Florin Dinulică

şef lucrări dr.ing.,

Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere din Brașov

Valorificarea resurselor de lemn

indigen

2013
 Valorificarea lemnului de brad
1. Proprietăţi fizice:
• Lemn uşor, moale, mat. În stare verde prezintă miros acru sau rânced, mai accentuat în prezenţa inimii ude.
• Densitatea lemnului:
– ρ0: 0.41 g/cm3; ρ15: 0.45 g/cm3 – valori medii pentru Europa vestică
– superioară lemnului de molid.
• Contragerea totală:
– Longitudinală: 0.1-0.2 %; radială: 2.9-3.3 %; tangenţială: 7.1-8.3 %; volumică: 10.7-11.4 %
– Este mai redusă faţă de lemnul de molid (deci lemnul de brad prezintă, în absenţa defectelor, o stabilitate mai mare la
variaţiile umidităţii care determină contragerea)
2. Proprietăţi mecanice:
• Rezistenţele mecanice:
– Rezistenţa la compresiune ║şi ┴ pe fibre, rezistenţa la încovoiere statică şi duritatea sunt superioare lemnului de
molid
– Rezistenţa la întindere ║ cu fibrele este inferioară lemnului de molid
– Celelalte rezistenţe au valori apropiate
• Elasticitatea:
– Mărimea modulilor de elasticitate denotă o rigiditate mai mare a lemnului de brad faţă de lemnul de molid
3. Compoziţia chimică:
• Compuşii principali: celuloză: 40-44 %, pentozani: 11.5 %; lignină: 28-29 %
• Substanţe extractibile: extract în alcool-benzol: 1.2-2.8 %
• Cenuşă (ansamblul elementelor minerale din lemn): 0.4-1.1 %
4. Defectele lemnului de brad
• Cele mai frecvente defecte ale lemnului de brad – a căror mărime depăşeşte limita maximă admisibilă la clasele
superioare de calitate – sunt: lemnul de compresiune, conicitatea, coloraţiile anormale şi rulura.
• Conicitatea anormală (> 1%) afectează circa 76 % din numărul pieselor sortate. Frecvenţa conicităţii plasează lemnul de
brad pe locul II după frasin, între speciile indigene de interes comercial. Ceilalţi indici ai calităţii formei fusului (curburi,
lăbărţare, canelură) prezintă mărimi favorabile, recomandând bradul ca specia comercială cu cea mai bună rectitudine a
trunchiului.
• Frecvenţa lemnului de compresiune la lemnul rotund de brad este chiar mai mare (86 %). Absenţa acestui defect de la
lemnul gros de brad este, la noi, o raritate. Lemnul de compresiune este defectul cu cel mai mare efect de declasare a
lemnului de brad (restricţiile din normativul european sunt foarte aspre; normele româneşti, însă, nu vizează lemnul de
compresiune la materialul brut).
– Lemnul de compresiune este defectul de structură specific răşinoaselor constând în îngroşarea anormală a lemnului târziu, în
detrimentul lemnului timpuriu, rotunjirea secţiunii traheidelor şi accentuarea pereţilor celulari, în scopul contracarării eforturilor de
compresiune la care sunt supuse unele porţiuni ale trunchiului, ramurilor şi coroanei.
• Sortări efectuate anterior au arătat că lemnul de brad se situează pe locul II între speciile indigene cu privire la frecvenţa
coloraţiilor anormale. Lemnul de brad introdus astăzi în circuitul economic provine din arborete care au depăşit cu mult
vârsta exploatabilităţii, dar care nu sunt parcurse la timp cu tăieri de regenerare pentru a menţine proporţia speciei în
compoziţie la un nivel acceptabil (structura pe clase de vârstă la bradul din România este puternic disproporţionată, arborete
tinere fiind foarte slab reprezentate). Exemplarele recoltate prezintă o stare de vegetaţie adeseori precară şi, corespunzător,
frecvente şi foarte diverse coloraţii anormale, ca şi găuri şi galerii de insecte – defecte a căror simplă prezenţă conduce la
declasarea lemnului, după normele europene, la clasa D de calitate
• Frecvenţa şi mărimea crăpăturilor la capete (radiale = de inimă; inelare=rulură) sunt inferioare lemnului de molid. Cu toate
acestea, rulura este o prezenţă constantă la exemplarele de brad cu modificarea bruscă a lăţimii inelelor anuale – datorată
punerii în lumină în urma doborâturilor de vânt sau intervenţiilor silviculturale. Se recomandă, din această perspectivă,
efectuarea tăierilor de intensitate moderată-forte la vârste care să nu predispună ruluri de diametre mari. Cu cât crăpăturile
inelare vor avea diametre mai mari, cu atât randamentul la debitare va fi mai mic.
5. VALORIFICARE
• Lemnul de brad se întrebuinţează curent în construcţii, tâmplărie, pentru şindrilă, la fabricarea produselor papetare şi a plăcilor
• În tâmplărie este considerat inferior lemnului de molid, întrucât:
– este mai tare şi mai aţos (suprafeţele rezultate la debitare sunt accentuat aşchiate)
– se discolorează mai repede
– este bogat în lemn de compresiune
• Sursele autohtone cele mai valoroase de lemn de brad pentru celuloză şi hârtie provin din sudul arealului speciei.
• Puterea calorică a lemnului de brad este ceva mai mică decât a lemnului de molid (consecinţa absenţei răşinii) şi reprezintă
70 % din puterea calorică a lemnului de fag. Lemnul de brad arde cu flacără vie şi produce mult fum.
6. Cele mai valoroase populaţii de brad din România, după calitatea lemnului, sunt: Avrig_Sibiu, Strâmbu
Băiuţi_Maramureş, Dărmăneşti_Bacău şi Năruja_Vrancea.

Detaliu al lemnului de compresiune

 Valorificarea lemnului de molid
Proprietăţi fizice:
• Densitatea aparentă a lemnului:
– Densitatea lemnului de molid cu extractibili (din care nu a fost îndepărtată răşina) este mai mare decât a
lemnului de brad:
• ρ0: 0.43 g/cm3; ρ15: 0.47 g/cm3 – valori medii pentru Europa vestică
– Lemnul de molid fără extractibili (răşină) este însă mai uşor decât lemnul de brad (ρc: 0.34 g/cm3, faţă de
0.36 g/cm3 - valori medii pentru România)
• Contragerea totală:
– Longitudinală: 0.2 %; radială: 3.3-3.6 %; tangenţială: 7.3-8.8 %; volumică: 10.5-12.2 %
– Este mai mare decât contragerea lemnului de brad
2. Proprietăţi mecanice:
• Vezi comparaţiile de la lemnul de brad
3. Compoziţia chimică:
• Compuşii principali: celuloză: 52-57 %, pentozani: 12-19 %; lignină:27-31 %
– Lemnul de molid conţine mai multă celuloză decât lemnul de brad
• Substanţe extractibile: extract în alcool-benzol: 2.3 %
• Cenuşă : 0.2-0.8 %
4. Puterea calorică a lemnului verde de molid = 75 % din puterea calorică a lemnului verde de fag; puterea calorică a
lemnului absolut uscat de molid = 105 % din puterea calorică a lemnului anhidru de fag. Explicaţia inversării
raportului: lemnul verde de molid conţine mult mai multă apă decât lemnul verde de fag, pentru evaporarea căreia
consumându-se o cantitate importantă de căldură.
Variabilitatea indicatorilor calităţii lemnului de molid
• Variabilitatea geografică a calităţii lemnului de molid din România
– Provenienţele de molid din Carpaţii Orientali şi mai ales din Munţii Apuseni prezintă valori ale densităţii convenţionale a
lemnului superioare celor din Carpaţii Meridionali (0.347 şi 0.335 g/cm3, faţă de 0.331 g/cm3).
– Mărimea densităţii convenţionale descreşte cu altitudinea (de ce?: la altitudini mai mari perioada corespunzătoare formării
lemnului târziu este mai scurtă; scăzând ponderea lemnului târziu din lăţimea inelului, scade densitatea acestuia).
– Mărimea densităţii convenţionale variază şi cu clasa de producţie a arboretelor, fiind maximă în arboretele naturale de
productivitate inferioară (pin urmare, lemnul de molid provenit din arborete slab productive se recomandă tuturor
utilizărilor care reclamă densitate ridicată, cum ar fi: în construcţii şi la fabricarea plăcilor din fibre).
– cea mai mare influenţă asupra conţinutului în celuloză a lemnului de molid o exercită latitudinea:
• regiunile nordice ale arealului se disting prin calitate papetară mai slabă a lemnului de molid decât provenienţele
sudice.
• Variaţii cu vârsta
– Densitatea lemnului scade brusc în primele 5-8 inele de lângă măduvă, crescând apoi, lent, cu inelele 10-13 şi atingând
maximul în zona alburnului. Conţinutul de celuloză creşte, de asemenea, în direcţia alburnului. Lungimea traheidelor creşte
brusc în primele 10 inele şi moderat în următoarele inele.
DEFECTE ALE LEMNULUI DE MOLID:
• Defectele cu frecvenţă mare şi a căror mărime depăşeşte cu mult limitele maxim admisibile la sortimentele superioare sunt:
putregaiul interior şi crăpăturile laterale.
• ! Să facem deosebirea între putregai şi coloraţiile anormale: Putregaiul este defectul de distrugere a lemnului cauzat de
ciupercile xilofage, caracterizat prin 1) degradarea structurii, 2) modificarea compoziţiei chimice şi 3) alterarea ireversibilă
proprietăţilor lemnului, în timp ce ciupercile de coloraţii anormale provoacă modificări cromatice ale lemnului, fără a afecta
integritatea pereţilor celulari şi proprietăţile fizico-mecanice ale lemnului.
• La molid este comun putregaiul roşu – care este provocat de ciuperci care descompun în primul rând celuloza şi
hemicelulozele (culoarea putregaiului se datorează ligninei care rămâne relativ intactă în structura pereţilor celulari degradaţi
de ciuperci). Hifele ciupercilor pătrund iniţial în lumenul traheidelor (lumen = golul celular care rămâne în urma dispariţiei
citoplasmei, în procesul de sinteză a pereţilor celulari). De aici acţionează asupra pereţilor.
• Cea mai importantă cale de instalare a infecţiilor cu ciuperci xilofage o reprezintă rănile cauzate arborilor în cursul procesului
de exploatare, de către vânat, prin rezinaj şi cioplaje, de vânt şi zăpadă. Cele mai periculoase sunt rănile localizate la colet.
Putregaiul de rădăcină avansează cu repeziciune: în primii 5 ani de la rănire înălţimea relativă a zonei de putregai poate
atinge 1.8 m, iar după 25-30 de ani se poate extinde pe înălţimea trunchiului până la 3.7-3.9 m. Lungimea tronsonului afectat
de putregai poate fi de 20 de ori mai mare decât diametrul secţiunii transversale a acestuia.
Direcții de valorificare a lemnului de molid
• Lemnul de molid prezintă aptitudini corespunzătoare pentru un număr foarte mare de moduri de valorificare.
• Este întrebuinţat curent în tâmplărie, ca lemn pentru construcţii, în industria celulozei şi hârtiei, ca material pentru duşumea,
furnire tehnice şi sortimente diverse de plăci, la confecţionarea ambalajelor.
• Cele mai valoroase provenienţe de molid pentru celuloză şi sortimente de hârtie sunt: Gura Humorului, Tarcău, Sânmartin-
Tuşnad, Marginea-Voivodeasa, Prundu Bârgăului.
• Lemnul masiv de molid se usucă repede şi bine. Poate însă forma crăpături şi fisuri, iar nodurile se pot desprinde.
Stabilitatea dimensională pe perioada de exploatare a produselor este medie.
• Prelucrabilitate: lemnul de molid se rindeluieşte ceva mai greu decât pinul, datorită nodozităţii mai mari (frecvenţei nodurilor)
şi durităţii acestora.
• Lemnul nu este durabil şi manifestă o oarecare opoziţie la impregnare în porţiunea interioară a trunchiului.
• Scoarţa molidului poate constitui materie primă pentru extragerea taninului, iar lemnul pentru extragerea terebentinei.
 MOLIDUL DE REZONANŢĂ

