Sunteți pe pagina 1din 145

Coordonator: Conf.univ.dr.ing.

Ion Durbacă
Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti
Departamentul Echipamente pentru Industriile de Proces

REFLECŢII, SOLUŢII ŞI ABORDĂRI ÎN


ANALIZA ŞI EVALUAREA RISCURILOR
ASOCIATE SUBSTANŢELOR CHIMICE
Ghid

Editura ......................
Pagina tehnică

2
CUPRINS

I. EVALUAREA FACTORILOR DE RISC PRIVIIND CONTAMINAREA


SOLURILOR ............................................................................................................................... 5
Victor-Viorel Safta
1.1. Surse de poluare a solului cu substanţe şi amestecuri chimice ................................. 5
1.1.1. Solul - factor primar al mediului ....................................................................... 5
1.1.2 Aspecte generale despre poluarea solurilor ...................................................... 6
1.1.3. Poluarea solurilor din România......................................................................... 8
1.2. Factorii potenţiali de risc şi prevenirea contaminării solurilor cu substanţe şi
amestecuri chimice periculoase.................................................................................. 12
1.2.1. Riscul de contaminare a solurilor cu substanţe şi amestecuri chimice
periculoase ......................................................................................................... 12
1.2.2. Managementul produselor pentru protecţia plantelor (pesticide/biocide)16
1.2.3. Managementul îngrăşămintelor ....................................................................... 16
1.2.4. Riscul contaminării solului cu metale grele şi prevenirea
acesteia ............................................................................................................... 17
1.2.5. Riscul contaminării solului cu compuşi organici persistenţi şi prevenirea
acesteia ............................................................................................................... 19
1.2.6. Riscul contaminării solului cu produse/reziduuri petroliere şi prevenirea
acesteia ............................................................................................................... 20
1.2.7. Politici şi instrumente europene de protecţie a sănătăţii umane şi a
mediului împotriva substanţelor şi amestecurilor chimice periculoase ... 21
1.3. Gestionarea siturilor potenţial contaminate/contaminate. Metode şi tehnologii
de depoluare a solurilor............................................................................................... 23
1.3.1. Metodologia de gestionare a siturilor potenţial contaminate / contaminate
............................................................................................................................. 23
1.3.2. Remedierea ecologică a solurilor degradate .................................................. 26
1.3.3. Controlul şi reducerea efectelor adverse (asupra sănătăţii umane şi/sau
mediului) generate de poluarea solului cu substanţe şi amestecuri chimice
periculoase, prin acţiuni de
remediere adecvate........................................................................................... 27
1.3.4. Tehnologii actuale de remediere a solurilor poluate .......................................... 29
1.4. Monitorizarea calităţii solurilor ................................................................................... 34
1.4.1. Monitoringul stării de calitate a solurilor din România ............................... 34
1.4.2. Sistemului naţional de monitoring al calităţii solului în reţeaua de profile
8x8 km ............................................................................................................... 37

3
Cuprins

1.5. Controlul reziduurilor în plante şi produse vegetale, ca urmare a


metabolizării/migrării în sol a substanţelor şi amestecurilor chimice periculoase.
Inocuitatea produselor alimentare............................................................................. 43
1.5.1. Conceptele de securitate şi siguranţă alimentară .......................................... 43
1.5.2. Controlul produselor alimentare din punctul de vedere al contaminării cu
substanţe şi amestecuri chimice periculoase ................................................ 44
1.5.3. Inocuitatea produselor alimentare .................................................................. 50
II. EVALUAREA RISCURILOR DE MEDIU ÎN
PROCESELE CHIMICE .............................................................................................. 55
Anca Mădălina Dumitrescu
2.1. Introducere ............................................................................................................... 55
2.2. Evaluarea riscului ocupaţional.............................................................................. 66
2.3. Evaluarea riscului de mediu ................................................................................... 75
2.4. Evaluarea integrată a riscului ................................................................................. 94
III. ANALIZA SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ ......................................................... 103
Daniel Dinculescu, Luminiţa Gîjiu
3.1. Evaluarea riscului datorat prezenţei substanţelor
periculoase pentru mediu. Indicatori şi metode de
evaluare – aspecte generale ................................................................................. 107
3.1.1. Criterii de clasificare a substanţelor chimice (reglementări) ............... 110
3.1.2. Scurt istoric al reglementărilor ................................................................ 112
3.2. Exemple de accidente ce implică efecte termice, tratate cantitativ în literatură115
3.2.1. Modelul „mingii de foc”(BLEVE, „Fireball”) ...................................... 115
3.2.2. Modelul arderii în bazin deschis.............................................................. 117
3.2.3. Modelul jetului incandescent ................................................................... 120
IV. ANALIZA INSPECŢIEI ŞI MENTENANŢEI BAZATĂ PE RISC,
ÎN CONTEXTUL EVENIMENTELOR CU
CARACTER DISTRUCTIV ....................................................................................... 123
Ion Durbacă
4.1. Consideraţii introductive ...................................................................................... 123
4.2. Descrierea procedurii de aplicare a conceptelor de mentenanţă şi inspecţie
bazate pe risc şi centrate pe fiabilitate .............................................................. 125
4.2.1. Analiza preliminară ................................................................................... 126
4.2.2. Culegerea şi validarea datelor .................................................................. 127
4.2.3. Analiza de risc ............................................................................................ 128
4.3. Aspecte privind evaluarea deteriorării echipamentelor pentru
procese industriale la estimarea factorilor de degradare,
conform procedurii API RBI ............................................................................. 131
4.3.1. Analiza probabilităţii de deteriorare ................................................................ 134
4.3.2. Analiza consecinţelor deteriorării .................................................................... 139
Bibliografie .............................................................................................................................. 141

4
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

I. EVALUAREA FACTORILOR DE RISC


PRIVIND CONTAMINAREA SOLURILOR

Victor-Viorel Safta

1.1. SURSE DE POLUARE A SOLULUI CU SUBSTANŢE ŞI


AMESTECURI CHIMICE PERICULOASE

1.1.1. Solul - factor primar al mediului


Solul este termenul generic prin care se defineşte întregul ansamblu de
corpuri naturale care acoperă o mare parte din suprafaţa uscatului, constituite
din materii minerale şi organice, uneori modificate sau chiar create de om, care
conţin materie vie şi pot susţine vegetaţia direct sub cerul liber (Răuţă şi colab.,
1998).
Ca factor al mediului, solul îndeplineşte o multitudine de funcţii care se
pot clasifica în mai multe categorii şi anume: funcţii ecologice, funcţii industriale şi
funcţii tehnico-economice.
Funcţiile ecologice ale solului sunt următoarele:
- producerea de biomasă, solul fiind atât de suport pentru plante, cât şi
rezervor de substanţe nutritive, apă şi aer, însuşiri care îi atribuie o caracteristică
esenţială, şi anume fertilitatea;

5
Victor-Viorel Safta

- filtrarea, tamponarea şi transformarea, funcţii prin care solul reacţionează la


acţiunea fenomenelor de poluare, atât pentru protecţia propriilor caracteristici,
cât şi pentru prevenirea poluării acviferului, dar şi a produselor agroalimentare;
- rezervă genetică, funcţie prin care solul asigură biodiversitatea specifică
mediului edafic.
Ca funcţii industriale şi tehnico-economice ale solului se pot enumera:
- utilizarea solului ca suport pentru diferitele construcţii;
- utilizarea solului pentru depoziterea deşeurilor;
- utilizarea solului ca materie primă.
De remarcat că, în general, funcţiile industriale şi tehnico-economice sunt
în contradicţie cu funcţiile ecologice.

1.1.2. Aspecte generale despre poluarea solurilor

În general, prin poluarea solurilor se înteţelege orice dereglare care afectează


calitatea acestora din punct de vedere calitativ şi/sau cantitativ. Poluarea solurilor
se poate clasifica după mai multe criterii, cum ar fi: natura, forma şi modul de
dispesie în sol a substanţelor poluante, sursele de producere a substanţelor
poluante, efectele produse de metabolizarea/migrarea în sol a substanţelor
poluante etc.
În scopul asigurării unei abordări unitare şi a punerii în concordanţă cu
normativele din Uniunea Europeană, clasificarea poluării solurilor a fost
reglementată prin Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor 2003 (tipuri de
poluare – indicatorul 28). Conform acestui normativ poluarea solurilor este
împărţită pe categorii de poluare, în care sunt enumerate tipurile de poluare şi
anume:
- poluarea diversă a solurilor determinată de activităţi industriale şi
agricole;
- poluarea solurilor prin procese de pantă şi alte procese fizice;

6
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

- poluarea solurilor prin alte procese naturale şi/sau antropice.


În categoria poluare diversă a solului determinată de activităţi industriale şi agricole
sunt cuprinse următoarele tipuri de poluare a solului:
- poluarea prin lucrări de excavare la zi (exploatări miniere la zi, balastiere,
cariere etc.) (Cod 01);
- poluarea prin deponii, halde, iazuri de decantare, depozite de steril de la
flotare, depozite de gunoaie etc. (Cod 02);
- poluarea cu deşeuri şi reziduuri anorganice (minerale, materii anorganice,
inclusiv metale, săruri, acizi, baze) de la industrie (inclusiv industria extractivă)
(Cod 03);
- poluarea cu substanţe purtate de aer (Cod 04);
- poluarea cu materii radioactive (Cod 05);
- poluarea cu deşeuri şi reziduuri organice de la industria alimentară şi
uşoară şi alte industrii (Cod 06);
- poluarea cu deşeuri, reziduuri agricole şi forestiere (Cod 07);
- poluarea cu dejecţii animale (Cod 08);
- poluarea cu dejecţii umane (Cod 09);
- poluarea cu pesticide (Cod 17);
- poluarea cu agenţi patogeni contaminanţi (Cod 18);
- poluarea cu apă sărată (de la extracţia petrolului) (Cod 19);
- poluarea cu produse petroliere (Cod 20).
În categoria poluarea solurilor prin procese de pantă şi alte procese fizice sunt
cuprinse următoarele tipuri de poluare a solului:
- poluarea prin eroziune de suprafaţă, de adâncime, alunecări (Cod 10);
- poluarea prin compactare primară şi/sau secundară (Cod 15);
- poluarea prin sedimente produse de eroziune (colmatare)(Cod 16).
În categoria poluarea solurilor prin alte procese naturale şi/sau antropice sunt
cuprinse următoarele tipuri de poluare a solului:

7
Victor-Viorel Safta

- soluri sărăturate (saline şi/sau alcalice) (Cod 11);


- soluri acide (Cod 12);
- exces de apă (Cod 13);
- exces sau deficit de elemente nutritive şi materie organică (Cod 14).
Gradul de poluare a solurilor este apreciat pe 5 clase (slab, moderat, puternic,
foarte, excesiv), fie în funcţie de procentul de reducere a recoltei din punct de
vedere cantitativ şi/sau calitativ, faţă de producţia obţinută pe solul nepoluat, fie
prin depăşirea, în diferite proporţii, a pragurilor stabilite prin Ordinul Ministerului
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului nr. 756/1997, pentru aprobarea Reglementării
privind evaluarea poluării mediului.

1.1.3. Poluarea solurilor din România


Agenţia Naţională pentru protecţia mediului a realizat în perioada 2007 –
aprilie 2012 inventarul naţional privind siturile potenţial contaminate, pe baza
datelor disponibile.

Figura 1.1. Distribuţia siturilor contaminate pe tipuri de activităţi ale surselor de poluare
(A.N.P.M., 2009)

8
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

Inventarul a fost realizat ţinându-se cont de principalele sectoare de


activitate identificate în România. În figura 1.1 este prezentată distribuţia
siturilor contaminate pe tipuri de activităţi din anul 2009, care prezintă interes
din punct de vedere al identificării tipurilor de surse de poluare a solurilor care
produc cel mai frecvent fenomene de poluare a solurilor. Din acest punct de
vedere se remarcă faptul că unităţile din industria extractive de hidrocarburi
deţin cea mai importantă pondere, urmate la mare diferenţă de unităţile din
industria extractivă şi de unităţile din industria de reciclare a deşeurilor.
Având în vedere ponderea contaminării siturilor din cauza unităţilor din
industria extractivă de hidrocarburi, în continuare vor fi prezentate consideraţii
(Onuţu, 2015) despre infestările cu produse petroliere, care, statistic, sunt
datorate:
- diversităţii activităţilor umane, cca. 65%;
- industriei de prelucrare – distribuţie, cca. 25%;
- şantierelor de petrol (exploatărilor), cca. 10%.
Obiectivele industriale în care se desfăşoară aceste activităţi sunt: sondele de
ţiţei şi gaze, parcurile separatoare, staţiile de compresoare, bateriile de cazane,
depozitele, instalaţiile de colectare a apelor uzate, staţiile de epurare, staţiile de
injecţie, conductele de transport, batalurile de şlam.
Sursele de poluare pentru factorii de mediu sunt utilajele în care se desfăşoară
activităţile de bază din cadrul schelelor: extracţie, colectare, separare, tratare,
depozitare, transport, cât şi utilajele în care se desfăşoară activităţile conexe:
producere, distribuţie abur, tratare ape uzate, injecţie apă, depozitare şlam.
Utilajele care pot reprezenta, în funcţiune, şi sursele specifice de poluare
pentru factorul de mediu sol/subsol şi acvifer sunt: sonde (ţevi de extracţie,
turle, careu sonde); parcuri separatoare (claviaturi sonde, separatoare, rezervoare,
pompe); staţii de compresoare (instalaţii de răcire, turn racire, pompe); (baterii
cazane - staţii de dedurizare, rezervoare); depozite de rezervoare (bazine

9
Victor-Viorel Safta

decantoare, rezervoare petrol); instalaţii de colectare ape uzate (reţea de


canalizare, bazine decantoare, habe); staţii de epurare (separatoare de ulei);
conducte de transport (conducte de amestec, de injecţie); batalurile de şlam
(celule de şlam, diguri de retenţie, şanţuri de gardă, conducte de sifonare).
Poluarea solului, subsolului şi acviferului rezultată din activităţile de
exploatare a petrolului, separarea amestecului trifazic, asociate cu activităţile de
depozitare, distribuţie şi transport este complexă şi semnificativă şi se clasifică
în:
- poluarea cu ţiţei;
- poluare cu apa sărată;
- poluare mixtă, cu ţiţei şi apă sărată.
Poluarea cu ţiţei a solului are loc pe parcursul activităţii de extracţie, separare
şi transport ţiţei şi apă sărată, când pot apărea scăpări care pot ajunge pe terenuri
şi în cursurile de apă. Solurile poluate cu ţiţei prezintă la suprafaţă o pojghiţă de
ţiţei densă, compactă, care impiedică procesele de infiltrare-percolare a apei în
sol şi de schimb de substanţe gazoase între sol şi atmosferă. La contactul cu
petrolul se produc modificări ale propietaţilor fizice, chimice şi biologice ale
solului având loc mai multe fenomene, şi anume: volatilizarea (evaporarea) compuşilor
uşori (hidrocarburile cele mai volatile), care are loc în primele ore după deversare;
stratificarea pe profilul solului, componenţii mai polari, în special asfaltenele
rămânând la suprafaţa solului şi formând o peliculă compactă care impiedică
schimbul gazos cu atmosfera şi care nu permite circulaţia normală a apei; migrarea
petrolului pe profilul solului, adâncimea la care ajunge depinde de intensitatea
poluării şi de textura şi densitatea aparentă a solului.
Poluarea cu ţiţei a subsolului şi pânzei freatice se datorează scurgerilor de petrol
din anumite instalaţii petroliere (conducte, depozite, schele de extracţie).
Poluarea petrolieră a acviferului cuprinde mai multe faze care pot fi grupate în
două etape distincte: etapa migrării poluantului (începând de la sursă) are ca efect o

10
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

poluare prin acumulare în zona capilară a solului, situată deasupra pânzei


freatice, sub forma unui strat rezidual “plutitor” şi etapa transferului de hidrocarburi
solubile din petrolul rezidual în apa subterană, având ca efect o poluare chimică.
Aceast tip de poluare este afectat semnificativ de efectele biodegradării
poluantului înmagazinat în solul vegetal sau subsolul acoperitor al acviferului
freatic.
Poluarea cu apă sărată a solului are loc din cauza faptului că, în industria
extractivă de petrol, împreună cu ţiţeiul se extrag şi mari cantitaţi de apă sărată
(apă de zăcământ), conţinutul de sare (NaCl) fiind uneori mare (peste
1188 mg/dm3). Cu toate că la extracţie circulaţia în interiorul schelelor a
materiilor extrase se face în sistem închis, există totuşi scăpări de apă sărată în
special în zona reţelelor de conducte care transportă această apă de la parcuri
către staţiile de epurare, iar ulterior către staţiile de injecţie, prin spargerile de
conducte cauzate de coroziune. La acest tip de poluare, conţinutul de săruri
solubile variază foarte mult în funcţie de cantitatea de apă deversată şi de timpul
de contact al acesteia cu solul. Apa sărată se infiltrează în sol cu viteze diferite în
funcţie de textura acestuia. La impactul apei sărate cu faza solidă a solului au loc
procese de schimb cationic sau de adsorbţie prin care elementele chimice din
apa sărată sunt adsorbite în complexul coloidal al solului. De menţionat că
solurile care au suferit o poluare cu apă de zăcământ prezintă la suprafaţă o
pojghiţă de săruri solubile de culoare cenuşiu-gălbuie după producerea
proceselor chimice şi după uscarea terenului.
Poluarea mixtă, cu ţiţei şi apă sărată, este tipul de poluare cel mai grav,
efectele cumulate ale acţiunii poluanţilor fiind cu mult mai greu de înlăturat. Este
foarte întâlnită în schelele de extracţie din cauza faptului că, în cursul extracţiei,
cele două faze pot forma emulsii deoarece are loc o amestecare intensă.
Terenurile care prezintă o poluare mixtă în general au un conţinut total de
hidrocarburi petroliere (THP) şi de Na schimbabil, în aceste cazuri poluarea

11
Victor-Viorel Safta

foarte severă făcând ca solurile să devină practic neproductive. De menţionat că


dintre toate tipurile de poluare rezultate în urma activităţilor de extracţie a
ţiţeiului, poluarea mixtă este majoritară.
Poluarea provocată de transportul ţiteiului şi produselor petroliere prin conducte apare
doar în situaţii accidentale de avarie la conducte deoarece transportul ţiţeiului şi
produselor petroliere prin conducte este un proces tehnologic care se realizează
în sistem închis şi care în condiţii normale se realizează fără emisii în mediu.
Cauzele principale care produc avarii şi implicit produc poluarea mediului sunt:
spargerile accidentale provocate de coroziunea conductelor, atacul conductelor
(efracţie) în vederea sustragerii de produse petroliere şi fenomene de sufoziune.

1.2. FACTORII POTENŢIALI DE RISC ŞI PREVENIREA


CONTAMINĂRII SOLURILOR CU SUBSTANŢE ŞI AMESTECURI
CHIMICE PERICULOASE

1.2.1. Riscul de contaminare a solurilor cu substanţe şi amestecuri


chimice periculoase
Agenţia Europeană pentru Produse Chimice (ECHA) indică următoarele
categorii de substanţe şi amestecuri chimice ca fiind cu risc ridicat pentru
sănătatea umană şi pentru mediu (European Commision, 2012).
Biocidele, care sunt produse care conţin sau generează substanţe active şi
sunt utilizate împotriva organismelor dăunătoare în mediul casnic (dezinfectante,
rodenticide, repelente şi insecticide) sau pentru a proteja produse naturale sau
artificiale în industrie şi aplicaţii agricole. Având în vedere că din cauza
proprietăţilor lor intrinseci utilizarea produselor biocide poate prezenta riscuri
pentru sănătate, UE a instituit un cadru de reglementare care vizează creşterea
semnificativă a siguranţei produselor biocide utilizate şi vândute în UE şi anume
Regulamentul EU 528/1012. Acesta prevede scoaterea de pe piaţă a biocidelor

12
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

care sunt cancerigene, mutagene, toxice pentru reproducere, care perturbă


sistemul endocrin sau care sunt periculoase pentru mediul înconjurător.
Pesticidele, care sunt produse utilizate pentru combaterea organismelor
dăunătoare din culturile agricole, cum ar fi buruienile şi insectele. Cu toate
acestea, utilizarea lor poate pune în pericol sănătatea şi mediul. Multe studii au
relevat legătura dintre expunerea la pesticide şi efectele asupra organismului
uman cum ar fi cancerul, probleme de fertilitate şi reproducere, boli respiratorii,
perturbarea sistemului hormonal (endocrin), afectarea sistemul imunitar şi a
sistemului nervos. Legislaţia UE în domeniul pesticidelor (Directiva CE
128/2009) impune interdicţii de utilizare a anumitor substanţe chimice
periculoase în aceste produse.
Substanţele perturbatoare ale sistemului endocrin sunt produse
chimice care interferează cu hormonii (sistemul endocrin) cauzând efecte
adverse asupra sănătăţii. O largă gamă de substanţe, atât naturale cât şi fabricate
de om, sunt considerate a provoca perturbări endocrine, inclusiv produse
farmaceutice, pesticide şi produse chimice organice industriale. Strategia
Comunităţii Europene privind substanţele perturbatoare ale sistemului endocrin,
adoptată în 1999, a indicat acţiunile necesare pentru a contracara impactul
substanţelor perturbatoare ale sistemului endocrin asupra sănătăţii umane şi
asupra mediului. Astfel, substanţele perturbatoare ale sistemului endocrin au fost
introduse în listele Regulamentului REACH, iar în ianuarie 2012, Comisia
Europeană a lansat un important studiu denumit "Stadiul Evaluării Substanţelor
Perturbatoare ale Sistemului Endocrin". Studiul, care se bazează pe o temeinică
documentare ştiinţifică, a fost comandat pentru a informa Comisia Europeană
cu privire la identificarea unor criterii de reglementare a substanţelor
perturbatoare ale sistemului endocrin în conformitate cu legislaţia UE.
Metalele grele sunt elemente care au o densitate relativ ridicată şi care
prezintă toxicitate la concentraţii scăzute. Dintre acestea cadmiul, plumbul şi

13
Victor-Viorel Safta

mercurul sunt deosebit de toxice pentru organismul uman şi, de aceea, UE a


făcut progrese considerabile în abordarea problemei contaminării cu aceste
metale. Astfel, în anul 2005 a fost lansată Strategia UE Mercur care prevede
restricţii privind vânzarea de dispozitive de măsurare care conţin mercur,
interdicţii asupra exporturilor de mercur metalic din UE şi noi norme de
siguranţă la depozitarea sa. Această strategie a fost revizuită în 2010. Aplicarea
Directivei UE privitoare la emisiile industriale, adoptată în 2010, va reduce
suplimentar emisiile de mercur din procesele industriale. De asemenea, UE
sprijină ferm procesul internaţional de dezvoltare a unui instrument juridic
global privind mercurul sub egida UNEP. Nivelurile de cadmiu, plumb şi mercur
sunt strict controlate în conformitate cu restricţiile din Directiva Substanţe
Periculoase (CE 95/2002). Valori limită stricte sunt impuse pentru aceste metale
la anumite tipuri specifice de echipamente electronice. De asemenea, Directiva
Vehiculelor Scoase din Uz (CE 53/2000) restricţionează suplimentar utilizarea
acestor metale. În plus, utilizarea cadmiului în fabricarea bijuteriilor şi produselor
din materiale plastice a fost interzisă în temeiul Regulamentului REACH, în timp
ce în Directiva Cadru a Apei (CE 60/2000), cadmiul şi mercurul sunt indicate ca
substanţe periculoase prioritare, în timp ce plumbul ca substanţă prioritară.
Poluanţi organici persistenţi (POPs) sunt substanţe chimice care rămân
intacte în mediu pentru perioade lungi de timp, de unde sunt transportate şi
pătrund în organismele vii, inclusiv în oameni, unde se acumulează în ţesutul
gras al acestora. Datorită caracteristicilor lor toxice, poluanţii organici persistenţi
prezintă efecte nocive asupra sănătăţii umane şi a mediului. Convenţia de la
Stockholm este instrumentul principal la nivel mondial care asigură protecţia
împotriva poluanţilor organici persistenţi. În acest sens UE se angajează să pună
în aplicare prescripţiile Convenţiei de la Stockholm şi a încurajat listarea
suplimentară a unor substanţe chimice în temeiul acestei convenţii. Mai mult, în
UE, Regulamentul Poluanţiilor Organici Persistenţi (CE 850/2004) sprijină şi

14
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

consolidează dispoziţiile Convenţiei de la Stockholm. Regulamentul Poluanţilor


Organici Persistenţi conţine dispoziţii privind producţia, introducerea pe piaţă şi
utilizarea de substanţe chimice de acest tip, gestionarea stocurilor şi deşeurilor de
compuşi organici persistenţi şi măsuri de reducere a emisiilor neintenţionate de
compuşi organici persistenţi.
Nanomaterialele sunt substanţe chimice sau materiale care sunt fabricate
şi utilizate la dimensiuni extrem de mici (de ordinul nm, adică 10-9 m). În
prezent, numeroase produse care conţin nanomateriale sunt deja în uz şi această
piaţă este de aşteptat să înflorească în următorii ani. Nanomaterialele au
potenţialul de a îmbunătăţi calitatea vieţii şi de a contribui la competitivitatea
industrială. Cu toate acestea, noile materiale pot de asemenea ridica probleme de
sănătate şi de siguranţă. Aceste riscuri, şi modul în care acestea pot fi abordate
prin măsurile existente de evaluare a riscurilor în UE, au făcut obiectul mai
multor avize ştiinţifice emise de Comitetul Ştiinţific al Comisiei Europene
privind Riscurile pentru Sănătate Emergente şi Nou Identificate.
Combinaţiile substanţelor chimice şi amestecurilor chimice, potrivit
unor studii, pot avea efecte nocive asupra sănătăţii umane chiar şi atunci când
produsele chimice individuale sunt sub "nivelul de siguranţă". În UE evaluarea
riscurilor de reglementare pentru produsele chimice se bazează pe produse
individuale. Cu toate acestea, există preocupări că această abordare nu poate
oferi o protecţie suficientă împotriva riscurilor generate prin expunerea
simultană la mai multe substanţe chimice şi că o altă abordare este necesară.
Rezidurile farmaceutice au devenit o sursă importantă de contaminare a
mediului. Multe produse chimice farmaceutice sunt concepute pentru a fi non-
degradabile şi, astfel, prezintă un risc atunci când ajung în mediu unde persistă.
Comisia Europeană recunoaşte că poluarea mediului cu reziduuri farmaceutice
constituie atât o problemă în curs de dezvoltare, cât şi o problemă de sănătate
publică şi se angajează să abordeze această chestiune.

15
Victor-Viorel Safta

În continuare vor fi prezentate sisteme de măsuri de prevenire a


contaminării solurilor şi apelor freatice cu principalele grupe de substanţe şi
amestecuri chimice periculoase în condiţiile ţării noastre, şi anume cu: produse
pentru protecţia plantelor (pesticide/biocide), îngrăşăminte, metale grele,
compuşi organici persistenţi, produse/reziduuri petroliere.

1.2.2. Managementul produselor pentru protecţia plantelor


(pesticide/biocide)
Managementul produselor pentru protecţia plantelor este reglementat prin
lege, normele de omologare şi punere pe piaţă, de depozitare, de aplicare, de
utilizare a mijloacelor tehnologice specifice acestora în condiţiile protecţiei
solului şi apelor fiind prezentate în Codul de bune practici în fermă elaborat de
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie Agrochimie şi
Protecţia Mediului – ICPA Bucureşti sub egida Ministerului Mediului şi
Gospodăririi Apelor. În document sunt specificate normele specifice de
omologare şi punere pe piaţă, de depozitare şi de aplicare a produselor pentru
protecţia plantelor.

1.2.3. Managementul îngrăşămintelor


Managementul îngrăşămintelor în agricultură, care constă în depozitarea,
manipularea şi aplicarea îngrăşămintelor chimice, în colectarea, depozitarea,
manipularea şi aplicarea îngrăşămintelor naturale (gunoiul de grajd şi dejecţiilor lichide),
precum şi colectarea şi depozitarea diferiţilor efluenţi din unităţile agro-
zootehnice trebuie realizat în condiţii de protecţia mediului (a solului şi apei)
prin aplicarea cerinţelor Directivei (CE 676/1991) privind protecţia apelor împotriva
poluării cu nitraţi din surse agricole (denumită şi „Directiva Nitraţi“), transpusă în
legislaţia românească prin HG nr. 964/2000 care a aprobat Programul de acţiune
pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole.

16
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

În acest scop a fost elaborat Codul de bune practici agricole pentru protecţia apelor
împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole elaborat de Institutul Naţional de
Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie Agrochimie şi Protecţia Mediului –
ICPA Bucureşti sub egida Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, format
din 14 capitole şi 13 anexe, cuprinzând norme care se referă la: Aspecte generale
despre apa şi solul ca resurse naturale regenerabile, prevenirea poluării mediului înconjurător ca
mijloc de protecţie şi conservare a resurselor naturale regenerabile, agricultura ca factor poluant
al mediului, în special al solului şi apei şi zonele vulnerabile sau potenţial vulnerabile la
poluarea cu nitraţi din surse agricole, Definiţii, Sisteme de agricultură, Îngrăşămintele, surse
potenţiale de poluare a apei şi solului, Fertilizanţi care conţin azot, Fertilizanţi care conţin
fosfor, Norme generale de depozitare şi manipulare a îngrăşămintelor chimice, Depozitarea şi
managementul efluenţilor şi gunoiului de grajd în exploataţiile agricole, Aplicarea
fertilizanţilor cu azot, Aplicarea fertilizanţilor cu fosfor, Aspecte de management al terenurilor
agricole în ceea ce priveşte dinamica azotului, Prevenirea poluării apelor de suprafaţă şi apelor
subterane cauzate de fertilizanţi în cazul irigaţiilor şi udărilor, Planuri de fertilizare şi
registrul utilizării fertilizanţilor în exploataţiile agricole şi Fişe şi borderouri cuprinse în
programul de acţiune în zonele vulnerabile la poluarea cu nitraţi.

