Sunteți pe pagina 1din 8

Curs nr.

7
6.3. UMFLAREA ŞI CONTRAGEREA LEMNULUI
Creşterea dimensiunilor şi volumului, ca urmare a creşterii conŃinutului de apă legată, poartă numele de umflarea
lemnului. Contragerea lemnului este o însuşire opusă umflării, constând în micşorarea dimensiunilor şi volumului, datorită
micşorării conŃinutului de apă legată. Dimensiunile minime se înregistrează când lemnul se află în stare absolut uscată, iar
dimensiunile maxime se realizează atunci când acesta conŃine o cantitate maximă de apă legată, respectiv când se află la
punctul de saturaŃie a fibrei.

6.3.1. Clasificare, simboluri utilizate, determinare şi exprimarea rezultatelor

6.3.1.1. Clasificare şi simboluri utilizate


Se observă, din însăşi definiŃiile date, că umflarea şi contragerea pot fi liniare, când variaŃiile suferite de probele de
lemn se referă la dimensiunile acestora şi volumice, când variaŃia priveşte volumul probelor.
În raport cu cele trei direcŃii principale de orientare structurală a lemnului, umflarea şi contragerea pot fi longitudinale,
radiale şi tangenŃiale.
În lucrările de specialitate, umflarea lemnului se notează cu simbolul α, iar contragerea lemnului cu simbolul β.
Reglementările în vigoare prevăd determinarea următoarelor categorii de umflare şi contragere:
- umflarea şi contragerea totale, în procente, considerate pentru întregul domeniu al apei higroscopice (αmax , βmax ) ;
- umflarea şi contragerea până la umiditatea normalizată a lemnului (12%) sau până la umiditatea de echilibru în
mediul normal (aerul înconjurător cu umiditatea relativă de 65 ± 5% şi temperatura de 20 ± 2°C), în procente, considerate
numai pentru o parte din domeniul apei higroscopice (α , β);
- coeficienŃii de umflare şi de contragere pentru 1% umiditate (Kα , Kβ).
În toate aceste trei cazuri, valorile determinate se pot referi atât la umflarea şi contragerea liniare, cât şi la umflarea şi
contragerea volumice. Contragerea liniară se determină, conform normelor actuale, pe toate cele trei direcŃii structurale
principale ale lemnului, pe când umflarea liniară se evaluează numai pe direcŃiile radială şi tangenŃială. Pentru
exemplificarea notaŃiilor utilizate, se redau simbolurile privind contragerea totală (βlmax , βrmax , βtmax , βvmax) , contragerea
până la umiditatea normalizată (βl , βr , βt , βv) şi coeficienŃii de contragere (Kβl , Kβr , Kβt ,Kβv).
Având în vedere denumirile de umflare şi contragere totale date acestora în cazul variaŃiei dimensiunilor şi volumului
pentru întregul domeniu al apei legate, pentru variaŃia până la umiditatea normalizată a lemnului umflarea şi contragerea se
consideră parŃiale. De asemenea, tot parŃiale sunt şi umiditatea şi contragerea pentru oricare alte domenii de variaŃie a
umidităŃii având limita superioară sub Ws , acum însă simbolul folosit indicând şi domeniul respectiv. Spre exemplu, când
umiditatea variază între 0 şi 10%, umflarea liniară tangenŃială se notează cu simbolul αt(0 - 10) .

6.3.1.2. Determinare
Evaluarea umflării şi contragerii se efectuează, în principiu, determinând dimensiunile, în direcŃiile radială, tangenŃială
şi, după caz, longitudinală, ale unor epruvete cu umiditatea egală cu cea de saturaŃie a fibrei, cu cea de echilibru într-un
mediu normal şi cu zero.
Epruvetele (fig. 6.14) trebuie să aibă forma unei prisme rectangulare, cu secŃiunea pătrată, cu latura de 20 mm.
Lungimea, paralelă cu fibrele, este de 10-30 mm, în cazul determinărilor privind umflarea şi de 100 mm în cazul determinărilor
privind contragerea.
Pentru determinarea dimensiunilor minime, caracteristice
stării anhidre a lemnului, epruvetele se usucă în etuvă la o
temperatură de 103 ± 2°C. Uscarea se consideră încheiată când
diferenŃa dintre două măsurători consecutive, efectuate la fiecare 2
ore, nu depăşeşte 0,02 mm. Se va evita producerea fisurilor, care
pot influenŃa în mod negativ forma şi dimensiunile acestora.
Dimensiunile maxime ale epruvetelor, corespunzătoare
unei umidităŃi mai mari sau cel puŃin egale cu umiditatea de
saturaŃie a fibrelor, se stabilesc după ce acestea se Ńin în apă
distilată, la o temperatură de 20 ± 5°C, până când diferenŃa
dintre două măsurători consecutive nu depăşeşte 0,02 mm.
Cântăririle până la masa considerată constantă se fac din 3 în 3
ore.
Măsurătorile succesive până la atingerea valorilor finale,
Fig. 6.14. Epruvetă pentru determinarea umflării constante, se fac întotdeauna pe 2-3 epruvete, abaterile trebuind
lemnului să nu depăşească 0,01 mm. Dimensiunile epruvetelor care se
usucă pentru a ajunge în stare anhidră se măsoară după răcirea
lor prealabilă în exsicator. Epruvetele crăpate în timpul încercărilor se îndepărtează.
În cazul determinării umflării, epruvetele supuse măsurătorilor sunt mai întâi în stare anhidră, apoi în echilibru cu
mediul normal şi în final la umiditatea de saturaŃie a fibrei, în timp ce în cazul determinării contragerii ordinea celor trei stări
se inversează.