LEMN DE REZONANŢĂ = materialul lemnos cu structură fină şi proprietăţi fizice corespunzătoare construcţiei instrumentelor
muzicale.
Lemnul de rezonanţă a fost folosit, de-a lungul timpului şi în alte scopuri: la construcţia unor ambarcaţiuni, în industria
aeronautică, la confecţionarea draniţei.
Lemnul de rezonanţă de la molid este folosit la realizarea feţei instrumentelor cu corzi. Dosul şi eclisele (părţile laterale) se
confecţionează din paltin creţ sau alte foioase preţioase indigene sau exotice.
Lemnul de rezonanţă trebuie să răspundă unor exigenţe fizice legate de recepţia şi propagarea sunetului emis de corzi prin atingere,
condiţia fundamentală vizând conservarea tonalităţii originare. În mod obişnuit interacţiunea între sunet şi lemn (cu caracterele sale
geometrice şi de structură fizică şi chimică) conduce la modificarea cantitativă şi calitativă a sunetelor emise, datorate în primul rând
frecărilor interne. Lemnul de rezonanţă prezintă particularităţi de structură şi, prin intermediul acestora, proprietăţi acustice care permit
energiei sonore cu care interacţionează să îşi păstreze trăsăturile calitative originare. Lemnul care nu poate răspunde acestei exigenţe nu
poate fi întrebuinţat la confecţionarea plăcii vibratorii din componenţa cutiei sonore a instrumentelor muzicale.
RESURSE DE LEMN DE REZONANŢĂ ÎN ROMÂNIA. Răspândirea molidului de rezonanţă este legată pădurea naturală cu
structură plurienă. Ecotipul molid de rezonanţă a apărut în condiţiile pădurilor virgine, care i-au şi asigurat transmiterea
ereditară a caracterelor extrem de valoroase. Exploatarea intensă i-au cauzat dispariţia din multe masive muntoase din
Europa. La noi a fost bine reprezentat în jumătatea nordică a Carpaţilor Orientali. Cele mai cunoscute provenienţe
româneşti de molid de rezonanţă au fost Moldoviţa, Tomnatic, Dorna şi Coşna (Bucovina). Un centru intens exploatat astăzi
este localizat în Munţii Gurghiului.
Identificarea molizilor cu lemn de rezonanţă

Particularităţi ale arborilor cu lemn de rezonanţă:

- Exemplarele aparţin tipului de ramificaţie plat (ramurile de ord. I sunt
orizontale la început, la vârste mai mari, pendente, iar ramurile
de ord. II şi III se ramifică tabular în acelaşi plan)
- Coroană cilindrică, îngustă (Φ ≤ 5 m) şi rară
- Ramuri subţiri
- Acele cenuşii-albăstrui, relativ scurte
- Trunchiul foarte bine elagat în primii 8 m
• Elagarea se produce fără cioturi remanente
- Nu prezintă scurgeri de răşină pe trunchi Confirmarea calităţii acustice a lemnului
trunchiului arborilor pe picior posibil de
rezonanţă:
Se practică o metodă veche, introdusă de lutierii
Exploatarea lemnului de rezonanţă
italieni din sec. al XVI-lea, care constă în lovirea
trunchiului cu un ciocan de lemn în partea sa sudică
Se execută exclusiv în perioada de repaus vegetativ, dar nu pe şi recepţionarea sunetului de răspuns cu urechea
vreme geroasă şi în condiţiile unui strat suficient de zăpadă, care să lipită de arbore, în partea opusă. La lemnul cu
atenueze, eventual în completare cu paturi de crăci, şocul impactului potenţial acustic sunetul de răspuns este clar şi înalt,
arborilor cu solul (de ce ? Pentru a evita producerea crăpăturilor). la arborii cu lemn obişnuit sau cu defecte acesta este
Pieselor de lemn rotund li se impune, prin standardele noastre, un jos şi voalat. Arborii cu putregai prezintă sunet
diametru la capătul subţire fără coajă de cel puţin 34 cm. înfundat.
Semifabricatele debitate sunt depozitate pentru uscare naturală cel
puţin 6 ani – la instrumentele fabricate pe scară industrială – şi 50- Ecologia molidului de rezonanţă
100 ani la instrumentele de maestru.
• Staţiuni de bonitate mijlocie
• Geotop:
Particularităţi ale lemnului de rezonanţă – altitudini: 750…1200 m
– treimea inferioară a versanţilor
- Inele anuale sunt regulate (lăţimea lor este stabilă radial) – cursul superior al pâraielor
- Proporţie mică de lemn târziu (20-25 %) – expoziţii semiumbrite
- Inelele sunt înguste. La semifabricatele pentru vioară lăţimea – pantă: max 25 0
inelelor trebuie să fie cuprinsă între 1.2 şi 2 mm. La • Substrat: fliş, areal vulcanic
semifabricatele pentru contrabas inelele pot atinge 4-
5 mm în lăţime • Climatop:
- Culoarea este uniformă, albă sau albă-aurie – precipitaţii: 700…1200 mm/an
- Luciu mătăsos pe secţiunile longitudinale – TMA: 3.5…6 0C (mai reduse, în general, în comparaţie
cu optimul de vegetaţie pentru molid)
- Fibra este dreaptă
• Edafotop:
- Lemnul opune rezistenţă mică la despicare în direcţie radială
– soluri profunde, afânate, % mic de schelet, acide-neutre,
- Lemn fără defecte. cu rezerve suficiente de apă, troficitate potenţială
ridicată
 Valorificarea lemnului de larice

PROPRIETĂŢILE FIZICE
• Densitatea:
• Densitatea lemnului anhidru:
– ρ0 = 0.40… 0.55 … 0.82 g/cm3
• Densitatea la umiditatea 15 %:
– ρ15 = 0.44… 0.59 … 0.85 g/cm3
• Densitatea convenţională a lemnului de larice din aborete naturale, în România:
– densitatea descreşte cu altitudinea:0.586 g/cm3 – Vidolm (Apuseni); 0.470 g/cm3 – Ceahlău
• În comparaţie cu molidul, lemnul de larice este cu 120 kg/m3 mai greu.
PROPRIETĂŢILE MECANICE
• Elasticitatea:
– MOE la întindere a lemnului verde = 115 % molid
• Rezistenţele mecanice ale lemnului:
– Rezistenţa la compresiune ║ fibrele = 150 % din rezistenţa lemnului de molid, dar este mai < pin negru şi
duglas
– Rezistenţa la tracţiune ║ fibrele este mai > decât la brad şi molid, dar mai < decât la celelalte răşinoase
– Rezistenţa la tracţiune ┴ fibrele este similară pinului negru şi pinului silvestru şi superioară molidului, bradului
şi duglasului
– Rezistenţa la încovoiere statică = 140% din rezistenţa lemnului de molid, dar este mai < pin negru şi duglas
• Idem, rezistenţa la forfecare longitudinală
• Concluzie: performanţele mecanice ale lemnului de larice sunt superioare lemnului de molid, brad şi pin
silvestru, dar inferioare lemnului de duglas şi pin negru
COMPOZIŢIA CHIMICĂ:
• Compuşii chimici principali: Celuloza: 40-44 %; lignină: 26…30 %; pentozani: 7-9 %.
• Conţinutul în celuloză este similar cu al lemnului de brad, dar inferior lemnului de molid, pin silvestru
şi plop.
• Substanţe extractibile în apă caldă: 5…13 % (cel mai mare conţinut de compuşi chimici secundari ai lemnului
între speciile răşinoase)
• Cenuşa: 0.3 % (< brad, molid, > pin).
Direcții de valorificare:
• Principalele trăsături calitative pozitive ale lemnului de larice sunt;
– Durabilitatea remarcabilă (lemnul de larice poate fi utilizat, fără a fi protejat de atacuri
fungice, 40-50 ani)
– Nodozitatea redusă (noduri puţine şi destul de mici)
– Densitate aparentă ridicată
– Rezistenţe mecanice ridicate: laricele este supranumit STEJARUL RĂŞINOASELOR
• Principalele trăsături negative la valorificarea lemnului de larice sunt:
– Duritatea ridicată îngreunează debitarea
– În ciuda rezistenţei sporite la atacul ciupercilor, este vulnerabil la atacul unor insecte
– Duramenul se impregnează cu dificultate
– Conţine noduri foarte dense care se desprind prin uscare
– Tendinţa de a forma crăpături
– Instabilitatea coloraţiei naturale a lemnului
DEFECTELE LEMNULUI DE LARICE
• Defectele cu cea mai mare frecvenţă la lemnul pe picior de larice sunt: curbura şi lemnul de compresiune. Dintre
tipurile morfologice foarte diverse ale curburii (prezentate la primele două laboratoare), la larice se individualizează în
primul rând însăbierea. Apariţia curburii la exemplarele de larice se datorează 1) comportamentului fototrop al
tulpinilor (fototropism = mişcarea spre lumină) – laricele fiind o specie iubitoare de lumină – şi 2) acţiunii vântului
dominant şi al zăpezii – care determină încovoierea tulpinilor. Sensibilitatea laricelui la însăbiere se datorează creşterii
rapide în tinereţe şi formării unor tulpini juvenile înalte şi subţiri, la care acţiunea vântului şi a zăpezii determină cu
uşurinţă încovoierea tulpinii. Arborii fac eforturi în sezoanele de vegetaţie următoare să corecteze forma trunchiului –
prin depunerea inegală a lemnului pe circumferinţa inelelor; nu reuşesc însă în totalitate să mascheze încovoierea
iniţială, însăbierea de la baza trunchiului rămânând dovada efortului depus.

Ponderea lemnului de compresiune din secţiunea

trunchiului variază între 16 şi 57 % - media: 37 %,
situând laricele pe locul II după speciile de pin.

Însăbiere la exemplare de larice natural (a)

şi în plantaţie (b), din bazinul Lotru
(Vâlcea)
Comportarea la uscare:
– Se usucă repede. Pot apărea deformaţii în urma uscării. Dacă sunt respectaţi parametrii fizici la uscarea
artificială, piesele prezintă o mare stabilitate dimensională. Contragerile radială, tangenţială, longitudinală şi
volumică sunt asemănătoare lemnului de molid
Prelucrabilitatea lemnului de larice
• Lemnul de larice se lucrează uşor cu scule manuale, care însă se tocesc la tăierea nodurilor. Se lucrează bine cu
dispozitive şi maşini de prelucrare
– dezavantaje: nodurile căzătoare pot crea probleme, iar nodurile dure produc tocirea neuniformă a muchiei
tăietoare
• Fixarea în cuie şi filetarea se recomandă a se practica după găurire.
• Proprietăţi de vopsire: Lemnul de larice poate fi băiţuit, lăcuit şi vopsit bine (pelicula de lac sau vopsea aderă bine la
suprafaţa lemnului).
Posibilităţi de valorificare
• Lemn pentru prelucrarea mecanică:
– lemn de gater
– traverse de cale ferată
– pardoseală (duşumea, parchet)
– produse finite: uşi, ferestre, casa scărilor
• Construcţii:
– piloţi pentru fundarea unor lucrări hidrotehnice
• Ex.: construcţii pe piloţi de larice în Veneţia, sec. IX-lea; construcţii din capitala Rusiei ţariste; biserica luterană
din Pulsk (Polonia)
– grinzi pentru poduri
– construcţii de nave (Anglia, Franţa, Italia) cu lemn de larice din nordul Rusiei
– stâlpi pentru reţele aeriene de electricitate şi telecomunicaţii
– lemn de mină
– împrejmuiri din gard, şindrilă
– Obs.: înlocuirea lemnului de stejar cu lemn de larice în construcţii
– Lemnul exemplarelor cu defecte de formă accentuate poate fi valorificat prin prelucrare chimică
• Lemn pentru prelucrare chimică
– Răşina din lemn de larice: nu cristalizează; conţine 20…25 % terebentină şi serveşte la extragerea terebentinei
(terebentina din lemn de larice este superioară calitativ celorlalte răşinoase şi este numită terebentină
veneţiană)
– Scoarţa poate servi extragerii taninului (Larice: 13% substanţe tanante, stejar şi salcie: 12 5, molid: 8 %) şi
prezintă avantajul că se poate recolta fără a doborî arborii (întrucât se regenerează)
– Lemnul de larice oferă 43% celuloză albită.

