CÂMPIA VLĂSIEI

1. Cadru natural

1.1. Aşezare, limite

Câmpia Vlăsiei cuprinde partea sudică a Câmpiei Ialomiţei şi are o poziţie centrală în
Câmpia Română, una din cauzele încrucişării aici a multor drumuri şi a fixării Capitalei
României.
Limite: În sud-vest şi sud-malul drept al Argeşului; la nord Câmpia Vlăsiei se interferează
cu Câmpia de subzistenţă, delimitarea fiind convenţională: Drăgăneasa, nord de Cosobu,
nord de Gulia, Crevedia, Niculeşti (pe valea Snagov), Cojasca (pe Ialomiţa), nord de
Cătunu, nord de Crivăţu, Valea Cricovul Dulce şi apoi Valea Poienari (Cricovul Sec),
Potigrafu (Prahova), malul drept al Prahovei până la Dridu, malul drept al Ialomiţei până la
Coşereni (79m altitudine). Limita estică trece aproximativ pe la sud de şoseaua Coşereni-
Moviliţa pe la Măriuţa-Cândeasca-Islaz sau Fundulea şi de aici la Brăneşti; mai departe,
limita este marcată de malul stâng al văilor Pasărea, Dâmboviţa şi Argeş (până la nord de
Olteniţa). Aici se face joncţiunea, în unghi, cu limita vestică (malul drept al Argeşului).

1.2. Subdiviziuni

Acestea se delimitează între ele prin abrupturi (lunca Argeşului), văi sau fâşii tranzitorii. Se
deosebesc 6 subunităţi, separate prin văile: Sabar (malul stâng), Ialomiţa, Cociovaliştea,
Pasărea; numai la sud de Bucureşti există şi o limită tranzitorie (unde panta înclină mai
mult spre sud) – Câmpia Bucureştiului, Câmpia Câlnăului, Câmpia Moviliţei, Câmpia
Snagovului, Câmpia Maia, Lunca Argeş-Sabar.

1.3. Altitudini
Ating un maxim de 120-130 m în nord (spre Ialomiţa şi Valea Prahovei) şi un minim de 30
m în sud, pe lunca Argeşului. Sensul de descreştere a altitudinilor este atât spre sud, dar şi
spre sud-est, aşa cum s-au depus conurile de dejecţie ale Argeşului (şi Dâmboviţei) şi al
Ialomiţei. De altfel, curbele de nivel de pe aceste conuri, descriu arcuri cu convexitatea
spre sud-est.

1.4. Geologie

Cunoaşte mai multe faze: prima începe cu depunerea Formaţiunilor de Cândeşti, care
coborau dinspre Carpaţi până prin arealul de azi al Bucureştiului, unitatea devenind pentru
prima dată aproape uscat. În faza următoare s-a dezvoltat un început nou de subsidenţă cu o
axă est-vest, situată cam la 20-30 km nord de Bucureşti; Formaţiunea de Cândeşti (formată
din nisipuri, argile) se scufundă şi, peste ea (în partea sudică), s-au depus Stratele de
Frăteşti; fluvio-lacustre, care vin din sud şi coboară spre nord, aflându-se sub Bucureşti la
60-160 m adâncime în sud şi la 200-360 m adâncime mai la nord. A urmat o fază lacustră
de reactivare puternică a subsidenţei, când s-a depus complexul marnos; acesta este erodat
şi subţire în sud, dar atinge 200 m grosime în nord. A patra fază este cea fluviatilă, uneori
mlăştinoasă, care a început pe alocuri cu erodarea marnelor şi a continuat cu depunerea
Nisipurilor de Mostiştea.