6.3.1.3. Exprimarea rezultatelor


Umflarea totală este dată de relaŃia:
amax − amin
α max = ⋅ 100 [%] , (6.29)
amin
în care amax reprezintă dimensiunile, în mm, sau volumul, în mm3, ale epruvetelor la o umiditate mai mare sau egală cu cea
de saturaŃie a fibrelor, iar amin - dimensiunile, în mm şi respectiv volumul, în mm3, ale epruvetelor în stare absolut uscată.
Coeficientul de umflare pentru 1% umiditate se determină cu ajutorul relaŃiei:
α max
Kα = , (6.32)
Ws
în relaŃia (6.32) αmax fiind umflarea totală, şi Ws - umiditatea de saturaŃie a fibrelor, egală cu 30%.
Contragerea totală se obŃine din relaŃia:
amax − amin
β max = ⋅ 100 [%], (6.33)
amax
în care amax şi amin au semnificaŃiile cunoscute din relaŃia (6.29).
Coeficientul de contragere pentru 1 % umiditate este:
β max
Kβ = , (6.36)
Ws
în expresia (6.36) βmax fiind contragerea totală şi Ws - umiditatea de saturaŃie a fibrelor, egală cu 30%.

6.3.2. RelaŃii privind umflarea şi contragerea utilizate în


calculele inginereşti
Calculul umflării şi contragerii volumice în funcŃie de umflările şi contragerile liniare. Considerând o epruvetă în
stare absolut uscată şi având volumul şi laturile egale cu unitatea, după umflare volumul şi laturile acesteia cresc cu αv şi
respectiv cu αl , αr şi αt , putându-se scrie relaŃiiile:
αv ≅ αl + αr + αt .
βv = 1 − (1 − βl ) (1 − βr ) ( 1 − βt ) (6.37)
Dezvoltând parantezele şi eliminând termenii cu valoare foarte mică, la fel ca în cazul anterior, rezultă ecuaŃia
contragerii volumice:
βv ≅ βl + β r + β t . (6.38)
RelaŃii de calcul privind umflarea şi contragerea perpendiculare pe fibre. Umflarea, respectiv contragerea
perpendiculare pe fibre se determină ca medii aritmetice ale umflărilor, respectiv contragerilor radiale şi tangenŃiale:
α r + αt
α⊥ = ; (6.42)
2
β + βt
β⊥ = r . (6.43)
2
6.3.3. Dinamica umflării şi contragerii
Umflarea şi respectiv contragerea lemnului se produc, aşa după cum s-a arătat, ca urmare a variaŃiei umidităŃii lui în
domeniul apei legate.
Studiul variaŃiei dimensiunilor pune în evidenŃă faptul că umflarea nu se produce tot timpul proporŃional cu cantitatea
de apă pătrunsă în lemn, observându-se că la începutul sorbŃiei, respectiv în timpul sorbŃiei moleculare, are loc un fenomen
de contracŃie, ilustrat prin aceea că volumul lemnului umed, conŃinând primele cantităŃi de umiditate, este mai mic decât
suma lemnului absolut uscat şi al apei, densitatea acesteia din urmă ridicându-se, în compensaŃie, la 1,1-1,2 g/cm3.
În ceea ce priveşte contragerea, la început, cât timp se îndepărtează umiditatea în stare de vapori şi de pelicule lichide din
spaŃiile capilare şi mai puŃin apa în stare de vapori disociată dipolic din spaŃiile intra- şi intermicrofibrilare, aceasta este relativ lentă.
După îndepărtarea întregii cantităŃi de apă din spaŃiile capilare, contragerea se intensifică.
Dinamica umflării lemnului, în ipoteza că variaŃia dimensiunilor şi volumului, în domeniul apei legate, este
proporŃională cu variaŃia umidităŃii, se prezintă grafic în figura 6.16, pentru speciile fag (fig. 6.16,a) şi pin silvestru (fig.