Nod aderent pe faţa unui sortiment de cherestea

Cherestea de larice

Nod căzător pe muchia unui sortiment de cherestea

 Valorificarea lemnului pinului silvestru

Proprietăţi fizice:
• Densitatea lemnului: ρ0: 0.49 g/cm3; ρ15: 0.52 g/cm3 – valori medii pentru Europa vestică
– superioară lemnului de molid şi de brad
• Contragerea totală:
– Longitudinală: 0.1-0.6 %; radială: 2.6-5.1 %; tangenţială: 6.1-9.8 %; volumică: 8.9-16.0 %
– Instabilitatea dimensională cauzată de variaţiile umidităţii este mai accentuată decât la molid şi brad.
Proprietăţi mecanice
– Rezistenţele la tracţiune, compresiune, încovoiere şi forfecare sunt superioare lemnului de molid şi brad,
dar inferioare pinului negru şi duglasului. Prezintă rezistenţă scăzută la şoc (= încovoiere dinamică).
– Modulul de elasticitate la încovoiere atestă rigiditatea mai mare faţă de lemnul de brad şi mai mică faţă de
larice.
Compoziţia chimică:
• Compuşii principali: celuloză: 41-54 %, pentozani: 11-13 %; lignină: 28-31 %
• Substanţe extractibile: extract în alcool-benzol: 3 % (5 % în duramen)
• Cenuşa: 0.3-0.5 %
Comportarea la uscare: Lemnul se usucă repede şi bine, dar este expus albăstrelii pe perioada de depozitare.
Prelucrabilitate: Lemnul se lucrează favorabil atât cu scule manuale, cât şi în instalaţii şi maşini. Capacitatea de încleiere
variază în funcţie de conţinutul în răşină. Calitatea vopsirii, văruirii, colorării, lăcuirii şi lustruirii suprafeţelor lemnului de
pin silvestru este satisfăcătoare.
DEFECTELE LEMNULUI PINULUI SILVESTRU
• Cele mari probleme de calitate la sortarea lemnului brut de pin sunt: curburile, lemnul de compresiune şi coloraţiile
anormale.
Curbura. Şi calitatea formei fusului la pin prezintă remarcabile variaţii geografice. Astfel, provenienţele scandinave şi baltice de
pin prezintă trunchiuri de rectitudine superioară provenienţelor sud-vest germane
Lemnul de compresiune ocupă între 20 şi 40 % din volumul de masă lemnoasă recoltată la pin silvestru.
Cel mai mare dezavantaj calitativ al lemnului de pin îl constituie durabilitatea sa extrem de scăzută, pentru îmbunătăţirea căreia
lemnul se tratează chimic, prin impregnare sub vid cu substanţe antiseptice. Ciupercile cauzează, în primă fază, diverse
coloraţii anormale – între care predomină albăstreala –, pregătind terenul pentru instalarea fungilor de putregai.
Albăstreala este coloraţia albăstruie…negricioasă, cu nuanţe verziu, a alburnului, cauzată de ciupercile din fam.
Ophiostomataceae şi fungi imperfecţi. Sunt infectaţi atât arborii pe picior, cât şi lemnul brut sau debitat. În prima fază a
atacului în secţiunea transversală a alburnului apar pete izolate, sub formă de sector de cerc cu originea îndreptată spre
duramen. Hifele se propagă iniţial prin intermediul razelor. Condiţiile optime pentru propagarea ciupercilor de albăstreală
sunt: umiditate ridicată în lemn (optim: 40-50 %) şi temperaturi ridicate ale aerului (optim + 25 0C). Lemnul cu albăstreală
este apt pentru majoritatea utilizărilor, mai puţin pentru cele de ordin decorativ.
• Măsuri de prevenire a apariţiei albăstrelii la lemnul arborilor doborâţi: 1) exploatarea şi prelucrarea lemnului
înaintea debutului sezonului cald; 2) lemnul recoltat în sezonul cald va fi transportat rapid la beneficiar; 3) dacă buştenii
nu pot fi debitaţi în cel mai scurt timp, vor fi stivuiţi în vederea accelerării uscării – pentru evitarea condiţiilor favorabile
instalării ciupercilor – sau, dimpotrivă, vor fi conservaţi pe cale umedă – pentru a aduce conţinutul în apă al lemnului la
un nivel superior intervalului optim pentru ciuperci.
DOMENII DE UTILIZARE A LEMNULUI PINULUI SILVESTRU
• Lemnul de pin de calitate este întrebuinţat la fabricarea mobilierului, în tâmplărie, strungărie artistică. Lemnul obişnuit se
foloseşte în construcţii, la realizarea traverselor de cale ferată, pentru stâlpi de telegraf şi piloţi. Este întrebuinţat, de
asemenea, la confecţionarea lambriului, a plăcilor şi la debitarea furnirelor.
• Valoarea calorică a lemnului verde de pin silvestru se situează la acelaşi nivel cu cea a fagului. Este, prin urmare, un
combustibil superior bradului, molidului şi laricelui (explicaţia: conţinutul mare în răşină). Lemnul de pin absolut uscat
întrece puterea calorică a tuturor speciilor forestiere de interes economic de la noi. Arde repede, cu flacără luminoasă şi
cu scântei; degajă o căldură ascendentă care, însă, nu durează.
• Conţinutul mare în răşină recomandă lemnul de pin silvestru în industria colofoniului şi a terebentinei, a căror calitate
şi cantitate sunt superioare molidului şi bradului. În alburn se găseşte cea mai mare cantitate de răşină din lemnul de
pin. Pinul silvestru suportă rezinajul o perioadă mai îndelungată decât molidul.

Albăstreală la pin
silvestru

Lemn de compresiune
 Valorificarea lemnului de tisă
Proprietăţi fizice:
• Densitatea lemnului: ρ0: 0.67 g/cm3; ρ12: 0.71 g/cm3; densitatea lemnului verde: 0.865 g/cm3
– superioară tuturor răşinoaselor.
• Contragerea totală:
– radială: 4 %; tangenţială: 5.4 %; volumică: 9.7 %
– Lemnul de tisă se caracterizează printr-o bună stabilitate dimensională în condiţiile concrete de
exploatare a produselor finite.
Proprietăţi mecanice
– Rezistenţele la diverse solicitări mecanice sunt net superioare tuturor răşinoaselor şi majorităţii
foioaselor (rezistenţa la compresiune ║cu fibrele reprezintă 144 % din valoarea corespunzătoare lemnului de
molid şi 122 % din mărimea corespunzătoare lemnului de stejar). Rezistenţa lemnului de tisă la compresiune
este întrecută doar de salcâm, ulm şi corn (Cornus mas) – dintre speciile indigene. Rezistenţa la încovoiere
este, însă, mai modestă faţă de esenţele foioase tari.
– În ciuda rezistenţelor mecanice ridicate, lemnul de tisă este şi remarcabil de elastic (un alt avantaj
calitativ). Mărimea modulilor săi de elasticitate reprezintă, de exemplu, 67 % din valoarea înregistrată la larice
şi 96 % din cea înregistrată la molid; elasticitatea lemnului de tisă este chiar mai bună decât a lemnului de
frasin (care constituie în industrie un reper pentru elasticitate).
– Duritatea lemnului de tisă este incomparabil mai mare decât a speciilor indigene (mărimea durităţii pe
secţiunea transversală a lemnului de tisă este de 4.3 ori mai mare decât la plopul negru – o esenţă cu lemn
moale – şi cu 10 % mai mare decât a lemnului de stejar – o esenţă cu lemn tare). Este întrecut, între speciile
indigene, doar de salcâm, corn şi cimişir (Buxus sempervirens). De asemenea, faţă de abanos – esenţă
exotică cu lemn extraordinar de dur – duritatea lemnului de tisă, apreciată pe secţiunea transversală (care
este cea mai rezistentă), reprezintă doar 35 %.
Comportarea la uscare: Lemnul se usucă repede şi bine, dar este expus albăstrelii pe perioada de depozitare.
Calităţi de prelucrare: Lemnul de tisă se strunjeşte (prelucrează la strung) foarte bine. Se comportă foarte bine la finisare;
lustruirea, de pildă, oferă rezultate remarcabile. La fixarea cuielor şi şuruburilor se recomandă utilizarea maşinilor de
găurit, pentru a preîntâmpina crăparea lemnului (la care tisa este predispusă).
Durabilitate. Lemnul de tisă a fost şi este apreciat pentru capacitatea deosebită de a rezista la acţiunea factorilor distructivi
din mediul extern (biotici sau abiotici). Din acest motiv poate fi utilizat în construcţii exterioare fără a fi protejat.
ISTORICUL VALORIFICĂRII. Calităţile fizico-mecanice ale lemnului de tisă au atras atenţia încă de la începuturile civilizaţiei, fiind
valorificate cu precădere la confecţionarea armelor - de pildă a suliţelor şi arcurilor, întrebuinare care s-a perpetuat până în Evul
Mediu. În Anglia secolului al XV-lea toţi locuitorii insulei au fost obligaţi, prin decret regal, să planteze câte un exemplar de tisă –
care să servească nevoilor viitoare de armament. Vikingii foloseau lemnul de tisă la confecţionarea cuielor şi penelor din lemn în
construcţii navale. Ulterior servea şi ca materie primă pentru mobilier, roţi de moară, arbori şi osii pentru maşini-unelte, ştifturi
pentru trolii şi scripeţi.
DOMENII ACTUALE DE VALORIFICARE.
Lemnul de tisă este apreciat la confecţionarea mobilierului rafinat, panourilor decorative, lambriului, ramelor pentru
canoe, la debitarea furnirelor, în marchetărie (= la realizarea obiectelor pentru decoraţiuni). Este un material excelent
pentru sculptură şi tâmplărie. Toate organele tulpinii sunt toxice pentru om şi animale, cu excepţia arilului fructului.
Acele de la Taxus baccata şi scoarţa de la Taxus brevifolia (specie cu areal nord american) servesc extragerii taxolului
– întrebuinţat în medicină la tratarea cancerului de sân şi de ovar.

