1.

5 Eliminarea avansată a substanţelor organice dizolvate din apele uzate urbane

1.5.1 Eliminarea substanţelor organice prin absorbţie pe carbon activ

Eliminarea substanţelor organice dizolvate se face în modul cel mai eficient prin utilizarea carbonului activ.
Sistemele de tratare cu carbon activ, pe lângă faptul că prezintă o mare capacitate de eliminare a substanţelor organice,
mai prezintă avantajul unei mari flexibilităţi putând fi utilizate cu succes pentru absorţia unei mari varietăţi de
substanţe, multe dintre ele fiind nebiodegradabile.
Instalaţiile de tratare cu carbon activ se prezintă în practică sub forma unor filtre rapide cu strat granular, la
care stratul granular este constituit din granule de carbon activat. Proprietăţile de absorbţie ale filtrelor cu strat de
carbon activ se datoresc îndeosebi suprafeţei mari de absorbţie pe care o prezintă structura poroasă a stratului de carbon
activat. Pe lângă capacităţile de absobţie, filtrele cu strat de carbon activ mai prezintă în anumite situaţii şi proprietăţi de
filtrare.
La parcugerea stratului granular de carbon activ de către influentul de apă brută, eliminarea substanţelor
organice se face prin două mecanisme distincte şi anume: absorbţia, care apare la trecerea substanţelor organice
dizolvate, antrenate de curentul de influent, prin porii stratului granular, care aderă la granulele de carbon activ datorită
forţelor de atracţie intermoleculară şi biodegradarea, în care substanţele organice reţinute se constituie în substrat
pentru biomasa bacteriană care se dezvoltă în stratul granular. Din studiile efectuate se poate spune că fenomenul de
absorbţie este predominant dar şi fenomenul de biodegradare îşi are importanţa sa, şi are o contribuţie mai semnificativă
pe măsură ce biomasa bacteriană se dezvoltă.
Din punct de vedere al investiţiilor, cele mai mari costuri pentru exploatarea instalaţiilor de tratare cu carbon
activ le reprezintă costurile pentru achiziţionarea granulelor de carbon activ şi costurile pentru regenerarea stratului de
carbon activ atunci când acesta îşi pierde proprietăţile de absorbţie, după o anumită durată de funcţionare. Totuşi
costurile pentru regenerarea stratului de carbon activ reprezintă doar un mic procent din costurile pentru procurarea
granulelor de carbon activ, fapt care face ca utilizarea acestor instalaţii să fie eficientă din punct de vedere economic
mai ales având în vedere importantele beneficii pe care le reprezintă utilizarea instalaţiilor de tratare cu carbon activ din
punct de vedere al calităţii efluenţilor rezultaţi.
În general filtrele cu carbon activ se pot clasifica după următoarele criterii:
- după direcţia de parcurgere a stratului granular de carbon activ de către influentul de apă brută:
- cu direcţia de parcurgere a stratului granular de sus în jos;
- cu direcţia de parcurgere a stratului granular de jos în sus;
- după modul în care se asigură presiunea de lucru necesară desfăşurării procesului :
- sub formă de filtre rapide deschise (cu nivel liber), la care presiunea de lucru se asigură pe cale
gravitaţională;
- sub formă de filtre rapide închise, la care presiunea de lucru se asigură prin utilizarea pompelor;
- după tipul stratului granular cu carbon activ:
- cu strat granular fixat;
- cu strat granular mobil;
- după tipul aranjamemtul instalaţiilor de absobţie cu carbon activ:
- instalaţii individuale (într-o singură treaptă), care de obicei se plasează în paralel;
- instalaţii plasate în serie (în mai multe trepte);

Fig. 1.61 Filtru rapid deschis cu strat granular din carbon activ
 În figura 1.61 este prezentat un filtru rapid deschis cu strat din carbon activ, iar în figura 1.62 este prezentat un
filtru rapid închis cu strat din carbon activ, care sunt instalaţiile tipice de absorbţie pe carbon activ, avand structuri
similare celor descrise în paragraful referitor la filtrele rapide cu strat granular.