1.2.4. Riscul contaminării solului cu metale grele şi prevenirea


acesteia
Poluarea solului cu metale grele are loc în special din cauza poluării
atmosferei cu metale grele (Barbu şi Sand, 2004). Metalele grele emise în
atmosferă sub formă de pulberi sedimentabile ajung pe suprafaţa solului prin
depunere sau prin acţiunea precipitaţiilor. Apa din precipitaţii poate forma
şuvoaie, poate mobiliza depunerile de metale grele de pe suprafaţa solului
transportându-le în cursuri de apă naturale sau se poate infiltra în sol
transportând depunerile de metale grele în interiorul solului, unde ori pot fi
reţinute şi fixate de complexul absorbativ al solului, ori pot fi absorbite de plante

17
Victor-Viorel Safta

sub forme solubilizate datorate interacţiunii cu apa sau pot fi levigate în cazul
unui exces de apă, trecând prin orizonturile inferioare ale solului şi ajungând la
pânza freatică. De menţionat că poluarea solului poate avea loc şi din cauze
accidentale (deversări din iazurile de decantare ale unor unităţi miniere sau
extractive, acţiunea precipitaţiilor asupra haldelor formate pe sol în urma
procesului tehnologic al unităţilor miniere sau extractive etc.).
Efectele metalelor grele asupra solului depind de reacţiile complexe dintre
acestea şi componenţii fazelor solidă, lichidă şi gazoasă ai solului. Reacţiile la
care participă metalele grele în sol sunt: dizolvare, adsorbţie, complexare,
migrare, precipitare, ocluzie, difuzie (în minerale), legare de materia organică,
absorbţie şi adsorbţie de către microorganisme, volatilizare. Aceste reacţii sunt
guvernate de proprietăţile solului şi anume: pH-ul, potenţialul redox, conţinutul
de materie organică, capacitatea de schimb cationic, conţinutul de argilă şi de
oxi-hidroxizi de Fe şi Mn.
Prezenţa metalelor grele în sol are efecte dăunătoare asupra productivităţii
biologice, mai vizibil a plantelor care le absorb, dar şi a microorganismelor din
sol, diminuând cantitatea de materie organică produsă de acestea.
Solurile agricole poluate cu metale grele pot produce recolte aparent
normale, dar care pot fi periculoase pentru consumul animal sau uman, din
cauză că, ajunse în plante, metalele grele pătrund în lanţul trofic ierbivore-
carnivore-om sau prin consumul direct al plantelor afectate de către om. Un alt
pericol este posibilitatea ca metalele grele de pe sol sau din sol să ajungă prin
şuvoire sau percolare în apele de suprafaţă, respectiv în apele freatice, intrând
astfel în alte lanţuri trofice având la capăt omul.
Problema poluării cu metale grele se complică şi mai mult din cauza
prezenţei în atmosferă şi a altor poluanţi (SO2, NOx, HF), rezultaţi în urma unor
procese tehnologice, deseori aceleaşi care generează emisii de metale grele (de

18
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

exemplu: arderea combustibililor) şi care în plus generează şi precipitaţii acide


care contribuie la acidifierea solului, mărind astfel mobilitatea metalelor grele.
Din punct de vedere al comportamentului şi implicit al riscurilor pentru
om, metalele grele se pot clasifica astfel (Barbu şi Sand, 2004):
- bioacumulare majoră din apă: Hg, Cd, Pb, Cu, Zn, Sr;
- bioacumulare majoră din sol: Cd, Zn, Ni, Sn, Cs, Rb;
- sorbţie din tractul gastro-intestinal: Cd, Hg, Zn;
- penetrare prin placentă: Cd, Hg, Pb, Zn;
- penetrare a barierei sânge-creier: Hg, Al, Pb;
- reacţii cu grupările tiol ale proteinelor: Hg, Pb, Cd, Se;
- alterarea lanţului acizilor nucleici: Cd, Cu, Zn, Hg, Ni;
Consumarea de către om a plantelor cultivate pe solurile poluate cu metale
grele sau a produselor obţinute din ierbivorele care consumă aceste plante face
ca metalele grele să ajungă în organismul uman, cu consecinţe grave, uneori
dramatice, asupra sănătăţii. De menţionat că pe lângă metale grele ingerate prin
alimente se pot adăuga şi metale grele inhalate (din pulberile în suspensie din
atmosferă) precum şi cele ingerate accidental (mai ales de către copii).

1.2.5. Riscul contaminării solului cu compuşi organici persistenţi şi


prevenirea acesteia
După cum a fost arătat anterior, compuşii organici persistenţi (POPs) sunt
substanţe chimice care rămân intacte în mediu pentru perioade lungi de timp, de
unde sunt transportate şi pătrund în organismele vii, inclusiv oameni, unde se
acumulează în ţesutul gras al acestora. În condiţiile ţării noastre, din punct de
vedere al poluării solurilor cu compuşi organici persistenţi, semnificativă a fost
poluarea solurilor agricole cu insecticide organoclorurate (Dumitru şi colab.,
2011). Insecticidele organoclorurate, anume cele pe bază de HCH
(hexaclorciclohexan) şi DDT (pp’-diclordifenil-tricloretan) au fost introduse în

19
Victor-Viorel Safta

uz în anii ’40 şi au fost folosite mult timp în protecţia culturilor agricole


împotriva insectelor vectoare ale unor boli. Insecticidele organoclorurate HCH
şi DDT (izomeri şi metaboliţi) sunt foarte persistente, acumulându-se în sol;
timpul de înjumătăţire în soluri fiind de 2 ani pentru HCH şi zeci de ani pentru
DDT. Utilizarea pe scară largă a acestor pesticide, precum şi persistenţa lor
ridicată, au făcut ca reziduurile lor şi metaboliţii să fie puse în evidenţă în toate
elementele mediului înconjurător. S-au realizat studii care au arătat că, în zonele
în care solul este poluat cu DDT, sunt prezente reziduuri ale acestuia şi ale
metaboliţilor săi şi în plante, în ţesutul adipos animal şi uman.
Deşi s-a interzis tratamentul cu aceşti compuşi pe întreg teritoriul ţării
noastre începând cu 1985 (Ordinul MAIA nr. 20/15.02.1985), reziduuri de HCH
şi DDT se găsesc şi acum în solurile agricole. De aceea, monitorizarea lor este
necesară; compuşii urmăriţi sunt următorii: α, β, γ, δ - hexaclorciclohexan,
pp’ - diclor - difenil - triclor - etanul (pp’ - DDT) şi izomerul său op’ - diclor - difenil - triclor
- etanul (op’ - DDT), diclor - difenil - diclor - etan, cu cei doi izomeri (op’ - DDD şi
pp’ - DDD) şi diclor - difenil - diclo - etena (DDE). Practic, prin însumarea
concentraţiilor acestor compuşi se obţine concentraţia totală de HCH.

1.2.6. Riscul contaminării solului cu produse/reziduuri petroliere şi


prevenirea acesteia
Problematica poluării solurilor şi acviferului cu produse/reziduuri
petroliere, precum şi riscurile care decurg din contaminrea solurilor cu astfel de
produse au fost prezentate pe larg în pragraful 1.1.3.
Având în vedere că pericolul cel mai mare de poluare cu
produse/reziduuri petroliere apare în reţeaua de transport prin conducte în
continuare vor fi prezentate câteva măsuri de prevenire (Onuţu, 2015):
- efectuarea de inspecţii interioare în conducte cu ajutorul godevilului
inteligent pentru verificarea grosimii de perete;

20
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

- respectarea strictă a regulamentelor cu privire la periodicitatea


controalelor conductelor, la periodicitatea reviziilor şi reparaţiilor conductelor, la
controlul staţiilor de pompare, la măsurile întreprinse în cazul apariţiei de
defecţiuni sau avarii, la utilizarea materialelor de depoluare;
- utilizarea sistemului SCADA – de supraveghere, control şi achiziţie date -
pentru urmărirea întregii reţele de conducte de transport ţiţei şi derivate ale
acestuia (gazolină, etan lichid şi condens) dotat cu funcţia Leak Detection prin care
se poate detecta zona în care a avut loc avaria şi cantitatea de poluant scăpată;
- achiziţionarea unor dispozitive mobile de tratare a şlamului recuperat din
rezervoarele de depozitare a ţiţeiului, ţinând cont că şlamul recuperat din
rezervoare nu este neutralizat;

1.2.7. Politici şi instrumente europene de protecţie a sănătăţii umane


şi a mediului împotriva substanţelor şi amestecurilor chimice periculoase
Uniunea Europeană, organizaţie din care România face parte, a dezvoltat
politici şi instrumente de protecţie a sănătăţii umane şi a mediului împotriva
substanţelor şi amestecurilor chimice periculoase aşa cum sunt (European
Commision, 2012):
Regulamentul REACH (CE 1907/2006) de înregistrare, evaluare, autorizare şi
restricţionare a chimicalelor este un element cheie al ansamblului de normative ale
Uniunii Europene pentru a face utilizarea chimicalelor cât mai sigură.
Regulamentul REACH se adresează expunerilor pe termen lung la
acţiunea chimicalelor şi implicaţiile care survin pentru sănătatea umană şi
calitatea mediului. Regulamentul REACH creează un sistem de reglementare
unic care se ocupă cu produsele chimice industriale şi caută să elimine deficitul
de informaţii referitoare la acestea prin plasarea responsabilităţii asupra
producătorilor de chimicale, care sunt obligaţi de a furniza informaţii de

21
Victor-Viorel Safta

siguranţă privind substanţele lor şi pentru a gestiona riscurile de la substanţele


chimice.
Filozofia regulamentului REACH este că nici o substanţă chimică, sub orice
formă, nu trebuie să fie introdusă pe piaţă fără o documentaţie corespunzătoare. Fiecare
producător şi importator de chimicale care distribuie cantităţi mai mari de o tonă
pe an este obligat să le înregistreze la Agenţia Europeană pentru Produse
Chimice (ECHA) şi să prezinte informaţii cu privire la proprietăţile şi utilizările
lor şi metode sigure de manipulare acestora.
Regulamentul REACH solicită de asemenea înlocuirea progresivă a
chimicalelor cele mai periculoase cu alternative adecvate. Primul termen limită
de înregistrare s-a încheiat la 30 noiembrie 2010, aproximativ 5000 de chimicale
fiind înregistrate cu ECHA. Acest lucru marchează un pas important spre
gestionarea în siguranţă a chimicalelor.
Regulamentul CLP (CE 1272/2008) de clasificare, etichetare şi ambalare a
chimicalelor care a aliniat sistemul de clasificare existent în UE la sistemul
internaţional dezvoltat de Naţiunile Unite, denumit Sistemul Global Armonizat
de Clasificare şi Etichetare a Chimicalelor (UNGHS). Prin clasificarea,
etichetarea şi ambalarea chimicalelor conform Regulamentului CLP, se asigură că
utilizatorii şi manipulatorii de chimicale să fie conştienţi de pericolele pe care le
incumbă utilizarea şi manipularea acestora. Toţi producătorii şi importatorii de
chimicale periculoase au fost obligaţi ca începând 1 decembrie 2010 să eticheteze
chimicalele în conformitate cu Regulamentul CLP şi de a notifica Agenţia
Europeană pentru Produse Chimice (ECHA). Astfel, mai mult de 100.000 de
substanţe chimice au fost notificate la ECHA, fapt care a permis ECHA să facă
un inventar al clasificării şi etichetării chimicalelor şi de a furniza utilizatorilor şi
manipulatorilor de chimicale informaţiile necesare pentru limitarea riscurilor şi
pentru selectarea unor chimicale mai sigure.

22
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

Sistemul HBM de biomonitorizare umană presupune colectarea şi analiza


probelor de ţesuturi umane sau fluide corporale pentru a identifica prezenţa şi
nivelurile de produse chimice din corpul uman. Substanţele chimice sunt
preluate în mod direct sau indirect din mediu. Sistemul HBM este un instrument
important pentru evaluarea expunerii umane la substanţele din mediu. Comisia
UE de cercetare ştiinţifică a finanţat un program de cercetare care să dezvolte un
cadru de biomonitorizare umană la nivelul UE, denumit DEMOCOPHES. În
acest proiect de cercetare, se va testa fezabilitatea unei abordări coerente a
biomonitorizării umane în Europa, prin identificarea unor biomarkeri ai
mercurului, cadmiului, ftalaţilor şi fumului de tutun din mediul ambiant în părul
uman şi în urina umană. Proiectul va colecta probe biologice şi informaţii de la
120 de perechi mamă-copil perechi din fiecare ţară participantă din cadrul UE.
Se menţionează că regulamentele REACH şi CLP vor fi tratate mai pe larg
în capitolul 2.

1.3. GESTIONAREA SITURILOR POTENŢIAL


CONTAMINATE / CONTAMINATE. METODE ŞI TEHNOLOGII
DE DEPOLUARE A SOLURILOR

1.3.1. Metodologia de gestionare a siturilor potenţial contaminate /


contaminate
Din cauză că în legislaţia existentă aceşti temeni nu sunt definiţi şi pentru a
fi eliminate confuziile privind utilizarea acestor termeni s-a considerat necesară
definirea lor, şi anume (Florea-Gabrian, 2013):
Zona contaminată istoric este: „Un amplasament contiguu (teren şi/sau strat
acvifer) pe care activităţile antropice au determinat prezenţa unor substanţe
poluante în concentraţii care prezintă şi/sau pot prezenta, atît pentru
amplasamentul existent cît şi pentru zonele învecinate, un risc imediat sau pe

23
Victor-Viorel Safta

termen lung pentru sănătatea populaţiei şi mediului”. Pe un amplasament


contaminat se pot afla una sau mai multe surse de contaminare.
Zona potenţial contaminată istoric este: ”Un amplasament contiguu (teren
şi/sau strat acvifer) pe care activităţile istorice şi/sau prezente ar fi putut genera,
atât pentru amplasamentul existent cât şi pentru zonele învecinate, un impact
semnificativ asupra sănătăţii populaţiei sau mediului. Această definiţie pune
accent pe contaminarea cauzată de practicile industriale din trecut care au dus la
contaminare, ca urmare a depozitării/manipulării/utilizării necorespunzătoare a
chimicalelor, solului şi/sau stratului acvifer”.
Sistemul de management al amplasamentelor contaminate cuprinde 4 faze
(Florea-Gabrian, 2013):
- identificarea şi înregistrarea;
- evaluarea preliminară;
- evaluarea detaliată
- remedierea.
Un amplasament potential comtaminat poate fi clasificat ca un
amplasament ”suspect” în urma unei analize care se bazează pe următoarele
elemente:
- evaluarea informaţiilor prezentate de proprietarul amplasamentului;
- inspecţii regulate sau neregulate ale amplasamentului efectuate de
autorităţile locale şi organele de control;
- analiza efectelor dezastrelor naturale asupra amplasamentului;
- notificarea făcută de proprietar către organismele de reglementare.
Pe toate amplasamentele ”potenţial contaminate” trebuie efectuată o
evaluare preliminară. Scopul evaluării preliminare este de a stabili dacă gradul de
contaminare este real sau nu şi dacă este necesară o evaluarea detaliată pe amplasament. În
acest scop se vor efectua analize de laborator pentru probele prelevate din

24
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

amplasamente. Pentru sectorul industrial au fost dezvoltaţi parametri indicatori


care se utilizează pentru a indica orice contaminare, aceştia fiind:
- hidrocarbonaţii petrolieri totali (HPT);
- halogeni organici totali (HOT);
- benzen, toluen, etilbenzen, xilen (BTEX);
- compuşi organici volatili totali (TVOC);
- petrol şi lubrefianţi (PL);
- ioni de metale grele (IMG).
Parametri indicatori corespondenţi pentru fiecare industrie trebuie listaţi.
Există trei rezultate posibile ale evaluării preliminare a amplasamentului contaminat
şi anume (Florea-Gabrian, 2013):
a) Nu sunt necesare investigări suplimentare - amplasamentul va fi menţinut în
inventar;
b) Sunt necesare investigări suplimentare - se va realiza evaluarea detaliată a
amplasamentului;
c) Remedierea - activităţile de curăţare şi remediere a amplasamentului contaminat vor
fi demarate imediat.
Evaluarea detaliată a amplasamentului contaminat necesită parcurgerea
următorilor paşi (Florea-Gabrian, 2013):
- caracterizarea amplasamentului şi a contaminării lui: cu acest prilej se vor
colecta informaţii şi date despre istoricul amplasamentului; se dezvoltă Modelul
Conceptual pentru Amplasament (MCA); sunt identificate toate legăturile posibile:
sursă - cale de transfer-receptor; se vor preleva probe de la suprafaţă şi de pe
profilul solului şi va fi determinată, în urma analizelor de laborator, concentraţia
contaminanţilor; se vor preleva probe din freatic pentru a şti dacă este
contaminat sau nu;
- evaluarea riscului generic; concentraţia contaminanţilor măsurată se
compară cu standardul pentru calitatea solului pentru a defini căile de transfer,

25
Victor-Viorel Safta

iar scenariul generic va include inhalarea particulelor fugitive, inhalarea


volatilelor, ingerarea apei subterane, absorbţia dermală; dacă valorile din
standard sunt depăşite se va începe evaluarea riscului pentru toate căile
potenţiale de transfer deschise; de asemenea se vor identifica şi toate căile de
transfer;
- evaluarea detaliată a riscului; sunt culese informaţii despre specificul
amplasamentului; sunt calculate nivelele specifice de risc; dacă nivelul de risc este
mai mare decât nivelul de risc acceptabil, amplasamentul este cotat ca fiind
contaminat, necesitând să fie remediat, în acest scop este stabilit nivelul de
curăţare a amplasamentului, se vor identifica toate alternativele de tehnologii de
curăţare şi se va alege tehnologia corespunzătoare pentru a satisface obiectivele
pentru remediere.
În faza de remediere, se realizează proiectarea şi execuţia lucrărilor de
remediere. Efectele remedierii vor fi monitorizate atât pe perioada de execuţie
cât şi post-execuţie.

1.3.2. Remedierea ecologică a solurilor degradate


În ceea ce priveşte conceptul de remediere ecologică a solurilor degradate, s-au
propus diverşi termeni în funcţie de intensitatea afectării ecosistemelor şi de natura
intervenţiilor care trebuie efectuate pentru refacerea acestora. În acest sens se pot
defini următoarele categorii legate de conceptul respectiv, care interesează
procesul reconstrucţiei ecologice (Răuţă şi colab., 1998):
- reconstituirea ecologică (redresarea ecolgică dirijată) - prin care se realizează
reconstituirea unui biosistem supraindividual asemănător celui anterior (de
exemplu: refacerea condiţiilor de nutriţie, de pH, de umiditate, nivel trofic şi a
compoziţiei şi structurii biosistemului);
- ameliorarea ecologică - este o acţiune mult mai intensă, prin care se realizează
biosisteme care respectă în principal funcţionalitatea şi mai puţin structură şi

26
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

componenţa (de exemplu: ameliorarea sărăturilor, ameliorarea nisipurilor,


modificarea regimurilor hidrologic şi hidric al solului prin desecări sau irigaţii,
plantaţii cu alte specii decât cele zonale după efectuarea lucrărilor de refacere a
solului etc.);
- reconstrucţia ecologică - prin care se asigură o distribuţie artificială a speciilor în
biosisteme supraindividuale, conform unor aranjamente considerate optimale, în
care în general primează funcţia de protecţie a mediului înconjurător (de exemplu:
executarea de lucrări care impun deplasări de volume mari de pământ, aşa cum
este terasarea, nivelarea selectivă a materialelor pământoase şi instalarea altor
biocenoze decât cele iniţiale).
Din punct de vedere al reconstrucţiei ecologice a solurilor se caută ca
îndeplinirea funcţiilor ecologice ale solului în ecosistem să fie asigurate de funcţiile
morfologice, fizice, chimice şi mineralologice, dacă nu a întregului profil
ecopedologic, cel puţin a unei importante părţi a acestuia, în care orizontul de
suprafaţă şi cele imediat subadiacente au un rol determinant. Caracteristicile
edafice cu rol esenţial în reconstrucţia ecologică sunt: volumul edafic, capacitatea
de schimb ionic, cantitatea de humus, reacţia solului şi permeabilitatea solului

1.3.3. Controlul şi reducerea efectelor adverse (asupra sănătăţii


umane şi/sau mediului) generate de poluarea solului cu substanţe şi
amestecuri chimice periculoase, prin acţiuni de remediere adecvate
În cazul siturilor contaminate cu poluanţi pot fi aplicate fie proceduri de
securizare, fie proceduri de remediere. În timp ce remedierea asigură eliminarea
sau reducerea cantitativă şi calitativă a poluanţilor, securizarea are drept scop
ridicarea de bariere pentru împiedicarea împrăştierii poluanţilor pe arii mai largi.
Având în vedere că general sursa de poluare rămâne, iar barierele ridicate sunt
supuse degradării şi îmbătrânirii, securizarea este doar o măsură temporară,
remedierea fiind procedura cea mai sigură de aplicat.

27
Victor-Viorel Safta

Metodele de remediere se pot clasifica după următoarele criterii (Gavrilă,


2015): locul de aplicare al acestora şi natura proceselor care se execută.
Astfel, potrivit primului criteriu, se deosebesc procese ex situ şi procese in situ,
iar după al doilea criteriu se deosebesc procese termice, fizico-chimice şi biologice.
Metodele de tratare ex situ necesită mobilizarea solului contaminat urmată de
tratarea acestuia fie pe acelaşi amplasament (remediere on-site), fie într-o instalaţie
specializată de tratare a solului aflată în afara amplasamentului (remediere off-site).
Metodele de tratare in situ se realizează direct în amplasamentul contaminat,
fără a fi necesară mobilizarea solului din amplasament.
Procesele termice de remediere se bazează pe transferul poluanţilor din
interiorul solului în fază gazoasă prin aport de energie termică. Poluanţii sunt
eliberaţi din sol prin vaporizare, migrează prin sol către suprafaţă, de unde sunt
sunt captaţi şi evacuaţi în atmosferă după tratament de purificare.
Procesele fizico-chimice sunt, în general, procese de extracţie şi/sau de clasare
umedă. Principiul procedeelor de extracţie ex-situ a solurilor constă în spălarea
acestora în scopul concentrării poluanţilor într-o fracţiune reziduală cât mai
redusă, apa fiind agentul de extracţie cel mai frecvent utilizat. Pentru transferul
contaminanţilor din sol către extractant, două mecanisme sunt importante şi
anume (Gavrilă, 2015): crearea unor forţe de forfecare puternice, induse prin pompare,
amestecare, vibrare sau prin utilizarea unor jeturi de apă de înaltă presiune, care
să rupă aglomeraţiile de particule poluate şi nepoluate şi să disperseze
contaminanţii în faza de extracţie şi dizolvarea contaminanţilor de către componenţii
fazei extractant. Extracţia in situ constă în percolarea unui agent extractant apos
prin solul contaminat. Percolarea se poate realiza prin şanţuri de suprafaţă,
drenuri orizontale sau puţuri verticale de adâncime. Contaminanţii solubili din
sol se dizolvă în lichidul percolant care este pompat şi tratat ulterior la faţa
locului.

28
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

Procesele biologice se bazează pe acţiunea microorganismelor care au


capacitatea de a transforma poluanţii organici în principal în CO2, apă şi biomasă
sau de a imobiliza poluanţii prin legare în fracţiunea humică a solului.
Degradarea se realizează, de regulă, în condiţii aerobe sau, mai rar, în condiţii
anaerobe. Pentru eficientizarea procesului este esenţială optimizarea condiţiilor
de dezvoltare a microorganismelor (aport de oxigen, pH, conţinut de apă etc.).
Stimularea activităţii biologice se poate realiza prin omogenizarea solului, aerare
activă, umidificare sau uscare, încălzire, adăugare de nutrienţi sau substraturi,
inoculare cu microorganisme. Procesele biologice necesită un aport de energie
mult mai redus decât cele termice sau fizico-chimice, dar necesită perioade de
tratare mai îndelungate.

1.3.4. Tehnologii actuale de remediere a solurilor poluate


În continuare vor fi prezentate tehnologii reprezentative care se impun în
prezent pentru remedierea solurilor contaminate cu substanţe sau amestecuri
chimice periculoase cum ar fi produsele/reziduurile petroliere, metalele grele,
compuşii organici persistenţi, pesticidele/biocidele.
Tehnologiile de remediere a solurilor contaminate cu produse/reziduuri petroliere
frecvent utilizate în prezent sunt tehnologiile de bioremediere care includ un număr de
sisteme ori procese care utilizează microorganismele pentru tratarea solurilor şi
apelor freatice în scopul degradării ori descompunerii hidrocarburilor petroliere.
Procesul de bioremediere poate fi executat în sit sau în afara acestuia. Procesul in
situ este folosit în cazurile în care mobilizarea solului este o soluţie impracticabilă
şi implică metode ca: biostimularea, bioventilaţia, biosparging sau atenuarea naturală.
Biostimularea implică aerarea şi aplicarea unor micronutrienţi şi
biostimulenţi atent selectaţi pentru ca populaţiile microbiene indigene, prezente
în substrat, să degradeze contaminanţii.

29
Victor-Viorel Safta

Biosparging-ul este o tehnică de reabilitare, în care se injectează un gaz (cel


mai frecvent aer) şi uneori nutrienţi în zona contaminată pentru a stimula
procesul de biodegradare aerobă realizat de biomasa de microorganisme
autohtone. Injectarea aerului se face în zona saturată cu poluant din sol sau în
pânza de apă freatică subterană.
Bioventing-ul este un procedeu frecvent utilizat pentru tratarea biologică a
solurilor contaminate cu hidrocarburi constând în injectarea în zona contaminată
din sol a unor debite relativ reduse de aer (oxigen) în scopul favorizării
biodegradării microbiene aerobe.
Atenuarea naturală sau remedierea intrinsecă este cea mai simplă modalitate
de bioremediere, ce presupune nici o altă intervenţie decât să demonstreze că
populaţiile indigene există şi pot avea acţiune de degradare a poluanţilor şi să
monitorizeze realizarea procesului de degradare.
Pentru bioremedierea ex situ există diferite tehnologii deja verificate care se
pot utiliza atât pentru depoluarea zonei nesaturate cât şi a zonei saturate: metoda
“biopile”, metoda “land farming”, compostarea sau tratarea solului în bioreactor.
Metoda biopile constă în tratarea biologică a solurilor excavate plasate în
grămadă, pe sit sau în afara sitului, cu asigurarea unui control a parametrilor cum
sunt: concentraţia în oxigen, umiditatea solului, conţinutul în nutrienţi minerali şi
în microorganisme.
Metoda land farming constă în depunerea solurilor poluate cu produse
organice pe o suprafaţă pregătită în avans, într-un strat de grosime redusă pe
zone bine izolate, pentru protejarea subsolului de orice risc de infiltrare.
Tratarea în bioreactor presupune introducerea solurilor poluate condiţionate
sub formă de nămol, într-un reactor, prevăzut cu sisteme de agitare şi de aerare.
Compostarea este un proces biologic prin care contaminanţii organici
periculoşi sunt transformaţi de către microorganisme în condiţii atât aerobe cât
şi anaerobe în produşi nepericuloşi stabilizaţi.

30
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

Tehnologiile de remediere a solurilor contaminate cu metale grele


care se impun din ce în ce mai mult în prezent tehnologiile biologice, care sunt
tehnologiile “blânde” (Barbu şi Sand, 2004) de remediere care menţin sau refac
fertilitatea naturală a solului, spre deosebire de tehnologiile “brutale” care se
caracterizează în principal prin manipularea unor cantităţi enorme de sol sau prin
folosirea unor reactivi chimici care fac ca solul tratat să îşi piardă fertilitatea.
Pentru reabilitarea solurilor poluate cu metale grele, dintre tratamentele biologice
în ţara noastră se foloseşte cel mai frecvent fitoremedierea (Malschi, 2014).
Fitoremedierea foloseşte plantele pentru extragerea, fixarea şi/sau
neutralizarea poluanţilor. Aceasta este o metodă eficientă, non-invazivă, eficientă
economic, plăcută estetic şi social acceptată pentru remedierea zonelor poluate.
Plantele sunt mijloacele ideale de remediere a solului şi apei datorită geneticii lor
şi proprietăţilor biochimice şi fiziologice.
În acord cu mecanismele principale implicate în proces fitoremedierea poate
fi clasificată astfel (Malschi, 2014):
- rizofiltrarea – absorbţia, concentrarea şi precipitarea metalelor grele de
către rădăcinile plantelor;
- fitoextracţia – tehnică ce implică întregul organism al plantei in procesul de
preluare a contaminanţilor din sol;
- fitotransformarea – degradarea moleculelor organice complexe în molecule
simple şi incorporarea acestor molecule în ţesuturile plantelor;
- fitostimularea (bioremedierea asistată de plante) – stimulează degradarea de
către bacterii şi fungi prin cedarea de exudate/enzime în zona radiculară
(rizosferă);
- fitostabilizarea – implică absorbţia şi precipitarea contaminanţilor, în
special a metalelor, de către plante, reducerea mobilităţii lor şi prevenirea spălării
către apa freatică, sau aer sau intrarea în lanţul alimentar.

31
Victor-Viorel Safta

Dintre aceste metode pentru remedierea solurilor poluate cu metale grele


se pot aplica numai fitoextracţia şi fitostabilizarea.
Fitoextracţia este o fitotehnologie care implică cultivarea uneia sau mai
multor specii de plante hiperacumulatoare de metale grele, cărora să li se creeze
condiţii optime de dezvoltare pentru a asigura obţinerea unei mase vegetale cât
mai mare, pentru a putea extrage, acumula şi îndepărta o cantitate cât mai mare
de metale. Masa vegetală va fi recoltată, după care va fi supusă altor tratamente
de extracţie a metalelor sau va fi uscată şi incinerată, iar cenuşa depusă într-un
depozit de gunoi controlat. Se utilizează specii de plante remarcabile care
acumulează concentraţii de până la o sută de ori mai mari de elemente poluante
decât plantele cultivate normal.
Fitostabilizarea este folosită pentru restaurarea vegetaţiei locului, scăzând
totodată potenţialul de migrare a contaminanţilor sub influenţa eroziunii eoliene
şi hidrice şi de levigare către apa freatică.
O altă tehnologie “blândă”, in situ, de decontaminare a solurilor poluate cu
metale, care tinde să se impună din ce în ce mai mult în prezent este tehnologia de
remediere electrochimică (denumită şi electrocinetică).
Procesul de remediere electrochimică poate înlătura metale şi compuşi
organici din solurile cu o permeabilitate redusă. Această metodă foloseşte
procese electrochimice şi electrocinetice pentru extragerea şi apoi înlăturarea
poluanţilor sub formă ionizată, cum ar fi metalele.
Tehnologii de remediere a solurilor contaminate cu compuşi organici
persistenţi (POPs) care se aplică mai frecvent sunt tehnologiile de bioremediere
(tehnologii in-situ prezentate anterior) precum şi tehnologiile de desorbţie termică care
vor fi prezentate în continuare:
Desorbţia termică (Apostol şi Istrate, 2011) este o metodă termică care
lucrează pe principiul încălzirii solului poluat, astfel încât substanţele poluante să
se evapore, putându-se astfel mişca uşor prin sol până în zona unui sistem de

32
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

puţuri care le colectează şi le evacuează. Desorbţia termica se poate aplica in situ


sau ex situ.
Desorbţia termică in situ se poate face prin:
- injecţie de abur - se injectează abur în sol cu ajutorul unor puţuri săpate în
zona poluată; aburul încălzeşte zona şi mobilizează, evaporă şi/sau distruge
poluanţii, apa şi gazele produse fiind colectate în puţuri speciale de unde sunt
dirijate spre instalaţii de epurare;
- injecţie de aer fierbinte - procedeu similar cu injecţia de abur exceptând
faptul că se injectează aer fierbinte prin puţuri în loc de abur, aerul fierbinte
încălzeşte solul cauzând evaporarea poluanţilor;
- injecţie cu apă fierbinte - procedeu similar celor două procese prezentate
anterior, introducându-se apă fierbinte de această dată în loc de abur sau aer
fierbinte;
- încălzire prin rezistenţă electrică - procedeu prin care se aplică un curent
electric în sol prin intermediul unei reţele de electrozi din oţel; căldura generată
de rezistenţa electrică a solului la trecerea curentului electric vaporizează apa
subterană şi apa din sol creându-se condiţiile evaporării poluanţilor;
- încălzire cu unde radio - procedeu care presupune amplasarea unei antene ce
emite unde radio într-un puţ; undele radio încălzesc solul producând evaporarea
poluanţilor.
În anumite cazuri desorbţia termică se face şi ex-situ, care este un procedeu
mai scump dar la care procesul de tratare este mult mai bine controlat.
Sistemele tipice de desorbţie termică ex-situ lucrează în mai multe faze
succesive, şi anume: pretratarea, desorbţia şi post-tratarea materialului solid şi al
gazelor rezultate.
- pretratarea implică procese cum ar fi acţiuni de sortare, deshidratare,
neutralizare şi amestecare;

33
Victor-Viorel Safta

- desorbţia se realizează în instalaţii termice denumite desorbere, a căror


clasificare se face de regulă în funcţie de sistemul de încălzire utilizat;
- post - tratarea gazelor reziduale - depinde de factori specifici echipamentelor
şi poate include: combustia la temperaturi înalte (peste 1400 °C) urmată de
epurare şi eliminare, arderea la temperaturi moderate (200 – 400 °C) utilizând
catalizatori sau epurarea şi eliminarea gazelor arse.