1.5. Relieful

Apare ca o câmpie piemontană-terminală, compusă din două conuri complexe, unul al

Argeşului şi Dâmboviţei şi altul al Ialomiţei cu Cricovul Dulce, în parte, şi cu Prahova şi
Teleajenul. În ea s-au sculptat văi care au divizat câmpia în interfluvii sau câmpuri. Văile
au ca specific dispunerea divergentă spre sud-est (la Argeş şi Mostiştea), ori sunt arcuite
către nord-est sau est (la Ialomiţa). În cadrul divergenţelor generale, specifice conurilor,
apar şi convergenţe locale (Dâmboviţa-Colentina-Pasărea, Dâmboviţa-Argeş, Ialomiţa-
Prahova-Cociovalişte, Mostiştea-Colceag). În plus, văile sunt de două tipuri: cu izvoare
carpatice şi cu izvoare în câmpie (tip Colentina sau Mostiştea). Pe de altă parte şi
câmpurile sunt divergente şi convergente. Ele se remarcă prin profilul longitudinal cu
poziţie foarte puţin săltată peste lunci spre câmpia de subsidenţă, unde se evidenţiază o
fâşie de tranziţie (mai ales către Câmpia Titu); spre avale, însă, câmpurile se înalţă cu 5-20
m peste lunci; în ele s-au săpat 2-3 terase pe Argeş şi Dâmboviţa şi numai una pe Ialomiţa.

1.6. Clima

Câmpia Vlăsiei se integrează în subţinutul climatic al Câmpiei Române. Dintre trăsăturile

specifice climei şi topoclimei acestei unităţi, evidenţiem: potenţialul termic favorabil
practicării unei agriculturi intensive; umezeală relativă moderată a aerului, precipitaţiile
cu tendinţă de diminuare de la vest la est în sensul creşterii gradului de continentalism,
vânturi dirijate pe diagonală, respectiv pe direcţia nord-est-sud-vest etc. Temperatura medie
anuală a aerului variază în sens latitudinal, de la circa 11°C în partea sudică, până la 10.5°C
în cea nordică; pe suprafaţa solului, aceasta este cu circa 2°C mai mare. Pe teritoriul
Bucureştiului, temperatura, atât în aer, cât şi pe sol, creşte din nou cu circa 2°C sub
influenţa adăpostului urban, punând în evidenţă o caracteristică de bază a acestui
topoclimat şi anume „insula termică urbană”. Umezeala relativă medie anuală a aerului are
valori de 76-78%, cu mari variaţii neperiodice de la 18-20%, caracteristice perioadelor de
uscăciune şi secetă, la >80%, specifice celor cu exces de umiditate. Precipitaţiile
atmosferice medii anuale se reduc treptat de la nord spre sud (Tâncăbeşti 671.8 mm; Periş
648.2 mm; Bucureşti-Afumaţi 575.1 mm; Cernica 516.2 mm), şi de la vest spre est
(Mogoşoaia 628.6 mm; Afumaţi 575.1 mm).

1.7. Hidrografie

a. Apele freatice – sunt localizate la baza depozitelor loessoide, în Pietrişurile de

Colentina şi în Nisipurile de Mostiştea. Din ele apar uneori izvoare în malurile
văilor. Pe câmpul dintre Argeş şi Dâmboviţa, apa freatică este la 5-15 m (mai
adâncă spre sud), iar în Câmpia Câlnăului atinge uneori şi 20 m. Între Dâmboviţa şi
Colentina, nivelul freatic se află la 5-10 m adâncime dar, în arealul Pantelimon-
Faur coboară şi la 15-20 m.
b. Apele curgătoare – se compun din râuri care vin din Carpaţi (Argeş, Dâmboviţa,
Ialomiţa, la care se poate adăuga şi Prahova). Urmează pâraiele cu izvoare în
câmpie: Ţuianca şi Maia – afluenţi ai Prahovei; Bălteni, Snagov, Vlăsia, Ciorogârla
– afluenţi ai Ialomiţei; Colceag, Mostiştea şi Belciugatele – afluenţi ai Mostiştei;
Crevedia, Baranga – afluenţi ai Colentinei, apoi Pasărea cu Şindriliţa, precum şi
Ilfovul în nord şi Câlnăului în sud – toţi afluenţi ai Dâmboviţei, Ciorogârla şi
Cociocul de la sud de Berceni, care se varsă în Argeş. Scurgerea, la majoritatea
acestor râuri, a fost modificată puternic de intervenţia omului, în special pentru
cerinţele Bucureştiului şi pentru ocrotirea acestuia de inundaţii. S-au creat foarte
multe canale şi lacuri de retenţie. Ele folosesc la descărcarea apelor de viitură din
Dâmboviţa către Argeş (amonte de Bucureşti) sau din Ilfov către Colentina şi de
aici spre Valea Vlăsiei etc.
 Râul Colentina

