See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/327594476

Remedierea zonelor poluate

Book · September 2018

CITATIONS READS

0 333

3 authors:

Aurora Neagoe Virgil Iordache

University of Bucharest University of Bucharest
65 PUBLICATIONS   296 CITATIONS    68 PUBLICATIONS   345 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

Ileana Cornelia Farcasanu

University of Bucharest
68 PUBLICATIONS   649 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Tools for the Integrated Management of Mining area and River basins View project

Hydraulic, Sedimentological and Ecological Problems of Multifunctional Riparian Forest Management View project

All content following this page was uploaded by Aurora Neagoe on 12 September 2018.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Neagoe Aurora
Virgil Iordache Ileana C. Fărcăşanu

Editura Universităţii din Bucureşti

2011
….după ce am citit cu interes şi plăcere acest volum (din care
mărturisesc că am aflat o mulţime de lucruri noi, chiar dacă
mă ocup de acest subiect de mulţi ani) recomand tipărirea sa,
într-un tiraj cât mai mare, astfel încât să fie accesibil nu numai
fericiţilor studenţi ai Universităţii din Bucureşti, dar şi
specialiştilor din ţară, care au nevoie de un asemenea material
de referinţă în peisajul cunoaşterii actuale.

Profesor dr. ing. Constantin - Horia BARBU

Remedierea Zonelor Poluate

Editată de:
Neagoe Aurora
Virgil Iordache
Ileana C. Fărcăşanu

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Chimie şi Facultatea de Biologie
2011
Referenţi:
Profesor dr. ing Constantin-Horia BARBU
Conferenţiar dr. ing. Horia HĂLMĂJAN

Foto copertă
CS3 dr. Neagoe Aurora şi AC drd. Andrei Nicoara
Cuprins

Cuprins 1
Introducere 3
1. Sisteme ecologice 5
1.1 Sisteme ecologice identificate 5
1.2 Tipuri de poluare şi agenţi poluanţi care ridică probleme de remediere 8
1.3 Zone critice 23
2. Particularităţi ale circuitelor biogeochimice ale metalelor în zonele poluate. 24
Compartimente cu rol major în stocare şi reciclare. Principalele căi de export
2.1 Rolul microorganismelor în circuitele biogeochimice 32
3. Mecanisme cheie implicate în controlul mobilităţii metalelor utilizabile în 42
remedierea sistemelor poluate
3.1 Parametri de control ai mobilităţii metalelor în compartimente abiotice 42
3.2 Detalii referitoare la mobilizarea metalelor prin intermediul producătorilor 42
primari
3.3 Extracţii secvenţiale 51
4. Tehnici de remediere a zonelor poluate 59
4.1 Abordarea convenţională 61
4.1.1 Reţinerea poluantului 61
4.1.2 Atenuarea poluării 70
4.2 Aplicarea unor tehnici de natură fizică, chimică, biologică, termică sau de 70
solidificare/stabilizare
4.2.1 Procedee fizice 70
4.2.2 Procedee chimice 73
4.2.3 Procedee de stabilizare/solidificare 77
4.2.4 Procedee termice 78
4.2.5 Controlul hidraulic 79
4.2.6 Procedee biologice 80
4.3 Atenuarea naturală 83
4.4 Estimarea costurilor 84
5. Tehnici ecologice de remediere a zonelor poluate 89
5.1 Acumularea 91
5.2 Disiparea 99
5.3 Imobilizarea 100
5.4 Degradarea 104
5.5 Micoremedierea 107
5.5.1 Micorizele 107
5.5.2 Microorganismele fixatoare de azot 112
5.6 Utilizarea plantelor transgenice în procesul de remediere 115
6. Optimizarea procedeelor de fitoremediere a zonelor poluate, prin utilizarea 123
practicilor agronomice. Principalele avantaje şi dezavantaje
6.1 Selectarea speciilor de plante 124
6.2 Fertilizarea şi amendarea solurilor 126
6.3 Semănatul şi plantarea răsadurilor 127
6.4 Protecţia culturilor şi irigarea 127
6.5 Monitorizare 130
6.6 Rotaţia culturilor 132
6.7 Costul şi timpul proiectării tehnologiilor de fitoremediere 132
6.8 Manipularea şi distribuirea materialului vegetal contaminat 133
6.9 Cercetări necesare în domeniul practicilor agronomice 134
6.10 Principalele avantaje şi dezavantajeale utilizării tehnicilor de fitoremediere 134
7. Elemente ale cadrului legislativ relevante pentru remedierea zonelor poluate 137
7.1 Aspecte introductive 137
7.2 Luarea deciziilor cu privire la remedierea zonelor contaminate 138
7.3 Analiză critică a reglementărilor referitoare la evaluarea de risc pe plan 139
naţional şi internaţional
7.4 Exemplu de interpretarea a datelor de poluare prin prisma reglementărilor în 141
vigoare: evidenţierea avantajelor şi limitelor
7.5 Posibilităţi de îmbunătăţire a metodologiei de evaluare a riscului 142
7.6 Consideraţii finale 143
8. Studiu de caz: Wismut - Exploatarea minieră a uraniului din Germania de est şi 159
tehnici de remediere a zonei poluate
8.1 Istoric 159
8.2 Măsuri aplicate după reunificare 162
8.2.1 Măsuri pentru populaţia umană 162
8.2.2 Măsuri pentru remedierea zonei Wismut 163
8.2.2.1 Studii la nivelul sitului „Sorge Settendorf” 163
8.2.2.2 Studii preliminare derulate în scopul obţinerii unor 179
strategii adecvate de remediere a sitului Gessenhalde
8.3 Continuarea cercetărilor în scopul finalizării remedierii zonei Wismut 191
Abrevieri şi acronime 195

2
Introducere

Lucrarea de faţă se adresează studenţilor de la masterele interdisciplinare din domeniul ştiinţelor

naturii în a căror programă curiculară figurează discipline care tratează aspecte legate de remedierea
zonelor poluate, dar şi studentilor de la secţiile de chimia mediului, biotehnologii, deteriorarea
sistemelor ecologice etc., precum şi doctoranzilor din şcolile doctorale interdisciplinare. Lucrarea
este structurată în opt capitole prin care autorii au încercat să acopere aspectele care stau la baza
discriminării între contaminare şi poluare, a înţelegerii necesităţii remedierii zonelor poluate, dar şi
a etapelor care trebuie parcurse pentru o remediere de succes, ţinând seama de legislaţia în vigoare
din ţara noastra. Ne referim şi la obligaţii legale care sunt adesea neglijate, cum ar fi permiterea
accesului pe zonele poluate, astfel încât sa nu fie distruse experimentele premergătoare procesului
remedierii de către cei care în mod legal sunt răspunzători de astfel de zone.

În capitolul unu se face o introducere definindu-se şi clasificându-se sistemele ecologice poluate

precum şi tipurile de poluanţi care ridică probleme de remediere, exemplificându-se cu zone critice
din ţara noastră. Capitolul defineşte termeni specifici ecologiei sistemice din a cărei şcoală provin
doi dintre autori, lucru esenţial familiarizării cu aceşti termeni a studenţilor, masteranzilor şi mai cu
seamă doctoranzilor, deoarece există astfel de şcoli doctorale interdisciplinare şi se doreşte o
comunicare neechivocă, sau altfel spus, se doreşte a se vorbi “aceeaşi limbă”.

În capitolul doi se prezintă particularităţile circuitelor biogeochimice ale metalelor, explicându-se

unde pot fi stocate, pe ce cale pot fi exportate, când şi datorită căror factori sunt remobilizate,
introducându-se totodată şi noţiuni precum bioacumulare, bioconcentrare, factori de transfer al
metalor in diferite compartimente biotice etc. S-a descris de asemenea şi rolul microorganismelor în
circuitele biogeochimice, dată fiind importanţa fenomenelor microbiene, cum ar fi de exemplu
acumularea microbiană sau mobilizarea unui element, complexarea unui element cu un acid organic
sau cu un alt compus produs de microorganisme etc. În finalul acestui capitol s-au prezentat succint
etapele care trebuie parcurse pentru a putea investiga circuitele biogeochimice ale metalelor,
subliniindu-se caracterul multidisciplinar al unei astfel de cercetări.

Capitolul trei este dedicat mecanismelor cheie implicate în controlul mobilităţii metalelor,
utilizabile în remedierea sistemelor poluate, enumerându-se parametrii de control ai mobilităţii
metalelor în compartimentele abiotice. Se oferă detalii cu privire la mobilizarea metalelor prin
intermediul producătorilor primari şi se pune accent pe extracţii secvenţiale, cunoscut fiind faptul că
biodisponibilitatea, toxicitatea sau distribuţia elementelor în urme nu pot fi înţelese doar pe baza
determinării concentraţiei totale a acestora.

După parcurgerea primelor trei capitole care oferă cititorului informaţia minimală pentru a intra în
tema aplicării cunoaşterii despre circuitele biogeochimice ale metalelor, în capitolul patru sunt
prezentate principalele tehnici convenţionale de remediere a zonelor poluate. Dintre aceste tehnici
unele sunt contestate şi deja abandonate datorită costurilor excesiv de mari, iar în alte cazuri,
datorită procesului distructiv în ce priveşte structura solului, situaţie în care acesta nu mai poate fi
redat niciodată agriculturii. Totuşi ele trebuie cunoscute pentru că au fost aplicate în numeroase
zone şi în unele ţări, ca România, încă se mai practică. Pentru o mai bună înţelegere a optării mai
degrabă pentru procesele de accelerare a succesiunii primare sau secundare (în particular
fitoremedierea), detaliate în capitolul cinci, s-au prezentat tabele care cuprind costurile estimative
pentru remedierea zonelor poluate, costuri ce pot varia în funcţie de tehnologia remedierii,
concentraţia contaminantului, proprietăţile solului şi de condiţiile zonei contaminate.

Întrucât literatura în domeniul fitoremedierii are adesea un caracter tehnologic decât riguros
ştiinţific şi este extrem de abundentă, s-a făcut mai întâi o clasificare a tehnologiilor utilizate,

3
precizându-se că există o serie de sinonime pentru aceeaşi tehnică de fitoremediere, cuvintele
“plante” şi “vegetaţie” utilizându-se interschimbabil pentru a indica întreaga viaţă a plantei, orice
fel de arbori, ierburi, arbuşti, sau alte forme. Autorii, fiind implicaţi ei înşişi în astfel de cecetări atât
fundamentale cât şi aplicative, recomandă utilizarea tehnicilor de fitoremediere în defavoarea celor
convenţionale, prezentând pe larg avantajele şi dezavantazele aplicării ambelor, sau când este
absolut necesar, combinarea lor intr-o primă etapă, însă cu accent pe fitoremediere, de cele mai
multe ori în combinaţie cu micoremedierea.

În capitolul şase sunt prezentate principalele metode de optimizare a procedeelor de fitoremediere a

zonelor poluate prin utilizarea practicilor agronomice, cunoscută fiind importanţa aplicării în faza
iniţială şi uneori pe tot parcursul remedierii, a lucrărilor agricole. În acest capitol sunt prezentate
etapele de care este necesar să se ţină seamă pentru a asigura succesul remedierii, după ce în
prealabil s-a efectuat un screening al poluanţilor şi o analiză detaliată a parametrilor de control al
mobilităţii poluanţilor.

În capitolul şapte este prezentat modul cum este structurat cadrul legislativ sau instituţional în care
se pot implementa proiectele concrete de remediere, subliniindu-se faptul că structura cadrului
legislativ la un moment dat depinde nu doar de cunoaşterea ştiinţifică obiectivă, ci şi de echilibrului
de forţe între diferitele grupuri de interese. Dinamica reglementărilor este foarte mare şi de aceea
informaţiile prezentate în acest capitol nu sunt toate la zi. De exemplu nu abordăm structura şi
consistenţa relativ recentei strategii naţională pentru managementul zonelor poluate, sau situaţia la
zi a valorilor prag ale concentraţiilor de metale în diferite compartimente, cu atât mai mult cu cât
chiar şi conceptul de valoare prag ar necesita o tratare separată. Totuşi capitolul poate oferi o
imagine introductivă suficientă asupra complexităţii instituţionale asociată controlului poluării cu
metale.

Lucrarea se finalizează cu un studiu de caz în care se prezintă un scurt istoric cu privire la

exploatarea minieră a uraniului din Germania de est, respectiv din munţii Erzgebierge, în care
primul autor a efectuat cercetări în cadrul programului doctoral şi postdoctoral. Această exploatare a
început încă din secolul al 12-lea, s-a intensificat în anii 1470, şi a continuat pâna în 1945. Între anii
1946 şi 1990 s-a înfiinţat Compania Sovietică care a primit numele Wismut şi care a devenit mai
târziu Compania Sovieto-Germană Wismut, continuându-se exploatarea uraniului atât în Thuringia
cât şi în Saxonia. Ca un fapt anecdotic, având ocazia de a fi implicaţi direct în cercetări pe această
zonă poluată, iniţial nu am avut cunoştinţă de faptul că zona primise denumirea de wismut (care în
limba germană înseamnă bismut, Bi) doar pentru inducerea în eroare, pentru a nu nu se face publică
adevărata activitate de exploatare a uraniului. Motiv pentru care, unul din autori a studiat pentru
început acest element publicând şi un capitol de carte în “Elements and their Compounds in the
Environment” (2nd Completely Revised and Enlarged Edition, WILEY-VCH Verlag, 2005),
intitulat “Bismut“. S-a constatat cu surprindere că deşi bismutul a fost descoperit de către minerii
din Saxonia încă din secolul al 15-lea în zona poluată Wismut, acesta nu mai era actualmente
prezent. În urma discuţiilor cu regretatul profesor Manfred Anke, s-a aflat întreaga poveste,
dezvăluindu-se misterul păstrat cu mare grijă in perioada comunistă şi evident s-a trecut la analiza
critică a literaturii referitoare la poluanţii existenţi în mod real în zona poluată Wismut. În acest
ultim capitol au fost prezentate doar cercetările personale ale primului autor din zona poluată
Wismut, precizându-se însă atât contextul în care au fost realizate, cât şi modul de finalizare cu
succes a procesului de remediere.

4
1. Sisteme ecologice

În acord cu ecologia sistemică1, mediul este organizat în sisteme între care există relaţii ierarhice
specifice, prin sistem înţelegându-se o unitate organizată definită prin structură şi funcţii specifice.
Sistemele ecologice sunt organizate ierarhic (ecosistem, complex local, regional, macroregional de
ecosisteme, ecosferă), însă indiferent de poziţia lor în cadrul ierarhiei organizatorice, sunt sisteme
mari şi complexe care operează la scară de timp de ordinul anilor, deceniilor, secolelor şi mileniilor
(Vădineanu, 1998).

Un ecosistem are întotdeauna o structură funcţională bazată pe antrenarea energiei solare şi a

substanţelor nutritive în circuitul biologic. Structura unui ecosistem cuprinde elementele şi relaţiile
care asigură funcţionarea acestuia, funcţiile lui fiind:

 Energetică - fixarea fluxului de energie solară sau chimică de către plantele verzi;
 Circulaţia materiei - deplasarea macro şi microelementelor din mediul abiotic ca urmare a
existenţei unor relaţii trofice specifice biocenozei, fenomen cunoscut sub denumirea de
circuit biogeochimic;
 Autoreglare - rezultată din elaborarea de mecanisme proprii/flux de informaţie, care îi
permit ecosistemului să-şi menţină stabilitatea.

Se cunosc următoarele tipuri de sisteme ecologice naturale şi seminaturale: ecosisteme şi complexe

de ecosisteme marine şi oceanice, acvatice, continentale şi terestre, precum şi sisteme ecologice
antropizate: agrosisteme, plantaţii forestiere, zone umede artificiale, lacuri de acumulare.

1.1. Sisteme ecologice identificate

Ecosistemele terestre naturale şi seminaturale din România reprezintă aproximativ 47% din
suprafaţa ţării (238.391 km2), care este situată la zona de interferenţă a ecosistemelor complexe
macroregionale carpato-danubian şi danubiano-pontic. Ca urmare a studiilor efectuate prin
Programul CORINE Biotops (*2006) au fost identificate şi caracterizate 783 de tipuri de habitate
(13 habitate de coastă, 89 de zone umede, 196 de pajişti, 206 de pădure, 54 de mlaştină, 90 de
stâncării/nisipuri şi 135 de zone agricole) în 261 de zone analizate de pe întregul teritoriu al ţării.

Ecosistemele acvatice naturale şi seminaturale prezente în România sunt de tipul:

a) de apă dulce (râuri, lacuri naturale şi artificiale, fluviul Dunărea şi apele subterane). Reţeaua
hidrografică a României este asigurată aproape în totalitate (97.8%) de bazinul fluviului Dunărea.
Excepţie fac râurile din Dobrogea care se varsă direct în Marea Neagră. Dunărea constituie cea mai
importantă resursă de apă dulce. Lacurile naturale deşi numeroase (3.450), nu au o contribuţie
importantă la volumul de apă dulce. Ecosistemele acvatice sunt poluate prin deversările de apă
uzată. Volumul total evacuat în anul 2004 a fost de 3.854 mil. m3/an, din care circa 55%, reprezintă
apele uzate care necesită epurare. Din volumul total de ape uzate care necesita epurare, cca. 29% au
fost epurate corespunzător, în timp ce aproape 71% din apele uzate au ajuns în receptorii naturali, în
special râuri, neepurate sau insuficient epurate. Acest fapt se datorează în primul rând lipsei
facilităţilor de epurare sau insuficienţei acestora (**Programul Operaţional Sectorial de Mediu
România, 2006).
b) de apă sarată - este reprezentată în primul rând de Marea Neagră cu un nivel scăzut de salinitate
(15,12 g ‰ în zona de ţărm şi 15,6 g ‰ în larg) dar şi lacuri naturale şi artificiale (ex. Lacul Fără

1
Ecologia sistemică este „ştiinţa care asigură fundamentul teoretic pentru a percepe şi a interpreta „mediul
înconjurător” care include deopotrivă mediul fizic şi biologic natural precum şi mediul transformat şi controlat de către
specia umană” (Vădinenu 1998).

5
Fund din bazinul Transilvaniei cu o salinitate de 9 g/l la suprafaţă, care creşte foarte rapid odată cu
adâncimea: 38 g/l la 1 m, 122 g/l la 1,5 m, 203 g/l la 2 m, 320 g/l la 5,5 m, unde se înregistrează
maximul de salinitate, Lacul Amara, Lacul Sărat, Aluniş şi Negru din Sovata, Ocna Sibiului, Ocna
Mureşului, Turda, etc.). Lacurile artificiale sărate au apărut ca rezultat al acţiunii antropice, prin
dizolvarea sării sau prin prăbuşirea locală a învelişului protector de steril, sau a galeriilor subterane.
Un astfel de exemplu este cel obţinut în urma exploatării salinelor de la Ocnele Mari si Ocnita,
acestea s-au prabulit luând naştere lacurile sărate cu aceleaşi nume. Există însă şi alte exemple cu ar
fi lacul Ursu din Sovata, Ocna Şugatag din depresiunea Maramureşului etc.

În figurile 1.1-1.5 se pot observa exemple de ecosisteme terestre sau acvatice, atât naturale cât şi
antropizate. Ca urmare a modificărilor structurale, urmate de modificări funcţionale, sistemele
ecologice se deteriorează, ceea ce duce la reducerea eco-eficienţei lor. Deteriorarea unui sistem
ecologic poate avea loc pe multiple căi, dintre care una este cea datorată poluării. Astfel, în urma
inventarierilor privind deteriorarea prin poluare, s-a constatat că aproximativ 0,9 mil. ha din
ecosistemele terestre au fost poluate semnificativ (**Programul Operaţional Sectorial de Mediu
România, 2006).

Figura 1.1 a Zonă agricolă lângă Montalcino Figura 1.1 b Ecosistem natural: vârful Toaca,
Val d‟Orcia –Toscana munţii Ceahlău
http://www.associazionepolisportivamonticchiello.gallery/index.html

Figura 1.2 a Ecosistem natural: Lacu Roşu, Figura 1.2 b Ecosistem natural în Pienza, Val
format în 1837 pe râul Bicaz în spatele unor d‟Orcia Toscana
alunecări de teren care au acoperit albia râului
http://www.associazionepolisportivamonticchiello.gallery/index.html

6
 Figura 1.3 a Ecosistem natural. Soluri argiloase Figura 1.3 b Ecosistem natural: Marea
în Toscana, Italia Neagră
http://www.associazionepolisportivamonticchiello.gallery/index.html

Figura 1.4 Ecosisteme naturale

a) Râul Elba, landul Turingia/ b) Pădurea Turingiană c) Cascada Duruitoarea - munţii
Germania colonizată de Winterlinge sp. Ceahlău

Figura 1.5 a Ecosistem natural: Munţii Figura 1.5 b Ecosistem antropizat: Izvorul
Bastei, Dresda/Germania Muntelui, Munţii Ceahlău

7
1.2 Tipuri de poluare şi agenţi poluanţi

Poluarea ecosistemelor terestre reprezintă cea mai mare problemă de mediu din România. Din
totalul de 0,9 mil. ha de ecosisteme terestre poluate chimic, menţionate anterior, poluarea excesivă
se manifestă pe aproximativ 0,21 mil. ha. Una din cele mai răspândite şi cu efecte agresive deosebit
de puternice asupra ecosistemelor terestre este poluarea datorată prezenţei metalelor grele, urmată
de poluanţii organici.

În funcţie de sursă, se pot deosebi:

A. Poluarea rezultată din derularea activităţilor miniere, de exemplu cea cauzată de iazurile de
decantare şi haldele de steril construite pentru depozitarea reziduurilor rezultate în urma acestor
activităţi;
B. Poluarea cauzată de apele sărate din industria petrolieră, şi respectiv de deversările de petrol;
C. Poluarea cu substanţe provenite din industria chimică: hidrocarburi, etilenă, amoniac, dioxid de
sulf, fluoruri, cloruri, oxizi de azot, compuşi cu plumb;
D. Poluarea cu fertilizanţi minerali şi pesticide utilizate în activităţile agricole;

Creşterea volumului de reziduuri industriale şi menajere ridică numeroase probleme pentru

sănătatea populaţiei umane precum şi pentru producătorii primari2, din cauza faptului că ocupă
suprafeţe mari de teren. La ora actuală există în funcţiune puţine depozite amenajate pentru
reziduurile industriale, fiind însă cunoscută existenţa unor depozite mai mult sau mai puţin
corespunzător amenajate, care nu mai sunt utilizate fie pentru că au capacitatea epuizată, fie pentru
că generatorul de reziduuri în proprietatea căruia se află şi-a încetat activitatea. În majoritatea
cazurilor, închiderea acestor depozite nu s-a realizat în conformitate cu normele europene şi
naţionale în vigoare, astfel că suprafeţele respective au devenit "zone poluate".

A. Activităţile miniere, haldele de steril şi iazurile de decantare

În urma activităţilor miniere se deteriorează suprafeţe mari de teren, fiind afectate în împrejurimi
atât ecosistemele terestre (agricole, păduri, păşuni) prin depunerile rezultate de la excavarea
minereurilor metalifere şi nemetalifere cu formarea haldelor de steril minier, cât şi ecosistemele
acvatice (subterane şi de suprafaţă) ducând cu precădere la contaminarea şi scăderea nivelului apei
freatice.

Haldele de steril
O haldă de steril poate fi definită ca suprafaţa pe care se depozitează sterilul împreună cu depozitul
de steril extras din mină prin excavarea minereurilor şi din operaţiile de preparare mecanică
(Figurile 1.6 a, b şi c).

Haldele de steril conţin o mare varietate de roci şi sol, diferind în funcţie de geologia şi tipul minei.
Reziduurile depozitate în haldele de steril pot fi clasificate astfel:
 Material steril şi roci eliminate din carierele de suprafaţă;
 Material steril şi roci eliminate din minele subterane, minereuri foarte sărace care nu sunt
procesate;
 Reziduuri de proces rezultate din procesarea iniţială; aceste reziduuri pot conţine material de
dimensiuni mici, mari, sau material grosier rezultat din procesarea umedă, sau de altă natură.

2
Producători primari = populaţiile sau speciile de plante şi bacterii fotosintetizante, respectiv chemosintetizante

8
Figura 1.6 a Halde de steril de la Wismut/Landul Turingia - Germania (sursa: Wismut GmbH)

Figura 1.6 b Haldele de steril şi instalaţiile aferente de prelucrare a uraniului din Wismut/
Germania

Figura 1.6 c Halda de steril Haneş/Zona Zlatna, munţii Metaliferi (sursa:

www.fitorisc.cesec.ro)
9
Cantitatea şi caracteristicile reziduurilor depozitate în haldele de steril variază în funcţie de tipul
minereului exploatat şi de modul specific de desfăşurare a activităţii de minerit. De obicei,
activitatea în carierele de suprafaţă generează o cantitate de reziduuri mai mare decât în cazul
minelor subterane, deşi adesea acestea pot fi reintroduse direct în carieră/mină după încetarea
exploatării şi de aceea nu ar trebui să fie depozitate în afară. Din punct de vedere calitativ,
reziduurile depozitate cuprind o mare varietate de roci şi materiale, ca de exemplu argile, nisip,
aluviuni, săruri sau compuşi metalici.

Haldele de steril generează diferite forme de impact asupra mediului, dintre care cele mai
importante sunt:

 Afectarea unor suprafeţe întinse de teren care nu mai pot fi utilizate în alte scopuri pentru o
perioadă foarte lungă de timp;
 Poluarea solului, a apelor subterane şi a celor de suprafaţă cu diferiţi compuşi solubilizaţi
prin acţiunea apelor meteorice3;
 În cazul exploatării materialelor cu conţinut de sulfuri este amplificat fenomenul de drenaj
minier acid rezultat ca urmare a alterarii piritei (FeS2) (eng. AMD4)
 Impactul vizual (figurile 1.7, 1.8 şi 1.9).

Figura 1.7 Minereuri de pirită care amplifică fenomenul drenării acide (Wismut/ Germania)

Figura 1.8 Drenare acidă în aval de minereurile de pirită din figura 1.7, la o distanţă de 10
km de sursă (foto dreapta)

3
Ape meteorice = apa care provine din precipitaţii: ploaie, zăpadă, grindină, rouă etc
4
AMD = eng. “Acid Mine Drainage” - drenaj minier acid

10
 Figura 1.9 a Drenaj minier acid din galeriile de exploatare a minereurilor din zona Zlatna
(sursa: www.pecotox.cesec.ro)

Figura 1.9 b Drenaj minier acid în aval de galeriile de exploatare a minereurilor

din zona Zlatna (sursa: www.pecotox.cesec.ro).

O problemă de o importanţă deosebită o constituie stabilitatea haldelor de steril, ţinând seama de

caracteristicile lor constructive şi de tipul materialelor depozitate şi mai ales de faptul că în unele
cazuri, pe haldele de steril sunt depozitate şi alte tipuri de reziduuri generate în cadrul unităţii
economice respective, în afara celor provenite strict din activităţi miniere. Impactul asupra mediului
generat de haldele de steril poate fi diminuat prin acţiuni specifice privind alegerea
amplasamentului, proiectarea, construcţia şi operarea, acordându-se o atenţie deosebită aspectelor
legate de controlul stabilităţii (prevenirea pătrunderii apei în interiorul depozitului, compactare şi
exploatare în trepte etc.) (Platon şi colab., 2004).

Iazurile de decantare
Iazurile de decantare reprezintă suprafeţele de teren obţinute prin excavare sau cele care prezintă
caracteristici naturale în care sunt depuse reziduuri lichide cu un conţinut ridicat de suspensii, în
scopul sedimentării acestora. Termenul este folosit atât pentru reziduurile semilichide din activităţi
miniere, cât şi pentru reziduurile lichide generate în industria chimică, industria alimentară etc.

11
S-a constatat că acest tip de poluare afectează 5.266 ha în 30 de judeţe din care 4.265,3 ha sunt
afectate în mod excesiv. Cele mai mari suprafeţe se înregistrează în judeţele Hunedoara - 735 ha,
Maramureş - 486 ha, Alba - 372,5 ha, Bacău - 340 ha, Cluj - 344 ha, Dolj - 670 ha, Harghita - 227
ha etc. (Platon şi colab., 2004). Având în vedere principalele probleme cauzate de acest tip de
poluare, s-a considerat necesar ca şi în următorii ani să se acorde o atenţie specială acestor zone. Pe
teritoriul ţării noastre au fost identificate un număr de 116 iazuri de decantare.

Potrivit Planului de Implementare pentru Directiva 1999/31/CE privind depozitarea deşeurilor,

industria extractivă a minereurilor a avut în exploatare la data încheierii negocierilor cu Uniunea
Europeană, 21 de iazuri de decantare. Din cele 21 de iazuri de decantare, 16 şi-au sistat depozitarea
până la data de 31 decembrie 2006, iar pentru 5 iazuri s-a solicitat o perioadă de tranziţie până cel
târziu la 31 decembrie 2011 (Platon şi colab., 2004). Intensitatea activităţii miniere pe teritoriul ţării
noastre poate fi observată din tabelul 1.1. (Armstrong, 2001).

Aşa cum de altfel s-a precizat, iazurile de decantare constituie structuri construite “pe sol”, pentru
care fie sunt necesare excavaţii, fie sunt folosite caracteristicile naturale ale reliefului. Acestea sunt
utilizate mai ales pentru a separa fracţia sedimentabilă din suspensiile rezultate în procesele
tehnologice. După decantare, apa este recirculată sau este epurată în scopul evacuării. În aceste
iazuri de decantare ajung în mod obişnuit reziduuri de proces (de la separare gravitaţională, flotaţie 5
etc.). În unele cazuri, aceste iazuri de decantare sunt folosite şi pentru descărcarea altor tipuri de ape
care nu provin direct din procesele de producţie (ape de drenare, ape colectate de pe versanţi etc.).

Cantitatea şi caracteristicile reziduurilor descărcate în iazurile de decantare variază în funcţie de

tipul minereului exploatat şi de modul specific de desfăşurare a activităţii miniere. Fracţia solidă
conţine material inert, săruri şi compuşi metalici. Fracţia lichidă conţine diferite tipuri de substanţe
chimice dizolvate, dintre care unele au caracter toxic, de exemplu cianurile de la exploatarea
metalelor preţioase, sau pot avea acţiune negativă asupra mediului, de exemplu pH acid sau bazic,
conţinut ridicat de sulfaţi sau carbonaţi.

Depozitarea reziduurilor rezultate din activităţi miniere în iazurile de decantare generează diferite
forme de impact asupra mediului, dintre care cele mai importante sunt:
 Afectarea unor suprafeţe întinse de teren care nu mai pot fi utilizate în alte scopuri pentru o
perioadă foarte lungă de timp;
 Poluarea solului, a apelor subterane şi a celor de suprafaţă cu diferiţi compuşi care se infiltrează
din fracţia lichidă sau sunt solubilizaţi prin acţiunea apelor meteorice;
 În cazul exploatării materialelor cu conţinut mare de sulfuri este amplificat fenomenul drenării
miniere acide;
 Impactul vizual (figurile 1.10 şi 1.11).

O problemă de o deosebită importanţă o constituie riscurile de avariere a diferitelor instalaţii

aferente iazurilor de decantare, riscuri care pot fi amplificate şi datorită unor fenomene naturale
neobişnuite (cutremure, inundaţii, alunecări de teren, etc.). Impactul asupra mediului determinat de
depozitarea anumitor tipuri de reziduuri miniere în iazurile de decantare poate fi diminuat prin
acţiuni specifice, clasificate în două categorii principale:
a) măsuri de prevenire a generării reziduurilor (utilizarea tehnologiilor “curate”, tratarea
reziduurilor printr-o altă metodă şi aplicarea unei alte căi de eliminare);
b) măsuri privind alegerea amplasamentului, proiectarea, construcţia şi operarea, acordându-se o
atenţie deosebită riscurilor care pot apărea.

5
Flotaţie = procedeu prin care materialele utile se separă de substanţele sterile prin măcinarea şi amestecarea lor cu un
lichid în care plutesc

12
 Figura 1.10 Iaz de decantare Wismut - Germania

Figura 1.11 Iaz de decantare de la Valea Mică/Zlatna-România (fracţia

sedimentabilă după evacuarea fracţiei lichide)

Din Raportul Final privind Evaluarea Sectorială de Mediu a Sectorului Minier din România (***,
2006) se desprinde concluzia că iazurile de decantare reprezintă un risc major pentru mediul
înconjurător, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung, mai cu seamă din cauza nivelului relativ
redus al conştientizării şi experienţei în domeniu în România, în mod special la nivel local, acolo
unde măsurile trebuie efectiv aplicate.

Iazurile de decantare aflate în funcţiune sau în conservare pot afecta ecosistemele din împrejurimi în
cazul în care barajele de decantare cedează, prin deversarea rapidă şi necontrolată de metale grele,
cianuri şi alte elemente toxice.

Un alt aspect deosebit de important al activităţilor miniere îl reprezintă materialele radioactive

care există în subsol ca zăcăminte de pechblendă conţinând 238U, 235U, 232Th, 90Sr, 137Cs, etc. Aceşti
izotopi reprezintă o mare provocare pentru fitoextracţia contaminanţilor anorganici. Deşi

13
ecosistemele contaminate cu substanţe anorganice neradioactive sunt mult mai multe decât cele
contaminate cu radionuclizi, există o presiune mult mai mare în ce priveşte decontaminarea acestora
din urmă. De asemenea, există şi riscul irigării solurilor cu ape cu conţinut radioactiv, ceea ce poate
duce la mărirea fondului natural de radiaţii.

Tabelul 1.1 Sectoare miniere şi numărul de mine existente pe teritoriul României

Sector minier Număr de mine
Active În conservare Închise/ (reabilitate)
Cărbune 70 64 48/ (7)
Metale neferoase, 44 47 85/ (6)
feroase şi preţioase
Sare 10 1 4/ (0)
Uraniu 3 5 12/ (0)
Alte minereuri 22 5 22/ (4)
metalifere
Total 149 125 171/ (17)
Sursa: Evaluarea Sectorială de Mediu a Sectorului Minier din România, septembrie 200 (Armstrong, IWACO),
citat în http://www.ier.ro/PAIS/PAIS2/Ro/studiul7.pdf

B. Poluarea cu petrol. Ape sărate provenite din extracţia petrolului

Acest tip de poluare a distrus solurile şi calitatea pânzei freatice pe o suprafaţă de peste 2.500 ha.
Apele sărate afectează atât producătorii primari cât şi calitatea pânzei freatice în zonele învecinate.
Poluarea cu petrol este cauzată de spargerea conductelor sau de scurgeri şi afectează în mod
deosebit 5 judeţe (Bacău, Covasna, Gorj, Timiş, Prahova), pe o suprafaţă totală de 720 ha.
Reziduurile generate din activităţile de rafinare a petrolului şi prelucrare a produselor petroliere sunt
depozitate pe suprafeţe de teren excavate, cunoscute sub numele de bataluri.

Bataluri de deşeuri petroliere

Batalurile reprezintă construcţii amenajate prin excavare sau utilizând caracteristicile naturale ale
terenului în scopul depozitării reziduurilor provenite din activităţile de extracţie a ţiţeiului (figurile
1.13 şi 1.14).

În funcţie de tipul zăcământului şi de modul de exploatare, în batalurile aferente schelelor de

extracţie sunt depozitate de obicei în amestec, reziduuri pe bază de apă dulce, cu conţinut de ţiţei,
sau cu conţinut de săruri sau substanţe periculoase. Hidrocarburile apar pe terenurile din jurul
sondelor, rezervoarelor cu produse petroliere, rafinăriilor, traseelor de conducte, în caz de
defecţiuni, accidente, etc. (figura 1.12). Numai în anul 1989 în România s-au semnalat 49.000 ha
afectate de hidrocarburi (Platon şi colab., 2004), o parte din aceste suprafeţe fiind considerate
nerecuperabile pentru agricultură. Pentru îndepărtarea hidrocarburilor din sol se efectuează lucrări
de drenare, urmate de ardere, descompunerea petrolului cu microorganisme direct în sol, fertilizarea
puternică cu azot etc.

Figura 1.12 Defecţiune în conducta de petrol

(sursa:http://www.cleanupoil.com/gallery.htm)

14
Modul de amplasare, construcţie şi operare a batalurilor de reziduuri petroliere provenite din
activitatea de extracţie ridică deseori probleme de impact asupra mediului, manifestat prin:
 Infiltrarea componenţilor toxici în sol şi în apa subterană;
 Poluarea apelor de suprafaţă prin apariţia scurgerilor dinspre zona batalurilor;
 Emisiile în atmosferă ale compuşilor organici toxici;
 Impactul vizual (figurile 1.13 şi 1.14)

Figura 1.13 Batalul din Rositz/Turingia, Germania

Figura 1.14 “Bomba” ecologică la periferia Ploieştiului - reziduuri petroliere

Rafinăria Astra, cu termen de neutralizare a batalului Triaj până la sfârşitul
anului 2012. (sursa :http://www.google.ro/search?hl=ro&q=Bomba+ecologica+la+periferia+Ploiestiului)

O problemă deosebit de importantă o reprezintă riscul de incendiu, ţinând seamă de caracterul

specific al reziduurilor depozitate, precum şi riscurile de accidente cauzate de pătrunderea
persoanelor neautorizate în imediata vecinătate a zonelor de depozitare (Platon şi colab., 2004).

15
C. Poluarea cu substanţe purtate de aer
Poluarea cauzată de hidrocarburi, etilenă, amoniac, doxid de sulf, cloruri, fluoruri, oxizi de azot,
compuşi cu plumb etc. purtate de aer, se produce în jurul unor surse industriale, cum sunt unităţile
de metalurgie feroasă şi neferoasă (Romplumb Firiza S.A., Phoenix Baia Mare, Sometra Copşa
Mică, Combinatele Siderurgice Galaţi, Hunedoara etc.).

Efectele acestora au afectat şi continuă să afecteze mediul chiar după închiderea activităţilor
industriale, ca de exemplu Ampellum Zlatna care a poluat ecosistemele terestre cu plumb, zinc şi
cupru. De asemenea, suprafeţe foarte mari de teren sunt afectate de emisiile din zona combinatelor
de îngrăşăminte, de pesticide, de rafinare a petrolului, precum şi a combinatelor de lianţi şi
azbociment. În cazul metalurgiei neferoase (Baia Mare, Copşa Mică, Zlatna) au fost afectate
183.300 ha de conţinutul de metale grele (cupru, plumb, zinc) şi de emisia de dioxid de sulf şi
pulberi în suspensie, care generează probleme de sănătate populaţiei umane şi animale. Solurile
suferă de acidifiere, ceea ce conduce la carenţă în elemente nutritive. Acest tip de poluare afecteză
aproximativ 319.000 ha, din care 42.600 ha sunt grav afectate. Poluarea atmosferică duce la
afectarea tuturor tipurilor de ecosisteme. Emisiile principalilor poluanţi au scăzut în România după
1989, în urma transformărilor politice şi economice din ţară. Reducerea pe scară largă a producţiei
economice din majoritatea zonelor industriale şi închiderea multor instalaţii mari poluatoare, au
condus la reducerea cu peste 50% a emisiilor industriale pentru mulţi poluanţi în perioada 1989-
2000, şi cu peste 80% în perioada 2008-2010. Această scădere generală a emisiilor de poluanţi din
aer a dus la îmbunătăţirea calităţii aerului în multe zone, în special acolo unde poluatorul principal îl
constituia industria.

Poluarea atmosferei cu compuşi ai sulfului

Cei mai răspândiţi compuşi ai sulfului evacuaţi în atmosferă sunt dioxidul de sulf (SO2), trioxidul
de sulf (SO3) şi hidrogenul sulfurat (H2S). La aceştia se mai pot adăuga compuşii organici cu sulf
cum sunt dimetilsulfura (CH3)2S şi dimetildisulfura (CH3)2S2 .

În atmosferă se elimină ca urmare a activităţii antropogene (industrie şi trafic rutier) o mare

cantitate de sulf, în special sub formă de dioxid de sulf. SO2 şi SO3 pot rezulta în urma arderii
combustibililor fosili (cărbunilor). În timpul procesului de combustie se transformă în dioxid de sulf
şi în mai mică măsură în trioxid de sulf. Un mecanism simplificat pentru formarea acestor doi oxizi
poate fi reprezentat prin ecuaţiile:

S + O2  SO2 (1.1)
2SO2 + O2  SO3 (1.2)
Printre sursele de emisie a compuşilor cu sulf pe primul loc se situează cărbunele ars în clădiri şi la
centralele electrice, emisiile antropogene ajungând la 70%. Conţinutul de sulf în cărbune este destul
de mare (tabelul 1.2). În timpul arderii, o parte din sulf se transformă în dioxid de sulf iar o altă
parte rămâne în zgură, în stare solidă. Se mai eliberează compuşi cu sulf în atmosferă şi în urma
arderii produselor petroliere însă cantitatea de dioxid de sulf este mult mai mică decât la arderea
cărbunelui. În afară de arderea combustibilului, alte surse de emisie a SO2 sunt industria
metalurgică (prelucrarea minereurilor de sulfură de cupru, zinc şi plumb), întreprinderile
producătoare de acid sulfuric şi de prelucrare a petrolului.
Tabelul 1.2 Conţinutul de sulf în diferite tipuri de combustibil fosil (Dima, 1994)
Combustibilul Conţinutul de sulf, %
Cărbune brun şi lignit 0,98-5,02
Antracit 0,43-2,68
Huilă 0,37-2,97
Turba 0,26-0,9
Petrol, produse petroliere 0,1 - 3,7

16
Este cunoscut faptul că prin expunerea unor plante la o atmosferă artificială de SO2 în urma
absorbţiei unui gaz, se elimină H2S, proces care se desfăşoară numai în prezenţa luminii. Într-o
primă fază, SO2 dă naştere acidului sulfuros (H2SO3); prin oxidare sub acţiunea radiaţiei solare şi a
umidităţii ia naştere acidul sulfuric (H2SO4). Acţiunea poluatoare a H2SO4 se exercită sub forma
ploilor acide. Acest termen generic acoperă o varietate de fenomene, incluzând şi smogul acid, toate
corespunzând precipitării atmosferice a substanţelor acide. Ploaia acidă are o varietate de consecinţe
ecologice distrugătoare, iar prezenţa particulelor acide în aer are efecte directe asupra sănătăţii
populaţiei atât umane cât şi animale.

Se cunosc trei surse naturale principale de emisie a sulfului :

a) Emisie pe cale biologică în care un rol principal îl au microorganismele anaerobe care
contribuie la diferite procese de descompunere a compuşilor organici. Ca rezultat, sulful din
structura lor formează compuşi gazoşi. Se cunoaşte faptul ca unele bacterii anaerobe folosesc
drept oxidant oxigenul din sulfaţi dând naştere unor compuşi gazoşi ai sulfului. Principala sursă
a acestor compuşi sunt mlaştinele, zonele de flux şi reflux, deltele râurilor şi unele soluri care
conţin cantităţi mari de materii organice. Suprafaţa mării poate degaja de asemenea cantităţi
considerabile de compuşi gazoşi ai sulfului, printre care şi dimetilsulfura.

Este de asemenea cunoscut faptul că unele reziduuri obţinute în urma exploatărilor miniere pot avea
un conţinut mare de sulf. Sunt cunoscute patru grupe funcţionale care joacă un rol principal în
procesele cheie care stau la baza deteriorării mediului: bacterii sulf oxidante, bacterii fier
reducătoare, bacterii fier oxidante şi bacterii sulfat reducătoare.

Bacteriile sulfatreducătoare
Genul cel mai cunoscut şi studiat din această categorie de bacterii îl reprezintă Desulfovibrio şi
Desulfotomaculum (Alain, 2007). Gruparea sulfat este un acceptor puternic de electroni în mediu
anoxic şi poate fi rapid redus de materia organică (CH2O, în reacţia 1.3):

2CH2O + SO4 2-  H2S + 2HCO3 - (1.3)

Hidrogenul molecular poate reacţiona ca un donor de electroni într-o reacţie analogă cu 1.3. Cu
toate acestea, bacteriile sulfat reducătoare nu sunt autotrofe, lipsindu-le abilitatea de a fixa CO2,
cunoscut fiind faptul ca au nevoie de carbon organic pentru producţia de biomasă (Atlas şi Bartha,
1992, Atlas, 2007). Printre cei mai comuni donori de electroni se numără compuşii organici cu masă
moleculară mică cum ar fi piruvatul, lactatul şi hidrogenul molecular (Widdle, 1988). Hidrogenul
sulfurat din reacţie poate reacţiona mai departe cu ionii metalici dizolvaţi formând sulfurile
metalice:

M2+ + S2-  MS, unde M este orice metal bivalent (1.4)

Sulfura metalică formată este în general sub formă de precipitat din cauza solubilităţii scăzute a
celor mai multe sulfuri metalice. Formarea sulfurilor metalice imobilizează metalele (detalii în
capitolul 3).
Reducerea sulfatului este inhibată de prezenţa oxigenului, azotatului sau ionilor de fier. Cu toate
acestea, se pare că bacteriile reducătoare de sulfat nu sunt competiţionate de bacteriile reducătoare
de fier prezente în reziduurile miniere acide (Ledin şi Pedersen, 1996). Reducerea sulfatului de către
bacteriile reducătoare de sulfat este deseori limitată de disponibilitatea carbonului organic astfel,
prezenţa carbonului organic în sedimentul marin poate creşte substanţial reducerea sulfatului (Atlas
şi Bartha, 1992). Acest fenomen poate fi extrem de important în mediul din reziduurile miniere,
dacă acestea au un conţinut limitat de carbon.

Bacteriile sulf oxidante

O mare varietate de compuşi cu sulf poate fi utilizată ca donori de electroni. Printre cei mai comuni
pot fi enumeraţi hidrogenul sulfurat, sulful elementar şi tiosulfatul. Sulful este oxidat în trepte la

17
sulfat. Unele bacterii depozitează sulful elementar atât în interiorul cât şi în exteriorul celulelor.
Atunci când sulful elementar depozitat în exteriorul celulelor este utilizat ca donor de electroni,
organismul creşte ataşat de particulele de sulf datorită solubilităţii extrem de scăzute a sulfului
elementar (Sand şi colab., 1995). Bacteriile Acidithiobacillus, Halothiobacillus, Thermithiobacillus,
Thiobacillus, etc. sunt implicate în procesul de oxidare a sulfului.

Descompunerea compuşilor organici cu sulf aflaţi în solurile sărac aerate, sedimente, gunoi de
grajd, reziduuri organice, etc. conduce la formarea compuşilor organici volatili cu sulf. Aceşti
compuşi includ mercaptani cum ar fi metil mercaptanul (CH3SH) şi sulfurile alchil cum ar fi dimetil
sulfura (CH3)2S. Compuşii volatili ai sulfului sunt foarte importanţi deoarece inhibă creşterea
plantelor, nitrificarea, şi unele procese biochimice. Aceşti compuşi sunt de asemenea poluanţi
atmosferici indezirabili producând mirosuri neplăcute şi afectând adversativ clima (Atlas, 2007).

b) Emisia în urma erupţiilor vulcanice. Erupţia vulcanilor este foarte direfită, depinzând de
compoziţia magmei vulcanice, cantitatea de gaz din magmă, şi de tipul de ventru6 vulcanic din care
erupe. Erupţiile generează pulberi solide, gaze şi vapori, substanţe toxice, datorită conţinutului lor
mare de compuşi ai sulfului care sunt eliberaţi în troposferă, sau în cazul unor erupţii puternice
ajungând chiar până în stratosferă. Principalul compus cu sulf eliberat de vulcani este dioxidul de
sulf (SO2), urmat de hidrogenul sulfurat (H2S), sulfura de carbonil (COS), disulfura de carbon (CS2)
şi sulf elementar (S). H2S este convertit în atmosfera în SO2. COS şi CS2 au o pondere scăzută în
conţinutul de sulf emis de vulcani, însă COS persistă în atmosferă câţiva ani, fiind o sursă
importantă pentru aerosolii de tip sulfat din stratosferă. Compoziţia gazelor vulcanice este în
general controlată de mulţi factori. Dintre aceştia, tipul de magmă este un factor foarte important,
dar nu determinant. În tabelul 1.3 se poate vedea care este compoziţia şi procentul în care sunt
eliberate gazele vulcanice. Aceste valori sunt estimate, ştiut fiind faptul că gazele emanate de
vulcani au o concentraţie care poate varia considerabil de la un vulcan la altul. Este documentat
faptul că emisiile de SO2 variază de la mai puţin de 20 t/zi la mai mult de 10 mil. t/zi, în funcţie de
natura activităţii tectonice şi de tipul şi volumul de magmă implicat (Jurcău, 2007). SO 2 eliberat de
vulcanii neexplozivi nu ajunge în stratosferă şi poate duce la poluarea aerului, formând un smog
vulcanic, cunoscut şi ca vog. SO2 care ajunge în stratosferă crează aerosoli care duc la răcirea climei
prin creşterea efectului de albedo al solului. De asemenea, afectează stratul de ozon, insă nefiind
foarte solubil, este îndepărtat de către picăturile de ploaie într-un ritm foarte scăzut. În urma
erupţiilor vulcanice cantităţile de compuşi cu sulf deşi sunt de ordinul milioanelor de tone, S
eliberatat în atmosferă este mai mic de 1% din totalul de sulf gazos; cantitatea pare să fie însă
neînsemnată în comparaţie cu emisiile “biologice” (Benkowitz şi Mubaraki, 1996).