1.4. MONITORIZAREA CALITĂŢII SOLURILOR

1.4.1. Monitoringul stării de calitate a solurilor din România


În ţara noastră, începând cu 1977, potrivit recomandărilor U.N.E.P. a fost
instituit Sistemul de Monitoring al Stării de Calitate a Solurilor din România, ca
parte integrantă a Sistemului Naţional al Calităţii Mediului Înconjurător.
În 1992, în vederea îmbunătăţirii şi modernizării procesului de
supraveghere existent, au fost puse bazele unui nou Sistem de Monitoring al
Calităţii Solurilor din România care are ca obiectiv realizarea unui sistem naţional
integrat de supraveghere al calităţii solurilor agricole şi forestiere, care să fie
armonizat cu sistemele europene similare. Sarcina implementării sistemului a
revenit Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie - I.C.P.A.
(responsabil al întregului program) în colaborare cu Institutul de Cercetări şi
Amenajări Silvice - I.C.A.S. (coresponsabil), pentru solurile forestiere.
Sistemul de Monitoring al Calităţii Solurilor din România, se caracterizează
prin patru elemente de bază (Răuţă şi colab., 1998):
- repartiţia spaţială;
- densitatea reţelei de observaţie;
- setul de indicatori;
- periodicitatea determinărilor.

34
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

Aceste elemente de bază ale sistemului de monitoring sunt urmărite pe trei


niveluri de detaliere, şi anume (Răuţă şi colab., 1998):
- nivelul I - constă din efectuarea unui minim de investigaţii în toate
punctele unei reţele fixe, pentru identificarea arealelor cu soluri degradate, în
stadii şi procese variate, urmărind periodic evoluţia acestora printr-un set de
indicatori obligatorii;
- nivelul II - constă din detalierea investigaţiilor în unele puncte ale reţelei
de nivel I şi în alte puncte suplimentare reprezentative, pentru identificarea
cauzelor proceselor de degradare a solurilor (efectuarea de studii intensive);
- nivelul III - constă din investigaţii suficient de amănunţite pentru
verificarea ipotezelor, din analize detaliate ale proceselor de alterare a calităţii
solurilor, din elaborarea de prognoze ale evoluţiei proceselor de alterare a calităţii
solurilor şi din recomandarea unor măsuri posibile de remediere.

Primul nivel se caracterizează prin următoarele elemente:


- la macroscară, repartiţia spaţială a punctelor de preluare a probelor de sol
(situri) în intersecţiile unei reţele fixe de observaţie, acoperind teritoriul întregii
ţări, cu densitatea de 16×16 km (în concordanţă cu recomandările documentului
„Convention on Long Transboundary Air Pollution”), rezultând în total 942
situri, dintre care 670 situri în areale cu soluri agricole şi 272 situri în areale cu
soluri forestiere (vezi figura 1.2);

35
Victor-Viorel Safta

Figura 1.2. Reţeaua de puncte de monitorizare a calităţii solurilor din România (Răuţă şi
colab., 1998)

- la microscară, alegerea şi amplasarea unui punct de observaţie se face în


interiorul unui pătrat cu latura de 400 m, care are centrul (punctul de intersecţie
a diagonalelor) în nodurile reţelei de observaţie;
- din fiecare punct de observaţie se va recolta un set de probe pentru
determinarea indicatorilor de bază care conţine: o probă medie în structură
deranjată, compusă din 20 – 25 de probe individuale din primii 10 cm de
adâncime a solului, respectiv 3 probe individuale pentru fiecare orizont de sol şi
4 probe în structură naturală pe orizont;

36
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

- periodicitatea determinărilor este de 4 - 10 ani, pentru punctele de


observaţie fără probleme deosebite, şi de 1 - 2 an pentru punctele de observaţie
cu probleme (în care au loc procese de degradare a calităţii solului, ca de
exemplu: poluare).

1.4.2. Sistemul naţional de monitoring al calităţii solului în reţeaua


de profile 8x8 km (Ordinul MADR 278/2011)
Prin Ordinul 278/2011 al Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale s-a
aprobat Programul naţional privind realizarea Sistemului naţional de monitorizare sol-
teren pentru agricultură, care cuprinde Programul privind elaborarea de studii pedologice şi
agrochimice pentru perioada 2012—2021 şi Programul de repartiţie a fondurilor pentru
realizarea/reactualizarea Sistemului judeţean de monitorizare sol-teren pentru agricultură, a
Sistemului naţional de monitoring al calităţii solului în reţeaua de profile 8x8 km, şi a
bazelor de date aferente, în perioada 2012—2021.
Obiectivele principale ale noului sistemului naţional de monitoring al
calităţii solului în reţeaua de profile 8x8 km sunt:
- urmărirea sistematică a caracteristicilor calitative şi cantitative ale
solurilor;
- elaborarea prognozelor cu privire la evoluţia calităţii solurilor;
- avertizarea organismelor interesate asupra problemelor negative
privitoare la soluri;
- completarea bazelor de date cu profile de sol complete.

Noul sistem naţional de monitoring al calităţii solului, având aceleaşi nivele


de detaliere ca şi cel anterior, se caracterizează prin următoarele elemente:
- la macroscară, reţeaua de profile 8x8 km va avea 2.914 de puncte de
preluare a probelor de sol;
- la microscară, metodologia amplasării siturilor trebuie să asigure
reprezentativitatea sitului faţă de ponderea unităţilor de sol din zona analizată, iar

37
Victor-Viorel Safta

fixarea lui în teritoriu să respecte regula de mutare, în cazul în care este necesar,
şi anume: 100, 200, 300, 400 m faţă de punctual normal, în ordinea nord, sud, est
sau vest.;
- analizele de laborator care se vor executa pentru Sistemul naţional de
monitoring al calităţii solului în reţeaua de profile 8x8 km sunt prezentate în
tabelul 1.1;
- datele obţinute din teren şi laborator vor fi prelucrate ţinând seama de
Metodologia 1986 şi Ordinul ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului
756/1997 Reglementări privind evaluarea poluării mediului, cu modificările şi
completările ulterioare.

Tabelul 1.1 Analizele de laborator care se vor executa pentru Sistemul naţional de
monitoring al calităţii solului în reţeaua de profile 8x8 km [Ordinul MADR 278/2011]
Adâncime
Felul probei [cm]/ Metodă
felul probei
1 2 3
A. Analize comune tuturor
solurilor
Cernere uscată şi umedă,
I Probe în structură deranjată
sedimentare şi pipetare
Tratare chimică cu diferiţi
dispersanţi (H2O2, HCl,
Compoziţie granulometrică Tot profilul Na4P2O7×10H2O) în funcţie de
conţinutul de materie organică
şi carbonaţi
Coeficientul de Tot profilul Metoda Mitscherlich
higroscopicitate
Cernere umedă, sedimentare şi
Hidrostabilitate structurală Tot profilul
pipetare
Indice de instabilitate
Tot profilul Calcul
structurală
Potenţiometric în soluţie
Reacţia solului (pH) Tot profilul
apoasă (1:2,5)
Oxidare umedă, metoda
Humus total (Ht) 0 - 50 Walkley-Black modificată,
Gogoaşă

38
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

1 2 3
Azot total (N) 0 - 50 Kjeldahl
Fosfor mobil (Pal) 0 - 50 Metoda Egner-Riehm-
Domingo
Potasiu mobil (Kal) 0 - 50 Metoda Egner-Riehm-
Domingo
II Probe în structură nederanjată
Determinări pe probe în
Umiditate momentană Tot profilul structură nederanjată (cilindri
metalici)
Tot profilul Determinări pe probe în
Densitate aparentă (maximum. structură nederanjată (cilindri
100cm) metalici)
Conductivitate hidraulică Determinări pe probe în
saturată Tot profilul structură nederanjată (cilindri
metalici)
Determinări pe probe recoltate
Umiditate la pF=0 Tot profilul
în cilindri
Porozitate totală Tot profilul Calcul
Porozitate de aeraţie Tot profilul Calcul
Determinări pe probe recoltate
Rezistenţa la penetrare Tot profilul
în cilindri
Grad de tasare 0 - 50 Calcul
B. Analize specifice
I Soluri nesaturate cu cationi bazici
Sumă cationi de schimb (SB) 0 - 50 Metoda Kappen (0,ln HCl)
Aciditate hidrolitică (Ah) şi Percolare cu acetat de K sau
aciditate totală la pH=8,3 0 - 50 Na 1 n
(A8,3)
Aluminiu schimbabil (la probe 0 - 50 Metoda Socolov
cu pH<5,8)
Capacitate de schimb cationic 0 - 50 Calcul
(TAh şi Tgj)
Grad de saturaţie în baze (VAh
0 - 50 Calcul
şi VSH)
II Soluri saturate cu cationi bazici
(V=100%, pH=7,4-8,5) cu
carbonaţi alcalino-pământoşi, fără
săruri solubile
Conţinut total de carbonaţi Tot profilul Metoda Scheibler
(CaCO)
Capacitate de schimb cationic Metoda Scholenberg -
0 - 50
(TSH) Cernescu

39
Victor-Viorel Safta

1 2 3
III Soluri saturate cu săruri
solubile şi care conţin frecvent
carbonaţi alcalino-pământoşi şi/sau
gips (V=100%)
Extract apos 1:5 şi dozare
Reziduu conductometric Tot profilul
conductometrică
Probele
Sodiu schimbabil (Nasch) Metoda Bower
alcalizate
Probele
Grad de saturaţie (Vua) Calcul
alcalizate
Probele cu
reziduuri peste Extract apos 1:5 şi dozare
Compoziţia sărurilor
0,09-0,17g/ conductometrică
100g
IV Elemente şi substanţe potenţial
poluante
Mineralizare în amestec de acizi
Conţinuturi de metale grele (azotic, percloric, sulfuric,
(Cu, Zn, Pb, Co, Ni, Mn, Cr, 0 - 20 2:1;0,2) şi dozare prin
Cd - forme totale) spectrofotometrie cu absobţie
atomică
Extracţie în Na2 EDTA,
Conţinuturi de metale grele DTPA, etc. şi dozare prin
(Cu, Zn, Pb, Co, Ni, Mn, Cr, 0 - 20 spectrofotometrie cu absobţie
Cd - forme solubile) atomică

Extracţie apoasă 1:5 şi dozare


Conţinut de sulf solubil 0 - 20
gravimetrică
Extracţie cu CaCl2 1:10 şi
Conţinut de fluor solubil 0 - 20
dozare potenţiometrică
Conţinut de reziduuri de Extracţie cu eter de petrol-
insecticide organoclorurate acetonă 2:1 şi şi determinare
0 - 20
HCH, DDT prin cromatografie în fază
gazoasă
Extracţie cu sulfat de potasiu
Conţinuturi de azot nitric (N- 1:3 şi dozare potenţiometrică
0 - 20
NO3) şi amoniacal (N-NH4) cu electrod ion-selectiv şi
respectiv distilare si titrare
Extracţie cu clorură de metilen,
Conţinut de hidrocarburi dozare prin metoda
0 - 20
policiclice aromatice (PAH) cromatografică lichidă de
presiune înaltă

40
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

1 2 3
Extracţie cu clorură de
Conţinut total de hidrocarburi
0 - 20 metilen/ cloroform, metoda
din petrol (THP)
spectrometrică în IR
Extracţie în metanol, metoda
Conţinut de fenoli, detergenţi 0 - 20
spectrometrică UV-VIS
Număr de bacterii 0 - 20 Diluţii Pochon
Număr de ciuperci 0 - 20 Diluţii Pochon
Respiraţia solului 0 - 20 Metoda Ştefanic

În cadrul lucrărilor de teren se vor respecta precizările metodologice


prezentate în continuare (Ordinul MADR 278/2011):
- amplasarea siturilor de monitoring de nivel I (8x8 km) pe teren se va face
pe baza coordonatelor geografice prestabilite, folosindu-se hărţi la scara
1:25.000, hărţi şi schiţe la scări mai mari şi echipamente adecvate (rulete, busolă,
sistem de poziţionare globală - G.P.S. etc.); metodologia amplasării siturilor
trebuie să asigure reprezentativitatea sitului faţă de ponderea unităţilor de sol din
zona analizată, iar fixarea lui în teritoriu să respecte regula de mutare, în cazul în
care este necesar, şi anume: 100, 200, 300, 400 m faţă de punctual normal, în
ordinea nord, sud, est sau vest. Se vor nota noile coordonate geografice;
- constituirea parcelelor de referinţă (siturilor) în punctele materializate, cu
suprafaţe de 400 m2 (20 x 20 m), amplasate în condiţii omogene, reprezentative;
pe fişa profilului de sol sau pe o filă ataşată se înscriu schiţa amplasării sitului şi
noile coordonate geografice, iar la terminarea lucrării se dă o planşă cu schiţe, la
scara 1: 25.000 sau mai mare, cuprinzând poziţia tuturor siturilor din cadrul
fiecărui judeţ;
- amplasarea şi executarea unui profil principal de sol se face într-un loc
reprezentativ din cadrul sitului până la adâncimea fiziologic utilă (materialul
parental sau apa freatică); descrierea profilului de sol se va efectua conform
Metodologiei, 1986, completându-se rubricile din Fişa de tip M „Condiţii de
teren şi date morfologice”, ţinându-se seama de instrucţiunile Profisol; se va
acorda atenţie sporită delimitării orizonturilor şi grosimii suborizonturilor, iar

41
Victor-Viorel Safta

cazul orizonturilor cu grosime mai mare de 50 cm, acestea se vor împărţi în


suborizonturi; pentru stratul 0—50 cm este necesar să se delimiteze 2—3
suborizonturi, iar pentru terenurile arabile se va delimita şi orizontul cu talpa
plugului;
- pe fişa de tip M se vor nota toate caracteristicile obligatorii şi, pe cât
posibil, şi cele opţionale, inclusiv cele referitoare la modificări antropice, la
efectul şi starea lucrărilor ameliorative etc.; în spaţiul „Observaţii” din fişa de tip
M sau în fişe suplimentare se înscriu date privind: poziţia unor surse de poluare
apropiate şi felul poluanţilor, vânturi dominante etc.; fişa de tip M se întocmeşte
în 3 exemplare, dintre care unul rămâne la executant;
- recoltarea probelor de sol pentru analize chimice şi fizice se execută din
profil pe orizonturi şi suborizonturi pedogenetice, în stare deranjată şi
nederanjată, şi din suprafaţa sitului, 0—20 cm, (probă agrochimică) în stare
deranjată; ca regulă generală, atât pentru analize chimice, cât şi pentru unele
analize fizice pe probe deranjate recoltate în pungi din plastic sau din hârtie se
respectă următoarele reguli: lama ustensilei de recoltare se curăţă de fiecare dată
de solul cu care vine în contact; la ambalare se evită contactul etichetei cu solul;
probele nu se majorează; eticheta se scrie citeţ cu pixul; probele pentru analize
chimice din profilele de sol vor avea 1,5 kg pentru fiecare orizont sau
suborizont; probele agrochimice se recoltează în cantitate de 1,5 kg din suprafaţa
de 400 m2 din jurul profilului de sol; adâncimea de recoltare este de 0—20 cm în
cazul solurilor arabile din siturile de nivel I şi de 0—10 şi 10—20 cm în siturile
înţelenite de nivel I, precum şi în siturile poluate din toate folosinţele; probele
din profilul de sol pentru analize fizice vor avea 0,5 kg; manipularea probelor
pentru analize fizice se va face cu grijă pentru evitarea deteriorării agregatelor
structurale, acordându-se atenţie deosebită la umiditatea foarte mare sau foarte
mică; la fiecare profil se recoltează un micromonolit, din probe pe cât posibil cu
agregate structurale întregi, având notate datele de identificare atât pe capac, cât

42
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

şi pe cutia propriu-zisă, precum şi denumirea şi grosimea orizonturilor; după


ultimul suborizont se adaugă un eşantion de material parental şi/sau rocă
subiacentă;
- probele în cilindri se recoltează numai din profilul proaspăt deschis (1-3
ore) şi nu se admit cele din profile reîmprospătate; se recoltează 4 cilindri de
100 cm3 sau 2—3 cilindri de 200 cm3 din fiecare orizont sau suborizont, până la
1,5 m adâncime; în cazul solurilor arabile se va recolta neapărat şi suborizontul
având talpa plugului; în solurile cu apa freatică la adâncime mică recoltarea
probelor se va face până la nivelul respectiv, dar descrierea se va face până la
1,5 m.

1.5. CONTROLUL REZIDUURILOR ÎN PLANTE ŞI PRODUSE


VEGETALE, CA URMARE A METABOLIZĂRII/MIGRĂRII ÎN SOL
A SUBSTANŢELOR ŞI AMESTECURILOR CHIMICE
PERICULOASE. INOCUITATEA PRODUSELOR ALIMENTARE

1.5.1. Conceptele de securitate şi siguranţă alimentară


Securitatea alimentară – se referă la disponibilitatea alimentelor şi la accesul
oamenilor, uşor, la acestea (Belc, 2013). Organizaţia Mondială a Sănătăţii
defineşte următoarele criterii ale securităţii alimentare:
- disponibilitate – cantitate suficientă;
- acces – să existe suficiente resurse (economice şi fizice) pentru a avea
alimentele corespunzatoare dietei individuale;
- utilizare – de a fi avea suficiente informaţii despre nutriţie, apa şi igiena
corespunzatoare;
- stabilitate - asigurarea primelor 3 condiţii.
Siguranţa alimentară – asigurarea manipulării (pe timpul procesului
tehnologic) în condiţii de igienă a ingredientelor alimentare şi alimentelor de la

43
Victor-Viorel Safta

sol până la consumator astfel încât acestea să nu fie o sursa de îmbolnăvire a


organismului, mai mult, să prevină apariţia îmbolnăvirilor (Belc, 2013).
Alimentul are capacitatea de a acumula substanţe chimice poluante din
mediu (contaminare întamplatoare) la care se cumulează şi un aport suplimentar
de compuşi chimici proveniţi din tehnologiile agricolă şi/sau alimentară
(contaminare deliberată).
Toxicitatea compuşilor chimici depinde de o serie de factori ca:
- periodicitatea şi cantitatea de contaminant chimic vehiculat;
- sinergismul sau antagonismul dintre poluantul chimic şi aliment;
- atenuarea sau accentuarea toxicităţii poluantului în funcţie de modificările
metabolice ale ţesutului animal sau vegetal;
- alterarea - modificarea proprietăţilor senzoriale şi (uneori) nutritive,
dobândind eventual proprietăţi nocive;
- impurificarea - compuşi străini de natura alimentului (contaminanţi
biologici, chimici, fizici);
- degradarea - pierderea proprietăţilor nutritive (şi/sau organoleptice) care
depinde de: frecvenţa prelucrărilor, nerespectarea reţetei, tratamente termice,
expunerea la acţiunea oxigenului, reîncălzirea, păstrarea mâncărurilor la cald,
prezenţa urmelor de metale grele, spălarea alimentelor fragmentate, păstrarea în
apă şi îndepărtarea soluţiei apoase sau saramurilor;
- insalubrizarea - transformarea într-un produs nociv pentru organism;
aceasta nu presupune şi alte modificări (alterare, degradare, impurificare).

1.5.2. Controlul produselor alimentare din punctul de vedere al


contaminării cu substanţe şi amestecuri chimice periculoase
După natura lor, contaminanţii alimentelor se clasifică în:
- contaminanţi fizici;
- contaminanţi chimici;

44
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

- contaminanţi biologici (microbiologici).

Contaminanţii fizici ai alimentelor cel mai frecvent întâlniţi sunt particulele


solide (materiale pământoase, nisip, pietriş, particule metalice) şi reziduurile
radioactive.
Contaminanţii chimici ai alimentelor sunt o multitudine de substanţe chimice
făcând parte din diferite grupe care pot pătrunde accidental în alimente în
diferite stadii ale procesării, transportului sau depozitării acestora. Contaminanţii
chimici ai alimentelor pot fi de natură organică sau anorganică.
Contaminanţii biologici ai alimentelor pot fi de origine vegetală sau de origine
animală. Contaminanţii biologici de origine vegetală cuprind alcaloizi sau alte
substanţe toxice. Contaminanţi de origine animală sunt substanţe toxice care se
găsesc în carnea sau icrele unor vietăţi oceanice.
După cum s-a arătat anterior, contaminarea alimentelor cu substanţe sau
amestecuri chimice poate proveni din poluarea factorilor de mediu: sol, apă,
atmosferă prin intermediul lanţului trofic sol - plantă - animal - om, precum şi din
tehnologiile agricole şi alimentare. Conform Comisiei Codex Alimentarius
principalele tipuri de contaminanţi şi poluanţi ai alimentelor se clasifică în
următoarele clase:
- pesticide: insecticide, ierbicide, defoliante, rodenticide, fungicide etc.;
- produse chimice industriale: dioxine, difenili policloruraţi, compuşii
chimici din materialele de ambalaj inadecvate etc.;
- metale grele şi alte elemente;
- contaminanţi microbiologici.
La aceste clase de contaminanţi şi poluanţi se mai pot adauga şi unii
compuşi toxici antinutriţionali care se pot forma în anumite condiţii în timpul
prelucrării sau păstrării unor alimente. Din categoria contaminanţilor mai fac

45
Victor-Viorel Safta

parte, de asemenea, şi paraziţii animali. Toate aceste clase de contaminanţi şi


poluanţi se găsesc sub incidenţa legislaţiei şi controlului sanitar.

Pesticidele constituie o clasă specială de contaminanţi chimici, care, în


agricultura modernă, se folosesc pe scară largă. Controlul reziduurilor de
pesticide şi a altor substanţe chimice periculoase, în special de natură organică
din plante şi produse vegetale, provenite din migrarea/metabolizarea în sol a
acestora se bazează pe tehnici moderne de analiză care permit detectarea din ce
în ce mai uşoară a moleculelor aflate în cantităţi infinitezimale, şi anume metode
cromatografice, cum sunt metodele gaz cromatografice (GC) şi metodele lichid
cromatografică (LC), care vor fi descrise în continuare (Bloj şi Megheşan-Breja,
2015; Crăciun, 2011; Soceanu, 2009; Dilea, 2011). Peste 800 de substanţe active
sunt formulate în mii de pesticide, aceste substanţe formând peste 100 de clase
chimice dintre care cele mai importante ar fi: benzoilureati, carbamaţi, compuşi
organofosforici (OP), organocloruraţi (OC), piretroizi (PYR), sulfonilureaţi,
triazine, ditiocarbamaţi , azoli, fenoxi acizi. Proprietăţile lor fizice şi chimice
diferă foarte mult , fapt pentru care determinarea reziduurilor acestor substanţe
chimice devine destul de dificilă din orice matrice şi cauzează probleme în
dezvoltarea unei metode ˝universale˝ de determinare analitică a reziduurilor, ceea
ce ar fi cel mai dorit lucru.
În scopul detectării reziduurilor de pesticide din plante şi produse vegetale
un prim pas foarte important îl constituie pregătirea probelor pentru analiză. Cele mai
multe metode de pregătire a probelor pentru determinarea gaz cromatografică
(GC) şi lichid cromatografică (LC) includ următorii paşi (Bloj şi Megheşan-Breja,
2015):
1. Omogenizarea probei pentru a obţine o matrice uniformă.
2. Extracţia cu solvenţi a reziduurilor de pesticide.
3. Purificarea eliminarea interferenţelor dintre componente matricei.

46
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

4. Eluarea şi/sau fracţionarea analiţilor extraşi.


5. Concentrarea eluentului şi reconstituirea într-un solvent care este
compatibil condiţiilor GC sau LC.
6. Introducerea soluţiei care conţine pesticide în GC sau LC.
Metodele de analiză în scopul determinării conţinutului de reziduuri de pesticide din
plante şi produse vegetale pot fi ţintite sau neţintite. Un exemplu de analiză ţintită
(Bloj şi Megheşan-Breja, 2015) este inspecţia LMA-urilor în legume, fructe şi
alimente; elementele relevante sunt fixate pentru a fi determinate în funcţie de
definirile date de reglementările LMA (limita maximă admisă). Metodele de
analiză cele mai utilizate în prezent pentru detectarea pesticidelor şi a altor
compuşi chimici, în special de natură organică, sunt cromatografia de gaze şi
cromatografia de lichide.
În cromatografia de gaze numită şi gazcromatografie eluentul (un gaz inert din
punct de vedere chimic, ex. azot, heliu, hidrogen ş.a.) trece prin dispozitivul de
introducere a probei (unde proba este volatilizată), o preia şi o introduce în
coloana cromatografică în care are loc procesul de separare. Datorită
interacţiunilor dintre componenţii probei, cu faza staţionară şi/sau faza mobilă,
aceştia migrează prin coloană cu viteze diferite, datorită diferenţelor dintre
coeficienţii de repartiţie ai celor 2 faze. Diferenţa vitezelor de migrare a
componenţilor este semnificativă astfel încât aceştia să fie separaţi la ieşirea din
coloană, de unde sunt duşi de către eluent la detector. Cromatograful de gaze
poate fi cuplat cu (Bloj şi Megheşan-Breja, 2015): detector cu ionizare în flacără
(FID), cu detector cu captură de electroni (GC-ECD), cu spectrometru de masă
GC-MS (triplu cuadrupol, TOF – “time of flight” – timp de zbor sau trapă
ionică), sau cu spectrometru de masă de înaltă rezoluţie (HRGC-HRMS).
Spre deosebire de cromatografia de gaze, în care faza mobilă are rolul doar
de a tansporta componenţii prin coloană, în cazul cromatografiei de lichide faza
mobilă, care este un lichid, participă direct la procesul de separare, prin diverse

47
Victor-Viorel Safta

interacţiuni (adsorbţie, repartiţie, schimb ionic, excluziune sterică). De asemenea


faza mobilă lichidă participă şi influenţează direct selectivitatea procesului de
separare. În determinarea reziduurilor de pesticide cromatograful de lichide sau
lichid cromatograful (LC) poate fi cuplat (Bloj şi Megheşan-Breja, 2015) cu
detectori UV-VIS (HPLC UV-VIS) sau cuplat cu spectrometru de masă (cu
triplu cuadrupol QQQ, trapa ionică sau TOF – timp de zbor).
La noi în ţară cele mai complete lucrări în domeniul analizei reziduurilor
de pesticide prin tehnicile GC-MS şi LC-MS, din punct de vedere al analizei unei
game variate de pesticide din diferite clase şi matrici de plante şi produse
vegetale aparţin Laboratorului Naţional pentru Determinarea Reziduurilor de
Pesticide din Plante şi Produse Vegetale Bucureşti, Laboratorului Naţional
pentru Controlul şi Siguranţa Alimentelor Bucureşti, ANSVSA Bucureşti şi din
2009 Laboratorului Zonal pentru Determinarea Reziduurilor de Pesticide din
Plante şi Produse Vegetale Mureş.
O altă clasă de reziduuri chimice periculoase din plante şi produse
vegetale, provenite din migrarea/metabolizarea în sol a acestora o reprezintă
metalele grele care pot contamina alimentele sub forma unor combinaţii ale
arsenului, cadmiului, cuprului, plumbului, mercurului, zincului, staniului şi chiar
ale fierului.
Tehnicile moderne de analiză folosite cu precădere la ora actuală care
permit detectarea reziduurilor de metale grele din plante şi produse vegetale sunt
spectometria de absorbţie atomică în flacără (AAS) şi spectometria de masă
cuplată inductiv (ICP-MS).
Spectroscopia de absobţie atomică (AAS) se poate realiza în cuptor de grafit sau
în flacără. Principiul spectroscopiei atomice se bazează pe proprietatea atomului
de a emite sau absorbi radiaţii electromagnetice specifice unui anumit element în
anumite condiţii fizice. Astfel elementele care urmează a fi determinate dintr-o
probă, se eliberează din compuşii lor printr-o absorbţie de energie facându-le

48
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

disponibile ca particule libere. Având în vedere că spectrometria elementară de


masă se bazează pe faptul că particulele încărcate electric pot fi separate şi
detectate într-un spectrometru de masă prin absorbţia energiei, radiaţia
electromagnetică care străbate proba este furnizată de o sursă specială numită
“lampă cu catod scobit”. Catodul acestei lămpi este confecţionat chiar din
elementul ce trebuie determinat (rezultă deci că pentru fiecare element chimic
este deci necesară o anumită lampă specifică). Astfel elementele de analizat sunt
transformate în stare atomică liberă într-un dispozitiv de atomizare prin
absorbţie de energie termică. Atomii în stare liberă au capacitatea de a absorbi
radiaţia specifică elementului analizat. Astfel, în funcţie de concentraţia
elementului analizat, o parte din intensitatea radiaţiei lămpii cu catod scobit este
absorbită de atomii liberi formaţi din probă. Un detector format din două foto-
multiplicatoare măsoară atât intensitatea radiaţiei neatenuate cât şi radiaţia după
părăsirea dispozitivului de atomizare, concentraţia elementului analizat din probă
obţinându-se pe baza diferenţei dintre cele două intensităţi.
Pregătirea probelor pentru analiză constă în calcinarea probelor la 450 °C
cu creşterea treptată a temperaturii, dizolvarea cenuşii în acid clorhidric şi
evaporarea la sec a soluţiei obţinute, redizolvarea reziduului final în acid azotic
1:6 şi determinarea conţinutului de metale prin spectrometrie de absorbţie
atomică.
Spectrometria de masă cu plasmă cuplată inductiv (ICP-MS) a devenit în prezent
una dintre cele mai puternice tehnici analitice (Dilea, 2011), extrem de sensibilă,
pentru analiza unei game largi de metale şi unele nemetale, la concentraţii foarte
mici, la nivel de 1-10 ppt. Plasma cuplată inductiv (ICP) a fost dezvoltată în anul
1960 de către Reed şi a fost utilizată pentru prima dată de grupul Greenfield şi
colaboratorii pentru analize spectrochimice. Primele lucrări referitoare la
spectrometrul de masă cu plasmă cuplată inductiv au fost publicate în anii 1980,
primul instrument ICP-MS comercial disponibil fiind introdus în anul 1983. Din

49
Victor-Viorel Safta

acel moment, numeroase îmbunătăţiri au fost făcute pentru fiecare generaţie de


instrumente ICP-MS. Metoda ICP-MS se bazează pe combinarea plasmei
cuplate inductiv, ca metodă de ionizare, cu spectrometria de masă, ca metodă de
separare şi detecţie a ionilor. Combinată cu diverse tehnici de separare
cromatografică, metoda ICP-MS este o metodă puternică şi versatilă pentru
analiza speciilor elementare, inclusiv a speciilor izotopice. Pe lângă probele
clasice de sol, apă, produse vegetale, alimente, actualmente o gamă largă de
probe biologice, atât solide, cât şi lichide pot fi analizate prin ICP-MS (de
exemplu: sânge, urină, plasmă, ser, fluide interstiţiale, organe interne, dinte, păr,
oase şi chiar celule).

1.5.3. Inocuitatea produselor alimentare


Valoarea igienică denumită inocuitate este componenta calitativă ce
vizează siguranţa şi securitatea consumatorului de alimente (Zara, 2006). Starea
de sănătate a consumatorilor este asigurată dacă aceştia consumă în primul rând
alimente salubre care nu conţin factori care ar produce îmbolnăviri. Calitatea
igienică este influenţată de contaminarea microbiologică sau cu alte oganisme, de
contaminarea sau poluarea chimică şi de toxicitatea naturală a produselor
alimentare.
Substanţele nocive din alimente pot proveni din surse şi cauze multiple
(Zara, 2006):
- constituenţi naturali ai unor alimente cum sunt: toxinele ciupercilor
otrăvitoare, amigdalina din sâmburii unor fructe, solanina în cartofii încolţiţi,
alcaloizii toxici din unele plante, ovidina din albuşul crud;
- substanţe formate în alimente prin degradarea substanţelor nutritive
(proteine, lipide, glucide) sub acţiunea enzimelor proprii sau a enzimelor
elaborate de microorganisme de alterare sau prin prelucrări industriale sau
culinare necorespunzătoare: amine, biogene, nitrozamine, acizi, alcooli, aldehide,

50
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

cetone, peroxizi, compuşi Maillard etc.;


- toxine sintetizate de unele mucegaiuri şi bacterii: micotoxine, toxine
(stafilococică, botulinică etc.);
- substanţe chimice ajunse în alimente: metale şi metaloizi toxici, reziduuri
de pesticide, azotiţi, hidrocarburi policiclice aromate, monomeri toxici din mase
plastice etc.
- aditivi alimentari nepermişi sau utilizarea exagerată a celor permişi în
scopul prevenirii alterării pentru îmbunătăţirea însuşirilor senzoriale: conservanţi,
antioxidanţi, coloranţi, aromatizanţi, emulgatori etc.
În continuare se vor face câteva consideraţii, precizări în legătură cu
contaminarea produselor alimentare cu substanţe chimice periculoase, mai precis
despre contaminarea cu metale grele, nitriţi şi nitraţi şi pesticide.
Contaminarea cu metale grele a produselor alimentare de origine vegetală se
face prin intermediul solului şi atmosferei, mai ales în condiţiile în care culturile
agricole se află în vecinătatea unor surse de poluare cu metale grele (centrale
energetice, întreprinderi industriale, ape reziduale orăşeneşti, căi de transport
intens circulate etc.). Toxicitatea metalelor grele este influenţată, în special, de
solubilitatea acestora. Metalele grele cele mai toxice care pot contamina
produsele alimentare sunt: mercurul, cadmiul, plumbul, cuprul, staniul, zincul,
arsenul. Limitele maxime admisibile de metale grele în diferite tipuri de alimente
sunt prezentate în tabelul 1.2.
Nitraţii şi nitriţii sunt componenţi naturali ai solului, proveniţi din
mineralizarea azotului organic sau amoniacal de origine vegetală sau animală de
către microrganismele existente în sol. Cea mai mare parte dintre nitriţii şi nitraţii
sunt absorbiţi de rădăcinile plantelor şi servesc ca nutrienţi, cealată parte este
antrenată de apele de suprafaţă şi de cele care percolează solul, regăsindu-se în
apele de suprafaţă sau în apele freatice. În mod natural între nitraţii din
alimentaţia omului şi nitriţii din sol, apă şi plante se stabileşte un echilibru.