c. Lacurile – au devenit un element specific Câmpiei Vlăsiei. Ele au origini diferite:

de baraj antropic pe râurile de tip Colentina, limanuri, lacuri de luncă, lacuri de
crov, lacuri în excavaţiuni antropice pe câmp în arealul municipiului Bucureşti,
lacuri mai mari de baraj pe Dâmboviţa, Argeş, Ialomiţa şi chiar cele de pe
Colentina. Limanurile apar pe dreapta Ialomiţei (Bălteni, Snagov, Balta Neagră,
Căldăruşani), plus Cernica la gura Colentinei şi altul la gura Câlnăului (aproape
colmatat). Lacuri mari de acumulare sunt la Mihăileşti-Buda (pe Argeş), pe
Dâmboviţa în amonte de Bucureşti (Lacul Morii sau Dâmboviţei) şi mai ales pe
Colentina (Ciocăneşti, Buftea, Buciumeni, Mogoşoaia, Străuleşti, Griviţa, Băneasa,
Herăstrău, Floreasca, Tei, Plumbuita, Fundeni, Pantelimon, Cernica). Lacurile de
pe Colentina s-au realizat între 1932 şi 1939 şi apoi, după 1970, aportul de apă fiind
luat din Ialomiţa (Canalul Bilciureşti – 2-8 m3/s). Acţiunea a condus la salubrizarea
celei mai infectate zone a Bucureştiului. Şi pe Ialomiţa s-au realizat două mari
acumulări la Buriaş şi Dridu-Fierbinţi.

Lacul Cernica

1.8. Vegetaţia
Câmpia Vlăsiei oferă condiţii prielnice dezvoltării vegetaţiei forestiere. Din vestiţii codri ai
Vlăsiei de odinioară nu s-au mai păstrat până în zilele noastre decât fragmente, cu structura
şi compoziţia floristică puternic modificate, dar care, chiar şi aşa, se numără printre cele
mai întinse şi mai bine conservate păduri din Câmpia Română. În prezent arboretele din
Câmpia Vlăsiei sunt în mare parte cuprinse în categoria pădurilor de interes social sau
beneficiază de regim de rezervaţii naturale (Snagov, Căldăruşani). În partea de est şi sud
predomină cerul şi gârniţa, cărora li se adaugă jugastrul, arţarul tătăresc, teiul argintiu,
părul şi mărul pădureţ. În Câmpia Moviliţei, în pâlcurile de pădure ce se mai păstrează, este
dominant stejarul brumăriu. De la nord de Bucureşti, continuându-se dincolo de limita
nordică a Câmpiei Vlăsiei, au o largă dezvoltare foioasele mezofile, în alternanţă sau
amestec cu cele submezofile.

1.9. Fauna

Pădurea de foioase, neomogenă sub raportul compoziţiei, oferă posibilităţi de hrănire mai
bogate şi diverse, ceea ce a determinat apariţia unui mare număr de specii de animale.
Dintre mamifere, majoritatea populează şi alte regiuni, ajungând până la munte. Mai
răspândite sunt: veveriţa, iepurele, căprioara. O specie des întâlnită în Câmpia Vlăsiei este
şoarecele gulerat şi foarte frecvent dihorul. Printre animalele cu număr mai mic de indivizi
cităm: mistreţul, pisica sălbatică. Cârtiţa trăieşte în galeriile subterane şi este un mare
consumator de insecte, mai ales larve de cărăbuşi şi coropişniţe care aduc mari prejudicii
puieţilor de foioase şi, în special, celor de stejar. Avifauna este şi ea complexă şi variată.
Multe păsări migrează din regiunea deluroasă în câmpie, ca de exemplu: sturzul-cântător,
ciocârlia de pădure, câneparul. Larg răspândite în toate pădurile sunt: gaiţa şi mierla. Prin
poieni şi la marginea pădurii se întâlneşte pupăza, iar prin zăvoaie trăiesc privighetorile şi
silviile.

