Curs nr.

13

15.3.1. Fructe de pădure conservate prin deshidratare.

Deshidratarea convectivă cu aer cald în uscătorul tunel

Se supun deshidratării mai cu seamă fructe de afin negru, păducel, măceş, porumbar, soc negru, ienupăr, cătină albă,
măr pădureŃ.
Conservarea prin deshidratare a fructelor de pădure este procesul de îndepărtare parŃială a umidităŃii acestora, în
scopul reducerii sau chiar al întreruperii funcŃiilor vitale ale microorganismelor şi al menŃinerii pe cât posibil nemodificate a
însuşirilor lor organoleptice şi nutritive. Ulterior, prin adăugarea apei eliminate, fructele urmează a fi reconstituite. Pe lângă
posibilitatea de a asigura stabilitatea microbiologică, eliminarea unei părŃi din apa conŃinută de fructe are de asemenea unele
consecinŃe de ordin economic, prin micşorarea costurilor de ambalare, transport şi depozitare.
Reducerea umidităŃii nu trebuie să depăşească anumite limite, întrucât sub o anumită valoare apreciată drept critică,
în timpul deshidratării apar modificări ireversibile care fac ca fructele să-şi piardă calitatea. Se consideră astfel că apa liberă
trebuie să fie eliminată în cea mai mare parte, pentru a fi încetinite desfăşurarea proceselor chimice şi activitatea
microorganismelor. Apa legată este însă necesar să fie păstrată, în caz contrar, prin pierderea acesteia, grupările hidrofile
ale proteinelor, celulozei, altor substanŃe, tinzând să formeze între ele punŃi de hidrogen, ce nu mai pot fi desfăcute după
rehidratare, de unde şi modificările ireversibile de ordin calitativ semnalate.
Modificările suferite de fructe în timpul deshidratării sunt de natură fizică, fizico-chimică, chimică. Modificările
fizice constau în pierderea de masă, pierderea de volum (zbârcire), volatilizarea parŃială a uleiurilor volatile. În
categoria modificărilor fizico-chimice este consemnată coagularea ireversibilă a substanŃelor proteice, coagulare
care, în condiŃiile deshidratării conduse corect, este reversibilă. La modificarea ireversibilă, reabsorbŃia apei este
mult redusă. Dintre modificările chimice, foarte numeroase, se amintesc creşterea acidităŃii şi pH-lui, hidroliza
parŃială a glucidelor, micşorarea conŃinutului de vitamine, de taninuri, modificări ale pigmenŃilor, având ca efect
schimbarea culorii ş.a. Întrucât eliminarea apei prin deshidratare nu este un proces total reversibil, la reconstituirea
fructelor cantitatea de apă reabsorbită este întotdeauna mai mică decât cea pierdută anterior.
Structura procesului tehnologic de deshidratare a fructelor de pădure depinde de specie. În cazul afinelor, de
exemplu, după Marinescu et al. (1976), fructele se spală, se sortează şi se aburesc 2 min. Temperatura de deshidratare
la finele procesului este de max 75ºC, iar umiditatea produsului trebuie să ajungă la 4%. Randamentul la deshidratare
este de circa 10%.
Calitatea fructelor deshidratate. Fructele în stare deshidrată trebuie să aibă culoare uniformă, consistenŃă uşor
elastică, la apăsare să nu lase suc, să nu se lipească între ele, să poată reabsorbi aceeaşi cantitate de apă care a fost
eliminată prin uscare. Alte condiŃii de calitate se referă la proporŃia de participare în masa produsului a fructelor de culoare
mai închisă, a impurităŃilor. Nu se admit fructe infestate şi nici mirosul sau gustul străin.
Ambalarea se face în pungi de material plasic, cu capacitatea de 100, 250, 500, 1000 g, închise ermetic prin sudare,
pentru menŃinerea stării deshidratate.
Depozitarea fructelor deshidratate ambalate se face în locuri ferite de lumina solară directă, la temperatura de 0-5ºC şi
umiditatea relativă a aerului de 50-70%.
Deshidratarea convectivă cu aer cald este procedeul utilizat cu predilecŃie la uscarea fructelor de pădure. În cazul
uscătoarelor bazate pe acest principiu, se impune ca, iniŃial, temperatura aerului să fie mai mare de 75ºC, pentru a se
inactiva sistemele enzimatice care conduc la brunificarea fructelor. Trebuie avut însă grijă să nu se depăşească 100ºC,
evitând astfel caramelizarea zaharurilor. Având în vedere termosensibilitatea fructelor, care poate varia de la o specie la alta,
se recomandă totuşi ca pentru fiecare caz în parte să se determine temperatura maximă a aerului cald la intrarea acestora în
uscător, care poate fi suportată fără a se produce deprecieri, ca şi temperatura aerului încărcat cu vapori la ieşire, pentru a
se evita condensarea vaporilor antrenaŃi şi respectiv pătarea suprafeŃei produsului. O altă condiŃie este aceea ca în timpul
deshidratării temperatura fructelor să fie cuprinsă între 45 şi 65ºC, cunoscând că la valori mai mici se pot produce alterări
microbiologice, iar la valori mai mari se poate produce scorojirea, care ulterior influenŃează în mod negativ capacitatea de
rehidratare.
Viteza de circulaŃie a aerului influenŃează mai puŃin procesul de uscare. Obişnuit, în practică se adoptă viteze ale
aerului de 2-5 m/s.
Durata procesului de deshidratare a fructelor de pădure este de regulă de 6-8 ore, iar umiditatea fructelor deshidratate
de 17-20%.
Mărimile caracteristice bilanŃului de materiale în cazul deshidratării convective cu aer cald a fructelor de pădure sunt:
cantitatea de produs rezultat, cantitatea de apă evaporată, consumul specific de aer (respectiv de agent termic), consumul
total de aer.
- Cantitatea de fructe de pădure rezultată în urma deshidratării se poate determina pornind de la raŃionamentul că
atât înainte cât şi după uscare ele conŃin aceeaşi cantitate de substanŃă uscată. Se utilizează relaŃia de calcul:
m2 = m1 (100 - w1) /(100 - w2) [kg], (15.1)
în care m1 este masa fructelor în stare proaspătă, în kg, w1 - umiditatea fructelor în stare proaspătă, în % şi w2 – umiditatea
fructelor deshidratate, în %.
- Cantitatea de apă evaporată la deshidratare rezultă din relaŃia:
w = m1 (w1 - w2)/(100 - w2) [kg]. (15.2)
- Consumul specific de aer (sau de agent de uscare), respectiv cantitatea de aer necesară pentru îndepărtarea unui
kilogram de umiditate este dat de relaŃia:
l = 1/ (x1 – x2) [kg aer uscat / kg apă evaporată] , (15.3)
iar consumul total de aer, de relaŃia:
L = w / (x1 – x2) {kg aer uscat] , (15.4)
în care x1 şi x2 reprezintă conŃinutul de umiditate al aerului la intrarea şi ieşirea din uscător, în kg/kg.
Uscătorul tunel redat în figura 15.2, utilizat la deshidratarea convectivă cu aer cald a fructelor de pădure este format
dintr-o cameră 1. Fructele sunt încărcate pe grătare de lemn, aşezate pe rastelele aflate pe cărucioarele 2. Avansarea
cărucioarelor se face lent (3-5 mm/s), cu ajutorul unui dispozitiv de împingere pneumatic. La anumite intervale de timp, la un
capăt se introduc cărucioare cu fructe proaspete, iar la celălalt capăt se scot cărucioare cu fructe uscate. Tunelul, izolat
termic la interior, are la capete uşi metalice cu pereŃi dubli. La partea superioară, pe planşeu, sunt montate ventilatorul 3,
caloriferul 4, canalul de circulaŃie a agentului de uscare. Cu ajutorul clapetelor de reglare 5, se pot mări sau micşora debitele
aerului admis şi aerului uzat evacuat.