Fig. 1.62 Filtru rapid închis cu strat granular din carbon activ

Componentul cu cea mai mare importanţă din structura instalaţiilor cu carbon activ îl reprezintă chiar
materialul granular şi anume carbonul activ. Carbonul activ se poate obţine dintr-o mare varietate de materiale cum ar:
cărbune, lignit, lemn carbonizat, turbă, sâmburi vegetali, trestie de zahăr, rumeguş, oase sau reziduri petroliere. Toate
materialele din care se obţine carbonul activ trebuie, în principiu, să aibă o structură oarecum poroasă şi originea bazată
pe carbon. Proprietăţile absorbante ale carbonului activat sunt direct legate de originea sa (carbonul activ de cea mai
bună calitate se obţine din cărbune, lignit, sâmburi vegetali şi reziduri petroliere) şi de modul său de obţinere
(procesare).
Modul de obţinere a carbonului activ, denumit şi proces de activare, constă în tratarea termică a materialelor
indicate anterior cu aburi la temperaturi de 750 - 950ºC în atmosferă sărăcită în oxigen. Reacţia dintre carbon şi aburi
este următoarea.
C + H2O → H2 + CO – 31 kcal (1.6)
Reacţia poate fi favorizată prin utilizarea unuia sau mai multor agenţi de dezhidratare (de exemplu: clorura de
zinc, acidul fosforic sau alţii).
Activarea carbonului se realizează mai ales în Europa după o schemă alternativă, care utilizează temperaturi de
proces mai reduse (400 - 600ºC). De asemenea se utilizează şi metode de activare chimică a carbonului prin utilizarea
de agenţi de deshidratare, însă fără acţiunea aburului sau altor gaze oxidante. De remarcat că pentru obţinerea de carbon
activat cu caracteristici superioare (adică cu calitate şi caracteristici uniforme) trebuie ca procedura de activare să fie
foarte riguros respectată. Odată activat, materialul obţinut este, după caz, mărunţit sau agregat, şi apoi spălat succesiv cu
acid şi cu apă, după care este însăcuit sau împachetat. De menţionat că pe piaţă este comercializat carbon activ cu o
mare varietate de granulaţii.
Prin activare structura oarecum poroasă a materialului iniţial devine una cu porozitate accentuată formată din
pori cu dimensiuni neregulate cuprinşi într-o structură cristalină grafitică (vezi figura 1.63). Gama de valori a
dimensiunilor porilor se încadrează între 10 – 1000 anstromi (de la dimensiunile celor mai fine capilare la dimensiunile
macroporilor). Deci, caracterul puternic absorbant al carbonului activ provine chiar din caracteristicile structurii sale
poroase care oferă o suprafaţă enormă pentru absorbţie.
Unul dintre cei mai importanţi parametri ai tratamentului cu carbon activ îl reprezintă timpul de retenţie al apei
brute supuse absorbţiei pe carbon activ în instalaţie care are valori recomandate între 10 – 40 minute.
Încărcarea hidraulică a filtrului cu carbon activ este un parametru după care se face dimensionarea fizică a
instalaţiei, dar care nu are legătură cu fenomenul de absorbţie. Valorile recomandate pentru încărcarea hidraulică
specifică sunt între 2 – 10 [gallon per minute/square foot].
Funcţionarea filtrului rapid cu carbon activ se desfăşoară atâta timp cât capacitatea de absorbţie a stratului
granular de carbon activ nu s-a epuizat, fenomenul de epuizare reprezentând pierderea capacităţii de absorbţie a stratului
granular, care se produce în momentul în care cantitatea de molecule absorbite de carbonul activ este în echilibru cu
cantitatea de molecule din soluţia supusă tratamentului. În acest moment, tratamentul de absorţie pe carbon activ se
întrerupe şi are loc o altă fază importantă a procesului de lucru al filtrelor rapide cu carbon activ şi anume regenerarea
stratului granular de carbon activ.
 Fig. 1.63 Aspectul structurii carbonului activ (fotografie sub microscop)