1.10. Solurile

În Câmpia Vlăsiei, deşi nu sunt reprezentate prin multe tipuri, solurile aparţin la patru
clase: molisoluri, argiluvisoluri, soluri halomorfe şi soluri neevoluate.
Dintre molisoluri predomină cernoziomurile cambice în estul Câmpului Maia, în vestul şi
sudul Câmpiei Moviliţei, precum şi în estul Câmpului Câlnăului. Insular, acolo unde apa
freatică este la 3-5 m adâncime, acestea sunt freatic-umede.
Argiluvisolurile sunt reprezentate prin soluri brun-roşcate, care ocupă în întregime Câmpia
Bucureştiului, vestul câmpul Maia şi Câlnăului şi în Câmpia Snagovului, în sudul căreia o
parte din solurile brun-roşcate sunt freatic umede.
Solurile halomorfe constituite din soloneţuri, deţin o suprafaţă foarte mică în imediata
vecinătate cu confluenţa râului Dâmboviţa.
Solurile neevoluate, respectiv solurile aluviale, spre deosebire de precedentele, ocupă
areale mari în luncile Argeşului şi Sabarului, Dâmboviţei, Colentinei, Ialomiţei şi Prahovei.

2. Populaţie, aşezări

2.1. Populaţie
Câmpia Vlăsiei a fost una dintre cele mai vechi şi mai intense arii de populare din Câmpia
Română. Reţeaua destul de densă a râurilor şi a lacurilor a oferit din belşug apa atât de
necesară vieţii, pădurile întinse, care acopereau o mare parte din suprafaţă – acei codri ai
Vlăsiei intraţi în legende şi în istorie – au asigurat nu numai lemnul folosit pentru încălzit,
pentru construcţia locuinţelor sau pentru confecţionarea diferitelor obiecte sau unelte, ci şi
un adaos de hrană prin vânatul şi fructele lor sau adăpost în vremurile în vremuri de
restrişte.

Evoluţia numerică a populaţiei – a fost diferită. La recensământul din 1912, populaţia

cifra la aproape 600.000 locuitori, din care peste 80% în mediul rural. Procesul de populare
a continuat, stimulat de condiţiile de dezvoltare capitalistă, cu deosebire după anii de criză
1929-1933, astfel că în 1941, populaţia ajunsese la aproximativ 1 milion de locuitori.
Recensământul din 1948 surprinde o creştere numerică redusă. Valorile negative ale
sporului natural sunt o consecinţă a numeroaselor pierderi de vieţi omeneşti din timpul
celui de al doilea război mondial şi a reducerii natalităţii. La recensământul din 1977,
populaţia totală din Câmpia Vlăsiei se dublează, ajungând la aproape 2 milioane locuitori,
din care 2/3 o reprezintă populaţia urbană (Bucureşti, Buftea). În perioada cuprinsă între
recensămintele dintre 1977 şi 1992, populaţia urbană cunoaşte o creştere continuă, dar cu
valori diminuate datorate nivelului scăzut al natalităţii. Sporul natural cu valori negative
din mediul rural contribuie la scăderea numărului total de locuitori.

Dinamica populaţiei – pune în evidenţă o arie a valorilor pozitive destul de restrânsă. În

afara oraselor (Bucureşti şi Buftea), doar câteva comune înregistrează creşteri şi acelea
reduse, ca de exemplu: Cojasca (Dâmboviţa), Ciorogârla (Giurgiu), Glina şi Ştefăneştii de
Jos (Ilfov). Cele mai importante scăderi le-au înregistrat comunele Belciugatele, Dridu,
Moviliţa, Petrăchioaia etc. Intervalul dintre ultimele recensăminte, 1992-2002, pune în
evidenţă schimbări fundamentale în dinamica populaţiei. Bucureştiul a încetat să mai
reprezinte un pol de atracţie demografică, fluxurile de imigraţie reducându-se dramatic de
la câteva zeci de mii de persoane pe an, la câteva mii de-a lungul anilor ’90. Sporul
migratoriu foarte redus cantitativ şi valorile mici ale ratei natalităţii au schimbat sensul
evoluţiei populaţiei dintr-unul ascendent, caracteristic secolului al XX-lea, într-unul
descendent. Populaţia oraşului totaliza 1.926.334 locuitori în 2002. În schimb, comunele
din jurul Bucureştiului au început să polarizeze activităţi economice şi să atragă populaţie.
Mai mult decât atât, unele comune au devenit destinaţii rezidenţiale preferate de numeroşi
bucureşteni (Brăneşti, Corbeanca, Domneşti, Mogoşoaia, Snagov), iar populaţia acestora a
înregistrat creşteri semnificative. Densitatea medie era la nivelul anului 1966, de 220
loc./km2, fără a socoti populaţia urbană. În 1992 aceasta a ajuns la 250 loc./km2,
menţinându-se la valori comparabile şi la cel din 2002.