Fig. 15.2. Uscător tunel:

1 - tunel de uscare; 2 - cărucioare cu rastele;
3 - ventilatoare; 4 - calorifer; 5 - clapete de reglare.

Sensul de circulaŃie al agentului de uscare poate fi acelaşi cu cel al cărucioarelor cu fructe, în contracurent sau mixt, în
ultimul caz combinându-se unul din cele două sensuri cu circulaŃia transversală, când se obŃine o deshidratare rapidă şi
uniformă. Viteza agentului de uscare este de 23 m/s.

16. CIUPERCI COMESTIBILE ŞI OTRĂVITOARE DIN FONDUL FORESTIER

16.2. ELEMENTE GENERALE PRIVIND BIOPRODUCłIA CIUPERCILOR COMESTIBILE DIN

FONDUL FORESTIER. PROGNOZA FRUCTIFICAłIEI

În cuprinsul pădurilor din Ńara noastră, cu condiŃiile naturale de viaŃă variate pe care le oferă, se întâlnesc numeroase
specii de ciuperci comestibile.
Stadiile de dezvoltare a ciupercilor. În cursul vieŃii lor, ciupercile trec prin două stadii de dezvoltare distincte : stadiul
vegetativ şi stadiul fertil.
Stadiul vegetativ este reprezentat prin hife şi respectiv miceliu. Hifele sunt filamente subŃiri de câteva miimi de
milimetru şi lungi de câŃiva metri, simple sau ramificate, care iau naştere din spori, prin germinarea acestora, când
condiŃiile de mediu sunt favorabile. Miceliul, format din totalitatea hifelor, este organul de nutriŃie al ciupercilor, partea
lor vegetativă, asemănătoare rădăcinii sau tulpinii plantelor, el acumulând substanŃele nutritive de rezervă.
Stadiul fertil este reprezentat de corpul de fructificaŃie. El se formează la maturitate, pe seama miceliului pe
deplin dezvoltat, prezentându-se ca un Ńesut compact, de dimensiuni şi forme diferite, care asigură protecŃia organului
sporifer (de înmulŃire) al ciupercii. Din cauza creşterii şi dezvoltării miceliului la adâncimi diferite în sol, corpurile de
fructificaŃie nu apar toate o dată, ci în valuri, de-a lungul unei perioade de timp mai lungi sau mai scurte.
NutriŃia ciupercilor este heterotrofă. Cu ajutorul enzimelor secretate, miceliul acŃionează asupra substratului nutritiv
mort sau viu din pădure, înglobând în celulele lui produşii simpli rezultaŃi din descompunerea substanŃelor organice
complexe.

120
 Începutul şi durata fructificării. Unele ciuperci apar imediat după topirea zăpezii (ciuciuletele). Altele urmează în lunile
mai şi iunie (gălbiorii). Cele mai multe fructifică din iulie-august, (hribul, crăiŃa, vineŃica, ciuperca de pădure). Gălbiorul creşte
până în noiembrie. Cele mai târzii sunt ghebele şi păstrăvul de fag, întâlnite din august-septembrie până în decembrie.
Starea vremii favorabilă pentru creşterea şi dezvoltarea ciupercilor se caracterizează prin ploi abundente şi calde la
începutul primăverii (când începe creşterea miceliului după anotimpul rece) şi la sfârşitul verii-începutul toamnei (când are
loc debutul fructificaŃiei în masă a celor mai multe specii). Secetele prelungite de la începutul verii sau temperaturile scăzute
de la începutul toamnei au un puternic efect negativ. Un rol esenŃial în ceea ce priveşte fructificaŃia au totodată existenŃa
căldurii în sol şi menŃinerea unei umidităŃi relative a aerului cât mai ridicate.
Valurile importante de fructificaŃie a ciupercilor de-a lungul unui an şi perioadele de timp în care se produc sunt
următoarele:
- primul val, în a doua jumătate a lunii mai-începutul lunii iunie. Se întâlnesc puŃine ciuperci, în locuri bine luminate şi
izolat în arborete tinere, rărite;
- al doilea val, în luna iulie, în care sunt prezente majoritatea speciilor. Răspândite în special tot în locuri deschise, ele
devin mai frecvente în arboretele tinere, rărite;
- al treilea val, cel mai lung, durează de la sfârşitul lunii august până în luna octombrie. Se pot recolta aproape toate
speciile, la început din locurile deschise şi arboretele tinere rărite şi mai târziu din celelalte arborete.
Important din punct de vedere economic este valul al treilea, primele două valuri dând recolte mai mici şi de calitate
inferioară, datorită vătămărilor masive cauzate de insecte.
Creşterea corpului de fructificaŃie. Ritmul de creştere este în medie de circa 1-1,5 cm/zi atât în cazul
diametrului pălăriei cât şi în cazul înălŃimii. Masa realizată în primele patru zile variază în limite largi: 160 g la
hrib, 9 g la gălbiori. Perioada de creştere durează în medie 8-12 zile. După încetarea creşterii, se produce
îmbătrânirea rapidă, urmată de prăbuşirea biologică. La gălbiori şi ghebe, creşterea este foarte înceată, putând
dura toamna şi o lună de zile. Creşterea se intensifică la toate speciile după căderea ploilor şi se micşorează
sau încetează cu totul, în cazul deficitului pronunŃat de umiditate în sol, de îngheŃ, sau de infestare a corpului de
fructificaŃie cu larve de insecte. Ciupercile surprinse de îngheŃ se pot recolta timp îndelungat. Cele acoperite de
zăpadă se pot culege după topirea acesteia, calitatea, în general, neavând de suferit. Ghebele şi râşcovul
trebuie evitate dacă au suferit de îngheŃ.
ProducŃia de ciuperci la hectar. Cele mai mari recolte se obŃin în arboretele pure de mesteacăn (maxime de peste 200
kg/ha), urmate de cele formate din amestecuri de specii foioase tinere şi de vârstă mijlocie. Recolte foarte slabe dau
arboretele de răşinoase şi foioase mature. Arboretele cu consistenŃă plină, cu litieră groasă, cu soluri mai reci nu oferă
condiŃii optime de creştere. În arboretele de peste 40 ani, consistenŃa optimă pentru hribi şi gălbiori este sub 0,7.
Prognoza fructificaŃiei ciupercilor poate fi efectuată Ńinându-se cont de datele producerii altor fenomene, specifice
vegetaŃiei forestiere, puse în evidenŃă prin observaŃii fenologice. Se precizează de pildă că primele exemplare de zbârciog se
întâlnesc în momentul căderii amenŃilor masculi la plopul tremurător. Când are loc coacerea seminŃelor la plopul tremurător,
începe să apară pitărcuŃa (Boletus aurentiacus). Primele pitărici de mesteacăn (Boletus scaber) se semnalează la 5-6 zile
după începutul înfloririi scoruşului. Primele ghebe se întâlnesc când începe îngălbenirea frunzelor de mesteacăn. Recoltarea
hribului coincide cu perioada creşterii abundente a muscariŃei.
O metodă de prognoză mai elaborată a fost propusă de Matveev (1972), autorul efectuând în acest sens investigaŃii
asupra a 18 specii de ciuperci de pădure, de-a lungul a 8 ani. Rezultatele au condus la concluzia că perioada de timp care
trebuie parcursă până la apariŃia corpului de fructificaŃie al acestora cuprinde două etape, ambele dependente de specie:
prima, necesară iniŃial pentru acumularea unei anumite cantităŃi de căldură în sol şi trecerea la viaŃă activă a miceliului; a
doua, necesară pentru creşterea şi dezvoltarea ulterioară a miceliului până la fructificare. Durata de timp necesară
acumulării de căldură în sol până la începutul creşterii şi dezvoltării miceliului se socoteşte începând, primăvara, cu data în
care, la adâncimea de 10 cm, se depăşeşte +1ºC, luându-se egală cu numărul total al zilelor care trebuie să treacă pentru
realizarea unei anumite valori a sumei temperaturilor medii diurne a aerului. Valorile sumei în cauză sunt 500ºC pentru
categoria ciupercilor considerate timpurii, 800ºC pentru categoria ciupercilor considerate de vară şi 1000 (1250)ºC pentru
categoria ciupercilor considerate târzii. După încheierea primei etape, se aşteaptă ziua când survine prima ploaie abundentă
şi caldă (peste 10 mm şi respectiv peste 12ºC), din acest moment începând cea de a doua etapă. În urma cercetărilor
efectuate de-a lungul celor 8 ani, a reieşit că durata de timp medie necesară creşterii şi dezvoltării miceliului până la apariŃia
corpului de fructificaŃie variază pentru diferitele specii avute în vedere, între 20 şi 60 zile. Dat fiind însă că starea vremii
variază de la un an la altul, momentul real al începutului fructificării nu poate coincide cu data rezultată din calculul,
producându-se mai devreme sau mai târziu, în raport de caracterul mai mult sau mai puŃin favorabil al timpului. În
consecinŃă, pe baza datelor înregistrate în cursul investigaŃiilor, autorul precizează pentru fiecare din speciile de ciuperci
cercetate corecŃiile de aplicat, în plus sau în minus, la numărul zilelor din cea de a doua etapă teoretic stabilite.