Tabelul 1.3 Compoziţiile caracteristice ale gazelor vulcanice la evacuare (sursa: Jurcău, 2008)
Specia H2O CO2 SO2 H2S COS CS2 HCl HBr HF
% vol. 50-90 1-40 1-25 1-10 104--10-2 104--10-2 1-10 104--10-2 < 10-3

Mil. 100-200 75 1,5-50 1-2,8 0,006-0,1 0,007-0,096 0,4-11 0,0078-0,1 0,06-6

tone/an

c) Suprafaţa oceanelor. Sarea de mare obţinută în urma evaporării picăturilor de apă care ajung în
atmosfera de la suprafaţa oceanelor, conţine pe lângă ionii de sodiu şi clor şi compuşi ai
sulfului. Împreună cu particulele de sare ajung anual în atmosferă sute de milioane de tone de
sulf, ceea ce reprezintă cu mult mai mult decât eliminarea sulfului pe cale biologică. În acelaşi
timp, particulele de sare, din cauza dimensiunilor mari, cad repede din atmosferă şi astfel numai
o mică parte din sulf ajunge în straturile superioare sau se dispersează în ecosistemele terestre.
Trebuie menţionat că din sulfaţii de provenienţă marină nu se poate forma acid sulfuric şi de

6
Ventru = suprafaţa unui sistem de unde staţionare în care amplitudinea vibraţiei are valoare maximă

18
 aceea ei nu contribuie la formarea ploilor acide. Influenţa lor se resimte doar la formarea norilor
şi precipitaţiilor.

Pulberile în suspensie7 şi sedimentabile8 sunt principalii poluanţi din ţara noastră pentru care
depăşirile concentraţiilor maxim admisibile (CMA) sunt semnificative. Poluarea atmosferei cu
pulberi are mai multe surse: industriile metalurgică şi siderurgică care eliberează în atmosferă
cantităţi însemnate de pulberi, centralele termice pe combustibili solizi, fabricile de ciment,
transporturile rutiere, haldele şi depozitele de steril, etc.. Este de reţinut faptul că în afară de haldele
de steril minier, cele mai mari suprafeţe de teren sunt ocupate de haldele de zgură şi cenuşă
aferente centralelor termice şi electrice (Işalniţa, Turceni, Mintia) şi industriei metalurgice
(Hunedoara, Galaţi) şi de depozitele de deşeuri industriale din procese chimice (Govora, Tr.
Măgurele, Tg. Mureş).

Poluări cu pulberi în suspensie. Natura acestor pulberi este foarte diversificată. Ele conţin fie oxizi
de fier, în cazul pulberilor din jurul combinatelor siderurgice, fie metale grele (plumb, cadmiu,
mangan, crom etc.), în cazul întreprinderilor de metale neferoase, sau alte noxe.

Poluări cu pulberi sedimentabile. Nivelul de impurificare al atmosferei cu pulberi sedimentabile s-a

menţinut ridicat până în anul 2000. Sursele de poluare cu pulberi sedimentabile sunt în general
aceleaşi ca în cazul pulberilor în suspensie. Valorile concentraţiilor medii anuale au depăşit în anii
2000-2006 CMA anuală de 0,075 mg/m3, potrivit rapoartelor de mediu ale Ministerului Mediului, în
23 localităţi (Reia, Caransebeş, Moldova, Otelu Roşu, Braşov, Cluj, Ploieşti, Floreşti, Azuga,
Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc, Arad, Rm. Vâlcea, Zalău, Suceava, Copşa Mică,
Mediaş, Alba Iulia, Zlatna, Baia Mare, Petroşani, Brad). Cele mai mari valori s-au înregistrat la
Zlatna (0,186 mg/m3), Arad (0,188 mg/m3) şi Braşov (0,156 mg/ m3).

Nivelul de poluare cu pulberi în suspensie sau pulberi sedimentabile se menţine în continuare ridicat
pe teritoriul ţării, depăşirile CMA (în timp de 24 de ore şi anuale) înregistrându-se într-un număr
mare în localităţile monitorizate de Ministerul Mediului, repectiv de Agenţiile de Mediu din judeţe.
S-au înregistrat îmbunătăţiri semnificative ale calităţii aerului în localităţile în care producţia
industrială a încetat ori s-au făcut investiţii care au dus la reducerea emisiilor.

D. Poluarea cu fertilizanţi minerali şi pesticide

Poluarea chimică mai poate fi produsă ca urmare a aplicării unor cantităţi prea mari de fertilizanţi
minerali sau de pesticide. Acest tip de poluare s-a redus în ultimii 20 ani, ca urmare a diminuării
cantităţilor de substanţe utilizate.

Astfel, comparativ cu anul 1986 când cantitatea de fertilizanţi minerali aplicaţi a fost de 130 kg/ha
respectiv 1.265.299 t (Dumitru şi colab., 2001) în anul 2004, aceasta s-a redus la circa o treime,
ceea ce reprezintă 42 kg/ha, respectiv 327.537 t (****, 2001a), din care 88.258 t au fost fertilizatori
cu P, cu o capacitate cunoscută de a induce acumularea de metale grele în sol. Se poate astfel
concluziona că din acest punct de vedere, nu există o “presiune” asupra ecosistemelor agricole. De
asemenea, s-a redus şi suprafaţa pe care s-au aplicat fertilizanţii minerali, în anul 2000 aplicându-se
doar pe 3.724.578 ha de zonă agricolă.

Pesticidele prin acţiunea lor atât asupra plantelor ruderale şi segetale, cât şi a diferiţilor patogeni,
acţionează numai într-o mică proporţie (3 - 40 %) în scopul pentru care sunt utilizate, restul
împrăştiindu-se în aer prin volatilizare, în apă fiind antrenate de apa din precipitaţii, poluând apele

7
Pulberi în suspensie = pulberi cu diametre mai mici de 20µm, având în atmosferă un comportament asemănător
gazelor;
8
Pulberi sedimentabile = pulberi cu diametre mai mari de 20µm, care după ce sunt emise în atmosferă, se depun pe sol,
vegetatie, ape şi construcţii.

19
de suprafaţă, iar prin infiltrare ajungând până în pânza freatică şi în sol, unde sunt adsorbite pe
particulele solului, de unde pot fi apoi translocate în plante. Altfel spus, o dată intrate în
compartimentele cheie ale ecosferei (troposferă, hidrosferă sau sol/litosferă) sunt antrenate într-un
proces similar circuitelor biogeochimice ale elementelor şi au efect toxic asupra întregului lanţ
trofic.

Hidrocarburile şi poluanţii asociaţi care intră în compoziţia pesticidelor sunt substanţe foarte variate
din punct de vedere chimic, atât anorganice cât şi organice, folosite singure sau în amestec cu alte
substanţe chimice sau organisme patogene (Hobart, 1977, citat de Botnariuc, 1982). Toxicitatea
pesticidelor este diferită, de la extrem de toxice la inofensive, trecând prin stadiile: moderat toxice,
toxicitate scăzută, şi practic netoxice (tabelul 1.2).

Tabelul 1.4 Clasificarea pesticidelor după toxicitate (sursa: Popa şi colab., 2007)
Grupa Gradul de toxicitate DL501) (mg/kg corp)
I Extrem de toxice <5
II Toxice 5-50
III Moderat toxice 50-500
IV Putin toxice > 500
1)
În cazul pesticidelor DL50 reprezintă cantitatea din pesticid exprimată în mg/kg corp greutate vie, care administrată
pe cale orală la cobaii albi, supuşi în prealabil la înfometare timp de 24 de ore, determină moartea în 14 zile a 50%
dintre animalele de experienţă

S-a observat o creştere în ultimii ani a rezistenţei dăunătorilor la pesticide, ceea ce a determinat
aplicarea acestora în cantităţi mai mari şi crearea de noi pesticide cu toxicitate superioară. Este
cunoscut faptul că 0,1 kg pesticid actual acţionează ca şi 2 kg DDT (diclordifeniltricloretan). Sunt
volatile, ceea ce explică difuzarea lor în mediu la mare distanţă, astfel încât, astăzi se găsesc
răspândite pe tot globul. Dunărea varsă în Marea Neagră 186 t/an HCH (hexaclorciclohexan). În
anul 2000 au fost aplicate 3.870 t erbicide, 1.240 t insecticide şi 432 t fungicide, totalizând peste
4.650.110 ha. Un factor pozitiv îl reprezintă reducerea cantităţilor de pesticide aplicate, de la 1,6
kg/ha arabil în anul 1994 la 0,75 kg/ha în anul 2003 (****, 2001a). Pesticidele afectează circuitele
biogeochimice din ecosferă, dar acţiunea asupra organismelor nu este cunoscută în totalitate.
Datorită toxicităţii ridicate, a timpului mare de înjumătăţire şi a efectelor puternice în mediu s-a
interzis producţia unor pesticide, printre care şi DDT (în conformitate cu Ordinul MAIA nr.
20/1985).

Pe lângă principalele tipuri de poluări mai sus descrise, se mai cunosc şi alţi poluanţi care pot ridica
probleme dacă sunt în cantitate excesivă. Printre aceştia, se pot enumera:
 Reziduurile din industria alimentară şi uşoară care pot funcţiona ca surse posibile de poluare a
solurilor. De regulă, aceste reziduuri se utilizează cu succes ca fertilizanţi sau amendamente
cunoscute sub denumirea de compost municipal, aplicate în special pe solurile foarte poluate şi
acide. Dacă însă nu sunt aplicate în cantitate corespunzătoare chiar sub formă de amendamente,
pot duce la creşterea poluării.
 Deşeurile şi reziduurile vegetale agricole şi forestiere şi produsele lor de degradare se utilizează
cu succes sub formă de fertilizant verde cunoscut şi sub denumirea de biofertilizator (eng.
“green fertilizer” sau “green manure”) (Bunch şi Staff, 1985; Elfstrand, 2007; Neagoe şi colab.,
2008). Aceşti biofertilizatori încarcă însă solul cu azotaţi şi agenţi patogeni, şi facilitează
înmulţirea plantelor ruderale, putând fi transportaţi de ape la distanţă, mărind astfel aria de
răspândire a poluanţilor. Deşi au un efect benefic asupra biomasei plantelor cultivate, se
recomandă utilizarea lor cu mare precauţie.
 Dejecţiile animale cunoscute şi sub denumirea de gunoi de grajd aplicate excesiv ca
îngrăşăminte afectează proprietăţile solurilor. Acestea pot conţine NaCl, biostimulatori, uree,
medicamente, agenţi patogeni, care produc poluarea chimică şi biologică a solurilor, scad
permeabilitatea şi pot difuza până în pânzele freatice, transformându-le în focare de substanţe

20
 chimice, viruşi, etc. Tot din zootehnie pot rezulta substanţe de igienizare a grajdurilor (sodă,
detergenţi), care contribuie la poluarea solurilor şi apelor. Cantitativ, dejecţiile de porcine deţin
întâietatea. Pentru a putea fi utilizate în agricultură se analizează conţinutul lor de metale grele
şi de virusuri, ştiut fiind faptul că unii viruşi cum sunt cei enterici pot persista şi 9 luni. Prin
fermentaţie timp de 3 luni vara, sau 4 luni iarna, dejecţiile de porcine libere de agenţi patogeni
se transformă într-un îngrăşământ valoros, numit compost. Nămolurile din zootehnie se mai pot
stoca minim 6 luni, înainte de fi utilizate pentru fertilizarea păşunilor, 3 luni pentru câmp, sau o
lună pentru câmpul arat şi însămânţat cu plante furajere.
 Dejecţiile umane apar în jurul micilor localităţi fără canalizare, a locurilor de campare, târguri,
şantiere. Astfel de locuri devin focare de germeni patogeni ai difteriei, TBC, febrei tifoide.
 Nămolurile separate din apele uzate conţin substanţe organice (cele provenite din industria
alimentară, zootehnie, activităţile menajere), sau anorganice (cele provenite din industria
metalurgică, prepararea minereurilor şi cărbunilor etc.). Se pot aplica în agricultură numai dacă
au un conţinut de metale grele şi nemetale care se încadrează in CMA. Agenţii patogeni din
nămol pot persista în sol şi în vegetaţie. Nămolul se aplică cu o lună înainte de însămânţare
pentru a da posibilitatea solului să reţină unii compuşi. La păşuni, animalele sunt aduse după ce
nămolul a fost spălat de ploaie de pe frunze şi iarbă. Plantele sunt influenţate diferit de nămolul
aplicat (detalii în capitolul 4).
 Sărăturarea solurilor reprezintă acumularea de săruri solubile, în special de sodiu. Apare în
zone aride şi semiaride, din cauze naturale dar şi antropice. Cauzele naturale ale procesului de
sărăturare pot fi: creşterea nivelului apelor freatice mineralizate sau aducerea la suprafaţă a unor
straturi salifere. Prima situaţie s-a întâlnit în vecinătatea lacului Razelm, iar cea de a doua în
Câmpiile Moldovei şi Jijiei. Dintre cauzele antropice generatoare de sărăturare se pot evidenţia:
irigările cu ape salinizate; suprapăşunatul; inundaţiile cu regim hidrosalin ireversibil; creşterea
nivelului apelor freatice în sol şi chiar băltiri în apropierea lacurilor de acumulare unde vara apa
se evaporă, concentrând astfel solul cu săruri; în apropierea sondelor, deoarece ţiţeiul se extrage
împreună cu ape salinizate şi gaze. În România peste 450.000 ha sunt sărăturate, deci nefertile,
procesul de salinizare continuând şi în prezent.
 Acidifierea constă în scăderea pH-ului soluţiei solului sub valoarea 7, solurile devenind astfel
nefertile, datorită creşterii conţinutul de Al, care duce la scăderea conţinutului în alţi ioni. Pe
glob, aproximativ 20% din soluri sunt acidifiate, iar în România aproximativ 2 milioane ha.
Cauzele producerii acestui proces sunt fie naturale (existenţa unor soluri argiloase, silicatice, cu
hidroxizi de fier şi aluminiu, sau din descompunerea microbiologică a substanţelor organice în
alte tipuri de soluri), fie antropice (aplicarea unui exces de fertilizanţi, ploile acide). Pe solurile
acide scade semnificativ producţia de biomasă.
 Carenţele de diverse elemente nutritive din sol ca şi excesele, provoacă dezechilibre în nutriţia
plantelor. Astfel, carenţa de azot produce necroze, iar excesul de azot reduce recoltele,
rezistenţa la patogeni, transport şi depozitare. Carenţa de fosfor întârzie dezvoltarea plantelor şi
diminuează recoltele. Deficitul de potasiu din sol reduce elasticitatea plantelor, rezistenţa lor la
temperatură, la exces de apă. Carenţa în microelemente cum ar fi Mg, S, Zn, Mn, Fe, Cu, B, Mo
etc., provoacă pigmentarea plantelor, necroza unor ţesuturi, etc.
 Excesul de apă - poate curge la suprafaţă, poate bălti, sau se infiltreză în sol. Efectele excesului
de apă sunt diverse, de la influenţarea peisajului, la influenţarea nutriţiei plantelor, prin lipsa
oxigenului, putrezire, sărăturare, recoltele fiind distruse în proporţie de 10-40 %. Pe glob, 8 %
din suprafaţa ecosistemelor terestre este afectată de un exces de umiditate, iar în România, 3,6
milioane ha (Vişan, 2000).
 Riscul la inundaţii. În ultimii ani s-au produs inundaţii catastrofale care au avut ca rezultat
pierderi în rândul populaţiilor umane dar şi animale, precum şi deteriorarea peisajului. Frecvenţa
de producere a inundaţiilor şi amploarea au crescut din cauza schimbărilor climatice, a ocupării
albiei majore a râurilor cu construcţii neautorizate, precum şi a defrişărilor neautorizate. Cele
mai afectate zone sunt cele ale bazinelor: Crişuri, Someş, Mureş, Târnave, Timiş, Olt, Argeş.

21
Ca urmare a inundaţiilor, foarte relevante sunt intrările de metale pentru lunca inundabilă a Dunării,
în special în contexul planului de reconstrucţie (Vădineanu şi colab., 2000). Aspectul distribuţiei
metalelor în sistemul ecologic al luncii inundabile a Dunării a fost analizat în ultimii ani (Iordache
şi colab., 1998, Neagoe şi colab., 2000), precum şi fluxurile asociate inundaţiilor şi utilizării
antropice. Retenţia netă a metalelor în lunca inundabilă a Dunării a variat în domeniul 6,4-22,9
kg/ha/an pentru Cu, 6,7-50 pentru Zn, 2,3-17,4 pentru Cr, 2,3-16,9 pentru Pb, şi 0,053-0,168 pentru
Cd, depinzând de tipul de ecosistem (Iordache, 2002a).

Această retenţie s-a datorat în special filtrării mecanice a sedimentului. Cu toate acestea, s-a
remarcat şi un export net al metalelor în formă dizolvată (Zn, Cr şi Cd), datorat proceselor biologice
şi fizico-chimice. Datorită importanţei ecotoxicologice a metalelor dizolvate, a fost facută o
evaluare a importanţei potenţiale a acestui export după o eventuală restaurare a luncii (Iordache,
2002b), conducând la concluzia că restaurarea nu ridică probleme din acest punct de vedere mai
mult decât sistemele naturale curente, deoarece solul din zonele îndiguite (utilizate ca zone agricole
din 1960) nu sunt semnificativ diferite în termeni de conţinut în metale grele, faţă de solurile din
zonele neîndiguite ale luncii inundabile a Dunării.

În ceea ce priveşte ecosistemele agricole, deteriorarea prin poluare a avut ca rezultat acoperirea
acestora cu reziduuri solide şi lichide, ceea ce a determinat scoaterea din circuitul agricol a circa 18
mii ha terenuri agricole şi lunci. Din suprafaţa totală de 14,86 mil. ha de zona agricolă, 12 mil. ha au
fost inventariate. Pe baza inventarierii efectuate, în tabelul 1.5 se pot observa suprafeţele agricole
afectate de diferiţi factori restrictivi ai capacităţii productive. Daunele economice directe asupra
producţiei agricole datorate restricţiior menţionate se estimează prin diminuarea acesteia cu circa
20% pe an. (MAPPM, 2006). Pe baza unei inventarieri efectuate, în tabelul 1.5 se pot observa
suprafeţele agricole afectate de diferiţi factori restrictivi ai capacităţii productive.

Tabelul 1.5 Suprafeţe cu capacitate productivă afectată de factori restrictivi. Cu litere aldine sunt
prezentaţi factorii care relatează poluarea cu metale (adaptată de Iordache şi colab. 2003, după
Dumitru şi colab., 2001)
Factor Suprafaţa afectată1 (mii de hectare )
Total Din care teren arabil
Seceta frecventă2 7100
Excesul periodic de umiditate în sol2 3781
Eroziunea hidrică2 6300 2100
Eroziunea eoliană 378
Alunecări de teren 702
Salinizarea solului 614
Compactarea solului 6500 6500
Formarea crustei 2300 2300
Conţinut de humus scăzut şi foarte scăzut 7485 4525
Aciditate moderată până la foarte mare 3424 1867
Asigurarea slabă şi foarte slabă cu fosfor mobil 6330 3401
Asigurarea slabă şi foarte slabă cu potasiu mobil 787 312
Asigurarea slabă cu azot 5110 3061
Deficit de microelemenete (Zn) 1500 1500
Poluarea chimică a solului, din care 900
excesiv poluat 200
poluat cu petrol sau ape sărate 50
poluare prin dispersare în aer 147
Distrugerea solului prin excavare 15
Acoperirea solului cu deşeuri şi reziduuri solide 18
1
Una şi aceeaşi suprafaţă poate fi afectată de unul sau mai mulţi factori restrictivi
2
Amenajările menţionate sunt în cea mai mare parte nefuncţionale, datorită neîntreţinerii lor şi lipsei fondurilor financiare

22
1.3 Zone critice
Zonele critice sub aspectul poluării ecosistemelor terestre
a) Principalele zone cunoscute ca fiind intensiv poluate chimic la noi în ţară sunt:
 Zlatna, Baia Mare şi Copşa Mică, cunoscute ca zone critice din cauza prezenţei metalelor grele,
în special cupru, plumb, zinc şi cadmiu.
 Borzeşti, Oneşti şi Ploieşti sunt cele mai afectate zone de poluarea cu petrol şi apă sărată
datorată exploatărilor petroliere (însumând aproximativ 50 ha);
 Gorj, Vâlcea, Alba, Covasna, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Prahova şi Galaţi sunt cunoscute ca
zone critice din punct de vedere al depozitării sterilului minier, zgurilor şi deşeurilor metalice.
Depozitarea cenuşii din procese chimice ridică probleme de poluare în special în Gorj,
Hunedoara, Dolj, Bihor. Depozitarea deşeurilor industriale periculoase se face cu precădere în
Râmnicu Vâlcea, Bacău, Dolj şi Constanţa, iar cele mai mari halde de deşeuri menajere există
în Bucureşti şi zonele aferente marilor oraşe.

b) Poluare cauzată de depozitatea deşeurilor:

 Gorj, Vâlcea, Alba, Covasna, Hunedoara, Maramureş, Sălaj, Prahova, Galaţi - zone critice
datorate depozitării sterilului minier, deşeurilor metalice şi zgurilor;
 Gorj, Hunedoara, Dolj, Bihor - zone critice datorate depozitelor de cenuşă din procese
chimice;
 Râmnicu Vâlcea, Bacău, Dolj şi Constanţa - zone critice datorate depozitelor de deşeuri
industriale periculoase;
 Bucureşti şi zonele aferente marilor oraşe - zone critice datorate haldelor de deşeuri
menajere (MAPPM, 2006 şi 2009).

Zone critice sub aspectul poluării atmosferice

Zonele critice din punct de vedere al poluării industriale de pe teritorioul ţării sunt cunoscute ca
fiind următoarele:
 Copşa Mică, Zlatna şi Baia Mare - zone poluate în special cu metale grele (Cu, Pb, si Cd),
dioxid de sulf şi pulberi în suspensie produse de metalurgia neferoasă;
 Hunedoare, Călan şi Galati- zone poluate în special cu oxizi de fier, metale neferoase şi pulberi
sedimentabile provenite din siderurgie;
 Râmnicu Vâlcea, Oneşti, Săvineşti, Stolnicei şi Ploiesti - zone poluate cu poluanţi organici şi
anorganici eliberaţi în atmosferă de industria chimică şi petrochimică (acid clorhidric, clor şi
compuşi organici volatili);
 Brăila, Suceava, Dej, Săvineşti şi Borzeşti - zone în care funcţionează industria de celuloză,
hârtie şi fibre sintetice care poluează cu dioxid de sulf, sulfură de carbon, hidrogen sulfurat şi
mercaptani;
 Târgu Mureş - zona în care funcţionează industria îngrăşămintelor chimice şi care eliberează în
atmosferă amoniac şi oxizi de azot (MAPPM, 2006 şi 2009).

Zone critice sub aspectul poluării ecosistemelor acvatice:

a) Ape de suprafaţă. Cele mai afectate bazine hidrografice sunt:
 Bazinul Prutului (afectat 100%), Ialomiţei şi Argeşului (afectate în proporţie de 99 %), Vedea
(98 %) şi Crişuri (96 %). Conform MAPPM 2006-2009, aceste bazine sunt poluate ca urmare a
deversării până în anul 1999 a apelor uzate neepurate sau insuficient epurate, în proporţie de
81%, direct în receptorii naturali.
b) Apele subterane cele mai poluate se găsesc în:
 Prahova/Teleajen - zona poluată cunoscută ca fiind poluată cu produse petroliere dar şi cu
compuşi fenolici rezultaţi din procesul de extracţie a petrolului (MAPPM, 2006 şi 2009).

23
Referinţe bibliografice
1. Armstrong, W. (2001) in Evaluarea Sectorială de Mediu a Sectorului Minier din România (IWACO)
2. Atlas, R., Bartha, R. (1992) Microbial Ecology, Fundamentals and Applications, third edition, The
Benjamin/Cummings Publishing Company, Inc. 390 Bridge Parkway, Redwood City, CA 94065, pp. 563
3. Benkovitz, C.M., Mubaraki, A. (1996) Sulfur Emission from Volcanic Activity in 1985 and 1990, Appendix C,
Brookhaven National Laboratory, Upton, NY, pp 19
4. Botnariuc, N., Vădineanu, A. (1982) Ecologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
5. Bunch, R., Staff, E. (1985) Green Manure, ECHO, 17391 Durrance Rd., North Ft. Myers FL 33917, USA, pp. 1-11
6. Dima, A. (1994) Cuptoare şi instalaţii de încălzire, Ed. Gh. Asachi Iaşi, pp. 184
7. Dumitru, M., Ciobanu, C., Carstea, S., Manea, A. ( 2001) Resursele de soluri ale României şi aspecte privind
strategia în domeniul utilizării solurilor, Lucrările celei de a 30 a conferinţe naţionale pentru ştiinţa solului, vol 30c,
7-19
8. Elfstrand, S.,. Hedlund K. și Mårtensson, A. (2007), Soil enzyme activities, microbial community composition and
function after 47 years of continuous green manuring, Appl. Soil Ecology 35, ,610-662
9. Iordache, V. (2002a) Ecotoxicologia metalelor grele în complexul de ecosisteme din Insula Mică a Brăilei, Teza de
doctorat, Universitatea din Bucureşti, Departamentul de Ecologie Sistemică şi Dezvoltare Durabilă
10. Iordache, V. (2002b) Preliminary assessment of the pollution risk associated with the restoration of the Danube
floodplain, Proceedings of the 5th International Symposium on Metal Elements in Environment, Medicine and
Biology, in press
11. Iordache, V., Dumitru, M., Constantinescu, M. (2003) Assessment and reduction of heavy metal input into agro-
ecosystems, ROMANIA, raport final
12. Iordache V., Postolache, C., Mihailescu, N., Neagoe, A., Ignat, G., Cristofor, S., Vădineanu, A. (1998) Distribution
patterns of metals in sediments of the Lower Danube System, Proceedings of the 3 rd International Symposium on
Metal Elements in Environment, Medicine and Biology, 45-53
13. Jurcau, D. (2008) Vulcanismul - un fenomen periculos pentru oameni şi climă, Știinţa şi viaţa noastră -Revista de
informare, publicată sub egida Asociaţiei Academice de Promovare a Știinţei, Tehnicii şi Informării Corecte şi a
Proiectului NanoPol, Nr 1/2008, Capitolul Modificarea Climei
14. Ledin, M., Pedersen, K. (1996) The environmental impact of mine wast – roles of microorganisms and their
significance in treatment of mine wastes. Earth-Sci. Rev. 41, 67- 109.
15. Neagoe, A., Iordache, V., Altorfer, T., Pescaru, M., Vădineanu, A. (2000) Metals in plants of Danube floodplain:
deficiency or excess ?, Proceedings of the 4th International Symposium on "Metal elements in Environment,
Medicine and Biology", Timisoara, Romania, 14-28
16. Neagoe, A., Iordache, V., Bergman H. (2008) Experimental Basses for Bioremediation of Soils Contaminated with
Metals, 4th European BioRemediation Conference, 3-6 September, Chania, Crete, Greece, cod ID 014, ISBN 978-
960-8475-12-0
17. Platon, V., Stănescu, R., Petroaica, B (2004) Studiu suport pentru elaborarea Planului de Acţiune privind
depozitarea deşeurilor industriale în vederea conformării cu legislaţia europeană, Studiul nr. 7, Institutul European
din România, 73 pp
18. Popa, E., Zalaru, C.M., Baciu, I. (2007): Poluanti organici ai mediului, Editura Universitatii din Bucuresti, ISBN
978-973-737-262-8, pp170
19. Sand, W., Gerke, T., Hallmann R. and Schippers, A.: (1995).“Sulfur chemistry, biofilm, and the *in(direct attack
mechanism – a critical evaluation of bacterial leaching”. Applied Microbiology and Bioteschnology 43: 961-966
20. Vădineanu, A. (1998) Dezvoltarea Durabila, vol I, Editura Universitatii Bucuresti
21. Vădineanu, A., Iordache, V., Neagoe, A., Cristofor, S., Cociug, C., Postolache, C. (2000) Research direction in
landscape ecotoxicology, Mengen und Spuren Elemente, 20, 220-22
22. Vişan, S., Angelescu, A., Alpopi, C. (2000) "Mediul înconjurător-poluare şi protecţie", ed Economică, Bucureşti
23. MAPPM - Ministerul Român al Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului (2006), Inventarul zonelor critice sub
aspectul stării mediului in România
24. MAPPM - Ministerul Român al Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului (2009), Inventarul zonelor critice sub
aspectul starii mediului in România, editat de Mihai, S.
25. *Programul CORINE Biotops (Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, 2006
26. ** Programul Operaţional Sectorial de MEDIU România, Aprilie 2006, Ministerul Mediului şi Gospodăririi
Apelor, draft POS Mediu, 86 pp.
27. ***Raportul Final privind Evaluarea Sectorială de Mediu a Sectorului Minier din România, studiul nr. 47, 2006
28. ****, 2001a, Anuarul statistic al României

24
2. Particularităţi ale circuitelor biogeochimice ale metalelor în zonele poluate.
Compartimente cu rol major în stocare şi reciclare. Principalele căi de export

Circuitele biogeochimice sunt intens studiate la scară ecosistemică, dar şi la scară planetară, întrucât
ele susţin producţia a numeroase servicii naturale. Circuitele biogeochimice sunt studiate şi din
raţiuni de cercetare fundamentală, pentru înţelegerea mecanismelor productivităţii sistemelor
ecologice. Productivitatea primară9 şi respectiv productivitatea secundară10 ale oricărui sistem
ecologic depind pe de o parte de stocul de macro şi microelemente disponibil în masa apei şi
sedimentele superficiale (pentru sistemele acvatice) sau sol şi apă interstiţială (pentru sistemele
terestre) iar pe de altă parte, de viteza cu care stocul respectiv este reciclat de către sistemele
biologice din componenta acestuia. În aceste condiţii, este de aşteptat ca sistemele ecologice care
dispun de stocuri mici sau medii de macro şi microelemente şi în special de azot şi fosfor, dar care
au un sistem de reciclare foarte dinamic, să realizeze o productivitate mare de bunuri şi servicii.
Acesta este cazul celor mai productive sisteme ecologice naturale din structura ecosferei.

Astfel, se poate spune că într-un circuit biogeochimic ciclarea materiei este necesară producătorilor
primari care adsorb şi concentrează atât energia solară cât şi pe cea obţinută din compuşi chimici
prin fotosinteză sau chemosinteză. Pe de altă parte, are loc un consum de energie (respiraţie) în
compartimentele fiecărui modul trofodinamic11 (MTD) pentru menţinerea sau creşterea gradului lor
de organizare (Vădineanu, 1998). Într-un astfel de circuit materia vie antrenează în mod diferenţiat
şi selectiv practic toate elementele chimice, concentrând unele şi dispersând altele, determinând
astfel schimbarea structurii şi proprietăţilor geosferelor (Botnariuc şi Vădineanu, 1982).

Un circuit biogeochimic include transformări fizice cum ar fi dizolvarea, precipitarea, volatilizarea

şi fixarea, transformări chimice ca de exemplu biosinteza, biodegradarea şi biotransformări cuplate
cu oxido-reducere, dar şi variate combinaţii ale transformărilor fizice şi chimice. Transformările
fizice şi chimice pot cauza translocări spaţiale ale materialelor: din coloanele de apă în sediment,
din sol în atmosferă etc. Datorită transformărilor din interiorul circuitelor biogeochimice, s-au
produs de-a lungul zecilor sau chiar sutelor de ani transformări unidirecţionale. Între aceste
transformări, de reţinut este în principal cea de descompunere a materiei organice abiotice,
constatându-se că astfel de procese biogeochimice tind să fie ciclice (Atlas şi Bartha, 1992).

Un circuit biogeochimic poate avea două categorii de compartimente:

i. Un compartiment dinamic al unităţilor hidrogeomorfologice (UHGM)12 care cuprinde unul sau
mai multe rezervoare de obicei de natura nebiologică, situate în atmosferă, hidrosferă, sau
litosferă;
ii. Un compartiment de ciclare - cel biologic, constituit din structura trofică a biocenozelor13 şi care
determină în mod activ procesul de reciclare a elementului dat. Compartimentul de ciclare
(reciclare) este strâns corelat cu compartimentele majore şi dinamice ale UHGM.

9
Productivitatea primară = energia consumată de plante sub formă de substanţă organică; toate definiţiile din această
serie de note sunt din Vădineanu (1998) şi Botnariuc şi Vădineanu (1982)
10
Productivitatea secundară = densitatea fluxului de energie concentrată;
11
Modul trofo-dinamic (MTD) = totalitatea populaţiilor şi cohortelor de indivizi dintr-un modul dinamic care au
aceeaşi nişă funcţională (cohorta - grupare de indivizi în structura unei populaţii care au de regula aceeaşi vârstă, sau
vârste apropiate şi care au aceeaşi nişă funcţională; modul dinamic - totalitatea populaţiilor şi cohortelor care aparţin
aceleiaşi clase dinamice; nişă funcţională - poziţia populaţiilor şi cohortelor în reţeaua de conexiuni trofice)
12
Unitate hidrogeomorfologică (UHGM) = reprezintă componenta abiotică a unui ecosistem; o zonă omogenă din punct
de vedere geomorfologic, hidrologic şi pedologic
13
Biocenoza = ansamblu de populaţii care trăiesc pe un teritoriu sau un habitat fizic determinat, cu caracteristici în plus
faţă de cele ale componenţilor săi individuali şi populaţionali

25
Compartimentele UHGM sunt reprezentate de sistemele terestre formate din sol/sediment, rocă
parentală (roca pe care s-a format solul) şi apa interstiţială, şi de sistemele acvatice formate din
sedimente şi apă, sisteme care fac parte din troposferă (figura 2.1, modulul A) şi care au o încărcare
cu elemente şi compuşi chimici, funcţionând ca “rezervoare” ale circuitelor biogeochimice
(Vădineanu, 1998). Între aceste rezervoare au loc fie schimburi directe, care se asigură prin
fenomene şi procese fizico-chimice (adsorbţie, absorbţie, sedimentare, floculare, schimb ionic,
precipitare, oxido-reducere), fie mediate de către anumite compartimente, sau întreg
compartimentul de reciclare (figura 2.1 modulul B).

PP C1 C2

COD C3
C1‘
Stoc m
A C2‘
reciclabil COP
D

Troposfera
Figura 2.1 Model fizic general prin care se identifică structura
elementelor ecologice şi suportul fizic al circuitelor
Sol biogeochimice (după Vadineanu, 1998)
Apa Legenda: A - sistem de ciclare primar care include componentele majore
Litosfera ale UHGM şi troposfera; B - sistem de ciclare secundar, foarte dinamic,
constituit din structura trofică a biocenozelor; PP -produc ă tori primari; C
- consumatori; m - microorganisme; D - detritofagi; COD - carbon organic
dizolvat; COP- carbon organic particulat
Sedimente

Caracterizarea circuitelor biogeochimice locale (la nivel de ecosistem) şi regionale (la nivelul
complexelor de ecosisteme) este strâns interconectată cu circuitele biogeochimice globale (la
nivelul ecosferei).

Caracterizarea circuitelor locale şi regionale presupune în primul rând identificarea ecosistemului

sau complexelor de ecosisteme şi ulterior, investigarea şi cuantificarea următoarelor tipuri de
mecanisme şi de variabile de stare:
 Distribuţia elementelor chimice (stocul elementelor) în compartimentele UHGM şi în
componentele dominante ale MTD;
 Combinaţiile chimice în care apar elementele (speciaţia chimică);
 Coeficienţii de acumulare specifici fiecărui MTD;
 Mecanismele fizice, chimice şi biologice prin care se asigură transferul de la o componentă
biotică la alta şi între, sau în cadrul compartimentului abiotic;
 Capacitatea de retenţie;14
 Timpul de retenţie.15

14
Capacitatea de retenţie = diferenţa dintre fluxul total de intrări şi fluxul total de ieşiri a unui element din sistemul
experimental exprimat în unităţi de masă/timp)
15
Timpul de retenţie = raport dintre masa elementului şi rata cu care acel element părăseşte sistemul dQ/dt

26
  Rata de reciclare a elementului chimic de către fiecare MTD care este strâns corelată cu rata
respiraţiei sau cheltuielilor energetice pentru menţinerea gradului de organizare.

Orice compus sau element chimic care intră în compartimentele ecosferei (troposfera, hidrosfera,
sol/litosfera) prezintă un circuit biogeochimic caracteristic în funcţie de specificitatea însuşirilor
chimice şi specificitatea metabolică a populaţiilor existente. Comportamentul şi circuitul unui
compus sau element chimic la nivelul sistemelor ecologice implică fenomene de transfer,
transformare, acumulare şi concentrare şi poate să fie asociat cu efecte toxice, simplificarea
diversităţii biologice, deteriorarea patrimoniului genetic (Vădineanu, 1998).

Astfel, ciruitele biogeochimice se diferenţiază în:

 circuite gazoase sau perfecte care au ca rezervor principal troposfera şi în cazul cărora
densităţile fluxurilor de schimb dintre troposferă şi compartimentul de ciclare sunt pe termen
lung relativ echilibrate (circuitul N, O, C), şi
 circuite sedimentare sau imperfecte care au ca rezervor principal litosfera/solul sau depozitele
sedimentare şi pentru care densităţile fluxurilor de schimb cu compartimentul de ciclare sunt
neechilibrate (P, S, metale).

Este cunoscut faptul ca elementele: O, Si, Al, Fe, Ca, Na, K, Mg, Ti şi P constituie peste 99% din
totalul elementelor existente în scoarţa terestră, motiv pentru care acestea sunt denumite elemente
majore. Restul elementelor din tabelul periodic poartă denumirea de elemente în urme (eng. “trace
elements”) iar concentraţiile individuale nu depăşesc în general 1000 μg/g (0,1 %), cele mai multe
având concentraţii medii mai mici de 100 μg/g. Dacă însă măsurăm concentraţia lor în minereuri,
desigur, ea poate fi mult mai mare. Deşi conţinutul de elemente în urme este determinat în primul
rând de compoziţia minerală a rocii parentale, distribuţia elementelor în urme pe profilurile de sol
precum şi repartiţia între diferitele faze (solidă, lichidă şi gazoasă) şi componenţi ai solului (partea
minerală, partea organică, organismele solului) este consecinţa diverselor procese pedogenice
precum şi a impactului unor factori externi (practici agricole, poluare) (Kabata-Pendias şi Pendias,
1992 şi 2001). Elementele în urme intră şi în constituţia rocilor vulcanice sau a celor sedimentare,
iar concentraţia în care se găsesc variază în funcţie de natura rocilor precum şi de proprietăţile
mineralogice şi adsorbtive ale acestora, dar şi de natura matricei şi de concentraţia metalelor din apă
în cazul rocilor sedimentare. De regulă, argilele şi marnele au în compoziţia lor cantităţi
semnificative de elemente, datorită capacităţii lor de a adsorbi ioni. Marnele negre (sau
bituminoase) conţin concentraţii mari de metale şi metaloizi cum ar fi de exemplu: Ag, As, Cd, Cu,
Pb, Mo, U, V şi Zn (Alloway, 1995). Elementele în urme mai sunt întâlnite şi sub denumirea de
microelemente.

Când în sol se găseşte o cantitate mare de astfel de elemente chimice, este utilizat termenul de
„poluare cu metale grele” (Lăcătuşu, 1998). Termenul „metale grele” a apărut de peste 60 de ani şi
este în mod convenţional utilizat pentru metalele care au densitatea mai mare de 5 g/cm3. Termenul
s-a păstrat şi este frecvent utilizat, deşi clasificarea metalelor ţine seamă mai nou şi de proprietăţile
chimice ale acestora. Întrucât proprietăţile chimice sunt diferite, comportamentul metalelor precum
şi bioacumularea sau gradul de toxicitate sunt de asemenea diferite în ecositeme (Nieboer şi
Richardson, 1980; Duffus, 2002; Iordache, 2009).

În literatura de specialitate mai este frecvent utilizat şi termenul de macroelement. Aspectul, atât al
macro cât şi al micro elementelor, este studiat deopotrivă atât în ecosistemele naturale cât şi
antropizate. Printre macroelemente se pot enumara: Na, K, Ca, Mg, P, S etc., în timp ce Fe, Cu, Zn,
Mn, Ni, Mo, Cd, Pb, As etc. aparţin grupului de microelemente. Unele elemente sunt implicate în
mod esenţial în structura şi funcţionalitatea organismelor vii, indiferent de faptul că ele se află în
cantitate mare (Ca, K, Mg, Na), sau în urme - sub 1 μg/g ţesut (Co, Mo, Se, As).

27
Din punct de vedere al esenţialităţii, metalele pot fi împărţite în două categorii: metale esenţiale şi
metale neesenţiale. Conceptul de metal neesenţial este destul de vag, deoarece scăderea limitei de
detecţie poate să arate că elemente considerate neesenţiale sunt esenţiale la concentraţii foarte mici.
Un element în urme este considerat esenţial dacă:

 Este prezent în toate ţesuturile materiei vii în concentraţii aproape constante;

 Suprimarea lui induce în mod reproductibil aceleaşi modificări structurale şi fiziologice,
indiferent de speciile pe care se studiază efectul acetora;
 Administrarea elementului evită şi înlătura simptomele produse şi reface modificările
biochimice produse în lipsa lui;

Unele elemente sunt nutrienţi esenţiali pentru producătorii primari, consumatori şi populaţia umană,
în timp ce altele sunt foarte toxice. Între metalele esenţiale se pot enumera alături de multe altele,
Cu, Fe, Cr, Mn, Ni, Zn. Dintre metalele neesenţiale unele sunt prin excelenţă toxice (Pb, Cd), în
timp ce toxicitatea altora se manifesta în general la concentraţii mult mai mari decât cele întâlnite în
situaţii reale, ceea ce face să fie şi foarte puţin studiate, de exemplu Zr. Elementele precum Hg sau
Cd, în afară de faptul că sunt toxice peste o anumită concentraţie, pot afecta organismele prin
inducerea de deficienţe în elementele esenţiale prin competiţia cu acestea la centrii activi ai
moleculelor importante din punct de vedere biologic. (Merian, 1991; Kabata Pendias şi Pendias,
1992 şi 2001).

Metalele grele sunt printre poluanţii ubicuitari fiind distribuite global la nivelul tuturor
compartimentelor unui ecosistem. În acelaşi timp, toate metalele sunt natural întâlnite la nivelul
unor concentraţii de fond. Fiecare metal poate fi caracterizat de un factor de perturbare antropogenă,
definit ca raportul dintre intrările naturale anuale globale şi cele antropice. Pb, Cd, Cu şi Zn au cei
mai ridicaţi factori de perturbare antropogenă şi intră în categoria metalelor de primă importanţă
ecotoxicologică, alături de Hg, care are un factor subunitar dar este foarte toxic. Poluarea cu metale
are multiple surse, între care cele asociate activităţilor industriale sunt de primă importanţă. Scara
de manifestare este locală în cazul ecosistemelor terestre, datorită posibilităţilor reduse de dispersie,
dar poate deveni regională în cazul antrenării poluanţilor în sistemele acvatice.

Distribuţia metalelor într-un ecosistem depinde în mod esenţial de calea de intrare în ecosistem şi
forma în care intră. Astfel, pot fi luate în considerare următoarele trei tipuri de intrări:
i. Intrările longitudinale dominante în cazul unui sistem lotic16 dar importante şi pentru un sistem
lentic17, alimentat de canale;
ii. Intrările transversale, a căror pondere, atât în cazul sistemului lotic cât şi al celui lentic, este
dependentă de particularităţile structurale şi funcţionale ale sistemului ecologic, inclusiv ale
zonei de ecoton18;
iii. Intrările atmosferice, care pentru unele metale, cum ar fi Pb, pot prezenta calea majoră.

Repartiţia metalelor în compartimentele ecosistemului imediat după intrare depinde de

particularităţile fizico-chimice ale acestor compartimente şi de proprietăţile fizico-chimice ale
metalului respectiv. Un rol esenţial îl joacă fluxurile hidrologice care condiţionează
comportamentul metalelor. Metalele se află într-un echilibru permanent între apă şi sediment, apă şi
particule în suspensie (minerale, organice sau asociate), apă şi organisme. Echilibrul apă-organisme
sau sediment-organisme este influenţat de capacitatea metalului respectiv de a-şi manifesta
proprietăţile în organism.

16
Sistem lotic = sistem de apă curgătoare (ex: râu)
17
Sistem lentic = sistem de apă stătătoare (ex: lac)
18
Zona de ecoton = zona de graniţă între două tipuri diferite de ecosisteme

28
În circuitul unui metal sunt investigate atât stocurile (distribuţia în diferite compartimente) cât şi
ratele de transfer între compartimente.

I. Stocurile de elemente
Majoritatea stocurilor de macro şi microelemente se găsesc sub forma unor combinaţii chimice care
le fac inaccesibile sau greu accesibile producătorilor primari, iar componenta accesibilă şi
reciclabilă se află într-o proporţie redusă. Aşa se explică de ce stocurile disponibile şi reciclabile
constituie factori limitanţi ai productivităţii primare.

a) Distribuţia metalelor în compartimentele abiotice (apă, aer, sol)

Se studiază stocul total de metal şi speciaţia chimică a metalului, respectiv forma chimică (stare
pură, ion, oxid etc.). Concentraţia şi speciaţia chimică a metalelor în compartimentele de biotop19
diferă şi în funcţie de valorile anumitor parametri fizico-chimici. Printre aceşti parametri se numără
şi metalele care nu au un potenţial de toxicitate ridicat dar care, prin rolul lor central în procesele
chimice din faza apoasă pot controla comportamentul celorlalte metale. În funcţie de potenţialul
redox pot avea stări de oxidare diferite şi pot forma compuşi cu solubilităţi diferite. Formele
insolubile pot forma particule si coloizi capabili să adsoarbă la suprafaţă metale cu potenţial de
toxicitate mare, reducându-le astfel disponibilitatea până la schimbarea condiţiilor redox. Speciaţia
chimică diferă în funcţie de tipul de complexare sau adsorbţie (pe argilă, materie organică etc.).
Transportul metalelor poate fi stimulat în prezenţa unui agent de complexare solubil în apă (agenţi
complexanţi, acizi uronici etc.). Gradul de adsorbţie: acizii fulvici şi humici pot fi adsorbiţi la
suprafaţa unor particule minerale alcătuind un înveliş ce poate adsorbi şi imobiliza metalele; gradul
de adsorbţie este estimat prin raportul acid fulvic/metal. O parte din metale sunt adsorbite la
suprafaţa detritusului sau acizilor humici.