64
6.16,b). Examinând curbele redate în aceste figuri, pe lângă mersul liniar al umflării, se remarcă faptul că, în cazurile date,
dimensiunile cresc şi după depăşirea punctului de saturaŃie a fibrei. Totodată, variaŃia umflării nu relevă un punct precis de
inflexiune în dreptul umidităŃii de saturaŃie a fibrei, ci pune în evidenŃă o schimbare lentă a direcŃiei, într-o zonă de valori
superioară acesteia. Cauza ar fi prezenŃa apei libere în golurile celulare chiar mai înainte de a se fi ajuns la cantitatea
maximă de apă legată, ca şi sorbŃia neuniformă a umidităŃii la piesele de lemn mari. De asemenea, ca urmare a conŃinutului

Fig. 6.17. Histerezisul umflării şi al


contragerii la molid, în funcŃie de volumul
Fig. 6.16. Curbele umflării lemnului de fag (a) specific
şi pin silvestru (b)
neuniform de umiditate al sortimentelor de
lemn, manifestat în practică, de obicei contragerea începe înainte ca umiditatea medie a acestora să coboare până la
punctul de saturaŃie a fibrei.

Histerezisul umflării şi al contragerii. Datorită fenomenului de histerezis, la aceleaşi valori ale umidităŃii lemnului,
volumul specific al probelor supuse contragerii este mai mare decât al celor supuse umflării (fig. 6.17). Se precizează totodată
faptul că, din acelaşi motiv, la probele de lemn de fag a căror umiditate a fost îndepărtată complet, volumul specific determinat
după contragere este mai mare decât volumul specific iniŃial de la începutul sorbŃiei.

6.3.4. ConsecinŃe ale umflării şi


contragerii
VariaŃii dimensionale. Din cauza
variaŃiei umidităŃii şi, implicit, datorită proceselor
de umflare şi contragere, se produc variaŃii
dimensionale ale lemnului, a căror amploare
trebuie bine cunoscută în practică. O deosebită
importanŃă prezintă de exemplu cunoaşterea
variaŃiilor dimensionale în cazul debitării
cherestelei, cunoscând că buştenii rezultaŃi din
arborii proaspăt doborâŃi au o umiditate foarte
ridicată şi piesele ecarisate obŃinute ulterior se
contrag, micşorându-şi în mod semnificativ
dimensiunile. Având în vedere acest fapt,
debitarea se efectuează la dimensiuni mai mari
ale pieselor, Ńinând cont de aşa numitele
supradimensiuni, care se calculează în funcŃie
de mărimea contragerii. În principiu, de exemplu,
pentru o scândură rezultată din zona periferică a
unui buştean în stare verde, mărimea
Fig 6.18. DeformaŃii ale pieselor de lemn produse
supralăŃimii va fi dată de produsul dintre
următorii trei factori: lăŃimea scândurii după din cauza anizotropiei contragerii:
contragere, diferenŃa dintre punctul de saturaŃie A - deformaŃii transversale; B - deformaŃii longitudinale;
a fibrei şi umiditatea dorită, şi coeficientul de a - în formă de jgheab; b - trapezoidale; c - romboidală;
contragere tangenŃială corespunzător speciei. d - ovoidă; e - pe cant; f - pe lăŃime (arcuire) g - răsucire