16.3. TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII CIUPERCILOR COMESTIBILE DIN FONDUL FORESTIER

Tehnologia exploatării ciupercilor comestibile din fondul forestier cuprinde operaŃiile de recoltare propriu-zisă şi de
purtat până la punctele de colectare, urmate la aceste puncte de operaŃiile de recepŃie, sortare, ambalare şi păstrare pe timp
scurt până la livrare.

121
 Recoltarea se face înainte de momentul realizării maturităŃii depline a corpurilor de fructificaŃie, urmărindu-se ca
acestea să fie fragede şi fără atacuri de larve de insecte. Cele bătrâne, viermănoase, nu se recoltează, ele urmând să
asigure regenerarea ulterioară. Se evită în mod obligatoriu ciupercile care nu pot fi identificate cu certitudine ca aparŃinând
unei anumite specii şi ar putea produce intoxicaŃii (în termeni populari, orice specie necunoscută trebuie considerată
otrăvitoare). OperaŃia se execută dimineaŃa şi după amiaza, evitându-se roua şi arşiŃa puternică. Ciupercile culese se aşază
în coşuri, preferabil de nuiele şi cu toartă, pe un strat de muşchi, fără a le presa şi se acoperă cu pânză albă, pentru a le
apăra de ploaie sau arşiŃă.
Procedeele posibile de prelevare din teren a corpurilor de fructificaŃie la efectuarea recoltării:
- tăierea piciorului ciupercii cu un cuŃit inoxidabil imediat deasupra solului este procedeul cel mai cultural şi cel mai
indicat pentru realizarea unui produs de calitate. Miceliul din sol nu este deranjat, fiind posibilă formarea în continuare a
viitoarelor corpuri de fructificaŃie şi totodată, secŃiunea rezultată permite observarea galeriilor de larve. În acelaşi timp, rezultă
un produs curat, cu un bun aspect comercial;
- desprinderea corpului de fructificaŃie din sol prin răsucire este un procedeu mai productiv, dar necorespunzător,
întrucât miceliul de la suprafaŃa solului este deranjat şi expus uscării, ceea ce face ca apariŃia altor corpuri de fructificaŃie să
fie pusă sub semnul întrebării;
- desprinderea corpului de fructificaŃie din sol prin smulgere, procedeul cel mai des folosit, dar total anticultural,
conduce la distrugeri mari de miceliu şi în perspectivă, la pierderi de recoltă. Pământul aderent pe piciorul unei ciuperci
murdăreşte restul exemplarelor recoltate.
Purtatul până la punctele de colectare se face în ziua în care au fost recoltate.
RecepŃia are drept scop verificarea cu deosebire a calităŃii ciupercilor predate, fiind luate în considerare cele
sănătoase, curate, neviermănoase.
Sortarea, realizată de personal instruit, prilejuieşte în principal o ultimă verificare a speciilor recoltate şi depistarea
eventualelor exemplare otrăvitoare neidentificate anterior, ca şi a celor incerte. Ciupercile considerate bune se împart pe
clase de calitate. În general, sunt de calitate superioară corpurile de fructificaŃie de dimensiuni mici, întregi, fără urme de
atacuri de insecte, care sunt considerate cele mai valoroase sub raport nutritiv.
Ambalarea se face în lădiŃe speciale, de volum mic.
Păstrarea se face în locuri răcoroase, bine aerisite şi ferite de lumină, timp de maximum trei zile.

16.4. PROPRIETĂłI FIZICE ŞI CHIMICE

ALE CIUPERCILOR COMESTIBILE SPONTANE

ProprietăŃi fizice:
- consistenŃa : de regulă, ciupercile sunt cărnoase, tari, casante, dar pot fi şi gelatinoase sau fibroase; uneori, corpul
de fructificaŃie care la început este cărnos, îşi poate pierde consistenŃa, lichefiindu-se;
- culoarea ciupercilor variază de la o specie la alta, precum şi în cazul uneia şi aceleaşi specii. Pălăria şi piciorul se
deosebesc şi ele de obicei din punct de vedere cromatic. De asemenea, la cele mai multe specii există deosebiri de culoare
între partea superioară şi partea inferioară a pălăriei. La vârste mici, la unele specii ciupercile pot avea culori mai deschise.
La fel, în cazul exemplarelor crescute în locuri luminate. Carnea ciupercilor îşi poate schimba culoarea datorită oxidării la
contactul cu aerul, devenind albastră, verde, brună. Sucul lăptos (latexul) secretat la unele specii, iniŃial alb, roşu, galben îşi
poate şi el schimba aspectul cromatic;
- mirosul este variabil, unele specii având aşa zisul miros caracteristic de ciupercă, la altele fiind însă de usturoi, de
diverse fructe, ridichi, făină, iar uneori lipsind;
- gustul, când este prezent, poate fi plăcut, dulceag, de fructe, de făină, alteori, la anumite specii, fiind pişcător, piperat
sau acrişor.
CompoziŃia chimică:
- apa se găseşte în proporŃii care uneori depăşesc 90%, asemănându-se în această privinŃă cu fructele de pădure.
Piciorul ciupercilor este mai bogat în apă decât pălăria;
- proteinele deŃin în ciupercile în stare proaspătă o pondere de 3-5%, inferioară faŃă de proporŃia acestora în carne,
dar comparabilă cu proporŃia lor în alte alimente şi în unele cazuri superioară, fiind denumite şi carne vegetală. ReŃine
atenŃia şi valoarea biologică a proteinelor din ciuperci, întrucât în componenŃa acestora intră toŃi aminoacizii esenŃiali (care
nu pot fi sintetizati de organismul uman, fiind necesar aportul lor din alimente). Exemplarele tinere sunt mai bogate în acest
component decât cele bătrâne şi de asemenea pălăria comparativ cu piciorul;
- lipidele se găsesc în proporŃii mici (0,5-1%), ceea ce le recomandă ca pe un aliment dietetic. În compoziŃia lipidelor
din ciuperci participă şi lecitina, compus organic cu fosfor, care are rol important în asigurarea permeabilităŃii membranelor
celulare şi în buna funcŃionare a sistemului nervos.
- zaharurile, aflate într-o proporŃie de 1-3%, sunt reprezentate prin glucoză, trehaloză, manită, glicogen, celuloză.
Glicogenul este un compus caracteristic regnului animal, unde joacă rolul unei poliglucide de rezervă. În ciuperci se găseşte
în special în ciupercile tinere. Celuloza, component nedigestibil se află în cantităŃi mai mari în picior;
- acizii organici, reprezentaŃi prin acizii malic, citric, tartric, oxalic ş.a., sunt prezenŃi în stare liberă şi sub formă de
săruri, contribuind la senzaŃia de gust;