Mecanismele distribuţiei metalelor în compartimentele abiotice sunt destul de bine caracterizate

(Klein, 1989; Romic şi Romic, 2003; Iordache, 2009). În studiile mai vechi s-a caracterizat
distribuţia conţinutului total de metal, însă începând din anii 1980 (Foerstner şi Salomons) s-a
propus dezvoltarea unor metode prin care să se identifice formele metalelor din sol, interacţiilor
metalelor toxice cu elemente majore şi a relaţiilor între metalele toxice, elucidarea rolului
microorganismelor în controlul toxicităţii metalelor (Thormton, 1981 citat de Iordache 2009).
Aceste investigaţii sunt extrem de dificile şi deşi s-au înregistrat progrese în timp (detalii în
subcapitolul 2.1), sunt încă necesare studii aprofundate pe această temă.

b) Distribuţia metalelor în compartimentele biotice

Metalele în compartimentele biotice pot fi caracterizate printr-o distribuţie tisulară (pe ţesuturi),
care are relevanţă pentru transferarea către alte compartimente. De exemplu vertebratele stochează
elementele în oase, deci nu se pot excreta, în concluzie nu se transferă în nivelul trofic ulterior. În
cazul metil-mercurului (CH3-Hg+), acesta se acumulează în zonele lipofile. Ceea ce prezintă interes
pentru cercetare, este gradul de disponibilitate al unui element pentru nivelul trofic ulterior. De
asemenea, poate fi influenţată rata de reciclare - dacă metalul este încorporat în ţesuturi care se
descompun rapid, acesta este reciclat mai uşor.

Aşa cum este cunoscut, elementele sunt distribuite şi în organismele vegetale, astfel ele sunt
considerate elementele nutritive deoarece sunt translocate în ţesuturi şi intră în metabolismul
organismelor, adsorbţia şi acumularea lor în plante fiind corelată cu procesele de creştere şi
dezvoltare care conduc la obţinerea de biomasă. Adsorbţia metalelor din sol/sediment este făcută
prin rădăcini, ionii se deplasează radial de la o celulă la alta urmând calea: păr absorbant (sau
rizodermă), scoarţă, endoderm20, periciclu21; şi apoi trec în vasele conducătoare lemnoase (xilem)

19
Biotop = totalitatea factorilor fizico-chimici care influenţează evoluţia organismelor vii
20
Endoderm = strat interior al scoarţei tulpinii sau rădăcinii plantelor
21
Periciclu = strat extern al cilindrului central al tulpinii plantelor

29
prin care sunt transportate în organele supraterane ale plantei, fiind apoi distribuite în întreaga
plantă. Transportul şi gradul de distribuţie a metalelor în întreaga plantă depind de tipul şi
concentraţia metalului, de organul în care se acumulează metalele şi de vârsta plantei.

Pentru a se asigura translocarea metalelor în plante este necesar un contact intim între membrana
celulelor radiculare (sau a simbionţilor fungali) şi apa din sol sau sediment. În măsura în care nu
sunt încărcaţi electric, compuşii hidrofili până la o anumită dimensiune pot trece în plantă şi se
distribuie la nivelul întregii plante, în timp ce substanţele care se leagă structural rămân la nivelul
rădăcinilor. Unele metale sunt preluate de plante predominant prin zona apicală a rădăcinii, altele
prin întreaga suprafaţă a rădăcinii, aspect important datorită variaţiei concentraţiei şi disponibilităţii
metalelor grele în diferite orizonturi de sol.

Când cantitatea de metal preluat este mare iar concentraţia în sol este redusă, translocarea metalului
va fi limitată de procesul de difuzie. O difuzie lentă va duce la eliminarea metalului din zona
adiacenta rădăcinii, în masura în care rădăcina nu are capacitate de creştere continuă. Există specii
de plante care funcţionează ca hiperacumulatori, fenomen atribuit concentraţiilor mari de liganzi
(acizi citric şi malic) pe care le dezvoltă (Iordache, 2009) (detalii în capitolul 5).

Elementele care intră în constituţia materialelor vegetale pot fi împărţite în două clase 1) elemente
de interes fiziologic (C, H, O) pe care le pot asimila fără restricţii din mediu, şi 2) elemente
nutritive necesare optimizării producţiei de biomasă (N, P, K, S, Ca, Mg, Fe, Mn, Zn, Cu, B,
Mo) al căror conţinut şi stare chimică necesită să fie optimizate prin tehnologii specifice aplicate
substratului pe care cresc plantele. Există o bogată literatura referitoare la distribuţia metalelor în
compartimentele biotice, studiile au fost efectuate atât pe ecosisteme acvatice cât şi terestre
(Marschener, 1995; Bergmann şi colab., 2005; Kothe, 2005; Prasad, 2006; Iordache, 2009; Neagoe
şi colab., 2005 şi 2009 etc.)

II. Ratele de transfer

a) Transfer între compartimente: din masa apei în organismele acvatice, din sediment în apă, din
sol în apă, din particule în suspensie în apă. La baza transferului elementelor între compartimente
stau mecanismele fizico-chimice, cum ar fi:
 Coprecipitarea - unele metale sunt coprecipitate cu oxizi de Mn şi Fe; schimbarea potenţialului
redox antrenează dizolvarea oxizilor respectivi;
 Desorbţia, solubilizarea şi disocierea - influenţează pozitiv trecerea în soluţie a elementelor
reţinute în diferite moduri pe coloizi;
 Difuzia prin soluţia solului a complecşilor organo-metalici, a moleculelor şi a ionilor
microelementelor - mecanism care depinde proporţional de mobilitate (definită ca raport între
concentraţia în soluţie şi conţinutul formelor mobile din faza solidă a solului), volumul apei
din sol, traseul de difuzie şi de coeficientul de difuzie a ionilor, moleculelor şi compuşilor
organo-minerali în apă.

c) Transfer în cadrul compartimentului de ciclare: intrare din compartimentul abiotic în

compartimentul de ciclare (exemplu moluşte - sediment). Specific acestui transfer este
translocarea metalelor prin intermediul relaţiilor trofice (de la un MTD la altul). Aceste
translocări sunt controlate foarte mult de potenţialul redox, excepţie făcând formele metilate şi
volatile de Hg.

Biodisponibilitatea metalelor furnizează informaţii cu privire la disponibilitatea metalul respectiv

pentru sectorul de ciclare, forma în care metalul este disponibil (dizolvată, complexată) precum şi
de distribuţia tisulară. Biodisponibilitatea se determină prin studii cu privire la speciaţia chimică.
Speciaţia chimică este de interes deoarece comportamentul elementelor în urme în sistemele
naturale depinde de formele şi cantităţile în care acestea se găsesc. Pentru a evalua reactivitatea

30
speciilor sau formele legate ale metalelor grele în materia solidă sunt utilizate diverse medii de
extracţie, electroliţi (CaCl2, MgCl2), soluţii tampon de acizi slabi (acid oxalic sau acetic), agenţi de
chelatare (EDTA sau DTPA), agenţi reducători (NH2OH), acizi tari (HCl, HNO3, HClO4, HF) sau
agenţi bazici (NaOH, Na2CO3). În literatura de specialitate este disponibil un număr foarte mare de
metode aplicabile pe soluri acide, neutre, alcaline, sau pe orice tip de sol, ca de exemplu dializa
Donnan (Tessier şi colab, 1979; Elliott 1990; Berggren 1990), metoda electroliţilor cu ioni selectivi
şi metoda răşinilor schimbătoare de ioni (Zeien şi Bruemmer, 1991; Keller şi Vedy, 1994; Asami şi
colab., 1995, Track şi Verloo, 1995) metoda gradienţilor în strat subţire DGT (Dubois, 1998; Hooda
şi colab. 1999), metoda voltametrică şi polarometrică (Hammer şi Keller, 2002: Tokalioglu şi
colab., 2003; Cao şi colab., 2008; Dytrtova şi colab., 2008), etc. (detalii in subcapitolul 3.1,
capitolul 3).

Dacă nu se pot face studii cu privire la speciaţie, se poate determina numai conţinutul total de metal.
În acest caz este necesar să se determine în sistemul investigat parametrii de control ai metalului
(parametrii de control a biodisponibilităţii în sol): pH-ul, conţinutul de materie organică, capacitatea
de schimb cationic22 (eng. CEC), alte metale (Fe si Mn în cantităţi foarte mari). Mulţi dintre
parametrii de control ai ciclării metalelor sunt comuni cu cei ai ciclării altor elemente, anumite
specii chimice ale altor elemente putând chiar controla direct comportamentul metalelor (de
exemplu carbonul organic dizolvat).

Bioacumularea metalelor poate intensifica persistenţa poluantului în ecosistem, ceea ce constitue un

risc potenţial datorită efectelor pe termen lung la nivel ecosistemic, efecte care în general nu pot fi
verificate prin teste de toxicitate în laborator. Un potenţial ridicat de bioacumulare nu implică în
mod necesar si un potential ridicat de toxicitate (poate să nu fie asociat cu acumularea).

Bioacumularea metalelor diferă în funcţie de proprietăţile fiziologice ale metalului respectiv.

Procesele de acumulare cât şi cele de bioconcetrare sunt controlate indirect de parametri fizico-
chimici ai metalelor. Particularităţile de bioacumulare, bioconcentrare şi bioamplificare a metalelor
sunt destul de bine caracterizate, în special în ecosistemele acvatice şi terestre. Din păcate însă, în
mod frecvent lipseşte corelaţia dintre aceste fenomene şi efectele lor (Streit, 1992; Vădineanu,
1990; Marckich şi colab. 2001, citaţi de Iordache, 2009).

Bioacumularea şi bioconcentrarea sunt fenomene care foarte rar apar interpretate din perspectiva
ecosistemică, de regulă cel mai des este urmărit impactul de toxicitate în contextul identificării unor
soluţii la probleme pe termen scurt. Acest fapt este pe de o parte consecinţa unei abordări
sectoriale23, dar în principal a imposibilităţii de asimilare a modului de gândire sistemică şi a
influenţei disponibilităţii resurselor externe şi interne necesare acestui mod de abordare sistemică.
Investigarea în mod corespunzător a circuitelor biogeochimice locale ar ajuta la estimarea mai
apropiată de realitate a impactului ecotoxicologic. Din punct de vedere teoretic, se cunoaşte modul
de investigare corectă a circuitelor biogeochimice (Cobeli şi colab. 1979; Nafea Al-Azzawi, 1987;
Vădineanu 1998; Iordache 2009). Pentru a investiga corect circuitele biogeochimice este necesar să
se înceapă în primul rând cu determinarea conţinutului de metale (total, dar şi sub formă de
speciaţie) la nivelul tuturor compartimentelor dintr-un ecosistem. Această investigare este practic
posibilă doar dacă există o echipă complexă de cercetare deoarece necesită o expertiză amplă şi se
extinde pe o durată relativ mare de timp. În literatura de specialitate au fost făcute astfel de
încercări, de exemplu Mathias şi Kevern (1995) au determinat conţinutul total de metale pe un lac
eutrofizat, dar nu şi stocurile de metale, probabil din lipsă de date cantitative cu privire la

22
Capacitatea de schimb cationic = eng. Cation Exchange Capacity - schimbul în condiţii de echivalenţă, între cationii
din stratul difuz al coloizilor şi cationii din soluţia solului; mai este cunoscută şi sub numele de capacitate de reţinere;
23
Abordare sectorială (sau reducţionistă) = interpretarea mediului înconjurător ca un ansamblu de factori separaţi: apă,
aer, sol şi biota, în antiteză cu abordarea sistemică;

31
compartimente. Nafea Al-Azzawi (1987) a investigat toate compartimentele unor ecosisteme
acvatice, calculând pe lângă stocuri, şi factori de acumulare a metalelor în diferitele compartimente.
O investigare coerentă a circuitelor biogeochimice ale metalelor a fost efectuată în anii 1993-2003
în Lunca Dunării (Iordache 2009).

Au mai fost identificate şi alte studii ale circuitelor biogeochimice ale metalelor toxice care s-au
derulat pe o zona umedă24 (Finlayson, 1994 citat de Iordache 2009; Tencer şi colab., 2009). În
aceste studii s-a utilizat un model homomorf25 foarte simplificat (redus la compartimente abiotice şi
macrofite), elaborat în scopul evaluării serviciului de retenţie a poluanţilor. Iordache (2003) a pus în
evidenţă capacitatea de tamponare26 a fluxurilor de metale manifestată de zonele umede localizate
pe cursul inferior al râurilor. Un alt aspect studiat constă în evaluarea timpului de retenţie a
metalelor (Iordache, 2009) care rămâne încă incomplet elucidat în special pentru zonele umede
naturale. Dat fiind că în cazul zonelor umede se poate discuta atât despre un export natural
longitudinal, cât şi despre unul mediat antropic, se pune problema funcţionării acestora nu doar ca
rezervoare ci şi ca surse de metale. Mecanismele care stau la baza funcţionării zonelor umede ca
surse de metale depind în mare măsură de factorii de comandă externi, cu precădere de regimul
hidrologic, dar acest fenomen nu este pe deplin elucidat (Iordache, 2009).

Datorită complexităţii programului de lucru foarte rar se întâlnesc studii complete de investigare a
circuitelor biogeochimice care să ţină seamă de toate compartimentele. În ceea ce priveşte efectele
poluanţilor asupra funcţionării unui sistem ecologic, efecte care pot apărea la nivel individual,
populaţional sau ecosistemic, studiile sunt extrem de rare. Ciclarea elementelor în complexe de
ecosisteme naturale sau antropizate, presupune trei tipuri de procese: ciclarea internă în ecosistem,
fluxuri dintre ecosistemele din complexul local şi fluxuri dintre complexele locale (Van der Peijl şi
Verhoeven, 2000; Vădineanu şi colab., 2000 citati de Iordache, 2009). Există studii de caracterizare
a circuitelor biogeochimice la nivel de complex local, regional şi chiar la scară de bazin (Iordache,
2009), care se bazează însă pe expertiza unui numar mare de cercetători. Este necesar să fie
menţionat faptul că uneori îndeplinirea de servicii biogeochimice poate avea şi efecte mai puţin
dorite. De exemplu, bioacumularea unor poluanţi în cantităţi excesive (>CMA), duce la reducerea
productivităţii ecosistemelor sau la afectarea calităţii resurselor regenerabile (Iordache şi colab.,
2000). O altă problemă poate fi retenţia poluanţilor într-o formă particulară, puţin mobilă (Neagoe
şi colab. 2001), sau exportul de poluanţi în aval de sursa de poluare într-o formă mobilă, uşor
biodisponibilă (Iordache şi colab., 2000). Retenţia prea intensă a poluanţior poate afecta şi serviciul
de menţinere a biodiversităţii (Neagoe şi colab., 2000). Prin urmare, serviciile biogeochimice pot
avea efecte secundare, asupra sănătăţii populaţiei umane, sau efecte ecotoxicologice, dacă se
depăşeşte un anumit prag.

2.1 Rolul microorganismelor în circuitele biogeochimice

Într-un circuit biogeochimic participă întreaga biocenoză însă microorganismele joacă un rol major
în ciclarea materiei datorită ubicuităţii lor, capabilităţii de a prezenta metabolisme diverse şi datorită
ratei lor mari de activitate enzimatică. Circuitele biogeochimice locale sunt destul de vulnerabile la
metale, în special din cauza sensibilităţii microorganismelor implicate în descompunere.
Dezvoltarea, reproducerea şi activităţile metabolice ale microorganismelor sunt de asemenea extrem
de sensibile atât la diferite variabile ale compartimentului sol, cât şi la concentraţiile excesive ale
microelementelor. Abundenţa microorganismelor în stratul superficial al compartimentului sol
variază în funcţie de condiţiile climatice şi cele din sol, putând ajunge până la 20 % din totalul

24
Zonă umedă = ecosistem care prezintă nivelul apei freatice ridicat datorită apropierii de un ecosistem acvatic sau de
apa subterană;
25
Model Homomorf = model simplificat reprezentat de compartimentele dominante şi interacţiile dintre ele;
23
Capacitate de tamponare = insuşirea solului de a se opune tendinţei de modificare a concentraţiei unor ioni
(H+, OH-, K+, Ca2+) din soluţia solului, prn acţiunea reciprocă dintre faza solidă şi faza lichidă.

32
biocenozei acestui compartiment, cunoscut fiind faptul că zona cea mai activă în sens biologic a
solului este cea superficială (stratul de sol cuprins între 0 şi 20 cm). Din punct de vedere ecologic,
microorganismele sunt producători, consumatori şi transportatori în ecosistemele terestre, şi ca
urmare, sunt implicate în fluxul de energie şi în ciclarea elementelor chimice.

Rolul microorganismelor în ciclarea geochimică a principalelor elemente este relativ bine înţeles, în
schimb, rolul lor în ciclarea biogeochimică s-a studiat intensiv abia după anii 1990. În urma
studiilor s-a constatat că transformarea microbiană a compuşilor acestor elemente poate genera
unele probleme fertilităţii solului, precum şi apariţia unor procese de poluare sau detoxifiere. În
acest scop, se consideră necesar un studiu mai detaliat în ce priveste rolul microorganismelor în
ciclarea acestor elemente, în special a metalelor grele. Cel mai important rol al microorganismelor
în ciclarea materiei constă în degradarea resturilor de plante şi animale şi în participarea la procesul
de sinteză a materiei organice specifice humusului (Kabata-Pendias şi Pendias, 1992, 2001).

La baza proceselor de ciclare a metalelor grele stau o mulţime de fenomene microbiene, cum ar fi
de exemplu acumularea microbiană sau mobilizarea unui element, complexarea unui element cu un
acid organic sau cu un alt compus produs de microorganisme, transportul unui element în interiorul
celulei unui microorganism sau din celulă către exterior, modificarea sarcinii unui element chimic,
detoxifierea microbiană locală a unui sol poluat, metilarea microbiană a unor elemente (cum ar fi de
exemplu As, Hg, In, Pb, Te etc.).

Se poate afirma că metalele grele, cu unele excepţii (Cd, Hg, Pb) pot exercita atât efect inhibitor
cât şi stimulator asupra activităţii microbiene a solului, în funcţie de concentraţia în care se găsesc,
de specia de microorganism, de natura metalului, de pH-ul soluţiei solului etc. Este cunoscut faptul
că microorganismele se pot adapta la concentraţii ridicate de metale grele. Deşi metalele grele sunt
toxice pentru microorganisme, chiar la concentraţii relativ scăzute, ele şi-au dezvoltat mecanisme
eficiente de detoxifiere. În literatură au fost descrise numeroase reacţii care reduc toxicitatea
asociată pătrunderii metalului în interiorul celulei. Cele mai comune reacţii de detoxifiere sunt
reacţii de oxidare, reducere şi alchilare. Alte procese prin care celule bacteriene rezistă la
concentraţii mari de metale sunt: precipitarea metalului la suprafaţa celulei sau eliminarea metalului
din celulă, cu consum energetic. S-a demontrat că microorganismele solului au dezvoltat rezistenţă
mai ales faţă de metale/metaloizi cum ar fi: Ag, Cd, Cr, Cu, Fe, Hg, Pb, Ni şi Zn, iar la baza
absorbţiei metalelor grele de către microorganisme stau două mecanisme: un mecanism care
presupune fixarea nespecifică a cationilor metalici pe suprafeţele celulare, straturi de mucus şi
matrici extracelulare, şi cel de-al doilea care presupune absorbţia intracelulară, controlată metabolic.
Pentru a exista o activitate microbiană bună în sol, este necesar să se poată menţine un echilibru al
microelementelor, fapt care ar asigura implicit şi menţinerea fertilităţii solului (Kabata-Pendias şi
Pendias, 1992 şi 2001).

În figura 2.2 este prezentată o schemă conceptuală elementară a unui circuit biogeochimic în care se
poate observa fluxul continuu de energie, apă, nutrienţi şi alte materiale care străbat
compartimentele din care este alcatuit un ecosistem (Lokens şi Bormann, 1999 citat de Alain,
2007). Fluxurile dintre compartimente sunt mediate hidrologic, meteorologic, geologic şi biologic:
 Fluxul hidrologic constă în transportul mediat de vânt a materiei particulate din compartimentul
atmosferic, dizolvarea unor compuşi chimici aflaţi în stare solidă şi transformarea lor în formă
de precipitate sau sub formă gazoasă;
 Fluxurile geologice mediază transportul materiei solubile sau particulate aflate pe suprafaţa apei
sau în masa de apă, precum şi mişcarea maselor de materiale minerale pe durata unui eveniment
hidrologic (eroziune, alunecări de teren sau erupţia lavei vulcanice);
 Fluxurile biologice mediază transferul unor compuşi chimici sau a energiei acumulate cu
ajutorul organismelor, dintr-un ecosistem în altul (de exemplu din litiera aflată pe suprafaţa
solului, materia organică descompusă este transferată în stratul superficial de sol).

33
Nutrienţii ca şi metalele grele se găsesc la nivelul tuturor compartimentelor unui ecosistem. În
schema din figura 2.2, se poate observa ca ecosistemele terestre sunt compuse din următoarele
compartimente 1) atmosfera 2) materia organică vie sau moartă, 3) nutrienţi disponibili, şi 4)
minerale primare şi secundare. Reacţiile mediate microbiologic care transformă aceste elemente
includ: a) mineralizare şi imobilizare, reacţii care transformă un element din forma organică în
anorganică sau invers, b) reducere şi oxidare, reacţii care implică transfer de electroni, c)
solubilizare, reacţii prin care materiale relativ insolubile sunt transformate în solubile şi astfel devin
disponibile pentru plante şi microorganisme, d) volatilizare, reacţii care transformă un element într-
o formă volatilă sau gazoasă şi e) detoxifiere, reacţii care reduc toxicitatea unui element dintr-un
microorganism. Ultimul grup include reacţiile redox precum şi reacţiile de alchilare. Abilitatea
microorganismelor din sol de a oxida sau reduce unele elemente a dus la modificări de mediu
(Alain, 2007).

2.1.a Rolul bacteriilor în circuitele biogeochimice. În urma oxidării compuşilor cu sulf se produce
energie care este utilizată de multe specii de bacterii, ca de exemplu cele acidofile şi chemolitotrofe.
Aceste specii joacă un rol major în mobilitatea elementelor în urme, şi ca urmare în formarea de
minerale şi săruri metalice. Bacteriile interacţionează cu aceste minerale şi contribuie la dizolvarea
şi precipitarea secundară a ionilor metalici, ajungându-se până la transformarea lor în compuşi
organometalici. Activitatea bacteriană este influenţată de concentraţia în care se găsesc
microelementele în sol, astfel la concentraţii scăzute activitatea bacteriană este stimulată, pe când o
concentraţie mare de microelemente poate avea efect nociv în principal asupra bacteriilor fixatoare
de N2 şi a celor nitrificatoare (Kabata Pendias, 2001). Un alt aspect important îl constituie
activitatea enzimatică liberă implicată în circuitele azotului, fosforului şi carbonului. Enzimele pot
fi inhibate fie direct, fie poate fi stimulată/inhibată eliberarea de enzime de către bacterii (Iordache
2009). Multe enzime sunt inhibate când sunt tratate cu reactivi care distrug grupările sulfhidril,
grupări implicate în formarea substratului enzimelor (Alain, 2007).
Limita ecosistemului
-----------------------------------------------------
----------------------------------------------------------------------------
----------------------------------------------

Compartimentul Eliberare Compartiment organic

atmosferic biologică Fluxuri:
Biomasa Materia - meteorologice
Preluare Biomasa
Gaze şi materie plantelor şi organică - geologice
biologică microbiană
particulată litiera din sol - biologice
De
pu
um ner
Eroziune eoliană

ed i at
Mineralizare
Imobilizare

e s mo
atmosferice

Vo intrări
Depuneri

lat au sfe
uscate

ili us ric
za ca e
re te
Biosferă
----------------------------------------------
------------------------------

Compartimentul disponibil ieşiri

Evenimente
Compartimentul hidrologice
nutrienţilor
mineralelor primare
Situri Soluţia
şi secundare Precipitare
schimbabile solului Fluxuri:
- meteorologice
- geologice
Circuitul elementar - biologice
---------------------------------- ---------------------------
la nivelul compartimentului sol

Figura 2.2 Schema conceptuală a unui circuit biogeochimic

(sursa: Alain, 2007 adaptată după Lokens şi Bormann, 1999)

34
2.1.b Rolul fungilor în circuitele biogeochimice. Amendarea solurilor cu fungicide a dus la
participarea fungilor la transportul ionilor metalici în celulele rădăcinii. În urma acestor
amendamente au fost observate atât intoxicaţii (cu Cu, Mn, Li, Zn) cât şi deficienţe (ale Cu, Mn,
Zn) ale microelementelor (Kabata-Pendias şi Pendias, 1992 şi 2001). Fungii care formează
micorizele depind în primul rând de carbonul organic dizolvat exudat, şi doar în mai mică măsură
de cel rezultat prin descompunerea materiei organice moarte. Unele organisme din rizosferă produc
molecule (siderofore) capabile să imobilizeze metalele şi care ar putea avea un rol în protecţia atât a
plantelor cât şi a organismelor respective, împotriva efectul toxic al metalelor (Ross, 1994). Este
astfel cunoscut fenomenul de legare a metalelor în structura micorizelor şi imobilizarea acestora în
structura micorizosferei (Iordache şi colab., 2004; Neagoe şi colab. 2005 şi 2009). Metalele au
capacitatea de a se lega la celulele hifale, fenomen care duce la scăderea concentraţiilor de metale
biodisponibile în imediata vecinătate a rădăcinii plantelor. Microorganismele pot elibera chelatori
organici ceea ce duce la creşterea preluării de metale de către plante (Salt şi colab., 1998). În cazul
fungilor se pare însă că efectul de stimulare a preluării de metale se manifestă doar la concentraţii
foarte mici, atunci când de fapt există un deficit de metale care funcţionează ca micronutrienţi, nu şi
la concentraţii mari. Micorizele sunt foarte larg răspândite în natură, peste 90 % din taxonii studiaţi
fiind purtători de micorize, prezenţa unor plante neinfectate fiind mai curând exceptii. Micorizele
lipsesc la acele plante care au capacitatea de a sintetiza substanţe antifungice. Micorizele mai
lipsesc la plantele acvatice şi la cele care populează solurile mlăştinoase. Rădăcinile infectate cu
fungi de micorize sunt de 2-3 ori mai lungi decât cele neinfectate, sunt mai grele şi mai ramificate.
Funcţia perilor radiculari este preluată de hifele fungice. Fungii de micorize au un rol foarte activ în
preluarea nutrientilor: P, N, Ca, Na. Fungii secretă metaboliţi care măresc solubilitatea ionilor
minerali legaţi în sol, astfel încât ionii anorganici sunt preluaţi şi translocaţi direct în rădăcini,
realizând un circuit închis al nutrienţilor (Atlas şi Bartha, 1992 citaţi de Mihăescu, 2000). Hifele
fungice larg răspândite în sol traversează zonele deficitare în nutrienti sau cu nutrienţi inaccesibili
din apropierea rădăcinilor pentru a se ramifica şi exploata zone noi situate la distanţă, inaccesibile
rădăcinilor. Ramificarea şi creşterea continuă a hifelor şi conexiunile lor cu solul permit exploatarea
extensivă la distanţă a acestuia. Competiţia dintre specii depinde de relaţia lor cu fungii. Hifele
favorizează formarea agregatelor din sol, având un rol important în dezvoltarea structurii solului.
Solul bogat în fungi poate să reducă disponibilitatea metalelor pentru plante, atunci când metalele se
găsesc în concentraţii mari, ceea ce este de dorit în cazul în care nu avem ca scop fitoextracţia ci
fitostabilizarea solului. Unul dintre efectele indirecte ale preluării metalelor de către plante prin
intermediul micorizelor veziculo - arbusculare poate fi o intensă dezvoltare a plantelor, datorată
faptului ca micorizele veziculo - arbusculare augmentează preluarea de macronutrienţi. Multe specii
capabile să formeze micorize au arătat o sensibilitate accentuată la metalele din sol, dar există
dovezi care să arate o evoluţie la fungii metalo-toleranţi, prezenţi în solurile contaminate (Turner,
1994) (detalii în capitolul 5).

Din cele relatate în acest capitol, se poate concluziona că metoda de investigare a circuitelor
biogeochimice ale metalelor presupune parcurgerea a doua etape:

I. Identificarea sistemului/sistemelor ecologice, care este un proces în trepte:

1. Iniţierea unui program extensiv (la scară spaţială) (figura 2.3) şi a unuia intensiv de măsurători
(aerofotograme, teledetecţie), observaţii directe, prelevări de probe şi analiza de imagini şi probe
pentru delimitarea spaţială a sistemului, identificarea componentelor biologice, fizice şi chimice,
evaluarea ponderii de reprezentare a componentelor biologice şi identificarea relaţiilor directe dintre
ele (figurile 2.4, 2.5 a, b si c si 2.6).
2. Identificarea căilor de transfer uni/bidirecţionale de masă, energie şi informaţie precum şi a
mecanismelor de control a densităţii fluxurilor la nivelul zonelor de ecoton.
3. Evaluarea organizării spaţio-temporale interne a biocenozei sau ansamblului de biocenoze.
4. Identificarea potenţialilor factori de comandă climatici, hidrologici şi antropici.
Rezultatul primei etape constă în delimitarea spaţială a UHGM.

35
 Bazinul Neajlovului

Marea
Neagra

Figura 2.3 Exemplu de program extensiv: Lunca inundabilă a Dunării (15 ecosisteme terestre
locale situate în lunca inundabilă, 17 staţii pe Dunăre); Bazinul Neajlovului: 1 ecosistem terestru
local, 15 statii pe râu şi afluenţi (sursa: Iordache, 2000)

Figura 2.4 Imagine satelitară de ansamblu a zonei Pantelimon, poluată cu metale grele.
Zona încercuită indică sursa de poluare (sursa: *raport ştiinţific, 2007)

Un program de investigare intensivă şi extensivă corect organizat necesită o scară de timp cu o

durată de minim 2 sau 3 ani pentru ecosisteme şi complexe de ecosisteme locale sau regionale,
precum şi o scară de spaţiu (Vădineanu, 1998).

Figura 2.4.b reprezintă modelul digital al terenului în zona investigată Pantelimon şi amplasarea
sursei de poluare. Modelul digital a fost construit folosind hărţi topografice 1:5000. În acesta zonă
poluată cu metale, s-a constatat prezenţa unor gradienţi altitudinali şi hidrologici semnificativi ceea
36
ce a făcut să se opteze pentru metoda transectelor (detalii în Iordache**) ca metodă de prelevare a
probelor biotice şi abiotice. Figura 2.4c prezintă localizarea celor 13 transecte pentru prelevarea de
probe. Zece transecte traversează văile şi depresiunile din zonă, la diferite distanţe de sursa de
poluare, iar celelalte trei transecte sunt localizate radial în jurul sursei de poluare. Profilele celor 13
transecte sunt prezentate în figura 2.5.

Figura 2.5 b Modelul digital al terenului (vedere

tridimensională) şi localizarea sursei de poluare.
Culorile indică o creştere a altitudinii, de la albastru la
maro (sursa: *raport ştiinţific, 2007)

Figura 2.5a Lunca inundabilă a Dunării: Figura 2.5c Organizarea spaţială a programului de
Insula Fundu Mare, 22 staţii pe trei prelevare. Liniile mov reprezintă transectele de pe
transecte (sursa: raport ştiinţific, 2001**) care s-a efectuat prelevarea probelor (sursa: *raport
ştiinţific, 2007)

37
 1 2

3 4

5 6

7 8

9
10

11
12

13

Figura 2.6 Profilele transectelor de pe care s-a efectuat prelevarea probelor (sursa:*raport
ştiinţific, 2007)

II. Investigarea stocului (ex. acvatic - sedimente, compartimente biologice, apa) şi fenomenelor,
proceselor fizico-chimice, biologice (fluxul de energie, ciclarea materiei, autoreglare). Astfel de
investigări presupun atât activitate de teren cât şi de laborator.
a) Activitatea de teren constă în prelevarea probelor din compartimentele care urmează să fie
investigate şi presupune organizarea spaţio-temporală: replicare, exigenţe (precauţii) specifice,

38
 frecvenţa de prelevare; conservare;
b) Activitatea de laborator constă în analize cu metode şi instrumente specifice;

Reprezentarea schematică a metodelor de investigare a circuitelor metalelor poate fi observată în

figura 2.7. Elementul cheie la scări mai mari decât cea ecosistemică este organizarea spaţio-
temporală a programuui de cercetare, iar la nivel de ecosferă modelarea matematică a proceselor
atmosferice globale.

Figura 2.7 Prezentarea schematică a metodelor de investigare specifice circuitelor

biogeochimice ale metalelor.

Referinţe bibliografice
1. Alain, P. (2007) Soil Biogeochemical Cycling of Inorganic Nutrirnts and Metals, in Soil Microbiology, Ecology,
and Biochemistry, third edition, edited by Eldor A. Paul, Colorado State University Fort Collins, CO, USA,
Academic Press is an imprint of Elsevier, QR111. P335 2007, 578‟.1757-dc22, pp 389-430
2. Alloway, B.J. (1995) Heavy Metals in Soils, Blackie Academic&Professional
3. Atlas, R.M. şi Bartha, R. (1992) Microbial Ecology, Fundamentals and Applications, Third Edition, The
Benjamin/Cummings Publishing Company, Inc. 390 Bridge Parkway, Redwood City, CA 94065, pp. 563
4. Asami, T., Kubota, M., Orikasa, K. (1995) Distributions of different fractions of cadmium, zinc, lead, and copper in
unpolluted and polluted soils, Water, Air, and Soil Pollution, 83, 187-194
5. Botnariuc, N., Vădineanu, A. (1982) Ecologie, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti
6. Berggren, D., Bergkvist, B., Grerup, U.S., Folkeson, L. and Tyler, G. (1990) Metal solubility and pathways in
acidified forest ecosystems of south Sweden Science of The Total Environment,, 103-114
7. Cao, A, Cappai, A, Carucci, A., Lai, T. (2008) –Heavy metal bioavailability and chelate mobilization efficiency in
an assisted phytoextraction process, Environmental Geochemistry and Health,30, 115-119
8. Cobeli, C.A., Lepschi, G. Romanin, Jacur (1979) Structural identificability of linear compartimental models in
“Theoretical systems ecology”, edit. Efraim Halgon, Academic Press Inc., New York, 237-258
9. Dytrtová, J.J., .Jestáková, I., Jakl, M., Száková, J., Miholová, D., Tlustos, P. (2008) The use of differential pulse
anodic stripping voltammetry and diffusive gradient in thin films for heavy metals speciation in soil solution Cent.
Eur. J. Chem., 6, 71
10. Dubois, R.N., Abramson, S.B., Crofford, L., Gupta, R., Simon, L., Van De Putte, L., Lipsky, P. (1998)
Cyclooxygenase in biology and disease, FASEB J. 12, 1063-1073
11. Duffus, J.H. (2002) Heavy metals-a meaningless term? Pure Appl. Chem. 74, 793-807. Available on the IUPAC
website at: http://www.iupac.org/publication/pac/2002/7405/7405x0793.html
12. Elliott, H.A., Dempseya, B. A.B., Maille, P.J. (1990) Content and Fractionation of Heavy Metals in Water
Treatment Sludges, Publisheidn J. Environ. Qual.1 9, 330-333
13. Finlayson, M.C. (1994) A metal budget for a Monsoonal Wetland in the Northem Australia. In: Toxic Metals in
Soil Plant System, Ed. By S.M.Ross, John Willey and Sons, pp. 433-451

39
14. Foerstner, U, Salomons, W. (1980) Trace metal analysis on polluted sediments, Part I: Assessment of sources and
intensities, Environ. Technol., 1479-487X, 1, 484-505
15. Hammer, D., Keller, C. (2002) Changes in the Rhizosphere of Metal-Accumulating Plants Evidenced by Chemical
Extractants, J. Environ. Qual. 31, 1561–1569
16. Hooda, P.S., Zhang, H., Davison,W., Edwards A.C. (1999) „Measuring bioavailable trace metals by diffusive
gradients in thin films (DGT): Soil moisture effects on its performance in soils‟, Eur. J. Soil Sci. 50, 285–294.
17. Iordache, V., A. Neagoe, A. Cernatoni, M. State, T. Altorfer, E. Preda Cristofor, S., A. Vădineanu (2000) Heavy
metals in the Danube floodplain in relation with Yugoslavian conflict, In: Proceedings of 5th International
Symposium & Exhibition on Environmental Contamination in Central & Eastern Europe, Prague, Czech Republic,
CD 418
18. Iordache, V. (2003) Teza de doctorat: Ecotoxicologia metalelor grele în complexul de ecosisteme din Insula Mică a
Brăilei, Universitatea din Bucuresti, Departamentul de Ecologie Sistemică şi Dezvoltare Durabilă, pp. 161
19. Iordache, V., Neagoe, A., Bergman, H. (2004) Effects of mycorrhization of Phacelia tanacetifolia on metals
accumulation and oxidative stress, Proceedings of the 5th International Symposium on "Metal elements in
Environment, Medicine and Biology Timisoara, România
20. Iordache, V. (2009) Ecotoxicologia metalelor grele în lunca Dunării, editura Ars Docendi, Universitatea din
Bucureşti, ISBN 978-973-558-233-3, pp. 317
21. Kabata-Pendias, A., Pendias, H. (1992) Trace Elements in soil and Plants., 2nd Edition, CRC Press; Boca Raton,
Ann Arbor, London
22. Kabata-Pendias (2001) Trace Elements in soil and Plants., 3rd Edition, CRC Press; Boca Raton, Ann Arbor, London
23. Keller, C., Vedy, J.C.(1994) Distribution of copper and cadmium fractions in two forest soils, Journal ID:
JEVQAA; ISSN 0047-2425; Other: CNN: Project 2000-5-231; TRN: TRN: 96:002039-0002
24. Klein, W. (1989) Mobility of Environmental Chemicals, Including Abiotic Degradation, Ecotoxicology and
Climate edited by Bourdeau, P., Haines, J.A., Klein, W. and C. R. Krishna Murti SCOPE. Published by John Wiley
& Sons Ltd pp. 65-78
25. Kothe, E., Bergmann, H., Bu¨chel, G. (2005) Molecular mechanisms in bio-geo-interactions: from a case study to
general mechanisms. Chem. Erde 65 (S1), 7–27
26. Kramer, C.J.M. (1987) Monitoring of abiotic compartments of trace elements: Difficulties, strategies and the use of
surveys, Environmental Monitoring and Assessment, Springer Netherlands, ISSN 0167-6369 (Print) 1573-295,
169-187, by D. Riedel Publishing Company
27. Lăcătuşu, R., Răuţă, C., . Avram, N.. Cârstea, S., Medrea, N., Covacksovics, B., Sedaru, M., Lungu, M.,
Rîşnoveanu, I., Taină, S., Mehedinţu, C., Tănăsescu, V. (1998) Heavy metals in soil-plant-plant-water+animal
system within the areas polluted bz emissions from the non-ferrous metallurgical industry. Ştiinţa Solului XXXII
(1-2), 137-153
28. Lăcătuşu, R. (1998) Appraising levels of soil contamination and pollution with heavy metals, Developments for
planning the sustainable use of land resources, European Soil Bureau, Join Research Centre. 393-402;
29. Marckich, S.J., Brown, P.L., Jeffre, R.A. (2001) Divalent metal accumulation in fresh water bivalves: An inverse
relationship with metal phosphate solubility, 275, 27-41
30. Mathias, B.J., Kevern, N.R (1995) Distribution of Hg, Cd, Pb, and Tl in a eutrophic lake Hydrobiologia 46, 207-
222
31. Marschner, H. (1995) Mineral Nutrition of higher Plants, second ed. Academic Press, London.
32. Merian E. (editor) (1991) Metal and their Compounds in the Environment, VCH New York
33. Mihăescu G. (2000) Microbiologie generală şi virologie, Editura Universităţii Bucureşti
34. Nafea Al-Azzawi, M. (1987) Circuitele biogeochimice ale unor elemente minerale în ecosistemele acvatice din
Delta Dunării, Teza de doctorat, Universitatea din Bucureşti, 104 pp
35. Neagoe. A., Iordache, V., Altorfer, T., Pescaru, M., Vădineanu, A. (2000) Trace elements in vegetation of Danube
floodplain: deficiency or excess?, Poceeding of the 4 rd International Symposium on “Metal Elements in
Environment, Medicine and Biology”, Timişoara, România pp.4-28.
36. Neagoe, A.,. Iordache, V., Bodescu, F., Cristofor, S., Vădineanu, A. (2001) The gradient of heavy metals in new
deposited sediments in the Danube floodplain, Proceeding of the 9 rd International Symposium of the Danube Delta,
Tulcea, România, pp. 134-146
37. Neagoe, A., Ebenå, G., Carlsson, E. (2005) The effect of soil amendments on plant performance in an area affected
by acid mine drainage, Chemie der Erde 65, 115-129
38. Neagoe, A., Merten, D., Iordache, V., Buechel, G. (2009) The effect of bioremediation methods involving different
degrees of soil disturbance on the export of metals by leaching and by plant uptake, Chemie der Erde-
Geochemistry, 69, 57-73
39. Nieboer, E., Richardson, D.H.S. (1980) The replacement of the nondescript term „heavy metal” by a biologically
and chimicslly significant classification of the metal ions. Environ. Pollut. (Series B) 1, 3-26
40. Prassad, M.N.V., Sajwan, K.S., and Ravi Naidu (2006) Trace Elements in the environment: Biogeochemistry and
Bioremediation. CRC Press, Boca Raton pp. 1-726. Taylor and Francis Group, USA
41. Romic, M., Romic, D. (2003) Heavy Metal Distribution in agricultural topsoils and urban area, Environ. Geology,
Springer Berlin/Heidelberg, 43, 795-805

40
42. Ross, S.M., Kaye, K.J. (1994) The meaning of metal toxicity in soil plant system, in Ross, S. M. (editor) Toxic
metals in soil-plant systems, John Willey and Sons
43. Salt, D.E., Smith, R.D., Raskin, I. (1998) Phytoremediation, Annu. Rev. Plant. Physiol. Plant Mol. Biol., 49, 643-
668
44. Streit, B. (1992) Bioaccumulation processes in ecosystems, Experientia 48, 955-970
45. Tokalioglu, S, Kartal, S., Birol, G. (2003) Application of a Three-Stage Sequential Extraction Procedure for the
Determination of Extractable Metal Contents in Highway Soils, Turk J Chem, 27, 333-346;
46. Tencer, Y., Idan, G., Strom, M., Nusinow, U., Banet, D., Cohen, E., Schröder, P. , Shelef, O., Rachmilevitch, S.
Soares, I., Gross, A. Goldhirsh, A-G. (2009) Establishment of a constructed wetland in extreme dryland, Environ
Sci Pollut Res, 16, 862–875
47. Tessier, A., Campbell, P.G.C., Bisson, M. (1979) Sequential extraction procedure for the speciation of trace metals,
Analyt. Chem. 51, 844-851
48. Thormton, I. (1981) Geochemical aspects and forms of heavy metal in soils In “Metals in the environment”, vol. 2,
“Effects of heavy metal pollution on plants” ed. N.W.Lepp, Applied Science Publisher
49. Tack, F.M., Verloo, M.G. (1995) Chemical speciation and fractionation in soil and sediment heavy metal analysis:
a review. International Journal of Environ.l Analytical Chem. 59, 225-238
50. Turner, A.P. (1994) The response of plants to heavy metals, in Ross, S. M. (editor) Toxic metals in soil-plant
systems, John Willey and Sons, pp. 151-187
51. Van der Peijl, M.J., Verhoeven, J.T.A. (2000) Biochemitry, carbon nitrogen and phosphorus cycling in river
marginal wetland; a model examination of landscape geochemical flows, 50, 45-71
52. Vădineanu, A., Constantinescu, M., Cristofor, S., Varduca, A, David, C., Piescu, V., Pecheanu, I., Iordache, V.,
Postolache, C., Neagoe, A. (2000) “Results of the monitoring program in the Lower Danube River System related
with Yugoslavian conflict, In: Proceedings of 5th International Symposium & Exhibition on Environmental
Contamination in Central & Eastern Europe, Prague, Czech Republic, CD 448
53. Vădineanu, A. (1990) Consideraţii asupra semnificaţiei abordării holiste a problemelor poluării cu metale grele şi
radioactive, Ocrotirea Naturii, 1, 51-54
54. Vădineanu, A. (1998) Dezvoltarea Durabilă, Vol I., Ed. Universităţii din Bucureşti, 247 pp
55. Zeien, H., Brümmer, G.W. (1989) Chemische Extraktionen zur Bestimmung von Schwermetallbindungsformen in
Böden, Mitteilgn. Dtsch. Bodenkundl. Gesellsch., 59, 505-551
56. * Raport de cercetare al proiectului „Evaluarea Retentiei Metalelor Grele in Insula Fundu Mare, Lunca Dunarii”
finantat de CNCSIS, proiect AT nr.50/2001-2003
57. *http://www.multidimension.ro/ecologie/LP.pdf)
58. ** Raport de cercetare al proiectului „Coupling of TransgenIc planTs with mycorrhizAl fungi for the
remediatioN of heavy metals polluted areas (TITAN)”, CEEX Modul II, no 3183, Romanian Re-Integration Grants
(RRG), proiect de reintegrare/ 2005-2007

41
3. Mecanisme cheie implicate în controlul mobilităţii metalelor utilizabile în
remedierea sistemelor poluate

În contextul caracterizării mobilităţii metalelor sunt abordate intensiv următoarele mecanisme:

 Mecanisme directe care constau în mobilizarea metalelor din sol/sediment prin procese
fizico-chimice. În sucapitolul 3.1 sunt prezentate câteva aspecte legate de parametri de
control ai mobilităţii metalelor în compartimente abiotice;
 Mecanisme indirecte care constau în mobilizarea metalelor din sol/sediment prin
intermediul producătorilor primari (plante cu rădăcini ancorate în sol/sediment) şi eliberarea
acestora în masa apei prin procesul de descompunere (detalii în subcapitolul 3.2);

3.1 Parametri de control ai mobilităţii metalelor în compartimente abiotice

Sedimentele sunt rezervorul final al celor mai multe metale poluante. Ele furnizeză o înregistrare pe
termen lung a intrărilor naturale şi antropice, atunci când procese post-depoziţionale nu au avut loc.
Eficienţa acumulării la nivelul acestui rezervor va depinde de condiţiile redox de la interfaţa
sediment-apă şi de viteza de sedimentare. În condiţii reducătoare are loc o îmbogăţire a lor cu
metale, datorită precipitării sulfurilor şi legării la materia organică ce se acumulează. Fazele solide
oxidate de fier şi mangan se vor dizolva, iar materialul adsorbit se va redistribui între fazele nou
formate şi soluţie. Se poate menţiona că între parametri de control a biodisponibilităţii metalelor în
sol şi sediment se află pH-ul, potenţialul redox, conţinutul de materie organică, conţinutul de
carbonaţi, capacitatea de schimb cationic, oxizii de Fe şi Mn, conţinutul de minerale argiloase,
fracţiile cu granulometrie fină, etc. Elemente majore şi minore din sol pot avea efecte semnificative
asupra mobilităţii anumitor metale toxice. Efectele vin în primul rând din schimbarea proprietăţilor
soluţiei reprezentate de apa intestiţială. În sistemele acvatice o producţie primară foarte mare (ex.
cazul lacurilor din Ostrovul Fundu Mare, Adamescu şi colab, 1999), va fi urmată de o
disponibilitate mare a agenţilor complexanţi (acizi uronici şi alte polizaharide), ceea ce poate duce
la chelarea şi eliberarea din sediment a metaleler grele, cum ar fi Cd şi Cu. Efectul, obeservat de
Sfriso şi colab, 1995, s-ar putea datora şi reducerii potenţialului redox al sedimentului superficial în
timpul descompunerii masei vegetale. Ca urmare, mobilitatea metalelor poate varia sezonier, putând
fi maximă toamna (Krantzberg, 1994). Atunci când metalele grele sunt blocate sub formă de sulfuri
acide volatile (AVS) toxicitatea lor scade mult, ca rezultat al scăderii biodisponibilităţii (Simpson şi
colab. 2000a; Boothman şi colab., 2001; Billon et al., 2007; Di Nanno şi colab., 2007). AVS apar ca
un factor important în interpretarea concentraţiei de la nivelul sedimentului, o concentraţie mare de
AVS faţă de metalele grele ducând la reducerea drastică a concentraţiei acestora în apa interstiţială.
Pe de altă parte, AVS însele prezintă un anumit grad de toxicitate atunci când raportul (de
echivalenţi) cu metalele este mai mare de 1 (Brouwer şi Murphy, 1995; Tabata, 2009). În ce
priveşte rezervorul acvatic, pentru diferite metale grele, fracţia coloidală este predominantă în
fracţia aşa-numită “dizolvată”. A fost demonstrat că materialul coloidal (1nm - 0,2 m) joacă un rol
important în determinarea comportamentului metalelor grele, deşi nu este încă foarte clar efectul
complexării metalelor cu materialul organic coloidal, asupra biodisponibilităţii acestora (Dai şi
Martin, 1995). În ce priveşte materia particulată în suspensie se recomandă analizarea separată a
conţinutului de metale grele în fracţiile particulate permanent şi temporar suspendate, deoarece
fracţia permanent suspendată conţine mai mult carbon organic şi poate lega cantităţi mai mari de
metale grele (Kerner şi Krogman, 1994).

