Dunărea

Dunărea este al doilea ca lungime dintre fluviile Europei (după Volga). Izvorăște din Munții
Pădurea Neagră (Germania) sub forma a două râuri numite Brigach și Breg ce izvorăsc de sub
vârful Kandel (1241m) și se unesc în orașul Donaueschingen (altitudine: 678 m) la cca 1 km
est de castelul Fürstenberg. Numele german al fluviului este Donau, pronunțat /'do.nau/.
Dunărea curge către sud-est, pe o distanță de 2.858 km, până la Marea Neagră. La vărsarea
fluviului în Marea Neagră s-a format Delta Dunării.

Dunărea este un important drum fluvial internațional, curgând prin 10 țări (Germania, Austria,
Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) și are
afluenți din alte șapte țări. Trece prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta și
Belgrad.

Izvorul Dunării

In regiunea Schwarzwald („Pădurea Neagră“) din Germania există 3 locuri diferite, marcate
fiecare ca „Donauquelle“ („Izvorul Dunării“), din cauză că nu s-a căzut de acord până acum
asupra unei locații unice. Din punct de vedere geografic și hidrologic, izvorul se află de fapt la
obârșia râului Breg. Acesta este izvorul geografic și hidrologic al Dunării. Convențional, pe
hărți apare însă numele „Dunăre“ abea după confluența râurilor Breg și Brigach, în
Donaueschingen. Din punct de vedere tradițional, turistic și istoric, un bazin rotund din
Donaueschingen, care captează apa unui izvor carstic este considerat drept „Donauquelle“.
Apa acestui izvor este deversată printr-un canal subteran de 100 m lungime în râul învecinat
Brigach. In preajma acestui bazin se adună cei mai mulți turiști veniți să caute izvorul
Dunării.

In regiunea de origine a Dunării există 2 statui dedicate izvorului său, nici una însă amplasată
corect, lângă izvorul adevărat (obârșia râului Breg). Prima, realizată de artistul Franz Xaver
Reich în 1875, este situată la confluența râurilor Breg și Brigach din Donaueschingen (de
unde începe convențional Dunărea), a doua, realizată de sculptorul Adolf Heer în 1895,
așezată pe marginea bazinului din Donauechingen cu așa-zisul „izvor al Dunării“
(„Donauquelle“). Ambele statui o înfățișează pe „Mutter Baar“ („Mama Baar“) (denumirea
locală a zonei Dunării superioare) și pe fiica ei „Dunărea“. In prima statuie Dunărea își varsă
apa dintr-un vas în direcția de scurgere spre est. In a doua statuie „Mama Baar“ îi arată
Dunării cu degetul direcția de urmat spre Marea Neagră.

Regimul hidrologic

In bazinul său superior, între localitățile Immendingen și Friedingen din Germania, Dunărea
se infiltrează complet și dispare, de mai multe ori pe an, pe o lungime de cca 15 km (în medie
155 zile pe an). Apa coboară în subsolul format din straturi de calcar carstificat și reapare la zi
în izvorul Aachtopf, situat la cca 14 km la sud de Dunăre. Izvorul Aachtopf alimentează
pârâul Aach, un afluent al Rinului. Practic, Dunărea superioară este un afluent permanent al
Rinului, râu care se varsă în Marea Nordului. Dispariția Dunării este vizibilă mai ales în
perioadele de secetă, când transportă mai puțină apă spre aval.
Din cauza așezării geografice în cadrul continentului a bazinului hidrografic dunărean, la
contactul dintre climatul temperat-oceanic din vest, temperat-continental din est și influențele
baltice în nord, regimul hidrologic al Dunării se caracterizează prin existența unor importante
variații de nivel și de debit în cursul anului și în decursul timpului.

Apele mari se produc primăvara ca urmare a topirii zăpezilor și ploilor abundente, însă în
cursul superior și mijlociu, au loc în lunile martie-aprilie, iar în cel inferior, în mai. Creșterea
debitului are loc din amonte spre aval: 1.470 m3/s la Passau, 1.920 m3/s la Viena, 2.350 m3/s
la Budapesta, 5.300 m3/s în defileul Porților de Fier, 6.470 m3/s la Ceatalul Ismail. Debitele
maxime reflectă regimul continental al fluviului: 15.100 m3/s la Orșova (13 aprilie 1940),
15.900 m3/s (mai 1942) și 15.500 m3/s la Ceatalul Ismail (5 iunie 1970). Debitele cele mai
mici se înregistrează toamna și uneori iarna: 1.250 m3/s la Orșova (12 ianuarie 1954), 1.450
m3/s Oltenița (ianuarie 1964).