51
Victor-Viorel Safta

Tabelul 1.2. Limitele maxime admisibile de metale grele în diferite tipuri de alimente
(Zara, 2006)

Limitele maxime admisibile de metale grele


Alimente în alimente [mg/kg]
As Cd Pb Zn Cu Sn
Lapte 0,1 0,01 0,2 5 0,5
Brânzeturi 0,15 0,05 0,6 30 3
Brânzeturi topite 0.3 0,05 0,4 40 3
Ouă 0,1 0,01 0,5 30 2
Pâine 0,2 0,05 0,5 20 3
Suc de roşii 0,15 0,03 1 20 10 150
Must de struguri 0,1 0,01 0,15 10 10
Boia de ardei 0,2 0,03 1 50 10
Supe concentrate 0,2 0,02 1 30 10 100
Produse de caramelaj 0,2 0,01 1 15 10 25
Produse de ciocolaterie 0,2 0,01 1 25 15 35
Produse de cofetărie 0,1 0,01 0,5 10 15 25
Halva 0,2 0,01 1 60 20 25
Cacao pudră 0,2 0,01 1 70 50 25
Băuturi alcoolice naturale nedistilate 0,05 0,01 0,1 5 1
Băuturi alcoolice naturale distilate 0,05 0,01 0,3 5 5
Băuturi alcoolice industriale 0,05 0,01 0,1 5 1
Băuturi racoritoare 0,05 0,01 0,3 5 1

Utilizarea intensivă în agricultură a îngrăşămintelor azotoase organice sau


sintetice îmbogăţeşte anormal solul în nitriţi sau nitraţi, aceştia acumulându-se în
plantele cultivate la niveluri dăunătoare pentru consumatorii umani. Prin
intermediul furajelor şi al apei, cantităţi anormale de nitriţi şi nitraţi pot ajunge în

52
1. Evaluarea factorilor de risc privind contaminarea solurilor

organismul animalelor şi de aici, prin consumul de carne sau produse animale, în


alimentaţia omului.
De menţionat că nitriţii şi nitraţii mai sunt utilizaţi ca aditivi alimentari în
preparate de carne şi uneori în laptele destinat producţiei de brânzeturi, pentru
ameliorarea însuşirilor senzoriale şi prelungirea duratei de păstrare (Zara, 2006).
Astfel se previne alterarea precoce produsă în special de bacteriile coliforme şi
mai ales balonarea târzie a brânzeturilor maturate datorată bacteriilor din genul
Clostridium. Limitele maxime admisibile de nitraţi şi nitriţi în produsele alimentare
sunt: pentru nitratul de sodiu/potasiu (E251/E252) 250 mg/kg pentru carne şi
produse din carne şi 50 mg/kg pentru lapte şi produse lactate, iar pentru nitritul
de sodiu/potasiu (E249/E250) 70 mg/kg pentru carne şi produse din carne şi
nu este admis pentru lapte şi produse lactate. Riscul formării de nitrozamine a
adus în actualitate problema revizuirii acestor valori limită în sensul reducerii lor.
Prezenţa pesticidelor în produsele alimentare de origine vegetală este
rezultatul contaminării acestora din atmosferă, apă şi sol. În atmosferă
pesticidele sunt prezente din cauza faptului că ele sunt administrate aerian,
precum şi datorită volatilizării pesticidelor de pe suprafaţa solului şi a plantelor.
Legarea pesticidelor în sol este determinată de forţe Van-der-Waals, legături de
hidrogen, legături hidrofobe, prin absorbţie chimică şi prin schimb ionic (Zara,
2006). O parte din pesticidele cade pe sol unde sunt solubilizate de apele din
precipitaţii şi sunt antrenate pe suprafaţa sau în profunzimea solului unde sunt
biodegradate, sunt antrenate în apele subterane sau sunt absorbite de sistemul
reticular al plantelor. Gradul de migraţie din sol în plante depinde de cantitatea
iniţială de pesticide, de proprietăţile acestora şi de tipul de plante. În organismul
animalelor pesticidele pot pătrunde pe cale respiratorie, pe cale cutanată şi pe cale
orală. De menţionat că odată cu creşterea eficacităţii pesticidelor faţă de
dăunători se măresc factorii de risc pentru animalele cu sânge cald. Atunci când
se folosesc combinaţii de pesticide apar situaţii când toxicitatea combinaţiei

53
Victor-Viorel Safta

creşte de 5-10 ori faţă de toxicitatea componentelor (Zara, 2006). Dintre cele
mai periculoase pesticide din punct de vedere al contaminării alimentelor,
pesticidele organoclorurate se acumulează selectiv în organismul animal, ordinea
descrescândă fiind: ţesutul gras mesenteric, ţesutul gras depozitar, ţesutul gras
peririnal şi apoi ţesutul muscular. La rumegătoare se observă o acumulare mai
accentuată decât la porcine. Furajele concentrate (cereale, şroturi, sfecla) sunt
responsabile de o acumulare importantă de pesticide. De menţionat că reducerea
cantităţii de organoclorurate din organismul animal se face numai după 3- 4
săptămâni.

54
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

II. EVALUAREA RISCURILOR DE MEDIU ÎN


PROCESELE CHIMICE

Anca Mădălina Dumitrescu

2.1. INTRODUCERE

Mediul înconjurător are o imensă capacitate de regenerare. Din păcate,


activităţile umane, tot mai numeroase şi agresive, conduc la efecte negative din
ce în ce mai greu de contracarat. Contaminarea mediului cu substanţe chimice
periculoase se realizează din cauza emanaţiilor în atmosferă, a deversărilor în
cursurile de apă (voluntare sau involuntare), a depozitării deşeurilor în sol.
Această agresiune împotriva mediului îşi pune amprenta asupra calităţii vieţii şi
evoluţiei umane.
Industria chimică poate reprezenta un pericol pentru mediu din cauza
numărului foarte mare de substanţe periculoase vehiculate în procesele chimice,
a reacţiilor chimice care prezintă un anumit grad de risc şi chiar din cauza
produşilor industriei chimice care, după întrebuinţare, pot deveni deşeuri cu
impact major asupra mediului. De aceea a apărut necesitatea elaborării unei
metodologii de evaluare calitativă şi cantitativă a riscului pe care îl implică

55
Anca Mădălina Dumitrescu

procesele chimice şi instalaţiile industriale, precum şi de estimare a impactului


lor asupra mediului. Acest impact poate să se refere la efectele unui accident
chimic sau termic, precum şi la efectele activităţii industriale normale.
Accidentele industriale majore care implică substanţe chimice periculoase
reprezintă o ameninţare semnificativă pentru om şi mediul înconjurător. Mai
mult, astfel de accidente cauzează pierderi economice uriaşe şi perturbă creşterea
durabilă a economiei. Cu toate acestea, utilizarea unor cantităţi mari de substanţe
chimice periculoase este inevitabilă în unele sectoare industriale care sunt vitale
pentru o societate modernă industrializată. Pentru minimizarea riscurilor
asociate sunt necesare măsuri care să asigure pregătirea şi acţiunile potrivite
pentru ca asemenea accidente să poată fi evitate.
În Europa, accidentul catastrofal din oraşul italian Seveso (1976) a
determinat adoptarea legislaţiei privind prevenirea şi controlul unor astfel de
accidente. Aşa-numita directivă Seveso (Directiva 82/501/CEE) a fost
modificată ulterior avînd în vedere lecţiile învăţate din accidente ulterioare, cum
ar fi Bhopal, Toulouse sau Enschede rezultând o nouă directivă SevesoII
(Directiva 96/82 / CE). În 2012 Seveso III (Directiva 2012/18 / UE) a fost
adoptată luând în considerare, printre altele, schimbările din legislaţia Uniunii
privind clasificarea substanţelor şi a drepturilor sporite pentru cetăţeni de a
accesa informaţii.
Directiva se aplică acum în mai mult de 10 000 de unităţi industriale din
Uniunea Europeană în care sunt utilizate, manipulate sau depozitate substanţe
periculoase în cantităţi mari, în principal în industria chimică, petrochimică,
logistică şi sectoarele metalurgice. Având în vedere rata foarte ridicată de
industrializare din Uniunea Europeană, Directiva Seveso a contribuit la o
reducere a frecvenţei accidentelor majore.
Legislaţia europeană privind produsele chimice s-a schimbat în ultimii ani
odată cu introducerea a patru regulamente care asigură libera circulaţie a

56
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

produselor chimice în Uniunea Europeană şi un nivel înalt de protecţie pentru


sănătatea oamenilor şi mediu:
• REACH – Înregistrarea, evaluarea, autorizarea şi restricţionarea
substanţelor chimice;
• CLP – Clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor chimice
periculoase;
• BPR – Regulamentul privind produsele biocide;
• PIC – Procedura de consimţământ prealabil în cunoştinţă de cauză în
comerţul internaţional cu produse chimice şi pesticide periculoase.
Regulamentul CLP este obligatoriu începând cu 1 Decembrie 2010 pentru
substanţe şi cu 1 Iunie 2015 pentru amestecuri. Substanţele şi amestecurile
plasate pe piaţă înainte de aceste date şi care au vechile etichete pot fi utilizate
pentru încă doi ani după 1 Decembrie 2010 şi, respectiv, 1 Iunie 2015. Până în
2017 toate etichetele produselor vor trebui să aibă noile pictograme de pericol.
Actualizată la 15 Septembrie 2015, baza de date REACH conţine
13441 substanţe şi conţine informaţii din 51920 dosare.

REACH – Regulamentul privind înregistrarea, evaluarea,


autorizarea şi restricţionarea substanţelor chimice
REACH este o reglementare a UE adoptată pentru îmbunătăţirea
protecţiei sănătăţii umane şi a mediului împotriva riscurilor apărute din cauza
substanţelor chimice, concomitent cu îmbunătăţirea competitivităţii industriei
chimice din UE. Promovează de asemenea metode alternative pentru evaluarea
riscului substanţelor în scopul de a reduce numărul de teste pe animale. REACH
se referă la înregistrarea, evaluarea, autorizarea şi restricţionarea substanţelor
chimice.
Identificarea substanţelor

57
Anca Mădălina Dumitrescu

Identificarea substanţei este procesul prin care se stabileşte identitatea unei


substanţe. Identificarea exactă a unei substanţe este o condiţie prealabilă pentru
majoritatea proceselor REACH, CLP şi BPR. Concret, aceasta permite
pregătirea eficientă şi corectă a înregistrărilor REACH comune şi asigură date de
testare adecvate pentru substanţa înregistrată în temeiul REACH. Astfel, se
poate efectua o evaluare temeinică a pericolelor şi riscurilor asociate substanţei
înregistrate.
Identitatea unei substanţe poate fi descrisă prin:
• denumire chimică – de exemplu, benzen;
• un număr – de exemplu, numărul CE 200-753-7; şi
• compoziţie chimică – de exemplu, > 99 % benzen şi < 1 % toluen.
Compoziţia se determină prin analiză chimică.
Înregistrare
Întreprinderile au obligaţia de a aduna informaţii despre proprietăţile şi
utilizările substanţelor pe care le produc sau le importă în cantităţi mai mari de o
tonă pe an. Ele trebuie, de asemenea, să evalueze pericolele şi eventualele riscuri
pe care le prezintă substanţa.
Aceste informaţii sunt transmise la ECHA cu ajutorul dosarului de
înregistrare, care conţine informaţii despre pericole şi, acolo unde este relevant,
o evaluare a eventualelor riscuri pe care le implică utilizarea substanţei şi modul
în care trebuie controlate aceste riscuri.
Înregistrarea se face pentru substanţe ca atare, substanţe în amestecuri şi,
în anumite cazuri, substanţe în articole. Substanţele chimice care sunt deja
reglementate prin alte acte legislative, cum ar fi medicamentele sau substanţele
radioactive, sunt exceptate parţial sau integral de la cerinţele REACH.
Evaluare
ECHA şi statele membre evaluează informaţiile prezentate de către
întreprinderi, pentru a analiza calitatea dosarelor de înregistrare şi propunerile de

58
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

testare şi pentru a se stabili dacă o anumită substanţă reprezintă un risc pentru


sănătatea umană sau pentru mediu.
Evaluarea în conformitate cu REACH se concentrează pe trei direcţii
diferite:
• Examinarea propunerilor de testare prezentate de solicitanţii înregistrării
• Verificarea conformităţii dosarelor prezentate de solicitanţii înregistrării
• Evaluarea substanţelor
După ce se face evaluarea, în cazul în care se consideră necesar,
solicitanţilor le pot fi cerute informaţii suplimentare privind substanţa.
Autorizare
Procedura de autorizare are scopul de a garanta că riscurile care decurg din
utilizarea substanţelor care prezintă motive de îngrijorare deosebită sunt
controlate corespunzător şi că aceste substanţe sunt substituite progresiv cu
alternative adecvate asigurând buna funcţionare a pieţei interne a UE.
Substanţele cu următoarele proprietăţi de pericol pot fi identificate ca
substanţe care prezintă motive de îngrijorare deosebită (Substances of Very
High Concern - SVHC).
Substanţele care îndeplinesc criteriile de clasificare ca fiind cancerigene,
mutagene sau toxice pentru reproducere (Carcinogenic, Mutagenic, or toxic for
Reproduction - CMR).
Substanţele care sunt persistente, bioacumulative şi toxice (Persistent,
Bioaccumulative and/or Toxic chemicals - PBT) în conformitate cu
Regulamentul REACH.
Substanţe identificate de la caz la caz, pentru care există dovezi ştiinţifice
de efecte grave probabile ce provoacă un nivel de îngrijorare echivalent cu
substanţele CMR sau PBT/vPvB - (very) Persistent, (very) Bioaccumulative
and/or Toxic chemicals.

59
Anca Mădălina Dumitrescu

După un proces de reglementare în două etape, SVHC pot fi incluse în


lista substanţelor autorizate, făcând obiectul autorizării. Aceste substanţe nu pot
fi introduse pe piaţă sau utilizate decât dacă a fost acordată o autorizaţie pentru
utilizarea lor specifică.
Restricţionări
Restricţionările sunt un mijloc de protecţie a sănătăţii umane şi a mediului
împotriva riscurilor inacceptabile la care le expun produsele chimice.
Restricţionările pot limita sau interzice producerea, introducerea pe piaţă sau
utilizarea unei substanţe. O restricţionare este aplicabilă oricărei substanţe ca
atare, aflată într-un amestec sau într-un articol, inclusiv acelora care nu necesită
înregistrare. Se poate aplica şi importurilor.
Oricine poate transmite observaţii cu privire la o propunere de
restricţionare a unei substanţe. ECHA lucrează cu experţi din statele membre
pentru a oferi avize ştiinţifice la orice restricţionare propusă, avize care vor ajuta
Comisia Europeană, împreună cu statele membre, să ia decizia finală.

Clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi a amestecurilor CLP


Reglementările CLP asigură că pericolele prezentate de substanţele
chimice sunt clar comunicate lucrătorilor şi consumatorilor din Uniunea
Europeană prin clasificarea şi etichetarea substanţelor chimice. Ele au intrat în
vigoare în ianuarie 2009, iar metoda de clasificare şi etichetare pe care a
introdus-o este bazată pe sistemul universal armonizat al ONU.
CLP reprezintă clasificare, etichetare, ambalare. Înainte de a pune pe piaţă
o substanţă chimică, producătorul trebuie să stabilească riscurile potenţiale
asupra sănătăţii umane şi a mediului, clasificându-le în funcţie de riscurile
identificate. Substanţele periculoase trebuie de asemenea să fie etichetate.
Datorită acestui proces, riscurile legate de substanţele chimice sunt comunicate
pe etichete prin expresii şi pictograme standardizate. De exemplu, când un

60
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

producător identifică un compus ca ”toxic acut de categoria 1” etichetarea va


include expresia de risc “fatal dacă este înghiţit” cuvântul ”periculos” şi o
pictogramă.
Schimbările sunt introduse treptat. Aceasta înseamnă că, pentru o
perioadă limitată de timp, etichetele conform DPD şi CLP pot fi folosite în
paralel pentru produsele plasate pe piaţă (deşi nu pe aceeaşi etichetă privind
pericolul). Până în 2017 (pentru amestecuri), etichetele tuturor produselor vor
trebui să afişeze “noile” pictograme de pericol.
De la 1 iunie 2015, pe baza clasificării se furnizează cel puţin următoarele
elemente care trebuie să figureze pe etichetă, în conformitate cu Regulamentul
(CE) nr. 1272/2008: pictogramă (pictograme) de pericol, cuvânt (cuvinte) de
avertizare, frază (fraze) de hazard şi, frază (fraze) de precauţie.
Simbolurile portocalii, de pericol, se înlocuiesc cu pictograme noi,
încadrate în chenar roşu. Vechiul sistem conţinea şapte simboluri. Conform
CLP, au fost introduse nouă pictograme.
Pictogramele de pericol sunt:

coroziv, poate provoca periculoasă pentru mediu şi gaz sub presiune, pericol
arsuri grave ale pielii şi cauzează toxicitate pentru de explozie în caz de
leziuni ale ochilor mediul acvatic încălzire

prezintă toxicitate acută, explozivi, substanţe gaze inflamabile, aerosoli


cauzează sensibilizarea autoreactive peroxizi inflamabili, lichide şi solide

61
Anca Mădălina Dumitrescu

pielii, iritarea pielii sau organici care pot provoca inflamabile


iritarea ochilor, iritant al explozie în caz de încălzire
căilor respiratorii

gaze, solide şi lichide poate fi mortală sau nocivă


oxidante, care pot provoca în caz de înghiţire sau atunci
prezintă toxicitate acută
sau agrava un incendiu sau o când pătrunde în căile
explozie respiratorii
Figura 2.1. Pictogramele de pericol

Fraza de pericol (frază H) este o frază alocată unei clase şi categorii de


pericol care descrie natura pericolelor prezentate de o substanţă sau de un
amestec periculos de substanţe, inclusiv, atunci când este cazul, gradul de
periculozitate.
Există o relaţie între noile fraze H şi vechile fraze R, însă nu există o
corespondenţă directă între acestea. În principiu, noile fraze sunt mai specifice
sau mai detaliate decât cele vechi.

Tabelul 2.1. Fraze de pericol


Numerele codurilor frazelor de pericol
H200-H299 Pericole fizice
H300-H399 Pericole pentru sănătate
H400-H499 Pericole pentru mediul înconjurător
Frază de precauţie (frază P) reprezintă o frază care descrie măsura
recomandată pentru a minimiza sau pentru a preveni apariţia efectelor adverse
rezultate din expunerea la o substanţă sau la un amestec periculos, ca rezultat al
utilizării sau eliminării;

62
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

Setul complet de fraze de pericol relevante pentru fiecare clasă de pericol


şi categorie/diferenţiere este enumerat pe baza codului alfanumeric în tabelele
care indică elementele de etichetare necesare pentru fiecare clasă de pericol.
Trebuie evitată duplicarea şi redundanţa.

Tabelul 2.2. Fraze de precauţie

Numerele codurilor frazelor de precauţie


P100 – P199 General
P200 – P299 Prevenire
P300 – P399 Intervenţie
P400 – P499 Depozitare
P500 – P509 Eliminare

Regulamentul privind produsele biocide


Întreprinderile trebuie să solicite aprobarea unei substanţe active prin
depunerea unui dosar la ECHA. Substanţele active trebuie aprobate înainte de
autorizarea unui produs biocid care le conţine.
Substanţele active sunt mai întâi evaluate de autoritatea competentă din
statul membru evaluator, iar rezultatele evaluărilor se transmit Comitetului
pentru produse biocide al ECHA, care întocmeşte un aviz în termen de 270 de
zile. Avizul serveşte ca bază pentru adoptarea de către Comisia Europeană a
deciziei privind aprobarea produsului. Aprobarea unei substanţe active se acordă
pentru o perioadă definită, nu mai mare de zece ani, şi poate fi reînnoită.
BPR introduce criterii formale de excludere şi de înlocuire, care se aplică la
evaluarea substanţelor active.

63
Anca Mădălina Dumitrescu

După aprobarea unei substanţe active, întreprinderile care doresc să


introducă produse biocide pe piaţa unui stat membru trebuie să solicite
autorizarea produselor.

Regulamentul privind procedura de consimţământ prealabil în


cunoştinţă de cauză
Regulamentul privind procedura de consimţământ prealabil în cunoştinţă
de cauză (Regulamentul PIC) reglementează importul şi exportul anumitor
produse chimice periculoase şi impune obligaţii întreprinderilor care
intenţionează să exporte astfel de produse în ţările din afara UE.
Regulamentul PIC cuprinde trei seturi de dispoziţii în legătură cu exportul
produselor chimice:
Produsele chimice menţionate în lista din anexa I a regulamentului fac
obiectul procedurii de notificare a exportului şi cerinţei de consimţământ
explicit. Această listă este actualizată cu regularitate ca urmare a măsurilor de
reglementare în temeiul legislaţiei UE, precum şi a evoluţiilor în temeiul
Convenţiei de la Rotterdam.
Produsele chimice menţionate în lista din anexa V a regulamentului sunt
interzise la export.
Toate produsele chimice care sunt supuse exportului trebuie să respecte
normele privind ambalarea şi etichetarea în conformitate cu Regulamentul CLP.

Fişele tehnice de securitate


Fişa tehnică de securitate este un document acceptat internaţional pentru
comunicarea informaţiilor privind pericolelele şi riscurile pe care le prezintă o
substanţă sau un preparat chimic, precum şi măsurile ce trebuie luate pentru
reducerea sau eliminarea acestora. Aşadar, fişa tehnică de securitate este
documentul care trebuie să însoţească orice livrare de substanţe şi preparate

64
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

chimice. Fişele tehnice de securitate nu au un format fix. Complexitatea lor va fi


în concordanţă cu periculozitatea substanţei sau amestecului şi cantitatea de
informaţii de care se dispune. Informaţiile conţinute în Fişa tehnică de securitate
stau la baza tuturor demersurilor de evaluare a riscului.
Fişa cu date de securitate include 16 titluri, conţinând toate informaţiile
relevante despre substanţă sau amestec, precum şi despre modul sigur de
manipulare, depozitare şi transport.
1. Identificarea substanţei/amestecului şi a societăţii/întreprinderii
2. Identificarea pericolelor
3. Compoziţie/informaţii privind componenţii
4. Măsuri de prim ajutor
5. Măsuri de combatere a incendiilor
6. Măsuri de luat în caz de dispersie accidentală
7. Manipularea şi depozitarea
8. Controale ale expunerii/protecţia personală
9. Proprietăţile fizice şi chimice
10. Stabilitate şi reactivitate
11. Informaţii toxicologice
12. Informaţii ecologice
13. Consideraţii privind eliminarea
14. Informaţii referitoare la transport
15. Informaţii de reglementare
16. Alte informaţii

65
Anca Mădălina Dumitrescu

2.2. EVALUAREA RISCULUI OCUPAŢIONAL

Evaluarea riscurilor chimice


Evaluarea pericolului înseamnă evaluarea proprietăţilor intrinseci ale
substanţelor. Nu ar trebui să fie confundată cu evaluarea riscului care leagă un
pericol dat cu expunerea reală a oamenilor sau mediului la substanţa sau
amestecul care reprezintă pericolul.
Evaluarea riscurilor este o condiţie prealabilă pentru orice activitate de
prevenire a riscurilor chimice. Bine realizată, aceasta ar trebui să stea la baza
construirii unui plan de acţiuni preventive. Pentru a fi eficientă, trebuie să fie
reînnoită în mod regulat, în special la fiecare schimbare semnificativă în
procesele de lucru. Evaluarea riscurilor are loc în 3 etape:
I. identificarea produselor utilizate şi trecerea în revistă a pericolului legat
de ele printr-un inventar
II. analizarea utilizării acestora pentru a evalua condiţiile de expunere
III. ierarhizarea riscurilor pentru priorităţile de acţiune şi elaborarea unui
plan de acţiune

Figura 2.2. Evaluarea riscurilor

Referitor la riscul chimic, procedura de evaluare este adesea dificilă din


cauza multitudinii de agenţi chimici şi preparate utilizate, precum şi a

66
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

necunoaşterii pericolelor pe care le prezintă aceştia. Perceperea riscului chimic


este şi mai dificilă în întreprinderile mici a căror activitate necesită utilizarea de
produse chimice, fără ca acestea să fie înregistrate ca având activitate în
domeniul chimiei.
Riscul nu se limitează numai la incinta întreprinderii ci se extinde şi în
vecinătatea acesteia, apropiată sau îndepărtată, din cauza impactului pe care
activităţile întreprinderii îl pot avea asupra mediului: explozie, incendiu, poluarea
aerului şi a pânzelor freatice.
Diferitele proceduri elaborate au făcut obiectul verificărilor. Au fost
realizate evaluări de risc de către experţi şi rezultatele au fost comparate cu cele
oferite de metodă.
Inventarierea produselor este etapa cea mai importantă, deoarece
condiţionează calitatea demersului de evaluare a riscurilor. Inventarierea
produselor chimice şi a materiilor prime, inclusiv a produselor intermediare,
trebuie să fie cât mai cuprinzătoare. La încheierea acestei etape se va întocmi
lista completă a produselor şi materialelor folosite în întreprindere.
Cu ocazia acestui inventar, produsele expirate sau neutilizate de un anumit
timp vor fi eliminate. Datele colectate în timpul acestei etape sunt următoarele:
• Indicaţii cu privire la produs sau numele produsului
• Cantitatea utilizată (pe an/lună, sau până în momentul respectiv)
• Frecvenţa de utilizare
• Zona de lucru unde este utilizat produsul
• Informaţii furnizate de etichete privind pericolele
• Informaţii furnizate de fişa cu date de securitate
Clasificarea amestecurilor – se utilizează datele experimentale obţinute
pentru amestec atunci când acestea sunt disponibile. Dacă nu există asemenea
date, pot fi aplicate principiile de corelare. Ele iau în consideraţie datele

67
Anca Mădălina Dumitrescu

experimentale pentru componenţii amestecului şi le folosesc pentru a clasifica


amestecul. Dacă nu există deloc date experimentale, iar principiile de corelare nu
pot fi aplicate, vor fi utilizate datele de pericol pentru fiecare component al
amestecului pentru a estima pericolul amestecului.
Ierarhizarea riscurilor potenţiale
Având în vedere numărul mare de produse şi materii prime utilizate într-o
întreprindere este necesar să se ierarhizeze riscurile prin stabilirea de priorităţi,
identificând mai întâi produsele cele mai periculoase. Ierarhizarea produselor
identificate în timpul inventarierii trebuie să ia în calcul pericolele (expunerea
potenţială pentru sănătate), potenţialul de aprindere (incendiu, explozie) şi
impactul asupra mediului.
Este recomandat să se clasifice priorităţile de evaluare pe un grup de
expunere omogenă (GEO), pentru a organiza faza următoare, evaluarea
riscurilor. Un GEO corespunde unui ansamblu de persoane, de locuri de muncă
sau de sarcini de muncă pentru care se estimează că expunerea este de aceeaşi
natură şi intensitate.
Constituirea GEO se poate efectua în funcţie de:
• agentul chimic
• postul de lucru
• procedeu
Evaluarea efectivă a riscurilor
Această etapă constă în evaluarea într-o manieră simplificată a riscurilor
reale, ţinând cont de efectele asupra sănătăţii, securităţii şi mediului. Acest
demers necesită colectarea unui număr mai mare de informaţii decât cele
adunate în fazele anterioare, în special privind condiţiile de utilizare a diferiţilor
agenţi chimici.

68
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

În vederea optimizării timpului acordat acestei etape, evaluarea riscului


unui GEO poate să facă referire, într-o primă fază, numai la produsele care
prezintă riscul potenţial cel mai ridicat.
Evaluarea riscului se bazează pe analiza muncii reale şi a condiţiilor de
operare. Ea necesită deci identificarea diferitelor sarcini efectuate de angajaţii
care aparţin unui GEO. În general este vorba de o estimare a riscului rezidual
asociat unei sarcini, care să ţină cont de:
• pericolele agenţilor chimici
• proprietăţile fizico-chimice
• condiţiile de utilizare
• mijloacele de prevenire
Plecând de la aceste informaţii se calculează un punctaj pentru fiecare
cuplu (agent chimic - sarcină). Acest punctaj permite apoi caracterizarea riscului
inerent sarcinii şi, în continuare, prin adunarea punctajelor, caracterizarea riscului
unui GEO.
Acest demers nu se referă la evaluarea riscurilor legate de evenimente
accidentale, acestea fiind estimate conform unei abordări probabilistice mult mai
complexe. Evaluarea riscurilor ţine cont de:
• Proprietăţile periculoase (regăsite pe etichetă) ale substanţelor cu care se
lucrează;
• Informaţiile puse la dispoziţie de furnizor referitoare la substanţe, cum ar fi
fişele tehnice cu date de securitate; la cerere, se pot obţine informaţii şi
despre substanţele periculoase pentru care legea nu-l obligă să furnizeze fişele
tehnice cu date de securitate;
• Nivelul (concentraţie), tipul (inhalare, cutanată) şi durata (frecvenţa)
expunerii;

69
Anca Mădălina Dumitrescu

• Condiţiile în care se desfăşoară lucrul în prezenţa unor astfel de agenţi,


inclusiv cantităţile acestora;
• Valorile limită de expunere profesională (VLE) sau valorile limită biologice
naţionale (VLB);
• Efectul măsurilor preventive luate, sau care urmează să fie luate;
• Concluziile care rezultă în urma supravegherii stării de sănătate deja efectuate,
atunci când sunt disponibile.
Efectele substanţelor periculoase asupra oamenilor
În evaluarea probabilităţii de supravieţuire în timpul unui accident survenit
într-o instalaţie chimică este important să se ia în considerare următorii factori:
• informaţii anterioare accidentului
• informaţii despre desfăşurarea accidentului
• timpul de reacţie al personalului
• procedurile de urgenţă implementate
• timpul de evacuare şi distanţa până la un loc sigur
• tipul de pericol (gaz toxic, radiaţie termică, explozie etc.)
• protecţia şi atenuarea efectelor (ecranare sau reflecţie)
• nivelul de afectare ca funcţie de timp
• timpul total de expunere
Din punctul de vedere al toxicităţii, cel mai răspândit indicator este LC50,
respectiv concentraţia de poluant care este letală pentru 50% din populaţie după
o anumită perioadă de timp (de regulă 14 zile). LC50 este specific pentru fiecare
specie în parte (şoarece, peşte) şi este determinat prin teste standard de toxicitate
de-a lungul unei perioade de timp (adesea sub 24 h). Totuşi, deoarece
ecosistemele includ specii cu susceptibilităţi diferite la diverse chimicale, este
necesar să se testeze mai mult decât o singură specie, iar testele să fie repetate

70
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

periodic. În general, indicatorul LC50 este specificat în fişa substanţei


periculoase.
De regulă, LC50 este exprimat în mg substanţă/L aer sau în ppm
(1 ppm = 1 cm3 de gaz conţinut în 1 m3 de aer, sau poate fi determinat din
exprimarea în mg/m3 dacă se cunoaşte densitatea gazului). Pe lângă toxicitate,
sunt luate în considerare persistenţa şi modul de răspândire, atât pentru
substanţele pure, cât şi pentru soluţii sau amestecuri. S-a ajuns astfel la un set
amplu de proprietăţi şi indicatori de risc ai substanţelor, precum şi la sisteme
multiple de clasificare. De exemplu, CMA reprezintă concentraţia maxim admisă
a unei substanţe care se prezintă sub formă gazoasă, de vapori sau materie
suspendată, care nu este vătămătoare pentru sănătatea personalului şi nu
provoacă nici o neplăcere, chiar şi în cazul unei expuneri prelungite şi repetate.
Emisia necontrolată de poluant reprezintă eliberarea în mediu a unei
substanţe toxice pentru oameni şi mediu ca urmare a unui accident. Din locul
din care este eliberată, loc denumit sursă de poluare, substanţa se răspândeşte în
mediu până la mari distanţe, treptat fiind preluată de acesta. Pentru estimarea
efectelor unui poluant trebuiesc urmăriţi următorii parametri:
- nivelul de concentraţie la diferite distanţe de sursă, respectiv concentraţia
de poluant la o distanţă specificată în raport cu sursa (câmpul de concentraţie)
- zona critică în care concentraţia depăşeşte un prag admis (distanţa de
acţiune a toxicului)
Pentru a estima efectele unui agent de risc este necesar să existe
posibilitatea de a cuantifica expunerea, din punctul de vedere al intensităţii,
duratei de expunere şi a consecinţelor. Aceasta este de obicei realizată printr-o
estimare a dozei primite şi a comparării cu datele experimentale prelucrate
statistic. Criteriile de vulnerabilitate pot fi stabilite pentru a determina nivelurile
dozei de expunere care au consecinţe specifice. Criteriile furnizează pragul peste

71
Anca Mădălina Dumitrescu

care este necesară protecţia pentru a preveni afectarea funcţiilor necesare unui
individ pentru a se pune în siguranţă.
Există două căi de abordare pentru determinarea efectelor dozei primite:
folosirea funcţiilor Probit şi determinarea dozei nocive (aplicată în cazul
riscurilor toxice sau termice).