65
Se precizează că dimensiunile nominale prevăzute de standarde pentru piesele de cherestea corespund unei umidităŃi de
referinŃă a lemnului de 15% la speciile foioase şi de 20% la speciile răşinoase. Dată fiind umiditatea superioară a buştenilor la
debitare, piesele vor avea la debitare dimensiuni reale, egale cu dimensiunile nominale plus o supradimensiune necesară
contragerii prin uscare. Modul de determinare a supradimensiunilor este consemnat în standarde.
VariaŃiile dimensionale succesive produse sub influenŃa variaŃiei umidităŃii în intervalul cuprins între starea anhidră
şi punctul de saturaŃie a fibrei sunt cunoscute sub denumirea de jocul lemnului. Jocul lemnului constituie un dezavantaj al
acestuia, atât în cazul folosirii lui în construcŃii, cât şi în cazul altor utilizări.
Pentru a se evita producerea variaŃiilor dimensionale ca urmare a umflării şi contragerii, concomitent cu aducerea
lemnului încorporat în diverse produse la umiditatea corespunzătoare mediului de folosinŃă, în practică se adoptă de
asemenea măsuri de stabilizare dimensională a acestuia.
DeformaŃii. DeformaŃiile reprezintă modificări ale formei pieselor ecarisate din lemn produse datorită umflării şi
contragerii.
Aşa după cum se remarcă în figura 6.18, deformaŃiile pot afecta secŃiunea transversală a lemnului (deformaŃii
transversale) sau se pot produce în lungul acestuia (deformaŃii longitudinale). DeformaŃiile transversale (fig. 6.18,A) depind
ca mărime de diferenŃa dintre contragerile tangenŃiale şi radiale, ca şi de dispunerea inelelor anuale. Scândurile, cu excepŃia
celor obŃinute prin tăiere pur radială, prin uscare capătă forma de jgheab, deoarece faŃa dinspre exterior a acestora se
contrage mai mult decât cea dinspre axa buştenilor. Mărimea săgeŃii deformaŃiei depinde de poziŃia scândurilor în secŃiunea
transversală a buştenilor: la cele provenite dinspre centrul buştenilor săgeata este mai mare decât la cele debitate dinspre
periferie. Se observă totodată că piesele ecarisate cu secŃiunea transversală pătrată pot deveni romboidale, iar cele cu
secŃiunea transversală circulară pot deveni ovoidale. La scândurile debitate radial, contragerile, deşi diferite în direcŃiile
tangenŃială şi radială, fiind mici, nu se produce o deformare neuniformă a diferitelor straturi pe grosime.
DeformaŃiile longitudinale (fig. 6.18,B) apar ca urmare a diferenŃelor de contragere pe lungimea fibrelor, cauzate de
prezenŃa în cuprinsul pieselor ecarisate a unor porŃiuni cu fibra înclinată, cu lemn de reacŃie, cu lemn de tensiune sau de
compresiune, sau cu lemn juvenil. În toate aceste cazuri, contragerea este mai mare decât contragerea lemnului fără astfel de
defecte.
Se precizează că deformaŃiile pot fi de asemenea cauzate de existenŃa tensiunilor de creştere, de stivuirea
necorespunzătoare ş.a.
Tensiuni interne de uscare. Acestea sunt eforturi dezvoltate în interiorul pieselor de lemn, ca urmare a contragerii
neuniforme, determinată de variaŃia rapidă şi neuniformă a umidităŃii în cuprinsul acestora.În timpul uscării, în straturile de la
suprafaŃa lemnului are loc evaporarea apei. Câtă vreme umiditatea în această zonă este mai mare decât umiditatea de
saturaŃie a fibrei, contragerea nu are loc, ea începând să se producă atunci când umiditatea scade sub pragul respectiv. Cu
toate că, în continuarea procesului de uscare, apa din zonele centrale ale pieselor se deplasează spre suprafaŃă, pentru a
înlocui apa pierdută, conŃinutul de umiditate rămâne neuniform pe secŃiune, fiind mare la mijloc şi mic spre periferie, întrucât,
în paralel, evaporarea la exterior se produce mai departe. Or, repartizarea neuniformă a umidităŃii pe secŃiune face, la rândul
ei, ca şi contragerea în cuprinsul acesteia să fie neuniformă. În condiŃiile în care, în timpul uscării, contragerea materialului
lemnos nu este egală pe întreaga secŃiune, deformaŃiile produse de aceasta vor fi diferite. Ca urmare, apar tensiuni interne,
care tind să echilibreze forŃele responsabile de deformaŃiile înregistrate.Se precizează că, în cazul dat, având umiditate redusă,
straturile de la suprafaŃa pieselor tind să se contragă. Datorită rezistenŃei opuse de straturile interioare, care având o umiditate mult
superioară nu se contrag sau se contrag mai puŃin, ele vor fi totodată supuse unor eforturi de tracŃiune. Concomitent însă, în straturile
din interior încep să se manifeste eforturi de compresiune, ştiut fiind faptul că, într-un corp care îşi menŃine integritatea, tensiunile
determinate de cauze interne trebuie să se echilibreze reciproc.
Tensiunile interne de uscare mari, în cazul că depăşesc rezistenŃele
limită ale lemnului, pot să nu mai fie preluate de către acesta prin producerea
deformărilor, cauzând astfel apariŃia crăpăturilor. Un asemenea caz îl prezintă
piesele cu secŃiune circulară sau rectangulară conŃinând inima lemnului, la
care, datorită contragerii în perimetru mai mare decât contragerea pe direcŃia
razei, după uscare apar eforturi de tracŃiune la suprafaŃă şi de compresiune în
interior. Ca urmare, chiar şi atunci când uscarea este lentă şi bine condusă, la
aceste piese se formează crăpături radiale în straturile de suprafaŃă (fig. 6.19).
Crăpăturile, constituind un defect cu consecinŃe puternic negative asupra
calităŃilor tehnologice ale lemnului şi totodată limitând drastic posibilităŃile de
utilizare a acestuia, rezultă că stabilirea regimului de uscare, ca şi conducerea
nemijlocită a procesului respectiv trebuie să fie astfel efectuate, încât prezenŃa
Fig. 6.19 Tensiuni interne de uscare şi lor, ca şi prezenŃa cauzelor care le produc, să fie pe cât posibil mai mult evitate.
crăpături produse datorită anizotropiei Însuşirea lemnului de a se umfla prezintă uneori avantaje, asigurând, de
contragerii, la grinzi având central exemplu, etanşarea vaselor de lemn, a butoaielor, a conductelor de lemn etc.
măduva lemnului Căldura de umflare, aşa după cum s-a arătat anterior (v. 6.1.2), este
căldura eliberată de apa în stare de vapori disociată dipolic, la legarea sa la
grupele –OH libere de la suprafaŃa micelelor, cu ocazia realizării sorbŃiei moleculare de către lemnul anhidru. Cantitatea de
căldură de umflare poate depăşi 19 kcal/kg lemn, depinzând de specia lemnoasă, ca şi de umiditatea lemnului.