Temperatura apelor

Temperatura apelor Dunării se află sub influența directă a temperaturii aerului și într-o măsură
mai mică sub cea a factorilor locali. Încălzirea apelor începe în luna martie și ține până în luna
august, după care urmează procesul de răcire. Gheața poate să apară din prima decadă a lunii
decembrie până la începutul lunii martie. Durata podului de gheață este în medie de 45-50 de
zile. Fenomenul de dezgheț se produce primăvara, cel mai frecvent din aval spre amonte, într-
o perioada de câteva zile (4-8 zile).

Dunărea în România

Cursul inferior se desfășoară pe o distanță de 1.075 km, între localitățile Baziaș și Sulina,
făcând graniță cu Serbia (235,5 km), Bulgaria (469,5 km), Republica Moldova (0,6 km) și
Ucraina (53,9 km). Datorită faptului că traversează o multitudine de regiuni naturale, cursul
inferior este împărțit în 5 sectoare (Ujvari, 1972):

 Defileul carpatic (144 km)

 Sectorul sud-pontic (566 km)
 Sectorul pontic oriental cu bălți (195 km)
 Sectorul predobrogean (80 km)
 Sectorul deltaic (90 km)

Dunărea colectează majoritatea râurilor din România cu excepția unora din Dobrogea,
transportând anual circa 60 de milioane de tone de aluviuni și 200 de miliarde m³ de apă. De
asemenea, prezintă importanță deosebită pentru: navigație, hidroelectricitate, piscicultură,
furnizând apă pentru industrie, agricultură, populație.[3]

În Lunca Dunării se află multe așezări printre care 18 orașe, (Moldova Nouă, Orșova,
Drobeta-Turnu Severin, Calafat, Corabia, Turnu Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Oltenița,
Călărași, Fetești, Cernavodă, Hârșova, Brăila, Galați, Isaccea, Tulcea și Sulina), fiind
traversată de cinci șosele și trei căi ferate.

În anii socialismului, s-au făcut desecări de-a lungul Dunării, ocazie cu care lacuri, precum
Potelu, Greaca, Nedeia, au dispărut. Aceste lacuri rețineau apa în timpul inundațiilor și erau o
sursă importantă de pește. În prezent, lipsa acestor lacuri duce la consecințe grave în
perioadele de inundații.
Afluenții de pe sectorul român al Dunării sunt: Nera, Ribiș, Pârâul Țiganilor, Râul Mic, Prva,
Valea Mare, Baronul, Boșneag, Varad, Sicolovăț, Alibeg, Liuborajdia, Crușovița, Caonița,
Camenița, Oravița, Zascoc, Berzasca, Recica, Suva, Cozla, Sirina, Elișeva, Saraoschi, Stariște,
Paolina, Sușcava, Ciuceavca, Iuți, Tișovița, Recița, Liubotina, Plavișevița, Ponicova,
Mraconia, Costinețiu, Suhodolu, Mala, Valea Satului, Eșelnița, Dâlboca, Groțca, Cerna,
Bahna, Vodița, Jidoștița, Dudaș, Topolnița, Bistrița, Blahnița, Drincea, Sărăceaua, Desnățui,
Nedeia, Jiu, Jieț, Celei, Ursa, Olt, Oltul Mic, Călmățui, Sâi, Vedea, Pasărea, Argeș, Mostiștea,
Berza, Almălău, Begena, Galița, Canlia, Canaraua Fetei, Jegălia, Valea Mare, Vederoasa,
Urluia, Rasova, Peștera, Țibrin, Calachioi, Chichirgeaua, Ialomița, Topolog, Nămolești,
Călmățui, Bașburun, Aiorman, Greci, Cerna, Valea Plopilor, Jilila, Siret, Prut, Gârla
Ciulinețul, Luncavița.

Brațele Dunării
De-a lungul cursului său, în special în zonele joase, Dunărea se desparte deseori în mai multe
brațe.

În sectorul în care Dunărea traversează numai teritoriul României, fluviul formează mai multe
insule, numite și bălți, principalele fiind Balta Ialomiței și Insula Mare a Brăilei.

Brațe înainte de Delta Dunării

Brațul Gogoșu

Gogoșu este brațul Dunării care se desparte de fluviu înspre malul românesc, în dreptul insulei
Ostrovu Mare, al localităților Gogoșu și Balta Verde, județul Mehedinți.