Valorificarea lemnului altor rășinoase

Pinul negru prezintă cele mai ridicate performanţe mecanice dintre toate coniferele de la noi. Este urmat de duglas.
Duglasul este considerat, în Franţa, cel mai bun material de construcţii.
 Valorificarea lemnului de stejar
Proprietăţi fizice:
• Densitatea lemnului: ρ0: 0.65 g/cm3; ρ15: 0.69 g/cm3. Lemn greu. Dintre cvercinee, lemnul de gârniţă este cel mei greu.
• Contragerea totală a lemnului de gorun din România:
– longitudinală: 0.2 %; radială: 4.2-5.5 %; tangenţială: 8.7-10.2 %; volumică: 12.8-14.9 %
– Contragerea totală a lemnului de stejar din România:
– longitudinală: 0.2 %; radială: 4.6-5.3 %; tangenţială: 9.4-11.0 %; volumică: 13.7-15.9 %
– Concluzie: Lemnul de stejar şi de gorun de la noi se contrag mai mult decât provenienţele străine. În comparaţie cu
alte esenţe lemnul de stejar se contrage destul de puternic; lemnul de stejar se contrage mai mult decât lemnul de
gorun.
• Proprietăţi mecanice
- Rezistenţele la diverse solicitări mecanice sunt net superioare tuturor răşinoaselor (cu excepţia tisei). Rezistenţele mecanice ale
lemnului de gorun şi a celui de stejar sunt, însă, inferioare lemnului de fag, lemnului de frasin şi, mai ales, lemnului de
salcâm.
– Analizate individual, cele două specii de Quercus se comportă diferit la încercări fizico-mecanice, în ciuda
identităţii de structură. Astfel, rezistenţele la compresiune, tracţiune şi încovoiere statică sunt mai mari la lemnul de gorun.
Duritatea, însă, este mai mare la lemnul de stejar. Rezistenţele la forfecare, torsiune şi despicare sunt similare.
• Compoziţia chimică:
• Compuşii principali ai lemnului de gorun: celuloză: 43 %, pentozani: 26 %; lignină: 25 %. Lemnul de cvercinee este bogat în
hemiceluloze – care sunt compuşii cu cea mai mare aviditate pentru apă şi care explică umflarea lemnului. Hemicelulozele =
poliglucide compuse (glucozide) constituite din pentoze şi hexoze (glucide cu 5, respectiv 6 atomi de C). Celuloza = poliglucide
omogene constituie din acelaşi fel de monoglucide: dextro-glucoza
• Conţinutul în tanin: 9 % în scoarţă; 13 % (max 38 %) în lemn.
Prelucrabilitate
• Lemnul de comportă foarte bine la curbare prin aburire (pentru obţinerea produselor semifinite mulate pentru mobilier).
Fiind un lemn tare, determină tocirea sculelor de prelucrare. Culoarea originară a lemnului poate fi modificată artificial
(discolorare) prin fumigare cu amoniac.
• Comportarea la uscare. Lemnul de cvercinee se usucă natural cu mare dificultate şi prezintă tendinţa de a crăpa şi a se deforma
(ca urmare a contragerii excesive) pe perioada de depozitare.
Durabilitate. Duramenul este foarte rezistent la acţiunea distructivă a factorilor externi. Lemnul de stejar rezistă circa 700 de ani în apă, în
încăperi uscate circa 1800 de ani, iar în aer liber, 120 de ani; durabilitatea sa naturală se situează în fruntea speciilor indigene de
interes comercial.
Defecte:
• Cele mai frecvente defecte ale lemnului rotund de stejar şi gorun de la noi sunt: CONICITATEA (conicitatea se consideră defect, la
stejari, dacă mărimea sa depăşeşte 2 %), OVALITATEA (ovalitatea se consideră defect dacă mărimea sa depăşeşte 15 % - după
normele româneşti mai vechi şi 10 % - după normele europene actuale) şi mărimea NODURILOR SĂNĂTOASE (care la clasa A de
calitate nu trebuie să depăşească 15 mm).
Domenii de valorificare
• Stejarul şi gorunul sunt favorite la fabricarea mobilierului, pardoselii din parchet, furnirelor tehnice şi estetice. Lemnul de gorun, mai ales,
constituie materie primă excelentă şi mult căutată pentru confecţionarea doagelor butoaielor de vin, coniac şi bere.
• Lemnul de stejar şi de gorun cu inelele mai late (conţine deci o proporţie mai mare de lemn târziu) este mai dur şi se recomandă în
construcţii (piloţi, grinzi, traverse).
• Lemnul de stejar, dar mai ales de gorun, cu inele înguste (deci cu o proporţie mai mică de lemn târziu, în favoarea lemnului timpuriu)
este ideal pentru debitarea furnirelor estetice, întrucât prezintă o rezistenţă mai mică la tăiere; în plus, este apreciat în tâmplărie şi la
confecţionarea doagelor.
• Cu toate că nu există suficiente date certe cu privire la deosebirea lemnului de stejar de gorun după criterii macroscopice, în activitatea
practică tâmplarii deosebesc gorunul după inelele ceva mai regulate şi mai înguste decât cele ale stejarului. Se consideră, prin urmare,
că lemnul de gorun este mai fizibil (adică mai uşor de lucrat) decât lemnul de stejar.
• Lemnul de gorun din România era considerat, pentru însuşirile sale tehnologice, în secolul trecut, cel mai bun din întregul areal al
speciei. Cea mai valoroasă provenienţă românească de gorun este Ronişoara_Maramureş.
• Lemnul de stejar sau de gorun cu raze dese se despică mai greu; doagele din astfel de lemn sunt de calitate inferioară.
• Taninul din scoarţă şi din lemn se întrebuinţa la tăbăcirea pieilor crude.
Lemnul brut rotund destinat debitării furnirelor estetice trebuie să întrunească următoarele caracteristici:
• Să conţină inele înguste (lăţimea: maxim 2 mm) şi regulate.
• Lemnul rotund provenit de la baza trunchiului să nu prezinte lăbărţare mai mare de 10 cm/m, excentricitate mai mare de 10 %, conicitate
mai mare de 2 %, crăpături radiale cu lungimea cumulată mai mare de 1/5 din lungimea piesei.
• Să nu conţină inimi concrescute sau putregai exterior.
Resurse de cvercinee pentru furnire estetice.
• Specia recomandată este gorunul (întruneşte condiţiile de mai sus mult mai uşor decât stejarul). Cel mai bun lemn de gorun de la noi
pentru furnire este produs de arboretele vegetând în staţiuni de bonitate mijlocie, în amestecurile cu fagul, în areale climatice cu cel
puţin 700 mm precipitaţii pe an. Provenienţele de gorun apte pentru debitare în furnire estetice sunt: Ronişoara, Băbeni_Vâlcea, Sebiş
Moneasa şi Radna (Arad), Cotmeana (Argeş), Izvoarele_Voineşti (Dâmboviţa), Agnita (Sibiu), Fântânele (Bacău) ş.a.
 Valorificarea lemnului de cer

Variaţii intraspecifice. Literatura ştiinţifică şi experienţa practică de la noi indică existenţa a două varietăţi morfologice de cer:
– cer alb – cu culoare mai deschisă a lemnului şi fără duramen fals.
– cer roşu – care formează suplimentar duramen fals, roşcat, brun sau cafeniu.
• Lemnul de cer alb este superior calitativ cerului roşu.
Proprietăţi
 Densitatea aparentă a lemnului de cer este cu 4-12 % mai mare decât a celorlalţi stejari.
 Contragerea volumică este mai mare cu 8 % faţă de stejar; contragerea se manifestă diferit pe direcţiile radială şi tangenţială 
diferenţele de contragere sunt la originea tendinţei puternice de crăpare a lemnului de cer.
 Permeabilitatea pentru lichide este asemănătoare cu a lemnului de stejar  lemnul de cer poate fi întrebuinţat la confecţionarea
doagelor de butoaie pentru băuturi alcoolice.
 Durabilitatea
 Rezistenţa lemnului de cer la acţiunea distructivă a factorilor biotici este mult mai slabă decât a celorlalţi stejari.
Alburnul lat al cerului este puternic expus,în primă fază, degradării prin răscoacere. În construcţii exterioare, la contactul
direct cu solul, durabilitatea lemnului de cer este 3-4 ani – faţă de 15…20 de ani, în cazul stejarului. Materialul brut
depozitat este expus atacurilor ciupercilor xilofage (Stereum hirsutum, Trametes sp.), care afectează nu numai alburnul,
ca la stejar, ci şi duramenul. Lemnul cerului alb este mai durabil decât al cerului roşu. Oricum, lemnul de cer prezintă o
durabilitate naturală superioară lemnului de fag.
 Conţinutul în tanin al duramenului (1-4 %) este semnificativ mai mic decât al lemnului duramenului de stejar (7-9 %), fapt care
explică rezistenţa mai scăzută a lemnului de cer la acţiunea ciupercilor xilofage.
 Puterea calorică a lemnului de cer este similară lemnului de gorun şi de stejar.
 Cele mai importante probleme de calitate (aspecte negative) ale lemnului de cer sunt:
 Durabilitatea redusă
 Frecvenţa şi mărimea unor defecte (rulura şi gelivura mai ales)
 Tendinţa puternică de a crăpa
 Dificultatea impregnării
 Neuniformitatea culorii duramenului (amplificată de apariţia duramenului fals). Durabilitatea lemnului de cer este invers
proporţională cu neuniformitatea culorii sale.
Direcții de valorificare:
 Sortarea. Cele mai frecvente defecte ale lemnului brut rotund de cer sunt: crăpăturile (radiale şi rulura) şi gelivura.
 Rulura (crăpătura inelară) apare, la buştenii de cer, cu o frecvenţă de 30 % - la lemnul exploatat în Transilvania.
Majoritatea pieselor cu acest defect prezintă, la acelaşi capăt, două ruluri concentrice – ruluri care pot fi complete sau
parţiale.
 Aproape toate exemplarele afectate de gelivură formează duramen fals.
 Datorită sensibilităţii la atacul unor ciuperci xilofage buştenii de cer trebuie transportaţi la beneficiar şi prelucraţi în cel mult
6 luni de la doborârea arborilor, fără a depăşi însă 1 iunie.
 Domenii de valorificare a lemnului de cer
Principalele utilizări ale lemnului de cer, în ordinea descrescătoare a importanţei sunt:
 Lemn pentru mină (sub formă de lemn rotund şi cherestea)
 Lemn impregnat pentru construcţii civile
 Frize de parchet
 Doage de butoaie – în special pentru bere.
 Traverse impregnate de cale ferată
 Placaje.
 Comportarea cherestelei de cer la uscarea naturală este asemănătoare lemnului de stejar: piesele cu grosimea de 25 mm şi
umiditatea iniţială de 65-75 %, stivuite în luna februarie ating umiditatea lemnului uscat (12-15 %) la sfârşitul lunii august.
 Parchetul din lemn de cer prezintă rezistenţă la uzură similară parchetului de gorun.