122
 - vitaminele. În ciupercile comestibile sunt prezente provitamina A, vitamine din complexul B, vitaminele D (mai
existând numai în organismele animale) şi C (urme) ş.a.;
- substanŃele minerale se găsesc în cantităŃi de 0,5-1,5%, existând fosfor, potasiu, sodiu, sulf, magneziu, calciu.
Pe lângă compuşii menŃionaŃi, ciupercile mai conŃin substanŃe tanoide, substanŃe colorante, uleiuri volatile, rezine etc.
Sunt de asemenea prezenŃi alcaloizii responsabili de intoxicaŃiile produse la consumarea ciupercilor otrăvitoare.
Aşa după cum reiese din cele arătate, ciupercile comestibile din fondul forestier au componente chimice deosebit de
valoroase, ceea ce le asigură un loc important în alimentaŃia raŃională a omului. Valoarea lor energetică în stare proaspătă
se cifrează la 30-85 kcal/100g (125-350 kJ/100 g), ele constituind produse hipocalorice.

16.5. SORTIMENTE PRIMARE DE CIUPERCI COMESTIBILE DIN FONDUL FORESTIER

Obişnuit, în mod organizat, se valorifică, din prudenŃă, un număr redus de specii de ciuperci, pentru a nu se introduce
în circuitul comercial specii toxice, cu acŃiune nocivă asupra sănătăŃii organismului uman. Ca urmare, fac obiectul valorificării
din fondul forestier în special hribul, pitoanca, gălbiorii, ghebele, crăiŃele, vineŃelele. Este însă cunoscut că până la ora
actuală în Ńara noastră s-au identificat peste 370 specii, varietăŃi şi forme, comestibile (Sălăgeanu, Gh. şi Sălăgeanu, A.,
1985).
Ciupercile recoltate se pot livra în stare proaspătă sau conservată prin uscare, sărare, refrigerare (la temperatura de -
2...-4˚C), congelare (la temperatura de -30˚C), marinare (conservare cu oŃet), murare etc., ele urmând a fi date în consum,
ca atare, sau după ce sunt prelucrate în produse finite.
În toate cazurile, trebuie asigurată autenticitatea fiecărei specii, aceasta verificându-se prin examinarea minuŃioasă a
tuturor elementelor de recunoaştere. Se acordă o atenŃie cu totul deosebită mai ales situaŃiilor în care se pot produce
confuzii cu specii otrăvitoare.
Ciuperci în stare proaspătă. CondiŃiile tehnice de calitate prevăd ca acestea: să nu prezinte părŃi puternic atacate de
larve (în proporŃie mai mare de 30%); să fie sănătoase şi să aibă carnea tare, elastică şi nestrivită; să aibă piciorul tăiat
perpendicular pe axa sa longitudinală şi să nu prezinte pete de oxidare; să nu conŃină impurităŃi organice sau minerale.
Ciuperci conservate prin congelare. Congelarea reprezintă un procedeu de conservare de perspectivă, executându-
se pe cât posibil imediat după recoltarea ciupercilor. În prealabil, se efectuează curăŃirea de eventualele impurităŃi şi se
înlătură prin tăiere partea inferioară a piciorului crescută în pământ.
Conservarea prin congelare se poate realiza în curent de aer rece, la o temperatură cuprinsă între -25 şi -40˚C,
procedeu pe care se bazează capacităŃile frigorifice existente în dotarea unor direcŃii silvice din Ńara noastră. După
congelare, ciupercile se depozitează la temperatura de -18˚C şi umiditatea relativă a aerului de 95%, condiŃii în care durata
de păstrare este de 10-12 luni.
Ciuperci conservate prin uscare (ciuperci deshidratate). Obişnuit se conservă prin uscare ciuperci din genul
Boletus, executându-se următoarele operaŃii :
- tăierea în felii a ciupercilor proaspete, paralel cu axa piciorului, în grosime de 5-6 mm;
- aşezarea feliilor pe tăvi sau grătare pentru uscare;
- uscarea feliilor pe cale naturală (la soare) sau artificială (în uscătorii de diferite tipuri), cea de a doua metodă fiind
preferată, întrucât necesită timp mai scurt şi asigură condiŃii igienico-sanitare superioare. Pentru a se asigura o viteză cât
mai mare de evapoare a apei, la început, timp de câteva minute, temperatura va fi de circa 100-120˚C, după care procesul
va continua timp de 5-6 ore la 50-55˚C. Consumul specific este de 10 kg produs proaspăt pentru 1 kg produs uscat. Feliile
uscate trebuie să-şi păstreze culoarea deschisă şi să aibă o umiditate de circa 12%, când sunt casante;
- sortarea feliior uscate pe clase de calitate, Ńinând cont de: partea din corpul ciupercii pe care o conŃin (pălărie, picior),
culoare, miros, gust, gravitatea atacului produs de insecte. Spre exemplu, în cazul hribului se produc clasele de calitate: A,
B, C, D (felii cu diferite caracteristici, A fiind clasa cea mai bună), S-şrot (fragmente de 3-8 mm), G-griş (granule de 1-3 mm),
P-praf (particule sub 1 mm);
- ambalarea ciupercilor uscate, pe clase de calitate, în saci de polietilenă;
- depozitarea, în încăperi curate, uscate şi reci (cu o temperatură până la10-12˚C).
Ciuperci conservate prin sărare. Prin sărare se pot conserva toate speciile care se valorifică în mod curent.
OperaŃiile tehnologice executate sunt următoarele:
- fierberea ciupercilor proaspete timp de circa 15 min, pentru menŃinerea însuşirilor gustative ale produsului şi
inactivarea unor substanŃe toxice sau indigeste;
- răcirea ciupercilor fierte sub jet de apă rece timp de 1-2 min, după ce acestea s-au scos din vasul în care au fost
fierte şi zvântarea;
- sortarea ciupercilor fierte pe clase de calitate, în funcŃie de integritatea acestora (ciuperci întregi sau bucăŃi rupte ori
tăiate), de dimensiunile pălăriei şi piciorului;
- aşezarea în ambalaje şi sărarea ciupercilor fierte. Se folosesc butoaie de fag cu capacitatea de 100 l, dublate
în interior de saci de polietilenă, sau butoaie de material plastic. Într-o unitate de ambalaj se introduc 60 kg ciuperci,
masă netă, din una şi aceeaşi specie şi respectiv din una şi aceeaşi calitate. Sarea de bucătărie se foloseşte sub
formă de saramură de concentraŃie astfel calculată încât să asigure o concentraŃie finală în produsul omogenizat de

123
15-20%. Pentru ca produsul să fie bine pătruns de soluŃia conservantă, ciupercile şi respectiv saramura se introduc în
ambalaje în mai multe reprize (minimum 6), în mod alternativ;
- depozitarea ciupercilor conservate. Butoaiele, închise etanş, se păstrează în încăperi curate, bine aerisite şi având
temperatura cuprinsă între 8....12˚C.