Brațul Borcea

Borcea este brațul care se desparte de cursul principal al Dunării în amonte de Calarasi in
punctul de trecere bac Calarasi - Ostrov și se reunește cu fluviul în aval în apropierea
localității Giurgeni. Pe acest braț se află orașele Călărași și Fetești. Acest brat are aproximativ
100 de km lungime.

Brațul Cremenea sau Dunărea Nouă

Este brațul care are aproximativ 11 de km.lungime și împreună cu brațul Vâlciu, mărginește
lacuri și bălți, zonă numita Insula Mică a Brăilei. Între brațul Măcin și brațul Cremenea se afla
zona numita Balta Brăilei. La est este Insula Mică a Brăilei, la vest este insula Crăcănel.

Brațul Ostrov

Este brațul care se formează în dreptul localitații Silistra, având un debit de apa mai mare ca
cel al brațului Borcea.
Brațul Bala

Este brațul care se formează în dreptul localității Izvoarele, preluând un debit substanțial mai
mare din Dunăre și vărsându-l în bratul Borcea. Se mai numește și Brațul Rău, mai ales
datorită așa numitelor anafoare care se formează aici, din cauza adâncimilor foarte mari
înregistrate la începutul său (aproximativ 25 m). Are aproximativ 10 km lungime.

Brațul Măcin sau Dunărea Veche

După Giurgeni, Dunărea se desparte iar în mai multe brațe. Cel din est poartă numele de
Dunărea Veche sau Măcin, este un braț principal, mai puțin navigat, separând Balta Brăilei de
Dobrogea. Pe acest braț se află orașul Măcin.

Brațul Vâlciu

Este unul dintre brațele de est. Între brațul Vâlciu și brațul Măcin se afla Insula Mare a
Brăilei, exploatație agricolă. Acest braț are aproximativ 40 km lungime.

Brațul Calia

Începe de la trecerea bac Gropeni(km. 196+500) și se termină la ,,Înalta Tensiune,,(km. 186+500),

mărginește la vest câmpia Bărăganului iar la est insula Calia, în zona comunelor Gropeni și Tichilești
din județul Brăila. Brațul are 10 km lungime.

Delta Dunării
La vărsarea în Marea Neagră, Dunărea se împarte în trei brațe principale, formând astfel Delta
Dunării.

Brațul Chilia

Prima bifurcație este în amonte de Tulcea, unde brațul Chilia se îndreaptă spre nord, având
lungimea cea mai mare (120 km) și debitul de aproximativ 60% din total. La vărsarea acestuia
în mare, se găsește o deltă secundară, care are trei brațe secundare: Tătaru, Cernovca, Babina
si Musura, cel din urma aflandu-se astazi pe teritoriul Ucrainei.

Brațul Sulina

Acest braț este cel mai scurt (având doar 64 km), fiind drept, regularizat și canalizat, este
folosit pentru navigație, în urma adâncirii și corectării unor meandre. Ca urmare a acestor
lucrări care au avut loc între 1862 și 1902, lungimea brațului a scăzut de la 93 de km la 64 de
km, iar volumul de apă scurs s-a dublat (18% în prezent), adâncimea minimă fiind de 7 m, iar
cea maximă de 18 m.

Brațul Sfântu Gheorghe

Brațul Sfântu Gheorghe este cel cel mai mare (108 km), înaintând spre sud-est. Spre sud, se desprind
două canale care fac legătura cu limanul Iancina. Sfântu Gheorghe este cel mai vechi braț, care
transportă 24% din volumul de apă și aluviuni. Cea mai mare adâncime pe acest braț este de 26 de m.
Și acest braț a suferit transformări prin tăierea unui număr de șase meandre, lungimea sa scurtându-
se la 70 de km.

Lunca Dunării
Lunca Dunării este o formă de relief, respectiv albia majoră a fluviului Dunărea.

Sectorul Lunca Dunării:

 se întinde de la Porțile de Fier până la Călărași

 este sectorul de câmpie al Dunării având o luncă din ce in ce mai largă (10 km) în
partea românească
 înspre bulgari țărmul este înalt
 adâncimea apelor permite navigația navelor cu pasaj de până la 2m.
 lunca în era comunistă a fost desecată și îndiguită pentru a fi redată agriculturii.

Porturile fluviale din acest sector sunt:

 Drobeta-Turnu Severin
 Calafat
 Corabia
 Turnu Măgurele
 Giurgiu
 Oltenița
 Călărași

Poduri din acest sector:

 Podul Prieteniei (dintre Giurgiu și Bulgaria)

 Podul Calafat-Vidin (dintre Calafat și Bulgaria) .