Valorificarea lemnului de sorb

Aprecierea de care se bucură sorbul pe piaţa lemnului din România (atestată de pildă, de licitaţiile internaţionale de masă
lemnoasă, organizate de DS Arad) se datorează valorii sale tehnologice.
– 1. lemnul de sorb este una din cele mai omogene, compacte şi dure esenţe de la noi.
– 2. Se contractă neglijabil, ceea ce denotă o foarte bună stabilitate dimensională la variaţiile umidităţii
(prezintă “joc” foarte redus).
– 3. Se finisează excelent – mai ales se lustruieşte admirabil; se băiţuieşte foarte bine, imitând astfel mahonul
şi abanosul.
• Dezavantajul îl constituie rezistenţa extraordinară pe care o opune la despicare, impunând adaptarea
tehnologiilor de prelucrare, cu eforturi care sunt răsplătite de valoarea obiectelor care rezultă.
• Se întrebuinţează la fabricarea mobilei scumpe, la confecţionarea obiectelor de artă şi a parchetului.
• Este şi un bun combustibil. Puterea sa calorică este apropiată de cea a fagului.
 Valorificarea lemnului de salcâm

Proprietăţi:
• Umiditatea lemnului: lemnul verde de salcâm prezintă în duramen 30-50 % umiditate, iar în alburn 55-90 %.
• Densitatea lemnului: ρ0: 0.73 g/cm3; ρ15: 0.77 g/cm3. Lemn greu.
• Contragerea totală:
– longitudinală: 0.13 %; radială: 3.9 %; tangenţială: 5.8%
– Se remarcă diferenţa mică între contragerea radială şi cea tangenţială, asigurând stabilitatea dimensională
bună a lemnului de salcâm la variaţiile umidităţii. Din acest motiv produsele confecţionate din lemn de
salcâm nu crapă aproape deloc.
• Proprietăţi mecanice
– Lemnul de salcâm prezintă cele mai mari rezistenţe mecanice ale lemnului dintre toate speciile
forestiere de interes economic de la noi. Doar la forfecare tangenţială este depăşit de carpen.
Rezistenţele la compresiune, tracţiune, încovoiere şi forfecare ale lemnului de salcâm reprezintă 160-170
% din mărimea celor înregistrate la stejar.
• Compoziţia chimică:
• 41 % celuloză; 21 % pentozane; 29 % lignină
• Conţinutul în tanin al scoarţei: 2-7, al lemnului: 3-4 %.
• Durabilitate. Duramenul de salcâm prezintă rezistenţă naturală la atacul ciupercilor xilofage, însă alburnul este
vulnerabil. În plus, duramenul manifestă o opoziţie remarcabilă la încercările de impregnare.
Prelucrabilitate. Lemnul de salcâm se lucrează foarte greu cu orice tip de scule, însă merită efortul pentru că suprafaţa
lemnului se finisează foarte curat. Se încleiază şi se băiţuieşte bine, dar mai ales se lustruieşte impecabil. Nu se
recomandă utilizarea în strungărie, datorită pericolelor la care se supune operatorul şi crăpării pieselor.
Comportarea la uscare. Lemnul de salcâm se usucă cu mare dificultate; piesele supuse uscării sunt afectate de
deformaţii şi crăpături.
Lemnul de salcâm este un combustibil valoros, întrucât produce căldură persistentă, degajând în timpul arderii o mare
cantitate de căldură radiantă, fapt care îl recomandă la alimentarea şemineelor.
VALORIFICARE
Domenii de valorificare:
• Lemnul de salcâm de calitate este întrebuinţat la confecţionarea mobilierului de birou şi la debitarea furnirelor
estetice. Pardoseala (în special parchetul) din lemn de salcâm este mult apreciată.
• Lemnul de salcâm constituie cel mai bun material lemnos pentru construcţii din întregul spectru al esenţelor
forestiere disponibile la noi (de ce ? Datorită calităţilor mecanice). În acest scop, se recomandă îndepărtarea
alburnului de la materialul brut. Este, de pildă, un lemn de mină foarte valoros.
• Se foloseşte şi la confecţionarea pardoselii de bord la nave, porţilor, butoaielor, lagărelor, bocşelor şi cuzineţilor
pentru maşini, la împrejmuiri din gard.
Valorificarea lemnului castanului bun
Proprietăţi:
• Densitatea lemnului: ρ0: 0.54 g/cm3.
• Contragerea totală:
– radială: 3.4 %; tangenţială: 6.7%; volumică: 11.6 %.
• Proprietăţi mecanice
– Lemnul de castan bun prezintă, în ansamblu, calităţi mecanice medii, net inferioare foioase tari. Aşa de pildă,
rezistenţa la compresiune ║cu fibrele reprezintă 80 % din valoarea înregistrată la stejar şi 60 % din valoarea
înregistrată la salcâm. După rezistenţa la încovoiere statică se situează la coada clasamentului speciilor forestiere
lemnoase, rămânând chiar şi în urma teiului. De asemenea, rezistenţa la şoc a lemnului de castan este foarte
slabă.
– Duritatea secţiunii transversale a lemnului de castan reprezintă de abia 1/3 din mărimea înregistrată la salcâm
• Compoziţia chimică:
• 42 % celuloză; 20 % pentozane; 35 % lignină ( lemnul castanului bun se distinge prin conţinutul mare în lignină 
nu este recomandat la fabricarea hârtiei).
Durabilitate. Duramenul de castan prezintă rezistenţă naturală la atacul ciupercilor xilofage, însă alburnul este vulnerabil.
Duramenul manifestă, ca la salcâm, o opoziţie remarcabilă la încercările de impregnare.
Prelucrabilitate. Lemnul castanului bun se lucrează bine cu orice tip de unelte; sculele tăietoare determină o uşoară diminuarea a
luciului. Suprafeţele se finisează foarte bine.
Comportarea la uscare. Lemnul castanului bun se usucă cu dificultate şi se deformează puternic în urma uscării, chiar până la
colaps (= defect de uscare constând în strivirea şi crăparea pereţilor celulari, extinzându-se uneori la suprafaţa pieselor,
unde este pus în evidenţă prin vălurarea feţelor).
Lemnul castanului bun este un combustibil de slabă calitate.
Domenii de valorificare:
• Frecvent lemnul de castan poate înlocui stejarul şi gorunul la fabricarea mobilierului, la confecţionarea şarpantelor,
containerelor, butoaielor, mânerelor de umbrelă, ustensilelor de bucătărie ş.a.
• Buştenii de calitate superioară sunt întrebuinţaţi la debitarea furnirelor estetice.
• Lemnul castanului bun este foarte căutat pentru fabricarea frizelor de parchet.
• Lemnul de castan prezintă cel mai mare conţinut de tanin dintre esenţele de la noi (15 %). Nefiind foarte răspândit la
noi, nu este atractiv pentru industria tananţilor. În producţia mondială de extracte tanante castanul bun ocupă locul II, după
Quebracho (exotică sud-americană).
 Valorificarea lemnului de frasin
Proprietăţi:
• Umiditatea lemnului pe picior de frasin variază între 30 % şi 85 %. Scade de la baza trunchiului spre coroană.
• Densitatea lemnului: ρ0: 0.65 g/cm3; ρ15: 0.69 g/cm3; densitatea lemnului verde: 0.92 g/cm3
• Contragerea totală:
– longitudinală: 0.2 %; radială: 5.0 %; tangenţială: 8.0 %; volumică: 13.6 %.
– Mărimile contragerii şi umflării scad pe înălţimea arborelui şi cu depărarea de măduvă (în lemnul juvenil se instalează
tensiuni puternice care însoţesc variaţiile dimensionale impuse de variaţiile umidităţii). Lemnul inele mai late se contrage
mai puţin decât lemnul cu inele late.
• Proprietăţi mecanice
– Lemnul de frasin prezintă calităţi mecanice deosebite, cu care întrece atât stejarul, cât şi fagul. Cele mai mari
performanţe se înregistrează la tracţiune (║ şi ┴ pe fibre) şi la forfecare, din perspectiva cărora este întrecut,
dintre esenţele comerciale de la noi, doar de salcâm şi carpen.
– Prezintă o bună elasticitate.
• Compoziţia chimică:
• 44-47 % celuloză; 23-27 % pentozane; 21-30 % lignină
Durabilitate. Lemnul de frasin prezintă durabilitate naturală redusă. În aer liber este garantată întrebuinţarea lui neprotejată doar pe
perioada a 2 decenii, în încăperi închise 3 ani, iar în apă: 10 ani. Lemnul de frasin se comportă favorabil la tratamentele de
protecţie prin impregnare.
Prelucrabilitate. Lemnul de frasin prezintă o comportare excelentă la curbare prin aburire, fiind deci indicat la confecţionarea mobilierului
curbat.
Comportarea la uscare. Lemnul de frasin se usucă destul de repede; uscarea trebuie supravegheată pentru a preîntâmpina apariţia sau
extinderea crăpăturilor.
Lemnul de frasin este un combustibil inferior fagului, dar produce un cărbune de calitate.
Sortare Cele mai frecvente defecte ale lemnului brut de frasin sunt: conicitatea, nodurile vicioase, curbura şi lăbărţarea. La
coloraţii anormale ocupă locul III după ulm şi brad, ca extindere în suprafaţa capetelor pieselor. Şi la lăbărţare deţine
un loc fruntaş.
Domenii de valorificare:
• Atuurile lemnului de frasin, în concurenţa cu celelalte esenţe sunt următoarele:
– Culoarea lemnului, inclusiv contrastul între alburn şi duramen
– Desenul format de striaţiuni
– Rezistenţa mecanică îmbinată cu elasticitatea
• Direcţiile favorite de valorificare, rezultate din combinaţia acestor trăsături pozitive, sunt:
– Debitarea furnirelor estetice
– Confecţionarea mobilierului, parchetului, lambriului şi scărilor interioare
– Confecţionarea articolelor sportive.
• Valoarea lemnului de frasin sporeşte la apariţia fibrei creţe. Exemplarele de frasin creţ provin, de regulă, de la altitudini mai mari,
cu climă aspră. Furnirele estetice şi lemnul strunjit pun în valoare optim fibra creaţa de la frasin.
• Elasticitatea lemnului de frasin, în tandem cu rezistenţele mecanice ridicate, conferă lemnului de frasin statutul de lider la
fabricarea unor componente ale echipamentului sportiv. În trecut era apreciat ca materialul ideal pentru skiuri. Astăzi se foloseşte
la confecţionarea vâslelor, bâtelor de baseball, croselor de hockey, arcurilor şi săgeţilor etc.

Furnir de frasin creţ

Vas strunjit din lemn de frasin

Pachete de furnire de frasin clasa C de calitate (Losan Romania)

Buşteni de frasin destinaţi debitării furnirelor estetice (Losan Romania)
 Valorificarea lemnului de ulm
PROPRIETĂŢI FIZICE
• Densitatea lemnului: ρ0: 0.64 g/cm3; ρ15: 0.68 g/cm3.
• Contragerea totală:
– longitudinală: 0.3 %; radială: 5.9 %; tangenţială: 9.1 %; volumică: 16.0 %.
– contragerea volumică este destul de ridicată şi explică comportarea nefavorabilă a unor sortimente de ulm la uscare.
• Proprietăţi mecanice
– Lemnul ulmilor, cu precădere a ulmului de câmp, prezintă unele calităţi mecanice. Egalează stejarul şi gorunul în ceea
ce priveşte rezistenţa la forfecare şi îi întrece la rezistenţa la tracţiune. Obişnuit, însă, rămâne în urma performanţelor
foioaselor tari şi duglasului. Rezistenţa la şoc este foarte slabă.
Compoziţia chimică:
• 43 % celuloză; 22 % pentozane; 27 % lignină
Durabilitate. Lemnul de ulm prezintă durabilitate naturală redusă. Duramenul este sensibil la atacul ciupercilor xilofage şi manifestă o
oarecare opoziţie la tratarea prin impregnare.
Prelucrabilitate. Lemnul de ulm se despică cu greutate. Se comportă nefavorabil la curbarea prin aburire, ocazie cu care se deformează.
Se lucrează greu cu scule manuale. Sculele tăietoare trebuie foarte bine ascuţite. Asamblarea cu cuie şi şuruburi nu provoacă
crăparea lemnului.
Comportarea la uscare. Lemnul de ulm se usucă destul de repede; uscarea trebuie condusă atent pentru a preîntâmpina apariţia
deformaţiilor.
Lemnul de ulm este un combustibil inferior.
VALORIFICARE
Sortare. Cel mai mare neajuns calitativ al lemnului brut de ulm o constituie frecvenţa şi mărimea excepţionale ale coloraţiilor anormale,
după care se situează pe prima poziţie în clasamentul speciilor lemnoase de la noi. Acelaşi loc îl ocupă şi în cazul
excrescenţelor – care însă pot fi valorificate în scop decorativ şi care, deci, îi sporesc valoarea.
Domenii de valorificare:
• Lemnul ulmului de câmp întrece în valoare ceilalţi ulmi. Este rezistent, elastic şi fibros, calităţi pentru care a fost folosit, alături de
tisă şi anin negru la fundarea unor construcţii lacustre din Veneţia.
• Textura decorativă este exploatată la confecţionarea mobilierului de artă, pardoselii (inclusiv parchet), la debitarea furnirelor
estetice.