3.2 Detalii referitoare la mobilizarea metalelor prin intermediul producătorilor primari

Dacă descompunerea are loc în timpul fazei terestre, metalele vor fi transferate în primă instanţă
orizontului superficial al solului iar apoi, în timpul inundaţiei va intra în funcţiune mecanismul
direct. Descompunerea biomasei în fază acvatică poate avea loc fie în zona de producere (caz în

42
care avem de-a face cu un export de metale în formă dizolvată), fie în masa apei, şi atunci are loc un
export de metale sub formă de biomasă vegetală S-a raportat că exportul de metale prin biomasa
resturilor de macrofite antrenate de apa de inundaţie poate fi important (Stewart şi colab., 1992). În
timp ce rolul vegetaţiei specifice fazelor terestre în mobilizarea şi eliberarea metalelor prin
descompunere este bine caracterizat (Iordache şi colab, 1999b; Neagoe şi colab, 2000), mobilizarea
metalelor prin procese de la interfaţa sediment/apă şi prin intervenţia macrofitelor acvatice a fost
pentru prima dată caracterizată de Neagoe şi colab.. 2001 şi 2002.

Pentru a înţelege mai bine noţiunile prezentate în subcapitolele 3.1 şi 3.2, se detaliază în cele ce
urmează modul în care variază parametri care controlează mobilitatea metalelor precum şi
mecanismele care stau la baza dizolvării şi mobilizării metalelor. Cu toate că au fost publicate foarte
multe studii despre distribuţia şi forma în care sunt distribuite metalele în sol, mecanismele chimice
în care sunt implicate sunt insuficient cunoscute. Dificultatea care a blocat cunoaşterea în
profunzime a acestor mecanisme este legată de heterogenitatea mare a parametrilor de control, de
distribuţia spatială, precum şi de numărul mare de relaţii dintre parametri de control ai fiecărui
metal. De asemenea, reacţiile chimice care au loc în sol sunt specifice diferitelor specii de ioni.
Diversitatea speciilor ionice ale elementelor şi variatele lor afinităţi de a complexa cu liganzi
anorganici sau organici, face posibilă dizolvarea fiecărui element în soluţia solului, într-un domeniu
relativ larg al pH şi Eh-ului.

După cum s-a precizat în caseta nr. 1, mobilitatea metalelor este influenţată în primul rând de pH-
ul şi de Eh-ul din soluţia solului/sedimentului. Este cunoscut că în condiţii naturale, domeniul de
variaţie al acestor doi parametri fluctuează între 5 şi 7 pentru pH, şi între (-200) mV în condiţii
anaerobe, şi (+400) mV în condiţii de oxidare, pentru Eh. La o valoare a Eh ≤ 250 mV creşte
mobilitatea elementelor Fe, Mn şi N, devenind astfel mult mai accesibile plantelor. Există desigur şi
excepţii de la acest domeniu de variaţie, în cazul în care solul/sedimentul este în stare foarte redusă,
cazul solurilor mlăştinoase, sau al celor foarte oxidate. În cazul solurilor foarte mlăştinoase apa
ocupă toate spaţiile şi porii dintre, şi din particulele de sol, difuzia aerului fiind micşorată sau chiar
blocată total. În aceste condiţii, în lipsa oxigenului, elementele ca azotul din nitrati, sau Mn şi Fe
din stările superioare de oxidare se reduc, ca urmare a acceptării electronilor care rezultă din
metabolismul microorganismelor solului.

2NO3- +4e-  2NO2- + O2 (3.1)

Mn4+ +2e-  Mn 2+ (3.2)
Fe3+ +1e- Fe2+ (3.3)

Când solul este foarte oxidat, Eh-ul poate atinge valori de (+700) – (+750) mV, caz în care scade
mobilitatea elementelor, respectiv biodisponibilitatea Fe, Mn şi N.

Mobilitatea ionilor metalici este foarte mare în cazul unui pH foarte scăzut, fenomen care este
ilustrat în figura 3.1. De asemenea, în figura 3.2 se poate observa influenţa favorabilă a condiţiilor
acide şi reducatoare asupra solubilizării elementelor în urme şi că efectul pH-ului este mult mai
semnificativ decât cel al potentialului redox. Conform INRA, 1995, solurile pot fi clasificate aşa
cum se poate observa în tabelul 3.1. La un pH < 5,5 Al, Fe şi Mn devin mult mai solubile şi se pot
găsi în sol în concentraţii din domeniul de fitotoxicitate, în timp ce alte elemente nu sunt disponibile
plantelor (de exemplu P), sau pot fi uneori fixate în faza solidă. Când pH-ul creşte, solubilitatea
elementelor scade, şi se produce fenomenul de precipitare. Astfel, la un pH > 6,5, unele elemente nu
pot fi disponibile (de exemplu elemente în urme cum ar fi Mo), ceea ce induce un deficit în plante.

43
 Tabelul 3.1 Clasificarea solurilor conform INRA, 1995
pH Clasa de sol
< 3,5 excesiv de acid
3,5 - 5 foarte acid
5 - 6,5 acid
6,5 - 7,5 neutru
7,5 - 8,5 bazic
> 8,7 foarte bazic

Dacă se constată că este necesar, se aplică o corecţie a pH-ul soluţiei solului prin:
- (1) fertilizare producând acidifiere (prin aplicarea de săruri de amoniu: (NH4)2SO4 sau NH4NO3),
neutralizare sau alcalinizare (aplicând diferite forme de azot);
- (2) fertilizare sau amendare pentru a creşte sau descreşte pH-ul şi pentru a îmbunătăţi condiţia
solurilor cultivate (amendare cu oxizi/hidroxizi sau carbonaţi de calciu, etc.). Este cunoscut faptul
că apa care nu conţine CO2 solubilizează foarte greu CaCO3, solubilitatea crescând însă păna la 50
-60 de ori în prezenţa CO2 (Lăcătuşu, 2006). Datorită faptului că în sol presiunea de CO2 este de
cateva sute de ori mai mare decat la suprafaţa lui, sunt posibile reacţii cu generare de ioni OH-, ca
urmare a interacţiei amendamentelor cu apa:

CaCO3 + H2O  Ca2+ + HCO3- + OH- (3.4)

Ionii OH- generaţi reacţionează mai departe cu ionii de H+, sau cu cei formaţi din hidroliza Al3+.
Astfel, reacţia generală care se produce ca urmare a amendării solurilor acide cu un compus pe bază
de calciu este prezentată în ecuaţia 3.5:

2Al-sol + 3CaCO3 + 3H2O  3Ca-sol + 2Al(OH)3 + 3CO2- (3.5)

Din ecuatia 3.5 se poate observa că Al este înlocuit de Ca, astfel că aciditatea este neutralizată, solul
fiind complet saturat (Sparks, 2003). Precizăm însă că pentru a stabili necesitatea corectării unui
sol, nu este suficient să se evalueze doar pH-ul acestuia (detalii în capitolul 4).

Variaţiile sezoniere ale umidităţii (U) şi în special ritmul acestor variaţii, dar şi evapotranspiraţia
plantelor pot modifica semnificativ concentraţia elementelor în urme din soluţia solului ca urmare a
intensificării hidrolizei şi eliberării de protoni sau cationi, dizolvare sau percolare sau, dimpotrivă
prin concetrare şi precipitare.

Tinând seamă de aceste aspecte, putem concluziona următoarele:

 Aciditatea sau alcalinitatea pot fi exprimate prin concentraţia protonilor disociaţi în soluţia
solului;
 Variaţiile acidităţii rezultă din fixarea protonilor pe complexele schimbabile.

44
 15
pH = 5.0

10

Solubilitatea metalului (mg/kg sol)

Solubilitatea metalului (mg/kg sol)
5

0
325
1 2 3
0 4 -100
5

Pb(II) Cd (II) Zn
3
pH = 8.0

0
325
1 2 03 4 -100
5

Potential redox (mV)

Potenţial redox (mV)

Figura 3.1 Impactul potenţialului redox asupra solubilităţii

metalelor din sol în apă la pH 8.0 şi 5.0 (sursa: Kabata-Pendias
şi Pendias, 2001)
Foarte puternică
Foarte puternica

CC
d2d 2+
+
Puternica
Puternică

Co
Co

2+
2+

Al ,M
Al

,M

3+ n2
3+

,
ionilor

n
2+
Mobilitatea ionilor

Cu +,
,C

Fe
Mobilitateaionilor

,N
Fe

2+ Ni
u

3+
2+ ,

2+
i
3

2+

, SeSO442-2-
+

Cr ,Z SeSO
,
C
Medie

3+
Zn

n2
r
PPbb

3+

2+
Slabă Slaba Medie

+
2+2,

H
Mobilitatea

+H

HSe
Se - -
, Hg
2+g

MMo
2+

o 55+
+ 2-
FeSO
FeSO
3 3 2-
4 2-

2-
oO

4
O
Mo
M
slabă slaba

HSe-
FoarteFoarte

3 4 5 6 7
pH –ul solului
pH-–ululsoluţiei
pH soluţiei solului
solului

Figura 3.1 Tendinţa de variaţie a mobilităţii metalelor în funcţie de pH-ul soluţiei solului;
(diagramă adaptată după Kabata-Pendias şi Pendias, 2001)

45
Din tabelul 3.2 se poate observa că odată cu creşterea pH-ului soluţiei solului, solubilitatea multor
elemente în urme scade, astfel că în soluţiile alcaline sau neutre ale solului concentraţia elementelor
în urme este mai scăzută decât în soluţiile slab acide. Kabata-Pendias şi Pendias (2001) a constatat
de asemenea că suma metalelor Fe, Mn, Zn, Pb, Cu şi Cd într-un sol acid a avut concentraţia
9080µg/l, în timp ce soluţia aceluiaşi tip de sol, dar cu un pH neutru, conţinea doar 17 µg/l ca sumă
a aceloraşi cationi.

Tabelul 3.2 Concentraţia elementelor în urme în soluţia obţinută prin centrifugarea solurilor cu
valori diferite ale pH-ului (sursa: Kabata Pendias şi Wiacek, 1985, citaţi de Kabata Pendias,
2001)
Tip de sol şi domeniul valorilor pH-ului
Ele Nisipos Nis Mâl Nisipos- Calc
ment acid ipos os mâlos (1:1) aros
(2,5-4) (4- (5,5- (7-7,5) (7,5
4,5) 6,5) -7,8)
B - - - 200 800
Cd 107 - - - -
Co - - - 0,5 5
Cu 783 76 20 50 50
Fe 2223 100 500 200 100
0
Mn 5965 800 5000 100 700
0
Mo - - - 5 3
Pb 5999 - - - -
Zn 7137 100 5000 100 300
0
Notă: valorile sunt medii aritmetice (µg/L) a patru, până la cinci replicate

Variaţii foarte mari în conţinutul de elemente în urme rezultă şi în funcţie de metoda utilizată pentru
aducerea solului în soluţie (tabelul 3.3), motiv pentru care atunci când se studiază circuitele
biogeochimice ale metalelor în echipe mari, distribuite în institute şi/sau laboratoare diferite, este
imperios necesar să se efectueze iniţial un studiu de intercalibrare şi să se decidă a priori asupra
metodologiei de lucru (standard).

În ce priveşte mobilitatea metalelor în raport cu potenţialul redox, există studii controversate.

Astfel, este documentat faptul că mobilitatea Mn şi Fe (a) creşte în condiţiile scăderii valorilor Eh-
ului în sol, datorită solubilităţii mai mari a hidroxizilor şi sărurilor bazice ale acestor elemente în
stare redusă, (b) scade datorită deplasării reacţiei în solurile nesaturate cu baze spre valori mai mari
ale pH-ului.

Caracterul contradictoriu al influenţei scăderii potenţialului redox şi creşterii valorii pH-ului asupra
mobilităţii elementelor în urme în soluri se poate explica prin diferenţele între produsele de
solubilitate ale hidroxizilor amorfi (Mn (OH)2, Fe (OH)2, Fe (OH)3, Zn (OH)2). De asemenea,
efectele pozitive şi negative ale scăderii potenţialului redox asupra mobilitătii microelementelor în
condiţii de umiditate excesivă, se amplifică la temperaturi pozitive favorabile proliferării
microorganismelor şi în prezenţa substanţelor organice uşor de descompus. În literatura de
specialitate s-a găsit că mobilitatea metalelor în urme, în special Cd, Cu, Cr şi Zn, creşte în soluri
puţin aerate (stare de oxidare scăzută, Eh < 100 mV). Cu toate acestea, există studii care relatează o
creştere a solubilităţii elementelor cu creşterea Eh-ului pănă la >200mV (exemplu Cd) (Kabata-
Pendias şi Pendias, 2001).

46
Principalele reacţii de oxidare sau de reducere care se petrec în sol la un pH = 7, precum şi valoarea
potentialului redox la care au loc aceste reacţii, sunt listate în tabelul 3.4. Se poate face astfel
afirmaţia că potenţialul redox este un parametru dificil de interpretat.
Tabelul 2 Elemente
Tabelul în urme elementelor
3.3 Concentraţia în soluţii naturale
în urmeale
în solului, în diferite
soluţia solului tipuriprin
obţinuta de diferite
sol (µg/l)
tehnici (µg/L)
Tehnici utilizate pentru obţinerea soluţiilor solului
Pomparea
Absorbţie unei soluţii Placă de ceramică sau Tehnici Lisimetre cu
din soluţia de CaCl2 Centrifugare capsulă poroasă de absorbtie nespecifice tensiune zero**
solului 0.01 N
Element (a) (b) (c) (d) (e) (f) (g) (h) (i)* (j) (k)
Al 400 - - 460 - - - - - - -
As - - - - - - 4-12 - - - -
B 3060 - 67-880 - - - - - - 12-33 -
Ba 260 - - - - - - - - - -
Cd - - - 6 - 3-5 5-300 0,2 <0,01-0,2 - 0,2-2,9
Co 60 <0,4-14 0,3-5 3 - 12-87 - 0,3-1 - 0.6-29 -
Cr 10 - - 0,4 - 0,6-0,7 urme - - 9-29 0,6-7,5
Cu 50 - 150-549 16 - 36 - 30-40 <50-1000 - -
Hg 2,4 - - - - - - - - - -
Li 111 - - - - - - - - - -
Mn 170 - 32-270 243 55 1000-2000 - 25-50 2000-8000
2000-8000 120-7100 -
Mo 730 - 2-8 2 30 - - - - 2,1-3,3 -
Ni 20 - - 150 - 3-15 20-25 3-8 - 3-21 0,6-5,4
Pb 50 - - 8 - 5-63 urme 0,6-2 <2 3-21 4-65
Sr 930 - - - - - - - - - -
Ti <100 - - - - - - - - - -
V 70 - - - - - - - - - -
Zn 70 21-180 73-270 351 22 190-570 40-17100 4-25 1-15 88-143 31-470

* Date obţinute din orezărie, după inundare timp de 14 săptămâni

** Soluţia orizontului organic din ecosisteme de pădure în diferite ţări (a) Bradford, 1980; (b) Hodgson, 1966; (c)
Kabata-Pendias, 1978; (d) Yamasaki şi colab., 1975; (e) Zmijjewska şi Minczewski, 1969; (f) Heinrichs, 1980; (g)
Itoch şi colab., 1979; Hädrich şi colab., 1977; Tiller, 1981; (j) Upitis şi Gubar, 1986; Wallance şi Rommey, 1971,
citaţi de Kabata-Pendias, 2001

Tabelul 3.4 Cele mai importante forme de oxidare şi de reducere care pot apărea în sol
(pH = 7, şi valorile aproximative ale Eh din momentul tranziţiei (adaptată după Voroney, 2007)

Forme oxidate Forme reduse Eh (mV)

Oxigen O2 H2O (+600) (+400)

Azot NO3- N2O, N2, NH4 250
Mangan Mn4+ Mn2+ 225
Fier Fe3+ Fe2+ (+100) (-100)
Sulf SO42- S2- (-100) (-200)
Carbon CO2 CH4 < (-200)

Se poate concluziona că mobilitatea elementelor în urme variază în funcţie de condiţiile de mediu

precum şi de natura reacţiilor chimice care se petrec între elemente, în soluţia solului. Tinând seamă
de valoarea celor doi parametri pH şi Eh, elementele în urme se pot grupa în trei clase, aşa cum se
observă în tabelul 3.5. Din condiţiile descrise în tabelul 3.5 este evident faptul că fierul şi
hidrogenul sulfurat se numără printre factorii abiotici semnificativi în controlul mobilităţii
elementelor în urme, în ecosistemele terestre. Deoarece ponderea AVS influenţează semnificativ
mobilitatea metalelor, sistemul AVS a fost inclus în criteriul de calitate a sedimentelor (eng. SQC -
Sediment Quality Criteria) care face referire la impactul crucial al sulfurilor aupra
comportamentului metalelor în sediment (Ankley şi colab., 1996; Landner şi Reuther, 2006).

47
Tabelul 3.5 Clasificarea mobilităţii elementelor în funcţie de reacţiile chimice care se petrec în sol
şi domeniul de variaţie a pH-ului soluţiei solului
Oxidare/reducere şi Mobilitatea elementelor
domeniul de variaţie a Foarte mobile Mobile Slab şi foarte slab
pH-ului mobile
Oxidare şi pH < 3 Cd, Co, Cu, Ni, şi Zn Hg, Mn, Re şi V Toate celelalte elemente
Oxidare în absenţa Fe în Cd şi Zn Mo, Re, Se, Sr, Te şi V Toate celelalte elemente
cantitate mare sub forma
particulată, şi pH > 5
Oxidare in prezenţa Fe Nici un metal Cd şi Zn Toate celelalte elemente
sub forma particulata in
cantitate mare, si pH > 5
Reducere în absenţa Nici un metal Cd, Fe, Mn, Pb, Sr şi Zn Toate celelalte elemente
H2S, şi pH > 5
Reducere în prezenţa Nici un metal Mn şi Sr Toate celelalte elemente
H2S, şi pH > 5

Ca urmare a influenţelor complexe care se pot manifesta într-un anumit sol recomandăm
determinarea practică a influenţei Eh -ului pentru fiecare caz aparte.

Un alt parametru care influenţează de asemenea solubilitatea elementelor în urme în sol, şi respectiv
biodisponibilitatea şi migrarea acestora este textura solului. Solurile cu texturi grosiere (formate
din particule de dimensiuni foarte mici, nisipoase), prezintă o disponibilitate mare a elementelor în
urme, ceea ce ar putea pe termen scurt să fie benefic pentru dezvoltarea plantelor. Pe termen lung
însă, stocul de micronutrienţi necesar plantelor poate să scadă foarte mult, astfel încât să se ajungă
la un deficit. Aceste soluri prezintă şi o capacitate de schimb cationic mare. Este cunoscut faptul
că nu toţi cationii sunt schimbaţi cu aceeaşi uşurinţă. Astfel, ordinea în care sunt legaţi de particule
descreşte după cum urmează: Al3+ > H+ > Ca2+ > Mg2+ > K+ > NH4+ > Na+, schimbul cationilor
fiind maxim la pH mare. Pe de altă parte, solurile cu texturi fine (argiloase) prezintă o mare
capacitate de retenţie a elementelelor în urme, biodisponibilitatea acestora fiind foarte redusă, ceea
ce poate induce un deficit de micronutrienţi în etapa de dezvoltare a plantelor.

Un alt factor foarte important care influenţează mobilitatea metalelor în soluţia solului este (6)
materia organică, adică totalitatea compuşilor organici din sol, cu excepţia ţesuturilor
nedescompuse ale populaţiei animale şi producătorilor primari sau secundari. Conţinutul de materie
organică al solurilor din orizonturile superficiale (primii 0-20 cm) variază între 0 şi 5%. Solurile
argiloase au un conţinut mai mare în materie organică în comparaţie cu solurile nisipoase.
Molisolurile au un conţinut în materie organică > 5%, în timp ce în solurile nisipoase ajunge să fie <
1%. Constituenţii majori ai materiei organice din sol sunt C (52-58%), O (34-39%), H (3,3-4,8%) şi
N (3,7-4,1%), urmaţi de P şi S. De asemenea, se cunoaşte că raportul C/N fluctuează în jurul valorii
10 (Sparks, 2003). Materia organică este formată din compuşi non-humici: carbohidraţi, proteine,
peptide, aminoacizi, acizi cu masă moleculară mică etc., substanţe care reprezintă 10-15% din
totalul substanţei organice (Sparks, 2003; Lăcătuşu, 2006) şi compuşi humici: acidul humic, acidul
fulvic şi huminele. Procesul de humificare se declanşează imediat ce necromasa pătrunde în sol, ca
urmare a acţiunii microorganismelor, pargurgând mai multe etape (figura 3.2). Substanţele aminice
care sunt sintetizate cu ajutorul microorganismelor reacţionează cu lignina modificată (mecanism
1), chinonele (mecanism 2 si 3), şi pot să reducă zaharurile (mecanism 4) pentru a forma complecşi
polimerici închişi la culoare (Stevenson, 1982, citat de Sparks, 2003). De regulă, efectul de diluţie a

48
humusului în solurile bogate în materie organică poate fi considerat ca un efect de acumulare sau
migrare a elementelor în urme pe perioada intemperiilor şi formării solului.
Mobilitatea metalelor poate varia sezonier astfel, în timpul descompunerii masei vegetale în faza
terestră, metalele sunt transferate în orizontul superficial al solului şi are loc reducerea potenţialului
redox al acestui sol. În timp însă, în profilul solului concentraţia de materie organică este
întotdeauna mai mare în adâncime decât la suprafaţă. Excepţie fac podzolurile şi vertisolurile care
pot avea material humic translocat în adâncimea profilului de sol (Alloway, 1995; Blum şi colab,
2006). Acest aspect poate explica şi diferenţa între concentraţia de metale în funcţie de orizontul de
prelevare. Astfel, Kabata-Pendias şi Pendias (2001) au constatat că:

- În orizontul A concentraţia de metale este: Ni (1-50), Cr (2-44) mg/l, în timp ce

- În orizontul B s-au găsit concentraţiile: Ni (31-92) si Cr (3-154) mg/l;

În concluzie, domeniul de variaţie al concentraţiei metalelor în orizontul B este mai mare, fenomen
care poate fi pus pe baza unui efect de solubilizare (spălare) a materialului parental bogat în aceste
metale, şi nu neapărat pe seama conţinutului de materie organică. De asemenea, în sol, echilibrul
solubilităţii se poate modifica în interiorul câtorva centimetri (chiar şi milimetri) pe ambele
gradiente vertical şi orizontal ale solului. Astfel, aceste echilibre sunt locale şi pot fi foarte diferite
în variate alte condiţii ale solului. Datorită naturii dinamice a componentelor solului se produc
precipitări şi dizolvări permanente, astfel, multe minerale şi solide amorfe nu pot fi în echilibru în
condiţiile solului.

În soluţia solului sunt prezente elementele în urme în stare complexată, în principal cu liganzi
organici, compuşii organici şi apa fiind consideraţi cei mai abundenţi liganzi. Prin urmare, hidroliza
şi complexarea organică sunt cele mai comune reacţii în soluţia solului.

Sparks (2003) a constatat că afinitatea ionilor metalici pentru compuşii organici scade în ordinea:

-O- > -NH2 > -N=N > N > COO- > -O- > -C=O
enol amino compuşi azo inel N carboxil eter carbonil

Biomasa

Necromasa

Transformări cu ajutorul microorganismelor

Zaharide Polifenoli Compuşi aminici Produşi rezultaţi Lignina

în urma descom- modificată
Chinone punerii ligninei

Chinone
1 2 3 4

Substanţele humice

Figura 3.2 Mecanismele prin care se formează substanţele humice

(schemă adaptată după Sparks, 2003)

49
Mobilitatea metalelor este puternic influenţată şi de cantitatea excesiv de mare a unor ioni majori
solubili din soluţia solului. Astfel, calciul este considerat cationul care se poate găsi în exces în sol
reprezentând mai mult de 90% din totalul concentraţiei de cationi, caz în care influenţează starea
solubilităţii multor elemente în urme. Ca2+ se găseşte în proporţie de 50% sub forma unor complecşi
organici, ceea ce face posibilă existenţa unor concentraţii mai mari decât normale de ioni metalici
dizolvaţi în soluţie şi preluarea rapidă de către plante a elementelor în urme, fenomen uzual întâlnit
în formarea complecşilor organici.

Relaţia dintre elementele în urme şi speciile anionice din soluţia solului este puţin cunoscută.
Totuşi, (8) compoziţia anionică a soluţiei solului pare să fie importantă în controlarea stării
elementelor în urme. Astfel, s-a constatat că unii ioni metalici cum ar fi Be2+, Cr3+, şi Co3+ pot
complexa foarte repede cu anionii PO43-, CO32- , NO32-, precum şi cu amine organice, etc. De
asemenea, grupul incluzând Ni2+, Co2+, Cu2+, Zn2+, Cd2+, Pb2+, şi Sn2+ poate complexa mult mai
uşor cu Cl, Br, NO2 şi NH3 în timp ce cationi Hg2+, Ag+, şi Tl+ sunt preferenţial legaţi cu complecşi
ai I, CN, CO, S, P, şi As (Kabata-Pendias şi Pendias, 2001).

Biodisponibilitatea elementelor în urme este diminuată în mod frecvent prin păstrarea solului la un
pH neutru, şi prin amendarea acestuia cu materiale care au o mare capacitate de a lega metalele în
fracţii mai uşor mobile. Acetea sunt în principal fosforite, zeoliţi, montmoriloniţi, materie organică
bogată în humus, cenuşă de combustibili pulverizaţi27 (eng. “fly-ash”) etc. (detalii în capitolul 4). În
cazul în care se doreşte intensificarea solubilizării metalelor, respectiv creşterea mobilizării şi
biodisponibilităţii acestora, se amendează solurile cu agenţi chelatori. Cel mai frecvent utilizaţi sunt
următorii chelatori sintetici: EDTA - acid etilen diamino tetraacetic, HEDTA - acid N-(2-
hidroxietil) etilen diamino N, N‟, N‟ triacetic, EBTA - acid etilen bis trinitrilo tetraacetic, DTPA -
acid dietilen triamino pentaacetic, ANT - acid nitrilo triacetic. Abilitatea chelatorilor de a facilita
creşterea biodisponibilităţii metalelor este direct corelată cu afinitatea lor pentru aceste metale.
Folosirea unor săruri ale acizilor organici slabi (citrat, tartrat, oxalat), şi a unor liganzi (EDTA,
DTPA) duce la obţinerea de rezultate diferite în funcţie de textură, rezultate prezentate în tabelul
3.6. Se observă că deşi EDTA şi DTPA pot extrage aproape tot Pb şi Cd din cele două soluri, ele
pot extrage şi mari cantităţi de alte elemente nutritive, pe când citratul şi tartratul lasă
macroelementele neatinse (Barbu, 2004). Aplicarea chelanţilor pare însă să fie, deşi eficace din
punct de vedere al creşterii biodisponibilităţii elementelor, fenomen dorit în cazul fitoextracţiei, o
metodă destul de costisitoare, considerată chiar prohibitivă pentru aplicarea pe scară largă. Pe lângă
acest mare dezavantaj, este documentat faptul că afectează atât comunităţile microbiene, cât şi solul
şi pânza freatică.

Tabelul 3.6 Gradul de extragere a metalelor grele prin complexare,

în funcţie de textura solului (Wasay, 2001, citat de Barbu, 2004)
Ligand Grad de extragere (%)
Cd Pb
Sol luto-prăfos
Citrat 98 89
Tartrat 91 87
EDTA sau DTPA 93 97
Sol luto-nisipos
Citrat 84 56
Tartrat 91 70
EDTA sau DTPA 93 97

27
Cenuşă de combustibili pulverizaţi - cunoscută sub denumirea de „cenuşă zburătoare” conform legislaţiei româneşti

50
În cazul amendării solurilor, indiferent de rezultatul dorit apare totdeauna întrebarea legată de
persistenţa acestei imobilizări/solubilizări, în ce condiţii şi în cât timp se poate ajunge înapoi la
efectul de mobilizare/imobilizare. Pentru a oferi un răspuns la această întrebare este necesar să se
ţină seamă de natura ecosistemului poluat. De exemplu, metalele în solurile de pădure sunt mult mai
uşor mobilizate, intensificându-se astfel percolarea şi biodisponibilizarea, decât metalele din
solurile agricole. În concluzie, mobilitatea este direct corelată cu aciditatea crescută a solurilor şi cu
prezenţa în cantitate mare a substanţelor organice cu masă moleculară mică în solurile de pădure, în
comparaţie cu solurile agricole. Acest fenomen va fi o problemă de mediu în viitor datorită
programelor forestiere şi calităţii proaste a solurilor agricole, în special în Europa.

În ce priveşte mecanismele indirecte, şi anume influenţa producătorilor primari şi consumatorilor

asupra mobilităţii metalelor, un rol important în mobilizarea metalelor în sol îl au bacteriile şi fungii
rezistente la metale. Unele bacterii şi fungi pot face plantele mult mai tolerante la poluarea cu
metale. Bacteriile şi fungii aplicaţi în diferite practici agricole în scopul remedierii solul, pot
contribui la imobilizarea elementelor în urme (detalii în capitolul 5).

3.1 Extracţiile secvenţiale

Biodisponibilitatea, toxicitatea sau distribuţia elementelor în urme nu pot fi înţelese doar pe baza
determinării concentraţiei totale a acestora. Comportamentul elementelor în urme depinde şi de
formele şi cantităţile în care acestea se găsesc, iar pentru a obţine astfel de informaţii se estimează
fracţia disponibilă din elementul studiat.

Metodele de estimare a fracţiilor disponibile pot oferi informaţii comparative asupra mobilităţii
metalelor în urme în funcţie de schimbarea condiţiilor din sol (variaţia pH-ului, Eh-ului, etc.),
informaţii semi-cantitative despre distribuţia elementelor între fracţiile geochimice definite
operaţional, sau pot aduce informaţii suplimentare în ce priveşte contribuţia relativă a multiplelor
surse de poluare, la mobilitatea metalelor. Din aceste considerente, în studiile de evaluare de risc a
zonelor poluate, sunt din ce în ce mai des utilizate astfel de metode de estimare a fracţiilor
disponibile (Pueyo şi colab., 2007).

Aceste metode trebuie aplicate cu foarte multă precauţie, deoarece de multe ori este observată o
recuperare slabă a metalelor, fenomen deseori datorat heterogenităţii probei. Alte probleme frecvent
întâlnite sunt legate de selectivitatea inadecvată a reactivilor utilizaţi şi de fenomenul de readsorbţie,
deseori întâlnit (Cappuyns şi colab., 2007). Alte aspecte care influenţează în mod critic rezultatele
extracţiilor secvenţiale sunt legate de modul de prelevare, manipulare şi conservare a probelor. De
exemplu, pentru sedimentele anoxice, este necesară menţinerea condiţiilor anoxice în timpul
prelevării probelor. În literatura de specialitate sunt întâlnite foarte multe metode de evaluare a
extracţiilor secvenţiale, însă de regulă în majoritatea cazurilor se determină fracţiile: (1) dizolvată,
(2) schimbabilă, (3) asociată carbonaţilor, (4) asociată oxizilor de Fe şi Mn, (5) asociată materiei
organice, ultima fiind (6) fracţia reziduală, din care se scad toate celelalte fracţii.

Vom trece în revistă câteva dintre metodele întâlnite în literatura de specialitate şi/sau puse în
practică în laboratoare de biogeochimie.

1. Metoda BCR28 în 3 şi 5 etape

a) Metoda BCR în trei etape a fost aplicată atât pe probe sol, de sediment (de origine terestră sau
marină), dar şi pe CRM29, în forma originală sau modificată, de numeroşi cercetători (Sutherland şi
Tack, 2002 şi 2003; Mossop şi Davidson, 2003; Tokalioglu şi colab., 2003; Mocko şi colab., 2004;

28
BCR = Community Bureau of Reference
29
CRM = eng. Certificate Reference Material (materiale de referinţă certificate)

51
Margui şi colab., 2004; Kazi şi colab., 2005; Jensen şi colab., 2006; Larner şi colab., 2006; Landner
şi Reuther, 2006; Cappuyns şi colab., 2007; Pueyo şi colab., 2007; Umoren şi colab., 2007; Zhong
şi colab., 2009). Metoda orginală constă în 3 etape în care se efectuează extracţii de separare a
fracţiilor extractabilă cu acid, reducătoare şi oxidabilă. În cazul etapei a doua, metoda BCR a
prezentat o slabă reproductibilitate. Pentru rezolvarea acestui inconvenient, în urma numeroaselor
studii asupra condiţiilor de reacţie (concentraţia reactantului, pH) a fost modificată concentraţia
reactantului hidroxilamina (NH2OH x HCl) de la 0,1 la 0,5 M şi pH 2, prin adăugarea unui volum
fix de HNO3. Precizăm că o comparaţie a metodelor este dificilă, mai ales când se utilizează reactivi
diferiţi pentru extracţia unei anumite faze sau când se utilizează concentraţii diferite ale acestora.
Cappuyns şi colab. (2007) au aplicat pe probe de sediment contaminate cu Pb şi Zn, provenite de la
o exploatare minieră, metoda BCR modificată (concentraţia reactivului asociat fracţiei reducătoare a
fost modificată de la 0,1 M la 0,5 M şi s-a modificat şi pH-ul de la 2 la 1,5. Metalele analizate au
fost Cd, Cu, Zn, Pb, Cr, Co, Fe, Ni, Al, K. Procentul de recuperare a metalelor a fost apropiat de
100%. Dacă în anumite cazuri s-au raportat procente de recuperare mult mai mici, acest fapt este
datorat spălării cu apă a probelor între etapele asociate extracţiei. S-a remarcat faptul că Zn şi Cd
sunt mai puţin sensibile la variaţia de pH, iar extractabilitatea Pb, Zn şi Cr scade semnificativ când
pH-ul este ridicat. În prima etapă a extracţiei (fracţia schimbabilă) sulfatul de Pb a fost uşor
solubilizat şi a reprezentat fracţia cea mai importantă extrasă în această etapă. Nici unul din reactivii
utilizaţi la această metodă nu a fost capabil să dizolve complet sideritul (FeCO3), iar H2O2 nu a
putut să dizolve sulfura de zinc, pirita şi marcasitul. Davidson şi colab. (2004) au investigat
utilizarea oxalatului de amoniu ca alternativă la utilizarea NH2OH x HCl. S-a demonstrat că deşi
oxalatul oferă o mai bună dizolvare a speciilor de Fe, nu este un reactiv adecvat deoarece are un
potenţial ridicat de precipitare rapidă a oxalaţilor de Ca şi Pb.

Metoda BCR originală a fost aplicată de Tokalioglu şi colab. (2003), pe probe de sol prelevate din
diverse zone ale Turciei. Metalele determinate au fost Cr, Cd, Cu, Ni, Pb, Zn, Mn, Fe,Co. În urma
experimentului s-a demonstrat că elementul cel mai mobil este Cd, primul reactiv utilizat extrăgând
40% din cantitatea totală de Cd din probă, al doilea 15% iar al treilea 21% ducând la concluzia că în
sol forma solubilă a Cd s-a găsit în proporţie de 75%. În cazul Pb cea mai mare cantitate a rămas în
fracţia reziduală (59%). Metoda BCR modificată a fost aplicată pe soluri nisipoase, calcaroase şi
argile saline, prelevate dintr-o zonă puternic heterogenă. Pueyo şi colab. (2003) au evidenţiat că Mg
este extras în cantitatăţi mari de reactivi asociaţi fracţiilor schimbabilă (F1) şi reducătoare (F2), iar
Ca s-a găsit în cantitate mare în fracţia schimbabilă (F1). După fiecare pas al extracţiei s-a analizat
rolul pH-ului şi s-a arătat că în cazul fracţiei 1, cu cât pH-ul solului a fost mai scăzut cu atât
creşterea ulterioară a pH-ului după aplicarea reactivului, a fost mai mică. În funcţie de tipul de sol,
Cd a fost extras în prima etapă în proporţie de 25-75%, ca şi Cu şi Zn, ceea ce a dus la concluzia că
reactivii utilizaţi în această metodă pot extrage cantităţi apreciabile de Cd, Cu şi Zn.

Limitele metodei au fost puse în evidenţă când s-a lucrat pe o matrice complexă cum este cazul
nămolului rezidual piritic, diferit de compoziţia pentru care a fost elaborată metoda (sol şi
sedimente). În cazul unor soluri pe care s-au deversat ape reziduale acide cât şi particule de nămol
rezidual (pH acid) şi a unui sol cu pH neutru, contaminat din surse mixte, pH-ul a fost principalul
factor de control a extractabilităţii elementelor, asocierea fracţiilor cu condiţiile redox fiind extrem
de dificilă (Pueyo şi colab., 2007).

Jensen şi colab. (2006) au arătat că Pb care se găseşte în sol argilos contaminat industrial este extras
în proporţie de 50- 95% în fracţia asociată materiei organice şi în fracţia reziduală. În urma fiecărei
etape de extracţie s-a evidenţiat de către Mocko şi colab. (2004) influenţa proprietăţilor solului
asupra distribuţiei metalelor. Creşterea pH-ului a dus la scăderea capacităţii de dizolvare în acid
acetic a Cd şi Zn. Creşterea cantităţii de materie organică a dus la reducerea Pb şi Ni în prima etapă
a extracţiei. În fracţia reducătoare, Cu s-a găsit în cantităţi foarte mici. În fracţia legată de materia
organică, cantităţile cele mai mari au corespuns Pb şi Cu, ceea ce a coincis şi cu alte date din

52
literatură. Metoda BCR modificată a fost aplicată şi de Kazi şi colab. (2005) pe nămoluri provenite
de la ape reziduale industriale. Acidul acetic utilizat pentru dizolvarea fracţiei schimbabile este
capabil să dizolve carbonaţii fără să atace materia organică, oxizii de Fe şi Mn şi aluminosilicaţii.
Procentul de Cd din fracţia solubilă în acid a fost de 16%, iar de Cr de doar 2%. În fracţia
reducătoare, după ajustarea pH-ului, procentul de Cd şi Pb a fost de 22%, pentru Ni s-a obţinut18%,
iar pentru Cr 8%. În cazul fracţiei oxidabile, utilizarea H2O2 a prezentat dezavantajul readsorbţiei
metalelor în fracţia reziduală, ceea ce a necesitat o extracţie cu adăugare de acetat de amoniu până
la obţinerea unui pH 2, situaţie în care acetatul a prevenit readsorbţia metalelor. În acest caz,
cantităţile cele mai mari de metale s-au găsit în fracţia reziduală: Cr 41%, Ni, 34%, Pb 32%, Cd
25%. Margui şi colab. (2004) a aplicat metoda pe probe de reziduuri miniere, Cd fiind metalul
extras de acidul acetic în cantitatea cea mai mare (peste 70%), urmat de Zn (25%).

Metoda BCR originală prezintă o slabă reproductibilitate pentru fracţiile II şi III, ceea ce a dus la
dezvoltarea unei metode optimizate, aplicată de Sutherland şi Tack (2002) pe materiale de referinţă:
SRM30 2710, SRM 2711, CRM 483 şi CRM 601. Pentru toate materialele de referinţă precizia a
fost bună însă s-au găsit rezultate variabile pentru CRM 483 atribuite dimensiunilor particulelor (<
2000 µm). Umoren şi colab. (2007) au lucrat pe probe de steril, iar metalele analizate (Cu, Zn, Ni,
Pb, Cd) s-au extras în proporţie de 79% în fracţiile nereziduale, restul de 21% găsindu-se în fracţia
reziduală. O comparaţie a metodelor BCR originală şi BCR optimizată a fost efectuată de Mossop şi
Davidson (2003) pe probe de sol amendat cu nămol rezidual provenit de la apele menajere şi sol
contaminat din zone industriale, dar şi pe sedimente. În urma aplicării acestor metode s-a arătat că
Fe este extras în cantitate mai mare prin metoda modificată, iar Zn a fost neafectat de schimbarea
metodei.

b) Metoda BCR în 5 etape diferă de cea în 3 etape prin introducerea fracţiei asociată carbonaţilor.
Metoda a fost aplicată pentru sedimente din Dunăre (Relic şi colab., 2005) şi s-a constatat că la
sfârşitul procesului (excepţie făcând fracţia reziduală) Mn a fost extras în proporţie de 82%, Ni
51%, Cu 66%, Fe 46%, Zn 28%.

În literatura de specialitate s-a mai întâlnit şi metoda Tessier care a fost dezvoltată de Tessier şi
colab în 1979, şi aplicată pe probe de sedimente. Un factor limitant al acestei metode a fost
heterogenitatea sedimentelor. Frentiu şi colab. (2008 şi 2009) au aplicat metoda Tessier pe probe de
sol dintr-o zonă puternic poluată cu Pb, Cd şi Zn şi au demonstrat că extracţia Pb a avut o slabă
reproductibilitate cauzată de compoziţia mineralogică diferită a probelor prelevate şi de diversitatea
speciilor de Pb prezente în sol. Spre deosebire de sulfaţii altor elemente, sulfatul de Pb este
caracterizat de o solubilitate scăzută în special în prezenţa Ba din sol, ceea ce duce la scăderea
fracţiei schimbabile de Pb, plumbul fiind predispus la readsorbţie în timpul extracţiei. De asemenea,
Sanchez şi colab. (2007) au aplicat o combinaţie între metoda Tessier (1979) şi metoda Elliott
(1990) pe probe de nămol rezidual menajer, dar şi pe sol amendat cu nămol rezidual menajer.
Metoda folosită a permis împărţirea metalelor în solubile în apă şi solubile în acid. În fracţiile
schimbabilă şi solubilă în acid, Cd şi Cu au fost metalele prezente în cantitatea cea mai mare. În
probele de nămol rezidual, Cd şi Zn sunt metalele cele mai mobile, concentraţia în fracţia solubilă
în apă fiind de 40% Cd, iar în fracţia solubilă în acid , 45% Zn.

S-a efectuat o comparaţie între metodele Tessier, BCR (originală şi optimizată) de către Larner şi
colab. (2006) şi GSC (Geological Survey of Canada) de către Sutherland şi Tack (2003), metode
aplicate pe materiale de referinţă (SRM 2710 şi SRM 2711) şi s-au obţinut următoarele rezultate:
prin utilizarea metodelor BCR şi Tessier s-a extras Zn în cantităţi mari, prin metoda GSC, Cu a fost
extras în cantităţi mari, în timp ce Pb s-a extras în cantităţi mari utilizând metoda BCR. Spre
deosebire de celelalte metode, prin metoda GSC în fracţia extractabilă cu acid s-au găsit în cantităţi

30
SRM = eng. Standard Reference Material (material standard de referinţă)

53
mai mari Cu, Pb şi Zn. Reactanţii utilizaţi în metoda GSC atribuiţi fracţiei extractabilă în acid au
fost în cantitate suficientă pentru a dizolva calcitul dintr-un sediment bogat în carbonaţi (68%
CaCO3), rezultând un pH final de 5,5. Un alt inconvenient al metodei Tessier este că nu extrage
cantităţi mari de carbonaţi. Între metoda Tessier şi metoda BCR optimizată există diferenţe între
fracţiile extractabile cu acid. Pentru Zn, în cazul ambelor CRM-uri procentul a fost <100%, pentru
SRM 2710 de 92%, iar pentru SRM 2711 de 78%. Au fost observate diferenţe neglijabile între
fracţiile extractabile cu acid în metodele BCR. Concentraţiile de metale din fracţiile reducătoare
depind de eficienţa extracţiei cu acid. Agenţii utilizaţi la fracţia oxidabilă sunt aceiaşi pentru
metodele Tessier, BCR originală şi BCR optimizată. Cu toate acestea, în cazul SRM 2710, Pb
extras prin metoda Tessier a fost de 900 mg/kg, prin metoda BCR originală de 2540 mg/kg iar prin
metoda BCR optimizată de 250 mg/kg. În cazul fracţiei reziduale, metoda cea mai bună este BCR
optimizată, în metoda GSC utilizându-se reactivi mult mai eficienţi pentru identificarea metalelor
disponibile. Metoda Tessier a fost aplicată şi pe probe de sedimente marine (Alomary şi Belhadj,
2007). Cele mai multe metale s-au extras în fracţia reziduală datorită aceluiaşi incovenient al
heterogenităţii probelor de sedimente. Cu toate acestea, procente mari s-au extras şi în fracţiile
biodisponibile, ordinea mobilităţii metalelor extrase prin această metoda fiind: Pb > Cr > Cd > Ni >
Zn > Cu > Fe.

O altă metodă cunoscută sub numele de metoda Asami a fost aplicată pe11 profiluri de sol (Asami
şi colab., 1995). Noutatea faţă de celelalte metode constă în aplicarea DDTC (dietilditiocarbamat) şi
MIBK (metilizobutil cetona) pentru extracţia Cd. În urma extracţiei cantitatea de Cd determinată
prin cele două metode a fost de 7,79 mg/kg, respectiv 4,62 mg/kg atât în solul superficial cât şi în
cel de la adâncime. În prima etapă a extracţiei procentul de Cd a fost de 45%, restul metalelor
situându-se sub 10%. 30% din totalul de Pb şi Cu s-au găsit legate de materia organică, mai mult
decât în cazul Cd şi Zn. Aproximativ 20% din totalul de Zn şi Pb şi 10% din Cu şi Cd s-au găsit în
fracţia oxidabilă.

Ca o alternativă la metoda BCR, a fost dezvoltată metoda extracţiei cu HCl diluat (Madrid şi colab.,
2008). Au fost propuşi mai mulţi extractanţi pentru estimarea disponibilităţii metalelor printr-o
singură extracţie, printre care: EDTA/DTPA ca agenţi de chelatare, soluţii de acizi diluaţi (HCl),
săruri neutre (CaCl2, NaNO3). Extracţia cu HCl a oferit o alternativă utilă şi ieftină potrivită pentru
monitorizarea de rutină a metalelor din solul urban. Concentraţiile de Cu, Cr, Fe, Mn, Pb, Ni, Zn
obţinute cu HCl 0,5 mol/L au fost comparate cu cele obţinute prin mineralizarea totală (cu apă
regală) şi cu cele obţinute prin metoda BCR optimizată. Metalele extractabile s-au determinat
utilizând EDTA. Hammer şi Keller (2002) au comparat 3 agenţi de extracţie: NaNO3, DTPA şi
EDTA cu o procedură de extracţie secvenţială. Utilizarea NaNO3 ca agent de extracţie este o
metodă de referinţă în alte state, şi se aplică pentru metalele grele uşor disponibile. Acesta a fost
comparat cu DTPA, agent mult mai potrivit pentru solurile calcaroase, adus la pH 7,3 pentru a
preveni dizolvarea CaCO3 şi eliberarea metalelor grele reţinute. DTPA are potenţial de chelatare a
Fe, Cu, Mn şi Zn. EDTA adus la pH 4,65 a fost utilizat pentru solurile acide. Puterea de extracţie
este bazată pe acţiunea combinată a acetatului de amoniu şi EDTA-ului, unde ionul de amoniu este
schimbat cu metalele în urme, iar EDTA-ul este agent chelator, formând complecşi stabili cu
numeroşi ioni metalici, în timpul extracţiei.