Bălțile Dunării
Bălțile Dunării sunt insule aflate pe cursul inferior al Dunării, înconjurate de brațe ale
fluviului. Cele mai mari sunt:

 Balta Ialomiței
 Insula Mare a Brăilei

Sectorul BĂLȚILE DUNĂRII

 se întinde de la Călărași până la Brăila

 Dunărea are cea mai mare luncă (30 km)
  are dublă bifurcație
1. Brațul Borcea și Dunăre includ Balta Ialomiței
2. Brațul Măcin și Dunăre includ Insula Mare a Brăilei

În acest sector sunt două porturi construite

o Podul Regele Carol I (între Fetești și Cerna Vodă)

o Podul Giurgeni–Vadu Oii
o

Canalul Dunăre-Marea Neagră

Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, România,
ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea
Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km.

Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime de 64,4
km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari), în
lungime de 31,2 km.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene
dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-Dunăre). Folosind această
rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepartat, destinate Europei Centrale, își scurtează
drumul cu 400 kilometri

Istoric

Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul XIX. Încă de la alipirea Dobrogei la
România, în 1878, a început a fi vehiculată ideea unui al patrulea braț al Dunării, de data
aceasta artificial, care să scurteze drumul către Marea Neagră. Condițiile tehnice ale epocii
făceau ca o astfel de realizare să fie extrem de dificilă și costisitoare, așa încât regele Carol I,
realist, a refuzat să se implice în acest proiect.

Ideea însă nu a fost abandonată, în 1928 viitorul academician Aurel Bărglăzan avea să facă un
studiu, care a indicat practic actualul traseu al canalului. Ulterior, Carol al II-lea a cochetat și
el cu ideea canalului, dar criza economică mondială și apoi începutul celui de-al Doilea
Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie amânată sine die.

În 1949 a început construcția canalului, mulți dintre muncitori fiind deținuți politici din
închisorile comuniste și din rândurile minorităților etnice și religioase. Lucrările au fost sistate
în 1955 și reluate, după un nou proiect, în 1976. Canalul a fost inaugurat sâmbătă, 26 mai
1984, de către Nicolae Ceaușescu.S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal și alte 87
milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la
Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5 milioane m3 de
betoane.

Canalului principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și

la suprafață de 90-120 m, și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de
milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă. Pescajul maxim
admis este de 5,5 m permițând astfel accesul navelor fluviale și a celor maritime mici. La
fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri.

Canalul traversează localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia,
Castelu, Poarta Albă. Aici canalul se bifurcă. Ramura sudică trece prin Basarabi și Agigea.
Ramura nordică, cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, cu o
lungime de 31,2 km, o adâncime de 5,5 m și o lățime de 50-66 m, trece prin Nazarcea,
Constanța, Ovidiu și Năvodari.

Construirea canalului a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari. Estimările inițiale

prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani. Exploatarea canalului aduce însă venituri
anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de
peste 600 de ani.

Canalul Dunăre-București
Canalul Dunăre-București a fost plănuit pentru a face posibil transportul naval între capitala
României și Marea Neagră prin intermediul Dunării.

Lucrările de executare au început în 1986. După Revoluția Română din 1989 acestea s-au
sistat, deși partea de canal deja realizată se estimează a fi de 70% din întregul volum de
lucrări. Proiectul a ajuns la Apele Române și a fost lăsat pe rafturi. Lucrările existente s-au
deteriorat. O mare parte a plăcilor de beton și a bordurilor au fost furate.

Construcția canalului este un proiect controversat, existând atât argumente pro cât și contra
finalizării sale.

Primele mențiuni despre intenția de a se construi un canal între Dunăre și București datează
din 1864, când un trimis al lui Alexandru Ioan Cuza la Paris comunica propunerea unui grup
de capitaliști francezi de a canaliza Dâmbovița “de la București și chiar mai sus spre Oltenița”
și de a înființa o companie de navigație. Primul proiect a fost inițiat în 1880 de inginerul
Nicolae Cucu, care a realizat o schiță-proiect pentru o cale navigabilă București-Oltenița.

Apoi, în 1929, Parlamentul României a adoptat o lege care prevedea construirea unui canal
care să transforme Bucureștiul în port la Dunăre. Recesiunea economică din anii ’30 a dus la
abandonarea proiectului.