Funcţiile Probit
Funcţiile Probit iau în consideraţie variaţia toleranţei la efecte nocive,
pentru o populaţie expusă. Rata de deces a personalului expus la agenţi nocivi pe
o perioadă de timp poate fi calculată utilizând funcţiile Probit care iau, în mod
obişnuit forma:
Y  k1  k 2  ln V 
în care, Y este probit (cu un domeniu de valori între 2,67 – 8,09
reprezentând fatalitate între 1 – 99,9%), o măsură a procentajului resurselor
vulnerabile care pot suferi daune. Probabilitatea de deces poate fi astfel
determinată prin evaluarea lui Y pe o diagramă de transformare Probit ca cea a
lui Finney (1971).
k1 şi k2 sunt constante
V - este produsul intensităţii sau concentraţiei compusului toxic la un
exponent n cu timpul de expunere (exprimat în secunde sau minute).
Concentraţia poate fi exprimată în părţi pe milion (ppm) sau miligrame pe
metru cub (mg/m3). Probiturile pot fi obţinute pentru aproape orice agent
periculos.

72
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

Figura 2.3. Curba de legatură Y = f (P) între variabila Probit Y şi probabilitatea P (%)
de apariţie a evenimentului (după AIChE, 2000).

Tabelul 2.3. Constante Probit pentru gaze toxice (conform Lees (2005) şi efectele
estimate ale dozelor
Substanţa k1 k2 n LC1 (ppm) LC50 (ppm)

5 min 30 min 5 min 30 min


Acroleină -9.93 2.05 1.0 93 16 291 48
Amoniac -35.9 1.85 2.0 15057 6147 28264 11539
Benzen -109.78 5.3 2.0 18096 7388 22545 9204
Monoxid de -37.98 3.7 1.0 11810 1968 22169 3695
carbon
Clor -8.29 0.92 2.0 173 71 613 250
Acid clorhidric -16.85 2.0 1.0 3464 577 11106 1851
Hidrogen -31.42 3.008 1.43 897 256 1543 441
sulfurat
Dioxid de azot -13.79 1.4 2 160 65 367 150
Fosgen -19.27 3.686 1.0 77 13 145 24
Dioxid de sulf -15.67 2.1 1.0 1241 207 3764 627
Toluen -6.794 0.41 2.5 5352 2614 51965 25377
Acid fluorhidric -35.87 3.354 1.0 19652 3260 39184 6531
Acid cianhidric -29.42 3.008 1.43 564 161 969 277

Analiza Probit este o metodologie aproximativă, dar permite cuantificarea


consecinţelor expunerii. Trebuie ţinut seama însă că probabilitatea estimată
pentru deces poate varia semnificativ pentru acelaşi compus toxic, în funcţie de

73
Anca Mădălina Dumitrescu

alegerea ecuaţiei Probit. De asemenea, trebuie acordată atenţie la alegerea


unităţilor de măsură potrivite pentru ecuaţia folosită.
Determinarea dozei nocive
Nivelul specificat de toxicitate (SLOT) sau probabilitatea semnificativă a
morţii (SLOD) sunt abordările alternative pentru estimarea nivelului de fatalitate
la expunerea la un agent toxic.
Abordarea SLOT este descrisă de Turner şi Fairhurst (1993) şi implică
utilizarea datelor de toxicitate disponibile, care sunt apoi extrapolate pentru
utilizarea pe om. Doza estimată este denumită SLOT (doză toxică periculoasă).
SLOD folosit în analiza de risc, estimează doza necesară pentru a produce
oprobabilitate semnificativă de moarte.
Consecinţele expunerii (inhalare de substanţe toxice, expunerea la
presiunea exploziilor sau expunerea la radiaţie termică) sunt de obicei evaluate
din informaţiile existente, preferabil date obţinute din accidentele anterioare la
care au fost expuşi oameni sau din experimentele pe animale. Incertitudinile la
translatarea datelor obţinute pe animale la datele relevante pentru om sunt mari
şi, prin urmare, este necesară includerea de "factori de siguranţă" în modelare. În
general, SLOT este considerat ca fiind echivalent cu LC1-5 derivat din
experimentele pe animale.
Abordările SLOT şi SLOD extrapolează datele privind toxicitatea pentru a
determina încărcarea toxicului periculos (A), care provoacă un nivel specific de
prejudiciu pentru o anumită doză primită. Aceste valori sunt calculate ca fiind
produsul dintre expunere şi timp şi, de obicei, au forma:
Cn· t = A
unde:
t = timpul de expunere, în minute
C = concentraţia substanţei, în ppm
n = exponent

74
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

Exponentul "n" este derivat din extrapolarea datelor de toxicitate utilizate.


SLOT este de obicei definită ca doza care duce la decesul populaţiei
vulnerabile şi la suferinţă severă care necesită atenţie medicală pentru restul
populaţiei expuse şi, ca atare, este echivalentă cu LD1 sau LD1-5.
SLOD este definită ca doza care determină decesul populaţiei expuse în
proporţie de 50%, fiind ehivalentă deci cu DL50.

Tabelul 2.4. Valorile SLOT şi SLOD şi exponentul n pentru câteva gaze uzuale.
Substanţa SLOT SLOD n
Monoxid de carbon 40125 57000 1
Dioxid de carbon 1.5 x 10
40
1.5 x 10
41
8
Hidrogen sulfurat 2 x 10
12
1.5 x 10
13
4
Amoniac 3.78 x 10
8
1.03 x 10
9
2
Dioxid de suf 4.66 x 10
6
7.45 x 10
7
2
Acid fluorhidric 1.2 x 10
4
2.1 x 10
4
1
Oxizi de azot 9.6 x 10
4
6.24 x 10
5
2

Cunoscând valorile SLOT sau SLOD şi exponentul n se pot calcula


concentraţiile necesare pentru a produce aceste efecte, în funcţie de diferite
valori ale timpului de expunere.

2.3. EVALUAREA RISCULUI DE MEDIU


Riscul de mediu reprezintă multitudinea de evenimente care pot ameninţa
mediul şi afecta sănătatea populaţiei. Riscurile pot fi de natură chimică, fizică,
mecanică, biologică sau psihosocială.
Caracteristicile generale ale substanţelor chimice, prin prisma efectului lor
asupra mediului, se pot rezuma astfel:
• sunt foarte răspândite;

75
Anca Mădălina Dumitrescu

• prezintă o mare diversitate


• pot migra, uneori pe distanţe foarte mari de la sursă, factorii determinanţi
fiind natura substanţei periculoase, configuraţia terenului şi curenţii de aer
sau de apă
• se pot acumula în mediu şi/sau în organismele terestre şi acvatice (unele
substanţe se acumulează în ţesuturi şi se elimină foarte greu);
• au o gamă largă de efecte asupra stării de sănătate (efecte toxicologice) şi
asupra mediului (efecte eco-toxicologice);
• pot avea şi alte efecte nedorite asupra mediului (incediu, explozii,
corozivitate);
• prezintă efecte sinergice, ceea ce reprezintă interacţiunea şi cumularea
efectelor substanţelor periculoase la nivelul organismelor.
Elementele utilizate la cuantificarea efectelor unei substanţe periculoase
evacuate accidental asupra mediului sunt:
− efectele substanţelor chimice asupra mediului şi pericolele asociate;
− proprietăţile intrinseci ale substanţei periculoase (toxicitate, persistenţă,
capacitate de bioacumulare, solubilitate în apă etc.);
− comportamentul substanţei periculoase în mediu (evaporare, diluare,
degradare, sedimentare, reactivitate chimică etc.);
− condiţiile fizice ale mediului (configuraţia terenului, viteza şi direcţia vântului,
debitul de curgere al râurilor, dimensiunile lacurilor, proprietăţile fizico-
chimice ale apei, poluarea de fond etc.);
− populaţia şi sensibilitatea habitatelor existente în zonă.

Indici ISHE - INSIDE (INSIDE-EU-Project, 1997)


Programul elaborat in cadrul unui Proiect EU este capabil să analizeze mai
multe elemente de proiectare, operare şi siguranţă, pe toată durata de

76
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

funcţionare a unui proces chimic, şi să evalueze opţiunile de operare. Printre


aspectele analizate şi rezultatele obţinute sunt:
• analiza obiectivelor şi a restricţiilor (tehnologice, de proces, mediu etc.)
• generarea variantelor de proces
• generarea opţiunilor de reacţie chimică
• detectarea pericolelor potenţiale
• evaluarea indicilor SHE de performanţă
• evaluarea stabilităţii procesului şi a caracteristicilor cinetice ale reacţiilor
chimice
• analiza funcţională a echipamentelor
• generarea de alternative de simplificare a instalaţiilor sau proceselor
• evaluarea pericolului de emisii gazoase
• recomandări privind proiectarea şi operarea instalaţiei
Strategia indicilor SHE în proiectarea şi modificarea unui proces
urmăreşte în principal patru scopuri:
Minimizare: utilizarea de cantităţi cât mai mici de substanţe periculoase (ex.
utlizarea de reactoare continue în locul celor discontinue; reducerea numărului
de materii prime şi intermediari; utilizarea schimbătoarelor de căldură de mare
eficacitate);
Substituire: înlocuirea unui material cu altul mai puţin periculos (ex.
folosirea acoperirilor şi vopselelor pe bază de apă; utilizarea de compuşi chimici
alternativi; utilizarea de solvenţi mai puţin inflamabili şi toxici);
Moderare: utilizarea de condiţii de operare ale procesului mai puţin
periculoase, a materialului în formă mai puţin periculoasă sau a facilităţilor care
minimizează impactul emisiilor periculoase (ex. folosirea diluţiei; răcirea
substanţelor periculoase volatile; folosirea granulelor în locul prafurilor);

77
Anca Mădălina Dumitrescu

Simplificare: proiectarea de facilităţi care să elimine operarea cu grad mare


de complexitate, care să minimizeze erorile sau să le corecteze (ex. tehnologii
simple, cu mai puţine reacţii chimice şi operaţii; eliminarea echipamentului
excesiv, considerarea factorului uman în operare, încă din faza de proiectare).

Modelele de dispersie a poluanţilor


Modelele de dispersie pot prezice, pentru o sursă de poluare dată şi în
condiţii cunoscute de mediu, distribuţia spaţială şi temporală a concentraţiilor de
poluant, din jurul sursei şi până la diluţia sa completă. Cunoscând limitele
maximale ale concentraţiilor poluanţilor în mediu pot fi astfel prezise funcţiile
limită de stare precum şi curbele de risc generate de o sursă, în jurul sursei de
poluare, pentru o probabilitate şi frecvenţă cunoscute de apariţie a emisiilor
necontrolate.
Modelele matematice ce redau evoluţia unui poluant în mediu constau
dintr-un set de ecuaţii diferenţial-algebrice de bilanţ masic, termic şi de moment.
Mecanismele de transport considerate includ difuzia, convecţia şi dispersia,
curgerea putând fi atât difuzională, cât şi convectivă. În eventualitatea unor
reacţii ale poluantului în mediul receptor, acestea trebuie incluse în ecuaţiile de
bilanţ.

Modele de dispersie a poluanţilor în sol şi ape subterane


Datorită producţiei industriale din ce în ce mai intensive şi agriculturii pe
scară largă, apele de adâncime pot fi poluate cu produşi chimici proveniţi din
industrie (compuşi cloruraţi, solvenţi, coloranţi azoici, metale grele, compuşi ai
metalelor grele etc.), şi din agricultură (îngrăşăminte, pesticide, fertilizatori).
Accidentele industriale cu emisii de substanţe chimice pot, pe termen lung,
afecta apele de adâncime prin difuzia contaminanţilor în sol, dacă nu se iau
măsuri imediate de prevenţie şi remediere.

78
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

Poluarea pânzei freatice şi a apelor de adâncime se poate face în mai multe


feluri: prin infiltrare dintr-o apă de suprafaţă poluată (lac, râu, mare); scurgeri din
conducte îngropate, bazine, rezervoare; antrenarea poluanţilor solului de către
ploi şi infiltrarea în zonele de adâncime; prin infiltrare din depozitele de deşeuri.
Poluanţii sunt foarte diverşi ca natură, dimensiuni sau proprietăţi,
compuşii solubili în apă şi cei de dimensiuni foarte mici fiind cei mai mobili,
putând difuza cu uşurinţă printre granulele solului şi fiind uşor antrenaţi de apa
din sol. O parte din ei pot fi degradaţi de microorganismele din sol, dar există
poluanţi care pot fi eliminaţi cu mare dificultate, pe lângă unii care nu pot fi
degradaţi.
Direcţia de transport al poluantului în sol este de regulă verticală în zona
nesaturată, iar în zona acviferului este orizontală. Din punctul de vedere al
modelelor matematice care pot simula dispersia poluanţilor în soluri, acestea au
diverse grade de complexitate în funcţie de ipotezele considerate şi de gradul de
detaliere al predicţiilor.

79
Anca Mădălina Dumitrescu

Figura 2.4. Schema transferului de masă în modelul de dispersie al poluantului în sol


(după Gusev şi colab., 2005)

Pentru exemplificare, în continuare se descrie structura modelului propus


de Gusev şi colab.(2005). Se consideră un poluant aflat în fază gazoasă (POP),
provenit de la o emisie reziduală industrială, sau o emisie necontrolată apărută ca
urmare a unui accident industrial. Prin antrenarea sa de către ploaie, acesta
ajunge la suprafaţa solului şi difuzează în toate cele trei faze ale acestuia (gazoasă,
apoasă, solidă). În plus, fiind antrenat de apă, poluantul migrează vertical către
acviferul de adâncime printr-un mecanism difuzional şi convectiv. Pentru a
determina concentraţia totală de poluant în timp şi la diverse adâncimi, se
porneşte de la ipoteza repartiţiei sale între cele trei faze. Se consideră că
transferul între faze ajunge rapid la echilibru. Ecuaţia de bilanţ masic diferenţial
ce redă migraţia poluantului în sol pe direcţie verticală este:

80
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

c T Jw c T  2cT
  DE  k sol  c T
t R d z z2
unde :
t este timpul;
z - direcţia de migraţie verticală;
Jw- fluxul de apă rezultat din precipitaţii, m3/(m2 s);
Rd este coeficientul de partiţie al poluantului în faza lichidă apoasă din sol;
DE reprezintă coeficientul de difuziune efectiv gaz-lichid, m2/s;
ksol- constanta cinetică de biodegradare a poluantului în sol, 1/s.
Coeficientul de difuziune efectiv ţine seama de coeficienţii de difuziune a
poluantului în gaz şi lichid, de porozitatea solului, de coeficientul de partiţie al
poluantului în faza gazoasă şi cea lichidă din sol.
Modelul matematic de dispersie al contaminanţilor atmosferici în sol redă
satisfăcător distribuţia spaţială şi temporală a poluantului în sol. Completând
acest model cu modele de dispersie a poluantului în aer şi apă se poate obţine o
imagine completă aconsecinţelor unui eveniment soldat cu emisie necontrolată
de poluant.

Modele de dispersie a poluanţilor în râuri


Poluarea accidentală a râurilor este o problemă de maximă importanţă
pentru societate şi economie, cu impact pe termen scurt dar şi lung asupra
mediului. Apele industriale şi municipale conţin o gamă largă de poluanţi şi
contaminanţi: compuşi organici, compuşi anorganici, micro-organisme,
substanţe solide în suspensie etc.
Sursele de poluare a apelor de suprafaţă, şi în particular a râurilor, sunt
diverse:
• poluanţi de origine menajeră (proveniţi din apele uzate din reţeaua de
canalizare a oraşelor);

81
Anca Mădălina Dumitrescu

• poluanţi de origine industrială (proveniţi din deversările unor unităţi


industriale);
• poluanţi de origine agricolă (ape pluviale care au spălat terenuri agricole
tratate cu îngrăşăminte chimice, ierbicide, pesticide, ape rezultate din
procesele tehnologice aferente complexelor animaliere sau ape infestate cu
fracţia lichidă a deşeurilor animaliere).
Impactul asupra mediului în cazul poluării accidentale a râurilor se poate
manifesta pe termen scurt sau pe termen lung şi constituie o problemă de
maximă importanţă atât pentru calitatea vieţii cât şi pentru economie. Din
această cauză a fost realizat un număr mare de modele de dispersie a poluanţilor
în râuri, la o anumită distanţă în aval faţă de punctul de descărcare. În zona de
dispersie, diluţia poluantului se datorează mai multor procese care se desfăşoară
simultan: convecţia datorată curgerii râului, difuzia turbulentă datorată
gradientului de concentraţie, degradarea poluantului datorită unor reacţii,
acumularea poluantului în sedimentele râului. Modelul matematic rezultat luând
în consideraţie toate aceste aspecte este extrem de complex, complicat, greu de
realizat şi inoperant pentru simulări în timp real.
Dinamica fluidului în râuri este puternic influenţată de forma geometrică
şi caracteristicile de rugozitate ale albiei, iar aproximarea caracteristicilor de
difuzie necesită introducerea unui model de turbulenţă. Dacă se adaugă la
acestea şi procesele bio-chimice de degradare a poluantului şi eventualele
procese de transfer termic între jet şi râu, rezultă un model matematic complex
ce redă în detaliu toate aceste aspecte. Dezavantajul unui asemenea tip de model
îl constituie dificultatea realizării şi a soluţionării din cauza numeroşilor
parametri care trebuie cunoscuţi. Condiţiile de curgere pot fi incluse şi în modele
matematice reduse, prin adoptarea unor ipoteze simplificatoare, cu un grad mai
mare sau mai mic de aproximare a fenomenului real. În practică, modelele de

82
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

dispersie utilizate au gradul de complexitate corelat cu ipotezele simplificatoare


adoptate şi cu includerea, sau omiterea, unor termeni din ecuaţiile de transport.
Modelul de dispersie bi-dimensional este constituit din ecuaţia de
continuitate şi ecuaţiile de mişcare pe două direcţii (x,y) în care gradienţii de
proprietate sunt consideraţi semnificativi, completate cu bilanţul masic al
poluantului. Astfel, descreşterea concentraţiei de poluant ( c ), precum şi variaţia
vitezelor medii pe direcţia de curgere a râului (ux) şi pe cea transversală (u y), se
obţin prin soluţionarea simultană a ecuaţiilor de bilanţ de moment şi masic ale
transportului difuzional turbulent şi convectiv într-un element de volum
infinitezimal:


1  ux  h

u y
0

h x y

u x  u x  u y
2


  
  t,y

u x  dh f
  g  sin( )  g   A ux
t y y  y  dx  h


 ux  c    u  c    D c 

y
 t,y   A c   i ri c
x y y  y 
unde:

1     1h 
h

    
2
A ux   xu  u x dz     u x  u x  u y  u y dz 
h x  0  y  h 0 

1     1h 
h
Ac   x
h x  0
u  
u x  c 
 c dz  
    u y  u y  c  c dz   
 y  h 0 
În relaţiile de mai sus:
h
1
h
1
ux 
h0 u x dz şi u y 
h0 
u y dz sunt vitezele medii ale fluidului pe cele două

direcţii de curgere mediate pe verticală  0  z  h  ; h este adâncimea râului în

dreptul secţiunii analizate; Dt ,y este coeficientul de difuzie turbulentă mediat pe

83
Anca Mădălina Dumitrescu

direcţia de curgere y;  t ,y este viscozitatea cinematică turbulentă pe direcţia


decurgere; θ este unghiul de înclinare a fundului albiei râului în raport cu direcţia
orizontală; f reprezintă efortul de frecare pe fundul albiei.
Cea de-a treia ecuaţie din sistem descrie conservarea masei de poluant
descărcat în râu şi conţine vitezele de reacţie (ri) chimică, biologică ale
poluantului în râu. Soluţia obţinută este de formă parabolică, luând în
considerare ipoteza simplificatoare a constanţei adâncimii râului pe direcţia de
curgere (dh/dy =0).

Tratarea apei uzate în staţii de epurare


În vederea unei funcţionări optime, staţiile de tratare (epurare, WWT) sunt
proiectate pentru preluarea unui anumit debit de ape uzate, cu o anumită
încărcare maximală de poluanţi.
O staţie clasică de tratare a apelor uzate constă dintr-o serie de secţiuni
legate în succesive: tratarea mecano-chimică (primară), tratarea biologică
(secundară), şi uneori tratarea avansată (terţiară).
Prima treaptă, mecanică,constă în reţinerea materialelor solide suspendate,
având dimensiuni mai mari de 0.2 mm, cu ajutorul grătarelor şi denisipatoarelor,
urmată de decantarea suspensiilor solide (cu dimensiuni ale particulelor până la
2-5 μm) şi separarea lichidelor nemiscibile cu apa (cu densitate mai mică, de tipul
grăsimilor sau produselor petroliere).
Treapta chimică este combinată cu cea mecanică şi presupune eliminarea,
într-un grad avansat, a solidelor mici (coloizi) prin precipitarea lor cu ajutorul
coagulanţilor, precum şi reducerea pH-ului apelor acide.
Treapta biologică constă în trecerea apei uzate peste un nămol activ
(format din colonii de microorganisme) şi degradarea biologică a poluanţilor
solubili (gen nitraţi, nitriţi, compuşi cu fosfor, compuşi organici). O unitate

84
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

biologică de tratare include şi un separator de nămol activ, prevăzut cu


recircularea şi purjarea nămolului excedentar.
Tratările avansate ale apelor uzate implică metode complexe, cu costuri
ridicate, într-o treaptă suplimentară (terţiară). Printre metodele utilizate se
numără: folosirea schimbătorilor de ioni, membrane de desalinizare prin osmoză
inversă, electro-dializă, procedee chimice (oxidare/reducere) pentru
transformarea poluanţilor recalcitranţi în compuşi simpli, uşor de îndepărtat.
Optimizarea şi controlul avansat al fiecărei trepte de tratament duce la
îmbunătăţirea performanţelor staţiei WWT şi reducerea riscului de evacuări
necontrolate, cu posibilitatea preluării unei supra-sarcini de tratare (respectiv
debite mai mari şi/sau încărcări mai mari de poluanţi).
Treapta biologică este cea mai sensibilă cu privire la calitatea influenţilor
(concentraţii, debite) şi a condiţiilor de operare (temperatură, pH, prezenţa
aditivilor/inhibitorilor, eficienţa aerării, timpi de staţionare lichid şi biomasă,
modul de amestecare în bazine, flexibilitatea separatorului de nămol şi
recircularea eficientă a nămolului activ).
Îndepărtarea poluanţilor se face în această treaptă prin acţiunea micro-
organismelor, în bazine de aerare, în prezenţa nutrienţilor şi altor aditivi care
contribuie la întreţinerea procesului biologic. Comunitatea de micro-organisme,
evolutivă şi adaptabilă, este foarte sensibilă la variaţiile caracteristicilor debitelor
care sunt prelucrate în WWT (concentraţiile de poluanţi, prezenţa anumitor
compuşi chimici sau biologici), din cauza numeroaselor variabile care îl
influenţează procesul fiind greu reproductibil şi prezentând o gamă largă de
constante de timp, neliniaritate, şi chiar instabilitate.
Pentru reducerea riscului de supra-sarcină a staţiei, de funcţionare
defectuoasă, şi de evacuări necontrolate în râuri, s-a propus un număr mare de
variante constructive, de operare, sau de control a treptei biologice:

85
Anca Mădălina Dumitrescu

• utilizarea mai multor trepte biologice, operate diferit, dispuse în serie; astfel,
se crează condiţiile bioacumulării în fiecare sub-unitate de micro-organisme
specializate pentru îndepărtarea anumitor tipuri de poluanţi;
• utilizarea unei scheme complexede circulaţie a lichidului şi nămolului (cu
recicluri multiple) între sub-unităţile de tratare biologică cu nămol activ;
• integrarea tratării chimice cu cea biologică, în diverse variante: pre-tratarea
chimică şi inducerea unei biodegradabilităţi sporite;
• folosirea de unităţi moderne de tratare biologică, cu performanţe ridicate
(reactoare cu membrane, cu biofilme etc.);
• politici optimale de operare având drept criteriu reducerea riscului staţiei
WWT la supraîncărcarea influentului;

Modele de dispersie a poluanţilor în aer


Problema predicţiei poluării atmosferice urmăreşte determinarea, pe baza
unor modele de dispersie, a condiţiilor de evacuare a unui poluant în atmosferă,
dintr-o sursă intermitentă sau continuă. Aceste modele determină, în funcţie de
caracteristicile sursei (continuă, instantanee, joasă, înaltă), de cantitatea evacuată,
de condiţiile meteorologice (vânt, temperatură), şi a topologiei zonei (obstacolele
de la suprafaţă), evoluţia dinamică a câmpului de concentraţie de poluanţi pe o
distanţă de până la 10 km, precum şi mărimea ariei afectate. Deoarece
majoritatea evacuărilor sunt sub formă de jet, modelul de dispersie este de regulă
soluţionat în două etape:
I. evoluţia penei de efluent în zona de jet şi de tranziţie deasupra coşului de
evacuare;
II. evoluţia efluentului în zona de dispersie, în care efluentul îşi pierde
energia proprie şi evoluează numai prin acţiunea dinamicii mediului
exterior

86
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

Din punctul de vedere al modului de evacuare, respectiv al duratei emisiei


de poluant, există trei tipuri de modele:
• emisie instantanee (sub formă de nor, “puff “)
• emisie continuă cu debit constant (sub formă de pană, “plume”)
• emisie continuă cu debit variabil
Din punctul de vedere al densităţii relative în raport cu aerul al substanţei
poluante emise, există trei cazuri posibile:
• gaz/vapori uşori (densitate medie mai mică decât cea a aerului)
• gaz/vapori normali (densitate medie comparabilă cu cea a aerului)
• gaz/vapori denşi (densitate medie mai mare decat cea a aerului)

Înălţimea penei de efluent în zona de jet


Studiul penei de efluent în zona de jet şi cea tranzitorie de deasupra unui
coş industrial se face prin considerarea interacţiunii dinamice şi termice a celor
două curgeri turbulente reprezentate de efluent şi atmosferă. Acest lucru face ca,
deşi înălţimea coşului este h, înălţimea sursei de evacuare H să fie mai mare, prin
adăugarea supra-înălţimii jetului (respectiv înălţimea evacuatului la sfârşitul fazei
de jet şi tranzitorii.

Figura 2.5. Vedere a dispersiei Gaussiene de poluant dintr-o sursă continuă aflată la
înălţime (după AIChE Risk Guidlines, 2000)

87
Anca Mădălina Dumitrescu

Calculul supra-înălţimii, Δh = H - h, este complicat, valoarea rezultată


depinzând de temperatură, densitatea şi căldura specifică a aerului, viteza
orizontală a vântului, tensiunea de frecare şi viteza la evacuare. O relaţie
aproximativă este :
0.25
 3  10 6 g 
Δh  2.68 
 u s0.25 x s0.75 Pe0.25 u a1
 2Ta0  π  ρ a  cp a 
în care:
us = 4.27 m/s (viteza caracteristică);
xs= 305 m (distanţa caracteristică);
g = acceleraţia gravitaţională;
Tao= temperatura de referinţă a aerului la înălţimea coşului;
a = densitatea aerului;
cpa = căldura specifică a aerului;
Pe = puterea calorică emisă de sursă (MW);
ua = viteza vântului (m/s);
Pentru o temperatură a aerului de Tao= 283K relaţia devine:

Δh  5700Pe0.25 u a1 , m
Condiţiile meteorologice din momentul evacuării poluantului joacă un rol
esenţial asupra modului şi vitezei sale de dispersie în aer. Pentru a fi utilizate în
modele de dispersie, condiţiile atmosferice sunt clasificate în şase clase Pasquill
de stabilitate, notate cu literele A (cea mai instabilă) până la F (cea mai stabilă).
Stabilitatea atmosferică este legată de viteza vântului şi de intensitatea luminii
solare, definită în termeni de gradient termic vertical.
Într-o exprimare cuantificată prin numărul lui Richardson (ALR= viteza
de diminuare a temperaturii atmosferei în condiţii adiabate = 0.98 °C/100 m),
gradienţii termici mai mici decât ALR definesc condiţiile stabile, iar cei mai mari
decât ALR pe cele instabile.

88
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

Sistemul Pasquill este însă cel mai utilizat, iar încadrarea într-o anumită
clasă este făcută după cum urmează:
clasa A = condiţii extrem de instabile
clasa B = condiţii moderat instabile
clasa C = condiţii uşor instabile
clasa D = condiţii neutre
clasa E = condiţii uşor stabile
clasa F = condiţii stabile
În cazul în care nu se dispune de date meteorologice suficiente, parametrul de condiţii
meteorologice din modelele de dispersie ale poluantului se va lua corespunzător clasei D (cu
u = 5 m/s, ca pentru o zi cu vânt) şi, eventual, clasei F (cu u = 2 m/s, ca pentru noapte).
Un parametru esenţial în modelele de dispersie îl constituie viteza vântului,
definită în mod normal la înălţimea de 10 m de la sol. Cu cât viteza vântului
creşte, cu atât poluantul este purtat către sol mai repede, iar viteza sa de dispersie
în atmosferă creşte. Viteza vântului este influenţată de mai mulţi parametri, cum
ar fi relieful terenului, temperatura, înălţimea.
O formulă aproximativă pentru calculul vitezei vântului la înălţimea z este
dată de relaţia:
p
 z 
u z  u10  
 10 
Clasa de Coeficientul adimensional al puterii, p
stabilitate Mediu urban Mediu rural
A 0.15 0.07
B 0.15 0.07
C 0.20 0.10
D 0.25 0.15
E 0.40 0.35
F 0.60 0.55

89
Anca Mădălina Dumitrescu

Modelele de dispersie ale emisiilor gazoase / vapori toxici sau inflamabili,


cu sursa de emisie punctiformă instantanee („Nor”, „Puff”) sau continuă
(„Pană”, „Plume”), sunt folosite la predicţia concentraţiei poluantului în timp pe
direcţia vântului şi cea transversală. Modelele utilizează conceptul dispersiei
turbulente Gaussiene şi sunt dezvoltate pentru două categorii de poluanţi gazoşi:
• gaz / vapori uşori şi normali;
• gaz / vapori denşi.
Modelul se bazează pe ecuaţia generală de transfer de masă ce redă
descreşterea concentraţiei de poluant (c) pe direcţia de propagare (x), şi dispersia
prin mecanism difuzional turbulent şi convectiv în lungul curgerii:

c c c c   c    c    c 
 ux  uy  uz   Dt,x    Dt,y    Dt,z 
t x y z x  x  y  y  z  z 

Concentraţiile prezise de modelul Gaussian reprezintă medii temporale.