17. PLANTE MEDICINALE ŞI AROMATICE DIN FONDUL FORESTIER*)

17.1. ELEMENTE GENERALE

Plantele medicinale sunt cele care au în compoziŃia lor chimică substanŃe capabile să determine un efect
farmacodinamic cu acŃiune terapeutică. SubstanŃele cu acŃiune terapeutică conŃinute de acestea se numesc principii active.
În prezent, circa 50% din medicamentele folosite în terapie sunt produse vegetale sau diverse forme farmaceutice
izolate din plante.
ConŃinutul în principii active variază în organele plantelor în limite foarte largi. Unii compuşi se găsesc practic în toate
organele plantelor respective, iar alŃii numai în anumite organe sau Ńesuturi. Sinteza şi acumularea principiilor active sunt
influenŃate puternic de factorii de mediu.
Plantele care au ca pricipii active uleiuri volatile poartă şi denumirea de plante aromatice. Uleiurile volatile ale acestora
se întrebuinŃează în industria parfumurilor sau ca produse de bază pentru sinteza diferiŃilor componenŃi utilizaŃi în parfumerie.

17.2. RECOLTAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE

Recoltarea plantelor medicinale, respectiv a părŃilor de plante cu conŃinut de principii active, se face la termenele optime,
când acestea ajung la conŃinutul maxim de substanŃă activă.
Mugurii (Gemmae – de foioase, Turiones – de răşinoase), se formează pe ramuri în vara anului precedent şi încep să
se dezvolte în lunile martie-aprilie, când se umflă, devin lipicioşi şi au cel mai bogat conŃinut de rezine. Momentul optim de
recoltare ia sfârşit când mugurii plesnesc. Se recoltează mugurii de plop (Gemmae Populi), mesteacăn (Gemmae Betulae),
de pin (Turiones pini). Recoltarea se face manual, de pe arbori maturi, prin ciupirea mugurilor de pe ramurile laterale. În
cazul mesteacănului, mugurii se obŃin recoltând rămurelele subŃiri, după care acestea se usucă şi se treieră. De regulă se
recoltează numai mugurii foliacei.
ScoarŃa, coaja (Cortex) se recoltează primăvara în lunile martie-mai, de pe tulpinile sau ramurile tinere, de 2-3 ani,
după începerea circulaŃiei sevei, când desprinderea de zona cambială este uşoară, continuându-se până la formarea
primelor frunze. Pentru desprinderea scoarŃei se fac incizii circulare la distanŃa de 10-15 cm una de alta, care apoi se unesc
printr-o incizie longitudinală. ScoarŃa rezultă sub formă de tuburi, jgheaburi sau fâşii şi trebuie să fie netedă, lucioasă, fără
crăpături, fără licheni. Se recoltează scoarŃa de cruşin, salcie, stejar, castan porcesc.
Frunzele (Folia) se recoltează în perioada dinaintea sau din timpul înfloririi, pe timp frumos şi uscat. Interesează
frunzele sănătoase, neatacate şi neîngălbenite. În general, recoltarea se face fără peŃiol (nalbă), sau se lasă numai codiŃele
foliolelor, îndepărtând peŃiolul principal (nuc, zmeur, mur, fragi). Se culeg cu peŃiol frunzele cu alcaloizi (mătrăgună,
măselariŃă, laur), la care principiile active sunt situate mai ales de-a lungul nervurii principale şi în peŃiol. Recoltarea se face
manual prin ciupire (frunză cu frunză), când se face şi sortarea dimensională, sau prin strujire, respectiv prin tragerea lor cu

*)
Exemple de adaptări ale animalelor şi păsărilor în lupta pentru supravieŃuire, consemnate în scrieri vechi, ce
ilustrează unele comportamente mai puŃin cunoscute ale acestora, între care şi utilizarea în momentele de
suferinŃă a plantelor medicinale (din Grigorescu, Em., 1987): - prepeliŃele se pot hrăni cu seminŃe de Strychnos
nux vomica, în care există stricnină, un alcaloid inofensiv pentru păsări, dar carnea acestora devine otrăvitoare
şi consumată de om produce îmbolnăviri grave şi chiar moarte (faptul este menŃionat după Biblie); - spre
deosebire de alte animale care ar muri imediat, iepurii se pot hrăni cu frunze de mătrăgună (Atropa belladona),
întrucât stomacul lor conŃine o enzimă care descompune atropina, alcaloidul toxic conŃinut de acestea; -
porumbeii sălbatici, gaiŃele, mierlele şi potârnichile folosesc frunzele de laur (Laurus nobilis) drept purgativ, iar
păpădia (Taraxacum officinale) este utilizată de porumbeii sălbatici, turturele şi găini; - câinii şi pisicile
mănâncă iarbă înrourată când vor să-şi cureŃe pântecele; - broasca Ńestoasă îşi vindecă muşcătura cu cucută
(Conium maculatum); - cerbul când este împuşcat recurge la frăsinel (Dictamnus) şi busuioc sălbatic (Prunella
vulgaris) pentru tratarea rănilor; - nevăstuica foloseşte virnanŃul (Ruta graveolens) specie cu acŃiune iritantă,
paralizantă, în clipa când vrea să lupte cu un liliac sau cu un şarpe; - mistreŃii iau iederă (Hedera helix) şi urşii
mătrăgună; - rândunica lecuieşte ochii puilor ei cu rostopască (Chelidonium majus); - şarpele mănâncă molură
(Foeniculum vulgare) când năpârleşte şi vrea să-şi limpezească vederea.

124
mâna, acŃionând în sens invers direcŃiei de inserŃie. La păducel, ciupirea se face împreună cu bucheŃelele cu flori. Se pot de
asemenea recolta ramurile cu frunze, care după uscare se separă (merişor, afin).
Florile (Flores, Flos). În dezvoltarea lor, florile trec prin trei stadii : îmbobocirea (butonizarea), completa dezvoltare şi
veştejire. ConŃinutul de principii active este maxim la înflorirea completă. Uneori recoltarea se face când înflorirea este
completă, alteori când 50% din florile inflorescenŃelor sunt deschise (soc negru, tei). Faza de veştejire se evită, deoarece
principiile active se degradează. Recoltarea se face prin ciupire, cu foarfeca cu prăjină (de pe arbori), cu pieptenele (la
muşeŃel), cu foarfecele obişnuit (la socul negru), prin scuturare pe prelate (la porumbar). Se lucrează pe vreme uscată şi
însorită, nu la ore cu rouă, florile aşezându-se în coşuri căptuşite cu hârtie, în stare afânată, pentru a nu se încinge.
Partea supraterană a plantei (Herba). Recoltarea se face în perioada înfloririi complete, pe vreme uscată,
urmărindu-se ca partea supraterană să conŃină cât mai multe frunze şi flori. Se recoltează partea supraterană de la cimbrişor
(Thymus serpyllum), saschiu (Vinca minor). Se retează tulpina sau numai vârfurile, urmărindu-se ca produsul să nu aibă
pământ sau nisip. Se poate recurge la tăierea părŃii supraterane cu cosorul sau secera, după care se elimină părŃile
necorespunzătoare, ca fructe, tulpini lignificate, fără frunze şi flori.
Fructele şi seminŃele (Fructus et semen). Fructele cărnoase (afin, soc negru, ienupăr) se recoltează când ajung la
maturitate deplină. Cele de păducel, care se menŃin mai mult timp pe ramuri, se pot recolta ceva mai târziu, deoarece pierd o
parte din conŃinutul de apă şi se pot usca mai repede, pe când cele de porumbar, deşi se menŃin şi ele pe ramuri, se culeg
înainte de maturitatea deplină, pentru a rezista la transport. Fructele de măceş sunt culese în stare de pârgă, când au
culoarea portocalie şi au un conŃinut maxim de vitamină C. De regulă, culesul se face cu mâna, exceptând inflorescenŃele, la
care se folosesc foarfecele (scoruş de munte, soc negru), secera (chimion).
Rădăcinile şi rizomii (Radix şi Rhizoma) conŃin maximum de principii active după încheierea sezonului de vegetaŃie,
substanŃele din plantă fiind depozitate aici după veştejirea părŃii supraterane, motiv pentru care recoltarea lor se face toamna
şi primăvara devreme. În restul anului conŃinutul este scăzut, întrucât substanŃele migrează în tulpină şi frunze. Se adună
toamna târziu cele de mătrăgună, tătăneasă, păpădie), iar cele de nalbă mare, dar şi păpădie primăvara devreme. Se
lucrează pe vreme uscată fără îngheŃ, folosindu-se sapa, hârleŃul, furca specială cu doi dinŃi. După recoltare, produsul se
scutură de pământ şi se spală, obişnuit în ape curgătoare. Când spălarea rădăcinilor şi rizomilor plantelor otrăvitoare
(ştirigoaie, mătrăgună, omag) se face în anumite vase, se vor evita recipientele de adăpat. Produsele spălate se toaletează,
îndepărtând părŃile seci, atacate de insecte, ori cu diametrul sub cel prescris, după care se despică în lung şi se taie în
bucăŃi de 20-25 cm, pentru a se putea usca mai uşor. Rizomii de ferigă se curăŃă cu cuŃitul de solzii care îi acoperă şi care
reprezintă baza frunzelor, până ce apare culoarea verde-deschis.