În baza acestei legi, inginerul Dorin Pavel a făcut, înainte de al Doilea Război Mondial,
proiectul Canalului București-Oltenița, care consta din portul aval de abator, canalul paralel
cu Dâmbovița până la Budești, de acolo canalul urma să fie tăiat prin câmpie spre portul
Oltenița. În total erau necesare șase ecluze de câte 6,5 m înălțime pentru vasele de 1000 –
2000 tone. Lacurile Bucureștiului, și ele cu ecluză, debușau în Cernica de unde se făcea
legătura cu noul canal. Proiectul prezentat la palat a fost apreciat ca bun, dar s-a amânat
pentru ca fondurile să servească rectificării Căii Victoriei și construcției Palatului. Pe urmă a
venit războiul și proiectul nu s-a mai executat.

Au existat diferite variante studiate în decursul timpului pentru o legătură navigabilă între
București și Dunăre dintre care se menționează:
  canalul lateral paralel cu Dâmbovița, menționat anterior
 realizarea de biefuri pe Dâmbovița și în continuare pe Argeș
 realizarea de biefuri exclusiv pe Argeș
 realizarea unui canal de legătură cu lacurile de pe Mostiștea

Deși era cea mai costisitoare soluție și, din punct de vedere tehnic cea care ridica problemele
cele mai dificile atât pentru execuție cât și pentru exploatare, Nicolae Ceaușescu a preferat
varianta pe Argeș și a luat personal decizia de adoptare a acestei variante. După inaugurarea
în 1984 a canalului Dunăre-Marea Neagră, s-au început lucrările la acest nou canal. După
1989, proiectul a fost din nou abandonat. În 1994, canalul a intrat, în mod oficial, în
conservare..

În luna noiembrie 2008, canalul a trecut din administrarea Ministerului Mediului

(Administrația Apele Române) în administrarea Ministerului Transporturilor (Administrația
Canalelor Navigabile), cu scopul de a se relua lucrările de construcție.

Atunci au început să circule informații că proiectul va fi reluat în 2009, investiția totală

ridicându-se undeva la 450-500 milioane de euro. După aprobarea de mediu, o chestie de
formalitate, ar trebui să se treacă efectiv la demararea lucrărilor. Resursele financiare necesare
acestui proiect vor veni ori din fonduri europene ori din finanțarea statului. Practic, nu s-a
întâmplat nimic.

În 2012, România a depus proiectul la Strategia Europeană pentru Regiunea Dunării, pentru
reluarea lucrărilor, a căror finanțare necesită circa 800 milioane de euro. Prin relansarea
lucrărilor se are în vedere atât transportul de mărfuri în ambele sensuri, cât și transformarea
portului București într-un terminal de containere.

Detalii tehnice

Canalul este proiectat să aibă o lungime de 73 km și o lățime de 80 m, adâncimea minimă a

apei de 4,5 m, diferența de nivel de 53 m (10 m deasupra nivelului mării la Oltenița și 63 m la
București). Planul include patru ecluze și trei porturi, două la București (lângă comuna 1
Decembrie - pe Argeș și la Glina - pe râul Dâmbovița) și altul la Oltenița.

Oponenții proiectului

Oponenții finalizării canalului aduc ca argumente costurile ridicate (400 milioane dolari,
estimare din 1997) și impactul ecologic negativ. De asemenea, unii consideră acest proiect ca
fiind o moștenire nefericită a regimului comunist. Susținătorii proiectului sunt de părere că
finalizarea canalului ar micșora semnificativ costurile și ar ușura transportul de marfă între
Marea Neagră / Constanța și București. Ei susțin că eficiența economică a canalului Dunăre-
București nu a putut fi niciodată demonstrată, canalul fiind una din reminiscențele "mărețelor
construcții ale socialismului" care se promovau indiferent de criteriile economice. Din acest
motiv, contrar legislației în vigoare la acea vreme, lucrările nu au fost începute prin aprobarea
unei "note de comandă", ci în baza unei dispoziții derogatorii a lui Nicolae Ceaușescu.

Susținătorii proiectului

După afirmațiile susținătorilor proiectului, Canalul Dunăre - București ar putea fi și un

producător de energie, prin cele patru microhidrocentrale din nodurile hidrotehnice, amenajate
pe lângă ecluze, putându-se ajunge la o producție de energie electrică de peste 50 MW. Apa
din canal va putea fi și o sursă de irigații pentru circa 150.000 de hectare teren arabil.[9] Un alt
beneficiu ar consta în faptul că 11 localități și circa 30.000 hectare terenuri agricole vor fi
scoase de sub efectul inundațiilor.