66
Viteza de umflare, respectiv mărimea umflării raportată la unitatea de timp, este cu atât mai mare cu cât diferenŃa
dintre umiditatea iniŃială a lemnului şi umiditatea corespunzătoare mediului de utilizare a acestuia este mai ridicată. Ea este
de asemenea cu atât mai mare cu cât temperatura lemnului este mai mare şi cu cât umiditatea iniŃială şi densitatea acestuia
sunt mai mici.
Presiunea de umflare. Ca urmare a sorbŃiei, în lemn apar presiuni de umflare, care, datorită valorilor apreciabile atinse,
pe vremuri erau folosite la despicarea pietrei. În acest scop se utilizau pene din lemn, care se introduceau în găuri special
practicate în piatră şi apoi erau umezite pentru a se umfla şi a produce crăparea acesteia. În construcŃii, presiunea de umflare
poate conduce la producerea de fisuri în zidărie, în cazul în care grinzile introduse în operă au, la început, o umiditate prea mică.
Totodată, parchetul folosit prea uscat, cu timpul suferă denivelări.
Colapsul este un defect de uscare a lemnului, drept urmare acesta din urmă având celulele strivite, aproape complet
lipsite de lumen şi cu pereŃii degradaŃi, iar la exterior prezentând un aspect vălurat. Colapsul este cauzat de contragerea
excesivă şi neregulată a pieselor de lemn şi respectiv de presiunile înalte care apar în pereŃii celulari, în condiŃiile în care, în
timpul uscării artificiale la temperatură ridicată, apa este forŃată de căldură să se evapore fără ca difuziunea ei spre exterior
să poată avea loc. Aburirea lemnului poate preveni producerea colapsului. De asemenea, defectul poate fi evitat când
lemnul se usucă la temperaturi mai joase.

6.4. PROPRIETĂłI TERMICE. ARDEREA LEMNULUI

Lemnul are unele proprietăŃi termice a căror cunoaştere este importantă din punct de vedere atât ştiinŃific cât şi practic,
prezentând interes în activitatea de prelucrare a acestuia, în cadrul anumitor operaŃii tehnologice, precum şi în legătură cu
diversele sale utilizări.

6.5.1. ProprietăŃi termice


● Căldura specifică (sau căldura specifică masică) c este o mărime fizică egală cu cantitatea de căldură necesară
unităŃii de masă a unei substanŃe pentru a-şi ridica temperatura cu un grad.
Unitatea de măsură pentru căldura specifică masică în SI este J/(kg·°K). O unitate mai veche des întâlnită în literatura
de specialitate este de asemenea cal/(kg·°C).
Căldura specifică volumică este dată de relaŃia:
c′ = ρ · c, (6.46)
în care ρ este densitatea.
UnităŃile de măsură pentru căldura specifică volumică sunt
J/(m3·°K) şi respectiv cal/(m3·°C). După cum este cunoscut, 1 cal =
4,1868 J.
Căldura specifică variază cu temperatura, astfel că pentru
un interval de temperaturi T1 şi T2 se poate calcula aşa numita
căldură specifică medie:
Q
cm = , (6.47)
T2 − T1
în relaŃia 6.47 Q reprezentând cantitatea de căldură.
Căldura specifică a lemnului absolut uscat este practic
egală cu căldura specifică a substanŃei lemnoase. Aceasta,
deoarece, masa aerului, aflat alături de substanŃa lemnoasă în
componenŃa lemnului absolut uscat, este neglijabilă.
● Conductibilitatea termică este proprietatea corpurilor
Fig. 6.23. VariaŃia temperaturii în cazul solide opace, imobile (fără mişcări aparente), din rândul cărora
face parte şi lemnul, de a permite trecerea căldurii din regiunile
transferului de căldură prin conductibilitate lor cu temperatura mai ridicată, către regiunile cu temperatura
printr-un perete plan omogen mai scăzută.
Se consideră un perete plan, omogen, de grosime δ, ca
în figura 6.23, prin care se produce un transfer termic în regim staŃionar (temperaturile T1 şi T2 la suprafeŃele lui delimitatoare
sunt constante). În masa acestuia, de-a lungul direcŃiei x, existând gradientul de temperatură ∆T/∆x, cantitatea de căldură
transportată prin conductibilitate termică este dată de relaŃia:

∆T
Q = λ⋅S ⋅τ⋅ , (6.48)
∆x

67
în care λ este coeficientul de conductibilitate termică sau conductivitatea termică, S - aria suprafeŃei prin care se
produce transferul de căldură şi τ - timpul în care are loc acest transfer.
Conductibilitatea termică se exprimă, în SI, în W/(m·°K), iar în unităŃi de măsură tradiŃionale, în kcal/ (h·m·°K). Se
Conductivitatea termică în direcŃie paralelă cu fibrele, rezultată în urma unor determinări experimentale, are valori mai
mari de circa 1,5-2 ori decât conductivitatea termică în direcŃie perpendiculară pe fibre, această superioritate datorându-se
dispunerii microfibrilelor după unghiuri în general mici faŃă de axa longitudinală a celulelor, ceea ce asigură un transfer de
căldură mult mai uşor în această direcŃie decât în direcŃie transversală.
Un factor de influenŃă important îl constituie umiditatea, creşterea proporŃiei acesteia în lemn conducând la majorarea
conductibilităŃii sale termice. Creşterea în speŃă este o consecinŃă a faptului că apa, în comparaŃie cu aerul din lemn pe care odată
cu creşterea umidităŃii aceasta îl înlocuieşte, are, după cum reiese din datele menŃionate mai înainte, o valoare a conductivităŃii
termice mult mai mare (de circa 24 ori).
În ceea ce priveşte temperatura, cercetări efectuate la mesteacăn, în intervalul -40...+100°C, demonstrează că în
cazul lemnului absolut uscat, aceasta nu are practic nicio influenŃă. InfluenŃa este însă evidentă în cazul lemnului umed; la 0°C
valorile conductivităŃii sunt minime, după care cresc pe măsura majorării valorilor termice pozitive şi scăderii valorilor termice
negative.
● Dilatarea termică. Prin dilatare termică se înŃelege creşterea dimensiunilor, respectiv a volumului unei piese de
lemn, datorită variaŃiei temperaturii sale. Cauza variaŃiilor dimensionale şi de volum ale materialelor, în general, o constituie
creşterea amplitudinii componentelor lor atomice cu creşterea temperaturii.
Dilatarea termică poate fi liniară şi volumică, după cum se consideră creşterea unei dimensiuni liniare sau a volumului.
Ea se exprimă, după caz, prin coeficientul de dilatare liniară sau prin coeficientul de dilatare volumică.
Coeficientul de dilatare liniară este dat de relaŃia:
1 dl
α′ = ⋅ [1 / °K)] , (6.51)
l dt
în care l este lungimea iniŃială a piesei, iar dl şi dt - creşterea lungimii şi respectiv, creşterea temperaturii înregistrate în urma
încălzirii.
Coeficientul de dilatare liniară se poate de asemenea defini ca reprezentând cantitatea cu care creşte lungimea unui corp
atunci când temperatura sa se măreşte cu 1°C.
În cazul lemnului umed, la creşterea temperaturii scăzând umiditatea, concomitent cu variaŃia dimensională cauzată
de dilatarea liniară are loc şi o deformare cauzată de fenomenul de contragere. Contragerea fiind mult mai mare, dilatarea
este mascată. Astfel, în domeniul apei legate, contragerea pentru variaŃia de 1 % a umidităŃii este de zeci de ori mai mare
decât alungirea produsă ca urmare a creşterii cu 1°C a temperaturii.
● Puterea calorifică. Puterea calorifică a lemnului
reprezintă cantitatea de căldură degajată la combustie Tabelul 6.12
completă de unitatea de masă din acest material. Ea se Puterea calorifcă inferioară a lemnului
măsoară în kilocalorii pe kilogram de substanŃă (kcal/kg), în (după Kollman)
sistemul SI unitatea de măsură fiind kilojoule pe kilogram
(kJ/kg).
În practică interesează puterea calorifică inferioară, Puterea calorifică inferioară, în
care Ńine cont de faptul că în timpul combustiei lemnului, se Specia kcal/kg, la umiditatea lemnului de:
pierde o parte din cantitatea de căldură, pentru evaporarea 0% 15% 30%
apei conŃinute de acesta. Răşinoase
În tabelul 6.12 sunt consemnate valorile puterii Brad 4654 3690 x
calorifice inferioare corespunzătoare lemnului unor specii Larice 4056 3550 3210
forestiere, la diferite umidităŃi. Se remarcă faptul că puterea Molid 4696 3725 3400
calorifică interioară descreşte odată cu creşterea umidităŃii Pin 5066 4050 3660
lemnului, descreşterea fiind cu atât mai mare cu cât Foioase
cantitatea de apă ce trebuie evaporată este şi ea mai mare. Anin negru 4316 3395 x
Puterea calorifică este de asemenea influenŃată de Carpen 4062 3180 x
specia lemnoasă, întrucât compuşii chimici principali ai Fag 4494 3545 3000
lemnului acestora diferă în ceea ce priveşte atât proporŃia Frasin 4255 3340 x
de participare, cât şi puterea calorifică (6000 kcal/kg la Mesteacăn 4655 3685 3250
lignină şi 4150 kcal/kg la celuloză şi hemiceluloză). Se Plop negru 4123 3230 x
admite că, în linii generale, lemnul absolut uscat are puterea Salcie albă 4264 3260 x
calorifică de circa 4600 kcal/kg la speciile răşinoase şi de Salcâm 4527 3575 x
circa 4300 kcal/kg la speciile foioase, primele fiind mai Stejar 4390 3450 3240
bogate în lignină şi în plus conŃinând oleorezine, care la combustie degajă o cantitate de căldură mai mare (8800
kcal/kg).