17.3. USCAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE

După recoltare, plantele medicinale încep să piardă din apa conŃinută şi se veştejesc, instalându-se procese
enzimatice ca şi unele procese fizice, chimice sau fotochimice, care antrenează modificări ale compoziŃiei chimice şi
degradarea produselor.
Prin uscare, operaŃie care trebuie începută imediat după recoltare, se realizează o stabilizare a componentelor active
faŃă de majoritatea reacŃiilor de degradare, fiind astfel posibilă păstrarea produselor timp îndelungat, fără pierderi de principii
active. Umiditatea trebuie coborâtă în acest scop în general până la 14%, admiŃându-se valori ceva mai mari la fructe (până
la 20%), în timp ce la frunze şi flori aceasta poate să scadă până la 7%. Produsele uscate în mod corespunzător sunt friabile
şi se rup cu zgomot.
Pe baza valorilor umidităŃii produsului proaspăt şi a celui uscat, se pot determina randamentul la uscare exprimat în
%, şi consumul specific exprimat prin raportul între cantitatea de produs verde şi cea de produs uscat.
Uscarea se efectuează pe cale naturală sau artificială.
Uscarea pe cale naturală se execută în aer liber, la soare sau la umbră, având loc la temperatura ambiantă. Uscarea
la soare se aplică la rădăcini, rizomi, scoarŃă, fructe, care se expun pe rame cu plase, grătare, foi de hârtie, prelate; pe timp
de noapte produsele se trec sub şoproane sau în magazii, evitându-se roua. Procedeul este economicos, dar la celelalte
produse nu se utilizează, deoarece sub acŃiunea razelor solare, diferiŃii coloranŃi naturali, ca şi alte substanŃe, de exemplu
unii acizi organici se descompun. Uscarea la umbră dă cele mai bune rezultate când se efectuează în podurile caselor
acoperite cu tablă sau Ńiglă, unde temperatură urcă obişnuit la 40-60°C. În spaŃiul folosit în acest scop, produsele se aşază
în stare afânată pe rame cu plase sau grătare, stivuite spaŃiat pe verticală, pentru o bună circulaŃie a aerului. Timpul de
uscare la flori, frunze şi ierburi subŃiri se ridică în timpul verii la 3-8 zile, iar primăvara şi toamna la 8-14 zile, pentru alte
produse în general dublându-se. Părerea că uscarea naturală este superioară aceleia artificiale nu este justificată, elementul
esenŃial care interesează fiind îndepărtarea cât mai rapidă a umidităŃii din plante, la o temperatură care să nu afecteze
componentele active.
Uscarea pe cale artificială se face în instalaŃii de uscare cu aer cald, fiind recomandată pentru eliminarea mai rapidă
a apei. Aerul, încălzit cu ajutorul unei baterii de încălzire cu abur sau pe cale electrică, circulă în uscător pe direcŃie
orizontală sau de jos în sus, urmărindu-se ca la evacuare să nu fie saturat cu apă pentru a se evita producerea condensului
în instalaŃie. Uscarea artificială se poate face şi în încăperi încălzite cu sobe şi prevăzute cu rafturi pe care se aşază ramele
cu plante medicinale.

125
 Ca regulă generală, la plantele care nu conŃin substanŃe volatile sau termolabile, uscarea începe cu o încălzire iniŃială de
câteva minute la 70-80°C. Această temperatură inactivează enzimele, care la mai puŃin de 40°C sunt foarte active.Totodată, sunt
omorâte celulele, ceea ce permite o evaporare mai rapidă decât în celulele vii. Depăşirea temperaturii iniŃiale de 80°C are de
asemenea efect negativ, conducând la formarea unui strat superficial uscat ce împiedică evaporarea ulterioară a apei. În acelaşi
timp, uscarea prea îndelungată la temperaturi ridicate (80°C) antrenează pierderi şi modificări ale conŃinutului, constând în
caramelizarea glucidelor, volatilizarea uleiurilor volatile, a unor acizi organici, a unor săruri de amoniu etc.
După faza de început, uscarea se continuă la temperatura de 30-60°C, în funcŃie de produs, astfel ca procesul să se încheie în
2-4 ore.
În cazul plantelor cu uleiuri volatile, uscarea se face la temperaturi cuprinse între 25 şi 35°C.
Produsele uscate în mod corespunzător se introduc în saci de material plasic, cutii de carton sau lăzi închise etanş.

18. RESURSE MELIFERE FORESTIERE

Resurse melifere forestiere sunt nectarul, polenul, mana, acestea constituind materia primă folosită de către albine pentru
prepararea produselor apicole.
Referitor la resusele melifere, a căror importanŃă sanogenă este unanim recunoscută, trebuie amintit că speciile cu cea mai
mare producŃie de miere la hectar sunt forestiere. După Mafteianu (1967), potenŃialul melifer al pădurilor constituie 73% din totalul
resurselor melifere din Ńară.