Delta Dunării
Delta Dunării (3446 km²), aflată în mare parte în Dobrogea, România și parțial în Ucraina[1],
este a doua ca mărime și cea mai bine conservată dintre deltele europene.

Delta Dunării a intrat în patrimoniul mondial al UNESCO în 1991, fiind clasificată ca

rezervație a biosferei la nivel național în România și ca parc național în taxonomia
internațională a IUCN. Aceasta se suprapune atât siturilor de importanță comunitară Delta
Dunării (sit SCI) și Delta Dunării (zona maritimă); cât și ariilor de protecție specială
avifaunistică Beștepe - Mahmudia și Delta Dunării și Complexul Razim - Sinoie.

Situl Delta Dunării (începând din 21 mai 1991) este protejat prin Convenția Ramsar (The
Ramsar Convention on Wetlands) ca zonă umedă de importanță internațională.

Parcul național include rezervațiile naturale: Capul Doloșman, Cetatea Histria, Complexul
Vătafu - Lunghuleț, Complexul Sacalin Zătoane, Grindul și Lacul Răducu, Grindul Chituc,
Grindul Lupilor, Insula Popina, Lacul Potcoava, Pădurea Caraorman, Pădurea Letea, Roșca -
Buhaiova, Corbu-Nuntași - Histria, Lacul Belciug, Lacul Rotundu, Arinișul Erenciuc,
Complexul Periteașca - Leahova, Lacul Nebunu, Pădurea Babadag - Codru, Dealul
Ghiunghiurmez și Sărăturile Murighiol.

Delta Dunării este limitată la sud-vest de podișul Dobrogei, la nord de cel al Basarabiei, iar în
est se varsă în Marea Neagră. Delta Dunării este traversată de paralela de 45° latitudine N și
de meridianul de 29°, longitudine E. La nord, brațele Chilia și Musura formează granița cu
Ucraina. Delta ocupă, împreună cu complexul lagunar Razim-Sinoe 5050 km², din care 732
km² aparțin Ucrainei, Deltei românești revenindu-i o suprafață de 2540 km². Este încadrată de
limane și lacuri adiacente și cuprinde sute de lacuri între brațe, dintre care câteva zeci de mari
dimensiuni. Datorită celor 67 milioane de tone de aluviuni aduse de Dunăre, Delta Dunării
crește anual cu aproximativ 40 m².

Dunărea, ajunsă la Pătlăgeanca se bifurcă: Brațul Chilia la nord și Brațul Tulcea la sud, braț
care mai apoi, la Furca Sfântu Gheorghe (în turcește Çatal Çedırlez uneori transcris în română
„Ceatal Sf. Gheorghe”) se desparte în Brațul Sulina și Brațul Sfântu Gheorghe.

Brațul Chilia, formează granița cu Ucraina, și transportă pe cursul său, de o lungime de 104
km², 60% din apele și aluviunile Dunării.

Brațul Sulina este situat în mijlocul Deltei și, spre deosebire de Chilia, are un curs rectiliniu,
fiind permanent dragat și întreținut pentru navigația vaselor maritime. Are o lungime de 71
km și transportă 18% din volumul de apă al Dunării. Cursul Brațului Sfântu Gheorghe este
orientat spre sud-est, și se desfășoară pe 112 km, transportând 22% din debitul Dunării. La
vărsare formeaza insulele Sacalin considerate un început de deltă secundară.
Delta Dunării (cu excepția deltei secundare a brațului Chilia) face tradițional parte din
Dobrogea, dar în Antichitate și Evul Mediu litoralul se afla mult mai la apus (între Chilia
Veche și Murighiol pe vremea lui Strabon, între Periprava și Lacul Dranov în epoca
bizantină), astfel încât hărțile istorice care reprezintă Dobrogea cuprinzând toată Delta
actuală, sunt geomorfologic false

Geomorfologie

Delta Dunării, situată în partea de N-V a Mării Negre (între 44˚46’00” lat. N – platforma
Bugeac, 45˚40’00” lat. N și 28˚40’24” long. E – Orogenul Nord Dobrogean, respectiv
29˚40’50” long. E – platforma Mării Negre), reprezintă din punct de vedere geomorfologic un
relief de acumulare dezvoltat la gura de vărsare a Dunării în Marea Neagră. (Coteț P., 1973,
Romanescu Gh, 1995)

Conform clasificării FAO (SOTER – Procedure Manual, 1993), Delta Dunării este inclusă la
categoria formelor de relief regionale de tip câmpie umedă pe depozite aluviale fluviatile cu
un grad ridicat de fragmentare.