2.2. Aşezările

În cadrul Câmpiei Vlăsiei, cea mai mare pondere o au aşezările rurale, aproape 180 de sate
organizate administrativ în 57 de comune în 2002.
Aşezările rurale – se diferenţiază între ele, atât în ceea ce privesc funcţiile economice, cât
şi ca mărime, formă şi structură. Aceste diferenţieri se datoresc trăsăturilor specifice ale
teritoriului, care, prin potenţialul natural şi uman, au condiţionat întreaga viaţă socială şi
economică a aşezărilor omeneşti. Structura aşezărilor din această câmpie este predominant
adunată, uneori cu tendinţă de compactizare în cazul celor cu funcţii predominant
industriale sau de servicii (Chitila, Pantelimon, Popeşti-Leordeni, Mogoşoaia, Brăneşti),
spre deosebire de cele ale căror funcţii predominante sunt cele agricole, care prezintă o
structură compactă în partea centrală şi mai largă spre periferie.

Aşezările urbane – aici se încadrează municipiul Bucureşti, cel mai mare oraş din ţară,
capitala României, Buftea şi Otopeni, ambele centre urbane de mărime mică.

Bucureşti

Bucureşti – Piaţa Universităţii

Este menţionat pentru prima oară documentar în hristovul din 20 septembrie 1459, ce
poartă pecetea domnitorului Vlad Ţepeş. Dacă în secolele VI şi VII pe actualul teritoriu al
oraşului existau 17 vetre de sate, în perioada secolelor IX-XI, numărul acestora se
dublează, ajungând la 34. Treptat, apar elementele care determină intrarea aşezării în faza
de târg. Ca târg, Bucureştiul datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul
secolului al XV-lea, când Mircea cel Bătrân a construit aici o mică cetate de apărare
împotriva invaziilor otomane, dezvoltată pe locul de la Curtea Veche. Devenit ulterior oraş,
la adăpostul cetăţii de apărare, Bucureştiul apare frecvent, în secolele XIV şi XV, sub
numele de Cetatea Dâmboviţei. În timpul domniei lui Vlad Ţepeş şi până în 1659,
Bucureştiul devine a doua cetate de scaun, unii domnitori fixându-şi aici reşedinţa
vremelnic. Din anul 1659, Bucureştiul rămâne definitiv singura Capitală a Ţării Româneşti.
În anul 1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti,
Bucureştiul devine capitala Principatelor Unite Române, deşi oficial, acest fapt are loc abia
în anul 1862. În sfârşit, în anul 1918, Bucureştiul devine Capitala României.
Buftea

Primăria Buftea Studiourile Buftea – anii ‘60

Este al doilea oraş al Câmpiei Vlăsiei, făcând parte din grupa oraşelor mici, cu 20.350
locuitori în 2002. Buftea s-a dezvoltat pe vatra satului Măneşti, a fost atestat documentar
încă din secolul al XIV-lea. Devine aşezare urbană în urma reorganizării administrativ-
teritoriale din anul 1968. Pe lângă fabrica de conserve şi cea de vată, existente încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, în ultimele decenii ale secolului al XX-lea apar noi unităţi
industriale industriale republicane (fabrica de argilă expandată, fabrica de ambalaje
metalice) pe lângă cele ale industriei locale (de articole de cauciuc, de prelucrare a laptelui
etc.). Dezvoltarea industriei contribuie la creşterea populaţiei, care a crescut de la 4.332
locuitori în 1912, la peste 20.000 în prezent.
Otopeni