Procedura de extracţie secvenţială cu care au fost comparaţi aceşti extractanţi, a fost elaborată de
Benitez şi Dubois (1999) pentru solurile calcaroase şi adaptată după Tessier (1979) şi Keller şi
Vedy (1994). Procedura a fost aplicată pentru trei tipuri de sol acid şi s-a găsit că acidul acetic nu
afectează materia organică în absenţa carbonaţilor. Acidul acetic atacă oxizii de Fe şi Mn în absenţa
carbonaţilor şi de aceea nu trebuie utilizat pentru solurile acide. Pentru ambele tipuri de soluri
(acide şi calcaroase) concentraţia de Cu extras cu NaNO3 este similară, iar concentraţiile de Cd şi
Zn diferă printr-un factor de ordinul 10, respectiv 300. Diferenţa poate fi explicată parţial de pH-ul
celor două soluri, dar şi de caracteristicile acestora (cantitate de materie organică şi argile) deoarece

54
concentraţiile de Cu, Cd şi Zn au fost foarte apropiate. Utilizând NaNO3 şi DTPA s-au extras
cantităţi mai mari de metale din solul acid decât în cazul utilizării EDTA, în comparaţie cu solul
calcaros. EDTA este un extractant eficient pentru Mn şi Fe în solul acid însă doar 1% Fe a fost
extras. Solubilizarea oxizilor de Fe este un fenomen nedorit ca mecanism de eliberare a metalelor
grele de către EDTA. Ţinând seama de selectivitatea extractanţilor, se poate spune că 75% din Cd
este legat de carbonaţi în solul calcaros şi 60% legat de materia organică în solul acid. Mn s-a găsit
din abundenţă în oxizii de Mn în ambele soluri, ceea ce înseamnă că extractanţii utilizaţi pentru
solubilizarea Mn au fost potriviţi. Extractantul utilizat pentru oxizii de Fe au fost insuficient de
agresivi pentru a extrage o cantitate semnificativă de oxizi cristalini de Fe. Zeien şi Brümmer
(1991) au găsit rezultate similare în cazul unor soluri cu un pH comparabil. Cao şi colab. (2008) au
utilizat ca agenţi chelatori EDDS (acid etilendiaminodisuccinic), MGDA (acid metilglicinodiacetic)
şi EDTA, obţinându-se rezultate similare cu metodele mai sus descrise.

O altă metodă mult mai costisitoare dar mai precisă este metoda gradienţilor difuzi în film
subţire-DGT31. Această metodă permite măsurarea in situ a speciilor labile ale metalelor în urme,
în apele naturale şi în sedimente. Speciile labile sunt în general măsurate în soluţii separate fizic de
faza solidă. Un strat de răşină schimbatoare de ioni imersată într-un hidrogel este plasat în spatele
unui strat de gel permeabil ionilor. Cele două straturi sunt aşezate astfel încât stratul permeabil
ionilor să fie îndreptat către stratul de sol. După difuzia prin stratul de gel permeabil ionilor, ionii
sunt reţinuţi în răşină (Dočekalová. şi Diviš, 2004). Hooda şi colab. (1999) au aplicat metoda pe
probe de sol tratat cu nămol rezidual menajer. S-a constatat că după imersarea în probe de sol
saturate cu apă, după 2 zile rata absorbţiei metalelor a scăzut, excepţie făcând Co, care în aceste
probe a dat un răspuns întârziat. Răspunsul a arătat că după o perioadă de stagnare în probă,
dispozitivul DGT a epuizat metalele din zona adiacentă suprafeţei sale. Masa de metal acumulată ca
funcţie de timp arată că dispozitivul operează ca un rezervor şi prin urmare este oarecum analog
rădăcinilor plantelor. Metoda DGT perturbă sistemul sol-apă prin introducerea unui „rezervor de
acumulare” a metalelor. Acesta oferă o masură directă a fluxului de metale către acest rezervor
incluzând şi metalul realimentat din faza solidă în soluţia solului. Aceste fluxuri sunt reproductibile
la diferite grade de umiditate a solului. Măsurătorile DGT oferă informaţii despre concentraţia
metalelor în soluţia solului, rata realimentării din sol în soluţie, şi transportul ionilor metalici prin
sol. Spre deosebire de alte metode de extracţie care încearcă să cuantifice metalele disponibile din
faza solida, DGT produce scăderea concentraţiei local, la fel cum s-ar întâmpla în cazul
membranelor plantelor dacă transportul prin membrană nu ar fi limitat. Aceeaşi metodă a fost
aplicată şi de Ernstberger şi colab (2002) şi Vandenhove şi colab. (2006) pe probe de sol, iar
rezultatele au arătat o bună corelare cu concentraţia de metale absorbite de plante.

O altă metodă în care se utilizează electrozii ion selectivi are o sensibilitate mult prea mică pentru a
fi utilă obţinerii de informaţii cu privire la speciaţia chimică în probe de mediu, electrozii fiind
supuşi interferenţelor. Pentru determinarea Cu din apele de percolare, au fost utilizaţi electrozi ion
selectivi, separarea prin schimb ionic şi filtrarea prin gel permeabil. S-a constatat că într-un sol acid,
Cu în stare liberă este supraestimat datorită interferenţei H+ (Tack şi Verloo, 1995). Ca metodă
alternativă mai este utilizată voltametria de Stripping Anodic cu Puls Diferential care este o
metodă extrem de sensibilă. Este o metoda dinamică în care semnalul depinde de caracteristicile
cinetice ale speciilor metalice din soluţie şi prin urmare, poate fi utilizată pentru determinarea
formelor libere ale metalelor, pentru diferenţierea complecşilor labili de cei stabili şi pentru studiul
cineticii reacţiilor liganzilor organo-metalici. Aceeaşi metodă a fost aplicată şi de către Dytrtova şi
colab (2008) pentru determinarea Cd, Pb şi Cu din probe de sol.

În cazul metodei cunoscute sub denumirea de dializa Donnan, în timpul procesului de

preconcentrare, concentraţia metalului liber poate fi supraestimată datorită disocierii speciilor labile.
31
DGT = eng. „Diffusive Gradient in Thin film”

55
Pentru evitarea acestui inconvenient, Berggren (1990) a dezvoltat un sistem în care proba este
echilibrată cu o membrană selectivă permeabilă. Numai Cd2+ trece prin această membrană iar
concentraţia finală la echilibru este datorată Cd2+ liber din probă. Cu toate acestea, sistemul nu
prezintă o sensibilitate suficient de bună (Tack şi Verloo, 1995).

La aplicarea metodei cu răşini schimbătoare de ioni, schimbul ionic este frecvent utilizat pentru
diferenţierea speciilor metalice, bazat pe încărcătura electrostatică sau pe labilitatea complecşilor.
Pentru speciaţia formelor metalice libere şi complxe, tehnica schimbului ionic este rapidă şi
sensibilă. Metoda este potrivită pentru specierea metalelor care formează compuşi organici relativ
stabili (Tack şi Verloo, 1995).

După prezentarea prin comparaţie a acestor metode, se poate concluziona că utilizarea unei astfel de
tehnici, pe cât este de necesară în determinarea mobilităţii metalelor, pe atât este de dificil de
selectat. Pentru a putea selecta o metotă eficientă, este necesară o cunoaştere adecvată domeniului
biogeochimiei, iar punerea ei în aplicaţie poate fi făcută doar de către un operator cu o foarte bună
experienţă de lucru în laborator.

Surse bibliografice
1. Adamescu, M., Cazacu, C., Vădineanu, A., Cristofor, S. Sarbu, A., Iordache, V. (1999) Relationship between plankton
and submerged macrophytes in the Lower Danube Floodplain. Proceedings of the 10th Macrophyte Group Meeting
IAD/SIL, Danube Delta, 3-15
2. Alomary, A.A,. Belhadj, S. (2007),Determination of heavy metals (Cd, Cr, Cu, Fe, Ni, Pb, Zn) by ICP-OES and
their speciation in Algerian Mediterranean Sea sediments after a five-stage sequential extraction procedure,
Environmental Monitoring and Assessment, 135, 265-280
3. Alloway, B.J (1995) Heavy Metals in Soils, Blackie Academic&Professional
4. Ankley, G.T., Di Toro, D.M., Hansen, D.J., Berry, W.J. (1996) Technical basis and proposal for deriving sediment
quality criteria for metals, Environ. Toxicol. Chem. 15, 2056
5. Asami, T., Kubota, M.,. Oriasa, K. (1995) Distributions of different fractions of cadmium, zinc, lead, and copper in
unpolluted and polluted soils, Water, Air, and Soil Pollution, 83, 187-194
6. Barbu, C. şi Sand, C. (2004) Teoria şi Practica Modernă a remedierii solurilor poluate cu metale grele, Editura
Alma Mater, Sibiu, pp 189
7. Benitez, L.N., Dubois,J.-P. (1999) Evaluation of the selectivity of sequentia extraction procedures applied to the
speciation of cadmium in soils, Int. J. Environ. Anal. Chem. 74, 289–303
8. Billon,G., Thoumelin,G., Barthe, J.F., Fischer, J.C. (2007) Variations of Fatty Acids During the Sulphidization
Process in the Authie Bay Sediments, ecomed publishers (Verlagsgruppe Hüthig Jehle Rehm GmbH), D-86899
Landsberg and Tokyo • Mumbai • Seoul • Melbourne • Paris J Soils Sediments 7, 17–24
9. Boothman, W.S., Hansen, D.J., Berr,y W.J., Robson, D.L., Helmstetter, A., Corbin, J.M., Pratt, S.D.. (2001)
Biological response to variation of acid-volatile sulfides and metals in field-exposed spiked sediments. Environ
Toxicol. Chem. 20, 264–272
10. Berggren, D., Bergkvist, B., Grerup, U.S., Folkeson, L. ,Tyler, G. (1990) Metal solubility and pathways in acidified
forest ecosystems of south Sweden Science of The Total Environment, 96, 103-114
11. Brouver, H., Murphy, T.P. (1995) Volatile sulfides and their toxicity in freshwater sediments, Environ. Toxicol.
Chem. 14, 203-208
12. Blum, W.E.H., Warkentin, B.P., Frossard, E. (2006) Soil, human society and the environment, Function of Soils for
Human Societies and the Environment, 266, 1-8
13. Burton, E., Fillip, I.R., Hawker, D.W. (2005) Reactive sulfide relationships with trace metal extractib ility
in sediments from southern Moreton Bay, Australia, Marine Pollution Bulletin, Elsevier, 50, 589 -595
14. Cao, A., Cappai, A., Carucci, A., Lai, T., (2008) Heavy metal bioavailability and chelate mobilization efficiency in
an assisted phytoextraction process, Environ. Geochem. Health,30, 115-119
15. Cappuyns, V., Swennen, R., Niclaes, M. (2007) Application of the BCR sequential extraction scheme to dredged
pond sediments contaminated by Pb–Zn mining: A combined geochemical and mineralogical approach, J.
Geochem. Explor., 93, 78-90
16. Davidson, C.M, Hursthouse, A.S., Tognarelli, D M., Ure, A.M., Urquhart, G J. (2004) Should acid ammonium
oxalate replace hydroxylammonium chloride in step 2 of the revised BCR sequential extraction protocol for soil
and sediment?, Analytica Chimica Acta 508, 193-199
17. Di Nanno, M.P., Curutchet, G., Ratto, S. (2007) Anaerobic Sediment Potential Acidification and Metal Release
Risk Assessment by Chemical Characterization and Batch Resuspension Experiments. J Soils Sediments7, 187–194
18. Dytrtová, J.J., .Jestáková, I., Jakl, M., Száková, J., Miholová, D., Tlustos, P. (2008) The use of differential pulse
anodic stripping voltammetry and diffusive gradient in thin films for heavy metals speciation in soil solution Cent.
Eur. J. Chem. 6, 71

56
19. Dočekalová, H., Diviš, P. (2004) Application of diffusive gradient in thin films technique (DGT) to measurement
of mercury in aquatic systems, Optical waveguide analysis, Elsevier B.V, 65, 1174-1178
20. Elliott, H.A., Dempseya, B.A.B., Maille, P.J. (1990) Content and Fractionation of Heavy Metals in Water
Treatment Sludges, J. Environ. Qual.1 9, 330-333
21. Ernstberger, H., Davison, W., Zhang, H., Tye, A. Young, S. (2002) Measurement and dynamic modeling of trace
metal mobilization in soils using DGT and DIFS. Environ. Sci. Tech. 36, 349–354
22. Frentiu,T., Ponta, M., Levei, E, Gheorghiu E., Kasler, I. (2008) Validation of the Tessier scheme for speciation of
metals in soil using the Bland and Altman test, Chemical Papers, 62, 114-122
23. Frentiu,T., Ponta, M., Levei, E. and Cordos, E.A. (2009) Study of partitioning and dynamics of metals in
contaminated soil using modified four-step BCR sequential extraction procedure, Chemical Papers, 63, 239-248
24. Hädrich, F., Stahr, K., Zöttl, H.W.(1977) Die Eignung von Al2O3-Keramik platten und Ni Sinterkerzen zur
Gewinnung von Bodenlösung für die Spurenelementanalyse, Mitt. Dtsch. Bodenkdl. Ges., 25, 151
25. Hammer, D., Keller, C. (2002) Changes in the Rhizosphere of Metal-Accumulating Plants Evidenced by Chemical
Extractants, J. Environ. Qual. 31, 1561–1569
26. Heinrichs, H., Mayer, R.(1980) The role of forest vegetation in the biochemical cycle of heavy metals, J. Environ.
Qual., 9, 11
27. Hodgson, J.F., Geering, H.R., Norvell, W.A. (1966) Micronutrients cation complexes in soil solution, Soil Sci.,
Sooc. Am. Proc., I, 29, 665, 1965; II, 30, 723
28. Hooda, P.S., Zhang, H., Davison, W., Edwards A.C. (1999) „Measuring bioavailable trace metals by diffusive
gradients in thin films (DGT): Soil moisture effects on its performance in soils‟, Eur. J. Soil Sci. 50, 285–294
29. INRA (1995) Référentiel pédologique. Association Française d‟étude des sols, INRA, 332 p
30. Itoh, S., Tokumaga, Y., and Yumura, Y. (1979) Concentration of heavy metals contained in the soil solution and
the contamination of vegetable crops by the excessive absorbtion of heavy metals, Bull. Veg. Ornamental Crops,
Res. Stn., 5a, 145,(Ja)
31. Iordache, V., Onete, M., Vădineanu, A. (1999b) Heavy metals dynamic in litter from the Danube floodplain,
Proceedings of the 8th Danube Delta Institute Symposium, 351-355
32. Jensen, P.E., Ottosen, L.M., Pedersen, A.J..(2006) Speciation of Pb in Industrially polluted Soils, Water, Air and
Soil Pollution, 170, 359-382
33. Kabata-Pendias, A., Wiacek, K, (1985) Excessive uptake of heavy metals by plants from contaminated soil, Soil
Sci. Ann., 36, 33
34. Kabata-Pendias, A. (1978) Chemical composition of soil solutions, Rocz., Glebozn., 23, 3
35. Kabata-Pendias, A., Pandias, H. (2001) Trace Elements in Soils and Plants, third ed. CRC Press, Boca Raton, Ann
Arbor, London, UK
36. Kazi, T.G., Jamali, M.K., Kazi, G.H., Arain, M.B., Afridi, H.I., Siddiqui, A. (2005) Evaluating the mobility of
toxic metals in untreated industrial wastewater sludge using a BCR sequential extraction procedure and a leaching
test, Anal. Bioanal. Chem., 383, 297-304
37. Keller, C.,Vedy, J.C.(1994) Distribution of copper and cadmium fractions in two forest soils, Journal ID:
JEVQAA; ISSN 0047-2425; Other: CNN: Project 2000-5-231; TRN: TRN: 96:002039-0002
38. Kerner, M., D. Krogmann (1994) Partitioning of trace metals in suspended matter from the Elbe estuary fractioned by a
sedimentation method Netherlands J. Sea Res. 33, 19-27
39. Krantzberg, G. (1994) Spatial and temporal variability in metal bioavailability and toxicity of sediments from Hamilton
Harbour, Lake Ontario Environ. Toxicol. Chem. 13, 1685-1698
40. Landner, L., Reuther, R. (2006) Metals in Society and in the Environment A Critical Review of Current Knowledge
on Fluxes, Speciation, Bioavailability and Risk for Adverse Effects of Copper, Chromium, Nickel and Zinc,
Chapter 5: Speciation, Mobility and Bioavailability of Metals in the Environment, 10.1007/1-4020-2742-7_6, pp
139-276
41. Margui, E., Salvado, V., Queralt, I., Hidalgo, M.(2004) Comparison of threestage sequential extraction
and toxicity characteristic leaching tests to evaluate metal mobility in mining wastes. Anal. Chim. Acta,
524, 151-159
42. Larner, B.L., Seen, A.J., Townsend, A.T. (2006), Comparative study of optimised BCR sequential extraction
scheme and acid leaching of elements in the certified reference material NIST 2711, Anal. Chim. Acta, 556, 25,
444-449
43. Madrid, F., Díaz-Barrientos, E., Florido, M.C., Madrid, L. (2008) Inorganic Amendments to Decrease metal
Availability in Soils of Recreational Urban Areas: Limitations to their Efficiency and Possible Drawbacks, Water
Air Soil Pollut 192, 117–125
44. Mocko, A, Waclawek, W. (2004) Three step extraction procedure for determination of heavy metals availability to
vegetables, Anal. Bioanal. Chem., 380, 813-817
45. Mossop, K.F., Davidson, C.M. (2003) Comparison of original and modified BCR sequential extraction procedures
for the fractionation of copper, iron, lead, manganese and zinc in soils and sediments, Anal. Chim. Acta, Pages
111-118
46. Neagoe, A., Iordache, V., Altorfer, T., Pescaru, M., Vădineanu, A. (2000) Trace elements in vegetation of the
Danube floodplain, in Proceedings of the 4th Symposium on “Metals elements in Environment, Medicine and
Biology”, Timisoara-Romania pp. 14-28

57
47. Neagoe A., Iordache, V., Bodescu, F., Cristofor, S., Vadineanu, A. (2001), The gradient of heavy metals in new
deposited sediments in the Danube floodplain, Proceeding of the 9 rd International Symposium of the Danube Delta,
Tulcea, Romania, pp. 134-146
48. Neagoe A., Iordache, V. (2002) Preliminary assessment of the macrophytes role in the export of metals from Fundu
Mare Island, Danube floodplain, Proceedings of the 4 th International Symposium on “Metal Elements in
Environment, Medicine and Biology”, Timisoara, Romania, pp. 245-251, ISBN 973-620-035-3, ISSN 1583-4204
49. O‟Day, P.A., Carroll, S.A., Randall, S., Martinelli, R.E., Anderson, S.L., Jelinski, J., and Knezovich, J.P. (2000)
Metal speciation and bioavailability in contaminated estuary sediments, Alameda Naval Air Station, California.
Environ. Sci. Technol., 34, 3665–3673
50. Pesch, C.E.,. Hansen,D.J., Boothman, W.S., Berry, W.J., Mahony, J.D. (1995) The role of acid-volatile sulfide and
interstitial water metal concentrations in determining bioavailability of cadmium and nickel from contaminated
sediments to the marine polychaete Neanthes arenaceodentata Environ. Toxicol. Chem. 14, 129-141
51. Pueyo, M., Sastre, J., Hernández, E.,Vidal, M.J., López-Sánchez, J.F., Rauret, G. (2003), Prediction of Trace
Element Mobility in Contaminated Soils by Sequential Extraction, J. Environ. Qual., 32, 2054-2066
52. Pueyo M., Mateu, J., Rigol, A., Vidal, M.. Lopez-Sanchez, J.F, Rauret, G. (2007) Use of the modified BCR three-
step sequential extraction procedure for the study of trace element dynamics in contaminated soils, Environ. Pollut.,
20, 1-12
53. Relić, D., Đorđević, D., Popović, A. and Blagojević, T. (2005) Speciations of trace metals in the Danube alluvial
sediments within an oil refinery, Environ. Internat. 31, 661-669
54. Sfriso, A., Marcomini, A., Zanette, M. (1995) Heavy Metals in Sediments, SPM snd Phytozoobenthos of the lagoon of
Venice Mar. Pollut. Bull. 30, 116-124
55. Simpson, S.L., Rosner, J. Ellis, J. (2000) Competitive displacement reactions of cadmium, copper, and zinc added
to a polluted, sulfidic estuarine sediment. Environ. Toxicol. Chem. 19, 1992–1999
56. Stewart, A.J., Haynest, G.J., Martinez, M. I. (1992,) Fate and biological effects of contaminated vegetation in a
Tennessee stream Environ. Toxicol. Chem 11, 653-664
57. Sparks, D. Environmental Soil Chemistry, Second Edition, Academic Press, An imprint of Elsevier Science (USA),
ISBN: 0-12-656446-9, pp. 352
58. Sutherland, R.A., Tack, F. (2002) Anal. Chim. Acta 454, 249
59. Sutherland, R.A. (2002) Determination of Al, Cu, Fe, Mn, Pb and Zn in certified reference materials using the
optimized BCR sequential extraction procedure. Anal. Chim. Acta, 454, 249-257
60. Sutherland, R.A., Tack, F.M.G. (2003) Fractionation of Cu, Pb and Zn in certified reference soils SRM 2710 and
SRM 2711 using the optimized BCR sequential extraction procedure, Adv. Environ. Res., Heavy Metals in Soils,
37-50
61. Tabata, M., Ghaffar, A., Nishimoto, J. (2009) Accumulation of Metals in Sed iments of Ariake Bay, Japan,
ISSN: 1579 – 4377, EJEAFChe, 8 (10), pp. 937-949
62. Tessier, A., Campbell, P.G.C., Bisson, M. (1979) Sequential extraction procedure for the speciation of trace metals,
Analyt. Chem., 51, 844-851
63. Tiller, K.G.(1981) The availability of micronutrients in paddy soils and ist assessment by soil analysis including
radioisotopic techniques, in Proc. Symp. On Paddy Soil, Science Press, Beijing and Springer Verlag, Berlin, 273
64. Tokalioglu, S., Kartal, S., Birol, G.(2003) Application of a Three-Stage Sequential Extraction Procedure for the
Determination of Extractable Metal Contents in Highway Soils, Turk. J. Chem. 27, 333-346
65. Tack, F.M., Verloo, M.G. (1995) Chemical speciation and fractionation in soil and sediment heavy metal analysis:
a review. Int. J. Environ. Analyt. Chem. 59, 225-238
66. Yamasaki, S., Yoshino, A., Kishita, A. (1975) The determination of sub-microgram amounts elements in soil
solution by flameless atomic absorbtion spectrophotometry with a heated graphite atomizer, Soil Sci. Plant Nutr.,
21, 63
67. Zmijewska, W., Minczewski, J. (1969) A. Study on the reproductibility of obtaining soil solution, Rocz.Nauk.
Roln., 95a, 239
68. Upitis, W.W., Gubar, G.D.(1986) A short review of results of studies in trace element problemes in biology (for
1984), Mikroelem. In USSR, 27, 3
69. Umoren, I.U., Udoh, A.P., Udousoro, II. (2007) Concentration and chemical speciation for the determination of Cu,
Zn, Ni, Pb and Cd from refuse dump soils using the optimized BCR sequential extraction procedure,
Environmentalist, 27, 241-252
70. Zeien, H., Brümmer, G. W. (1989) Chemische Extraktionen zur Bestimmung von Schwermetallbindungsformen in
Böden, Mitteilgn. Dtsch. Bodenkundl. Gesellsch., 59, 505-551
71. Zhong Li.,Wang Shu., Jiang X., Jin X. (2009) Speciation Characteristics of Different Combined Nitrogen in the
Spring Sediments of Chaohu Lake by Sequential Extraction Methods, J. Agro-Environ. Sci., DOI
CNKI:SUN:NHBH.0.2009-10-024
72. Vandenhove, H, Antunes, K., Wannijn, J., Duquène, L., Van Hees, M. (2007) Method of diffusive gradients in thin
films (DGT) compared with other soil testing methods to predict uranium phytoavailability, Sci. Total Environ.,
373, 542-555
73. Voroney, R.P. (2007) The soil habitat, Soil Microbiology, Ecology, and Biochemistry, third edition edited by
Eldor, E.P., QR 111.P335, Academic press Elsevier, pp 26-49

58
74. Wallance, A., Romney, E.M. (1971) Some interactions of Ca, Sr and Ba in plants, Agron. J., 3, 245
75. Wasay, S.A., Barrington, S., Togunaga, S. (2001) Organic acid for the in situ remediation of soils polluted with
heavy metals: Soil flushing in colums, Water, Air Soil Pollut. 127, 301-314

4.Tehnici de remediere a zonelor poluate

Pentru a putea discuta despre tehnicile de remediere a zonelor poluate este necesar să facem
distincţie între termenii contaminat şi poluat. În numeroase publicaţii, aceşti termeni sunt diferit
definiţi, de aceea considerăm necesar să lămurim încă de la începutul acestui capitol faptul că o
zonă contaminată poate fi definită ca o zonă care are o stare chimică deviată de la compoziţia
normală, dar care nu are efect negativ asupra biocenozei. Pe de altă parte, o zonă poluată este aceea
în care un element sau o substanţă este prezentă în cantitate mult mai mare decât în starea naturală
din mediu, respectiv din componentele abiotice şi/sau biotice. Astfel, se poate spune că zonele nu
sunt poluate dacă poluantul nu depăşeşte o concentraţie prag care să afecteze populaţia umană şi
animală sau producătorii primari, respectiv procesele biologice (Kabata-Pendias şi Pendias, 2001).
Pentru rezolvarea problemelor asociate poluării atât a ecosistemelor terestre cât şi a celor acvatice,
s-au dezvoltat tehnologii de remediere a acestora. Remedierea poate fi definită ca “managementul
zonelor poluate pentru a preveni, diminua şi elimina pagubele cauzate sănătăţii populaţiei umane,
sau mediului în ansamblu” (CCME, 1999, a).

Este ocumentat faptul că managementul zonelor poluate poate fi realizat prin parcurgerea
următoarele etape (Wood, 2001):
i. Eliminarea totală a sursei de poluare atunci când o astfel de acţiune este posibilă. În
cazul în care această acţiune nu se poate realiza, se încearcă tratarea sau cel puţin
modificarea gradului de toxicitate al poluantului;
ii. Ţinerea sub control a sursei de poluare prin izolarea sau separarea poluantului;
iii. Întreruperea căii de intrare a poluantului în ecosistem;
iv. Protecţia sau îndepărtarea potenţialului receptor al poluantului.

Pentru luarea deciziei de aplicare a unei tehnologii de remediere, se studiază fezabilitatea sa pe

considerente financiare, a timpului necesar pentru depoluarea completă, şi a eficienţei tehnologiei.
Tehnicile de remediere sunt foarte variate şi pot fi clasificate în două mari categorii: ex situ şi in
situ, selectarea tehnologiei de remediere fiind o decizie iniţială foarte importantă.

 Tehnicile ex situ aplicabile atât ecosistemelor terestre cât şi acvatice, sunt eficiente şi rapide
deoarece în cazul solului poluant, acesta este excavat şi mutat pe o suprafaţă nepoluată, special
amenajată (eng. "dig and dump"), urmată de tratarea fizică, chimică, termică,
solidificare/stabilizare etc. În cazul ecosistemelor acvatice, şi ne referim aici la apa subterană,
sunt cunoscute metodele de pompare şi tratare (eng. "pump and treat"). Atât excavarea solului
cât şi pomparea apei subterane sunt activităţi simple, sau pot fi combinate cu tehnici de aerare,
sau se poate utiliza o tehnologie mai avansată care constă în bioaugmentare sau biostimulare
(detalii în subcapitolul 4.2 şi în capitolul 5).

Transportarea solului contaminat şi reumplerea zonei de unde a fost excavat pot face însă această
opţiune extrem de costisitoare. Pentru a reduce costurile, este de preferat ca tratarea solului să se
efectueze in situ. Reducerea în continuare a costurilor poate fi obţinută dacă de la început este
selectată cea mai adecvată tehnologie de remediere in situ.

 Tehnicile in situ presupun tratarea poluantului prin stabilizare sau îndepărtare, fără a mai fi
necesară însă îndepărtarea solului. Este astfel de la sine înţeles că utilizând această tehnică se
reduce impactul asupra mediului şi implicit şi costurile de remediere. Cele mai vechi tehnici in-
situ includ solidificarea şi stabilizarea poluantului şi sunt cunoscute încă din anii 1950 în

59
 Statele Unite, ca tehnici S/S32 cu ciment (US EPA; 1986 a şi b; 1989 b şi c). Solidificarea constă
în modificarea proprietăţilor fizice ale poluantului, incluzând o creştere în volum şi o decreştere
în permeabilitate, ceea ce conduce la reducerea infiltrării apei şi la încapsularea poluantului,
prevenindu-se astfel pătrunderea sau răspândirea lui în mediu. În urma modificării proprietăţilor
fizice ale poluantului, acesta este transformat într-o formă mult mai puţin mobilă, toxică sau
solubilă, ceea ce conduce la scăderea gradului de toxicitate şi la eliminarea costurilor de
depozitare. Utilizând această metodă pot fi astfel protejate ecosistemele adiacente şi poate fi
prevenită percolarea poluantului către pânza freatică.

Aplicabilitatea pe scară largă a metodei S/S cu ciment se datorează faptului că este accesibilă pentru
o largă varietate de contaminanţi atât organici cât şi anorganici care se găsesc în sol, sediment sau
nămol. Această metodă poate fi aplicată atât ex-situ, atunci când poluantul este mutat pe o suprafaţă
nepoluată şi păstrat în siguranţă, cât mai ales in-situ, atunci când se foloseşte o staţie mobilă de
ciment (detalii în subcapitolul 4.2). Această metodă este aplicată la ora acuală pe scară largă pentru
tratarea substanţelor toxice periculoase. După aplicarea acestei metode, peste masa solidă obţinută
se întinde un strat de polietilenă de înaltă densitate, sau un strat de argilă, urmate de un alt strat de
pietriş sau de sol. În final, întreaga suprafaţă este cultivată cu iarbă sau alt tip de vegetaţie.

În anul 1974, Kobabayashi şi colab. (citat de Kabata Pendias şi Pendias, 2001), au raportat aplicarea
unei metode de remediere în Japonia, unde a fost îndepărtat un exces de cadmiu prin tratamente
repetate cu o soluţie de EDTA şi oxid de calciu (conţinutul de cadmiu la suprafaţa solului a scăzut
de la 27,9 la 14,4 mg/kg). Această metodă este aplicabilă la scară mare şi în zilelele noastre, atunci
când avem de-a face cu un sol/substrat extrem de acid (facem referire aici în special la substratul de
pe iazurile de decantare sau haldele de steril). Interesantă este şi posibilitatea combinării tehnicilor
de bioremediere cu proprietăţile chelatoare ale unor substanţe (Fărcăşanu şi colab., 2005).

În ultimul timp, există o explozie de variate lucrări şi cărţi despre remedierea zonelor poluate.
Treceri generale în revistă pe această temă sunt întâlnite în multe publicaţii, însă selectarea celei
mai adecvate tehnici de remediere pentru o zonă particulară, depinde de necesarul specific fiecărei
zone. (Alexander, 1994; Wood, 1997 şi 2001; Adriano şi colab.,1998; Prasad, 1999; Knox şi colab.,
1999; Wenzel şi colab., 1999; Vangronsveld şi Cunningham, 1999; Pilon-Smits şi colab., 2004;
Neagoe şi colab., 1999, 2005 şi 2009; Lasat, 2002; Kothe şi colab., 2005; Willey, 2006; Sas-
Nowosielka şi colab., 2008; Tencer şi colab. 2009 etc.)

Poluanţii afectează atât biotopul cât şi biocenoza tuturor tipurilor de ecosisteme, motiv pentru care
nu este corect să se discute doar despre remedierea solurilor, aşa cum deseori se întâlneşte în
literatura de specialitate sau chiar în practică, ceea ce este de altfel în conformitate cu legislaţia în
vigoare atât din ţara noastră cât şi la nivel european, legislaţie care în curând va fi însă modificată.

Se cunoaşte faptul că poluanţii se manifestă la nivelul:

 Ecosistemelor acvatice atât de apă dulce (râuri, lacuri naturale şi artificiale, fluviuri şi ape
subterane) cât şi de apă sărată (mări, lacuri naturale şi artificiale), ecosisteme în care se produce
dizolvarea contaminantului;
 Ecosistemelor terestre, acţionând asupra:
- microorganismelor, consumatorilor şi în special producătorilor primari şi populaţiei umane;
- substratului din zonele nesaturate;
- atmosferei solului în zonele nesaturate;
- substratului din zonele saturate;
- construcţiilor sau la nivelul unora din materialele de construcţie, cât şi asupra ruinelor.

32
Tehnici S/S = tehnici de Solidificare/Stabilizare

60
 Atmosferei

Moduri de abordări ale procesului de remediere

În selectarea tehnicilor de remediere Trebuie să se ţinută cont de tipul poluantului, căile de intrare şi
de circuitul său în mediu, dat fiind faptul că diferiţi poluanţi pot necesita tehnici diferite de
remediere. De asemenea, trebuie să mai ţinem seamă şi de tipul de substrat în care a pătruns
poluantul, deoarece tehnicile de remediere nu sunt general aplicabile pentru toate substraturile.

În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe abordări ale procesului de remediere. În acest
material le vom grupa în trei mari clase:
- Abordarea convenţională în care sunt practicabile metodele tradiţionale de excavare şi
depozitare a reziduurilor în haldele de steril şi iazurile de decantare, sau utilizarea unui sistem
care să ţină seama de natura reliefului;
- Abordarea unor tehnici diferite de natură fizică, chimică, biologică, termică, de
solidificare/stabilizare, măsurători hidraulice etc., în selectarea cărora se ţine seamă de
natura poluantului, de gradul de poluare şi de suprafaţa poluată.
- Abordarea bazată pe atenuări naturale.

4.1 Abordarea convenţională

Acest tip de abordare are la bază construirea haldelor de steril, a iazurilor de decantare şi a
batalurilor, acţiune urmată de depozitarea şi tratarea reziduurilor poluatoare obţinute în urma
activităţilor industriale, miniere etc. Pentru construirea haldelor de steril este necesară o etapă de
prospecţiune geologică, urmată apoi de parcurgerea a încă trei alte etape:
 Excavarea solului
 Transportul solului
 Depozitarea reziduurilor.

Operaţia de excavare se practică doar în cazul construirii haldelor de steril. Când se construieşte un
iaz de decantare sau un batal, de regulă se utilizează caracteristicile naturale ale terenului.
Următoarea etapă, transportul poluanţilor, se finalizează cu depozitarea lor pe o zonă nepoluată,
nefiind astfel necesară îndepărtarea, stabilizarea sau distrugerea contaminanţilor la nivelul zonelor
poluate. Atât haldele de steril cât şi iazurile de decantare şi batalurile sunt astfel construite încât să
asigure izolarea poluantului, sau acesta să fie supus procesului de atenuare, şi să nu producă
deteriorarea mediului pe o perioadă îndelungată de timp. Materialele poluante depozitate trebuie
ţinute sub control pentru a preveni avansarea deteriorării mediului.

Principalele metode cunoscute de tip convenţional care contribuie la prevenirea poluării sunt
reţinerea poluantului şi atenuarea poluării.

4.1.1 Reţinerea poluantului

Tehnicile de reţinere a poluantului sunt foarte variate, diferind de regulă în funcţie de natura
poluantului dar şi de design-ul haldelor de steril, al iazurilor de decantare şi batalurilor în care este
depozitat poluantul. Astfel, la design-ul acestor construcţii este necesar să se asigure măsurile de
precauţie necesare astfel încât să fie capabile să izoleze materialul depus. Controlul scurgerilor şi
produşilor gazoşi poate fi realizat utilizâd sisteme speciale de colectare cu ajutorul cărora este
practic minimizat şi/sau eliminat orice schimb de natură gazoasă sau lichidă cu mediul. Aceste
izolări sunt posibile dacă se utilizează o serie de tehnici de reţinere a contaminanţilor cum ar fi de
exemplu utilizarea unor căptuşeli din materiale necontaminante care să prezinte o permeabilitate
scăzută (ştiut fiind faptul că materiale complet impermeabile sunt rar întâlnite în practică), a unui
sistem de acoperire sau a unor sisteme de bariere verticale etc. Design-ul efectiv şi instalarea unui

61
sistem de reţinere necesită investigaţii geologice şi hidrologice extensive, modelare şi monitoring,
etape care cresc în mod semnificativ costurile tehnologiei de remediere.

Metoda de reţinere a poluantului este utilizată pentru menţinerea sub control a poluanţilor subterani,
eliminând pericolul percolării acestora către pânza freatică. Pentru reţinerea poluantului se
utilizează frecvent construirea unor bariere confecţionate din materiale nepoluante care au o
permeabilitate scăzută. Scopul construirii unor astfel de bariere este de a preveni pericolul de
răspândire a poluantului de la sursa de poluare sau de la locul de depozitare a acestuia. Aceste
bariere pot fi construite deasupra, sub, sau de jur împrejurul zonei poluate sau sursei de poluare.

Pentru remedierea multor zone poluate se recurge la acoperirea suprafeţei acestora cu un material
nepoluant care să prezinte o permeabilitate scăzută. Dacă un astfel de material poate să reducă
infiltrarea şi să formeze o barieră fizică împotriva poluării, nu este necesar un control continuu al
deplasării poluanţilor. Pentru asigurarea unui control mult mai riguros al poluantului se cuplează
utilizarea unui astfel de sistem de acoperire cu bariere verticale sau orizontale aplicate în zona
subterană.

a) Sisteme de acoperire
Zona poluată este deseori acoperită de un strat de sol nepoluat sau material necontaminant (figura
4.1), capabile să reducă expunerea populaţiei umane, a producătorilor primari sau a consumatorilor
la concentraţii excesive de poluant. În acelaşi timp, un astfel de material are rolul de a controla
şi/sau diminua infiltraţiile de la zona poluată către pânza freatică, respectiv către receptor, şi de a
susţine creşterea vegetaţiei, inhibând totodată penetrarea rădăcinilor în stratul contaminat. Prin
utilizarea unui astfel de sistem de acoperire se urmăreşte reducerea gradului de toxicitate a
poluantului în stratul superficial de sol şi prevenirea eroziunii solului şi generării de praf,
îmbunătăţindu-se astfel proprietăţile structurale ale solului. De asemenea, este minimizată
pătrunderea oxigenului în corpul materialului haldat evitându-se astfel formarea drenărilor miniere
acide şi respectiv a posibilelor incendii spontane.

Când se aplică un strat sau o succesiune de straturi de sol nepoluat pentru a acoperi o zonă poluată
trebuie ca acesta să aibă o grosime suficientă de material curat pentru a funcţiona aşa cum s-a
descris în subcapitolul anterior. Este esenţial ca proprietăţile fiecărui strat component să fie
menţinute pe toată zona pe care se aplică şi în adâncime, nefiind permisă compromiterea integrităţii
prin utilizarea unui material impropriu sau de proastă calitate. Utilizând astfel de sisteme de
acoperire este facilitată construcţia de şosele sau clădiri şi este îmbunătăţit impactul vizual.

Conform “Anexei 9 - Reabilitarea haldelor de roci sterile şi a iazurilor de decantare, 2008”* se

practică utilizarea următoarelor tipuri de sisteme de acoperire cu sol nepoluat:
- Copertare în strat subţire (0,2 - 0,5 m) atunci când se doreşte prevenirea generării de praf şi
nu minimizarea infiltraţiilor. În acest caz grosimea stratului aplicat este suficientă pentru
însămânţarea unor specii ierboase şi chiar pentru amplasarea de arbuşti pentru revegetarea zonei
poluate. Această metodă necesită un efort tehnic relativ scăzut.
- Copertare cu un singur strat simplu sau cu evapo-transpiraţie, caz în care grosimea este în
general cuprină între 0,5 şi 1 m. Grosimea stratului aplicat se estimează în funcţie de volumul de
apă de infiltraţie care urmează să fie preluat, dar şi de debitul maxim admisibil de infiltraţie în
materialul haldat. Se utilizează un sol nesaturat care este caracterizat de o serie de parametri
cum ar fi de exemplu: capacitatea de a elibera apa în perioadele uscate, structura granulometrică
şi gradul de compactare corespunzătoare înmagazinării solului mineral etc. În cazul în care se
aplică un strat cu evapotranspiraţie, la estimarea grosimii acestuia se ia în calcul şi necesarul
instalării unui material vegetal care este de regulă corespunzător zonei climatice respective.
- Copertare în strat dublu care de regulă are o grosime minimă de 1 m, dar poate atinge şi
grosimi de 2 - 2,5 m. Primul strat este format dintr-un mineral compactat, capabil să asigure o

62
 bună etanşeizare. Cel de-al doilea strat, cel superficial, are rol în reţinerea umidităţii şi conţine
în plus o cantitate de sol vegetal humic capabil să acţioneze ca un nivel de evapo-transpiraţie,
însoţit de stratul inferior compactat. Stratul vegetal ulterior amenajat este capabil să diminueze
eroziunea şi să protejeze materialul haldat împotriva unor efecte negative de natură hidrologică
şi să asigure adaptarea la un debit crescut al apelor de şiroire. Pentru a garanta stabilitatea pe
termen lung, sistemul de acoperire trebuie amplasat pe taluzuri profilate cu o înclinare mai mică
de 1: 2,5 (≤ 22°). Copertarea cu dublu strat implică un efort tehnic moderat, spre mare.
- Copertare multi-strat cu sau fără geomembrane care sunt formate dintr-un strat mineral de
etanşare (aproximativ 0,4 -0,6 m), un strat de înmagazinare a umidităţii (aprox. 0,6 - 1,0 m) şi
un strat de revegetare (aproximativ 0,1 - 0,2 m). În anumite cazuri, pot fi utilizate sisteme de
drenaj sau protecţie, precum şi elemente sintetice (material plastic, geogriduri, etc.). Grosimea
totală a copertei poate depăşi 2,0 m. Înclinările necesare asigurării stabilităţii şi siguranţei
acestor coperte trebuie să fie mai mari de 1: 2,5 (≥ 22°). Un astfel de sistem proiectat şi executat
corespunzător este foarte eficient în diminuarea infiltraţiei apelor meteorice, însă eforturile
tehnice şi cheltuielile sunt foarte ridicate.

Figura 4.1 Siteme de acoperire a poluantului

(sursa: http://www.deq.state.mt.us/StateSuperfund/gwremphotos.asp)

În afară de sol şi subsol nepoluat se mai pot utiliza următoarele materiale necontaminante: argila
naturală, soluri amendate care încorporează materiale cum ar fi zeoliţi, cenuşă pulverizată rezultată
în urma combustiei, oxid de calciu, nămoluri separate din apele uzate, membrane sintetice şi
geotextile, zgura, beton, asfalt etc.

 Argila naturală se aplică în etapa de construcţie pe suprafaţa haldelor de steril sub forma unei
membrane, sau chiar în solul poluat pentru imobilizarea metalelor, contribuind astfel la
reducerea percolării acestora către pânza freatică. Imobilizarea metalelor este posibilă ca urmare
a adsorbţiei. Fenomenul de adsorbţie este drastic influenţat de pH-ul din soluţia solului sau
substratului poluat (de exemplu substratul existent în iazurile de decantare sau uneori pe haldele
de steril). S-a constatat că odată cu scăderea pH-ului, adsorbţia metalelor pe suprafeţele argilelor
creşte, astfel la pH < 3,5 ordinea creşterii adsorbţiei metalelor grele este următoarea: Cu < Pb <
Cd < Zn < Mn ≈Ni (Barbu, 2004). În cazul utilizării argilei sub formă de amendament în sol,
efectul pozitiv pe lângă diminuarea percolării metalelor grele către pânza freatică, constă şi în
aportul de săruri (KCl), azot (N), fosfat (P-PO43-), potasiu (K2O) şi magneziu (Mg) (Von Alten,
2002), precum şi într-o uşoară creştere a pH-ului soluţiei solului, în cazul amendării solurilor
foarte acide (pH < 4) (Neagoe, date nepublicate). Un aspect deosebit de important al utilizării
argilei constă în faptul că reprezintă substratul în care pot fi stocaţi şi cu foarte mare uşurinţă

63
 trasportaţi şi conservaţi fungii micorizanţi utilizaţi pe scară din ce în ce mai largă în procesul de
remediere (fitostabilizare) a solurilor poluate cu metale (detalii în capitolul 5). În afară de
aspectele amintite, mai există şi un alt avantaj demn de luat în seamă, când se doreşte utilizarea
argilei în procesul de remediere şi anume, costul foarte scăzut al achiziţionării şi aplicării
aceteia.

 Amendarea solurilor cu zeoliţi33. Zeoliţii mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de tufuri
vulcanice zeolitice (TVZ) naturale sau zeoliţi de sinteză. TVZ sunt minerale cristaline care se
găsesc în rocile sedimentare, metamorfice şi magmatice. Ele se formează în urma depunerilor din
soluţiile hidrotermale şi ca rezultat al reacţiilor chimice dintre sticla vulcanică (>90-94%) şi apa
interstiţială, având drept catalizatori temperatura, presiunea, pH etc. (Barbu şi Sand, 2004;
Damian şi Damian, 2007). Aceste TVZ au capacitatea de a îndepărta atât compuşii de natură
organică cât şi anorganică. Compuşii organici pot fi îndepărtaţi doar atunci când suprafaţa activă
a zeoliţilor este modificată cu ajutorul aminelor cuaternare care introduc în sistem carbonul
organic (RTDP, 2000, citat de Stănescu, 2006). Compuşii de natură anorganică, în special
metalele grele, pot fi imobilizate din sol, sediment, nămoluri, ape poluate etc. (Leppert, 1990;
Ponizovsky şi Tsadilas, 2003; Stănescu şi colab., 2006; Damian şi Damian, 2007 etc.). TVZ pot
reţine cu uşurinţă cationii unor metale grele din diferite soluţii, din nămolurile obţinute de la
staţiile de epurare precum şi din apele reziduale metalurgice sau meteorice (Barrer, 1978;
Tsadilas et al., 1997; Moreno et al. 2001; Damian and Damian, 2007). Acest fenomen poate fi
explicat prin proprietăţile specifice ale TVZ de adsorbţie-desorbţie, prezenţa unor mari suprafeţe
specifice şi capacităţi de schimb ionic, în special cationic, posibilităţii de a îngloba în structura
lor molecule sau ioni cu diametru comparabil cu porii lor.

Există o mare varietate de zeoliţi în întreaga lume, la noi în ţară găsindu-se cu precădere în
zăcămintele din Munţii Apuseni şi Maramureş (Bârsana şi Şugatag). În funcţie de tipul de zeolit şi
de zăcământul în care se găsesc, compoziţia lor diferă foarte mult. De exempu, un zeolit care se
găseşte din abundenţă în ţara noastră este tuful vulcanic de la Mârşid care prezintă compoziţia din
tabelul 4.1. Amendarea solurilor cu zeoliţi se practică începând din anul 2001 şi la noi în ţară. Barbu
(2004) împreună cu un coleciv de cercetare au amendat un sol poluat excesiv cu metale din zona
Copşa Mică (Micăsasa), cu tufuri vulcanice zeolitice (2 kg/m2) şi tufuri vulcanice zeolitice în
amestec cu compost organic (gunoi de grajd semifermentat: 2 + 2 kg/m2). Rezultatele amendării
solurilor cu TVZ au demonstrat o creştere în biomasă şi imobilizarea metalelor. S-a constatat că în
cazul amendării solurilor cu TVZ în amestec cu compost organic, a crescut biomasa semnificativ
mai mult în comparaţie cu varianta fără compost, ceea ce a dus la creşterea stocului de metale. În
urma acestui studiu s-a concluzionat că nu este recomandată utilizarea TVZ în amestec cu compost
organic, şi că în timp (după trei ani), efectul benefic al TVZ dispare. Pentru a elucida atât
capacitatea cât şi durata în timp de imobilizare a metalelor grele, studiul urma să se continuie, însă
din motive financiare, nu s-a mai realizat (Barbu, 2004).

Tabelul 4.1. Compoziţia chimică (% oxizi) a tufului vulcanic de Mârşid (sursa: Barbu, 2004).
Component SiO2 A12O3 Fe2O3 CaO MgO K2O Na2O Pierderi la
calcinare
% 69,98 12,60 1,04 4,80 0,80 2,20 0,40 9,61

În 2007, Masu şi colab. au confirmat scăderea mobilităţii şi capacităţii de biodisponibilitate a

metalelor ca urmare a amendării solurilor poluate cu 0,6% TZV (cu structura polinucleară -
Keggin). Damian şi Damian au demonstrat în 2007 că în urma amendării unor soluri poluate din
Baia Mare şi Zlatna cu zeoliţi organici şi cu oxid de calciu, specia Lolium perene s-a dezvoltat mult
mai bine în varianta simplă cu zeolit organic, în comparaţie cu cea în care s-a aplicat oxid de calciu.