Valorificarea lemnului de cireș

Proprietăţi fizico-mecanice
• ρ15: 0.58 g/cm3 (lemn potrivit de greu)
• Stabilitate dimensională medie
• Concurează cvercineele după unele rezistenţe mecanice
Compoziţie chimică:
• Compuşii chimici principali: 48 % celuloză, 21 % lignină, 17 % pentozane.
Prelucrabilitate: Lemnul de cireş prezintă capacitate foarte bună de curbare prin aburire. Se lustruieşte şi se colorează foarte bine, după, însă, o
degresare prealabilă. Se despică destul de greu. Prin uscare produce crăpături şi se discolorează rapid.
Durabilitate: Rezistenţa la factorii abiotici de degradare este slabă. Duramenul prezintă rezistenţă moderată la putrezire. O utilizare îndelungată
este garantată doar prin protecţie.
Domenii de valorificare:
• Este întrebuinţat încă din secolul al XVIII-lea la confecţionarea mobilierului. Este :utilizat şi la construcţia instrumentelor muzicale,
obiectelor de uz casnic, patului armelor. Lemnul subţire era utilizat ca materie primă pentru cercurile de butoaie.
• Piaţa a impus uneori lemnul de cireş ca esenţă favorită la fabricarea produselor decorative (furnire estetice, mobilier, parchet, stratificate).
Butucii de cireş pentru furnire estetice se plastifiază, în prealabil, prin aburire, în urma căreia capătă o nuanţă roşiatică.
• Este una din puţinele esenţe la care praful lemnului nu acţionează, se pare, alergenic sau patologice asupra pielii şi căilor respiratorii ale
operatorilor de la prelucrare.
• Arde bine, dar este un combustibil mediocru
 Valorificarea lemnului de nuc
Proprietăţi fizice
Densitatea lemnului: ρ0: 0.64 g/cm3; ρ15: 0.68 g/cm3
Contragerea totală: longitudinală: 0.5 %; radială: 5.4 %; tangenţială: 7.5 %; volumică: 13.9 %.
Proprietăţi mecanice. Lemnul de nuc prezintă rezistenţă medie la compresiune şi şoc, duritate medie şi o foarte bună comportare la
încovoiere statică.
Proprietăţi tehnologice. Se comportă foarte bine la curbarea prin aburire. Se lucrează bine cu orice fel de scule. Suprafeţele se finisează cu
succes. Se băiţuieşte foarte bine; culoarea finală a lemnului colorat nu este stabilă, fiind afectată de razele ultraviolete, motiv pentru care la
finisare se vor adopta măsuri suplimentare. Cel mai favorabil efect se obţine la lustruire.
Comportarea la uscare. Lemnul de nuc se usucă greu, dar fără defecte importante de uscare.
Compoziţia chimică:
• 41 % celuloză; 12 % pentozane; 29 % lignină  conţinutul mic în hemiceluloze (pentozane) explică comportarea remarcabilă
a lemnului de nuc la uscare (de ce ? Pentru că hemicelulozele, în categoria cărora intră şi pentozanele, sunt compuşii cei mai avizi
pentru apă).
• cenuşă: 0.8%
Durabilitate. Duramenul prezintă durabilitate medie, în timp ce alburnul este vulnerabil la factori distructivi biotici. La tratamentele de
protecţie alburnul se comportă corespunzător, în timp ce duramenul opune rtezistenţă.
Domenii de valorificare:
• Direcţiile de valorificare a lemnului de nuc sunt imprimate de cele trei valenţe importante ale sale: 1) aspectul cromatic plăcut
(determinat de variaţiile culorii şi de prezenţa şi dispunerea striaţiunilor); 2) calităţile mecanice; 3) calităţile tehnologice.
• Constituie materie primă pentru mobilierul de calitate, obiecte strunjite, decoraţiuni interioare pentru maşinile de lux, paturi de armă.
• Lemnul de nuc se debitează în furnire estetice pentru furniruirea mobilierului de cabinet şi a plăcilor. În acest scop se întrebuinţează
în primul rând lemnul din buturugi (= cioata + rădăcinile principale în lungime de cel mult 50 cm de la colet). Valoarea lemnului
creşte odată cu prezenţa fibrei creţe.
• Foarte valoroase sunt şi excrescenţele de tulpină sau rădăcină. Ele au o structură aparte (vezi desenul de mai jos) determinată de
poziţia mugurilor dorminzi, care cauzează devierea inelelor anuale în vecinătatea lor şi apariţia unor proeminenţe. Din acest motiv
suprafaţa lemnului este neregulată. Prezenţa mugurilor dorminzi produce efecte spectaculoase prin secţionare tangenţială,
constând în desene cu “ochiuri”.

Structura gâlmei de nuc şi aspectul lemnului debitat (dreapta)

Valorificarea lemnului de tei

Proprietăţi:
• Densitatea lemnului teiului de deal: ρ0: 0.49 g/cm3; ρ15: 0.53 g/cm3. Lemn uşor.
• Contragerea totală a lemnului teiului de deal:
– longitudinală: 0.3 %; radială: 5.5 %; tangenţială: 9.1 %; volumică: 14.4 %.
• Proprietăţi mecanice
– Rezistenţele mecanice sunt obişnuite pentru o esenţă moale şi uşoară, dar sunt superioare plopilor şi sălciilor, concurându-le pe
cele ale pinului silvestru.
• Compoziţia chimică:
• 43-54 % celuloză; 20 % pentozane; 18 % lignină
• cenuşă: 0.5 %
• Durabilitate. Durabilitatea naturală este redusă, dar poate fi îmbunătăţită prin tratamente.
• Prelucrabilitate. Cu toate că este moale, nu se destramă prin tăiere. Este uşor de lucrat cu orice tip scule. Suprafeţele sunt lânoase la
finisare. Este un material excepţional pentru sculptură. Prezintă, însă, limite la curbarea prin aburire.
VALORIFICARE
• Sortare. La frecvenţa şi mărimea defectelor, lemnul de tei de la noi înregistrează printre cele mai bune scoruri pozitive (defecte puţine şi
mici). De pildă, frecvenţa nodurilor vicioase este printre cele mai mici dintre speciile indigene de interes industrial. Singura problemă o
constituie ovalitatea, lemnul de tei fiind cotat cu cea mai mare frecvenţă a acestui defect dintre esenţele noastre.
• Principalele puncte forte al lemnului teilor la valorificare îl constituie rezistenţa deosebită la crăpare şi rapiditatea cu care se usucă.
Domenii de valorificare:
• Lemnul de tei este pus în valoare mai ales prin sculptură. Este folosit şi la confecţionarea clapelor de pian, jucăriilor, ambalajelor din
lemn şi ca materie primă pentru tâmplărie şi strungărie.
• A devenit clasică întrebuinţarea lemnului de tei la confecţionarea creioanelor şi beţelor de chibrituri. Poate fi folosit şi la confecţionarea
mobilierului ieftin.
• Ca material combustibil prezintă performanţe similare plopilor şi sălciilor – adică nu este un lemn de foc valoros.
 Valorificarea lemnului de fag
Proprietăţi fizice:
• Umiditatea lemnului verde:
– 90-100 % în alburn, 60-70 % în zona centrală, 45-60 % în inima roşie
– Umiditatea lemnului verde de fag creşte în afara sezonului de vegetaţie: 98% iarna, 90 % toamna, 70 % vara.
• Densitatea:
– ρ15 = 0.60…0.80 g/cm3 (0.701 – media generală pentru lemnul de fag de provenienţă românească).
– Densitatea lemnului scade de la măduvă spre scoarţă şi în primul metru de la sol, apoi creşte lent până în vârful coroanei.
– Lemnul de fag cu inimă roşie este mai greu decât lemnul fagului alb.
• Umflarea şi contragerea:
– Contragerea longitudinală: 0.3%, radială: 5.5%, tangenţială: 12%, volumică: 30%.
– Lemnul de fag din Carpaţii Meridionali prezintă o stabilitate dimensională mai mare, sub influenţa variaţiilor umidităţii mediului.
– Mărimea contragerii, indiferent de direcţie, este mai mare la fag în comparaţie cu stejarul, gorunul şi răşinoasele.
Compoziţia chimică:
Componenţii chimici principali la lemnul de fag din România: 45-50 % celuloză, 21-25 % lignină, 11-20 % pentozane
• Conţinutul în celuloză al fagului indigen este inferior provenienţelor central-europene.
• Variabilitate:
– În făgetele de la noi conţinutul în celuloză creşte cu altitudinea şi este stabil cu vârsta arborilor.
– Variaţii radiale în interiorul trunchiului: conţinutul în celuloză creşte cu depărtarea de măduvă, în primele 250 inele şi scade, apoi, până la
limita longevităţii speciei.
– Conţinutul în celuloză nu variază cu tipul de sol.
– Conţinutul în lignină este influenţat de regimul termic al topoclimatelor (procesul de lignificare este mai accentuat în staţiunile reci).
Prelucrabilitate: Băiţuirea, lăcuirea şi conducerea adecvată a tratamentului de aburire produce o gamă largă de culori, prin care lemnul de fag
poate imita esenţele exotice roşii (mahon, iroko).
Defectele lemnului de fag:
– Cele mai frecvente defecte la lemnul brut rotund de fag sunt: ovalitatea, duramenele false şi nodurile de diverse categorii
dimensionale şi stare de sănătate.
– 58 % din piesele sortate anterior prezentau noduri sănătoase şi 43% noduri vicioase (cu precădere în categoria de grosime:
50-100 mm). Elagajul natural produce cicatrice numite “bărbi chinezeşti” care sunt înglobate treptat în masa lemnului, prin
depunerea de biomasă pe circumferinţa trunchiului.
– Inima roşie apărea, în anii ‟60 cu frecvenţa de 40% şi ocupa, de regulă, mai puţin de 50% din secţiunea capetelor; astăzi
frecvenţa defectului a crescut considerabil.
– Putregaiul interior a fost identificat la circa 20% din piesele sortate.
Direcţii de valorificare:
• Considerat până în pragul primului război mondial o esenţă nerentabilă, chiar o “calamitate pentru interesele economiei româneşti”,
fagul a devenit, între timp, în industria produselor forestiere, o esenţă universală, servind unui număr mare de întrebuinţări.
• Lemnul de fag pentru gater:
– Cheresteaua de fag se sortează, după normele internaţionale, în 6 clase de calitate – care se atribuie după numărul de feţe
curate (lipsite de defecte), urmărindu-se în primul rând apariţiile inimii roşii ale nodurilor. Cheresteaua proaspăt debitată este
supusă aburirii şi, în continuare, uscării în camere de uscare, până la umiditatea de 8 %. Cele mai vândute sortimente de
cherestea sunt: 26, 32 şi 51 mm grosime.
– Tehnologiile actuale de prelucrare a lemnului fag oferă posibilitatea punerii în valoare şi a defectelor naturale de coloraţie
(inima roşie, în speţă), care pot fi transformate în produse cu aspect rustic.
• Tratarea termică (prin aburire sau prin fierbere) vizează:
– Buştenii pentru furnire (având ca obiective: reducerea rezistenţei la tăiere şi omogenizarea culorii)
– Sortimentele de cherestea (obiective: reducerea coeficienţilor de contragere, umflare şi îmbunătăţirea culorii)
– Semifabricatele pentru mobilier (obiectiv: îmbunătăţirea comportării la curbare)
• Lemnul de fag în industria furnirelor:
– Condiţionarea buştenilor de fag, pe perioadă mai lungă, în vederea debitării furnirelor, necesită conservarea acestora în
vederea împiedicării crăpării şi deformării datorate contragerii puternice.
– Butucii de fag destinaţi furnirelor se plastifiază prin aburire cu abur saturat având temperatura de 100-1100C, care asigură, în
incinta de tratare, temperaturi de 60-700C, timp de 24…60 ore (variabil în funcţie de diametrul pieselor). Prin aburire lemnul se
discolorează (vezi furnirele de fag aburit), iar culoarea se omogenizează.
– Defectele cu cea mai mare importantă influenţă, negativă (exprimată prin reducerea randamentului fizic şi creşterea
consumurilor specifice la prelucrarea materialului brut), asupra debitării furnirelor sunt: curbura > 3%, putregaiul interior de
30%, nodurile vicioase > 50 mm, ovalitatea >10% şi inima stelată > 60%.
– Furnirele sunt utilizate la fabricarea compozitelor (placaj, plăci din aşchii, plăci din fibre) şi la furniruirea mobilierului.
 Valorificarea lemnului de anin
Proprietăţi fizice:
Umiditatea medie a lemnului este 110 %, ceva mai mare iarna. Conţinutul în apă al lemnului variază cu depărtarea de sol, fiind maxim în jumătatea
inferioară a coroanei şi minim la bază  lemnul provenit de la baza trunchiului se usucă mai repede.
Densitatea lemnului: ρ0: 0.50 g/cm3; ρ15: 0.53 g/cm3.
Contragerea totală
longitudinală: 0.5 %; radială: 4.4 %; tangenţială: 7.3 %; volumică: 12.3 %.
Proprietăţi mecanice
Lemnul de anin prezintă calităţi mecanice net inferioare esenţelor tari, dar superioare lemnului de molid, brad. La compresiune ║cu fibrele se
comportă mai bine decât plopii şi sălciile. Rezistenţa la compresiune ║cu fibrele creşte cu creşterea lăţimii inelelor anuale. După rezistenţa
la tracţiune lemnul de anin ocupă ultima poziţie în clasamentul speciilor indigene de interes economic. Rezistenţa la încovoiere este
superioară lemnului de răşinoase.
Deosebiri specifice. Lemnului aninului alb se contrage şi se umflă mai puternic decât lemnul aninului negru.
Compoziţia chimică:
Compuşii principali: 40-46 % celuloză; 19-25 % hemiceluloze; 23-25 % lignină
Durabilitatea Durabilitatea naturală a lemnului de anin este redusă (asemănătoare cu cea a plopilor şi sălciilor). Produsele finite din lemn netratat au o
perioadă de exploatare de 5-20 ani. Lemnul păstrat în aer, sub acoperiş, prezintă o durată de exploatare de maxim 30 de ani. Lemnul păstrat în mediu
permanent uscat are o durată de utilizare cuprinsă între 100 şi 400 de ani. Lemnul depozitat în apă are o durabilitate de 10-40 ani.
Proprietăţi termice. Lemnul verde de anin prezintă putere calorică redusă  nu este un bun combustibil.
Sortare. Cele mai frecvente defecte ale lemnului brut rotund de anin sunt:
– nodurile vicioase – a căror frecvenţă îl plasează pe locul I între speciile indigene de interes economic –
– crăpăturile la capete – a căror lungime cumulată depăşeşte 300 % din mărimea diametrului capătului la care apar
– curbura – cu mărimea şi de peste 5 %
– excrescenţele – frecvent cu diametrul mai mare de 10 cm.
Valorificare:
• Lemnul de anin este omogen, uşor şi stabil dimensional în raport cu variaţiile umidităţii mediului (prezintă “joc” redus). Se comportă foarte bine
la derularea furnirelor. Se şlefuieşte uşor şi se băiţuieşte bine în toate culorile. Prin colorare artificială lemnul furnirelor de anin poate imita
esenţe valoroase (nuc, mahon, abanos).
• Lemnul de anin se foloseşte în construcţii (pentru elemente submerse = complet sub apă, lucrări de consolidare sub apă, piloţi de poduri),
industria placajelor (placajul = stratificat compus dintr-un număr impar de foi de furnir încleiate şi presate, cu fibrele dispuse pe direcţii
alternative), industria mobilei (mai ales furnirele cu desen măzărat), obiecte de artizanat. Lemnul aninului alb este mai elastic şi se foloseşte la
confecţionarea cercurilor pentru butoaie.
• Tradiţional lemnul de anin a fost apreciat în primul rând pentru construcţii sub apă.