Regenerarea stratului granular de carbon activ se face pe cale termică în scopul arderii substanţelor organice
absorbite. Pentru efectuarea regenerării termice stratul de carbon activ este extras din interiorul filtrului rapid şi
transportat către un cuptor cu vetre multiple. Transportul carbonului activ granular se face pe cale hidraulică, după ce
stratul granular de carbon activ epuizat se inundă complet cu apă obţinându-se un nămol. De menţionat că totdeauna
cantitatea finală de carbon activ obţinută prin regenerare este mai mică decât cantatea iniţială, supusă procesului de
regenerare din cauza pierderilor fizice care se produc pe durata transportului hidraulic precum şi datorită pierderilor prin
ardere care se produc în timpul tratamentului termic de regenerare. De aceea, după regenerare stratul granular este
completat cu carbon activ proaspăt (nefolosit).
În continuare vor fi prezentate mai multe variante tipice de sisteme de regenerare a carbonului activ care
deservesc instalaţiile de absorbţie cu carbon activ în filtre rapide.
În figura 1.64 este prezentat o primă variantă de sistem de regenerare, la care stratul granular de carbon activ
epuizat, transformat în nămol prin inundare, este preluat pe cale gravitaţională pe la o valvă din partea inferioară a
filtrului rapid şi transportat hidraulic într-un bazin de drenaj (în care are o perioadă de retenţie de cca. 4h), unde este
dezhidratat până la o umiditate de 40-50%. De aici este preluat de un transportor elicoidal, care îndeplineşte două
funcţiuni concomitente şi anume: de echipament suplimentar de deshidratare, respectiv de sistem de alimentare
uniformă a cuptorului de regenerare. După tratamentul termic carbonul activ regenerat este descărcat într-un rezervor de
răcire de unde este preluat şi transportat hidraulic într-un rezervor de depozitare a carbonului activ regenerat, unde este
disponibil pentru alte utilizari ulterioare.

Fig. 1.64 Schema primei variantei de sistem de regenerare

 În figura 1.65 este prezentată o a doua variantă de sistem de regenerare, care este în principiu similară primei
variante, dar la care este prevăzut suplimentar un rezervor de acumulare a carbonului activat epuizat, în care are loc o
sitare şi o deshidratare a carbonului activ epuizat.

Fig. 1.65 Schema variantei a doua de sistem de regenerare

În figura 1.66 este prezentată o a treia variantă de sistem de regenerare a carbonului activ, din structura căruia
au fost eliminate atât rezervorul de carbon activ epuizat din varianta a doua de sistem, cât şi rezervorul de carbon activ
regenerat din prima variantă de sistem. În această variantă de sistem nămolul activ epuizat este deshidratat chiar în
cadrul transportorului elicoidal de alimentare a cuptorului de regenerare, în timp ce nămolul regenerat este transportat
direct (fără depozitare) într-un filtru rapid disponibil, care este pregătit pentru punerea în funcţiune.