33
Zeoliţi = minerale cristaline naturale sau de sinteză formate din aluminosilicaţi

64
Creşterea biomasei s-a datorat faptului că zeoliţii organici au adus un aport substanţial de materiale
nutritive necesare dezvoltării plantelor (NH4+, humus, K, Ca). Pe de altă parte, metalele grele au
fost blocate prin mecanismul de schimb cationic care le-au determinat să intre în structura zeoliţilor
şi să nu mai poată veni în contact direct cu rădăcinile plantelor. Această tehnologie pare să fie
eficientă şi mai puţin costisitoare, meritând să fie în continuare studiată.

 Amendarea solurilor cu cenuşă de combustibili pulverizaţi (eng. fly ash) rezultată în urma
combustiei
În urma combustiei cărbunilor pe bază de lignit şi huilă rezultă pe lângă zgură şi cantităţi mari de
cenuşă O parte din cenuşă rămâne în focar iar o altă parte este antrenată de gazele de ardere,
fiind reţinută mecanic cu ajutorul unor instalaţii speciale prevăzute cu filtre, sau electrostatic.
Această cenuşă zburătoare, formată în principal din particule fine de aluminosilicaţi feroşi poate
fi utilizată pentru producerea cimentului, betonului şi a produselor din beton, ca liant în
fabricarea de cărămizi, pavaje, material de umplutură pentru construirea şoselelor. Se mai
utilizează şi în scopuri agronomice ca amendament, pe de o parte datorită capacităţii sale de a
modifica textura solurilor lutoase sau nisipoase îmbunătăţind astfel capacitatea de retenţie a apei,
şi pe de altă parte, datorită funcţionării ei ca fertilizator prin încorporarea în compost organic
(sunt bogate în Ca, K, Fe, Na etc.) pentru obţinetrea unor recolte care nu sunt destinate
consumului populaţiei umane (Barbu 2004; Sajwan şi colab., 2006). Acest amendament se aplică
diferenţiat pe soluri, ţinând seama de tipul de poluant cât şi de tipul de cărbune de la care
provine. Un amestec de apă şi cenuşă pulverizată (>1:1) se poate aplica pe haldele de steril şi
poate preveni drenajul minier acid în paralel cu protecţia împotriva posibilelor incendii spontane
(Twardowska şi Stefaniak , 2006). Pe lângă capacitatea de imobilizare a metalelor în sol,
utilizarea acestei cenuşi prezintă însă şi numeroase dezavantaje cum ar fi de exemplu prezenţa
borului (B), molibdenului (Mo), seleniului (Se) şi arsenului (As) (Barbu, 2004; Kumarmait si
Nandhini , 2006), motiv pentru care trebuie utilizată cu foarte mare precauţie.

 Amendarea solurilor cu materiale calcaroase şi derivate obţinute din acestea, şi/sau

materiale fosfatice
În cazul solurilor excesiv de acide nu sunt eficiente tehnologiile clasice de remediere fără o
amendare prealabilă cu materiale calcaroase cum ar fi de exemplu calcitul şi aragonitul (CaCO3)
(forme cristaline destul de greu de găsit şi exploatat), dolomitul CaMg (CO3)2, var nestins CaO
obţinut prin tratare termică (arderea la 800 °C) a calcarului, var stins Ca(OH)2, şi/sau materiale
bogate în fosfat: CaHPO4, Ca (H2PO4)2, K2HPO4, H3PO4, şi (NH4)HPO4. În astfel de situaţii, fără
amendamente prealabile stabilirea unui covor vegetal este practic imposibilă. În urma amendării
solurilor/substraturilor poluate cu oxid sau carbonat de calciu creşte pH-ul acestora, ceea ce duce
evident la precipitatea metalelor ca urmare a reacţiilor de hidroliză care se produc în sol, scăzând
astfel disponibilitatea metalelor. Ca urmare a amendării cu oxid de calciu a solurilor poluate cu
metale, Cd este legat în stratul de argilă, biodisponibilitatea lui scăzând la pH < 6. (Guo si colab.,
2006). Yanqun (2008) descrie mecanismele prin care pH-ul influenţează disponibilitatea
metalelor:

- Creşterea pH-ului duce la modificări negative la suprafaţa mineralelor argiloase iar oxizii
hidrataţi şi materia organică cresc conţinutul de metale în sol;
- Odată cu creşterea pH-ului creşte şi stabilitatea metalelor chelatate cu materia organică;
- Un pH mare duce la creşterea adsorbţiei specifice a oxizilor metalelor;
- Valori ridicate ale pH-ului duc la formarea cu uşurinţă a hidroxizilor insolubili;

Aplicarea oxidului de calciu (sau a hidroxidului de calciu) trebuie făcută cu prudenţă deoarece
există riscul imobilizării anionilor de cromat sau arsenit, la creşterea pH-ului soluţiei solului. Un
sistem mult mai eficient de acoperire constă în aplicarea CaCO3 în amestec cu Ca (H2PO4)2·H2O.
Ca urmare a amendării solurilor cu acest amestec se obţine o imobilizare în proporţie de peste 95%

65
în cazul Cd şi peste 99% pentru Pb. Acest amestec deşi eficient în imobilizarea metalelor, trebuie
însă să fie utilizat cu foarte mare prudenţă datorită riscului ca îngrăşămintele fosfatice să conţină Cd
în cantităţi destul de mari, dar şi datorită riscului de a ajunge în apele de suprafaţă, producând
eutrofizarea acestora (Barbu, 2004). Wang (2001, citat de Guo, 2006) a constatat că dihidrogen
fosfatul de calciu Ca(H2PO4)2 este mai eficient decât fosfatul monoacid de calciu (CaHPO4) datorită
solubilităţii mai mari în teren şi datorită costurilor mai mici, în timp ce combinaţia Ca(H2PO4)2 şi
CaCO3 reduce semnificativ concentraţia extractabila şi imobilizează cu succes metalele în sol.
Oxidul de calciu (CaO) este un amendament mult mai eficient deoarece este foarte uşor solubil în
apă şi disponibil şi în straturile mai profunde. Efectul amendării doar cu CaO constă în creşterea
rapidă şi eficientă a pH-ului soluţiei solului. Aplicarea unui amestec format din CaO şi Ca (H2PO4)2
x H2O, conduce la imobilizarea eficientă a plumbului (Cao, 2008). Kostarelos şi colab. (2006) au
demonstrat că pentru imobilizarea Cr(VI) cel mai eficient amendament este un amestec format din
oxid de calciu şi cenuşă de combustibili pulverizaţi rezultată din combustia cărbunilor. Utilizarea
acestor amendamente este recomandată doar când solurile sunt excesiv de acide (pH<3,5). Dacă
solurile sunt moderat acide, este mult mai avantajoasă utilizarea altor metode de remediere, care nu
au o influenţă atât de dramatică asupra activităţii microbiene din sol.

 Amendarea cu nămol rezultat de la staţiile de epurare

Producţia de nămol obţinut în urma epurării apei a crescut substanţial în ultimii ani în special în
ţările dezvoltate, ca urmare a efortului susţinut de a obţine o apă de calitate foarte bună în
conformitate cu legislaţia în vigoare. Aceste cantităţi mari de nămol trebuie să fie depozitate şi
tratate corespunzător, incinerate, etc. sau utilizate în scopuri agricole. Datorită costurilor foarte
scăzute prin comparaţie cu alte metode de depozitare şi tratare şi datorită conţinutului lor ridicat în
materie organică (carbon organic dizolvat, acid humic şi fulvic etc.), N, P şi alţi nutrienţi care pot
îmbunătăţi proprietăţile fizice şi biologice ale solurilor (Usman şi colab., 2004; Hanay, 2006) se
practică în unele ţări utilizarea lor în fertilizarea ecosistemelor agricole. S-a demonstrat de
asemenea că aceste nămoluri prezintă şi un conţinut ridicat de PCB şi PAH, pe lângă patogeni şi
metale grele (Dudzinska, 2005; Fjällborg şi Dave, 2004; Oliveira, 2007; Hanay şi colab., 2008).
Metodele convenţionale de tratare a nămolurilor (de exemplu prin compostare, mineralizare aerobă
şi anaerobă etc.) fac ca o parte din poluanţii organici să fie degradaţi iar agenţii patogeni să fie
practic în totalitate îndepărtaţi. În schimb, metalele grele nu pot fi degradate şi în consecinţă, nici
îndepărtate prin aceste tratamente care se aplică nămolurilor. Astfel, utilizarea nămolurilor ca
fertilizator sau amendament, chiar şi după aplicarea acestor tratamente, prezintă un potenţial ridicat
de contaminare a agrosistemelor cu metale grele, şi implicit de percolare a lor către pânza freatică.
Studii ceva mai recente au demonstrat că în urma utilizării acestui tip de nămol gradul de
contaminare a agrosistemelor cu metale grele este destul de mare, aceasta devenind în ultimii ani o
problemă majoră în ce priveşte managementul zonelor agricole.

Aceste studii cu privire la concentraţia metalelor grele în nămolurile obţinute de la staţiile de

epurare cât şi legate de biodisponibilitatea lor au necesitat în ultimii ani o atenţie foarte mare din
partea cercetătorilor. Determinarea totalului de metale după o mineralizare cu un acid foarte
puternic sau un amestec de acizi, nu furnizează o informaţie suficientă în ce priveşte potenţialul de
poluare a ecosistemelor agricole, deoarece mobilitatea şi ecotoxicitatea metalelor grele este strâns
corelată cu forma chimică în care se găsesc aceste metale. În acest scop, Hanay şi colab. (2008) au
determinat şi fracţiile de metale utilizând metoda extracţiilor secvenţiale, în fracţia reziduală găsind
în principal elementele: Cd, Mn, Pb, şi Fe, în timp ce Cu şi Cr au fost găsite în concentraţie scăzută
în faza oxidabilă, iar Ni s-a găsit cu precădere în faza schimbabilă.

Hanay şi colab. (2008) au făcut şi un studiu comparativ între directivele pe această problemă din
Europa şi US-EPA şi au concluzionat că în aceste nămoluri metalele sub formă totală care se găsesc
de regulă în concentraţii mai mari sunt: Cd, Cr, Cu, Ni, Pb, Zn, Fe şi Mn, fiind găsite însă sub limita
maximă admisibilă, cu excepţia Cd. Conţinutul total de Ni a fost sub nivelul maxim permis de

66
acestă directivă, deşi tinde să fie cu uşurinţă eliberat şi dispersat în mediu, fiind găsit în fracţia
schimbabilă. Dată fiind concentraţia mare de Cd şi Pb găsită în aceste nămoluri cât şi prezenţa unei
salinităţi foarte mari, în foarte multe ţări, acolo unde legislaţia a permis, s-a interzis utilizarea lui în
scopuri agricole (Dudzinska, 2005; Usman şi colab., 2004; Hanay şi colab., 2006). În ţările unde nu
s-a interzis încă utilizarea nămolului în scopuri agricole, este necesară o monitorizare sistematică, şi
se impune de asemenea modificarea legislaţiei în vigoare. Prezentăm în tabelul 4.2 concentraţiile de
Cd şi Pb acceptate atât de Uniunea Europeană cât şi de România.

Tabelul 4.2 Concentraţiile admisibile ale metalelor în nămolurile folosite pentru agricultură în
Uniunea Europeană şi în România (Sursa: Barbu şi Sand, 2004)
Valori limită Valori limită
acceptate de U.E acceptate de
Parametru România
Pb Cd Pb Cd
Concentraţia în nămoluri utilizate în scopuri agricole 20-40 750-1200 10 300
(mg/kg s.u.)
Concentraţia maximă în sol (mg/kg) 1-3 50-300 3 50
Media concentraţiilor pe 10 ani (Kg/ha x an), care este 0,15 15 0,15 15
permisă să se introducă în agrosisteme

 Nămolul roşu (eng. red mud) este un reziduu solid obţinut în urma procesului de extracţie a
aluminei (Al2O3) din bauxită (procedeul Bayer), cunoscut fiind faptul că aceasta conţine un
mare procent de oxizi de aluminiu. Procedeul se bazează pe reacţia bauxitei cu hidroxidul de
sodiu sub presiune şi temperatură. Aplicând procedeul Bayer pentru producţia unei tone de
alumină se generează 1-1,5 t de nămol roşu (Brunori, 2005). Acest reziduu conţine particule
foarte fine de hematită cristalină (Fe2O3) de la care provine şi culoarea lui, boehmit (γ-AlOOH),
cuarţ (SiO2), sodalit (Na4Al3Si3O12Cl) şi gips (CaSO4·2H2O), şi un conţinut scăzut de calcit
(CaCO3), whewellit (CaC2O4·H2O) şi gibsit Al(OH)3. Deţi este un reziduu extrem de periculos,
are aplicaţii atât în industrie cât şi în tehnologiile de mediu fiind utilzat după o etapă
intermediară de neutralizare (în urma căreia se reuşeşte scăderea pH-ului de la 13 la 9) în
remedierea zonelor poluate cu metale (Barbu, 2004; Hanahan şi colab., 2004; Brunori şi colab.,
2005; Zijlstra, 2007; Tuazon şi Corder 2008). Datorită conţinutul său mare în oxizi de fier,
metalele grele atât din sol cât şi din apa poluată sunt „prinse în capcană”.

Succesul utilizării acestui nămol roşu care poate fi o alternativă la oxidul de calciu, a fost confirmat
şi la noi în ţară, la Societatea Aurul de la Baia Mare (denumire actuală Transgold S.A.) unde s-au
tratat în anul 2001 peste 3 milioane de litri de ape meteorice, iar produsul obţinut a fost în
conformitate cu standardele pentru apa potabilă (Barbu şi Sand, 2004). În cazul amendării solurilor
cu nămol roşu, deşi s-au obţinut efecte benefice concretizate prin imobilizarea metalelor grele,
creşterea dezvoltării microorganismelor din sol, etc.) tehnologia este încă tratată cu scepticism
datorită în primul rând a conţinutului excesiv de Al din acest amendament. Acest efect negativ a
fost obţinut şi de o echipă de cercetători din România care au amendat un sol poluat cu metale de la
Copşa Mică, cu nămol roşu de la S.C. Cemtrade S.A. Oradea. Rezultatele preliminare au demonstrat
imobilizarea Cd şi Pb, dar legumele cultivate pe acest sol nu au ajuns la maturitate (date
nepublicate, Barbu, 2004). Sunt necesare studii suplimentare pentru aplicarea fără reţineri a
nămolului roşu în procesul de remediere a zonelor poluate cu metale.

Utilizarea unor astfel de sisteme de acoperire este o metodă eficientă şi mai puţin costisitoare
permiţând izolarea unei mari varietăţi de contaminanţi şi implicit reprezintă o metodă de remediere
rapidă. Metoda este foarte avantajoasă doar când se aplică pe suprafeţe mari de teren, unde sunt
implicate volume mari de material contaminat. Deoarece astfel de sisteme de acoperire pot doar să
diminueze nu şi să controleze deplasarea contaminanţilor către pânza freatică, şi de asemenea nu
pot controla emisia de gaze sau mirosurile, deseori este necesar să se utilizeze un sistem de

67
colectare a gazelor şi scurgerilor. În cele mai frecvente cazuri este necesară restricţionarea utilizării
zonei şi monitorizarea pe termen lung, ceea ce duce la creşterea costurilor. La aplicarea acestei
metode trebuie să se ţină seamă de posibilitatea de insucces pe termen lung şi de posibilele apariţii
ale unor fenomene naturale neobişnuite şi implicaţiile necesităţii unor intervenţii de urgenţă.
Dezavantajul major al aplicării acestei metode constă în faptul că poluantul nu este îndepărtat din
zonă.

b) Barierele subterane
Barierele subterane pot fi utilizate pentru a izola un material poluant localizat subteran. Principiul
care stă la baza acestei tehnologii constă în introducerea unui material cu o permeabilitate scăzută în
jurul şi/sau sub zona poluată, după care urmează etapa de construire de jur împrejurul zonei poluate,
deasupra şi sub sursa de poluare, a unei bariere subterane pentru a realiza o izolare completa.
Această metodă include controlul fizic, chimic sau biologic al migrării contaminanţilor. Dificultatea
construirii unor astfel de bariere constă în asigurarea continuităţii ei, în special când sunt prezente
obstrucţionări subterane. De asemenea, integritatea pe termen lung a barierelor nu poate fi
cunoscută în unele cazuri în care sunt prezenţi contaminanţi specifici.

Bariele verticale pot fi construite 1) prin excavare cu îndepărtarea materialului şi formarea unui şanţ
care ulterior este umplut cu un material necontaminant (argilă, amestec de bentonită, pereţi cu
diafragmă de beton etc.) necesar construirii barierei (figura 4. 2 a şi b); 2) prin deplasare -
materialul din care se confecţionează bariera subterană este inserat prin forţă direct în subteran, fără
a mai fi necesară etapa de excavare; 3) prin injecţie - materialul pentru construcţia barierei poate fi
injectat sub presiune, deseori fiind utilizat un proces mixt prin care se amestecă materialul injectat
cu particulele solului. Stabilirea metodei de construire a barierei subterane depinde totdeauna de
natura contaminanţilor prezenţi. De asemenea, se ţine seamă şi de caracteristicile şi stabilitatea
solului/substratului în care se construieşte o astfel de barieră. Aplicarea acestor metode este
practicată conform literaturii de specialitate, începând cu anii 2000 (Wood, 2001) şi din păcate până
în prezent există o experienţă limitată pentru instalarea unor anumite tipuri de bariere.

Bariele verticale pot fi construite i) prin excavare cu îndepărtarea materialului şi formarea unui şanţ
care ulterior este umplut cu un material necontaminant (argilă, amestec de bentonită, pereţi cu
diafragmă de beton etc.) necesar construirii barierei (figura 4. 2 a şi b); ii) prin deplasare -
materialul din care se confecţionează bariera subterană este inserat prin forţă direct în subteran, fără
a mai fi necesară etapa de excavare; iii) prin injecţie - materialul pentru construcţia barierei poate fi
injectat sub presiune, deseori fiind utilizat un proces mixt prin care se amestecă materialul injectat
cu particulele solului. Stabilirea metodei de construire a barierei subterane depinde totdeauna de
natura contaminanţilor prezenţi. De asemenea, se ţine seamă şi de caracteristicile şi stabilitatea
solului/substratului în care se construieşte o astfel de barieră. Aplicarea acestor metode este
practicată conform literaturii de specialitate, începând cu anii 2000 (Wood, 2001) şi din păcate până
în prezent există o experienţă limitată pentru instalarea unor anumite tipuri de bariere.

68
 Figura 4.2a Bariere subterane: construire
(sursa: http://www.deq.state.mt.us/StateSuperfund/gwremphotos.asp)

Figura 4.2b Bariere subterane: umplere

(sursa: http://www.deq.state.mt.us/StateSuperfund/gwremphotos.asp)

Pentru apele subterane sunt utilizate mai nou aşa numitele bariere cu permeabilitate reactivă (BPR)
care oferă o abordare pasivă pentru remedierea acestora şi de regulă, necesită operaţii minime de
întreţinere. Aceste bariere constau dintr-un perete permeabil care conţine un material reactiv
corespunzător poluantului din apa subterană. Acest perete este astfel plasat încât să permită trecerea
prin el a apei subterane poluate, contaminanţii fiind fie îndepărtaţi, fie degradaţi (figura 4.3). O
barieră permeabilă poate să conţină fie medii care să degradeze compuşii organici volatili, fie agenţi
de complexare pentru chelatarea metalelor, sau nutrienţi şi materiale poroase cum ar fi de exemplu
nisipul, capabile să crească fluxul apei subterane prin barieră (Reddy, 2008).

Poluant

Apa
rezi
dua
Masa de apă
apa lăa
Apa tratată
tratata

Bariera permeabilă
permeabila reactivă
reactiva

Figura 4.3 Bariera permeabilă reactivă (adaptată după Reddy, 2008)

Au fost testate şi implementate în întreaga lume peste două sute de astfel de tehnologii (ITRC,
2005, citat de Wilkin, 2008; Regmi, 2009), demonstrându-se că utilizarea barierelor subterane
prezintă avantajul de a izola un spectru larg de poluanţi solizi, lichizi şi/sau gazoşi, fiind o
tehnologie aplicabilă cu un cost relativ mic doar în cazul în care sunt implicate volume mari de
poluanţi.

69
Deşi este o tehnologie eficientă (în special BPR), specialiştii au ezitări în aplicarea ei deoarece
prezintă şi numeroase dezavantaje. Pe lângă greutatea sau imposibilitatea de a asigura continuitatea
şi integritatea pe termen lung a barierelor subterane, este necesară şi monitorizarea şi restricţionarea
pe termen lung a zonei poluate. La aceste dezavantaje se mai adaugă şi dificultatea construirii
barierelor, rămânerea poluanţilor în zona poluată, şi necesitatea luării în considerare a posibilelor
apariţii ale unor fenomene naturale neobişnuite şi implicaţiile necesităţii unor intervenţii de urgenţă.

4.1.2 Atenuarea poluării

Zonele poluate sunt frecvent remediate prin excavarea materialului poluant şi depozitarea ulterioară
a acestuia într-o haldă controlată de steril, batal, sau într-un iaz de decantare. Poluarea se poate
atenua în timp, ca rezultat al variatelor mecanisme de natură fizică, chimică sau biologică ce pot
avea loc în halda de steril, batalul sau iazul de decantare, şi care au ca efect pe lângă atenuarea
toxicităţii poluanţilor, şi minimizarea deplasării acestora.

 Metodele fizice includ absorbţia şi adsorbţia poluanţilor, infiltrarea, diluţia şi dispersia;

 Metodele chimice de atenuare includ reacţii de neutralizare, oxidare, reducere, precipitare şi
schimbul ionic;
 Metodele biologice de atenuare includ degradări microbiene aerobe şi anaerobe.

Acest mod de abordare reprezintă o metodă rapidă de ţinere sub control a unei zone poluate, dar
este deseori criticat deoarece reprezintă doar un transfer al materialului poluant de pe o suprafaţă pe
alta şi nu o soluţie finală. Avantajul acestei metode constă într-un cost relativ scăzut de depozitare a
poluanţilor în haldele de steril, bataluri şi iazuri de decantare, însă trend-ul recent constă în
încurajarea eliminării acestui tip de abordare.

Cu toate acestea, prezentăm suplimentar în cele ce urmează (a) avantaje şi (b) dezavantaje ale
acestui mod de abordare:
(a) Este posibilă depozitatea unei mari varietăţi de contaminanţi care sunt complet îndepărtaţi
de pe zona poluată şi poate fi aplicată cu un cost relativ mic permiţând remedierea rapidă a
zonei. De asemenea, excavarea asociată oferă avantaje de îmbunătăţire a condiţiilor
subterane sau de reciclare a materialelor selectate.
(b) Contaminanţii sunt doar îndepărtaţi şi depozitaţi în alte zone nepoluate, însă calitatea
îndepărtării poate fi asigurată cu dificultate. Integritatea pe termen lung nu este bine
asigurată şi necesită monitorizare pe termen lung precum şi colectarea scurgerilor şi gazelor
(Wood, 2001; Ibrahim, 2008).

4.2 Aplicarea unor tehnici de natură fizică, chimică, biologică, termică sau de solidificare/
stabilizare, măsurători hidraulice

4.2.1 Procedee fizice aplicate la tratarea solurilor poluate sunt utilizate pentru îndepărtarea
contaminanţilor din matricea solului, şi concentrarea lor în reziduuri de proces care necesită mai
departe tratarea sau depozitarea în condiţii sigure. Contaminanţii în fracţiile concentrate pot fi
secvenţial distruşi, recuperaţi prin alte procese (ex. chimice sau termice) sau, pot fi depozitaţi în
halde de steril.

Sortarea poluanţilor utilizând procedeele fizice este posibilă ca urmare a diferenţelor existente între
proprietăţile lor fizice cum ar fi de exemplu: densitate, mărimea particulelor, volatilitate, prin
aplicarea unor forţe externe (ex. abraziune) sau prin alterarea a unor caracteristici fizice (Wood,
2001). Astfel, prin aplicarea procedeelor fizice se poate obţine segregarea diferitelor fracţii
contaminate (de exemplu un material relativ necontaminat şi un contaminant concentrat, bazat pe
diferenţa dintre dimensiunile acestora) sau separarea contaminanţilor (de exemplu petrol sau
particule de metal) de particulele de sol. În literatura de specialitate este întâlnită o mare varietate de

70
metode fizice care includ deopotrivă abordări in-situ cât şi ex-situ, putând fi în general clasificate în
două mari grupe:
 Spălare şi sortare
 Extracţie
a) Tratarea prin spalăre şi sortare se referă la sortarea poluanţilor urmată de desorbţia metalelor
prin utilizarea unor tehnici de spălare şi inundare. Este documentat că prin utilizarea acestor
tehnici rata de desorbţie a metalelor poate să crească cu un factor de până la 100 ori (Diels şi
Vanbroechoven, 2008). Scopul principal al acestor tehnici este de a sorta şi concentra
contaminanţii într-un volum relativ mic, avantajul metodei constând în scăderea costurilor
asociate depozitării şi mai departe tratării acestora, metoda permiţând şi diminuarea reziduurilor
obţinute în urma tratării.

Tehnica utilizării acestor metode fizice se bazează fie pe (1) utilizarea diferenţelor între proprietăţile
particulelor de sol în etapa de procesare a mineralelor, având ca rezultat separarea din sol a acelor
particule care conţin contaminanţi, sau pe (2) desorbţia poluanţilor ca urmare a utilizării procedeelor
de spălare sau frecare, sau (3) trasferarea lor într-o fază apoasă prin percolare, utilizând extractanţi
lichizi sau vapori.

Metodele in-situ de spălare şi inundare a solului implică pomparea apei în sol, urmată de extracţie şi
tratare pentru îndepărtarea poluantului. Poluantul odată îmbogăţit în apa percolată, poate fi apoi
tratat ca apă reziduală. În apa de spălare se practică adăugarea următorilor aditivi: acizi organici sau
anorganici, baze, solvenţi solubili în apă cum ar fi de exemplu metanolul, cationi non-toxici, şi
agenţi de complexare ca de exemplu acid etilendiaminotetraacetic (EDTA) şi nitriloatricetat (NTA).
Se poate utiliza şi apa simplă fără aditivi, doar în cazul în care poluantul este solubil în apă, de
exemplu compuşii organici hidrofili (alcooli, fenoli, acizi carboxilici), cromul hexavalent etc.
(Stănescu şi colab., 2006). În ce priveşte tratarea apelor extrase după inundare, se cunoaşte o gamă
foarte largă de metode aplicabile în cazul apelor reziduale, dintre care putem aminti: precipitare cu
hidroxid de sodiu sau sulfit de sodiu, electroliza, electrodializa, osmoza inversă, microfiltrare,
ultrafiltrare, nanofiltrare, biosorbţie şi bioprecipitare etc. Este foarte bine cunoscută capacitatea
microorganismelor de a îndepărta ionii metalici din soluţiile apoase. Procesele de flotaţie şi
biosorbţie pot fi combinate, utilizându-se cunoscutul procedeu de flotaţie biosorbtivă utilizat la
scară largă pentru tratarea apelor uzate (Matis şi colab, 2003). Merten şi colab. (2004) au utilizat
Escherichia coli şi Schizophyllum commune pentru a adsorbi uraniul şi metalele rare din apa de infiltrare
dintr-o zona minieră din estul Turingiei în Germania. Václavíková şi colab. (2010) au studiat metodele
de nanofiltrare şi osmoză inversă la presiune mică pentru îndepărtarea ionilor de Zn din apele
reziduale. Dintre aceste metode, menţionăm că microfiltrarea se bazează pe operaţia de sitare prin
care sunt îndepărtaţi hidroxizii unor metale, sau pot fi separaţi adsorbanţi sub formă de pudră, care
rămân pe membrana filtrelor. Ultramicrofiltrarea se bazează pe procesul de sitare-adsorbţie urmat
de aplicarea unui lichid în scopul separării macromoleculelor sau particulelor coloidale, în timp ce
nanofiltrarea constă într-o operaţie de separare în urma trecerii poluantului printr-o membrană cu
dimensiunea porilor de 20-50 Å, confecţionată cu design special şi prevăzută cu o suprafaţă
modificată electric. Osmosa inversă se bazează pe o respingere foarte puternică a metalelor,
comparată cu schimbul ionic, diferenţa constând în modul continuu de operare şi consumul foarte
mic de reactivi. Acestă metodă este atât de performantă încât apa reziduală tratată poate fi ulterior
utilizată ca apă potabilă sau ca apă de înaltă puritate (Václavíková şi colab., 2010).

b) Extracţia constă în mobilizarea şi/sau eliberarea urmată de îndepărtarea poluantului din matricea
solului/sedimentului. În literatura de specialitate sunt întâlnite următoarele trei mari clase de
extracţie:

- Extracţia de vapori (eng. “soil vapor extraction” – SVE) sau ventilarea/volatilizarea in-situ simplă
sau combinată cu striparea cu aer (eng. “air stripping” sau “in-situ air sparging - IAS”) este o

71
tehnică utilizată in-situ care constă în săparea unor puţuri în sol, în care se crează o presiune
negativă (vid) cu ajutorul căreia se extrag gazele (bulele de gaz produse) şi faza volatilă (se
generează volatilizarea contaminanţilor în timpul urcării în straturile de sol), pe baza generării unei
evaporări forţate a poluantului. În cazul stripării cu aer, se injectează aer sub presiune în zona
poluată (apa subterană), în scopul antrenării compuşilor volatili dizolvaţi în faza apoasă către
suprafaţă şi a îndepărtării acestora. Cele două tehnici se combină de cele mai multe ori, astfel odată
ce aerul injectat în zona poluată conţine contaminanţii, se ridică în zona nesaturată şi se
îndepărtează apoi prin extracţia cu vapori din sol. (EPA, capitolul 7, 1994; Wood 2001; Ottosen şi
colab., 2006, Stănescu, 2006; Sudilovskiy şi colab, 2007; Reddy, 2008). Pentru aplicarea acestor
metode este necesar să se cunoască o serie de parametri, cei mai importanţi fiind însă
permeabilitatea solului/sedimentului, fluxul de apă subterană poluată, dar şi rata de injectare a
aerului pentru a determina eficienţa aplicării procesului de stripare cu aer. Suplimentar, este necesar
să se cunoască gradul de heterogenitate a solului dar şi activitatea sa microbiologică, factori care pot
influenţa operaţiile care se succed în aplicarea acestor tehnici (Wonyong şi Aral, 2009).

Ca tehnică de remediere prin stripare cu aer a apelor subterane aflată încă în fază de cercetare, se
utilizează cu o eficienţă în proporţie de 80-90%, combinarea stripării cu membrane de filtrare şi a
unor membrane de flotaţie. Metoda se aplică pentru îndepărtarea hidroxizilor metalici sub formă
precipitată şi/sau floculată atunci când concentraţia iniţială a cationilor metalici este mai mare de
50mg/kg. Pentru a stabilii parametrii de lucru ai unităţii de flotaţie se utilizează de regulă ecuaţii
teoretice pentru a putea face corelaţii între rata de formare de bule de aer, cantitatea de gaz în
unitatea de flotaţie şi datele experimentale cu privire la rata de evacuare şi/sau timpul de retenţie al
apei în sol. Stabilind astfel de corelaţii, se pot calcula volumul camerei membranelor de flotaţie cât
şi performanţa pompei şi a compresorului utilizate în această tehnică (Sudilovskiy şi colab, 2007).

-Electroremedierea se aplică in-situ în scopul îndepărtării metalelor grele, radionuclizilor precum şi

a compuşilor organici volatili din sol/sediment. Acest procedeu constă în aplicarea unui curent
electric continuu printr-un dispozitiv de electrozi care este introdus direct în sol. Ca urmare a
aplicării curentului electric, contaminanţii care se află în soluţia solului se deplasează către electrozi
conform fenomenelor de electroliză, electroosmoză şi/sau electroforeză. Dacă se doreşte o creştere a
eficienţei acestor tehnici se pot adăuga suplimentar aditivi lichizi (în special acizi). Soluţia care
conţine poluantul este ulterior pompată către o staţie de epurare a apei, pentru îndepărtarea acestuia.
Metoda prezintă şi un dezavantaj major care constă în pericolul de induce o creştere excesivă a
capacităţii de tamponare a solului/sedimentului (Stănescu, 2006; Cooper şi colab., 2007; Reddy,
2008).

Remedierea electrocinetică este procesul tehnologic în care prin aplicarea unui curent electric
continuu de intensitate mică în solul/sedimentul poluat intre doi electrozi (figura 4.4) duce la
mobilizarea ionilor din apă şi la deplasarea lor către electrozi. Ca urmare, ionii metalici, ionii de
amoniu, şi compuşii organici încărcaţi pozitiv se deplasează către catod în timp ce anionii cum ar fi
cei de clorură, cianură, fluorură, azotat şi compuşii organici încărcaţi negativ se deplasează către
anod. Curentul electric aplicat induce un mediu acid la anod si unul bazic la catod, mediul acid
astfel obţinut contribuind la mobilizarea poluanţilor metalici adsorbiţi pentru a fi transportaţi către
sistemul de colectare de la catod (Chung şi colab., 2006).

-Inundarea solului şi extracţia chimică sunt procedee care utilizează apa cu sau fără adaos de
reactivi chimici, soluţii sau vapori utilizate în etapa de inundare pentru a mobiliza şi extrage
contaminanţii din sol. Mobilizarea se referă la eliberarea ionilor contaminanţi dizolvaţi din forme
adsorbite sau precipitate în sol. După inundare urmează etapa de extracţie chimică. Dacă în etapa de
extracţie chimică se utilizează solvenţi acizi, se acidifiază solul. De exemplu, la utilizarea H2SO4
pentru solubilizarea metalelor, pH-ul apei subterane poate să scadă foarte mult (domeniul de variaţie
între 2,5 şi 6,5), să crească conţinutul de sulfaţi (domeniul de variaţie între 100 şi 5000 mg SO 42-/L)

72
şi în funcţie de poluantul existent pot apărea şi co-poluanţi ca urmare a utilizării acidului sulfuric
(Diels şi colab., 2008). De asemenea, disponibilitatea nutrienţilor este restricţionată (pH < 5) şi se
intensifică pierderea lor datorită percolării sub formă de cationi de P, K şi Ca, iar activitatea
bacteriană este diminuată. pH-ul scăzut distruge structura minerala argiloasă şi materia organică. În
urma aplicării metodei descrise va creşte percolarea de cationi, iar compuşii chimici sunt în stare
redusă, ceea ce duce la creşterea toxicităţii. Atunci când structura solului este distrusă prin utilizarea
de solvenţi puternic acizi sau organici, disponibilitatea solurilor de a reţine apa va fi redusă prin
micșorarea spaţiilor, a dimensiunii porilor.

Electromigrare
Sarcină electrică Particule de argilă
Anod negativă
Catod
Strat dublu

Apă

Electrod
Electrod
Electroliză Electroliză
Acidifiere Electroosmoză Precipitare
Particule de argilă

Figura 4.4 Principiul electroremedierii (schemă adaptată după Chung şi colab., 2006)

Iturbe şi colab (2004) au aplicat tehnica de spălare a solurilor prin inundare cu adăugarea în soluţie
a diferiţilor surfactanţi anionici sau non-ionici, urmată de o operaţie de omogenizare mecanică a
solului şi soluţiei cu surfactanţi. Prin urmare, după cercetările efectuate, metoda de remediere o fost
aplicată cu succes şi la scară de teren şi s-a ajuns la concluzia că această tehnică este cost-eficientă,
rentabilă şi uşor de aplicat. O altă echipă de cercetare (Daechul şi colab, 2004) a aplicat metoda de
inundare chimică a unui sol nisipos utilizând de asemenea surfactanţi naturali, şi a ajuns la
concluzia că cea mai importantă etapă în această metodă este adsorbţia poluanţilor pe suprafaţa
solidă iar etapa de extracţie a soluţiei care înglobează poluantul, aceasta este dependentă de rata de
curgere, concentraţia, temperatura etc. soluţiei de inundare.

În procesul de inundare a solului este necesară operaţia de pompare a apei, respectiv a soluţiei (a
agenţilor reactivi) prin injectarea în interiorul pereţilor, aşa cum se poate observa în figura 4.5.
Soluţia odată injectată se deplasează încet în gradienţi verticali ajungând în zona poluanţilor din sol
şi/sau apa subterană. Soluţia ajunsă în această zonă inundă poluanţii şi apoi îi solubilizează cu sau
fără ajutorul aditivilor din apă, în funcţie de natura poluantului. După solubilizare, poluanţii
împreună cu soluţia injectată sunt pompaţi prin pereţii de extracţie care sunt localizaţi departe de
gradienţii verticali, şi apoi extraşi în afara pereţilor. Astfel, soluţia contaminată ajunge la suprafaţă
unde este supusă unor operaţii specifice de tratare în funcţie de natura poluantului, apoi este

73
recirculată prin pompare şi ajunge din nou în puţul de injecţie. Este foarte importantă selecţia cu
precauţie a concentraţiei soluţiei de injectare deoarece în funcţie de aceasta, în etapa de inundare se
produce sau nu, solubilizarea poluantului (Reddy, 2008; Andreottola, 2010).

Eliminare

Recuperarea
agenţilor reactivi

Injecţia agenţilor Extracţia

Extracţia agenţilor
agenţilor
Tratament
Reactivi (apă şi aditivi) reactivişişia
reactivi
poluanţilor
contaminanţilor
Perete
Puţ de de
injecţie
injecţie Suprafaţa
solului
Masa de Zona
Zona vadoasă
apă rezultată vandoasă
din inundare

Transport Reacţie îndepărtare

Zona
saturată
Figura 4.5 Sistem de inundare in situ (adaptată după Reddy, 2008)

Putem concluziona că procesele fizice de remediere a zonelor poluate sunt extrem de utile dacă se
doreşte reducerea volumului de material contaminat, întrucât depozitarea acestuia implică ridicarea
costurilor. Aplicarea metodelor mai sus descrise este permisă pentru un spectru larg de poluanţi,
unele metode prezintă şi avantajul unei perturbări minime a solului, cu condiţia să se utilizeze
instalaţii mobile pentru punerea lor în practică. Metodele fizice trebuie aplicate cu mare precauţie
întrucât prezintă şi o serie de dezavantaje printre care enumerăm: (1) produşii secundari rezultaţi în
urma remedierii necesită tratare şi/sau depozitare; (2) dacă se aplică remedierea fizică pe soluri care
conţin o cantitate mare de argilă sau turbă, eficienţa metodelor este relativ scăzută, (3) în cazul în
care este necesară utilizarea unor solvenţi cu grad ridicat de toxicitate, aceasta este posibil să se
reflecte şi la nivelul populaţiei umane (4) când aceste metode se aplică in-situ sunt necesare
aprobări de la autorităţile locale, pentru a preveni deteriorarea mediului (Wood, 2001).

4.2.2 Procedee chimice sunt utilizate în sistemul de remediere a zonelor poluate pentru a distruge
sau a converti poluanţii în forme mult mai puţin toxice. În etapa de implementare in-situ a unor
metode chimice se utilizează aşa cum este de aşteptat, reactivi chimici în exces, astfel încât să se
asigure eficacitatea tratamentului, ceea ce duce desigur şi la un exces de reziduuri şi/sau compuşi
nereacţionaţi care rămân în sol/sediment sau apa reziduală. Pe lângă utilizarea reactivilor chimici,
de cele mai multe ori este necesară şi aplicarea unor operaţii suplimentare de omogenizare sau
încălzire.

În literatura de specialitate există o varietate mare de procedee chimice de remediere a zonelor

poluate, aplicabile atât apelor reziduale cât şi solurilor/sedimentelor poluate, unele verificate şi
aplicate cu succes deopotrivă in-situ şi ex-situ, altele aflându-se în variate stadii de dezvoltare. O
parte dintre metodele chimice, deşi aplicate pe scară largă, sunt restricţionate la ora actuală pe de o
parte datorită costurilor excesiv de mari, iar pe de altă parte datorită faptului că prin introducerea

74
unui nou compus chimic, practic se mai introduce un posibil poluant în sol. Procedeele chimice pot
concentra contaminanţii, într-o manieră similară celor fizice, ele având la bază următoarele
fenomene: oxido-reducerea, hidroliza, solubilizarea, declorurarea, ajustarea pH-ului, etc., care pot
avea efecte diferite asupra poluanţilor, aşa cum se poate observa în talelul 4.3 (Wood, 2001;
Scullion, 2006 Ibrahim, 2008).

Tabelul 4.3 Principalele tehnologii chimice de remediere şi efectele lor asupra poluanţilor
(sursa: Scullion, 2006)
Procesul de tratare Distrugere/Degradare Extracţie/Pierdere Stabilizare
Oxidare x x x
Reducere (x) x x
Hidroliză x x
Solubilizare (x) x
Declorurare (x)
Manipularea pH-ului (x) x x

Notă: x = proces principal, (x) = proces subsidiar limitat sau afectat de natura şi concentraţia poluantului

Reacţiile de oxidare-reducere (redox). O reacţie redox este o reacţie chimică în care electronii sunt
complet transferaţi de la o specie chimică la alta prin pierdere de electroni (oxidare) şi prin
acceptare de electroni (reducere). În urma aplicării acestor reacţii chimice are lor reducerea
toxicităţii poluantului, sau reducerea solubilizării acestuia. Utilizarea acestor tehnici este foarte
eficientă în special pentru tratarea poluanţilor organici şi cianurilor, dar pot fi aplicate cu succes şi
în cazul poluării cu metale grele. Agenţii de oxidare utilizaţi frecvent sunt: apa oxigenată, ozonul şi
permanganatul de potasiu a căror eficienţă conform EPA 2000 este de peste 90%, dar şi ozonul şi
radiaţiile UV, oxigenul, clorul gazos şi variaţi compuşi ai clorului, reactivul Fenton, reactivul
Fenton modificat, persulfatul de potasiu, etc. (Andreottola şi colab., 2010). Printre agenţii
reducători se pot enumera: aluminiul, sodiul şi zincul, polietilenglicolul alcalin şi câţiva compuşi
ionici specifici.

Un exemplu de reacţie de oxidare în care se utilizează ca agent oxidant peroxidul de hidrogen cu o

eficienţă > 90%, constă în oxidarea unui compus nesaturat alifatic cum ar fi tricloretilena - C2HCl3
(TCE) conform ecuaţiei:

C2HCl3 + 3H2O2  2CO2 + 2H2O + 3HCl (4.1)

Când se utilizează ozonul, poluantul toxic este distrus conform reacţiei:

C2HCl3 + O3 + H2O  2CO2 + 3HCl (4.2)

Aplicând TCE, ca agent oxidant permanganatul de potasiu, are loc următoarea reacţie:

C2HCl3 + 2KMnO4  2CO2 + 2MnO2 + 2KCl +HCl (4.3)

O tehnică de oxidare larg utilizată are la bază reacţia Fenton (descompunerea peroxidului de
hidrogen catalizată de fier), cu producere de radicali hidroxil (reacţiile 4.5 - 4.8) Acest procedeu
poate fi deseori combinat cu o degradare electrochimică a compuşilor organici care constă în
oxidarea anodică şi reacţia Fenton, tehnică utilizată pe scară largă şi foarte eficientă, producând o
degradare foarte intensă datorată electrizării grupărilor OH care funcţionează ca oxidant pentru
contaminanţi (Ammar şi colab., 2006; Andreottola şi colab., 2010).
75
Fe2+ + H2O2  Fe3+ + OH- + OH· (4.4)
OH· + H2O2  HO2· + H2O (4.5)
Fe3+ + HO2·  Fe2+ + H+ + O2 (4.6)
Fe2+ + HO2·  Fe3+ + HO2- (4.7)
Fe2+ + OH·  Fe3+ + OH- (4.8)

Există şi situaţii când în urma oxidării unui poluant cu grad scăzut de toxicitate, acesta să se
transforme (să fie practic activat) într-un poluant foarte toxic. Este cazul oxidării compusului chimic
care conţine legături tioeter (-C-S-C-) utilizat de regulă în compoziţia unor insecticide, atunci când
tioeterul este oxidat la sulfoxid (Alexander, 1994):

C S C  C S=O  O =S=O (4.9)

C C

Un exemplu de tehnologie de remediere care combină un procedeu fizic (adsorbţie) cu unul chimic
(oxidare umedă) constă în utilizarea carbonului activ impregnat cu polimeri, ca adsorbant în
remedierea apelor uzate poluate cu metale. S-a constatat că acest carbon activ are o capacitate mare
de adsorbţie cu precădere pentru ionii de Pb, în special la pH 5 cu o preluare de 95,2 mg/g (Chun
Yang Yin, 2008). Tehnica este cunoscută ca oxidare umedă şi constă în aplicarea unor soluţii de
acizi foarte puternici cum ar fi de exemplu acidul azotic, fluorhidric sau percloric în scopul
introducerii unui număr mai mare de grupări funcţionale de acid pe suprafaţa carbonului activat în
care cel mai important mecanism pentru adsorbţia metalelor grele este schimbul de ioni. Carbonul
activ poate fi impregnat cu polimeri cum ar fi de exemplu polietilenimina, care se ştie că este un
polimer cu o masă moleculară mare (423 g/mol) şi are capacitatea de a interacţiona cu celuloza,
retenţia pe fibrele celulozice fiind foarte mare (Ibrahim, 2008). Recurgând la această impregnare,
creşte randamentul de reţinere a materialelor minerale şi/sau organice. Fenomenul care stă la baza
acestor acţiuni este flocularea34. Datorită caracterului său de cation activ dobândit prin substituirea
grupelor aminice cu epiclorhidrină sau dimetilsulfat, polietilenimina poate interacţiona uşor cu
majoritatea particulelor materiale dispersate în apă, încărcate electronegativ, ca rezultat apărând
fenomenul de floculare. Din aceste considerente, poate fi utilizată la purificarea apelor uzate.
Motoda impregnării carbonului activ cu acest polimer este descrisă de Chun Yang Yin, 2008, care a
ajuns la concluzia că efectul impregnării carbonului activ a dus la creşterea capacităţii de adsorbţie
pentru metalele Ni2+ sau Cd2+, această creştere fiind atribuită măririi capacităţii de complexare
datorita prezenţei polietileniminei pe suprafaţa carbonului activ. Această metodă poate fi utilizată şi
pentru separarea celor doi ioni Ni2+ şi Cd2+.

Tehnica de declorurare chimică constă în clivajul atomilor de clor din compuşii chimici cloruraţi
toxici cu ajutorul unor reactivi reducători şi îndepărtarea lor, cu formarea unor compuşi mai puţin
toxici. Această tehnică se aplică cu precădere în cazul poluanţilor organici, a hidrocarburilor
volatile halogenate, pesticidelor bifenil policlorurate şi organoclorurate (de exemplu DDT - p,p‟-
diclorodifeniltricloretan, hexaclorciclohexanul - HCH, heptadecaclordecaul - C10H5Cl7 etc.). Multe
pesticide şi reziduuri toxice conţin clor sau alţi halogeni, şi îndepărtarea halogenului deseori
converteşte compusul toxic la un produs inofensiv. În tehnica de dehalogenare, enzimele au un rol
de catalizare a reacţiilor. Această dehalogenare constă în înlocuirea halogenului cu H (dehalogenare

34
floculare = coagulare sub formă de flocoane

76
reducătoare), cu OH (dehalogenare hidrolitică) sau, poate consta în îndepărtarea halogenului şi a
unui H adiacent (dehidrodehalogenare).
Hidroliza constă în clivajul unei legături la adiţia apei urmată de la înlocuirea unei grupări
funcţionale dintr-o moleculă organică, cu o grupare hidroxil, provenită din apă:

RC = O + H2O  RC = O + HOR‟ (4.10)

OOR‟ OH

Prin aplicarea acestei tehnici se îndepărtează un număr restrâns de poluanţi organici. Un dezavantaj
major al metodei constă în posibila activare a poluantului, care constă în transformarea unui poluant
cu grad mai scăzut de toxicitate într-unul mai toxic.

Ajustarea pH-ului se referă la aplicarea în sol sau apa subterană a unui material slab acid sau bazic,
pentru a aduce pH-ul la o valoare acceptabilă. Un exemplu des întâlnit şi luat în discuţie în acest
capitol este adăugarea compuşilor chimici care au în compoziţie calciu, pentru a neutraliza solurile
acide (detalii în subcapitolul 4.1.1.a). Neutralizarea poate fi de asemenea utilizată pentru
modificarea mobilităţii sau disponibilităţii contaminanţilor, cum ar fi de exemplu metalele, prin
intensificarea precipitării lor sub formă de hidroxizi.