18.1. NECTAR ŞI POLEN. SPECII DIN FONDUL FORESTIER DE LA CARE ALBINELE CULEG
NECTAR ŞI POLEN

Nectarul este sucul dulce secretat de glandele nectarifere florale sau extraflorale, în care predomină glucoza, fructoza sau
zaharoza, alte substanŃe aflându-se în proporŃii reduse.
Polenul este cules de către albine pentru asigurarea necesarului de substanŃe proteice, substanŃe minerale, grăsimi, vitamine.
ProducŃia de nectar şi polen, ca şi compoziŃia chimică a acestora depind de specia de la care sunt culese.
După resursa pe care o asigură, plantele se împart în nectarifere, polenifere, nectaro-polenifere. Plantele nectaro-polenifere
sunt cele mai numeroase şi importante pentru apicultură.
Nectarul unor specii este dăunător, chiar otrăvitor:
- degeŃelul roşu (Digitalis purpurea) şi mătrăguna (Atropa belladona) au nectar otrăvitor;
- odoleanul (Valeriana sp.), stirigoaia (Veratrum sp.), omagul (Aconitum sp.) produc nectar otrăvitor, dar mierea după căpăcire
nu este toxică;
Teiul argintiu (Tilia tomentosa) emană în zilele secetoase un parfum foarte puternic, care narcotizează albinele, ameŃindu-le
sau chiar producându-le moartea.
Speciile din fondul forestier de la care albinele culeg nectar şi polen ocupă în ansamblul florei melifere din Ńara noastră o
poziŃie de prim plan. Se menŃionează în acest sens că salcâmul, chiar vegetând în masiv, poate depăşi în anii normali din punct de
vedere meteorologic 1000 kg miere la hectar, în timp ce la celelalte specii cultivate, agricole, pomicole, medicinale, potenŃialul nu
depăşeşte de regulă 200-300 kg/ha.
Arbori şi arbuşti forestieri meliferi:
• alunul (Corylus avellana) înfloreşte primăvara foarte devreme, florile mascule dând uneori şi în luna februarie. Furnizează
polen la începutul sezonului apicol, contribuind în acest fel la creşterea şi dezvoltarea puietului;
• acerineele. ArŃarul tătărăsc (Acer tataricum) şi jugastrul (Acer campestre) furnizează o producŃie ridicată de nectar (300-600
kg/ha) şi polen. Paltinul de câmp (Acer platanoides) şi paltinul de munte (Acer pseudoplatanus) se remarcă prin înflorirea timpurie,
începând din luna aprilie, dând şi o producŃie de 100-200 kg miere/ha;
• caragana (Caragana arborescens) înfloreşte în lunile iunie-iulie, uneori la sfârşitul lunii mai, putând realiza producŃii de miere
la hectar de 350 kg/ha;
• castanul bun (Castanea sativa) poate asigura în lunile iunie şi iulie, când înfloreşte, o producŃie de miere de 30-120 kg/ha. În
anii buni, de la stupii aflaŃi în pastoral se pot obŃine 8-10 kg miere de la fiecare familie;
• cenuşerul sau falsul oŃetar (Ailanthus altissima) înfloreşte din abundenŃă în lunile iunie şi iulie, fiind intens cercetat pentru
nectarul şi polenul său. ProducŃia de miere se ridică la circa 300 kg/ha;
• cornul (Cornus mas) înfloreşte primăvara foarte devreme, în lunile februarie-martie, furnizând în zilele mai calde cantităŃi
însemnate de nectar şi polen. ProducŃia de miere la hectar este apreciată la circa 10 kg. Ca şi alte specii care înfloresc timpuriu,
cornul este important pentru că declanşează la albine instinctul de cules;
• glădiŃa (Gleditsia triacanthos), specie bună producătoare de nectar şi polen, înfloreşte într-un interval de timp cuprins între
perioadele de înflorire ale salcâmului şi teiului cu frunza mare. Asigură o producŃie de miere de circa 250 kg/ha;

126
 • iarba neagră (Calluna vulgaris) înfloreşte din iulie până în septembrie, producŃia de miere care se poate realiza ridicându-se
la 100-150 kg/ha;
• murul de câmp (Rubus caesius) înfloreşte în cursul verii, dând nectar şi polen. ProducŃia de miere este de circa 20 (100) kg/ha;
• paŃachina sau cruşânul (Frangula alnus) înfloreşte în lunile mai-iunie, dând polen şi nectar. ProducŃia de miere se cifrează la
35-100 kg/ha;
• speciile de păducel (Crataegus sp.) înfloresc în lunile mai şi iunie, dând producŃii de miere de circa 100 kg/ha;
• plopii (genul Populus) înfloresc devreme, în martie-aprilie, fiind polenifere;
• salcâmul (Robinia pseudacacia) este cea mai importantă specie meliferă. Perioada de înflorire durează, în funcŃie de
staŃiune, de la începutul lunii mai până la sfârşitul lunii iunie, astfel că în cadrul unui sezon apicol de la această specie se pot realiza
două şi chiar trei culesuri. În general, la un cules de salcâm o familie de albine realizează 10-25 kg miere. ProducŃia la hectar variază
între 900 şi 1500 kg miere;
• speciile de salcie (genul Salix) au înflorire foarte timpurie, la sfârşitul lunii martie-începutul lunii aprilie) şi dau cantităŃi mari de
nectar şi mai ales de polen. Salcia căprească (S. caprea) şi zălogul (S. cinerea) dau producŃii de miere de circa 150 kg/ha.
• socul negru (Sambucus nigra) înfloreşte abundent în lunile mai-iunie, producând atât nectar cât şi polen, şi permite obŃinerea
unei producŃii de circa 80 kg miere/ha;
• teii vin ca valoare meliferă imediat după salcâm. Totodată, ei urmează după salcâm şi în ceea ce priveşte începutul înfloririi.
Primul care înfloreşte este teiul cu frunza mare (Tilia platyphyllos). După acesta, urmează la 10-15 zile teiul pucios (T. cordata) şi la
21-22 zile teiul argintiu (T. tomentosa). Durata de înflorire a celor trei specii, luate împreună, este de circa 30 zile. Cantitatea de miere
la hectar este de 800 kg la teiul cu frunza mare, 1000 kg la teiul pucios şi 1200 kg la teiul argintiu;
• zmeurul (Rubus idaeus) are o durată lungă de înflorire, de circa 30 zile, în lunile iunie şi iulie. Asigură o miere de foarte bună
calitate, producŃia ridicându-se la 50-250 kg/ha.
Plante erbacee melifere din fondul forestier:
• cimbrişorul (Thymus serpyllum) înfloreşte din iunie până în septembrie şi produce nectar şi polen, asigurând un cules de
întreŃinere de lungă durată;
• ghiocelul (Galanthus nivalis) înfloreşte din februarie până în aprilie, dând nectar şi polen;
• izma broaştei (Mentha aquatica) este o plantă nectaro-poleniferă foarte valoroasă, care înfloreşte în lunile iunie-septembrie şi
în condiŃii favorabile poate da 15-20 kg miere pe familie şi o producŃie de până la 220 kg miere/ha;
• leurda (Allium ursinum) înfloreşte în lunile aprilie-mai şi în condiŃii favorabile poate asigura cantităŃi destul de mari de nectar,
înregistrându-se un spor la cântarul de control de până la 1 kg/zi;
• zburătoarea (Chamaerion angustifolium) înfloreşte în lunile iulie-august, dând obişnuit 200-600 kg miere/ha. În mod
excepŃional, in unii ani poate asigura un important cules de producŃie, înregistrându-se cantităŃi de miere la hectar de până la 1000 kg
şi sporuri record de 8-12 kg miere/familie.

18.2. MANĂ. SPECII DIN FONDUL FORESTIER DE LA CARE ALBINELE CULEG

MANĂ

Mana, culeasă de către albine de pe frunzele, ramurile sau tulpinile unor specii forestiere, este o substanŃă dulce, limpede şi
vâscoasă, de origine vegetală sau animală.
Mana vegetală, reprezentând sevă aflată în exces şi secretată de plante sub influenŃa presiunii interne, este culeasă primăvara de
la paltin, mesteacăn, salcie, tei. Este produsă în cantităŃi relativ mici şi ca urmare are o importanŃă redusă comparativ cu cea animală.
Mana animală provine din secreŃiile unor insecte ce se hrănesc cu seva plantelor, asimilând din aceasta în special proteinele şi o
parte din apa conŃinută şi eliminând un lichid concentrat, bogat în substanŃe zaharoase, sub formă de picături fine, foarte dulci. Este culeasă
de la brad, paltin, fag, molid, plop, stejar, tei, în ani favorabili înmulŃirii insectelor producătoare fiind abundentă. SecreŃia şi respectiv producŃia
de mană depind de planta gazdă, de starea vremii, de altitudinea locului etc., din cercetările întreprinse rezultând următoarele:
- la mana de salcie, în anii buni, în lunca Dunării se pot obŃine 15-20 kg miere/familie, fiind necesare două extracŃii de miere
într-o perioadă de trei săptămâni;
- la mana de stejar, tei, plop se pot realiza periodic, la 2-4 ani, în condiŃiile practicării stupăritului pastoral, în unele păduri de
foioase, între 8-51 kg miere/familie de albine;
- la mana de specii răşinoase se pot obŃine producŃii de miere de peste 40 kg/ familie de albine.