Fig. 1.66 Schema variantei a treia de sistem de regenerare

1.5.2 Eliminarea compuşilor organici biorezistenţi prin oxidare chimică

În procesele tehnologice din diferite industrii cum ar fi: industria celulozei şi hârtiei, industria farmaceutică,
industria chimică şi altele se utilizează compuşi organici complecşi ca agenţi importanţi şi indispensabili. Anumite
cantităţi din aceste substanţe, deosebit de periculoase şi toxice pentru om şi natură, ajung şi în apa uzată industrială
evacuată de unităţile din aceste industrii, pe care o poluează. Eliminarea din apa uzată a acestei categorii de poluanţi
este deosebit de dificilă, nefiind posibilă prin mijloacele clasice utilizate în staţiile de epurare mecano-biologice.
În scopul eliminării acestor compuşi organici greu biodegradabili (cum ar fi: aldehide, fenoli, componente
fitofarmaceutice, detergenţi, etc) dar şi pentru eliminarea anumitor substanţe minerale nedorite (cum ar fi: fierul,
manganul, sulfaţii, sulfurile, cianurile, etc.) se utilizează diferite procedee chimice de tratament, majoritatea dintre ele
bazate pe reacţii de oxireducere. utilizându-se diferiţi agenţi oxidanţi cum ar fi: clorul, ozonul, gruparea hidroxil, etc.,
sau tratamentele de iradire sau eletrochimice.
În prezent, pentru eliminarea compuşilor chimici greu biodegradabili se utilizează o serie de procedee
moderne, denumite generic tehnologii de oxidare chimică, care, în principiu utilizează cam acelaşi mecanism de lucru şi
anume: modificarea structurii compuşilor organici greu biodegradabili prin acţiunea agenţilor oxidanţi, prin
fragmentarea acesteia, rezultând compuşi cu o structură mult mai simplă (cum ar fi: alcooli, acizi carboxilici, etc.) care
pot fi fi mult mai uşor eliminaţi biologic în comparaţie cu compuşii de origine. Principalele tehnologii de oxidare
chimică utilizate în lume la ora actuală sunt:
 - procesele de oxidare avansată care utilizează ca agenţi de oxidare: ozonul (O 3) activat cu radiaţii UV, ozonul
activat cu peroxid de hidrogen (H 2O2 – apă oxigenată), peroxidul de hidrogen activat cu radiaţii UV, care se utilizează
cu eficienţă foarte ridicată la eliminarea din apă uzată a unui mare număr de varietăţi de compuşi organici cum ar fi:
hidrocarburi aromatice, alchene, fenoli, compuşi halogenaţi şi altele;
- procesele de iradiere cu plasmă non-termală care utilizează mijloace ca: plasma produsă prin iradiere cu
fascicule de electroni, descărcările pulsatorii Corona sau străpungerea mediilor dielectrice, pentru crearea în apa supusă
tratamentului a unei mari cantităţi de agenţi oxidanţi cum ar fi: oxigen atomic în stare nativă, oxigen atomic activat şi
radicali de hidroxil, în condiţii normale de temperatură şi presiune; sub acţiunea acestor agenţi oxidanţi compuşii
organici complecşi sunt transformaţi în compuşi simpli nepericuloşi (apă, bioxid de carbon, acizi şi săruri minerale) şi
simultan mai sunt eliminate şi alte categorii de substanţe poluante ca: oxizii de sulf, oxizii de azot, compuşi organici
volatili, etc.
- procese de cavitaţie electrohidraulică care constă în crearea de bule de gaze în apa supusă tratamentului sub
acţiunea unei iradieri continue sau pulsatoare cu ultrasunete; în timpul tratamentului, sub acţiunea ultrasunetelor, bulele
de gaz implodează (în fracţiuni extrem de scurte de timp, mai mici de 1 μs, pe durata cărora se creează condiţii de
temperatură şi presiune foarte ridicate, adică temperaturi cu valori mai mari de 500 K şi presiuni cu valori mai mari de
100 atm) şi eliberează gazele şi vaporii conţinuţi, care devin agenţi deosebit de oxidanţi; prin acest procedeu se pot
elimina compuşi organici cum ar fi: tetraclormetanul sau hidrogenul sulfurat care sunt oxidaţi la produşi finali ca:
bioxid de carbon, radicali de clorură şi sulfat;
- procese de iradiere cu fascicule de electroni sau cu raze gamma (adică cu radiaţii ionizante) care aplicate