Tehnicile de remediere chimică sunt aplicabile unui domeniu foarte larg de tipuri de sol, cu condiţia
să se realizeze în prealabil o omogenizare bună. Uneori, este posibil să fie necesar un grad ridicat de
specificitate determinat de natura poluantului. Aceste tehnici prezintă şi o serie de dezavantaje: (1)
omogenizarea dificilă a unor tipuri de sol, (2) agenţii chimici care nu reacţionează pot rămâne în
sol, (3) pot genera produşi de reacţie care sunt periculoşi (4) poate fi necesară o pre-procesare
pentru reducerea dimensiunilor materialului poluat, (5) pentru metodele care se aplică in situ,
controlul efectiv al mediului se realizează cu mare dificultate (Wood, 2001; Ibrahim, 2008)

4.2.3 Procedee de stabilizare/solidificare au ca scop imobilizarea şi stabilizarea poluanţilor din

sol/sediment şi prevenirea deplasării acestora în ecosistemele adiacente. Astfel, într-o primă etapă
are loc solidificarea materialelor contaminate, urmată de o etapă de convertire a contaminanţilor
într-o formă chimică mai puţin solubilă, mobilă sau toxică. După etapa a doua, matricea poluantului
fiind foarte puţin solubilă, prezintă caracteristici corespunzătoare unei percolări scăzute. Aceste
metode sunt aplicabile deopotrivă in situ şi ex situ, pentru remedierea solurilor/sedimentelor,
nămolurilor, şi uneori chiar şi a apelor reziduale şi pentru o mare varietate de poluanţi, cu precizarea
că pentru poluanţii organici aplicarea este mult mai dificilă şi mai costisitoare. Deseori o astfel de
tehnică reprezintă soluţia de rezervă, în lipsa altei alternative pentru solidificarea materialului
haldat, cu riscul obţinerii unui volum considerabil mai mare de produşi stabilizaţi în comparaţie cu
materialul original contaminat, ca urmare a cantităţii de material de stabilizare care a fost adaugată.

Cele mai frecvente materiale care se utilizează pentru stabilizare/solidificare sunt: cimentul, cenuşa,
silicaţi, argila (deseori utilizată în combinaţie cu alte materiale), unii polimeri (deseori utilizaţi în
combinaţie cu alte materiale) sau alţi aditivi brevetaţi, astfel că procedeele de stabilizare/solidificare
pot fi clasificate în acord cu tipul materialului utilizat pentru legare. Cele mai cunoscute procedee
sunt:

1. Bitum-bazat pe solidificare - tehnologie care încapsulează poluantul utilizând bitum topit, urmat
de o operaţie de răcire şi abia apoi de solidificare, obţinându-se astfel o masă imobilă care nu se
va mai propaga în ecosistemele adiacente.
2. Încapsulare în materiale termoplastice (de exemplu ciment sulfuros modificat) - este o metodă
prin care materialul termoplastic în formă topită este omogenizat cu poluantul, obţinându-se o
masă fluidă, care după răcire se transformă într-o masă imobilă, sigură.

77
3. Polietilena extrudată. Procedeul se bazează pe omogenizarea solului/sedimentului poluat cu
polietilena lichidă fierbinte. După ce se răceşte amestecul obţinut este eliminat sau utilizat în
alte scopuri (Wood, 2001; Alpaslan şi Yukselen, 2002; Ibrahim, 2008).

Deseori aceste metode de stabilizare/solidificare se aplică aşa cum s-a explicat în exemplele date în
combinaţie cu procedeele termice care sunt explicate în subcapitolul 4.2.4.

Metoda de stabilizare/solidificare prezintă numeroase avantaje: (1) se pot aplica atât contaminanţilor
organici cât şi anorganici, deşi cei organici sunt mai puţin verificaţi, (2) se aplică pentru
solidificarea/stabilizarea aplicabilă solului/sedimentelor, nămolurior şi lichidelor, (3) tratamentul este
de regulă de scurtă durată. Aceste metode prezintă însă şi o serie de dezavantaje, dintre care
amintim:
- Poluanţii nu sunt distruşi, ei sunt doar încapsulaţi, iar volumul final este mult mai mare;
- Există pericolul producerii unor reacţii exoterme cu emisie gazoasă toxică;
- Când se aplică in situ sunt necesare aprobări de la autorităţile locale;
- Nu este certă eficienţa pe termen lung, mai cu seamă în cazul poluanţilor organici;
- Necesită monitorizare pe termen lung.

4.2.4 Procedee termice se bazează pe fenomenele de volatilizare şi îndepărtare sau distrugere a

contaminanţilor ca urmare a încălzirii lor. Astfel, în urma încălzirii poluanţilor se pot produce
gazeificarea, desorbţia, volatilizarea, piroliza, arderea sau o combinaţie a acestor fenomene. În
literatura de specialitate există un număr relativ mare de procedee termice de remediere a zonelor
poluate aflate în diferite stadii de dezvoltare, aplicabile atât in situ cât şi ex situ, însă numărul celor
comercial disponibile este mult mai restrictiv.

Cele mai importante tratamente termice utilizate ex situ care operează în regim diferit de
temperatură sunt:
- Desorbţia termică
- Incinerarea
- Vitrificarea

Desorbţia termică se aplică poluanţilor organici care sunt volatilizaţi în condiţii controlate, ca
urmare a încălzirii solului poluat la o temperatură de aproximativ 600 oC. La această temperatură
mulţi dintre poluanţii organici cu punct de fierbere scăzut pot fi îndepărtaţi treptat din gazele de
evacuare prin evaporare sau condensare şi ulterior colectate pentru a fi mai departe tratate, filtrate
sau distruse (figura 4.6). Metoda permite astfel o separare fizică a poluanţilor de mediul solid în
care se găsesc. După aplicarea acestui tip de tratament, în funcţie de temperatura aplicată, cât mai
ales de concentraţia unor posibili contaminanţi reziduali, solul poate fi sau nu reutilizat. Deşi acestă
metodă se aplică în special poluanţilor organici, Wood (2001) a demonstrat că se poate utiliza şi
pentru remedierea solurilor poluate cu mercur.

Compuşi
condensator
organici
lichizi

încalzire Vapori Transportare pentru

Apă tratare în continuare,
sau pentru sortare
Sol
poluat
Figura 4.6 Diagrama schematică a sistemului de desorbţie termică

78
Incinerarea este procedeul de combustie a solului/sedimentului, nămolurilor sau lichidelor poluate,
la temperaturi de 900-1200°C în scopul distrugerii sau transformării poluantului într-un compus
care nu prezintă grad de toxicitate. Această tehnică se aplică în principal compuşilor organici
halogenaţi sau refractari, însă se poate aplica şi unui amestec de compuşi organici aromatici şi
metale grele (Ibrahim, 2008; Neagoe, 2009). În urma incinerării unor soluri cu poluare mixtă
(compuşi organici şi metale grele), textura lor este complet distrusă, îndepărtându-se astfel compuşii
humici naturali şi eliberându-se astfel metalele grele care nu par să fie în concentraţii excesive. În
literatura de specialitate este disponibilă o varietate de metode de incinerare (Wood, 2001; Ibrahim,
2008; Neagoe, 2009). Un dezavantaj major al acetei tehnologii constă în faptul că după aplicare,
solul nu mai poate fi niciodată utilizat pentru practici agricole ci în construcţia de clădiri dacă nu
conţine metale grele în cantitate excesivă, sau mai degrabă pentru şosele şi autostrăzi.

Vitrificarea constă în incinerarea in situ sau ex-situ a solului la o temperatura în domeniul 1600-
1800°C şi incapsularea lui într-un produs monolit, sticlos. Când incinerarea se aplică in situ, se
introduce un electrod de grafit direct în solul ulterior încălzit electric până se atinge temperatura de
topire, poluanţii fiind astfel “prinşi în capcană” într-un bloc de sticlă. În timpul procesului de topire
a solului, poluanţii organici sunt pirolizaţi şi reduşi la faza gazoasă, în timp ce după răcire, metalele
grele rămân încapsulate în masa stabilă de sticlă. Această tehnologie este utilizată cu succes în
tratarea poluanţilor radioactivi.

Tehnologia se bazează de fapt pe topirea mineralelor de aluminosilicaţi din sol, care prin răcire se
solidifică în formă de sticlă. În cazul în care poluantul se află într-un tip de sol mai sărac în
aluminosilicaţi, se practică adăugarea lor sub formă de sticlă sau argilă. Produsul obţinut prin
vitrificare are caracteristici foarte scăzute de percolare. Gazele de evacuare necesită tratament
pentru îndepărtarea oricăror metale volatile sau produşi de combustie periculoşi. Vitrificarea este un
procedeu scump şi probabil va fi restricţionat, utilizându-se doar în cazul poluanţilor periculoşi care
nu pot fi trataţi rapid prin alte metode.

Tehnicile termice prezintă un potenţial mare pentru distrugerea completă a poluanţilor şi sunt
aplicabile pentru un domeniu larg de tipuri de sol, deşi pot apărea probleme de manipulare. În urma
aplicării tehnicilor termice, este posibilă reutilizarea solurilor dacă temperatura de proces nu a fost
excesivă. Aceste tehnici prezintă însă şi o serie de dezavantaje, printre care se pot enumera: (1)
necetită costuri ridicate în cazul unor metode, datorită consumului mare de energie electrică, (2)
solul poate fi distrus la temperaturi ridicate, (3) metalele grele nu pot fi înlăturate şi devin
concentrate în cenuşă, după distrugerea completă a matricei organice, (4) prezintă un potenţial mare
pentru degradare a compuşilor periculoşi de combustie, (5) este necesar controlul emisiilor
atmosferice, incluzând condensarea metalelor volatile. (Wood, 2001; Stănescu, 2006; Ibrahim,
2008).

4.2.5 Control hidraulic

Tehnicile hidraulice pentru controlul contaminanţilor constă în manipularea regimului apei
subterane, astfel că o sursă de contaminare sau contaminantul să fie separat, izolat, tratat sau reţinut.
Principalele componente ale sistemului care aplică măsurători hidraulice sunt:
- Puţuri de extracţie care sunt utilizate pentru scăderea masei de apă prin retragerea apei
subterane;
- Puţuri de injecţie care sunt utilizate pentru a reinjecta apa în subteran (după tratament, dacă este
necesar) sau ca parte a sistemului hidraulic pentru a controla migrarea poluantului sau bilanţul
apei;
- Şanţuri de infiltrare utilizate în principal pentru reîncărcarea acviferă (figura 4.7)

Metodele de pompare şi tratare sunt foarte uşor de implementat şi controlat, dar prezintă un
dezavantaj major reprezentat de consumul foarte mare de energie şi costuri mari de întreţinere a

79
pompelor. De asemenea, se obţin cantităţi foarte mari de produse reziduale iar volumul de apă care
trebuie în final epurat este foarte mare (Diels şi colab., 2008).

Pereţi hidraulici
Suprafaţa solului

Apa subterană
poluată Apa subterană curată
Bariera
BarierăPneumatică Reactivă(eng.
permeabilă reactivă (eng.PRB)
PRB)

Figura 4.7 Prezentare schematică a tehnologiei hidraulice pentru controlul poluanţilor prin
manipularea regimului apei subterane (sursa: EPA, 2008)

4.2.6 Procedee biologice sunt descrise detaliat în capitolul 5. Subliniem în acest paragraf faptul că
toate procesele biologice sunt influenţate de fiziologia naturală a plantelor superioare şi acvatice, a
microorganismelor, în special bacterii şi fungi, dar şi a nevertebratelor implicate în procesul de
remediere biologică. Aceste tehnici au drept scop degradarea şi transformarea poluanţilor în
intermediari inofensivi şi produşi finali, distrugerea lor, dar mai cu seama extracţia sau
mobilizarea/imobilizarea lor.

În cazul tehnicilor de degradare aplicabile atât in situ cat şi ex situ contaminanţilor organici din
sol/sediment dar şi din apa subterană poluată, sunt implicate microorganismele capabile să genereze
populaţii microbiene indigene menţinând sub control temperatura, concentraţia de oxigen,
umiditatea, cantitatea de nutrienţi etc. Microorganismele frecvent utilizate în procesele de remediere
biologică sunt fungii şi bacteriile. Bacteriile sunt uzual utilizate deoarece sunt extrem de versatile în
ce priveşte metabolismul lor, având o rată metabolică foarte rapidă, căile de metabolizare fiind
numeroase, şi sunt specifice unui număr mare de poluanţi organici. De asemenea, microorganismele
pot fi manipulate genetic în scopul îmbunătăţirii capacităţilor lor de bioremediere (Fărcăşanu şi
colab., 2008; Ruţă şi colab., 2010).

În procesul de remediere caracteristicile fizice, chimice şi microbiologice ale solului au un rol

decisiv în rata de supravieţuire şi dezvoltare a microorganismelor. Este documentat faptul că
microorganismele au nevoie de nutrienţi, în special de carbon (C) şi de energie (E). Există câţiva
factori care afectează supravieţuirea microorganismelor, printre care se pot enumera: temperatura,
pH, umiditatea, cantitatea prezentă de substrat etc. (detalii în tabelul 4.4).

1. Temperatura solului influenţează multe procese fizice, chimice şi biologice, fiind afectate
în primul rând solubilitatea contaminantului, adsorbţia, viscozitatea şi gradul său de
volatilizare, toate acestea având un impact direct asupra activităţii microbiene, respectiv asupra
ratei de supravieţuire şi de reproducere. Tot sub influenţa temperaturii este modificată
considerabil şi viteza reacţiilor chimice, care creşte la temperaturi mai ridicate. Creşterea
temperaturii produce o creştere a vitezei particulelor reactante şi a energiei cinetice. Numărul
ciocnirilor eficace dintre particulele care ating energia de activare Ea creşte în unitatea de timp,
deci viteza procesului creşte de asemenea. Influenţa temperaturii asupra vitezei de reacţie apare

80
în constanta de viteza K. Dependenţa constantei de viteză de temperatură este dată de ecuaţia
lui Arrhenius:

K = A × e-Ea/RT (4.11)

unde Ea este energia de activare, T - temperatura absolută, R - constanta gazelor ideale, iar A
este o constantă caracteristică fiecărei reacţii (A = r × Z, unde Z este numărul de ciocniri pe
care moleculele le execută într-o secundă şi r este fracţiunea de ciocniri eficace).

Temperatura optimă la care microorganismele au capacitatea de a degrada poluantul variază în

domeniul 15-45oC. Dacă temperatura depăşeşte limita permisibilă la care începe denaturarea
enzimelor, conduce la inhibarea reproducerii, şi eventual la moarte. Dacă temperatura este
scăzută, reproducerea este din nou în pericol; există o temperatura ideală pentru fiecare
microorganism şi un domeniu îngust în care aceste organisme pot supravieţui. Bacteriile însă se
pot adapta reuşind să-şi desfăşoare activitatea metabolică şi la temperaturi extreme. Fluctuaţiile
sezoniere de temperatură afectează rata de degradare, ştiut fiind faptul că multe pesticide se pot
degrada între 25 şi 40oC, în timp ce unele hidrocarburi s-a demonstrat că pot fi degradate într-
un domeniu mult mai larg de temperatură, de la temperatura de înghet, până la >30oC.
(Stănescu, 2006; Leung şi colab, 2007; Voroney, 2007).

2. pH-ul soluţiei solului şi al apei subterane este un factor determinant în creşterea,

supravieţuirea şi desfăşurarea activităţii microorganismelor. Există în general un domeniu
îngust al pH-ului în care organismele sunt capabile să supravieţuiască (5,5 - 8,5). Bacteriile
sunt dominante în condiţii neutre până la slab alcaline (pH cuprins între 6,5 şi 8), în timp ce
fungii care au un rol mult mai important în biodegradare, sunt dominanţi la un pH cuprins între
5 şi 6,5. Dacă solul devine extrem de acid sau alcalin, concentraţia de microorganisme se
diminuează lent (Kabata-Pendias, 2001; Stănescu, 2006; Leung şi colab, 2007). Într-o zonă în
care predomină un climat umed, cationii care intră în constituţia minerală sau organică a
solului (de exemplu: Na+, K+, Ca+, Mg+) sunt înlocuiţi de H+ într-o mai mare măsură întrucât
există timp suficient pentru acest transfer, producându-se şi o percolare mai intensă a acestor
cationi de pe suprafaţa solului. Prezenţa mineralelor argiloase (ca de exemplu smectitul) care
sunt saturate în cationi bazici, încetineşte progresul de acidifiere în timp ce calcitul (mineral
format din carbonat de calciu) tamponează solul menţinându-l la un pH între 7 şi 8, până când
acesta este complet dizolvat. Dacă hidroliza continuă va duce la formarea unui reziduu format
din minerale ca de exemplu caolinit, gibsit şi goethit. Împreună cu alte minerale rezistente
printre care cuarţul, care este cel mai comun mineral, reuşeşte să tamponeze solul menţinându-
l la un pH cuprins între 3,5 şi 5. Condiţiile semiaride şi aride au o tendinţa opusă, şi anume de a
tampona soluţia solului la un pH alcalin, în prezenţa sodiului (Voroney, 2007).

3. Umiditatea. Cantitatea de ap din sol/sediment joacă un rol important în activitatea

microbiană, astfel că pentru fiecare microorganism există o umiditate optimă necesară
dezvoltării lui. Apa are rol în transportul nutrienţilor cât şi al poluantului spre celulele
microbiene, activitatea microbiană fiind limitată de materialele solubile care sunt transportate
de-a lungul membranelor celulare, în interiorul celulelor. Umiditatea solubilizează substratul şi
permite acestuia să pătrundă în celulă, valoarea optimă fiind de 38-81% din capacitatea de
retenţie a solului. La valori mai mici de 38%, viteza de biodegradare scade considerabil, astfel
că pentru solurile hidrocarbonate, domeniul de umiditate sub 50%, pare să inhibe degradarea
(Cookson, 1995; Stănescu, 2006). De asemenea, s-a constatat că pentru PCB
(bifenilpolicloruraţi) mineralizarea optimă are loc într-un interval de umiditate cuprins între 15
– 20%, în timp ce în acelaşi tip de sol dar la o umiditate de 50%, nu se produce mineralizarea
acestui poluant. Practic, atunci când umiditatea este foarte mare, difuzia oxigenului prin porii
solului/sedimentului este limitată, ceea ce duce la scăderea considerabilă a degradării aerobe,

81
 domeniul optim de umiditate la care se poate produce degradarea depinzând de o combinaţie de
factori, care include şi spaţiul disponibil al porilor solului (Leung şi colab, 2007).

4. Cantitatea prezentă de substrat. Pentru a supravieţui, microorganismele necesită pe lângă

sursa de apă, şi o sursă de hrană. Creşterea microorganismelor va continua până când substratul
este eliminat. S-a constatat că pe lângă azot şi fosfor, sursa de carbon este principala hrană a
microorganismelor, carbonul fiind preluat din poluantul mineralizat. Astfel, raportul C:N:P
afectează în mod direct rata de dezvoltare a activităţii microbiene, valorile optime fiind de
100:10:1. Determinarea cantităţii de carbon utilizată de microorganisme a fost şi este încă o
necesitate în toate experimentele de bioremediere, indiferent de scara la care se aplică,.
Procentul de carbon utilizat de populaţiile microbiene reflectă eficienţa biologică de a converti
substratul în biomasă. Un procent mare reflectă o eficienţă foarte mare a organismelor în
converirea subtratului, care ra rândul reflectă remedierea rapidă şi completă a zonelor poluate.
Determinarea procentului de carbon utilizat de microorganisme este simplă în mediile lichide,
dar devine complicată în sol, apele reziduale, sedimente şi nămoluri. Această determinare este
complicată datorită materiei particulate, precum şi datorită produşilor insolubili în apă
(Alexander, 1994; Kabata-Pendias şi Pendias, 2001; Stănescu, 2006; Leung şi colab, 2007). O
estimare a carbonului asimilat poate fi făcută prin utilizarea ecuaţiei:

Casimilat = C substrat – C mineralizat (4.12)

5. Sursa de energie. Un alt factor cheie în existenţa populaţiei microbiene este existenţa unei
surse de energie. Mulţi poluanţi ai mediului reprezintă o sursă suplimentară de carbon şi o sursă
de energie pentru o anumită populaţie. Pentru ca organismele să se dezvolte folosind un anumit
compus, acesta trebuie de obicei să fie convertit în intermediari. Compuşii care nu pot fi
modificaţi enzimatic pentru a furniza intermediarii necesari, nu sunt capabili să servească drept
surse de carbon şi energie, deoarece producţia de energie şi procesele biosintetice nu sunt
capabile să funcţioneze. Acest lucru indică faptul că faza primară a procesului de biodegradare
implică modificarea substratului nou, cu obţinerea produşilor care sunt însuşi intermediari, sau a
unor substanţe care pot să metabolizeze mai departe într-un intermediar (Alexander, 1994;
Stănescu, 2006).

Tabelul 4.4 Factori critici pentru activitatea microbiană a solului (Adaptat după US EPA 1989;
Leung şi colab, 2007; Smith şi Collins, 2007)
Factori Nivel optim
Conţinut de Metabolism aerob: oxigen dizolvat > 0,2 mg/l;
oxigen Metabolism anaerob: oxigen dizolvat < 0,2 mg/l;
Conţinut de Azot, fosfor sau alţi nutrienţi, în cantitate suficientă.
nutrienţi
Umiditate Sol nesaturat: 25-28% din capacitatea de retenţie a apei va afecta transferul
oxigenului în sol (stare aerobă); Sol saturat: 38-81%, apa va afecta rata de
transport a oxigenului şi rata de remediere aeroba;
pH 5,5-8,5
Temperatura 15-45 oC
Conţinut de < 2000 mg/kg
metale grele
Tip de sol Conţinut mic de argilă

De cele mai multe ori procedeele biologice se aplică în combinaţie cu tehnicile convenţionale de
remediere şi prezintă marele avantaj că sunt cost-eficiente, deşi necesită o derulare a lor pe termen
lung. Manipularea populaţiilor existente în sol/sediment, apă sau aer, se practică în scopul reducerii,

82
eliminării, reţinerii sau transformării contaminanţilor. Printre tehnicile de bioremediere care se
aplică în mod uzual, se pot enumera:
 Bioaugmentarea - adăugarea culturilor de bacterii unui mediu contaminat, care pot
biotransforma sau biodegrada un anumit contaminant, frecvent utilizată ca procedeu ex-situ;
 Biofiltrele - utilizarea unor coloane de microorganisme pentru tratarea emisiilor în aer;
 Biostimularea - stimularea populaţiilor indigene de microorganisme din sol şi/sau apa
subterană, prin adăugarea de nutrienţi, oxigen, sau alţi donori şi acceptori de electroni,
pentru a creşte numărul indivizilor sau activitatea populaţiilor disponibile pentru
bioremediere. Acest procedeu poate fi aplicat atât in situ cât şi ex situ ;
 Bioreactoare - utilizarea proceselor biologice în zone închise, cunoscute sub denumirea de
reactoare. Această metodă este utilizată pentru tratarea unui mediu semilichid sau lichid ;
 Bioventilarea - procesul de introducere a unui flux optimizat de aer din atmosferă în sol
prin intermediul unor sonde, uneori asigurându-se circulaţia lui cu ajutorul vacuumului.
Concomitent pot fi adăugate şi substanţe nutritive pentru stimularea degradării poluanţilor
organici prin mecanisme la care participă şi microorganismele. Concluzionând, scopul
introducerii forţate a aerului constă în a) volatilizarea poluanţilor organici b) realizarea unui
mediu prielnic biodegradării poluanţilor mai puţin volatili;
 Utilizarea de compost - un procedeu aerob, termofil, de amestecare a solul contaminat cu un
amendament (detalii în capitolele 5 şi 7).

Aceste procedee biologice sunt aplicabile atât solurilor cât şi apelor subterane poluate şi prezintă un
potenţial mare de integrare cu alte procedee. Sunt cunocute ca tehnici simple, cost-eficiente, deşi
este posibil să prezinte un grad ridicat de specificitate.

Tehnicile biologice prezintă şi o serie de dezavantaje, printre care se pot enumera: (1) costul mare
în cazul aplicării unor procedee complexe, (2) durată lungă de aplicare, (3) este posibilă formarea
unor produşi intermediari periculoşi, (4) prezenţa unor poluanţi cum ar fi de exemplu pesticidele
sau metalele grele, poate inhiba degradarea, (5) unii poluanţi anorganici sau organici complecşi nu
pot fi trataţi, etc. (detalii în capitolul 5).

4.3 Atenuare naturală

Atenuarea naturală cunoscută şi sub numele de remediere pasivă, este cel mai adesea privită cu
scepticism şi înţeleasă ca o decizie de a “nu face nimic”, iar populaţia care locuieşte sau işi
desfăşoară activitatea lângă astfel de zone este în permanenţă îngrijorată de faptul că poate fi supusă
unor riscuri pe care trebuie să şi le asume pe termen lung. De asemenea, această metodă este privită
ca o decizie care avantajează proprietarii şi managerii zonelor poluate. Astfel de obiecţii apar
adesea întrucât termenul de atenuare naturală nu este înţeles corespunzător iar procesele care se
petrec natural sunt definite ambiguu. În concordanţă cu NRC 2000, (United States National
Research Council) procesele care se produc în cazul atenuării naturale sunt cele de distrugere şi
imobilizare puternică a poluanţilor, iar obiectivul final este de reţinere a poluanţilor lângă sursa de
poluare, minimizându-se astfel riscul de expunere (Rittmann, 2004; Kerndorff, 2008).

În literatura de specialitate sunt adesea întâlniţi termenii de atenuare naturală, atenuare naturală
monitorizată, atenuare naturală accelerată etc. Pentru a înţelege aceşti termeni îi vom defini astfel:
atenuarea naturală descrie procesele naturale de reducere şi limitare a substanţelor toxice,
atenuarea naturală monitorizată (eng. “Monitored Natural Attenuation” - MNA) se referă la
monitorizarea acestor procese pe termen lung, în timp ce atenuarea naturală accelerată (eng.
“Enhanced Natural Attenuation”- ENA) descrie suportul proceselor naturale în sol prin măsuri
suplimentare artificiale (Sondermann şi Knorpp, 2004; Kelly şi colab., 2007; Wilkin, 2008). De
regulă, se recurge la aplicarea acestor tehnici când datorită problemelor tehnice sau financiare,
remedierea bazată pe tehnici convenţionale sau biologice nu poate fi realizată, sau costurile sunt
prohibitive. Cu toate acestea, Agenţia de Protecţie a Mediului a S.U.A. (EPA, U.S., 2007, a şi b) a

83
publicat documente cu privire la aplicarea atenuării naturale în cazul substanţelor norganice care
poluează apele subterane. Aceste documente cuprind detalii referitoare la MNA, propusă ca o
soluţie viabilă de remediere pentru poluanţii din apele subterane (metale, metaloizi şi radionuclizi).
La aplicarea acestor tehnici sunt necesare: (1) demonstrarea mecanismului de sechestare a
contaminantului, (2) estimarea ratei de atenuare, (3) estimarea capacităţii de atenuare a poluanţilor
solizi acviferi, (4) evaluarea potenţialului de reversibilitate (Wilkin, 2008). Kerndorff şi colab.
(2008) au constatat că impactul atenuării naturale este foarte puternic în special în siturile izolate de
ecosistemele adiacente, unde concentraţiile multor substanţe emise scad sub nivelul de toxicitate pe
o distanţă de peste 200m, în timp ce intensitatea emisiilor multor substanţe care se găsesc în iazurile
de decantare sau haldele de steril, poate creşte semnificativ şi să se extindă pe o perioadă mai mare
de 20 de ani. Când atenuarea naturală se aplică unor zone poluate cu substanţe radioactive (de
exemplu radon), foarte eficientă este amplasarea unui sistem de acoperire peste iazul de decantare,
în scopul atenuării emisiei de radiaţii. Un astfel de sistem de acoperire poate de asemenea să
funcţioneze ca o barieră care să prevină infiltrarea apei de ploaie în interiorul materialului haldat
precum şi eroziunea produsă de vânt sau apă. La implementarea acestui sistem de acoperire sunt
necesare activităţi de monitorizare şi întreţinere pentru a asigura eficienţa pe termen lung (Dinis,
2008).

Când este luată decizia de a lăsa această remediere pasivă să se deruleze, este mai întâi necesară
caracterizarea zonei, şi apoi monitorizarea pe toată durata remedierii pentru a putea evalua dacă
procesul de atenuare naturală este eficient. Avantajele atenuării naturale constau în faptul că
procesele care au loc sunt naturale, ceea ce asigură o perturbare minimă, iar costurile sunt foarte
mici, fiind necesară doar monitorizarea zonei pentru a urmări evoluţia procesului de atenuare; în
cazuri particulare este posibil să fie necesare investigaţii detaliate pentru a evalua acest proces,
situaţie în care costurile pot să fie excesiv de mari. Un dezavantaj al atenuării naturale îl reprezintă
perioada foarte mare de timp necesară, metoda fiind considerată cea mai lentă, iar pe toată durata
acţiunii populaţiile atât umană cât şi animală sunt supuse unui risc pe termen lung.

4.4 Estimarea costurilor

Glass şi Lasat (1999 şi 2004) au estimat costurile diferitelor procedee de remediere a zonelor
poluate cu metale (tabelul 4.5). Este necesar însă să precizăm faptul că aceste costuri pot varia în
funcţie de concentraţia contaminantului, proprietăţile solului şi de condiţiile zonei contaminate.

Tabelul 4.5 Costuri estimative pentru remedierea zonelor poluate, utilizând diferite tehnologii
Tratament Cost ($/tona) Factori suplimentari/scumpiri
Vitrificare 75 - 425 Monitorizare pe termen lung
Utilizarea haldelor de steril 100 - 500 Transport/excavare/monitorizare
Tratament chimic 100 - 500 Reciclarea contaminanţilor
Electrocinetică 20 - 200 Monitorizare
Fitoextracţie 5- 40 Monitorizare

În tabelul 4.6 sunt prezentate mai detaliat costurile pentru câteva tehnici de remediere
convenţionale, comparate cu cele pentru aplicarea fitoremedierii, incluzând şi operaţiile de
întreţinere, tratament, monitorizare şi raportare pentru remedierea sitului Emmell's Septic Landfill
localizat în zona rezidenţială Galloway Township, Atlantic County, New Jersey (Kenney şi White,
2007).

84
 Tabelul 4.6 Costuri asociate remedierii apei subterane şi solului (dolari SUA) (adaptată după
Kenney şi White, 2007), *n.e.= neevaluat
Tehnici de remediere
Operatii efectuate Stripare cu Utilizarea Excavare Fitoremediere
aer surfactanţilor
Închiriere de aparatură 121.900 135.400 5.620.000 31.195
Costuri de laborator 41.940 43.810 61.010 33.300
Echipamente şi materiale 102 102 n.e. 71.880
Tratament 402.300 452.800 n.e. 1013
Monitorizare şi raportare 85.720 85.720 n.e.* n.e.

În concluzie, putem sublinia că tehnologiile convenţionale utilizate pentru remedierea in situ sau ex
situ sunt de regulă costisitoare şi distructive. Un număr mare de tehnici s-a dezvoltat utilizând
aceste procedee, dar numai câteva au fost aplicate cu succes la scară de teren. Este necesar să
subliniem de asemenea că restaurarea proprietăţilor originale ale solului nu poate fi niciodată
realizată, în special după utilizarea metodelor fizice sau fizico-chimice. Cu toate acestea, se poate
obţine o restaurare acceptabilă a proprietăţilor solului atunci când se utilizează cele mai eficiente
tehnologii aplicate diferenţiat în funcţie de tipul de sol şi respectiv de concentraţia poluantului.
Pentru a diferenţia între avantajele şi dezavantajele tehnicilor convenţionale prin comparaţie cu
tehnicile de fitoremediere, prezentăm schema din figura 4.8.

Ecosistem poluat

Remediere conventionala Fitoemediere

• Excavare • Utilizarea plantelor
• Tehnici ex-situ • Tehnici in-situ
• Tratament sau depozitare • Utilizate ca sursa de energie

Aplicabile in cazul poluarii excesive Aplicabile in cazul poluarii moderate

Remedierea este rapida Remedierea este de lunga durata

- Pentru contaminanti in forma difuza;

- Pentru contaminanti in forma concentrata;
- Utilizabila pentru suprafete mari;
- Utilizabila pentru suprafete mici;
- Se pastreaza structura solului;
- Se pierde structura solului;
- Costuri similare cu cele ale practicarii
- Costuri ridicate.
activitatilor agricol.

Figura 4.8 Comparaţie între metodele de remediere convenţionale şi tehnicile de fitoremediere

practicabile pentru remedierea solurilor poluate cu metale (schemă adaptată de Van Slycken şi
colab., 2009, citat de Witters şi colab., 2009)
Referinte bibliografice
1. Adriano, D.C., Chlopecka, A., Kaplan, D.I. (1998) Role of soil chemistry in soil remediationand ecosystem
conservation, in Soil Chemistry and Ecosystem Health, Huang, P.M., Ed., SSSA Special Publ., 52, 261
2. Alexander, M. (1994) Biodegradation and Bioremediation, Academic Press, New York
3. von Alten, H., B. Blal, J.C. Dodd, F. Feldmann, M. Vosatka (2002) Qualitz control of arbuscular mycorrhizal fungi
inoculum in Europe, Mycorrhizal Technology in Agriculture, ed by Gianinazzi, H. Schüepp, J.M. Barea and K.
Haselwandter, Birkhäuser Verlag/Schwitzerland, pp 296
4. Ammar, S., Abdelhedi, R., Flox, C., Arias, C., Brillas, E. (2006) Electrochemical degradation of the dye indigo
carmine at boron-doped diamond anode for wastewaters remediation, Environ. Chem. Lett. 4: 229–233
5. Alpaslan, B.si Yukselen, M.A. (2002), Remediation of Lead Contaminated Soils by Stabilization/Solidification,
Water, Air, and Soil Pollution 133: 253–263, Kluwer Academic Publishers
6. Andreottola, G., Bonomo, L., Gioannis, G., Ferrarese, E., Muntoni, A., Polettini A., Pomi, R., Saponaro, S. (2010)
Lab-scale feasibility tests for sediment treatment using different physico-chemical techniques, J. Soils Sediments
10, 142–150

85
7. Barbu, C. şi Sand, C. (2007), Teoria şi Practica Modernă a remedierii solurilor poluate cu metale grele, Editura
Alma Mater, Sibiu, pp 189
8. Barrer, R.M. (1978) Zeolites and Clay Minerals as Sorbents and Molecular Sieves Academic Press, New York. 497
9. Brunori C., Cremisini C., Massanisso P., Pinto, Torricelli L. (2005) Reuse of a treated red mud bauxite waste:
studies on environmental compatibility J. Hazard. Mater B, 117, 55-63
10. Cao X, Dermatas D, Xu X, Shen G (2008): Immobilization of Lead in Shooting Range Soils by Means of Cement,
Quicklime, and Phosphate Amendments. Env. Sci. Pollut. Res. 15, 120–127
11. CCME „Canadian Council of Ministers of the Environment” (1999a) A protocol for the Derivation of
Envoronmental and Human Health Soil Quality Guidelines. Report no. CCME – EPS101E: Environment
Protection Publications. Winnipeg, MA
12. Cooper, J., Anthony Bolbot, J., Saini, S., Setford, S.J. (2007) Electrochemical Method for the Rapid on Site
Screening of Cadmium and Lead in Soil and Water Samples, Air. Soil Pollut., 179, 183–195
13. Chun, Y.Y., Kheireddine, M. A., Wan Mohd Ashri Wan Daud (2008) Enhanced Adsorbtion of Heavy Metal Ions
Onto Polzethzleneimine-Impregnated Palm Shell Activated Carbon: Equilibrium Studies, Water Air Soil Pollut.
192, 337-348
14. Chung, B.H. I., Chun, B.S., Si Lee, Y.J. (2006) The Combined Electrokinetic and Ultrasonic Remediation of Sand
Contaminated with Heavy Metal and Organic Substance, KSCE J. Civil Eng., 10, 325-331
15. Cookson, J.R., Jr. (1995) Bioremediation engineering-Design and application. McGraw-Hill, Inc., New York, NY.
524 pp.
16. Damian, F., Damian, G. (2007) Detoxification of Heavy Metal Contaminated Soils, Am. J.Environ. Sci. 3, 193-198
17. Cho,D., Youn, S.-H., Rhee, I. H. (2004), Interaction of b-Cyclodextrin with Lipophilic Ring Compounds
Deposited in a Sandy Soil Matrix during Flushing, Korean J. Chem. Eng. 21, 389-397
18. Diels, L. Vanbroechoven, K. (2008) Remediation of Metal and Metalloid Contaminated Groundwater, D. Annable
et al. (eds.), Methods and Techniques for Cleaning-up Contaminated Sites, pp. 1–23, 2008 Springer.
19. Dinis, M., Fiuza, A. (2008) Simulation of the Radon Flux Attenuation in Uranium Tailings Piles, M.D. Annable et
al. (eds.), Methods and Techniques for Cleaning-up Contaminated Sites, 129–136. 2008 SpringeR
20. Dudzinska, M.R. (2005) Polychlorinated Dibenzo-P-Dioxins (PCDDs) and Dibenzofurans (PCDFs) in Sewage and
Sludge of MWTP, Chemistry for the Protection of the Environment 4, Environn Sci. Res., 59, 203-213
21. EPA (1989) Bioremediation of contaminated surface soils. Robert S. Kerr Environmental research laboratory.
EPA/600/9-89/073.
22. EPA, Capitolul 7, 1994: http://www.epa.gov/oust/pubs/tum_ch7.pdf
23. EPA. (2000). Introduction to phytoremediation. EPA 600-R-99-107.
24. EPA 600/R-08/093 | September 2008 | www.epa.gov/ada, Field Application of a Permeable Reactive Barrier
for Treatment of Arsenic in Ground Water
25. Farcasanu, I.C., Mizunuma, M., Nishiyama, F., Miyakawa, T. (2005) Role of L-histidine in conferring tolerance to
Ni2+ in Sacchromyces cerevisiae cells. Biosci. Biotechnol. Biochem., 69, 2343-2348
26. Farcasanu, I.C., Oprea, E., Paraschivescu, C., Ruta, L., Avramescu, S. (2008) Manipulation of Ni 2+ tolerance of
Sacchromyces cerevisiae cells: a primary step to bioremediation by removal and recovery of Ni 2+ from
contaminated waters, Rev. Roum. Chim. 53, 647-651
27. Fjällborg, B., Dave (2004) Toxicity of Sb and Cu in sewage sludge to terrestrial plants (lettuce, oat, radish), and of
sludge elutriate to aquatic organisms (Daphnia and Lemna) and its interaction, Water, Air, Soil Pollut., 155, 3-20,
21 Glass, D.J. (1999a) Economic potential of remediation. In Phytoremediation of Toxic Metal: Using Plants to Clean
Up the Environment, eds. I. Raskin and B.D. Ensley, pp. 15-31, John Willey & Sons Inc., New York, NY.
22 Guo, G.,Zhou, Q., Ma, L. Q. (2006) Availability and assessment of fixing additives for the in situ remediation of
heavy metal contaminated soil?: A review, Environ. Monitor. Assess. 116, 513-528
23 Hanahan, C., McConchie, D., Pohl, J., Creelman, R., Clark, M., Stocksiek, C. (2004) Chemistry of seawater
neutralisation of bauxite refinery residues (red mud). Environ. Eng. Sci. 21, 125-38
24 Hanay, Ö, Hasar, H., Nacar Kocer, N., Aslan, S. (2008) Evaluation for Agricultural Usage with Speciation of
Heavy Metals in a Municipal Sewage Sludge, Bull. Environ. Contamina. Toxicol. 81, 42-46
25 Iturbe, R., Flores, C., Chavez, C., Bautista, G., Luis, G. (200) Remediation of Contaminated Soil Using Soil
Washing and Biopile Methodologies at a Field LevelTortesJSS - J Soils & Sediments 4, 115-122
26 Ibrahim, A. (2008) Planning and Realisation of Soil Remediation, Soil Pollution Part V, Springer Berlin
Heidelberg,, Chapter 13, pp. 265-281
27 ITRC (2005) Permeable Reactive Barriers: Lessons learned/ new directions. Interstate Technology and Regulatory
Council, Report PRB-4, Washington, DC
28 Pendias, K. (2001)Trace Elements in Soil and Plants, 3rd ed. Boca Raton, New York Washington, D.C, pp. 413.
29 Kelly, J., Champagne, P., Michel, F. (2007) Assessment of Metal Attenuation in a Natural Wetland System
Impacted by Alkaline Mine Tailings, Cobalt, Ontario, Canada, Michel Mine Water Environ 6, 181–190
30 Kenney, M., White, M. (2007) A cost- Benefit Model for Evaluating Remediation Alternatives at Superfund Sites
Incorporating the Value of Ecosystem Services, Chapter 5 in Reclaiming the Land, Springer
31 Kerndorff, H., Kuehn, S., Minden, T., Orlikowski, D., Struppe, T. (2008) Effects of natural attenuation processes
on groundwater contamination caused by abandoned waste sites in Berlin, Environ Geol. 55, 291–301

86
32 Kothe, E., Bergmann, H, Büchel, G. (2005) Molecular mechanisms in bio-geo-interaction: From a case study to
general mechanisms, J. Chemie der Erde 64, 7-21
33 Knox, A.S., Gamerdinger, A.P., Adriano, D.C., Kolka, R.K., and Kaplan, D.I.(1999) Sources and practices
contributing to soil contamination, in Bioremediation of Contaminated Soil, Am. Soc. Agron., Madison, WI, 53,
1999
34 Kobabayaski, J., Morii, F., Muramoto, S.(1974) Removal of cadmium from polluted soil with the chelating agent,
EDTA, Trace Subst. Environ. Health, 8, 179
35 Kostarelos C., Reale, D., Dermatas, D., Rao, E., Moon, D.H. (2006) Optimum dose of lime and fly ash for
treatment of hexavalent chromium-contaminated soil, Water, Air, â Soil Pollut.: Focus (2006) 6, 171-189
34. Kumarmait S., Nandhini, S. (2006) Bioavailability of metals in fly ash and their bioaccumulation in naturally
occurring vegetation: a pilot scale stuty, Environ. Monitor.Asses.116, 263–273
35. Lasat, M.M. (2002) The use of plants for the removal of toxic metals from contaminated soils: 2002011154, U. S.
environmental agency
36. Lasat, M. (2004). The Use of Plants for the Removal of Toxic Metals from Contaminated Soil. American
Association for the Advancement of Science Environmental Science and Engineering Fellow, reviewed by EPA,
pp. 33
37. Leppert, D. (1990) Heavy metal sorption with clinoptilolite zeolite: alternatives for treating contaminated soil and
water. Min. Eng. 42, 604– 608
38. Leung, K.T., Kandakumar, K., Sreekumari, K., Lee, H., Trevors, J.T. (2007) Biodegradation and Bioremediation
of Organic Pollutants in Soil, , in “Modern Soil Microbiology” second edition edited by Jan Dirk Van Elsas, Janet
K. Jansson, Jack T. Trevors, CRC press Taylor &Francis Group, Boca Raton, FL 33487-2742, pp 521-523
39. Masu, S., Lixandru, B., Demetrovici, L., Pricop, A. (2007) Influenta amendamentelor cu zeoliti suportati din soluri
poluate asupra bioacumularii de metale grele in tomate, Lucrări ştiinţifice Zootehnie şi Biotehnologii, vol. 40(1),
258-263
40. Matis, K.A., Zouboulis, A.I., Layaridis, N.K. (2003) Heavy metals removal by biosorbtion and flotation, Water,
Air, Soil Pollut.: Focus 3, 143–151
41. Merten, D., Kothe, E., Büchel, G. (2004) Studies on microbial heavy metal retention from uranium mine drainage
water with special emphasis on rare earth elements. Mine Water Environ., 23, 34-43
42. Moreno, N. Querol, X., Alastuey, A., Garsía-Sánchez, A., López Soler, A., Ayora, C (2001) Immobilization of
heavy metals in polluted soils by the addition of zeolotic material synthesized from coal fly ash,
http://www.flyash.info
43. Neagoe, A. (1999) Effects of tar contamination on the biological cycles of Mn, Zn, Cu and Mo in the Rositz area,
Thuringia, PhD Disertation Theses, Faculty of Farmacy and Biology, Friedrich Schiller University of Jena,
Germany.
44. Neagoe A, Ebenå, G., Carlsson, E. (2005) The effect of soil amendments on plant performance in an area affected
by acid mine drainage, Chemie der Erde 65 S1, 115-129
45. Neagoe, A., Merten, D., Iordache, V., Buechel, G. (2009). The effect of bioremediation methods involving
different degrees of soil disturbance on the export of metals by leaching and by plant uptake, Chemie der Erde-
Geochemistry, 69 S2, 57-73
46. Oliveira da Silva, A., Bocio, A, Trevilato, TMB, Takayanagui, A.M.M., Domingo, J.L., Segura-Muñoz, S.I.
(2007) Heavy Metals in Untreted/Treated Urban Effluent and Sludgefrom a Biological Wastewater Treatment
Plant. Env Sci Pollut Res 14, 483-489
47. Ottosen, L.M., Cristensen, I.V, Pedersen, A.J., Villumsen, A. (2005) Electrodialytic Remediation of Heavy Metal
Polluted Soil Chapter 21, Environmental Chemistry, part II, DOI 10.1007/3-540-26531-7_21, ISBN: 978-3-540-
22860-8
48. Pilon-Smits, E.A.H. (2005) Phytoremediation. Annu Rev Plant Biol 56, 15-39
49. Ponizovsky, A.A, Tsadilas, C.D.(2003) Lead(II) retention by Alfisol and clinoptilolite: cation balance and pH
effect, Geoderma 115, 303-312
50. Prasad, M.N.V., Freitas, H.M.O. (1999) Feasible biotechnological and bioremediation strategies for serpentine
soils and mine spoils, in: EJB Electronic Journal of Biotechnology, ISSN: 0717-3458, Universidad Catolica de
Valparaiso-Chile, pp. 20-34
51. Reddy, K.R., (2008) Physical and Chemical Groundwater Remediation Technologies, C.J.G. Darnault (ed.),
Overexploitation and Contamination of Shared, Groundwater Resources, Springer Science+Business Media B.V.
52. Regmi, G., Indraratna, B., Nghiem L. D. (2009) Long-term Performance of a Permeable Reactive Barrier in Acid
Sulphate Soil Terrain, Water Air Soil Pollut: Focus 9:409-419
53. Rittmann, B.E. (2004) Definition, objectives, and evaluation of natural attenuation, Biodegradation 15, 349–357
54. RTDP (Research and Technological Development Project (2000), Long -Term Perormance of PRB used for the
Remediation of Contaminated Groundwater, Reactive Materials and Attenuation Processes for RPBs, National
Technical University of Athens Department of Mining and Metallurgical Engineering Laboratory of Metallurgy
GR-157 80 Zografos, Athens, Greece
55. Ruta, L., Paraschivescu, C., Matache, M., Avramescu, S., Farcasanu, I.C.(2010) Removing heavy metals from
synthetic effluents using "kamikaze" Saccharomyces cerevisiae cells, Appl. Microbiol. Biotechnol. 85, 763-761