Otopeni – vedere de pe pasarelă Aeroportul otopeni

Este cel de-al treilea oraş al Câmpiei Vlăsiei. Devenit oraş în anul 2000, Otopeni, aflat în
sfera de influenţă a capitalei, găzduieşte cel mai important aeroport internaţional al
României. Datorită polarizării economice şi atracţiei demografice, Otopeni a înregistrat o
creştere susţinută a numărului de locuitori după 1990 (9.847 persoane în 1992 şi 10.215 în
2002).
3. Economie

3.1. Agricultura
Este ramura caracteristică acestei regiuni geografice, argumentul principal fiind poziţia
deosebit de favorabilă în cadrul Câmpiei Române. Cea mai mare parte a suprafeţelor
agricole sunt ocupate de arabil – în medie 90%, după care urmează pomii fructiferi – 2,6%,
suprafeţele cu păşuni -2,2% şi viile – 1,7%. Cele mai întinse suprafeţe arabile se întâlnesc
în comunele Dascălu, Petrăchioaia, în bazinul Sabarului-Măgurele, Jilava, Vidra, unde
ajung să reprezinte peste 95% din terenul agricol, ca şi în comunele Periş, Ciolpani, Snagov
etc., unde valorile arabilului se menţin între 90-95% din terenul agricol. Cu valori mult mai
scăzute se înscriu comunele din imediata vecinătate a Bucureştiului (Voluntari,
Pantelimon), unde frecvenţa terenului arabil se înscrie între 85,1% şi 90% din agricol. Cele
mai scăzute ponderi ale suprafeţei arabile se înregistrează în comunele Chiajna, Dobroeşti,
Mogoşoaia, Butimanu etc. (<80% din terenul agricol). Cea mai mare suprafaţă este ocupată
cu culturile de câmp, dintre acestea pe locul 1 situându-se porumbul, urmat de grâu şi
secară. Suprafeţe însemnate din arabil sunt cultivate şi cu plante tehnice, dintre care floarea
soarelui şi sfecla de zahăr. Ca urmare a intrării în funcţiune a fabricii de ulei de la
Bucureşti, la sfârşitul secolului al XIX-lea, suprafaţa cultivată cu floarea soarelui s-a extins
continuu, fapt susţinut şi de condiţiile pedoclimatice specifice din această câmpie. În ceea
ce priveşte cultura sfeclei de zahăr, aceasta a înregistrat, în multe cazuri, o diminuare
drastică a suprafeţelor ca de exemplu de 10 ori în comunele Grădiştea, Nuci şi Petrăchioaia
sau la jumătate în comuna Copăceni. Există însă şi comune care au început să cultive sfeclă
de zahăr după anul 1990, ca de exemplu: Tunari, Snagov, Glina sau Popeşti-Leordeni, care
şi-au dublat suprafaţa.
Cartofii şi legumele ocupă suprafeţe însemnate în comunele din vecinătatea oraşului
Bucureşti, dar şi pe terenurile fertile din luncile Ialomiţei, Pasării, Colentinei şi Sabarului.
În cadrul acestora, cea mai mare pondere o au tomatele, cartoful, varza, ceapa.

3.2. Creşterea animalelor

Existenţa oraşului Bucureşti în cadrul Câmpiei Vlăsiei a contribuit, de asemenea, şi la