Delta Dunării este caracterizată prin forme de relief pozitive numite grinduri și forme de relief
negative reprezentate prin depresiuni umplute cu apă (lacuri). În prezent, delta se prezintă sub
forma unei suprafețe plane cu o pantă de 0,006 ‰, străbătută de un păienjeniș de ape: brațe de
fluviu, canale și gârle, punctată de lacuri și japșe. Diferențele de altitudine, față de nivelul
mării, sunt de 8-10 m în zona grindurilor și -2 - -4 m în zona depresiunile lacustre. (Coteț P.,
1973; Soil of the Romanian Danube Delta Biosphere Reserve, 1996) Teritoriul Deltei Dunării
se împarte în două subregiuni geografice și anume: Delta propriu-zisă ce ocupă o suprafață de
4.250 km2, aflată între brațele fluviului,și zona complexului Razim, cu o suprafață de 990
km2. Din punct de vedere fizico-geografic Delta se împarte transversal pe brațele fluviului în
două mari subregiuni naturale: delta fluvială și delta maritimă.

Delta fluvială ocupă peste 65% din suprafața totală a deltei și se întinde de la ceatalul Izmail,
spre aval, până la grindurile Letea și Caraorman, pe linia Periprava (pe brațul Chilia) – Crișan
(pe brațul Sulina) – Ivancea (pe brațul Sf. Gheorghe) – Crasnicol – Perișor. Această
subregiune a Deltei Dunării este împărțită în mai multe unități naturale cum ar fi: Depresiunea
Sireasa, Depresiunea Șontea-Furtuna, Depresiunea Pardina, Depresiunea Matița-Merhei,
Grindul Chilia, Grindul Stipoc, Ostrovul Tătaru, Ostrovul Babina, Ostrovul Cernovca,
Depresiunea Litcov, Depresiunea Erenciuc, Depresiunea Roșca-Buhaiova, Lunca Tulcea-
Murighiol și Depresiunea Dranov-Dunavăț, etc.

Delta maritimă ocupă mai puțin de 35% din suprafața Deltei Dunării, la răsărit de linia
Periprava-Crișan-Ivancea-Crasnicol-Perișor. În această subregiune, ca și în cazul deltei
fluviale, întâlnim zone cu relief pozitiv și negativ dar, spre deosebire de prima subregiune,
fundul depresiunilor este sub nivelul mării în cele mai multe cazuri. (Soil of the Romanian
Danube Delta Biosphere Reserve, 1996)

Clima

Delta Dunării se încadrează în spațiul cu climat temperat semiarid specific stepelor pontice.
Spațiile acvatice plane și foarte întinse, acoperite în diferite grade cu vegetație, întrerupte de
insulele nisipoase ale câmpurilor marine, alcătuiesc o suprafață activă specifică deltei și
lagunelor adiacente, cu totul diferită de cea a stepelor pontice. Delta Dunării este considerată
locul cu cele mai puține precipitații din România.

Această suprafață activă reacționează față de radiația totală recepționată și de circulația

generală a atmosferei rezultând un mozaic de microclimate. Radiația totală variază între un
minim de 3,5 Kcal/cmp înregistrat în lunile de iarnă și un maxim de 17 Kcl./cmp, în luna
iulie. În funcție de intesitatea activității centrilor barici principali se instalează condiții
specifice de vreme: zile de iarnă blânde (când activeaza centrul baric nord-est european), zile
de iarnă geroase, cu vânturi puternice (când acționează anticiclonii nord-atlantici), zile de vară
calde și uscate (când acționează anticiclonii tropicali atlantici), zile de vară ploioase (când
interacționează aerul din bazinul mediteranean cu cel rece din nord-vestul Europei).

Durata de strălucire a soarelui este mare, media multianuală fiind de 2250 ore, dar poate
ajunge la 2600 ore în anii cu nebulozitate redusă. Temperatura se distribuie neuniform pe
suprafața deltei. Mediile multianuale indică creșterea temperaturii de la vest spre est. La
nivelul vârfului deltei (Tulcea) temperatura medie multianuală este de 10,94 C, în delta
fluvială (Gorgova), de 10,96 C, pe țărmul mării (Sulina), de 11,05 C, iar în largul Marii Negre
(Platforma Gloria), de 11,86 C.