Concentraţiile instantanee locale pot fi mai mari decât aceste medii. Modelele
sunt satisfăcătoare pentru cazul dispersiilor de gaze / vapori uşori şi normali, pe
distanţe de propagare de până la 10 km. În cazul gazelor / vapori denşi, modelul
Gaussian nu este satisfăcător decât pentru emisii scurte şi de volum mic, fiind
recomandate alte tipuri de modele. O soluţie analitică a acestui model se poate
obţine prin introducerea unor coeficienţi de dispersie (σx≈σy, σz), respectiv
abaterea standard a concentraţiei de poluant pe direcţia longitudinală (x, a
vântului), transversală (y) şi verticală (z). Aceşti coeficienţi depind de condiţiile
atmosferice şi de distanţa faţă de sursa de emisie (pentru emisiile de tip „nor”
sau „pană”).
Modelul Gaussian prezintă mai multe avantaje: este simplu, uşor de utilizat
şi adecvat pentru cazul emisiilor de gaz normal şi uşor. Dintre dezavantaje sunt
de amintit: inadecvanţa pentru cazul emisiilor gazoase dense, adecvanţa slabă
pentru distanţe mai mari de 10 km, precizia de predicţie de ordinul de mărime al

90
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

unui increment de timp de 10 min, ceea ce poate sub-estima concentraţiile


compuşilor inflamabili.
Una dintre problemele importante la o emisie continuă de scurtă durată
este aceea de a stabili, în funcţie de distanţa x de la sursa de evacuare la receptor,
dacă sursa trebuie considerată în calcul ca fiind una continuă (emisie în „pană”)
sau instantanee (emisie în „nor”).
În cazul unei emisii instantanee discontinue, concentraţia medie de
poluant în norul de dispersie depinde de cantitatea de poluant eliberată,
condiţiile atmosferice, înălţimea sursei şi distanţa faţă de sursă. Pentru
soluţionarea ecuaţiei generale de bilanţ masic pentru transportul convectiv -
difuzional turbulent de poluant în atmosferă, se adoptă următoarele ipoteze:
• sursa de poluare este izolată;
• factorii atmosferici sunt constanţi în timp;
• direcţia vântului (Ox) este fixă, iar viteza sa constantă;
• se consideră doar fluxul convectiv pe direcţia x;
• coeficienţii de difuzie turbulentă (pe cele trei direcţii) sunt constanţi.
Dacă se notează cu Q debitul masic de poluant evacuat (kg/s) şi cu mc
masa totală eliberată (kg), rezultă o durată a emisiei tdur:
mc
t dur 
Q

Durata obţinută a emisiei se compară cu o durată medie de propagare


până la receptor, stabilindu-se tipul emisiei. Condiţiile obţinute pentru un
receptor aflat la distanţa x se transcriu astfel:
- pentru x ≤ 1.8 u·tdur  emisie continuă;
- pentru x ≥ 18 u·tdur  emisie instantanee;
- pentru 1.8 u·tdur< x < 18 u·tdur  este necesară interpolarea soluţiilor
modelelor de dispersie.

91
Anca Mădălina Dumitrescu

Modelul de dispersie pentru o emisie discontinuă instantanee dintr-


o sursă punctiformă (model de tip „nor”)
În cazul unei emisii instantanee discontinue, concentraţia medie de
poluant în norul de dispersie depinde de cantitatea de poluant eliberată,
condiţiile atmosferice, înălţimea sursei şi distanţa faţă de sursă. Pentru
soluţionarea ecuaţiei generale de bilanţ masic pentru transportul convectiv -
difuzional turbulent de poluant în atmosferă, se adoptă următoarele ipoteze:
• sursa de poluare este izolată;
• factorii atmosferici sunt constanţi în timp;
• direcţia vântului (Ox) este fixă, iar viteza sa constantă;
• se consideră doar fluxul convectiv pe direcţia x;
• coeficienţii de difuzie turbulentă (pe cele trei direcţii) sunt constanţi.
Admiţând o sursă de poluare instantanee, discontinuă, cu originea
sistemului de coordonate la sursă, atunci concentraţia medie de poluant pe
direcţia longitudinală (x, a vântului), transversală (y) şi verticală (z) este (Perry,
1997):

G*  1  x - ut  2   1 y 
2

c(x, y, z, t)  exp     exp    
 2π  σ x σ y σ z  2  σ x    2  σ y
1.5
 

  1  z  H 2   1  z  H  2  
exp      exp    
  2  σ z    2  σ z   

Dacă centrul sistemului de referinţă este centrul „norului” de poluant


atunci soluţia modelului de dispersie este:
 1 y 
2
  1  z  H 2   1  z  H 2  
G*   
 exp   
c(x, y, z, t)  exp     exp    
 2π  σ x σ y σ z  2  σ y
1.5
  2 σ
  z   2 σ
  z   
 

92
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

O problemă tipică este aceea de a determina, la o anumită lungime x,


limita „norului” de poluant pentru un anumit nivel de concentraţie ( c* ) impusă
pe frontieră. Aceste limite se numesc „curbe de izo-concentraţie”.
Procedura de calcul constă în următorii paşi:
• se specifică valoarea c* impusă pe frontiera norului;
• se determină concentraţia c(x,0,0,t) cu ajutorul modelului de dispersie pentru
un anumit x;
• se determină valoarea lui ± y (pentru fiecare x) atribuind c(x,y,0,t) = c* şi

cx,0,0,t 
soluţionând ecuaţia: y  σ y 2ln
cx, y,0, t 

Modelul de dispersie pentru o emisie continuă dintr-o sursă


punctiformă (model tip „pană”)
Se soluţionează ecuaţia generală de bilanţ masic a transportului convectiv-
difuzional turbulent de poluant în atmosferă, în prezenţa următoarelor ipoteze
simplificatoare:
• sursa de poluare este izolată;
• factorii atmosferici sunt constanţi în timp;
• direcţia vântului (Ox) este fixă, iar viteza sa constantă;
• fluxul difuzional pe direcţia x este neglijabil faţă de cel transversal pe
direcţiile y şi z;
• coeficienţii de difuzie turbulentă (pe axele Oy şi Oz) sunt constanţi.
Admiţând o sursă de poluare continuă, punctiformă şi staţionară, şi cu
originea sistemului de coordonate aflată la sursă, atunci concentraţia medie de
poluant pe direcţia longitudinală (x, a vântului), transversală (y), şi verticală (z)
este (Roman,1980; Perry, 1997):

93
Anca Mădălina Dumitrescu

 1 y 
2
  1  z  H 2   1  z  H 2  
G* 
c(x, y, z, t)  exp      exp      exp    
2πσ y σ z u  2  σ y   

2  σz  
 

2  σz   

 
în care:
c = concentraţia medie (mg/m3);
G = debitul masic de poluant eliberat în atmosferă (kg/s);
σx ,σy ,σz = coeficienţii de dispersie pe cele trei coordonate (m);
x = direcţia longitudinală a vântului (m);
y = direcţia transversală (m);
z = înălţimea de la sol (m);
H = înălţimea sursei (m);
u = viteza vântului (m/s).
Pentru o sursă aflată la sol, concentraţia maximă este atinsă în punctul de
emisie a poluantului. Pentru o sursă de emisie aflată la înălţimea H, concentraţia
maximă cmax este atinsă de-a lungul axei longitudinale la distanţa xmax,
determinată cu ajutorul relaţiei:
H
σ z  x max    x max
2
2G  σ z  x max  
c max   
euH 2 π  σ y  x max  

Soluţia modelului de dispersie în “pană” la înălţimea solului (z=0) este:

G  1 y 
2
  1  H 2 
c  x, y, 0   exp      exp    
σ y σ z uπ  2  σ y    2  σ z  
 

2.4. EVALUAREA INTEGRATĂ A RISCULUI


Programul Internaţional pentru Siguranţă Chimică (IPCS) a fost iniţiat în
1980 ca program colaborativ. Unul din obiectivele majore ale IPCS este
dezvoltarea şi utilizarea metodologiilor îmbunătăţite pentru evaluarea riscurilor

94
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

implicate de expunerea oamenilor şi mediului la substanţele chimice. Din cauze


practice, metodologiile de evaluare a riscului pentru sănătatea umană şi a celui de
mediu s-au dezvoltat independent. Totuşi se simte necesitatea unei abordări
integrate pentru evaluarea riscului, care se adresează situaţiilor din viaţa reală
care presupun expuneri la compuşi chimici multipli. Ca răspuns la această
necesitate, IPCS în colaborare cu Agenţia de Protecţie a Mediului (US EPA)
Comisia Europeană (EC) şi alte organizaţii internaţionale şi naţionale au iniţiat
activităţi pentru a dezvolta şi a promova integrarea abordărilor privind evaluarea
riscului asupra sănătăţii umane şi mediului.
Evaluarea integrată a riscului reprezintă o abordare ştiinţifică care combină
procesul de estimare a riscului pentru oameni, biotopuri şi resurse naturale într-o
singură evaluare. Ca urmare, beneficiile potenţiale ale integrării sunt o exprimare
coerentă a rezultatelor evaluării, interdependenţa rezultatelor, identificarea
speciilor indicatoare, calitate îmbunătăţită a rezultatelor evaluării şi eficienţă în
folosirea şi generarea datelor.
Evaluarea integrată a riscului este o abordare ştiinţifică unitară care
combină procesele de estimare a riscului pentru oameni, biotopuri şi resurse
naturale într-o singură evaluare. Această abordare integrată poate fi aplicată unei
mari diversităţi de procese, printre care:
• evaluarea efectelor acţiunilor propuse
• estimarea efectelor remanente ale acţiunilor trecute
• evaluarea acţiunilor desfăşurate într-un loc specificat
• evaluarea riscurilor legate de substanţe toxice independent de locaţie
Integrarea se manifestă în toate fazele procesului de evaluare de la
planificarea evaluării şi până la luarea deciziei.
Integrarea evaluărilor de sănătate şi ecologice aduce 5 avantaje majore.
Integrarea evaluării riscului asupra sănătăţii şi mediului este facilitată folosind un
cadru care identifică elementele evaluării riscului. Cele mai multe abordări

95
Anca Mădălina Dumitrescu

reflectă patru etape de bază: o definire a problemei, o caracterizare a expunerii, o


caracterizare a relaţiei dintre expunere şi efecte şi o sinteză a acestor informaţii
pentru estimarea riscului.

Figura 2.6. Evaluarea integrată a riscului

Definirea problemei este o fază decisivă a procesului de evaluare a riscului.


Prima etapă pentru iniţierea formulării problemei şi evaluarea în sine este un
dialog care clarifică obiectivele de management, scopul şi domeniul de aplicare al
evaluării şi resursele disponibile pentru realizarea evaluării. Se decide dacă este
necesară o evaluare a riscului şi cine ar trebui implicat în procesul de evaluare şi
de management al riscului. Ca activitate iniţială în formularea problemei, sunt
inventariate informaţiile privitoare la elementele de stres cunoscute sau
suspectate la efectele observate sau ipotetice. La sistemele cu risc potenţial
acestea sunt integrate pentru a genera două tipuri de răspuns: obiectivele
evaluării şi modele conceptuale. Obiectivele evaluării sunt atributele specifice şi
entităţile care trebuiesc evaluate şi protejate. Criteriile pentru alegerea
obiectivelor evaluării includ consideraţii despre relevanţă, aplicabilitate şi

96
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

utilitate. Modelul conceptual este o reprezentare a relaţiilor dintre sursa


elementelor de stres şi obiectivele evaluării. Metodele utilizate în evaluarea
ipotezelor de risc reflectate în modelul conceptual sunt descrise în planul de
analiză, produsul final al etapei de formulare a problemei. Planurile de analiză
asigură informaţiile necesare pentru a determina că evaluarea va furniza tipul şi
calitatea necesară a datelor pentru managementul corect al situaţiei.
Temele de evaluare – o abordare integrată oferă ocazia de a se dezvolta şi
concentra pe probleme comune atât din perspectiva sănătăţii cât şi a mediului.
Ar asigura consistenţa în domeniile spaţiale şi temporale ale celor două tipuri de
evaluare, îmbunătăţind calitatea informaţiilor şi a proceselor utilizate în luarea
deciziilor. O abordare integrată asigură luarea adecvată în considerare a riscurilor
pentru oameni prin evaluarea riscurilor pentru celelalte organisme care
influenţează sănătatea şi bunăstarea oamenilor.
Obiectivele evaluării – integrarea ar favoriza coerenţa obiectivelor utilizate
pentru a evalua sănătatea şi riscurile ecologice. Cunoaşterea comportării
mediului sau a modului de acţiune a unui element de stres poate elucida
senzitivitatea obiectivelor potenţiale ecologice sau privind sănătatea umană. În
plus, cunoaşterea sensibilităţii ecologice poate sugera ce efecte indirecte asupra
oamenilor pot fi identificate ca obiective.
Modelele conceptuale – în evaluările integrate ar reflecta sursele comune şi
căile de transport ale factorilor de stres pentru mediu. Oamenii ar trebui
consideraţi un alt receptor potenţial pe aceste căi. Asemenea modele ar reflecta o
listă mai completă a ipotezelor de risc legată de factorii de mediu, inclusiv
încorporarea surselor multiple, căilor de expunere multiple, efectelor directe
multiple şi a posibilităţii existenţei efectelor indirecte.
Caracterizarea expunerii – reprezintă estimarea concentraţiilor, dozelor sau a
gradului de contact al factorilor de stres chimici, fizici sau biologici la care
indivizii, sau populaţiile, sau ecosistemele sunt sau ar putea fi expuse. Obiectivul

97
Anca Mădălina Dumitrescu

caracterizării expunerii este de a măsura sau de a modela expunerea în funcţie de


căile de propagare, intensitate, domeniile spaţiale şi temporale, utilizând
elemente care pot fi combinate cu caracterizarea efectelor. Domeniul spaţial se
referă la dimensiunea geografică a problemei. Domeniul temporal se referă la
durata, frecvenţa şi momentul expunerii.
Caracterizarea expunerii necesită evaluarea caracteristicilor elementului de
stres, identificarea şi proprietăţile factorilor chimici, fizici sau biologici, implică
identificarea şi cuantificarea tuturor surselor. Alt aspect se referă la căile de
răspândire, ceea ce duce la transformarea modelului conceptual într-un model
cantitativ al distribuţiei şi a căilor de expunere pentru organismele şi
ecosistemele vizate, la cuantificarea transportului, transformării şi proceselor de
degradare survenite pe căile de răspândire.
Sursele şi emisiile – într-o abordare integrată este util să se considere întregul
ciclu de viaţă a unui factor de stres astfel încât să se identifice toate sursele
potenţiale de emisie care pot conduce la expunerea oamenilor şi a celorlalte
organisme vii.
Căile de răspândire – cunoscând toate sursele de emisie ar trebui identificate
căile de expunere pornind de la aceste surse la organismele sau ecosistemele
receptoare, precum şi zonele comune ale acestor căi către diferiţi receptori.
Modelele de transport – căile de expunere comune pentru două sau mai multe
organisme sau ecosisteme receptoare pot fi descrise prin modele comune de
transport incluzând aspecte ca difuzia, partiţionarea, bioacumularea şi degradarea
biotică sau abiotică. Aceste procese sunt determinate de caracteristicile
substanţei, de mediul de dispersie şi de organismul sau ecosistemul receptor. Cei
mai mulţi factori nocivi trebuie să fie în contact cu organismele pentru a provoca
un efect. Contactul şi transportul intern pot fi modelate similar pentru diferitele
organisme.

98
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

Măsura parametrilor expunerii – aplicarea descrierilor comune ale surselor şi


emisiilor şi modelele comune de transport şi contact implică aceleaşi valori şi
unităţi pentru toţi parametrii care nu sunt specifici unui anumit receptor.

Figura 2.7. Model conceptual pentru căile de expunere

Caracterizarea efectelor constă în două etape distincte:


• identificarea pericolului – identificarea efectelor adverse pe care le poate
provoca un factor de stres oamenilor sau populaţiilor, mediului sau resurselor
naturale.
• analiza răspunsului la expunere – estimarea relaţiei dintre nivelul de expunere
şi incidenţa şi severitatea unui efect. Caracterizarea efectelor necesită
evaluarea integrităţii, siguranţei şi relevanţei datelor de care se dispune,
evaluarea naturii, intensităţii şi timpului în care apar efectele adverse cu relaţie
cauzală cu factorul de stres, identificarea modului de acţiune, cuantificarea
relaţiei dintre expunere şi răspuns. De asemenea realizează legătura dintre

99
Anca Mădălina Dumitrescu

datele experimentale sau din literatură şi obiectivele evaluării, precum şi


evaluarea efectelor indirecte.
Efectele raportate şi modul de acţiune – integrarea caracterizării efectelor ar
trebui să fie bazată pe înţelegerea modurilor comune de acţiune a factorilor
nocivi asupra organismelor, inclusiv a oamenilor. În plus, identificarea
similarităţii efectelor ca natură, intensitate şi durată asupra diferitelor specii, ca şi
a sensibilităţilor diferiţilor receptori, poate permite o înţelegere mai bună a
riscului real al acestor organisme şi ajută la identificarea punctelor de interes.
Biomarkeri şi indicatori – mecanismele de acţiune comune identificate pentru
mai multe specii pot conduce la identificarea şi utilizarea biomarkerilor şi a altor
indicatori cu efect comun asupra oamenilor şi altor receptori. Cunoaşterea
aplicabilităţii unor asemenea indicatori de efect va îmbunătăţi abilitatea de a
estima efectele asupra altor specii în cadrul evaluării. În plus, standardizarea unor
asemenea măsuri va îmbunătăţi abilitatea de înţelegere a mărimii efectelor asupra
unei varietăţi de receptori.
Modelarea binomului expunere – răspuns folosirea similarităţii mecanismelor de
acţiune dintre oameni şi receptorii ecologici reprezintă adevărata forţă a
abordării integrate. Bazându-se pe mecanisme de acţiune comune, modelarea
binomului expunere-efect pentru oameni şi alte specii vor utiliza aceleaşi
principii aceste eforturi se vor materializa în modele continue expunere –
răspuns, faţă de abordarea bazată pe teste statistice.
Efecte directe şi indirecte – integrarea caracterizării efectelor ar trebui să ia în
considerare atât efectele directe cât şi cele indirecte rezultate la expunerea la un
factor nociv. Efectele indirecte rezultă din relaţia cu procesele de mediu. Analiza
integrată a efectului ar trebui să recunoască influenţele ”în cascadă” a unui sau
mai multor factori nocivi.
Caracterizarea riscului este o fază a evaluării riscului care combină
rezultatele caracteristicilor expunerii şi efectelor ca să stabilească riscurile pentru

100
2. Evaluarea riscurilor de mediu în procesele chimice

fiecare obiectiv, estimează incertitudinile asociate cu riscurile şi rezumă


rezultatele pentru utilizatori.
Relaţia expunere-efecte – în cel mai simplu caz, într-un model expunere –
răspuns estimarea unei expuneri este folosită pentru estimarea unui răspuns.
Integrarea devine mai dificilă când au fost observate efectele şi trebuie găsită
cauza sau sunt disponibile mai multe seturi dovezi.
Determinarea cauzelor – cauzele trebuie determinate atunci când efectele
aparente sunt asociate cu contaminare chimică sau cu alt agent nociv. Exemplele
de efecte aparente includ incidenţa crescută a cancerului, moartea speciilor
acvatice sau încetinirea creşterii copacilor. În evaluarea riscului pentru sănătatea
umană sau a riscului ecologic au fost găsite numeroase criterii pentru
determinarea cauzelor. O evaluare integrată ar utiliza un set comun de dovezi, de
criterii şi o interpretare comună pentru a determina cauza efectelor observate la
oameni şi mediu şi care, aparent, sunt asociate cu o cauză comună.
Combinarea dovezilor – caracterizarea riscului trebuie să găsească cea mai
bună estimare a riscului din mai multe surse de efecte. Acestea pot include
rezultatele testelor de toxicitate pe diferite specii, rezultatele testelor de toxicitate
pentru o singură substanţă chimică sau pentru amestecuri, estimări ale
expunerilor derivate din diferite modele şi din măsurători realizate în mediu.
Aceste dovezi pot fi cuantificate cantitativ şi combinate. Aceste tipuri de dovezi
multiple trebuie integrate şi abordarea trebuie să ia în considerare simptomele
specifice unei expuneri asupra mai multor tipuri de receptori.
Incertitudinea – este unul din elementele importante ale evaluării riscului.
Prin analiza incertitudinii riscurile legate de diverşi factori nocivi pot fi exprimate
într-o formă comună. În momentul actual, analiza incertitudinii este îngreunată
de diversitatea terminologiei.
Integrarea evaluărilor de risc asupra sănătăţii umane şi a sistemelor
ecologice prezintă avantaje evidente. Pentru toate evaluările de risc pentru

101
Anca Mădălina Dumitrescu

formularea problemelor ar trebui folosită o echipă multidisciplinară care să


identifice sursele de risc, să selecteze obiectivele, să definească mediul afectat şi
să dezvolte un model conceptual.

102
3. Analiza situaţiilor de urgenţă

III. ANALIZA SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ

Daniel Dinculescu, Luminiţa Gîjiu

Dezvoltarea industrială actuală pe plan mondial, în special dezvoltarea


industriei chimice şi petrochimice, dar şi a altor industrii de proces, presupune
considerarea posibilităţii producerii unor evenimente nedorite (accidente mai
mult sau mai puţin grave) şi a impactului lor asupra mediului alături de
proiectarea şi operarea instalaţiilor industriale (Maria, 2007). Numărul mare de
substanţe chimice utilizate în prezent, multe dintre ele cu efect nociv, a impus
efectuarea unor studii sistematice şi elaborarea unei metodologii de evaluare a
riscului în unităţi industriale, precum şi de evaluare a impactului poluanţilor
asupra mediului.
Producerea unor accidente chimice majore, larg mediatizate în mass-
media, a impus adoptarea la nivel european a unor acte normative referitoare la
controlul riscului producerii de accidente majore. Legislaţia UE (Directiva
Consiliului 2012/18/UE) actualizează legislaţia anterioară transpusă iniţial în
România prin adoptarea HG-95/2003 (înlocuită de Hotarârea nr. 804 din 25
iulie 2007) şi a unui pachet de acte normative privind „Controlul Activităţilor
care Prezintă Pericole de Accidente Majore în care sunt Implicate Substanţe
Periculoase”. Măsurile prevăzute în aceste acte legislative urmăresc prevenirea

103
Daniel Dinculescu, Luminiţa Gîjiu

accidentelor majore şi limitarea consecinţelor unor astfel de evenimente asupra


omului şi mediului înconjurător.
Cele mai frecvente tipuri de accidente întâlnite (şi cele mai spectaculoase şi
larg mediatizate totodată) sunt cele de tipul exploziei şi/sau combustiei. Nu mai
puţin importante, emisiile de substanţe toxice sunt cunoscute publicului în
special prin daunele produse mediului înconjurător. Reacţiile chimice exoterme
asociate cu situaţiile anterior menţionate implică materiale aflate în toate stările
de agregare. Cunoaşterea datelor legate de aceste reacţii permite obţinerea unor
informaţii absolut necesare pentru analiza accidentelor în vederea modelării lor
pentru estimarea posibilelor consecinţe (Varma şi Morbidelli, 1999; Maria,
2007).
Analiza şi evaluarea riscului în cadrul proceselor industriale constituie deja
metode de rutină în etapele de proiectare, exploatare şi analiză a unei instalaţii
date. Identificarea riscului unui sistem industrial implică:
- Identificarea pericolului de accident;
- Evaluarea consecinţelor unui posibil accident;
- Evaluarea probabilităţii de producere a accidentelor majore;
- Prevenirea accidentelor şi stabilirea unui prag de acceptabilitate a riscului.
În general, termenul de „risc” este asociat cu probabilitatea de apariţie a
unui eveniment nedorit în cadrul unei instalaţii industriale şi este mai puţin
asociat cu consecinţele sale. Siguranţa industrială reprezintă o calitate a
sistemului, fiind exprimată indirect prin intermediul relaţiei sale cu noţiunea de
risc.
Cele mai frecvente definiţii ale riscului utilizate în literatură sunt (Maria,
2007):
- o combinaţie între probabilitatea de apariţie a unui eveniment nedorit şi
consecinţele sale;

104
3. Analiza situaţiilor de urgenţă

- probabilitatea de apariţie a unui eveniment nedorit pentru mai multe


scenarii posibile de producere a lui;
- produsul dintre probabilitatea de apariţie a evenimentului nedorit şi
consecinţele cuantificabile ale sale.
Cuantificabil, riscul poate fi definit şi ca o funcţie de probabilitatea ca un
eveniment specific nedorit să se întâmple în viitor, cu o anumită periodicitate sau
în circumstanţe specifice.
Riscul poate fi exprimat în termeni:
- calitativi (înalt, mediu, mic, tolerabil, intolerabil, acceptabil);
- semi-calitativi, când cele două componente ale riscului (probabilitatea
de apariţie a accidentului şi consecinţele evenimentului nedorit) sunt
definite calitativ, dar combinate apoi pentru a furniza valori pseudo-
cantitative ale riscului ce permit o ierarhizare a scenariilor de
evenimente nedorite;
- cantitativi, prin evaluarea numerică a funcţiei de verosimilitate a unui
eveniment nedorit, precum şi a unor indicatori ce iau în considerare
consecinţele potenţiale ale unui accident.
Se pot evidenţia două mari categorii de metode de evaluare a riscului unei
unităţi industriale sau al unui proces chimic: metode probabilistice (de
eşantionare) bazate pe estimarea probabilităţii de apariţie a unor evenimente
viitoare şi a consecinţelor lor şi metode analitice bazate pe modele matematice
deterministe şi pe mecanismul fenomenelor studiate.
Analiza de risc a unei unităţi industriale face parte dintr-un concept mai
larg, şi anume managementul riscului. Acesta consideră toate aspectele legate de
funcţionarea unei unităţi industriale pentru preîntâmpinarea şi tratarea
corespunzătoare a unui eveniment nedorit (Maria, 2007). Managementul riscului
include: evaluarea riscului, măsuri de reducere a riscului şi planuri de intervenţie
în caz de pericol (Fig. 3.1).

105
Daniel Dinculescu, Luminiţa Gîjiu

Evaluarea riscului

Iterativ
Managementul
riscului

Reducerea Planificarea
riscului de urgenţă

Figura 3.1. Procesul iterativ al asigurării calităţii managementului riscului (adaptat după
Maria, 2007)

Pentru asigurarea unei calităţi corespunzătoare, managementul riscului


unei unităţi industriale trebuie să fie un proces iterativ, de reactualizare continuă
a celor trei componente menţionate. Actualizarea cuprinde: reevaluarea riscului,
implementarea unor măsuri de răspuns în caz de urgenţă, determinarea
modalităţilor de reducere a riscului, analiza raportului beneficiu-cost de
implementare a unor măsuri adecvate, implementarea de măsuri de reducere a
riscului la un nivel acceptabil din punct de vedere al practicii industriale.
Managementul riscului implică identificarea continuă a posibilelor pericole şi
evaluarea riscului asociat lor. Trebuie avută în vedere o analiză periodică a
măsurilor de reducere a riscului pentru asigurarea capacităţii de control a
pagubelor post accident prin intermediul planurilor de intervenţie de urgenţă
(Maria, 2007).
Etapele analizei de risc pentru o unitate, sistem sau proces industrial sunt
prezentate în Fig. 3.2. iar etapele analizei de reducere a riscului sunt redate în
Fig. 3.3 (Maria, 2007). Scopul măsurilor de reducere a riscului este acela de a
diminua atât probabilitatea de apariţie a accidentului, cât şi acela de a limita
consecinţele unui accident până când acestea ajung la un nivel acceptabil.

106
3. Analiza situaţiilor de urgenţă

Compararea
informaţiilor despre
proces/activitate

Identificarea
pericolului Evaluarea Reducerea
riscului riscului
Clasificarea
Iterativ

pericolului

Ajustarea scenariilor pe
Definirea scenariului (pentru baza evaluării de risc şi a
pericole de risc ridicat) impactului măsurilor de
reducere a riscului

Figura 3.2. Etapele evaluării riscului (adaptat după Maria, 2007)

Evaluarea riscului

Revizuirea măsurilor
existente

Identificarea
măsurilor
suplimentare Reducerea
riscului
Realizarea analizei
cost/beneficiu

Revizuirea pentru
acceptabilitate – Minim
practicabil rezonabil

Acceptarea sau
implementarea măsurilor
preventive/de control

Figura 3.3. Etape şi măsuri de reducere a riscului (adaptat după Maria, 2007)

3.1. EVALUAREA RISCULUI DATORAT PREZENŢEI


SUBSTANŢELOR PERICULOASE PENTRU MEDIU. INDICATORI
ŞI METODE DE EVALUARE – ASPECTE GENERALE

Numărul mare de compuşi utilizaţi în economia mondială precum şi


prezenţa celor noi intraţi în fabricaţie în fiecare an reprezintă argumente în

107
Daniel Dinculescu, Luminiţa Gîjiu

favoarea ideii că un număr semnificativ de substanţe chimice pot fi periculoase


pentru om şi mediu.
Pornindu-se de la identificarea tuturor substanţelor periculoase pentru om
şi ţinând seama că omul reprezintă doar o parte a mediului, se conturează
imediat ideea că evaluarea riscului trebuie să ţină cont de toate elementele
mediului în vederea reducerii posibilităţilor de apariţie a unor accidente
industriale (Varma şi Morbidelli, 1999, Maria, 2007, Directiva Consiliului
2012/18/UE). Elementul de pericol pentru mediu este alcătuit din trei elemente:
sursa pericolului, calea de transmitere şi receptorul, acestea fiind interconectate.
Sursa de pericol pentru mediu poate fi dată, pe de o parte, de cantitatea de
materiale periculoase existente, iar, pe de altă parte, de procese ce prevăd
manipularea sau transportul unor substanţe periculoase.
Un compus chimic sau un amestec de compuşi poate fi definit şi evaluat
în funcţie de proprietăţile fizice, chimice şi biochimice, precum şi de proprietăţi
eco-toxicologice sau de persistenţa în mediu.
Evaluarea indicatorului de pericol al unei unităţi industriale se efectuează
pe baza cantităţii de materiale periculoase stocate pe teritoriul unităţii industriale.
Indicatorul de pericol este stabilit pe baza unor limite cantitative,
reglementate prin legislaţie pentru fiecare tip de material în parte (Maria, 2007).
Calea fizică prin care poluantul eliberat ajunge şi se propagă în mediu reprezintă
calea de transmitere a pericolului.
Dacă se doreşte o definire completă a scenariului accidentului în vederea
evaluării consecinţelor acestuia, înţelegerea mecanismului/mecanismelor de
transport implicate capătă o importanţă vitală. Legat de calea de transmitere,
viteza cu care poluantul ajunge de la sursă la receptori reprezintă un aspect
esenţial al unui scenariu de accident (Varma şi Morbidelli, 1999; Maria, 2007).
Căile de transmitere nu se rezumă numai la calea aeriană (influenţată de
factori meteorologici), ci le includ şi pe cele terestre şi subterane prin care

108
3. Analiza situaţiilor de urgenţă

poluantul ajunge în afara unităţii la kilometri distanţă. O viteză de propagare


mare induce un potenţial de distrugere a mediului considerabil sporit reducând
posibilitatea de stopare a scurgerilor de poluant la distanţe mari, dar şi timpul
necesar avertizării şi evacuării zonelor aflate în calea poluanţilor. Accidentul
termic, dat fiind impactul puternic asupra mediului, poate afecta considerabil
sursa, căile de transmitere, dar şi receptorii aflaţi în cale. Trebuie menţionat
faptul că incendiile de obicei sunt însoţite şi de emisii de reziduuri de ardere care
pot la rândul lor afecta mediul.
Receptorii unui accident chimic sau biologic sunt legaţi direct sau indirect
de evaluarea consecinţelor respectivului eveniment nedorit. Trebuie avut în
vedere faptul că măsurile de prevenţie pot fi aplicate mai uşor asupra surselor şi
căilor de transmitere, în timp ce receptorii sunt mai dificil de deplasat sau
modificat (Maria, 2007). Dată fiind natura diferită a receptorilor pentru
standardizarea testelor sunt folosite organisme din câteva clase de specii: peşti,
alge, crustacee, moluşte, amfibii, nevertebrate, plancton, protozoare, insecte
(Maria, 2007).
Analiza unei unităţi industriale din punct de vedere al evaluării riscului
pentru mediu implică inventarierea compuşilor periculoşi, a cantităţilor deţinute
de unitatea respectivă, dar şi evaluarea frecvenţei şi a consecinţelor accidentelor.
Estimarea consecinţelor accidentelor se poate face pe baza unor modele
de transport, de acţiune şi evoluţie a scăpărilor de substanţe periculoase şi
cuprinde după caz: diluţia/dispersia poluanţilor în mediu împreună cu profilele
de concentraţie în timp, în zona afectată, relaţii de toxicitate între doza de
poluant şi răspunsul din mediu, criteriile de ecotoxicitate aferente, istoricul
accidentelor, dar şi efecte întârziate şi pe termen lung ale scăpărilor de poluant.