dezvoltarea acestora. Ramură de veche tradiţie, susţinută de o bază furajeră importantă, a
cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada premergătoare anului 1990.
Creşterea bovinelor – are o importanţă deosebită în ce priveşte aprovizionarea cu lapte şi
carne a celui mai mare centru urban, Bucureşti. În numeroase cazuri ca de exemplu
Cernica, Dobroeşti, Moara Vlăsiei, Corbeanca etc., numărul bovinelor din gospodăriile
individuale, au cunoscut în ultimii ani o creştere importantă. În ceea ce priveşte cantitatea
de lapte, cu cele mai importante producţii se înscriu comunele: Copăcenii de Sus, Nuci,
Pantelimon, Popeşti-Leordeni şi Mogoşoaia.
Creşterea porcinelor – s-a practicat, până în 1990, atât în gospodăriile individuale, cât mai
ales în complexe mari de îngrăşare. La nivelul anului 2000, situaţia s-a schimbat, cea mai
mare parte din animale găsindu-se în gospodăria ţărănească. Pe primele locuri, după
numărul de capete sunt comunele Gruiu, Vidra, Pantelimon, Snagov, Domneşti, Nuci,
Cernica, Bragadiru.
O deosebită importanţă pentru aprovizionarea Capitalei o are creşterea păsărilor. Până în
anul 1990, cantităţile cele mai mari de carne de pasăre şi ouă se realizau în complexele
avicole de la Periş, Afumaţi, Crevedia, Mogoşoaia, Buftea, Tunari etc.şi numai 10% în
gospodăriile individuale. În ultimii ani, numărul de păsări a crescut, remarcându-se cu
deosebire comunele: Brăneşti, Otopeni, Ciorogârla, Măgurele, Nuci, Dascălu, Chitila,
Dărăşti-Ilfov etc.

3.3. Industria

Este o ramură economică importantă a Câmpiei Vlăsiei care se confundă, în cea mai mare
parte, cu cel mai mare centru industrial al ţării – oraşul Bucureşti. În timp ce unele
localităţi din imediata apropiere a Bucureştiului au devenit adevăraţi „sateliţi industriali”,
celelalte aşezări s-au dezvoltat, mai ales în direcţia producţiei alimentare sau a industriei
uşoare, precum şi în cea a întreţinerii şi reparaţiei de utliaje agricole. De asemenea, unele
resurse ale subsolului au fost valorificate în diferite părţi ale câmpiei. În împrejurimile
comunei Periş, au fost identificate structuri petrolifere şi gazeifere care se exploatează; la
est de Jilava se extrage ţiţei, iar în raza localităţilor Bragadiru, Jilava, Pantelimon şi Glina
se valorifică balastul şi argila, necesare în construcţii. Industria constructoare de maşini şi
prelucrării metalelor este localizată la Otopeni, Chitila, Voluntari, Buftea şi Snagov;
industria chimică se regăseşte la Popeşti-Leordeni, Jilava, Buftea, Brăneşti, ca şi la
Corbeanca, Afumaţi, Cernica; industria de prelucrare a cauciucului la Jilava, Popeşti-
Leordeni; metalurgia neferoasă este reprezentată la Pantelimon (acumulatori); industria
textilă la Buftea, Baloteşti, Jilava; industria materialelor de construcţii la Chitila, Bragadiru
şi Jilava; industria alimentară la Bragadiru, Popeşti-Leordeni şi Periş; industria lemnului la
Brăneşti, Snagov, Periş.

3.4. Căile de comunicaţie

Prin poziţia sa, de teritoriu care înconjoară capitala ţării, către care converg numeroase căi
de comunicaţie, Câmpia Vlăsiei înregistrează o mare densitate a căilor de comunicaţie, atât
feroviare, cât şi rutiere. Radiar pornesc din Bucureşti căi feroviare şi rutiere modernizate,
de importanţă naţională şi internaţională, ce se îndreaptă în toate direcţiile, spre marile
oraşe ale ţării sau peste graniţă, fiind legate între ele de trasee inelare ce înconjoară
Bucureştiul. Traficul de mărfuri şi călători înregistrează, de asemenea, cele mai mari valori
la nivel naţional.

Gara de Nord – Bucureşti trenul IR 1346 – Bucureşti Nord-Viena – plecare din Bucureşti Nord

3.5. Turismul
Prin potenţialul turistic de care dispune, cât şi prin prezenţa capitalei ţării, Câmpia Vlăsiei
prezintă o deosebită valoare pentru recreere şi agrement. De aceea, aici s-au făcut
numeroase amenajări şi dotări pentru a oferi condiţii cât mai corespunzătoare. După modul
de grupare spaţială a potenţialului turistic, se evidenţiază mai multe complexe turistice:
complexul Bălteni-Ţigăneşti, complexul Snagov, complexul Căldăruşani, complexul
Băneasa-Tunari, complexul Cernica-Pasărea, complexul Buftea-Mogoşoaia.

Palatul Mogoşoaia