Valorificarea lemnului de carpen

Proprietăţi:
• Densitatea lemnului: ρ0: 0.79 g/cm3; ρ15: 0.83 g/cm3. Lemn greu.
• Contragerea totală:
• longitudinală: 0.5 %; radială: 6.8 %; tangenţială: 11.5 %; volumică: 19.7 %
• Valori foarte ridicate ale contragerii  instabilitate dimensională pronunţată.
•Proprietăţi mecanice
•Lemnul de carpen este unul din cele mai grele şi mai tari dintre speciile indigene de interes economic. Prin
rezistenţa la compresiune şi tracţiune ║cu fibrele, precum şi la încovoiere, devansează aproape toate esenţele tari
din circuitul economic de la noi, cu excepţia salcâmului. La forfecare tangenţială prezintă rezistenţe superioare
chiar şi salcâmului.
•Compoziţia chimică:
• 43 % celuloză; 27 % pentozane; 23 % lignină
• cenuşă: 0.5 %
•Este apropiată de cea a lemnului de fag, cu deosebirea că prezintă un conţinut de pentozane (hemiceluloze) mai
mare.
•Durabilitate. Lemnul de carpen prezintă durabilitate naturală redusă (putrezeşte rapid, în 2-3 ani), care însă poate fi
îmbunătăţită prin mijloace de protecţie – acţiune la care se comportă foarte bine.
•Prelucrabilitate. Lemnul de carpen se comportă excelent la curbarea prin aburire (datorită porozităţii); se curbează uşor
prin aburire chiar şi la raze mici, fără a prezenta defectele care se întâlnesc obişnuit la acest gen de operaţii. Se lucrează
bine cu scule şi maşini; razele late ridică probleme la rindeluire, întrucât se dezintegrează. Lemnul cu inele anuale
înguste se prelucrează mai uşor decât lemnul cu creşteri late – acesta din urmă este mai dens (întrucât conţine pachete mai
mari de fibre).
Sortare. Cele mai frecvente defecte ale lemnului brut de carpen sunt: curbura, nodurile sănătoase, conicitatea şi canelura. Canelura
înregistrează la carpen cele mai mari mărimi între speciile lemnoase valorificate la noi (frecvent adâncimea maximă a crestelor canelurii
atinge 10-20 % din mărimea diametrului secţiunii cu acest defect; au fost măsurate caneluri cu mărimea depăşind 70 % din diametrul
piesei).
– Coaja înfundată apare cu o frecvenţă superioară celorlalte esenţe, cu excepţia bradului. Frecvenţa crăpăturilor este mult mai mică în
comparaţie cu lemnul brut de la alte specii.
– Demn de remarcat este faptul că lemnul pe picior de carpen nu prezintă în general coloraţii anormale
• Proasta reputaţie de care se “bucură” carpenul în silvicultură se datorează şi incapacităţii actuale a tehnologiilor de prelucrare a lemnului
de a-i oferi modalităţile optime de valorificare, motiv pentru care lemnul de carpen continuă să rămână un lemn cu utilizări restrânse.
• Principalele neajunsuri calitative ale lemnului de carpen sunt:
– Umflarea şi contragerea puternice, cauzând deformaţii ale pieselor la uscare – amplificate de prezenţa fibrei torse
– Tendinţa accentuată de a crăpa – care se amplifică cu canelura.
Domenii de valorificare:
• Lemnul se carpen se întrebuinţează la:
– confecţionarea pardoselii – la care se recomandă prin rezistenţa la uzură –
• Obiectelor de strungărie (destinate ca piese pentru maşini, dispozitive şi unelte)
• Confecţionarea unor articole sportive
• Debitarea furnirelor.
• Lemnul de carpen cu inele late este foarte rezistent la tăiere şi despicare, motiv pentru care nu se recomandă în tâmplărie.
• Datorită durabilităţii reduse, lemnul de carpen nu se recomandă în construcţii exterioare.
• Materia primă pentru derularea sau tăierea plană a furnirelor este constituită de lemnul verde, neaburit.
• În trecut lemnul de carpen prezenta exclusivitate la confecţionarea calapoadelor (= tipare pentru încălţăminte), tocurilor de încălţăminte şi
a uneltelor de tâmplărie (metri din lemn, cozi de unelte, corpuri de rindele).
• Lemnul de carpen este un excelent combustibil. Puterea calorică a lemnului verde sau uscat natural (până la umiditatea de 12-15 %)
se situează în fruntea esenţelor comerciale indigene. – reprezentând 105 % din valoarea înregistrată la fag. Lemnul anhidru prezintă, însă,
performanţe calorice inferioare. Arde cu flacără vie şi produce un cărbune care rămâne incandescent până la completa lui combustie. Prin
urmare, prin valoarea lemnului de carpen ca şi combustibil înţelegem: o trăsătură cantitativă (mărimea puterii calorice) şi una calitativă
(incandescenţa cărbunelui).
Valorificarea lemnului de paltin
Proprietăţi:
• Umiditatea lemnului verde variază între 52 % şi 90 %, fiind maximă la baza trunchiului, de unde descreşte până în zona coroanei.
• Densitatea lemnului: ρ0: 0.59 g/cm3; ρ15: 0.63 g/cm3; densitatea lemnului verde: 0.81 g/cm3.
• Contragerea totală:
– longitudinală: 0.5 %; radială: 3.0 %; tangenţială: 8.0 %; volumică: 11.2 %.
– Mărimea contragerilor radială şi tangenţială cresc cu depărarea de sol ( lemnul de la baza trunchiului prezintă “joc” mai redus
şi, deci, este avantajat calitativ).
– Valorile mici ale contragerii, în comparaţie cu celelalte esenţe, evidenţiază stabilitatea dimensională destul de bună a
lemnului de paltin la variaţiile umidităţii. Se remarcă, de asemenea, diferenţele mai mici ale contragerii pe direcţiile
fundamentale ale lemnului (longitudinală, radială şi tangenţială), ceea ce denotă o cotă mai mică de anizotropie. Anizotropia =
comportarea unei proprietăţi a substanţei care înregistrează mărimi diferite pe direcţii spaţiale diferite – adică prezintă variaţii
cantitative în spaţiul substanţei. Direcţiile fundamentale în lemn sunt: longitudinală, radială şi tangenţială. A nu se confunda
direcţiile cu planurile sau secţiunile (care sunt: transversal, longitudinal-radial, longitudinal .tangenţial)
• Proprietăţi mecanice
– Lemnul de paltin prezintă rezistenţe mecanice cu 1-10 % mai reduse decât ale lemnului de fag. La forfecare tangenţială se
comportă chiar mai bine decât acesta. Rezistenţa la şoc (= încovoiere dinamică) este, însă, redusă.
• Compoziţia chimică:
• 38 % celuloză; 20 % pentozane; 25 % lignină
• cenuşă: 0.4%
• Durabilitate. Lemnul de paltin putrezeşte repede dacă nu este tratat. Este permeabil la soluţiile de tratare (poate fi impregnat cu uşurinţă).
• Prelucrabilitate. Lemnul de paltin se comportă foarte bine la curbarea prin aburire. Se lucrează bine cu scule şi maşini. Finisarea
suprafeţelor se realizează în bune condiţii. Se băiţuieşte cu uşurinţă, servind, pe această cale, imitării lemnului exotic.
• Comportarea la uscare. Lemnul destinat debitării furnirelor sau semifabricatelor pentru instrumente muzicale şi mobilier se usucă
artificial în camere de uscare. În procesul de uscare există posibilitatea discolorării lemnului:
– Uscarea rapidă menţine culoarea deschisă originară a lemnului (alb-gălbui);
– Uscarea înceată modifică culoarea, care devine brun-trandafirie.
Sortare. Cele mai frecvente defecte ale lemnului brut de paltin sunt: conicitatea, nodurile sănătoase, curbura şi excrescenţele. După frecvenţa
putregaiului interior, deţine primul loc între speciile comerciale indigene – adesea defectul ocupă între 30 şi 40 % din suprafaţa
capetelor la care apare. Acelaşi loc îl ocupă şi în ceea ce priveşte frecvenţa şi mărimea lemnului mort. Lemnul mort = defect de rănire
constituit din zone cu necroză, nealterate însă (spre deosebire de putregai, la care structura lemnului, implicit textura acestuia, sunt
afectate într-o măsură oarecare), de culoare închisă. Vezi foto lemn mort de la fag.
Domenii de valorificare:
• Lemnul se paltin – specie încadrată în grupul foioaselor preţioase - constituie materie primă valoroasă pentru:
– Debitarea furnirelor estetice
– Fabricarea componentelor decorative ale mobilierului rafinat
– Confecţionarea panourilor decorative
– Confecţionarea părţilor laterale (eclise) şi a dosului instrumentelor muzicale din familia viorii.
• Combustia lemnului de paltin produce multă căldură, care însă durează puţin, datorită stingerii rapide a cărbunilor. Calitatea cărbunelui
este similară fagului.
• Lemnul de paltin tratat chimic devine gri-cenuşiu (şi este numit “lemn piele de iepure sălbatic”).
• Lemnul de jugastru (Acer campestre) este inferior calitativ celorlalţi paltini, din cauza formei şi structurii extrem de defectuoase (cea mai
mare frecvenţă a curburii, a fibrei torse, a inimilor concrescute şi a nodurilor vicioase dintre speciile arborescente de interes economic de
 Valorificarea lemnului de mesteacăn
Proprietăţi:
• Densitatea lemnului: ρ0: 0.61 g/cm3; ρ15: 0.65 g/cm3.
• Contragerea totală:
– longitudinală: 0.6 %; radială: 5.3 %; tangenţială: 7.8 %; volumică: 14.2 %.
– Aşa cum se poate remarca, comparând valorile de mai sus cu contragerea celorlalte esenţe tratate, lemnul de
mesteacăn prezintă o bună stabilitate dimensională pe durata de exploatare a produselor în care este încorporat.
• Proprietăţi mecanice
– Rezistenţele la compresiune║cu fibrele şi la încovoiere situează lemnul de mesteacăn la acelaşi nivel cu stejarul. Rezistenţa
la şoc plasează mesteacănul pe la mijlocul clasamentului speciilor forestiere. Duritatea secţiunii transversale este semnificativ
mai mică decât a foioaselor tari, reprezentând, de pildă, 40 % din mărimea înregistrată la salcâm. Sub raportul elasticităţii este
apropiat lemnului de fag.
• Compoziţia chimică:
– 40-45 % % celuloză; 24-27 % pentozane + 5 % hexozane (împreună formează hemicelulozele); 20-28 % lignină
– cenuşă: 0.4-0.7 %
– Lemnul de mesteacăn se remarcă şi prin conţinutul de proteine: 0.7-2.3 %.
– Conţinutul mic în celuloză nu îl recomandă la transformarea în produse papetare.
• Durabilitate. Lemnul de mesteacăn putrezeşte destul de repede dacă nu este tratat. Opune o oarecare rezistenţă la tratamentele de
protecţie. Nu se recomandă utilizarea lemnului de mesteacăn în construcţii exterioare sau în contactul cu apa.
• Prelucrabilitate. Se lucrează bine; prin tăiere, suprafaţa lemnului prezintă o tendinţă vădită de a deveni “lânoasă”. Nodurile şi fibra
neregulată reprezintă singurele probleme la prelucrare. Se prelucrează foarte bine la strung. Se curbează uşor prin aburire. Se
băiţuieşte cu uşurinţă, fiind indicat la imitarea lemnului de mahon şi de nuc. Se debitează uşor în furnire.
• Comportarea la uscare. Lemnul de mesteacăn trebuie uscat în cel mai scurt timp, pentru a evita instalarea ciupercilor xilofage.
• Proprietăţi termice. Puterea calorică a lemnului de mesteacăn reprezintă 85 % din mărimea corespunzătoare lemnului de fag; este
superioară, de pildă, lemnului de salcâm. Arderea se desfăşoară cu flacără luminoasă şi produce multă căldură ascendentă, favorabilă
pentru copt şi la producerea clasică a sticlei. Cărbunele este greu şi dur şi degajă o căldură intensă şi susţinută.
Sortare. Cele mai frecvente defecte semnalate la sortarea calitativă a lemnului de mesteacăn sunt: conicitatea, lăbărţarea, curbura şi frecvenţa
nodurilor. S-a remarcat marea stabilitate la crăparea a lemnului brut.
Domenii de valorificare:
valorificare
• Principalul mod de valorificare a lemnului de mesteacăn exploatează aspectul decorativ al secţiunii sale radiale, cu precădere dacă este
asociat fibrei ondulate, excrescenţelor, chiar şi răscoacerii. Desenul care rezultă în urmă tăierii reproduce aspectul limbilor de foc, aripi
de înger, solzi, vârtej. Aspectul decorativ este pus în valoare prin debitarea furnirelor estetice, servind de regulă furniruirii mobilierului
sau plăcilor. Mesteacănul cu desen “ochi de pasăre” serveşte confecţionării instrumentelor muzicale de suflat (flaut, clarinet, fagot).
• Dintre varietăţile mesteacănului, lemnul mesteacănului de Carelia (Betula pendula var. carelica) este foarte apreciată pentru frecvenţa
fibrei creţe şi rezistenţa la crăpare. Se apreciază că mesteacănul creţ constituie, de fapt, un mutant genetic al mesteacănului obişnuit.
Fibra creaţă a mesteacănului prezintă eritabilitate ridicată (eritabilitatea = capacitatea de transmitere în descendenţă a unui caracter), aşa
încât 60-70 % din descendenţi îl manifestă încă de la vârsta de 6-10 ani.
• Lemnul obişnuit de mesteacăn este utilizat şi la confecţionarea unor accesorii sau obiecte de artizanat, ca şi la fabricarea parchetului.
• Lemnul de mesteacăn poate constitui materie primă pentru mangalizare, piroliză (= carbonizarea lemnului în retorte de distilare uscată,
fără accesul O din aer, cu recuperarea produşilor - metanol, acetonă, acid acetic, gudroane, mangal – care vor fi introduşi în circuitul
chimic industrial).
• Şi coaja poate servi prelucrării chimice, oferind gudroane (= produse lichide rezultate la distilarea sau mangalizarea lemnului), tanin,
uleiuri lubrifiante. Un compus aromatic specific (numit betulină) asigură inalterabilitatea scoarţei de mesteacăn – care a fost descoperită
intactă în depozitele de turbă şi lignit.