68
6.5.2. Arderea lemnului
Arderea lemnului reprezintă procesul de transformare oxidativă a acestuia, însoŃit de degajare de căldură. Combustia,
în general un termen sinonim cu cel al arderii, constituie un proces care urmăreşte în primul rând producerea de energie
termică, în timp ce arderea poate urmări şi obŃinerea unor produşi chimici valoroşi. Arderea şi respectiv combustia, sunt
asociate cu o emisie de radiaŃie, preponderent în spectrul vizibil (flacără).
Fiind un material inflamabil, lemnul poate primi flacără de la un corp care arde, sau poate să ardă când ajunge la o
anumită temperatură. Inflamabilitatea crescând odată cu creşterea raportului suprafaŃă/volum, un element subŃire de lemn se
aprinde şi arde mai uşor decât unul cu secŃiune mare a acestuia, justificându-se astfel faptul că suspensia de praf de lemn în
aer poate constitui un amestec exploziv.
În condiŃiile unei densităŃi mijlocii şi la umiditatea de echilibru cu cea a aerului înconjurător, lemnul se aprinde la
temperatura de circa 300°C. S-a demonstrat însă că în cazul când pierderile de căldură nu pot avea loc (conducte de aer
cald din lemn, lemn expus multă vreme la o temperatură de 80-90°C), se poate produce o acumulare de căldură ce se
soldează cu o autoaprindere la temperaturi mult mai mici (după Jach, din Vintilă, 1978).
Lemnul aprins se încălzeşte iniŃial în partea periferică, după care căldura se propagă în interior. În timpul încălzirii, apa
conŃinută începe să fie îndepărtată, mai întâi fiind eliminată apa liberă apoi apa legată.
Întrucât arderea este un proces de oxidare intensivă, pentru întreŃierea ei aerul trebuie să pătrundă în interiorul
lemnului, necesarul fiind de circa 0,6 kg aer pentru a arde 1 kg din acest material.
Viteza de ardere în cazul speciilor răşinoase este mai scăzută decât la speciile foioase, deoarece, la acestea din
urmă, vasele asigură în Ńesuturi o admisie a oxigenului mai bună şi o evacuare a gazelor arse mai uşoară decât traheidele
înguste şi închise la capete, caracteristice celor dintâi.
În procesul chimic al arderii (combustiei) rezultă elementele chimice C, O, H şi N sub formă de gaze, precum şi
cenuşă. Elementele chimice se pot prezenta sub formă de gaze inflamabile: monoxid de carbon (CO), hidrogen (H2),
hidrocarburi (CH4), care ard şi ele. Cenuşa reprezintă 0,5-1% din volumul lemnului uscat şi în mod obişnuit este sub formă
de pulbere. Pământul aderent uneori la lemn conduce la formarea unui reziduu sub formă de zgură. Arderea are
randamentul maxim când este completă, având ca produse finale dioxid de carbon (CO2), apă (H2O) şi cenuşă. La arderea
incompletă, se cedează CO şi H2 în atmosfera înconjurătoare şi reziduuri de carbon în cenuşă.
Utilizarea biomasei lemnoase pentru producerea energiei termice. Căldura pe care lemnul o cedează în timpul
arderii a făcut ca el să fie utilizat din timpuri imemoriale pentru încălzit şi pentru prepararea hranei. Mai târziu a început să fie
tot mai mult folosit în numeroase alte activităŃi care necesitau energie termică, inclusiv la scară industrială. Valorificarea
biomasei lemnoase pentru producerea energiei termice îşi menŃine importanŃa şi în prezent, în plus, pentru pentru
restrângerea utilizării resurselor naturale fosile combustibile şi diminuarea emisiilor de dioxid de carbon în atmosferă,
responsabile de degradarea accentuată a mediului înconjurător, aceasta este considerată actualmente o resursă alternativă
energetică de prim plan. De reŃinut în acest sens că, obiectivul statelor membre ale Uniunii Europene este ca, la nivelul
anului 2020, ponderea în consumul total a energiei din resurse regenerabile, din rândul cărora face parte şi lemnul, să
ajungă la 20% (în anul 2005, aceasta se cifra la 8,5%) (Vereha, 2008). Pentru creşterea în perspectivă a ponderii acestei
categorii de resurse, pe plan mondial este avută în vedere producerea de biomasă lemnoasă în culturi forestiere energetice,
cu cicluri de 8-12 ani şi respectiv de 1-5 ani.
În România, din întreaga cantitate de biomasă vegetală disponibilă anual, evaluată la 7600 mii tep (tone echivalent
petrol), ceea ce reprezintă 19% din totalul resurselor primare folosite pentru realizarea de energie, potenŃialul resurselor
forestiere se ridică la 1665 mii tep; 1175 mii tep ar proveni din lemnul de foc şi resturile de exploatare, iar 490 mii tep din
resturile de la prelucrarea mecanică a lemnului (Sbera, 2007).
O direcŃie superioară de valorificare energetică a biomasei se consideră cogenerarea, prin care are loc producerea
combinată de energie mecanică (electricitate) şi energie termică (căldură utilizabilă). Randamentul global al unei instalaŃii
bazată pe principiul cogenerării poate atinge 85%, fiind mult mai bun decât la producerea separată de electricitate şi de
energie termică, când o parte însemnată din energia conŃinută în lemn se pierde sub formă de căldură în mediul
înconjurător. Printre utilizările energiei termice pe bază de biomasă obŃinută astfel, se menŃionează încălzirea urbană,
uscarea industrială a lemnului ş.a. (Marchal (a) (b), 2004).
Se consideră de asemenea de perspectivă gazificarea biomasei, fiind în curs cercetări pentru punerea la punct a unor
tehnologii şi instalaŃii corespunzătoare.
În ceea ce priveşte produsele conexe rezultate la întreprinderile de prelucrare a lemnului şi resturile de exploatare,
acestea pot fi valorificate prin ardere directă, prin brichetare şi prin peletare. Particulele de lemn de brichetat şi de peletat
trebuie să fie lipsite de coajă, aceasta micşorându-le aderenŃa, motiv pentru care, înainte de debitare în cherestea, lemnul
rotund trebuie mai întâi cojit. Totodată, rumeguşul nu trebuie să fie mai vechi de 3 luni, pentru a se evita atât eventuala sa
degradare sub acŃiunea factorilor externi, îndeosebi sub influenŃa umezelii, cât şi diminuarea posibilă a conŃinutului de
lignină, compus cu putere calorifică ridicată şi având la compactare rolul de liant.
Sunt actualmente supuse arderii directe rumeguşul umed şi diferitele resturi de la debitarea cherestelei aduse sub
formă de tocătură şi aşchii, numeroase întreprinderi dispunând în acest scop de cazane moderne corespunzătoare. Pentru
materialul conŃinând substanŃe ce prezintă pericol de explozie (adezivi, melamină) sau cu caracter nociv, poluante, sunt
necesare cazane speciale.