109
Daniel Dinculescu, Luminiţa Gîjiu

3.1.1. Criterii de clasificare a substanţelor chimice (reglementări)


Din numărul total de substanţe chimice cunoscute la această oră
aproximativ o sutime sunt produse comercializate şi utilizate în cantităţi mari.
Multe dintre acestea sunt eliberate accidental şi constituie un pericol pentru
organismele vii, sănătate oameni, mediu. Aceste „substanţe periculoase”
(poluanţi, substanţe toxice) sunt caracterizate şi clasificate pe baza unor criterii şi
indici complecşi (Maria, 2007). De exemplu, ţinându-se cont de modul de
eliberare, se pot identifica „poluanţi ai mediului” (ex. bioxidul de carbon,
bioxidul de sulf etc.), poluanţi eliberaţi tipic la concentraţii mici, dar pe o
perioadă lungă de timp, dar şi poluanţi eliberaţi spontan şi în mod neprevăzut la
concentraţii mari ce reprezentă un pericol acut (ex. compuşi chimici eliberaţi în
caz de accident industrial).
Printre industriile şi domeniile de activitate ce manipulează un număr
însemnat de compuşi periculoşi, în cantităţi mari, cu un pericol potenţial crescut
pot fi enumerate rafinăriile şi depozitele, staţiile de distribuţie combustibili
lichizi, generatoarele de electricitate, sondele petroliere, conductele de gaze,
industria alimentară, industria uşoară, industria metalurgică şi cea electronică,
industria chimică, precum şi unele unităţi publice (Maria, 2007).
Estimarea gradului de pericol implică utilizarea unor indicatori, denumiţi
indici de substanţe periculoase. În afară de aceştia, există şi un set de indicatori
de calitate a mediului (sol, aer, apă) ce defineşte gradul de poluare a unei zone
sau de încadrare în zona de acceptabilitate în raport cu anumite reglementări
(norme privind cantităţi/concentraţii maxime admise) (Maria, 2007; Directiva
Consiliului 2012/18/UE). Posibile efecte ale substanţelor toxice asupra sănătăţii
sau asupra mediului pot fi: intoxicarea, sufocarea, incendiul, oxidarea (iniţierea
aprinderilor), explozia, arsurile chimice, degerăturile, infecţiile, contaminarea
mediului (sol, aer, apă). Date fiind cele anterior menţionate, o posibilă clasificare
a substanţelor după efectul produs ar putea fi:

110
3. Analiza situaţiilor de urgenţă

- asfixiante sau sufocante (ex. metanul, bioxidul de carbon etc.);


- toxice generale (ex. monoxidul de carbon, acidul cianhidric etc.).
- iritante (ex. acizi şi baze tari, fenoli etc.);
- narcotice (ex. protoxidul de azot, hidrocarburi etc.);
- toxice diverse (vapori metale, compuşi volatili ai metalelor etc.).
Substanţele periculoase pentru mediu au impus stabilirea unei categorii
aparte, inclusă în scopul reglementării substanţelor chimice care prezintă risc de
producere a unor accidente majore (Maria, 2007). Astfel, se justifică apariţia în
această categorie a substanţelor foarte toxice pentru organismele acvatice,
precum şi a substanţelor toxice ce pot induce efecte negative pe termen lung în
mediu acvatic (Maria, 2007).
România şi-a armonizat (până în 2007) legile, regulamentele şi prevederile
administrative naţionale în conformitate cu prevederile directivelor Europene
(perioada de transpunere). Momentan, se pot distinge multe clasificări şi
indicatori de clasificare a substanţelor periculoase pe baza proprietăţilor fizico-
chimice, stabilităţii, indicilor de toxicitate etc. (de ex. sistemul armonizat EEC
79/831/1981; NOTIF/15/1989; sistemul de clasificare al Environment
Protection Agency EPA – USA, etc.). Anul 1991 a marcat adoptarea de către
Comunitatea Europeană a criteriilor de clasificare a substanţelor periculoase
pentru mediu, iar în anul 1993 au fost reactualizate şi publicate în cadrul
Directivei 93/21/CEE (Maria, 2007). Criterii similare au fost ulterior
implementate în legislaţia tuturor ţărilor vest şi nord europene. Dezvoltarea
capacităţilor de calcul şi de stocare a informaţiei, creşterea presiunii sociale prin
intermediul organismelor internaţionale ONU, UNESCO, EC etc. au condus la
stabilirea unui control cât mai strict, de limitare şi eliminare a surselor de poluare
a mediului, dar şi la caracterizarea şi stocarea informaţiilor privitoare la diverşi
agenţi poluanţi.

111
Daniel Dinculescu, Luminiţa Gîjiu

3.1.2. Scurt istoric al reglementărilor


În anul 1980 au fost demarate două proiecte pentru stabilirea unor criterii
de clasificare a substanţelor periculoase pentru mediu (Maria, 2007), unul iniţiat
de Comisia Comunităţii Europene şi un altul ce a reprezentat o cooperare între
unele ţări nord-Europene (Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, Islanda).
Cooperarea ţărilor nordice a presupus trei condiţii: criteriile de clasificare a
compuşilor intrinseci ai substanţelor chimice şi rezultate obţinute de la un număr
limitat de teste trebuie să fie simple şi unanim (internaţional) acceptate; criteriile
de clasificare a compuşilor trebuie să acopere toate aspectele relevante pentru
mediu; criteriile de clasificare a compuşilor trebuie să fie relativ simple şi uşor de
înţeles, chiar de către utilizatorii neexperimentaţi. Ca urmare a celor două studii
anterior menţionate, în anul 1987 s-a luat decizia ca modelele de clasificare
dezvoltate să fie comparate pentru cel puţin 100 de substanţe chimice. Grupul
de Consilieri Ştiinţifici UE a recomandat în 1988 pe baza acestor studii şi teste
privind peste 100 de substanţe clasificate valorile limită pentru încadrarea
substanţelor periculoase. Comisia daneză, pe baza acestor informaţii, a propus
un model de clasificare lărgit, preluat ulterior (1989) într-un sistem unic al UE de
clasificare şi etichetare a substanţelor chimice periculoase pentru mediu. În
comparaţie cu modelul Nordic, acest nou model exclude toxicitatea acută faţă de
mamifere introducând un al treilea nivel de toxicitate acvatică, introduce un nivel
intermediar de toxicitate, iar substanţele periculoase sunt clasificate separat de
cele bioacumulabile (Varma şi Morbidelli, 1999; Maria, 2007; Directiva
Consiliului U.E. 2012/18/UE).
În 1990 Gustafsson şi Ljung (Maria, 2007) publică raportul final al
studiului ţărilor nordice, unde formulează o serie de recomandări pentru
clasificarea şi etichetarea substanţelor periculoase, precum şi prezentarea datelor
de mediu: clasificarea substanţelor periculoase pentru mediu trebuie realizată pe
baza criteriilor de toxicitate, biodegradabilitate, bioacumularea substanţelor în

112
3. Analiza situaţiilor de urgenţă

mediu, clasificarea preparatelor rezultate din sinteză se realizează numai în cazul


în care în procesele de sinteză sunt utilizate una sau mai multe substanţe
considerate periculoase pentru mediu, etichetarea substanţelor periculoase
trebuie să se realizeze cu ajutorul unor simboluri speciale, folosind fraze de
pericol (H) şi fraze de precauţie (P), datele privitoare la mediu, sănătate şi
periculozitatea substanţelor trebuie sistematizate şi prezentate în tabele speciale.
Acestea trebuie să conţină, pe lângă datele de bază (proprietăţi, toxicitate,
biodegradabilitate, bioacumulare), şi informaţii privind riscul diverşilor compuşi
chimici, precum şi măsuri de protecţie. Rezultatele sunt adoptate prin Directiva
67/548/EEC/01.03.1991 de clarificare şi etichetare a substanţelor periculoase.
Au existat astfel mai multe sisteme de clasificare şi etichetare a
substanţelor periculoase, precum (Maria, 2007, Directiva Consiliului U.E.
2012/18/UE): clasificarea substanţelor periculoase în sistem german (WGK0-
WGK3); sistemul UE al frazelor de pericol (H200-H499), al frazelor de
precauţie (P100-P509) şi al claselor de substanţe periculoase, bazat pe indici de
toxicitate (Oral LD50, Inhal LC50, Fish LC50, Daphnia EC50, Algae EC50,
Bacteria EC10), bioacumulare (BCF, Kow), biodegradabilitate (BOD5/COD);
sistemul Nordic de excludere a substanţei din analiza de risc bazat pe
disponibilitatea în mediu (MW) şi distribuţia sa în aer (PEDair) şi apă, sistemul
EPA / NFPA (USA) etc.
Pentru armonizarea diverselor sisteme de clasificare s-au luat mai multe
decizii la nivel European, cu participarea reprezentanţilor ţărilor EC şi EFTA:
Conferinţa „Environmental classification and labelling of chemicals”, martie
1991, Uppsala (Sweden); OECD Workshop on „Certain aspects of the
classification of chemicals”, noiembrie 1991, Paris. Cu ocazia evenimentelor
anterior menţionate s-a concluzionat că armonizarea internaţională a clasificării
este absolut necesară, cu atât mai mult cu cât efectele sale influenţează pe termen

113
Daniel Dinculescu, Luminiţa Gîjiu

lung sănătatea utilizatorilor de substanţe chimice; facilitarea comerţului cu


substanţe chimice; reducerea numărului de teste de clasificare.
În urma rediscutării tuturor criteriilor de clasificare a substanţelor din
perioada anilor 1970-1990 la Washington, în februarie 1992 a fost elaborat un
raport analizat ulterior la Bruxelles, în aprilie 1992, la întâlnirea comună a ţărilor
OECD şi a altor organizaţii internaţionale reprezentative. Deciziile finale au
prevăzut următoarele recomandări (Maria, 2007): adoptarea criteriilor elaborate
de specialiştii ţărilor membre UE împreună cu specialiştii din ţările nordice, ca
punct de start pentru elaborarea unui sistem unic de clasificare pentru mediul
acvatic; dezvoltarea comună a criteriilor pentru ceilalţi factori de mediu inclusiv
pentru substanţele care au efect negativ asupra stratului de ozon; dezvoltarea
comună a procedurilor şi metodologiilor de clasificare a proceselor de sinteză
chimică.
Anul 1993 a marcat o nouă etapă de reactualizare a clasificării substanţelor
chimice şi au stat totodată la baza elaborării băncilor de date privind informaţii
referitoare la substanţe chimice.
Deşi cuantificarea informaţiilor în aceste bănci de date nu este unanim
acceptată, existând diferite metode statistico-experimentale de caracterizare
individuală şi combinată a poluanţilor, Directiva 67/548/EEC şi Directiva
2001/59/EC au impus reglementări privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea
substanţelor periculoase (Maria, 2007).
Clasificarea substanţelor în funcţie de efectele lor asupra mediului (Varma şi
Morbidelli, 1999; Directiva Consiliului U.E. 2012/18/UE) ţine cont de faptul că
substanţele sunt în general foarte răspândite şi au o mare diversitate structurală,
pot migra relativ uşor pe distanţe considerabile de la sursă, se pot acumula în
mediu şi în organismele terestre sau acvatice şi produc efecte într-o gamă largă
asupra sănătăţii, nu de puţine ori conducând chiar la efecte sinergetice.

114
3. Analiza situaţiilor de urgenţă

Clasificarea substanţelor periculoase în funcţie de pericolele asociate se bazează pe


dimensiunea vătămărilor produse de acestea şi limitele de expunere admise,
constatându-se următoarele posibile efecte: mecanice (rănirile datorate acţiunilor
mecanice provocate de unda de şoc şi de obiecte proiectate de suflul
exploziei - de ex. o suprapresiune de 200 mbar poate conduce la spargerea
timpanelor); termice ( rănirile datorate acţiunii radiaţiei calorice, a flăcărilor şi
incendiilor, de ex. o radiaţie de 5 kW/m2 conduce la apariţia veziculelor pe piele,
iar una de 50 kW/m2 conduce la vătămări ale structurilor de oţel) ; toxice (în
principiu nu există substanţă toxică sau netoxică, efectul fiind dăunător sau
folositor în funcţie de cantitatea ingerată).

3.2. EXEMPLE DE ACCIDENTE CE IMPLICĂ EFECTE


TERMICE, TRATATE CANTITATIV ÎN LITERATURĂ

3.2.1. Modelul „mingii de foc”(BLEVE, „Fireball”) (AIChE, 2000;


Maria, 2007) este un caz ce se referă la explozia unui recipient sub presiune în
care se află un lichid inflamabil, la o temperatură peste temperatura de fierbere.
Apariţia unei rupturi în recipient determină o evacuare rapidă a lichidului în
fierbere, rezultând, prin aprindere, o „minge de foc” cu propagare rapidă a
incendiului în mediul înconjurător. Suflul exploziei nu este important (Maria,
2007), în schimb numărul de fragmente de vas este un factor ce trebuie
considerat în calculele privind efectele directe sau indirecte (de tip „domino”
(Maria şi colab., 2014)). Se pot evalua (AIChE, 2000):
• Diametrul maxim al mingii de foc (tipic Dmax = 10-100 m):
Dmax  5,8  3 M

• Durata combustiei mingii de foc (tipic tBLEVE = 1-10 s):

115
Daniel Dinculescu, Luminiţa Gîjiu


0, 45  M , pentru M  30000 kg
3
t BLEVE 
 2, 6  M , pentru M  30000 kg
6

• Înălţimea centrului mingii de foc (HBLEVE, m):
HBLEVE  0,75  Dmax
• Diametrul iniţial al emisferei de foc la nivelul solului (m):
Dinitial  1, 3  Dmax

• Fluxul radiant (Er, W/m2) primit de un receptor situat la distanţa L (m):


2, 2  a  R  ( H)c  M 2/3
Er 
4   X c2

a  2, 02   p w  X s 
0,09

 5328 
p w  101325  (RH)  exp  14, 4114  
 Ta 

• Fluxul radiant (Er, W/m2) primit de un receptor pe durata accidentului


(metoda rapidă):
Er  a  E  F21
R  M  ( H)c
E (fluxul radiant la suprafaţa mingii, tipic
  D2max  t BLEVE
200-400 kW/m2)
 H  (D/ 2)2
 (L2  H 2 )1,5 , (orizontal), dacă L  D/2

F21  
 L  (D/ 2) , (vertical), dacă L  D/2
2

 (L2  H 2 )1,5

Notaţii:
M – masa iniţială a lichidului inflamabil în mingea de foc (kg);
a – transmitanţa atmosferică (adimensională);

116
3. Analiza situaţiilor de urgenţă

R – fracţia radiată din căldura de combustie (adimensională, tipic 0,3);


(-H)c – căldura de combustie (J/kg);
Xc – distanţa de la mingea de foc la receptor (m);
pw – presiunea parţială a vaporilor de apă în aer (Pa);
Xs – distanţa curentă de propagare a radiaţiei de la suprafaţa mingii de foc
la receptor (m);
(RH) – umiditatea relativă a aerului (%);
Ta – temperatura ambientală (K);
D – diametrul mingii de foc;
L – distanţa până la receptor măsurată pe orizontală din centrul mingii de
foc;
H – distanţa de la centrul mingii la sol;
F21 – factori de vedere

3.2.2. Modelul arderii în bazin deschis


Modelul determină pericolul potenţial prin efectul de propagare (de
“domino”) al incendiului. Principalele variabile calculate sunt:
• viteza de descreştere verticală a nivelului (y) bazinului lichid
(dy / dt)max  0, 7  2  10 4 m s

tipic: (dy / dt)max  1, 27  10 6 ( H)c / H v

Hv  Hov  cp  (TBP  To )

• viteza de ardere masică a lichidului


mB   (dy/dt)max (pentru densitate lichid  cunoscută);

m B = 10-3  (-ΔH)c /H v (pentru densitate lichid  necunoscută);

• diametrul maxim al bazinului (Dmax, m):

Dmax  2  FL /[  (dy /dt)]

117
Daniel Dinculescu, Luminiţa Gîjiu

• înălţime (vizibilă) flacăra (H, m):


0,254
 mB 
 u* 
0,044
H/ D  6, 2  
   g  D 
 a 
uw
u*  (vânt important)
3 g  m B  D/ v
0,61
 mB 
H/D = 42    (absenţă vânt)
  g  D 
 a 
• înclinaţie () flacără faţă de verticală (direcţie flacăra identică cu cea a
vântului):

1, pentru u*  1
cos   
1/ u* , pentru u*  1

• puterea calorică emisă la sursă


o tipic: Eav = 50-120 kW/m2
o Eav  Em  exp( S  D)  Es [1  exp( S  D)]

• factorul de vedere geometric, prin modelul sursei radiative punctiforme


(FP):
FP  1/(4   x 2 )

• factorul de vedere maximal la nivelul solului (F21), prin modelul penei


de transmisie (cazul flăcării circulare verticale sau flăcării înclinate)
disponibil din diagrame (Maria, 2007)
• fluxul radiant primit de un receptor (Er, W/m2):
a   m B  ( H)c  A  FP , prin modelul sursei radiante punctiforme

Er  
  E  F , prin modelul de transmisie în pană (F de la modelul mingii de foc)
 a av 21 21

118
3. Analiza situaţiilor de urgenţă

a  2, 02   p w  X s 
0,09

 5328 
p w  101325  (RH)  exp  14, 4114  
 Ta 

• distanţa curentă de propagare a radiaţiei de la centrul flăcării la


receptor:

Xs  (H/2)2  (De  L)2

De  min(D, Dmax )

Notaţii:
H – înălţime flacără (m);
L – distanţa bazin – receptor pe orizontală (m);
(-H)c – căldura de combustie lichid (J/kg);

Hv – căldura de vaporizare lichid la temperatura de fierbere (J/kg);


cp – căldura specifică lichid (J/kg·K)
0
H v – căldura de vaporizare lichid la temperatura atmosferică (J/kg);
TBP – temperatura de fierbere lichid (K);
FL – debitul de lichid ce se scurge în bazin (m3/s)
dy/dt – viteza de ardere a lichidului (m/s);
D – diametrul echivalent al bazinului (tipic 1-50 m);
a – densitatea aerului (1,2 kg/m3 în condiţii ambiante);

v – densitatea vaporilor la punctul de fierbere (kg/m3);

Em – puterea calorică maxima emisă în spotul luminos (aprox.


140 kW/m2);
Es– puterea calorică maximă emisă de fum (aprox. 20 kW/m2);

119
Daniel Dinculescu, Luminiţa Gîjiu

S – 0,12-1 constantă experimentală;


x – distanţa din centrul flăcării la receptor (m);
a – transmitanţa atmosferică (vezi şi modelul „mingii de foc”);

pw – presiunea parţială a vaporilor de apă în aer (Pa);

 – fracţia de energie de combustie radiată (0,15-0,35; tipic 0,3);


(RH) – umiditatea relativă a aerului (%);
Ta – temperatura ambientală (K);
Ta – temperatura ambientală (K);
Xs – distanţa curentă de propagare a radiaţiei de la centrul flăcării la
receptor (m);

3.2.3. Modelul jetului incandescent


Acest tip de model este aplicabil situaţiei producerii unui jet incandescent
ce iese cu presiune dintr-un vas. Calculul vizează determinarea efectelor produse
asupra unui receptor aflat în apropiere. Într-o variantă simplificată sursa
punctiformă de radiaţie este considerată în centrul flăcării iar geometria flăcării
este considerată a fi dată de două conuri ataşate prin bază. Printre altele se pot
determina mărimi precum:
• Lungimea flăcării turbulente vizibile (L):

L 5, 3 Tf Tj  M 
   C T   1  C T   a 
d j CT T  Mf 

• Fluxul radiant primit de un receptor (Er):


E r  a  Q r  FP  a   Fm   H c  FP

Notaţii:
dj – diametrul jetului la ieşire (egal cu cel al orificiului de ieşire, m);
CT – fracţia molară de combustibil în amestecul stoechiometric de

120
3. Analiza situaţiilor de urgenţă

combustibil-aer;
(-H)c – căldura de combustie lichid (J/kg);
T – raportul molar reactanţi/produşi în amestecul stoechiometric
combustibil/aer;
Tf, Tj – temperatura adiabată a flăcării şi cea a jetului fluid (K);
Ma – masa molară aer (kg/kmol);
Mf – masa molară combustibil (kg/kmol);
a – transmitanţa atmosferică;
Fm – debitul masic de combustibil ce alimentează jetul (kg/s);
FP – factorul de vedere geometric prin modelul sursei radiante
punctiforme (m-2)
 – fracţia de energie de combustie radiată (0,15-0,35; tipic 0,3);
În cazul flăcărilor jet provenite din combustia LPG se pot utiliza relaţiile
simplificate:
• Lungimea torţei/flăcării (L):
L  9,1  Fm0,5 1 < Fm < 3000 kg/s
• Raza conului flăcării (W):
W  0, 25  L
• Raza periculoasă din jurul flăcării unde se constată o letalitate
de 50 % (rs,50):
rs,50  1,9  t 0,4  Fm0,47 timpul de expunere t este 10 < t < 300 s

Un model sursă foarte utilizat pentru emisii de gaze combustibile în jet cu


viteze sonice prin orificii este (AIChE, 2000)
 k 1  k 1
k  gc M  2 
Fm  CD  A  p1    
R T1  k  1 

121
Daniel Dinculescu, Luminiţa Gîjiu

Notaţii:
CD – coeficient de descărcare combustibil, calculat din pierderile de
presiune ale gazului prin frecare
CD – 1 pentru jet sonic
A – aria orificiului de evacuare (m2);
p1 – presiunea din rezervor (Pa);
T1 – temperatura din rezervor (K);
k = cp / cv – raportul căldurilor specifice;
R – constanta gazelor (J/mol·K);
gc – constantă gravitaţională definită ca raport între forţă şi produsul între
masă şi acceleraţie (adimensională). Dacă forţa este greutatea şi
acceleraţia este acceleraţia gravitaţională, atunci gc = 1 N/(kg·m/s2)

122
4. Analiza inspecţiei şi mentenanţei bazată pe risc

IV. ANALIZA INSPECŢIEI ŞI MENTENANŢEI


BAZATĂ PE RISC, ÎN CONTEXTUL
EVENIMENTELOR CU CARACTER
DISTRUCTIV

Ion Durbacă

4.1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Deşi există şi astăzi în practica curentă de la nivelul multor organizaţii


naţionale din domeniul industriilor de proces tendinţa de planificare şi utilizare a
activităţilor preventive de control, monitorizare, inspecţie şi mentenanţă orientate
pe stare şi bazate pe reguli prescriptive şi experienţă, totuşi necesitatea apariţiei şi
aplicării unei actuale şi moderne proceduri conceptuale de mentenanţă şi inspecţie
bazate pe risc (RBM & RBI) şi centrate pe fiabilitate (RCM & RCI) a devenit
aproape iminentă.
Premisa de bază a mentenanţei şi inspecţiei centrate pe fiabilitate (RCM &
RCI) este aceea că toate echipamentele se defectează şi au o durată de viaţă
limitată, dar nici una dintre aceste presupuneri nu este valabilă. Ipotetic însă,
dacă echipamentele sau sistemele industriale sunt bine proiectate, instalate,
operate şi întreţinute, ar însemna că acestea nu se vor defecta niciodată, iar

123
Ion Durbacă

durata lor de viaţă ar fi aproape infinită. Câteva defecţiuni, dacă vor exista, vor fi
întâmplătoare şi influenţele exterioare (cum ar fi, erori de operare sau reparare
necorespunzătoare), sunt cauza tuturor defecţiunilor. Cu excepţia defectărilor
instantanee, cauzate de erori grosolane de operare sau influenţe exterioare total
anormale, metodologia de analiză a dinamicii stării de funcţionare, poate
detecta, izola şi preveni defectarea sistemului.
Totuşi, în mod real, conceptele de mentenanţă şi inspecţie bazate pe risc (RBM
& RBI) care fac obiectul acestui capitol, au în vedere utilizarea unei proceduri
specifice de aplicare şi de evaluare a fiabilităţii şi integrităţii structurale a
echipamentelor şi instalaţiilor industriale şi, respectiv, a riscurilor manifestate
(RIMAP RTD Consortium, 2002). Aceste modele conceptuale bazate pe risc
reprezintă ansamblul lucrărilor cu caracter preventiv stabilite pe baza unui
volum mare de monitorizări, a cunoaşterii evoluţiei parametrilor de la
echipamentele importante, caracteristicilor şi performanţelor elementelor
componente ale echipamentelor, costurilor de înlocuire a echipamentelor
propriu-zise şi a elementelor componente, precum şi a cunoaşterii costurilor
asociate. Aplicarea acestor concepte presupune existenţa unei baze de date
privind:
• performanţele echipamentelor şi instalaţiilor;
• evoluţia parametrilor în exploatare;
• monitorizările şi diagnosticările echipamentelor;
• evidenţa evenimentelor la fiecare echipament de bază;
• costul întreruperilor în alimentarea cu utilităţi.
Alegerea modelelor conceptuale de mentenanţă şi inspecţie bazate pe risc
sau centrate pe fiabilitate este dependentă de caracteristica conform căreia
instalaţiile sau echipamentele sunt noi, retehnologizate, în curs de
retehnologizare sau au o durată normată de viaţă spre limita admisă de fabricanţi
sau reglementările în vigoare.

124
4. Analiza inspecţiei şi mentenanţei bazată pe risc

4.2. DESCRIEREA PROCEDURII DE APLICARE A


CONCEPTELOR DE MENTENANŢĂ ŞI INSPECŢIE BAZATE PE
RISC ŞI CENTRATE PE FIABILITATE

Aplicarea conceptelor de mentenanţă şi inspecţie bazate pe risc (RBM & RBI) şi


centrate pe fiabilitate (RCM & RCI) în cadrul echipamentelor şi instalaţiilor pentru
procese industriale solicită ca lucrările asociate tuturor activităţilor specifice
(inspecţie/control, întreţinere, reparaţii etc) să fie executate de către personal cu
experienţă, la toate nivelurile (Durbacă I. şi Durbacă A.C., 2014). De regulă, se
recomandă ca managementul organizaţional să aibă în vedere alcătuirea unei
echipe complexe cu caracter multidisciplinar, având competenţe în inspecţie,
mentenanţă, studiul materialelor de fabricaţie, ingineria mecanicii ruperii
(mecanisme de deteriorare/degradare, siguranţă şi integritate structurală),
operarea şi procesarea echipamentelor şi instalaţiilor, evaluarea fiabilităţii şi a
riscului. În Fig. 4.1, de mai jos, este reprezentată procedura de aplicare a
mentenanţei bazată pe risc, care se compune din 5 etape tehnice de bază (RIMAP
RTD Consortium, 2002):
- analiza preliminară;
- culegerea şi validarea datelor;
- analiza de risc;
- procesul de decizie/plan de acţiune;
- implementarea.
Suplimentar celor 5 etape tehnice de bază, se mai adaugă o etapă tehnico-
organizatorică, definită prin evaluarea eficienţei. Una dintre cele 6 etape specifice
procedurii de aplicare a mentenaţei bazată pe risc, cu dimensiunea cea mai mare,
o reprezintă analiza de risc pe mai multe nivele.

125
Ion Durbacă

Figura 4.1. Reprezentarea procedurii de aplicare a mentenanţei şi inspecţiei bazate pe


risc (RIMAP RTD Consortium, 2002).

4.2.1. Analiza preliminară

Această primă etapă caracterizează amplasamentul tehnologic


(echipamente, instalaţii, componente etc.), stabileşte obiectivele, scopul analizei
şi definirea limitelor sistemului tehnic considerat (componente, mecanisme de
deteriorare principale, scenarii de cedare posibile şi timpul selectat în scopul
analizei de risc).

126
4. Analiza inspecţiei şi mentenanţei bazată pe risc

De exemplu, în cazul unui sistem de conducte tehnologice din cadrul instalaţiilor


şi echipamentelor pentru procese industriale, definirea limitelor sistemului tehnic
analizat trebuie să cuprindă următoarele:
- componentele din sistem: conductă magistrală de abur tehnologic
(tipul materialului de execuţie / oţel 12H1MF; presiunea de lucru
P = 150 bar; temperatura de lucru t = 550 ºC; numărul orelor de
funcţionare 141.000; numărul de porniri-opriri 142; dimensiunile ţevii
Ø 325 x 38; fără incidente în exploatare);
- mecanismele de deteriorare principale, în principal solicitarea simplă
la fluaj şi mixtă, la oboseală-fluaj;
- principalul scenariu de cedare posibil: spargere la fluaj; în secundar,
fisurarea la oboseală-fluaj, datorită vibraţiilor;
- timpul selectat în scopul analizei de risc pentru sistemul tehnic
considerat este 100.000 ore de operare, stabilit de proiectant (7,5 ani)
şi 200.000 ore, obiectivul-ţintă stabilit pentru analiză (15 ani).

Criteriile de acceptabilitate se stabilesc de către titularul de activitate


(operatorul industrial), prin intermediul cerinţelor de reglementare (ISCIR, TRD
etc).

4.2.2. Culegerea şi validarea datelor

Scopul ţintă al acestei etape îl reprezintă culegerea şi organizarea tuturor


datelor relevante şi a informaţiilor necesare analizei. Aceste date sunt folosite la
evaluarea atât a probabilităţii cât şi a consecinţei unui scenariu de cedare cu
metodele de analiză care satisfac cerinţele de bază ale procedurii. De exemplu, în
cazul sistemului de conducte tehnologice industriale analizate, se vor colecta
următoarele tipuri de date:

127
Ion Durbacă

• caracteristicile geometrice (diametru interior, grosimea de proiectare a


peretelui etc);
• parametri funcţionali (temperatura şi presiunea de proiectare);
• caracteristicile de material (rezistenţa medie de rupere la fluaj,
rezistenţa la oboseală la temperatura dată);
• timpul de serviciu, în ore de operare;
• parametri din sistemul de monitorizare (temperatura şi presiunea);
• rezultate ale încercărilor anterioare (temperatura de ductilitate nulă,
NDT; temperatură de tranziţie la rupere cu deformaţie plastică
generalizată, FTP), inclusiv înregistrările inspecţiei precedente;
• date de calcul preliminar (de exemplu, codul ASME, codul TRD/EN
14952).