apelor uzate supuse tratamentului produc disocierea moleculelor de apă în componentele primare ca hidrogenul atomic,
hidroxilul nativ, ionii de H şi de OH, hidrogenul molecular H2 şi peroxidul de hidrogen H2O2; unele din aceste
componente primare acţionează direct sau se combină cu alte substanţe din apa brută, formând radicali puternic
oxidanţi, toţi acesti agenţi oxidanţi reacţionând cu compuşii organici şi modificându-le structura; prin acest procedeu se
pot elimina din apa supusă tratamentului compuşi organici greu biodegradabili ca: bifenil policlorinat, tetraclorometan,
tricloroetilen, tetracloroetilen, benzen şi alţii;
- procese de oxidare cu aer umed prin care se produce oxidarea chimică a compuşilor organici sau a
substanţelor minerale oxidabile din apa uzată supusă tratamentului, prin acţiunea unui flux de gaz oxidant (de regulă, un
amestec de aer şi vapori de apă) la temperatură înaltă, cu valori între 125-320ºC şi la presiune mare, cu valori între 5-
200 atm; prin acest procedeu se pot elimina din apele supuse tratamentului o gamă foarte largă de compuşi organici
complecşi, precum şi o serie de compuşi anorganici cum ar fi: amoniacul, nitraţi, azotul, sulfaţi, fosfaţi, clorurile, etc.;
de menţionat că eficacitatea tratamentului este mult crecută dacă în cadrul tratamentului se utilizează în plus catalizatori
şi agenţi oxidanţi (ozon sau peroxid de hidrogen);
- procese de oxidare supercritică care este o versiune intensivă a oxidării cu aer umed care se produce la
presiuni şi temperaturi cu valori peste punctul critic al apei (374ºC şi 221,3 atm), tratamentul are avantajul că permite
eliminarea unor compuşi organici foarte refractari din punct de vedere al biodegradabilităţii fără producerea de oxizi de
azot; cu acest tratament se elimină cu succes fenolul, compuşii organici halogenaţi, deşeurile farmaceutice, agenţii
chimici de uz militar, carburanţii hidrolizaţi pentru rachete şi nămolurile biologice;
- procese electrochimice sunt tratamente în care apa uzată brută este supusă acţiunii unui câmp electric (proces
de electroliză); în cadrul acestui proces, substanţele organice sunt atrase, colectate şi oxidate (sub acţiunea unor agenţi
oxidanţi) pe suprafaţa anodului, în timp ce metalele sunt atrase şi colectate pe suprafaţa catodului; acest procedeu se
utilizează în principal pentru recuperarea din apele uzate a diferitelor metale (cuprului, plumbului, mercurului, zincului,
cromului, aurului, argintului, cobaltului şi cadmiului) rezultate mai ales din procesele tehnologice din industriile
metalurgică şi de prelucrare a metalelor, concomitent cu oxidarea unor substanţe organice greu biodegradabile (de
exemplu cianurile);
- procese de fotocataliză care sunt tratamente prin care în apa uzată brută sunt introduţi fotocatalizatori care
reacţionează la lumina din spectrul vizibil sau UV; prin acest procedeu, care este foarte modern şi eficient şi care se
desfăşoară în condiţii normale de temperatură şi presiune, pot fi eliminati din apele uzate o gamă variată de substanţe
poluante de origine organică (hidrocarburi aromatice, compuşi organocloruraţi, compuşi organofosforoşi, etc.), şi
minerală.
De menţionat că, în prezent se utilizează preponderent procedee de oxidare avansată care utilizează agenţi
oxidanţi cum ar fi ozonul sau peroxidul de hidrogen, în defavoarea clorului, deoarece în urma utilizării acestuia pot
rezulta compuşi organocloruraţi, foarte toxici pentru om şi mediul ambiant.
În practica epurării apelor uzate, utilizarea procedeelor de oxidare chimică este costisitoare atât din punct de
vedere al investiţiilor cât şi din punct de vedere al exploatării ceea ce a condus la o utilizare a sa destul de limitată.
În figura 1.67 este prezentat informativ aspectul unei instalaţii pentru tratarea apei uzate prin oxidare chimică.
Fig. 1.67 Aspectul unei instalaţii de oxidare chimică