Ladă din lemn de mesteacăn cu fibră creaţă

Obiect de artizanat din lemn de mesteacăn cu răscoacere

 Valorificarea lemnului de plop

Proprietăţi fizice:
• Umiditatea lemnului verde: 120-130 % - la cultivarurile indigene de plopi negri hibrizi; 85% la cultivarul „marilandica‟
• Densitatea: lemnul de plop este uşor
Proprietate Plopul negru Plopii negri Plopul
hibrizi tremurător

ρ0 0.41 0.43 0.45

ρ15 0.45 0.47 0.49

Proprietăţi mecanice:
• Lemnul plopului tremurător prezintă calităţi mecanice superioare celorlalţi plopi (de pildă, rezistenţa la compresiune
 cu fibrele reprezintă, la plopul alb, doar 50% din valoarea înregistrată la plopul tremurător, în timp ce rezistenţa la
tracţiune  cu fibrele este cu 10% mai redusă).
Compoziţia chimică: Proprietate Plop alb Plop tremurător Plop negru

% celuloză 49 47 50

% lignină 23 18 22

% pentozane 26 24 16

• Lemnul de plop este o sursă foarte importantă de celuloză pentru industria hârtiei
Durabilitatea: Lemnul de plop nu este durabil: în aer liber durabilitatea naturală a lemnului plopului tremurător se manifestă doar
3 ani (faţă de 120 la stejar), iar în apă: 10 ani (faţă de 700 de ani la stejar şi 1000 de ani la ulm). Foarte puţin durabil este şi
în încăperi închise, situându-se pe ultimul loc între speciile indigene (1 an la plop tremurător, faţă de 200 de ani la stejar).
Lemnul de plop îngropat la 1 m adâncime în pământ putrezeşte în 5 ani, faţă de 14 ani, la cel de stejar. Durabilitatea
naturală poate fi îmbunătăţită prin impregnare, la care se comportă destul de bine, cu excepţia duramenului.
Prelucrabilitatea: Se lucrează uşor cu orice tip de maşini şi scule. Nu toceşte muchiile tăietoare, care, însă, trebuie menţinute bine
ascuţite pentru a evita aşchierea suprafeţelor. La tăiere lemnul de plop se dovedeşte lânos, scămoşându-se accentuat.
Difuziunea şi aderenţa adezivului sunt foarte bune. Lustruirea, vopsirea şi văruirea dau rezultate bune; în schimb, băiţuirea
produce efecte uneori imprevizibile. Penetrarea cuielor şi a şuruburilor nu produc crăparea lemnului.
Uscarea: este rapidă, dar nu este uniformă în secţiunea pieselor (spaţiul interior cedează apa liberă cu dificultate), aşa încât poate
conduce la deformarea puternică a pieselor – cu precădere la plopii negri americani.
Defectele lemnului de plop: Cele mai frecvente defecte semnalate la lemnul brut de plop, care a făcut obiectul valorificării
industriale, sunt:
- Curbura > 1%, după a cărei frecvenţă lemnul plopilor euramericani din culturile de la noi se situează pe locul 2 după
jugastru,
- Conicitatea anormală (> 1%) plasează plopii euramericani pe locul 2 după brad,
- Nodurile sănătoase, dintre care, la plopii indigeni, este cel mai bine reprezentată categoria de diametre 50…100 mm, iar la
plopii euramericani, categoria 20…50 mm; frecvenţa nodurilor sănătoase situează plopii indigeni pe locul 3 după jugastru şi
molid.
Apariţii dese revin şi găurilor şi galeriilor de insecte, care situează plopii indigeni pe primul loc, între esenţele comerciale de la noi,
ca şi excrescenţelor, majoritatea cu textură decorativă.
Direcţii de valorificare:
• Lemnul plopilor constituie materie primă pentru chibrituri, celuloză şi hârtie, doagele butoaielor destinate depozitării
produselor petroliere. Constituie material şi pentru tâmplărie, ca şi pentru industria plăcilor.
• Este mult întrebuinţat la confecţionarea ambalajelor pentru alimente (nu acţionează asupra gustului sau mirosului
acestora).
• Pentru derularea furnirelor se recomandă buştenii cu diametre mai mari de 35 cm, care prezintă cei mai buni indici de
utilizare a materiei prime. Cel mai mare inconvenient la debitarea furnirelor îl constituie nodozitatea accentuată a unor
trunchiuri. Butucii de calitate servesc debitării furnirelor estetice.
• Lemnului plopului negru, mai ales, se foloseşte la confecţionarea ustensilelor casnice, cu precădere a veselei.
• Ritidomul plopului negru servea confecţionării plutitoarelor năvoadelor de pescuit.