Amplitudinile medii zilnice reflectă diferențele mari datorate naturii suprafeței active : la
Gorgova variază între un maxim de 9 C (în iulie) și un minim de 3,8 C (în decembrie), la
Sulina între 2,8 C (în iulie) și 1,4 C (în noiembrie), iar la stația Gloria între 2,3 C (în iulie) si 1
C (în decembrie și februarie). Sumele anuale ale temperaturilor medii zilnice efective se
apropie de 1600 C. Umezeala aerului înregistrează cele mai mari valori de pe teritoriul
României. Umezeala relativă a aerului variază iarna între 88 - 84% la Gorgova și 89 85% la
Sulina și Sfântu Gheorghe, iar vara, între 69 - 71% la Gorgova și 77 - 80%, la Sulina și Sfântu
Gheorghe. Precipitațiile sunt reduse cantitativ și scad de la vest spre est datorită efectului
suprafeței active specifice deltei, precum și al Mării Negre. La intrarea în Delta Dunării
(Tulcea) se înregistrează o cantitate medie multianuală a precipitațiilor de 450 mm, iar la
Sulina, de 360 mm. În cea mai mare parte a deltei cad între 350 si 400 mm ploaie, iar pe
litoralul deltaic și cea mai mare parte a lagunelor, sub 350 mm.

Stratul de zapadă este subțire și se menține perioade scurte de timp, numai în iernile mai
aspre. Asemenea situații s-au petrecut în anii 1928-1929, 1953-1954, 1941-1942, 1984-1985,
când apele mării lângă țărm au înghețat timp de 45 - 60 zile. Vânturile dominante bat din
sectorul nordic alternativ cu sectorul sudic, cele mai intense accelerări de vânt înregistrându-
se iarna și în sezoanele de tranziție. Sezoanele sunt distribuite foarte neuniform în spațiul
Deltei Dunării. La intrarea în deltă, la Tulcea, mediile pe 90 ani relevă ca sunt 142 zile de vară
și 60 zile de iarnă, iar primăverile au durata aproape egală cu toamnele. La Sulina aceleași
medii multianuale indică 145 zile de vară și numai 15 zile de iarnă, iar primăverile sunt mai
lungi (122 zile) decât toamnele (83 zile).

Populația

Populația Deltei a fost totdeauna răzleață, mediul semi-acvatic nepermițând densități

importante (densitatea medie este de 5 locuitori/km2). Vara, afluxul de turiști triplează
populația, care la recensământul din 2002 se menținea la 14.583 locuitori, dintre care 12.666
români (87%), 1438 lipoveni (10%), 299 ucraineni diverși alții (1%). Delta a fost dintotdeuna
un mediu-refugiu pentru populațiile inițial grecești (grecii pontici erau încă 2059 în 1910, mai
numeroși decât lipovenii), ulterior românești (dicienii, denumire care provine poate de la
Vicina), apoi lipoveni. Aceste populații s-au amestecat, lucru dovedit și de vocabularul
limbilor vorbite în deltă, îndeosebi termenii pescărești.

Obiective turistice

Pe teritoriul și în vecinătatea parcului național se află mai multe obiective de interes turistic
(lăcașuri de cult, monumente istorice, situri arheologice, arii protejate, zone naturale); astfel:

 Biserica ortodoxă „Buna Vestire” din Tulcea, construcție 1869, monument istoric.
 Mănăstirea și castrul roman Halmyris de la Murighiol.
 Moscheea Azizyie (Geamia Sultanului Abdulaziz) din Tulcea, lăcașul de cult reprezentativ al
comunității musulmane construit în anul 1863, monument istoric.
 Așezarea greco-indigenă din satul Sălcioara (sit arheologic).
 Cetatea Argamum - Orgame, sit arheologic aflat în partea de est a județului Tulcea, pe
teritoriul administrativ al comunei Jurilovca, în locul numit Capul Doloșman. Acesta este
localizat la contactul dintre Podișul Babadagului și Limanul Razim care, în Antichitate, era un
golf deschis al mării Negre (golful Argamon).
 Histria, cetate grecească (ruine) aflată pe teritoriul administrativ al comunei Istria, în județul
Constanța; cel mai vechi oraș atestat de pe actualul teritoriu al României.
 Situl arheologic de la Vișina.
 Munții Măcinului
 Marea Neagră
 Complexul lagunar Razim-Sinoe (Limanele Dobrogene) constituit din cele două unități:
Unitatea Razim cu lacurile Golovița, Zmeica, Babadag, Tauc, Topraichioi și cel omonim; și
Unitatea Sinoe ce cuprinde lacurile Nuntași, Tuzla și Sinoe.