69
Brichetarea constă în simpla compactare (în raportul de 1:6) a particulelor de rumeguş sau de resturi de lemn masiv, după ce
acestea din urmă au fost în prealabil supuse tocării şi mărunŃirii. Umiditatea trebuind să se încadreze între limitele 8-17%, este
necesar să se folosească material uscat. OperaŃiile tehnologice de brichetare sunt: sortarea particulelor de brichetat; uscarea până
la umiditatea de 17%; brichetarea la o presiune de 75 at; însăcuirea brichetelor. Brichetele rezultate au formă de cilindru, cu
diametrul 50-95 mm şi lungimea până la 100 mm (fig. 6.25,a). Maşinile de brichetat pot realiza obişnuit 40-350 kg brichete pe oră,
existând însă şi linii de mare capacitate, ce permit realizarea unei producŃii cuprinse între 600 şi 1500 kg pe oră.

Peletarea reprezintă procesul de transformare a particulelor de rumeguş sau din resturi de lemn masiv fin
mărunŃite prin compactare avansată, în raportul de 1:10, în granule cilindrice de dimensiuni inferioare brichetelor,
obişnuit cu diametrul 6-8 mm şi lungimea 10-15 mm (fig.6.25,b). Tehnologia fabricării peleŃilor cuprinde operaŃiile
următoare: măcinarea particulelor lemnoase în mori cu ciocane până la nivelul fibrelor; umezirea particulelor mărunŃite,

a b
Fig. 6.25: Brichete (a) şi peleŃi (b) de rumeguş pentru ardere
umiditatea de 10-15% realizată condiŃionând formarea granulelor; presarea particulelor umezite la 600 at, o presiune la
care umiditatea conŃinută se evaporă parŃial, iar acestea se încălzesc şi se lipesc unele de altele, rezultând peleŃii;
răcirea peleŃilor pentru a se evita ulterior dezintegrarea lor; însăcuirea peleŃilor.
PeleŃii pot fi folosiŃi pentru ardere în cazane cu alimentare complet automatizată în locuinŃe individuale, dar şi în
centrale termice cu capacităŃi mari instalate, ce permit deservirea de cvartale întregi. Deşi necesită un proces de fabricaŃie
mai pretenŃios faŃă de cazul brichetării, fiind astfel mai scumpi, aceştia sunt preferaŃi de utilizatori pentru comodităŃi privind
deservirea cazanelor de ardere, depozitarea şi extragerea din depozite, inclusiv pe cale pneumatică.

70