19. SEVA BRUTĂ ASCENDENTĂ A UNOR ARBORI FORESTIERI

Speciile forestiere a căror sevă poate fi valorificată sunt îndeosebi mesteacănul şi paltinul de câmp. Se recoltează seva brută
ascendentă, aceasta conŃinând substanŃe minerale provenite din sol, dar şi unele substanŃe organice preluate din lemn, unde au fost
depozitate peste iarnă ca substanŃe de rezervă. Sunt avuŃi în vedere arbori care se vor exploata în următorii 3-5 ani.

127
 Recoltarea se face primăvara devreme, înainte de înfrunzire. În această perioadă, forŃa de sucŃiune a frunzelor lipsind,
curentul de sevă brută circulă sub acŃiunea presiunii radicelare. După unii, aceasta este la paltin de 1 at, iar la mesteacăn ajunge la
2-2,5 at.
Seva brută circulă prin inelele anuale tinere de la partea periferică a secŃiunii transversale a lemnului, cele mai vârstnice
dinspre interior fiind obturate cu diferite substanŃe rezultate din activitatea metabolică.

19.1. SEVĂ DE MESTEACĂN

Recoltarea sevei brute de mesteacăn se poate organiza în arborete de clasa I-a şi a II-a de producŃie, cu consistenŃa 0,4-0,7 şi
alcătuite din minimum 200 arbori la hectar. Arborii cu vârful uscat, atacaŃi de ciuperci, cu slabă vigoare de vegetaŃie nu se iau în
considerare.
Diametrul de bază minim al arborilor de la care se poate recolta seva brută este 18 cm. Cantitatea pe care se poate conta de
la un arbore creşte odată cu diametrul acestuia.
Începutul circulaŃiei abundente la mesteacăn a sevei brute coincide cu momentul topirii zăpezii, aproximativ când temperatura
medie diurnă a aerului ajunge la + 4°C. Fluxul cel mai intens este între orele 12-18, iar cel mai slab între orele 0-6.
Perioada optimă de recoltare este de 10-20 zile. În prima parte a acesteia, cantitatea de sevă realizabilă creşte odată cu
creşterea temperaturii medii diurne. Ulterior, temperatura crescând, arborii intră în vegetaŃie şi producŃia scade. Sfârşitul perioadei de
recoltare coincide cu momentul umflării mugurilor, când seva devine tulbure şi are un conŃinut redus de zahăr.
ProducŃia medie pe zi este de 5-6 l/arbore, iar pentru întreaga perioadă de recoltare variază între 85-170 l. De pe 1 ha, în
cazul unui arboret matur se pot obŃine 20-30 t sevă brută.
Ca aspect, seva brută de mesteacăn este un lichid incolor. Ea are un conŃinut de substanŃă uscată de 0,7-1,4%. Principalii
compuşi organici conŃinuŃi sunt zaharurile, aflate într-o proporŃie de 0,5-1,1%. Se mai întâlnesc acizi organici, substanŃe proteice, iar
după cercetări mai recente, ulei volatil, lipide, saponine şi o heterozidă, betulina. Sunt de asemenea prezente elemente minerale, ca
de exemplu potasiu, sodiu, magneziu, fier, cupru. Seva brută se poate consuma ca atare, sau poate sta la baza preparării de băuturi
răcoritoare (cu adaus de zahăr în proporŃie de 5% şi de acid citric în proporŃie de 0,1%), sirop ş.a. Se utilizează de asemenea la
fabricarea unor produse cosmetice. În medicina populară este recomandată pentru tratarea de eczeme, boli de plămâni, reumatism.
Seva intensifică diureza, previne depunerea compuşilor acidului oxalic.
Tehnologia exploatării sevei brute de mesteacăn cuprinde următoarele operaŃii:
- curăŃirea cojii de ritidom pe porŃiuni de 5 x 5 cm, în dreptul viitoarelor orificii de scurgere a sevei brute, la o înălŃime deasupra
solului de circa 25 cm, corespunzător înălŃimii vaselor de colectare a sevei. OperaŃia se face prin răzuire, fără a se afecta liberul;
- executatea canalelor de scurgere, folosind un burghiu cu diametrul de 1 cm, pe o adâncime în lemn de 2-3 cm. Pentru
scurgerea uşoară a sevei, acestea se execută cu o mică înclinare spre exterior. Numărul de canale care se pot practica la un singur
arbore se stabileşte în funcŃie de mărimea diametrului arborelui la înălŃimea de 1,30 m faŃă de nivelul solului. Pentru arboretele care
urmează a se exploata în următorii 5 ani, între diametrul de bază şi numărul de orificii există următoarea relaŃie: la 20-22 cm 1 canal,
la 23-27 cm 2 orificii, la peste 27 cm 3 orificii. Momentul executării orificiilor se face prin înŃepături de probă ale arborilor,
constatându-se dacă apar picături de sevă;
- fixarea în orificii a jgheaburilor de scurgere a sevei confecŃionate din lemn sau a unor tuburi din material plastic;
- aşezarea în dreptul jgheaburilor de scurgere a unor vase de colectare a sevei din material plastic, cu capacitatea de 3-5 l;
- colectarea sevei se realizează zilnic, dimineaŃa devreme, conŃinutul vaselor de colectare trecându-se în butoaie din material
plastic sau din lemn de tei, stejar, fag, de 100-200 l. La încheierea perioadei de recoltare orificiile se astupă cu dopuri din lemn şi se
acoperă cu smoală;
- păstrarea sevei brute se face o perioadă scurtă de timp, care la temperatura de maximum 5°C poate ajunge la 3-5 zile;
- livrarea sevei brute pentru consum sau prelucrare.

19.2. SEVĂ DE PALTIN

În SUA, Canada, Germania, Spania se utilizează seva brută ascendentă de paltin de câmp (Acer platanoides), arŃar american
(A. negundo), arŃar de zahăr (A. saccharinum) ş.a. Tehnologia de exploatare nu se deosebeşte esenŃial de cazul mesteacănului.
Un paltin dă în medie într-un sezon 30 l sevă, perioada de recoltare a acesteia durând circa 27 zile.
Seva de paltin este superioară în unele privinŃe celei de mesteacăn. În cazul paltinului de câmp, conŃinutul de zaharuri este de
1,37-2,42 %. La temperatura camerei se poate păstra 1-2 zile, după care se tulbură şi se acreşte.
Produsul se consumă în starea în care se obŃine, sau se foloseşte la prepararea de băuturi răcoritoare, sirop şi chiar zahăr. Siropul
se realizează prin fierbere, când pentru evitarea alterării conŃinutul de substanŃă uscată se aduce la circa 67%, prin adaus de zahăr.
Preparatele din sevă de paltin sunt foarte apreciate în Canada, unde intră şi în compoziŃia unor mâncăruri tradiŃionale. În magazine
speciale din Montréal, primăvara, localnicii sunt invitaŃi să guste produse din sevă de paltin.

128