4.2.3. Analiza de risc

Această etapă are ca obiective primordiale identificarea riscurilor relevante


pentru fiecare sistem în limitele scopului de lucru şi determinarea probabilităţilor
şi consecinţelor cedării pentru mai multe nivele (în profunzime, în detaliu) ale
analizei de risc. Scopul unei analize de risc este de a reduce efortul de lucru
pentru obiectele de risc scăzut şi de a spori efortul pentru cele cu risc înalt.
Rezultatul acestei etape este stabilirea unei categorii pentru probabilitatea de
cedare (PoF) şi a altei categorii pentru consecinţa cedării (CoF), corespunzătoare
pentru fiecare componentă a echipamentului analizat. Bazate pe PoF şi CoF,
rezultatele evaluării de risc pot fi trasate grafic în matrice, separate pentru fiecare
tip de risc (riscuri tehnice, de SSM, de mediu, economico-financiare etc).
Deoarece solicitările la fluaj şi/sau oboseală sunt principalele mecanisme de
degradare specifice instalaţiilor şi echipamentelor din industriile de proces,

128
4. Analiza inspecţiei şi mentenanţei bazată pe risc

determinarea probabilităţii de cedare (PoF), în cazul exemplului considerat, se


bazează pe epuizarea la fluaj şi pe epuizarea la oboseală.
Conform reprezentării procedurii de aplicare a mentenanţei bazată pe
risc din Fig 1 de mai sus, analiza de risc se realizează pe următoarele nivele:
- calitativă/prin clasificare;
- semicantitativă/intermediară,
- cantitativă/detaliată.
În acest caz, este abordat primul nivel de analiză calitativă a riscului (prin
clasificare) care utilizează datele disponibile de proiectare ale componentei
tehnice analizate, iar ca date suplimentare, numărul real de ore de operare.
Utilizând regulile tehnice germane TRD (EN 14952), se calculează tensiunea de
serviciu şi factorii de epuizare (epuizarea la fluaj, ez;epuizarea la oboseală, ew).
Definirea claselor corespunzătoare probabilităţii de cedare (PoF) şi consecinţei
cedării (CoF) este utilizată pentru realizarea scenariilor de cedare cu ajutorul
diagramei de tip ,,papion”, al cărui exemplu de aplicare pentru sistemul de conducte
tehnologice industriale analizate este prezentat în Fig. 4.2. Astfel, pentru
definirea claselor PoF se utilizează următoarele notaţii: PoF Ez – probabilitatea de
cedare bazată pe epuizarea la fluaj; PoF Ew – probabilitatea de cedare bazată pe
epuizarea la oboseală; PoF E - probabilitatea de cedare combinată pentru PoF Ez
şi PoF Ew.

Figura 4.2. Diagrama de tip ,,papion” pentru sistemul tehnic analizat

129
Ion Durbacă

Analog, se procedează la definirea claselor CoF, prin utilizarea


următoarelor efecte sau consecinţe economice ale cedării: costul suplimentar al
înlocuirii; costul tipic al reparaţiei; pierderea de producţie datorată cedării; costul
global al înlocuirii; costuri combinate de reparaţie/pierdere de producţie; costuri
datorate degradării suplimentare ale echipamentului; costuri datorate
înlocuirii/degradării combinate; valoarea înlocuirii; costuri ale spargerii prin
degradare globală.
Etapa de definire a claselor menţionate anterior este succedată de calculul
valorilor acestora, respectiv pentru PoF şi CoF. În analiza calitativă din etapa de
clasificare s-au definit 5 clase pentru PoF (clasa 1 – practic imposibil; clasa 2 –
foarte improbabil; clasa 3 – improbabil; clasa 4 – oarecum probabil; clasa 5 –
foarte probabil) şi 5 clase pentru CoF (clasa A – reparare / pierdere de timp;
clasa B – repararea sau înlocuirea conductei cu consecinţe financiare; clasa C –
prin spargere şi prin consecinţe financiare şi de mediu; clasa D – spargerea şi
oprirea instalaţiei / consecinţe financiare şi de mediu / pierderea reputaţiei; clasa
E – suplimentar faţă de clasa precedentă - victime umane / morţi, răniţi.
Consecinţa cedării (CoF) s-a evaluat prin expertiză/diagnoză tehnică
combinată cu informaţia existentă din serviciu şi istoria mentenanţei (Brear ş.a.,
1994; Heerings ş.a., 2003). Aspectele consecinţei potenţiale au inclus
consecinţele tehnico-inginereşti care includ următoarele: degradarea, fisurarea,
potenţială / spargere catastrofală prin cedare, precum şi consecinţele financiare
(costul reparării/înlocuirii şi pierderii de producţie, consecinţele poluării
mediului şi consecinţe privind siguranţa personalului, prin morţi, răniţi şi
pierderea reputaţiei firmei etc).
Având în vedere valorile pentru PoF şi CoF şi urmând scenariul definit
anterior prin diagrama ,,papion” aferentă fiecărei compenente, se procedează la
determinarea riscului prin intermediul matricei de risc aferentă acestui prim nivel

130
4. Analiza inspecţiei şi mentenanţei bazată pe risc

de analiză calitativă, prin utilizarea claselor corespunzătoare acestor valori. În


cazul exemplului analizat, matricea de risc este prezentată în Fig. 4.3.

5
4
3
PoF
2
1
A B C D E
CoF

Figura 4.3. Matricea de risc pentru analiza calitativă

Întrucât, prin exemplul analizat, durata proiectată de 100.000 de ore a fost


depăşită la acest nivel de analiză a riscului, se consideră că există o probabilitate
de cedare maximă şi o consecinţă a cedării maximă, de asemenea, probabilitatea
de cedare PoF este în clasa 5, iar consecinţele cedării CoF se situează în clasa E.
În acest caz de risc major este necesară pe de o parte, abordarea analizei de risc
la nivele superioare (intermediară şi detaliată) şi pe de altă parte, organizarea
activităţilor de mentenanţă (diagnoză/control, planificare/programare, execuţie,
monitorizare/inspecţie).

4.3. ASPECTE PRIVIND EVALUAREA DETERIORĂRII


ECHIPAMENTELOR PENTRU PROCESE INDUSTRIALE LA
ESTIMAREA FACTORILOR DE DEGRADARE, CONFORM
PROCEDURII API RBI

131
Ion Durbacă

Tendinţa actuală către o abordare bazată pe risc are în vedere o expertiză


atotcuprinzătoare a funcţionării echipamentelor şi instalaţiilor de proces, pe o
înţelegere mai bună a mecanismelor de degradare a materialelor de construcţie a
acestora, precum şi pe disponibilitatea procedurilor de evaluare a adaptării la
condiţiile de funcţionare (fitness for service) (RIMAP RTD Consortium, 2002).
Anumite sectoare ale industriei, în special sectoarele industriei chimice,
petrochimice şi de rafinării, ale industriei metalurgice, termoenergetice,
cimentului etc, au început să stabilească priorităţi ale inspecţiei şi mentenanţei, în
baza riscurilor specifice ale avariilor elementelor componente ale structurilor
mecanice de bază şi în conformitate cu conceptele RBI corespunzătoare
cerinţelor codurilor de inspecţie API pentru recipiente sub presiune (API 510),
sisteme de conducte (API 570) şi recipiente de depozitare (API 653). Abordarea
procedurii API RBI este o practică recomandată pentru dezvoltarea inspecţiilor
bazate pe risc pentru echipamente statice (recipiente sub presiune, rezervoare de
depozitare, schimbătoare de căldură, sisteme de conducte etc) din cadrul
industriilor de proces menţionate (American Petroleum Institute, 2000, 2001 şi
2002).
Actualmente, sunt abordate în general, trei tipuri de evaluare RBI:
• calitativă, în baza datelor descriptive folosind expertiza tehnică şi
experienţa;
• cantitativă/detaliată, în baza modelelor probabilistice sau statistice;
• semicantitativă/intermediară, care cuprinde atât elemente calitative cât şi
cantitative.
Evoluţia actuală către o abordare bazată pe risc este susţinută de o
expertiză cuprinzătoare a funcţionării echipamentelor şi instalaţiilor industriale,
înţelegerea îmbunătăţită a mecanismelor de degradare a materialelor, precum şi
disponibilitatea procedurilor de evaluare a adaptării la utilizare.

132
4. Analiza inspecţiei şi mentenanţei bazată pe risc

Modalitatea îmbunătăţită de utilizare a evaluărilor RBI oferă industriei


beneficii potenţiale, precum:
• management îmbunătăţit al sănătăţii şi securităţii ocupaţionale şi a
altor riscuri posibile;
• identificarea la timp şi repararea sau înlocuirea echipamentului
deteriorat;
• economisiri de costuri prin eliminarea inspecţiei ineficiente,
extinderea intervalelor de inspecţie şi disponibilitatea mai mare a
echipamentelor şi instalaţiilor.
În limbajul ,,tehnico-ingineresc”, riscul de producere a unui accident tehnic
este asociat cu probabilitatea de deteriorare (până la cedare, rupere, distrugere,
eveniment nedorit) a unui sistem sau instalaţie industrială, fiind mai puţin asociat
cu consecinţele evenimentului nedorit. Deşi probabilitatea de deteriorare este o
măsură a siguranţei industriale, aceasta din urmă este înţeleasă mai degrabă ca o
stare pe care sistemul trebuie să o îndeplinească. Riscul R(t) reprezintă partea
cuantificabilă a analizei de siguranţă, fiind funcţie de timp şi exprimat ca produs
între probabilitatea de deteriorare PD(t) sau de apariţie a evenimentului nedorit şi
consecinţele deteriorării CD(t) sistemului tehnic:
R( t )  PD ( t )  C D ( t )
în care: PD(t) este probabilitatea de deteriorare, definită prin frecvenţa sau viteza
medie cu care evenimentul nedorit specificat, ar fi de aşteptat să se producă într-
o perioadă de timp dată, în mod normal un an; CD(t) - consecinţele deteriorării (sau
efectul evenimentului nedorit), prin eliberarea neintenţionată a energiei stocate şi a
materialului periculos reprezintă un potenţial pentru defecţiuni.
Aşadar, riscul de producere a unui accident tehnic combină probabilitatea
de deteriorare cu mărimea efectelor acelui eveniment nedorit. Dacă acestea sunt
evaluate numeric, atunci riscul este definit ca produsul ratei de probabilitate de
producere a evenimentului şi al efectului măsurat. Dar există diferite riscuri

133
Ion Durbacă

asociate cu măsuri diferite şi efecte diferite. În ciuda acestei definiţii, riscul este
deseori evaluat din punct de vedere calitativ fără acest factor normal. În această
situaţie, riscul este o combinaţie de probabilităţi şi efecte evaluate din punct de
vedere calitativ şi este deseori prezentat ca un element în cadrul unei matrice de
tip probabilitate – efect.

4.3.1. Analiza probabilităţii de deteriorare

Într-un program RBI, analiza probabilităţii de deteriorare este realizată în


scopul estimării probabilităţii unei consecinţe specifice nefavorabile, ca urmare a
apariţiei unui eveniment nedorit din cauza prezenţei unui mecanism de
degradare. Probabilitatea unei anumite consecinţe este, în principiu, produsul
probabilităţii de deteriorare PD(t) şi probabilitatea scenariului considerat,
presupunând că deteriorare a avut loc.
Analiza probabilităţii de deteriorare trebuie să ia în considerare efectul tuturor
mecanismelor de degradare la care echipamentul este considerat susceptibil. În
conformitate cu procedura API RBI, probabilitatea de deteriorare PD(t) se determină
folosind următoarea relaţie (RIMAP RTD Consortium, 2002, Murariu, 2013):
PD (t )  f GD  FD (t )  FSM

în care: fGD este frecvenţa generică de deteriorare (probabilitate bazată pe un volum


mare de date referitoare la componente, neincluzând efectele mecanismelor de
degradare specifice); FD(t) – factorul de degradare (factor de ajustare aplicat
frecvenţei generice de deteriorare a unei componente pentru a cuantifica
mecanismele de degradare ce sunt active în respectiva componentă); FSM –
factorul sistemelor de management (factor de ajustare ce justifică porţiunile sistemului
de management al instalaţiei care au cel mai mare impact direct asupra
probabilităţii de defectare a unei componente).

134
4. Analiza inspecţiei şi mentenanţei bazată pe risc

4.3.1.1. Frecvenţa generică de deteriorare

Frecvenţa generică de deteriorare fGD, pentru diferite tipuri de echipamente a


fost stabilită la o valoare reprezentativă pentru datele specifice avariilor din
industriile de proces. Aceasta este menită să reprezinte frecvenţa de deteriorare
înainte de orice expunere la degradare sau mediu de lucru şi este prezentată
numai pentru anumite tipuri de echipamente (recipiente sub presiune, coloane,
sisteme de conducte, rezervoare de stocare etc), precum şi pentru anumite
dimensiuni ale orificiilor. Dimensiunile discrete ale orificiilor şi frecvenţele
corespunzătoare de deteriorare sunt introduse în evaluare pentru modelarea
scenariilor de scurgere la avarii. Procedura API RBI utilizează 4 dimensiuni
discrete ale orificiilor pentru a modela scenariile de scurgere care acoperă o gamă
completă de evenimente (orificii mici, medii, mari şi spărturi) şi prezintă o listă
recomandată de frecvenţe generice de deteriorare [avarii/an] corespunzător
tipului de echipament şi componentă specifică funcţie de mărimile orificiilor
relevante, cu specificarea valorilor totale per component (RIMAP RTD
Consortium, 2002).

4.3.1.2. Factorul de degradare

Factorul de degradare FD(t), se determină în baza mecanismelor de degradare


aplicabile (coroziune locală şi generală, fisurare, fluaj etc.) relevante pentru
materialul componentei şi condiţiile de operare, starea fizică a componentei şi
tehnicile de inspecţie utilizate pentru cuantificarea degradării.
Scopul principal al determinării factorului de degradare îl constitue
evaluarea statistică a stării de degradare, care poate fi considerată ca o funcţie a
timpului de funcţionare, precum şi a eficienţei inspecţiei, pentru cuantificarea
degradărilor.

135
Ion Durbacă

Având în vedere mecanismele de degradare cunoscute, sunt operaţionali în


prezent, următorii factori de degradare:
• FDS  t  - la subţiere;

• FDDCC  t  - la deteriorarea căptuşelilor componentelor;

• FDFE  t  - la factori externi;

• FDCFT  t  - la coroziune fisurantă sub tensiune;

• FDAHTI  t  - atac de hidrogen la temperatură înaltă;

• FDOM  t  - la oboseală mecanică;

• FDRF  t  - la rupere fragilă.


În cazul existenţei mai multor mecanisme de degradare, pentru
determinarea factorului total de degradare FDTotal  t  se impune necesitatea
combinării factorilor de degradare mai sus menţionaţi, prin aplicarea principiului
suprapunerii efectelor, astfel:
a) în cazul unei degradări prin subţiere locală:
FDTotal  max  FDS , FDFE   FDCFT  FDAHTI  FDOM  FDRF

b) în cazul unei degradări prin subţiere generală:


FDTotal  FDS  FDFE  FDCFT  FDAHTI  FDOM  FDRF
Când se efectuează însumarea factorilor de degradare pentru determinarea
factorului total de degradare utilizând relaţiile (3) sau (4), în cazul în care un
factor de degradare este mai mic sau egal cu 1, atunci acest factor de degradare
se stabileşte la valoarea zero în cadrul însumării. Dacă valoarea FDTotal  t  ≤ 1,

atunci rezultatul final se consideră FDTotal  t  = 1.


Analiza preliminară (screening) a oricărei componente fabricată din oţel
carbon sau oţel slab aliat presupune evaluarea susceptibilităţii la rupere fragilă,
necesitând îndeplinirea condiţiilor de funcţionare la temperatura minimă de

136
4. Analiza inspecţiei şi mentenanţei bazată pe risc

proiectare Tmin (Minimum Design Metal Temperature - MDMT) în condiţii normale,


inclusiv gestionarea perturbărilor în funcţionare. În Fig. 4.4 de mai jos, se
prezintă procedura de determinare a factorului de degradare la rupere fragilă FDRF  t  .
RF
Corespunzător acestei proceduri, factorul de degradare de bază FDB  t  se
determină în funcţie de grosimea componentei analizate şi respectiv, valoarea
diferenţei (Tmin - Tref ) ºC (RIMAP RTD Consortium, 2002).
Factorul de degradare la rupere fragilă FDRF  t  se determină cu ajutorul
următoarei relaţii (RIMAP RTD Consortium, 2002):
FDRF  t   FDB
RF
 t   FAVE
în care: FAVE este factorul de ajustare pentru vechimea în exploatare, care are
următoarele valori:
• 0,01 – în cazul în care componenta analizată a fost expusă timp de
mai mulţi ani la cele mai scăzute temperaturi aşteptate şi nu este
solicitată la oboseală sau coroziune fisurantă sub tensiune;
• 1,00 – în caz contrar (componenta nu a fost expusă timp de mai mulţi
ani la cele mai scăzute temperaturi aşteptate, dar este solicitată la
oboseală sau coroziune fisurantă sub tensiune).

4.3.1.3. Factorul sistemelor de management

Factorul sistemelor de management FSM ia în considerare influenţa


sistemului de management al amplasamentului industrial asupra integrităţii
mecanice a echipamentelor de proces. Acest factor cuantifică faptul că este
descoperită degradarea care provoacă diverse deteriorări care se acumulează în
timp şi este direct proporţional cu calitatea programului de mentenanţă mecanică
a integrităţii instalaţiei tehnologice. Acest factor derivă din rezultatele evaluării
sistemului de management organizaţional, în ceea ce priveşte riscul industrial.

137
Ion Durbacă

Procedura API RBI conţine un modul destinat evaluării componentelor


sistemului de management având cel mai mare impact asupra probabilităţii de
deteriorare a echipamentelor. Această evaluare constă într-o serie de interviuri cu
personalul de conducere, operatori, inspectori, personal de mentenanţă,
tehnicieni şi personalul de securitate. Importanţa unei evaluări eficiente a
sistemului de management a fost de mult timp recunoscută ca un instrument
eficient pentru a preveni deteriorările şi pentru a menţine integritatea mecanică a
echipamentelor de procesare.

Figura 4.4. Procedura de determinare a factorului de degradare la rupere fragilă (RIMAP


RTD Consortium, 2002).

138
4. Analiza inspecţiei şi mentenanţei bazată pe risc

4.3.2. Analiza consecinţelor deteriorării

În cadrul unei evaluări API RBI, analiza consecinţelor deteriorării CD(t) este
efectuată pentru a ajuta la stabilirea unei clasificări a elementelor echipamentului
luând în considerare riscul. Aşadar, sunt analizate următoarele categorii de consecinţe
(RIMAP RTD Consortium, 2002, Murariu, 2013, Selva & Mech, 2012):
• inflamabile şi explozive;
• toxice;
• scurgeri neinflamabile, non-toxice;
• financiare.
De asemenea, metodologia API RBI cuprinde două niveluri de evaluare a
consecinţelor deteriorării:
• analiza consecinţelor - Nivel I: este o metodă simplificată putând fi
folosită pentru un număr limitat de fluide reprezentative şi cuprinde căutări
tabelare şi grafice care pot fi folosite cu uşurinţă pentru a calcula consecinţele
deteriorărilor, fără să fie nevoie de software specializat sau tehnici de modelare a
consecinţelor; scopul acesteia constă în:
- determinarea fluidului reprezentrativ şi a proprietăţilor asociate;
- selectarea diametrului orificiului de scurgere;
- calculul ratei de scurgere;
- estimarea cantităţii de material disponibilă a se scurge;
- determinarea sistemelor de detectare şi de izolare asupra mărimii
scurgerii,
respectiv, cuprinde următoarele etape:
I. determinarea debitului şi a masei scurgerii pentru analiza
consecinţelor;
II. determinarea consecinţelor inflamabile şi explozive;
III. determinarea consecinţelor toxice;

139
Ion Durbacă

IV. determinarea consecinţelor neinflamabile şi non-toxice;


V. determinarea zonelor finale de consecinţe cu deteriorări de
componente şi vătămări umane;
VI. determinarea consecinţelor financiare.
• analiza consecinţelor - Nivel II: se utilizează în cazurile în care ipotezele
nivelului I nu sunt valide, necesitând calcule mai riguroase pentru etapele
precedente (într-o faza mai avansată) şi cuprinde suplimentar, următoarele etape:
VII. determinarea compoziţiei fluidului şi a proprietăţilor asociate;
VIII. calculul debitului de scurgere;
IX. determinarea tipului de scurgere;
X. estimarea impactului sistemelor de detectare şi de izolare asupra
mărimii scurgerii.

140
Bibliografie

Bibliografie
*** - Codul de bune practici în fermă - Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru
Pedologie Agrochimie şi Protecţia Mediului – ICPA Bucureşti, Ministerul Mediului
şi Gospodăririi Apelor
*** - TOPRAK Wastewater Engineering - Design, Construction, Operation -
web.deu.edu.tr/atiksu/ana58/kompost.htlm
***, 2005 - Codul de bune practici agricole pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din
surse agricole – Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, Bucureşti
***, 2006 - In Situ and Ex Situ Biodegradation Technologies for Remediation of Contaminated Sites
– Engineering Issue – EPA–United States Environmental Protection Agency, Office of
Research and Development National Risk Management Research Laboratory
Cincinnati, OH 45268, EPA/625/R-06/015
***, 2009 - Raport privind starea mediului în România – capitolul 5 Solul – Agenţia Naţională
pentru Protecţia Mediului
***, 2010 - Ghid de bune practici – Proiectul Controlul Integrat al Poluării cu Nutrienţi,
actualizat
***, 2011 - O R D I N privind aprobarea Programului naţional privind realizarea Sistemului
naţional de monitorizare sol-teren pentru agricultură, a Normelor de conţinut pentru studiile
pedologice şi agrochimice elaborate în vederea realizării şi reactualizării periodice a Sistemului
judeţean de monitorizare sol-teren pentru agricultură şi a realizării Sistemului naţional de
monitoring al calităţii solului în reţeaua de profile 8x8 km şi bazele de date aferente, a
Metodologiei privind realizarea şi reactualizarea Sistemului judeţean de monitorizare sol-teren
pentru agricultură şi a Sistemului naţional de monitoring al calităţii solului în reţeaua de profile
8x8 km şi a bazelor de date aferente, a Normelor de conţinut privind realizarea Sistemului
naţional de monitoring al calităţii solului în reţeaua de profile 8x8 km şi a Bazei de date aferente
reţelei de profile 8x8 km, precum şi realizarea bazei de date la nivel naţional aferente Sistemului
judeţean de monitorizare sol-teren pentru agricultură şi a Modului de finanţare a Sistemului
judeţean de monitorizare sol-teren pentru agricultură, a Sistemului naţional de monitoring al
calităţii solului în reţeaua de profile 8x8 km, precum şi a bazelor de date aferente – Ministerul

141
Bibliografie

Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI,


Partea I, Nr. 928/28.XII.2011
***, 2012 - Chemicals in the Environment and their Health Implications – The European Union
takes action – European Commision
AIChE, 2000 – Guidelines for chemical process quantitative risk analysis, Center for Chemical
Process safety of the American Institute of Chemical Engineers (AIChE), New
York.
AIChE, 2000 – Guidelines for chemical process quantitative risk analysis, Center for Chemical
Process Safety of the American Institute of Chemical Engineers (AIChE), New
York.
AMERICAN PETROLEUM INSTITUTE, 2000 – API 510 – Pressure Vessel
Inspection.
AMERICAN PETROLEUM INSTITUTE, 2001 – API 570 – Piping Inspection.
AMERICAN PETROLEUM INSTITUTE, 2002 – Risk-based Inspection, API
Recommended Practice 580 (is intended to supplement API 510 Pressure Vessel Inspection
Code, API 570 Piping Inspection Code and API 653 Tank Inspection, Repair, Alteration and
Reconstruction), First Edition.
APOSTOL, T., ISTRATE, I., 2011 – Ecologizarea solurilor – Editura Politehnica Press,
Bucureşti, ISBN 978-606-515-267-0
BARBU, C.H., SAND, C., 2004 – Teoria şi practica modernă a remedierii solurilor poluate cu
metale grele – Editura “Alma Mater”, Sibiu, ISBN 973-632-161-4
BELC, N., 2013 - Siguranţa alimentară “de la produsul agricol la aliment” - Institutul Naţional
de Cercetare Dezvoltare pentru Bioresurse Alimentare, Bucureşti
BLOJ, C., MEGHEŞAN-BREJA, A., 2015 -Aspecte privind determinarea reziduurilor de
pesticide din plante şi produse vegetale – U.F. Mureş, Revista PP nr.94/4
BREAR, J.M., AUERKARI, P., DE ARUJO, C., 1994 – Metallographic techniques for
condition assessment and life prediction in SP 249 guidelines, MPA Seminar, Oct.
1994, paper 2
CRĂCIUN, V.I., 2011 – Studii asupra substanţelor biologic active folosite ca aditivi şi nutrienţi
alimentari în scopul creşterii calităţii şi securităţii alimentare - Teză de doctorat – Universitatea

142
Bibliografie

“Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Ştiinţe Agricole, Industrie Alimentară şi


Protecţia Mediului, Sibiu
DILEA, M.N., 2011 – Metode şi metodologii în monitorizarea relaţiei sănătate-mediu - Teză de
doctorat – Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti
Directiva Consiliului U.E. 2012/18/UE (SEVESO III) privind controlul pericolelor de
accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase, cu modificările şi
completările ulterioare, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 197/1-18
DUMITRU, M., MANEA, ALEXANDRINA, CIOBANU, C. şi colab., 2011 -
Monitoringul stării de calitate a solurilor din România – Institutul Naţional de Cercetare-
Dezvoltare pentru Pedologie Agrochimie şi Protecţia Mediului – ICPA Bucureşti,
Editura SITECH, Craiova
DURBACĂ, I., 2014 – Aspecte privind evaluarea deteriorării echipamentelor pentru
procese industriale la estimarea factorilor de degradare, conform procedurii API
RBI, A 2-a Conferinţă Naţională de Echipamente pentru Procese Industriale, Facultatea de
Inginerie Mecanică şi Mecatronică, Departamentul Echipamente pentru Procese Industriale,
Bucureşti, 16 mai 2014, Volum Conferinţă, Editura Printech, pag. 149, ISBN 978-606-23-
1212-2.
DURBACĂ, I., DURBACĂ, A.C., 2014 - Procedural aspects on the application
maintenance concept based risk and reliability centered in the case assessment
structural integrity of equipments for industrial processes, ICAMS 2014 – The 5th
International Conference on Advanced Materials and Systems, National Research & Development
Institute for Textile and Leather (INCDTP), Division Leather & Footwer Research Institute
(ICPI), Bucharest, Romania, 23-25 oct. 2014, Editura Certex, Bucureşti, 2014, pag.
585, ISSN 2068 - 0783.
FAIRHURST, S., TURNER R. M.,1993 – Toxicological Assessments in Relation to
Major. Hazards, Journal of Hazardous Materials, 33, 215-227
FINNEY, D. J. 1971 – Probit Analysis, 3rd ed. Cambridge University Press
FLOREA GABRIAN, C., 2013 – Stategia Naţională şi Planul Naţional de Acţiune pentru
Gestionarea Siturilor Contaminate din România –varianta 2013 – Ministerul Mediului şi
Schimbărilor Climatice, Bucureşti

143
Bibliografie

GAVRILĂ, L., 2015 - Biotehnologii de depoluare şi remediere a solului - Universitatea din


Bacău, Facultatea de Inginerie, Departamentul de Inginerie Chimică şi Alimentară
GROWES, W.A., 2013- Hazardous Waste Remediation - Department of Energy and
Mineral Engineering, College Of Earth and Mineral Sciences, The Pensylvania State
University
GUSEV, A., MANTSEVA, E., SHATALOV, V., STRUKOV, B., 2005 – Regional
multicompartment model MSCEPOP, EMEP/MSC-E Technical Report 5/2005,
Meteorological Synthesizing Centre East, Moscow (Russia)
HEERINGS, J., DEN HERDER, A., JOHANSON, M. AND REINDERS., J., 2003 –
Assesment of Probability/Likelihood of Failure, Growth Project GIRD-CT, 2001-
03008, RIMAP
http://ec.europa.eu/environment/chemicals/reach/reach_en.htm
http://echa.europa.eu/ro/information-on-chemicals/pic/chemicals
http://echa.europa.eu/ro/regulations
http://www.who.int/ipcs/methods/risk_assessment/en/
MALSCHI, D., 2014 - Biotehnologii şi depoluarea sistemelor ecologice - Manual on-line - Bioflux
Publishing House, Cluj-Napoca, ISBN 978-606-8191-71-3
MANNAN S., 2005 – Lees' Loss Prevention in the Process Industries, Hazard Identification,
Assessment and Control, Elsevier
MARIA, G., 2007 – Evaluarea cantitativă a riscului proceselor chimice şi modelarea consecinţelor
accidentelor, Editura PRINTECH, Bucureşti.
MARIA, G., DINCULESCU, D., KHWAYYIR, H.H.S., 2014 – Proximity risk
assessment for two sensitive chemical plants based on the accident scenario
consequence analysis, Asia-Pacific Journal of Chemical Engineering, 9 (1), 146-158
MARIA, Gh., 2007 – Evaluarea cantitativă a riscului proceselor chimice şi modelarea consecinţelor
accidentelor, Ed. Printech, Bucureşti
MURARIU, A.C., 2013 – Managementul Riscului Industrial - Curs, Programul de Cooperare
Tranfrontalieră Ungaria-România, 2007-2013, ISIM Timişoara.
ONUŢU, I., 2015 – Poluarea solului, subsolului şi acviferului, datorată extracţiei şi transportului
ţiţeiului şi produselor petroliere – Universitatea de Petrol şi Gaze Ploieşti

144
Bibliografie

PERRY, R.H., GREEN, D.W., MALONEY, J.O., 1997 – Perry’s chemical engineers’
handbook. Seven-th Editions. McGraw-Hill, New York (Cap. 25- Waste
Management; Cap. 26 – Process Safety).
POTRA, A. F., MICLE, V., BĂBUŢ, C. S., 2012 - Studiu privind bioremedierea solurilor
contaminate cu hidrocarburi petroliere - Journal of Environmental Research and
Protection, no. 31, pp 68-73
RĂUŢĂ, C. şi colectiv, 1998 – Monitoringul stării de calitate a solurilor din România (volumele I
şi II) – Institutul de Cercetări pentru pedologie şi Agrochimie, Bucureşti, ISBN 973-
0-00452-8, 973-0-00453-6
RIMAP RTD Consortium, 2002 - Generic RIMAP Procedure
ROMAN, P., 1980 – Introduction in the fluid pollution physics, Bucharest: Scientific Publ.
House
SELVA, R.A, MECH, F.I, 2012 – Risk Based Inspection (RBI), Best Practice: The
Technical Specification for Ensuring Successful Implementation, 13th International
Conference on Pressure Vessel & Piping Technology, London, Keynote Paper – Technical
Session: Managing Risk.
SEVESO, 2012. http://ec.europa.eu/environment/seveso/
SOCEANU, A.D., 2009 - Studiul fizico-chimic şi analitic al unor poluanţi din plante - Teză de
doctorat – Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti
VARMA, A., MORBIDELLI, M., 1999 – Parametric Sensitivity in Chemical Systems,
Cambridge University Press.
VINCENT, R., BONTHOUX, F., LAMOISE, C., 2000 – Evaluation du risque chimique.
Hiérarchisation des "risques potentiels", Hygiène et sécurité du travail, 178
ZARA, M., 2006 - Inocuitatea produselor alimentare – Editura EuroPlus

145

S-ar putea să vă placă și