87
56. Sajwan, K.S., Punshon, T. , Seaman J.C. (2006) Production of Coal Combustion Products and Their Potential
Uses, in Coal Combustion Byproducts and Environmental Issues, Springer New York, ISBN 978-0-387-25865-2
(Print) 978-0-387-32177-6
57. Sas-Nowosielka, A., Kucharski, R., Pogrzeba, M., Malkowski, E. (2008) Soil Remediation Scenarios for Heavy
Metal Contaminated Soil, L. Simeonov and V. Sargsyan (eds.), © Springer Science-Business Media B.V. Soil
Chemical Pollution, Risk Assessment, Remediation and Security
58. van Slycken, S, Witters, N, Meers, E, Adriaensen, K, Thewys, T, Vangronsveld, J. et al (2009) Energy maize for
phytoremediation of metal-enriched soils and production of energy; Case: the Campine region (BE), AgSAP
conference, Integrated Assessment of Agriculture and Sustainable Development, Setting the agenda for Science
and Policy, March 10-12, 2009. Egmond Aan Zee, The Netherlands
59. Smith, J., Collins, Harold (2007) Management of Organisms and their Processes in Soils, pp. 471-514, Chapter 17
from Soil Microbial Ecology, and Biochemistru edited by Eldor, A. P., Third edition, Academic Press Elsevier
60. Sondermann, D.W., Knorpp, B. (2004) Legal aspects of natural attenuation in Germany, Biodegradation 15, 467-
473
61. Stănescu, R., Bobirică, L., Orbuleţ, O. (2006) Remedierea solurilor contaminate, Editura AGIR, Bucureşti, pp. 234
62. Scullion, J. (2006) Remediating polluted soils, Springer-Verlag Naturwissenschaften 93, 51–65
63. Sudilovskiy, P.S., Kagramanov, G.G., Trushin, A.M., Kolesnikov V.A. (2007) Use of membranes for heavy metal
cationic wastewater treatment: flotation and membrane filtration, Clean Techn. Environ. Policy 9, 189–198
64. Tencer ,Y., Idan, G., Strom, M., Nusinow, U., Banet, D, Cohen, E., Schröder, P., Shelef, O., Rachmilevitch, S.,
Soares, I., Gross, A., Golan-Goldhirsh, A. (2009) Establishment of a constructed wetland in extreme dryland,
Environ. Sci. Pollut. Res. 16, 862–875
65. Tsadilas, C.D., Dimoyiannis, D.G., Samaras, V. (1997) Effect of zeolite application and soil pH on cadmium
sorption in soils. Commun. Soil Sci. Plant Anal. 28, 1591-1602
66. Tuazon, D., Corder, G.D. (2008) Life cycle assessment of seawater neutralised red mud for treatment of acid mine
drainage, Resources, Conservation and Recycling 52,1307–1314
67. Twardowska, I., Stefaniak, S. (2006) Fly Ash as a Sealing Material for Spontaneous Combustion and Acid Rock
Drainage Prevention and Control, Book Chapter in Coal Combustion Byproducts and Environmental Issues,
Springer New York
68. US Environmental Protection Agency, 1986a. Guidelines for carcinogenic risk assessment. Federal Register 51,
CFR 2984, no. 185, 33992- 4003
69. US Environmental Protection Agency, 1986b. Guidelines for exposure assessment. Federal Register 51, CFR
2984, no. 185 (34), 041- 34, 054
70. US Environmental Protection Agency, 1989b. Exposure Factors Handbook. Office of Health and Environmental
Assessment, EPA/600/8- 89/043, Washington, DC
71. US Environmental Protection Agency, 1989c. Ecological Risk Assessment. A Review and Evaluation of Past
Practices in the Superfund and RCRA Programs. EPA- 230- 03- 89- 044, Office of Policy Planning and
Evaluation, Washington, DC
72. US Environmental Protection Agency (2007a) Monitored natural attenuation of inorganic contaminants in ground
water, vol 1. Technical basis for assessment. EPA/600/R-07/139, Office of Research and Development,
Cincinnati, OH, 77 pp
73. US Environmental Protection Agency (2007b) Monitored natural attenuation of inorganic contaminants in ground
water, vol 2. Assessment for non-radionuclides including arsenic, cadmium, chromium, copper, lead, nickel,
nitrate, perchlorate, and selenium. EPA/600/R-07/140, Office of Research and Development, Cincinnati, OH, 108
pp
74. Usman, A.R.A., Kuzyakov, Y., Stahr, K. (2004) Dynamics of organic C mineralization and the mobile fraction of
heavy metals in a calcarous soil incubated with organicv wastes, Water, Air, and Soil Pollut. 158, 401-418
75. Václavíková, M., Vitale, K., Gallios, G.P., Ivanicová, L. (Eds.) (2010) Water Treatment Technologies for the
Removal of High-Toxity Pollutants IX
76. Vangronsveld, J. (1999) Case studies in the field-arsenic contaminated kitchen gardens, in Metal-Contaminated
Soil: In situ Inactivation and Phytorestoration, Vangronsveld, J.,Cunningham, S.D., Eds., Springer Verlag, Berlin,
227
77. Voroney, R.P. (2007) The Soil Habitat, Chapter 2, pp. 25-49, in Soil Microbiology, Ecology, and Biochemistry,
Edited by Eldor, A.P., Third Edition, Academic Press Elsevier
78. Wenzel, W.W., Lombi, E., Adriano, D.C. (1999) Biogeochemical processes in the rhizosphere: role in
phytoremediation of metal polluted sites. In: Heavy metal stress in plants-From molecules to ecosystem. M.N.V.
Prasad and J. Hagemeyer (eds.) Springer-Verlag, Heidelberg, Berlin, New-York., pp. 273-303
79. Willey, N. (2006) Phytoremediation. Methods and Reviews, Humana Press, Totowa, New Jersey, pp 478
80. Wood, P.A. (1997) Remediation Methods for Contaminated Sites, In Contaminated Land and its Reclamation, eds.
R.E. Hester and R.M. Harrison, Issues in Environmental Science and Technology, no. 7, Royal Society of
Chemistry, Cambridge, UK, pp. 47-71
81. Wood, P.A. (2001) Remediation Methods for Contaminated Sites, In Assessment and Reclamation of
Contaminated Land, Issues in Environmental Science and Technology, no. 16, The Royal Society of Chemistry,
Cambridge, UK, pp. 115-139

88
82. Witters N., Van Slycken, S., Ruttens, A., Adriaensen, K., Meers, E., Meiresonne, L., Tack, F.M.G., Thewys, T.,
Laes, E., Vangronsveld, J. (2009) Short-Rotation Coppice of Willow for Phytoremediation of a Metal-
Contaminated Agricultural Area: A Sustainability Assessment, Bioenerg. Res. 2, 144–152
83. Wonyong, J., Aral, M. (2009) Multiphase Flow Fields in In-situ Air Sparging and its Effect on Remediation,
Transp Porous Med 76:99-119
84. Zijlstra, J.J.P., Bellò, V., Collu, L., Faux, D., Ruggeri, R. (2007) Passive treatment of AMD with a filter of
cemented porous pellets of transformed red mud, IMWA Symposium, Water in Mining Environments, R. Cidu &
F. Frau (Eds), 27th - 31st May 2007, Cagliari, Italy
85. Yanqun ZU (2008) Dissertation originale présentée en vue de l‟obtention du grade de docteur en sciences
agronomiques et ingénierie biologiqu, Communaute Française de Belgique Academie Universitaire Wallonie-
Europe Faculte Universitaire des Sciences Agronomiques de Gembloux , pp 2
86. Wilkin, R., Acree, S., Beak, D., Ross, R. Lee, T., Paul, C. (2008) Field Application of a Permeable Reactive
Barrier for Treatment of Arsenic in Ground Water, Ground Water and Ecosystems Restoration Division, EPA
600/R-08/093, www.epa.gov/ada, pp. 65
87. *Anexa 9 - Reabilitarea haldelor de roci sterile şi a iazurilor de decantare, 2008”: http://openpdf.com/ebook/iazuri-
pdf.html

89
5.Tehnici ecologice pentru remedierea zonelor poluate

Conceptul utilizării plantelor pentru a remedia zonele poluate nu este unul nou. Este documentat
faptul că plantele au fost propuse pentru tratarea apelor uzate în urmă cu trei sute de ani (Hartman,
1975, citat de Lasat, 2002). La sfârşitul secolului 19, Thlaspi caerulescens şi Viola calamaria au
fost primele specii de plante găsite ca fiind acumulatoare de concentraţii mari de metale (Baumann,
1985, citat de Lasat, 2002 ). În 1935, Byers a raportat că plantele din genul Astragalus au fost
capabile să acumuleze până la 0,6% Se, în biomasa uscată. Conform studiilor efectuate de Lasat,
2000, un deceniu mai târziu, Minguzzi şi Vergano (1948) au identificat plante capabile să
acumuleze până la 1% Ni, în tulpini. În anul 1977, Rascio (citat de Lasat, 2002) a raportat toleranţa
şi acumularea de zinc în tulpinile de Thlaspi caerulescens. De-a lungul timpului au existat raportări
secvenţiale cu privire la identificarea hiperacumulatorilor de Cd, Cu şi Mn, însă s-a considerat
necesară investigarea şi confirmarea existenţei plantelor hiperacumulatoare de metale, altele decât
Cd, Ni, Se şi Zn (Salt şi colab., 1995). În ciuda succesului semnificativ, mecanismele plantelor care
permit extracţia de metale nu au fost în totalitate înţelese. În plus, aspecte relevante aplicative cum
ar fi efectul practicilor agronomice asupra îndepărtării metalelor cu ajutorul plantelor, sunt în mare
măsură neînţelese (Lasat, 2002). Este evident faptul că ajungerea la maturitate a practicilor de
fitoextracţie, care să poată fi utilizate ca practici comerciale, depinde în ultimă instanţă de
elucidarea mecanismelor plantelor şi de aplicarea practicilor agronomice adecvate. Astfel,
remedierea zonelor poluate în mod particular cu metale, utilizând plantele şi diferitele practici
agronomice, poate fi consideră şi astăzi o provocare pentru cercetători.

Fitoextracţia şi bioremedierea par să fie extrem de promiţătoare atunci când se utilizează plante
hiperacumulatoare de metale şi în mod special, când se utilizează plante transgenice35 sau o
combinaţie a utilizării plantelor transgenice cu fungi micorizanţi (Neagoe, date nepublicate).
Problema de interes în aplicarea tehnicilor de remediere este costul acestora. Aşa cum s-a arătat şi
în capitolul 4, tehnicile de fitoremediere sunt mult mai puţin costisitoare, în comparaţie cu cele
bazate pe tehnologii convenţionale. Cu toate acestea, McGrath (1996) a declarat că un cost total al
utilizării unor tehnici bazate pe plante nu poate fi cunoscut până nu se ajunge la oferirea şi aplicarea
unei tehnologii mature. În prezent, cererea pentru tehnologiile de fitoextracţie este de a creşte
biomasa (recolta) plantelor capabile să hiperacumuleze metale şi de a creşte mobilitatea metalelor în
sol. Cercetări recente arată interesul pentru diverse tehnici de fitostabilizare a metalelor în sol, astfel
încât translocarea lor în plante să fie foarte lentă, fără să permită însă percolarea în pânza freatică
(Kothe şi colab., 2005; Neagoe şi colab. 2004, 2005 şi 2009).

Fitoremedierea este definită ca o tehnologie de remediere a ecosistemelor poluate utilizând plante

pentru a remedia parţial sau substanţial poluarea solurilor, nămolurilor, sedimentelor, apelor
subterane, apelor de suprafaţă şi apelor reziduale.

Fitoremedierea utilizează o varietate de procese biologice ale plantelor şi caracteristicile fiziologice

ale acestora, pentru a ajuta în remedierea zonelor poluate. Această tehnologie mai este de asemenea
cunoscută şi sub denumirea de remedierea verde (eng. “green remediation”), botano-remediere,
agro-remediere, sau remediere vegetativă. Fitoremedierea se bazează pe o continuare a proceselor
deja existente în diferitele ecosisteme, cu alte procese care se produc la diferite grade de
contaminare, în diferite condiţii, medii, contaminanţi şi specii de plante.

În literatura de specialitate se poate întâlni o varietate de termeni care explică aceste procese. În
acest material vor fi definiţi termeni convenţional utilizaţi în introducerea şi conceptualizarea
proceselor care se petrec pe durata fitoremedierii. Varietatea proceselor descrise utilizând aceşti

35
Plante transgenice = plante modificate genetic

90
termeni, tind însă să se suprapună într-o anumită măsură şi să se producă în diferite proporţii pe
perioada fitoremedierii.

Fitoremedierea cuprinde un număr de metode diferite, aşa cum se poate observa din tabelul 5.1 şi
figura 5.1, care pot conduce la îndepărtarea contaminanţilor (prin acumulare sau disipare),
imobilizarea sau degradarea acestora.

Acumularea - este utilizată în scopul controlării sau îndepărtării contaminanţilor organici/sau

metalelor, şi cuprinde:
a) Fitoextracţia - preluarea sau acumularea contaminantului pentru a fi îndepărtat;
b) Rizofiltrarea - adsorbţia contaminantului pe rădăcini pentru a-l controla şi/sau îndepărta;

Disiparea - utilizată în scopul îndepărtării contaminanţilor organici şi/sau anorganici în atmosferă şi

este cunoscută ca tehnică de fitovolatilizare.
a) Fitovolatilizarea - preluarea contaminanţilor şi volatilizarea lor;

Imobilizarea - utilizata în scopul controlării contaminanţilor organici şi/sau anorganici, şi se

subîmparte în:
a) Fitostabilizarea - imobilizarea contaminanţilor în sol;
b) Controlul hidraulic - controlul fluxului de apă subterană prin preluarea apei de către plante;

Degradarea - utilizată în scopul distrugerii sau alterării contaminanţilor organici, şi cuprinde:

a) Rizodegradarea - creşterea biodegradării în zona subterană, în sistemul radicular, cu ajutoru
microorganismelor;
b) Fitodegradarea - preluarea, metabolizarea şi degradarea contaminaţilor cu ajutorul enzimelor
produse şi eliberate de către plante.

În acest material sunt descrise diferitele forme de fitoremediere. Indiferent de metoda de

fitoremediere aplicată, este necesar să ne asigurăm că nu poate să aibă loc un transfer nedorit de
contaminanţi în mediu. Fitoremedierea este potenţial aplicabilă pentru o varietate de contaminanţi,
incluzând metalele, radionuclizii, hidrocarburile petroliere, solvenţii cloruraţi, nutrienţii,
pentaclorofenolii (eng. PCP), hidrocarburile policiclice aromate (eng. PAH), etc. Procedeele de
degradare (fitodegradare şi rizodegradare) şi disipare (fitovolatilizare) sunt specifice poluanţilor
organici. Diferenţa majoră dintre acestea şi celelalte procedee aplicabile metalelor sau
radionuclizilor constă în mineralizarea completă a poluantului, după degradare (Bruce, 2001; Vanek
şi colab., 2010).

Tabelul 5.1 Diferite mecanisme ale fitoremedierii

(sursa: Ghosh şi Singh, 2005)
Proces Mecanism Contaminant

Rizofiltrare Acumulare organic

la nivel de anorganic
rizosfera
Fitostabilizare Complexare anorganic
Fitoextractie Hiperacumulare anorganic
Fitovolatilizare Volatilizare organic
prin frunze anorganic

91
 Fitovolatilizare

Fitoextractie

Exudatul plantei

Fitostabilizare Bacterii

Metale Rizofiltrare

Figura 5.1 Reprezentare schematică a

mecanismelor de fitoremediere (adaptare
după Shilev şi colab, 2009)

Fitoremedierea necesită un efort mai mare decât simpla cultivare de plante cu o întreţinere minimă,
şi cu asumarea faptului că vor dispărea contaminanţii. Fitoremedierea necesită o înţelegere a
proceselor care au loc, selectarea plantelor, şi întregul efort care trebuie făcut în scopul susţinerii
dezvoltării plantelor. Tinând seamă de numărul mare de cercetători preocupaţi de astfel de
probleme, se poate spune că a fost studiat până în prezent un număr foarte scăzut de specii de
plante. Este foarte important să fie efectuată o analiză a cunoaşterii, înanite de selectarea celor mai
potrivite specii de plante. Extrapolarea rezultatelor de la experimentele hidroponice36 la cele
derulate în camerele de vegetaţie, mezocosmuri, până la condiţii de teren, necesită multă prudenţă.
Înainte de a decide să se aplice tehnologia de remediere la scară mare, este obligatorie efectuarea
unor studii suplimentare ale condiţiilor din teren. Verificarea aplicabilităţii şi eficienţei remedierii
este posibil să fie necesară pentru ecosisteme specifice, cel puţin până când tehnologia devine ferm
demonstrată şi stabilită. Fitoremedierea necesită un angajament faţă de autorităţile locale şi
respectiv faţă de populaţia din zonă, precum şi resurse şi timp, dar are potenţialul de a oferi costuri
scăzute, fiind considerată o alternativă la tehnologiile convenţionale de remediere.

Descrierea pe scurt a procedeelor de fitoremediere

Există diferite forme de fitoremediere care vor fi tratate în acest material. Definind aceste forme
este util să se clarifice şi să se înţeleagă diferitele procese care pot avea loc datorită vegetaţiei, să se
ştie ce se întamplă cu un contaminant, unde se poate aplica procedeul de remediere, şi ce trebuie
făcut pentru fitoremedierea efectivă. Diferitele forme ale fitoremedierii pot fi aplicate pentru
contaminanţi specifici sau medii contaminate, şi pot necesita utilizarea unor specii diferite de
plante37.

36
Experimente hidroponice = hidroculturi
37
Nota: termenii “plante” şi “vegetaţie” vor fi utilizaţi interschimbabil pentru a indica întreaga viaţă a plantei, orice fel
de arbori, ierburi, arbuşti, sau alte forme.

92
5.1 Acumularea

a) Fitoextracţia constă în utilizarea plantelor pentru preluarea contaminanţilor prin intermediul

rădăcinilor, cu acumularea lor ulterioară în partea supraterană a acestora, în general urmată de
recoltarea şi eliminarea biomasei plantelor. Este un procedeu de îndepărtare a contaminanţilor.
Fitoextracţia este un procedeu care se aplică în primul rând metalelor (ex. Ag, Al, Cd, Co, Cr, Cu,
Hg, Mn, Mo, Ni, Pb, Zn, Sn, etc.) dar şi metaloizilor (ex. As, Se), radionuclizilor (ex. 90Sr, 95Nb,
137
Cs, 99Tc, 106Ru, 144Ce, 226,228Ra, 239-240Pu,241Am, 228,230,232Th, 244Cm, 237Np, 234U, 238U), şi
nemetalelor (ex. B) (Salt şi colab. 1995; Bruce, 2001; Lasat, 2002; Dushenkov, 2003; Eapen și
colab., 2007; Sumatecs, 2007; Ibrahim, 2008; Shilev şi colab., 2009). Fitoextracţia este o metodă
care în general nu se recomandă pentru remedierea zonelor poluate cu substanţe organice sau
nutrienţi. Compuşii organici pot fi metabolizaţi, modificaţi, sau volatilizaţi de către plante,
fenomene care previn posibilitatea de acumulare a lor în plante. Cu toate acestea, câteva studii au
arătat că a fost posibilă acumularea unor compuşi organici nealteraţi, în partea supraterană a
plantelor (Lasat, 2000).
Compartimentul ţintă este în general solul, deşi contaminanţii din sediment şi nămol pot fi de
asemenea supuşi fenomenului de fitoextracţie. Apa de suprafaţă sau apa subterană bogate în metale
solubile pot fi supuse purificării prin fitoextracţie, probabil în combinaţie cu rizofiltrarea.

Fitoextracţia este de asemenea cunoscută şi sub denumirea de fitoacumulare, fitoabsorbţie sau

fitosechestrare (procedee care pot fi aplicate pentru acumularea contaminanţilor în rădăcini).

Întâlnim deseori în literatura de specialitate termenul de fitoremediere definit ca un fenomen de

extracţie a metalelor prin utilizarea plantelor.Totuşi, pot exista aşa cum se va putea găsi în acest
material, multe tipuri de fitoremediere, astfel, putem preciza că fitoremedierea rămâne un termen
mult mai larg definit. Fitoextracţia se referă de asemenea la fitominerit sau biominerit. O definiţie
limitată a termenului de fitominerit constă în utilizarea plantelor pentru a obţine o producţie
economică de metale, atât din solurile contaminate cât şi din solurile care prezintă natural o
concentraţie mare de metale (Brooks şi colab., 1998; Chaney şi colab., 2000). Această aplicaţie mult
mai specializată nu va fi însă detaliată deoarece scopul acestui material este de a lămuri posibilele
tehnici de remediere a zonelor puternic poluate.

Este cunoscut faptul că metalele grele sunt în general fitotoxice pentru plante, cu toate acestea,
există plante care sunt capabile să absoarbă/acumuleze metalele în diferitele lor ţesuturi şi sunt
utilizate cu succes pe soluri bogate în metale grele, fiind cunoscute sub numele de plante
hiperacumulatoare. Acest termen a fost pentru prima dată menţionat de Brooks şi colab., 1977
(citat de Vamerali şi colab., 2010) pentru a descrie plantele care sunt capabile să acumuleze în
frunze un procent mai mare de 0,1% Ni. De-a lungul mai multor ani a fost identificat un număr
relativ mare de plante metal-tolerante sau metal-acumulatoare. Aceste specii sunt capabile să
acumuleze un metal dintr-un sol foarte poluat într-o concentraţie extrem de mare (de peste 100 până
la 1000 de ori mai mare în comparaţie cu alte plante crescute în acelaşi sol). Astfel, o plantă
hiperacumulatoare poate să concentreze >1 µg/g As, >10 µg/g Hg, >100 µg/g Cd, >1000 µg/g Co,
Cu, Ni şi Pb, >10.000 µg/g Mn şi Zn, 20.000 µg/g Cr, (Bruce 2001; SUMATECS, 2007; Eapen şi
colab, 2007; Vamerali şi colab., 2010). Suplimentar, se ţine seamă şi de valoarea factorului de
transfer (FT38 >1) şi uneori de factorul de bioacumulare (FB39 >1) (McGrath şi Zhao, 2003; Pilon-
Smits, 2005). Wang şi colab. (2009) susţin însă că FB >1 este practic imposibil de atins, motiv
pentru care atunci când clasifică plantele cu potenţial hiperacumulator, face abstracţie de acest
factor. Atunci când FT <1, plantele sunt recomandate pentru procesul de fitostabilizare (Yoon şi
colab., 2006).

38
FT = factor de transfer exprimat ca raport între concentraţia metalelor din tuplini şi cea din rădăcini
39
FB = factor de bioacumulare exprimat ca raport între concentraţia metalelor din tulpini şi cea din sol

93
Este cunoscut faptul că plantele prezintă răspusuri morfofiziologice diferite la contaminarea
solurilor cu metale, cele mai multe dintre ele sunt senzitive la concentraţii foarte scăzute, altele
dezvoltă toleranţă, şi doar un număr redus de plante pot hiperacumula metalele (Vamerali şi colab.,
2010). Aceste tipuri de plante sunt în general relativ rare şi au fost găsite numai în anumite zone,
localizate însă în întreaga lume. Cu toate acestea, sunt cunoscute aproximativ 400 de specii
aparţinând unui număr de familii de plante, cum ar fi de exemplu Asteraceae, Brassicaceae,
Caryophyllaceae, Poaceae, Violaceae şi Fabaceae care au abilitatea de a tolera concentraţii la un
nivel foarte înalt de metale grele în sol (Reeves şi Baker, 2000; Freeman şi colab., 2004; Kazakou,
2010). Aşadar, hipercacumulatorii sunt plante cu un endemism foarte accentuat, ceea ce duce uneori
la restricţionarea utilizării lor întrucât în zonele unde se dezvoltă nativ pot exista variaţii foarte mari
ale parametrilor fizici, chimici sau biologici, care nu pot fi reproduse în zonele care se doresc a fi
remediate. Astfel, este foarte necesar să se efectueze un screening sistematic al plantelor în
diferitele zone metalifere, ceea ce ar permite identificarea unor specii de plante rezistente pe variate
soluri poluate (Whiting şi colab., 2004).

În tabelul 5.2 sunt prezentate câteva dintre speciile de plante hipeacumulatoare şi potenţialul lor de
bioacumulare. Multe dintre aceste specii de plante acumulează Ni, aproape 30 dintre ele
acumulează Co, Cu sau Zn, şi numai câteva acumulează Mn, Cd, Se sau Hg. Plantele din familia
Brassicaceae sunt cele mai reprezentative metal-hiperacumulatoare, cunoscându-se un număr de 87
de specii clasificate ca fiind metal-hiperacumulatoare. Două specii de plante, respectiv Thlaspi
caerulescens şi Arabidopsis halleri au fost studiate intens pentru abilitatea lor de a hiperacumula
câteva metale grele, în special Zn, Cd şi Ni. Câteva specii din genul Thlapsi pot acumula în biomasa
tulpinilor mai mult de 30.000 µg/g Zn şi aproximativ 10.000 µg/g Cd, fără să prezinte semne de
toxicitate (nivelul acestor metale în tulpini fiind de regulă cuprins între 100 şi 200 µg/g Zn şi 0,1-10
µg/g Cd). Thlaspi caerulescens este utilizată în cele mai multe cazuri ca plantă model pentru studiul
mecanismelor de translocare a metalelor, acumulare, şi tolerare, şi pentru investigarea
mecanismelor fiziologice şi biochimice ale acumulării metalelor în plante (Dräger şi colab., 2004;
Marmiroli şi colab, 2006; Hammer şi colab., 20046; McGrath şi colab., 2006; Milner şi Kochian,
2008; Monsant şi colab., 2008; Plessl şi colab., 2010; Dessureault-Rompré şi colab., 2010).

O posibilă cauză fiziologică pentru hiperacumularea metalelor ar putea fi o strategie de toleranţă a

plantelor la concentraţii foarte ridicate de metale din sol. Altă potenţială cauză pentru
hiperacumularea metalelor include un posibil avantaj competitiv, un mijloc de a rezista la preluarea
unor concentraţii în cantitate excesivă de poluanţi, sau ca un mecanism de apărare împotriva
erbivorelor, sau patogenilor cum ar fi bacteriile sau fungii. Boyd (2010) a ajuns însă la concluzia că
efectul de apărare al plantelor, nu poate fi pus neaparat pe seama poluantului, dar a demonstrat prin
studiile sale că relaţia plante-erbivore s-a schimbat în favoarea plantelor. Pentru a identifica posibila
cauză a hiperacumulării metalelor grele de către astfel de plante, sunt necesare mai multe
investigaţii, procesele implicate în hiperacumulare nefiind pe deplin elucidate. În ultimii ani au fost
făcute eforturi în determinarea genelor şi proteinelor implicate în toleranţa şi acumularea metalelor
(Marmiroli şi colab, 2006; Vamerali şi colab., 2010). Nu este astfel clar dacă o plantă tolerantă faţă
de un metal, va induce toleranţa şi pentru alte metale, în schimb este demonstrat că
hiperacumulatori ai unui metal pot acumula şi altele, dacă acestea sunt prezente (de exemplu,
hiperacumulatorii de Cu sau Co pot hiperacumula ambele metale). Alţi hiperacumulatori pot prelua
numai un metal, chiar dacă mai sunt şi altele prezente (Brooks, 1998a; Boyd, 1998, citaţi de Bruce,
2001).

Deşi este foarte cunoscut fenomenul de translocare a metalelor din sol în plantă totuşi, metalele sunt
în general distribuite neregulat, la nivelul rădăcinilor rămănând în general o cantitate mult mai mare
de metale comparativ cu ţesuturile supraterane. Există însă o limită superioară a concentraţiilor de
metale care pot fi acumulate în rădăcinile plantelor. Kumar şi colab. (1995) au demonstrat că

94
preluarea de metale de către rădăcinile plantelor crescute într-o soluţie hidroponică poate ajunge la
o concentraţie maximă care nu poate fi depăşită nici dacă va creşte concentraţia de metale din
soluţie. Există şi excepţii în cazul unor specii de plate hiperacumulatoare în care acumularea este
maximă în frunze şi nu în rădăcini, de exemplu sp. Alyssum heldreichii (Brooks, 1998b).

Aşa cum s-a menţionat mai sus, se ştie că fitoextracţia se petrece în zona rădăcinilor plantelor, iar
adâncimea la care acestea pot pătrunde este relativ mică (aprox. 50 cm), aspect care poate
reprezenta o limitare a fenomenului de fitoextracţie. Un alt inconvenient în aplicarea procedeului de
fitoextracţie constă în interzicerea consumului plantelor utilizate de către populaţia animală sau
umană, deşi în multe cazuri, riscul este mic întrucât translocarea metalelor în cereale este limitată.
De exemplu, s-au găsit cantităţi neglijabile de Cd sau Cu în boabele de porumb sau în seminţele de
rapiţă crescute pe un sol cu poluare multiplă. De asemenea, s-au găsit concentraţii foarte mici de
metale în seminţele de floarea soarelui şi boabele de porumb în plantele cultivate în parcele
experimentale pe un sol poluat cu Cd, Pb, Cu, Mn şi Zn (Vamerali şi colab, 2010). Un alt
dezavantaj al utilizării hiperacumulatorilor constă în biomasa mică obţinută ca urmare a unei rate
mici de creştere. S-a demonstrat astfel că hiperacumlatorii au atât tulpinile cât şi rădăcinile foarte
mici, iar seminţele obţinute nu se comercializează (Vamerali şi colab., 2010). Este totuşi necesară
continuarea investigării hiperacumulatorilor în ideea obţinerii unor biomase mult mai mari fie prin
utilizarea plantelor transgenice, fie prin utilizarea unor strategii de fertilizare.

De asemenea, în tehnologiile de acumulare pot fi utilizate şi specii de plante sau arbori care nu sunt
hiperacumulatoare, dar prezintă o rată foarte mare de creştere, ceea ce duce la obţinerea unor
biomase mari care influenţează pozitiv fitoextracţia (Bruce, 2001). De exemplu porumbul (Zea
mays), specii de sorg (Sorghum bicolor), leguminoase precum alfalfa (Medicago sativa), salcia
(Salix sp.) au o rată mare de creştere şi sunt utilizate frecvent în tehnicile de eliminare a metalelor
din sol, chiar dacă acumulează concentraţii mai mici în comparaţie cu hiperacumulatorii.
Concentraţia de metale în aceste plante este multiplicată prin biomasă, ceea ce determină o
eliminare a unor cantităţi însemnate de metal (McGrath, 1998; Neagoe şi colab. 2005). În ce
priveşte eficienţa utilizării plantelor de câmp în procesul de fitoremediere se poate preciza că este
scăzută, dar potenţialul lor foarte mare de creştere în comparaţie cu hiperacumulatorii este
considerat pozitiv. Utilizând plante de câmp se obţine cu uşurinţă pe solul poluat o masă verde,
densă, ceea ce are efecte benefice asupra peisajului, dar are efect pozitiv şi în reducerea mobilităţii
poluanţilor către pânza freatică, şi eroziunea datorată vântului şi percolării apei (Vamerali şi colab.,
2010).

Totuşi, utilizând hiperacumulatori se poate elimina o cantitate mult mai mare de metale care
compensează biomasa lor mică. Decizia de a utiliza hiperacumulatorii în defavoarea plantelor care
nu sunt hiperacumulatoare necesită continuarea investigaţiilor cu privire la mecanismele care stau la
baza hiperacumulării şi extinderea cercetărilor de la scară de laborator la scară de teren.

95
Tabelul 5.2 Specii de plante hiperacumulatoare şi potenţialul lor de bioacumulare (adaptare după
Lasat, 2002; Eapen şi colab., 2007; Shah şi Nongkynrih, 2007, Vamerali şi colab., 2010)
Specia de plantă Element Conţinut în Bibliografie
frunze
(µg/g s.u.)
Thlaspi caerulescens Zn:Cd 39.600: 1.800 Reeves şi Brooks, 1983; Balker şi
Walker, 1990
Sedum alfredii H; Thlaspi sp.; Zn > 0,05% Yang şi colab., 2001
Cardaminopsis sp. > 10.000
Thlaspicaerulescence (Brassicaceae) 43.710 Eapen şi colab., 2007; Baker şi Walker
Thlaspi rotundifolium (Brassicaceae) 18.500 1990
Dichopetalum gelonioides (Brassicaceae) 30.000
Ipomea alpina, Elshoszia splenden Cu 12.300 Balker şi Walker, 1990;
Commelina communi, Brassica Juncea > 0,1% Yang şi colab., 1998;
Czern, Vallisneria americana Michs. > 0,1% Wang, 2004; McCutheon şi Schnoor,
> 1.000 2003; Terry şi Banuelos, 2000;
Aeollanthus subacaulis Eapen şi colab., 2007
13.700
Haumaniastrum robertii (Robyns) Co 10.200 Brooks, 1977; Li şi colab., 2009; Terry
Haumaniastum robertii (Lamiaceae) > 1.000 şi Banuelos, 2000;
Aeollanthus subacaulis (Lamiaceae) 10.232 Eapen şi colab., 2007;
Crotolaria cobalticola (Fabaceae) 4.300
30.100
Brassica Juncea Czern; Brassica napus, Cr > 20.000 McCutheon şi Schnoor, 2003;
Vallisneria americana Michs.; Salsola Zayed şi Terry, 2003
kali 2.9 x103 Gardea -Torresdey şi colab., 2005
Astragalus racemosus (Leguminosae) Se 14.900 Beath şi colab., 1937; Orser şi colab.
Lecithis ollaria (Lecithidiaceae) 18. 200 1999; Eapen şi colab., 2007

Sebertia acuminata Ni 25% in seva Jaffre şi colab., 1976; Morrison şi

Berkheya coddii, Alissum sp., Thlaspi sp. uscata colab., l980; Boyd, 2006; 2007; Terry
Berkheya codii (Asteraceae) > 1000 şi Banuelos, 2000;
Pentacalia spp. (Asteraceae) 11.600
Senecia spp. (Asteraceae) 16.600
Alyssium spp. (Brassicaceae) 11.000
Bornmuellera spp. (Brassicaceae) 1.280-29.400
Thlaspi spp. (Brassicaceae) 11.400-31.200
Psychotria coronata (Rubiaceae 2.000-31.000
25540
Agrostis castellana Boiss si Reuter Mn > 10.000 McCutheon şi Schnoor, 2003; Terry şi
Maystenus bureaviana (Celastraceae) 19.230 Banuelos, 2000; Xue şi colab.,2004;
Maystenus sebertiana (Celastraceae) 22.500 Eapen şi colab., 2007
Macadania Neurophylla (Proteaceae) 55.200
Pteris vitatta As > 0,1% Chen şi colab., 2002;
> 1.000 Wallance şi colab, 1980
22.6x103 Ma şi colab., 2001
Brasica pekinensis rucifer; Thlaspi Pb > 0,2% Xiong, 1998; Terry şi Banuelos, 2000
rotundifolium; Gaudin sp. Cepaefolium > 1.000
(Wulfen Rouy si Fouc); T. caerulescens J
si C Presl.; Alyssum wulfenienum Bernh.; 0,13 – 8,2 Reeves şi Brook 1983
Arrhenatherum elatius Beauv.; Festuca x103
ovina Minuartia verna
(Caryophyllaceae) Eapen şi colab., 2007
Agrostis tenuis (Poaceae) 20.000
Festuca ovina (Poaceae) 13.490
1.750
Brassica Juncea Cd > 0,01% Shu şi colab., 2004;
Thlaspi caerulescens > 100 Förstner, 1995;
Thlaspi caerulescens (Brassicaceae) 10x103 Lombi şi colab., 2001
Eapen şi colab., 2007

96
Calculându-se coeficientul de fitoextracţie (CF)40, s-a demonstrat că metalele sunt preluate de către
o specie de plantă, în cantităţi diferite. Astfel, Kumar şi colab. 1995 au demonstrat într-un studiu
efectuat în seră că acest coeficient calculat pe aceeaşi specie de plantă, muştarul indian (Brassica
juncea), a avut valori diferite (tabelul 5.3)

Tabelul 5.3 Coeficientul de fitoextracţie calculat pentru muştarul indian

(Brassica juncea)
Specia de plantă Brassica juncea
Metalul Cr Cd Ni Zn Cu Pb
Coeficientul de fitoextracţie (CF) 58 31 17 7 1,7 0,1

Eficienţa fitoextracţiei poate fi limitată de adsorbţia metalelor pe particulele de sol şi de

solubilitatea scăzută a metalelor. În vederea eficientizării procesului de fitoextracţie este necesară
aplicarea unor metode care să solubilizeze metalele grele, mărindu-le biodisponibilitatea, respectiv
capacitatea de a fi extrase de rădăcinile plantelor şi translocate în părţile supraterane ale acestora.
Astfel, metalele pot fi solubilizate prin amendarea solurilor cu substanţe capabile să formeze
complecşi solubili (detalii în capitolul 4). Aceste amendamente sunt de regulă agenţi de
complexare, aşa numiţii agenţi chelatori. Este documentat faptul că prin amendarea solului cu
agentul chelator EDTA este puternic influenţată preluarea de către salcia pletoasă (Salix
babylonica) şi translocarea în partea supraterană a Cr3+. S-a constatat că în diferite ţesuturi de salcie
pletoasă, complexul format în urma amendării solului cu EDTA, respectiv Cr3+- EDTA, este foarte
mobil (Xiao-Zhang Yu and Ji-Dong Gu, 2006).

Adăugarea de agenţi chelatori poate avea şi efecte negative, cum ar fi de exemplu solubilitatea mare
în apă, care conduce la percolarea către pânza freatică. Un alt posibil dezanvantaj al utilizării
acestora constă în faptul că în urma amendării solurilor, metalele sunt preluate de către plante
diferenţiat, ba chiar fiind posibil ca preluarea unor metale să crească, în timp ce a altora poate să
scadă. De exemplu, adăugarea de acid citric sau EDTA creşte preluarea de plumb, dar descreşte
preluarea de nichel în cazul hiperacumulatorul Berkheya coddii (Robinson şi colab., 1997). Astfel
de studii au fost efectuate cu precădere la scară mică (hidroculturi), constatându-se că extrapolarea
rezultatelor la nivel de sol a indus în eroare chiar şi atunci când s-au utilizat aceleaşi specii de
plante, datorită unei biodisponibilităţi mult mai mari a metalelor în soluţia hidroponică, comparată
cu aceea din sol. Mulţi liganzi sintetici şi compuşii lor cu metalele grele sunt toxici şi puţin foto,
chemo, sau biodegradabili. Un alt dezavantaj al utilizării liganzilor îl constituie efectul lor toxic
asupra microorganismelor din sol, dar şi asupra potenţialilor utilizatori ai acestora, respeciv
populaţia umană (Barbu şi Sand, 2004).

Se poate concluziona că folosirea agenţilor chelatori pe scară largă, deşi eficientă în ce priveşte
procesul de fitoextracţie, datorită dezavantajelor mai sus enumerate dar şi datorită costurilor
prohibitive asociate achiziţionării şi aplicării lor în sol, este posibil să fie restricţionată. În prezent,
cercetările continuă în scopul descoperirii de substanţe ieftine, dar care pot prezenta capacitatea de a
mări cât mai mult biodisponibilitatea metalelor grele, fără a afecta comunităţile microbiene, solul,
sau apa freatică (Barbu şi Sand, 2004).

S-a demonstrat în repetate experimente că trecerea de la testele efectuate cu succes în laborator,

deseori crează mari probleme la nivel de teren, coeficienţii de fitoextracţie a metalelor fiind mai
mici în teren decât în laborator. Au fost însă înregistrate şi succese ale aplicării fitoextracţiei în
teren la nivel de parcele experimentale (Prassad, 2003; Neagoe şi colab., 2005; SUMATECS,
2008).

40
coeficient de fitoextracţie = concentraţia metalelor în partea supraterană a plantelor raportată la concentraţia de metale
din sol

97
S-a constatat că unele specii de plante utilizează mecanisme identice sau diferite pentru a tolera
concentraţiile mari de metale din sol. În unele specii, toleranţa este posibilă prin prevenirea preluării
de metale toxice în celulele rădăcinilor. Aceste plante, cunoscute sub numele de (1) excluderi,
prezintă un potenţial mic de a extrage metalele. Astfel de excluderi pot fi de exemplu speciile
Festuca rubra sau Agrostis capilaris utilizate pentru a stabiliza eroziunea solurilor susceptibile de a
fi contaminate cu metale (SUMATECS, 2008; Neagoe, 2009). Un al doilea grup de plante
acumulatoare este cel al (2) hiperacumulatorilor, mai sus caracterizat. Aşa cum s-a arătat, aceste
plante nu previn intrarea metalelor în rădăcini. Speciile hiperacumulatoare utilizează mecanisme
specifice de detoxifiere, după ce acumulează în celulele lor concentraţii mari de metale. Aceste
mecanisme permit bioacumularea unor concentraţii extrem de mari de metale. Există şi un al treilea
grup de plante numite (3) indicatori, plante care nu sunt implicate în controlul preluării de metale
sau în al proceselor de transport. Creşterea acumulării de metale determină concentrarea lor la
nivelul rizosferei. Astfel de specii indicatoare au fost utilizate în prospecţiunile miniere, în scopul
de a găsi noi surse de minereuri.

Se poate concluziona că în procesul de fitoextracţie sunt dezirabile următoarele caracteristici ale

speciilor de plante: (1) să crească repede şi să producă o biomasă mare, (2) să prezinte un sistem
extins de rădăcini capabil să exploreze volume mari de sol, (3) să prezinte o toleranţă bună pentru
concentraţii mari de metale, (4) să prezinte un factor de transfer mare (FT >1), (5) adaptabilitate
pentru zone poluate situate în condiţii climatice diferite, (6) să poată fi uşor manageriate din punct
de vedere agricol. Deşi este foarte dificil ca toate aceste caracteristici să poată fi combinate, se
aplică frecvent cele două strategii de fitoextracţie şi anume, utilizarea hiperacumulatorilor, sau
speciile de plante cu biomasă mare.

Se impune astfel continuarea studierii plantelor acumulatoare care să aibă ca rezultat obţinerea unor
biomase mult mai mari şi/sau unei capacităţi mari de acumulare/detoxifiere a contaminanţilor fie
prin mutageneză şi inginerie genetică, fie prin utilizarea unor strategii de fertilizare. Mutageneza a
fost aplicată cu succes pe speciile mutante de floarea soarelui şi tutun, cultivate la scară de laborator
(Nehnevajova şi colab., 2007 şi 2009, citaţi de Mensh şi colab., 2009).

b) Rizofiltrarea cunoscută şi sub denumirea de fitofiltrare, este tehnica de îndepărtare a

contaminanţilor cu ajutorul rădăcinilor plantelor emergente sau submergente din apa de suprafaţă,
apele reziduale, sau apa subterană.

Poluanţii, în principal metalele (exemplu: Pb, Cd, Ni, Cu, Cr, V) dar şi radionuclizii (U, Cs, Sr) sunt
extraşi prin adsorbţie sau precipitare pe rădăcini, sau absorbţie în rădăcini, atunci când aceştia se
găsesc în soluţie, în zona rizosferică (Prasad şi Freitas, 2003; Jabeen, 2009). În mod natural,
exudatul rădăcinilor poate produce condiţii biogeochimice care constau în precipitarea
contaminanţilor pe suprafaţa acestora sau în masa de apă. Contaminantul poate să rămână pe
rădăcină, în interiorul rădăcinii, sau poate fi preluat şi translocat în interiorul altor părţi ale plantelor
în funcţie de natura contaminantului, de concentraţia acestuia şi de specia de plantă.

Întrucât platulele pot prelua metale, dar nu necesită lumină sau nutrienţi pentru germinare şi cresc
până la două săptămâni, este indicat să fie utilizate în procesul de rizofiltrare, obţinându-se în
pealabil hidroponic, în camere de vegetaţie. În momentul în care ating un anumit grad de maturitate
pot fi transplantate în bazine speciale, sau direct în mlaştina care urmează să fie decontaminată. Pe
măsură ce rădăcinile se saturează cu poluanţi, platulele sunt recoltate şi înlocuite cu altele.
Rizofiltrarea este un proces de îndepărtare a contaminantului din zona poluată, care este desăvârşită
după recoltarea rădăcinilor, şi dacă este necesar, a părţilor de plantă de deasupra apei, urmată de
eliminarea corespunzătoare a masei de plantă contaminată. Astfel, rizofiltrarea diferă de
fitostabilizarea care are loc în general în sol cu reţinerea contaminantul în zona rădăcinilor.

98
Rizofiltrarea şi fitoextracţia sunt similare şi fiecare dintre ele constau în acumularea
contaminantului în/sau pe plantă. Cu toate acestea, în rizofiltrare această acumulare poate avea loc
în rădăcini sau în părţi de plantă situate deasupra apei, în timp ce pentru fitoextracţia efectivă
acumularea are loc în partea supraterană a plantei, nu în rădăcini. În plus, rizofiltrarea diferă de
fitoextracţie prin faptul că iniţial contaminantul este în apă şi nu în sol.

Rizofiltrarea este în general aplicabilă în tratarea unor volume mari de apă cu o concentraţie scăzută
de contaminant (de ordinul a µg/kg). A fost pentru prima dată aplicată pentru metale (Pb, Cd, Cu,
Fe, Ni, Mn, Zn, Cr (VI) (Dushenkov şi colab., 1995 citat de Bruce, 2001 şi Padmavathiamma, 2007)
şi radionuclizi 90Sr, 137Cs, 238U, 236U (Dushenkov şi colab. 1997, citat de Bruce, 2001 şi
Padmavathiamma, 2007). În această tehnică pot fi utilizate atât plante acvatice cât şi terestre
(exemplu: alge, stuf, papură, floarea soarelui, etc). Pentru remedierea apelor uzate sunt utilizate cu
succes macrofitele, considerate componente importante ale sistemelor acvatice întrucât constituie
sursa de hrană pentru majoritatea nevertebratelor acvatice. Macrofitele prezintă o capacitate ridicată
de a acumula metalele, ele fiind considerate potenţiali transportatori ai metalelor grele din sistemele
acvatice. De-a lungul anilor, au fost raportate studii de acumulare a unor metale, cum ar fi de
exemplu Pb, Cd, Hg, Cr, şi Cu de către câteva specii de macrofite, ca de exemplu Hydrilla
verticillata, Potomogeton pectinatus, Vallisneria spiralis Salvinia molesta, Azolla pinnata, Marsilea
minuta şi Lemna sp. (Jana şi Chaudhari 1982; Abbasi şi Nipaney 1984; Gupta şi Devi, 1995; Wang
şi colab., 1997, citaţi de Bindu şi colab., 2010; Prassad, 2003; Neagoe şi colab., 2002;
Padmavathiamma şi colab., 2007).

Un dezavantaj al utilizării plantelor acvatice constă în conţinutul lor foarte ridicat în apă, ceea ce
complică etapa de compostare uscată sau incinerare. Astfel, în ultimii ani s-a recurs la utilizarea de
plante terestre care pot funcţiona ca un suport platforma pentru a face posibilă creşterea lor pe apă,
oferind avantajul unei biomase mari, o creştere rapidă şi un sistem radicular mai fibros şi mai lung,
acoperit de rădăcini firoase (eng. hairy roots”), în comparaţie cu plantele acvatice. În literatura de
specialitate sunt întâlnite cu precădere două plante terestre candidate la acest proces de rizofiltrare,
şi anume floarea soarelui (Helianthus annuus L.) şi muştarul indian (Brassica juncea Czern.) cu
ajutorul cărora se pot îndepărta metalele din apă. S-a constatat că dintr-o soluţie hidroponică s-au
putut elimina Cd, Cr, Cu,Ni, Pb, şi Zn utilizând muştarul indian, în timp ce Pb, U, 137Cs, şi 90Sr s-
au eliminat cu ajutorul florii soarelui (Padmavathiamma, 2007). Rizofiltrarea a fost aplicată şi la
nivel de scară-pilot pentru a îndepărta radionuclizii dintr-un eleşteu mic de lângă reactorul de la
Cernobîl, Ucraina, utilizând floarea soarelui care a fost crescută patru sau opt săptămâni într-un raft
de flotaţie pe eleşteu, şi bioacumularea obţinută a indicat faptul că acestă specie de plantă poate
îndepărta 137Cs şi 90Sr (Bruce, 2001; Barbu şi Sand, 2004).

De asemenea, acest procedeu a fost utilizat şi la scară mai mare de zonă umedă artificială, pentru
îndepărtarea drenării miniere acide, utilizând o varietate de plante acvatice. Astfel de zone umede se
construiesc de regulă peste un strat de piatră calcaroasă pentru a asigura neutralizarea drenării acide.
Într-un astfel de procedeu metalele sunt îndepărtate prin combinarea rizofiltrării cu fenomene de
adsorbţie, precipitare, reducere microbiană a sulfatului, filtrare, etc. Iniţial s-a utilizat ca plantă
Sphagnum,un bioacumulator de metale, însă mai târziu (Prassad, 2003) s-a demonstrat că macrofitele
care plutesc în masa apei precum şi macrofitele emergente (de exemplu Typha latifolia) sunt mult
mai des utilizate pentru că sunt mult mai rezistente la un pH acid şi la concentraţii foarte mari de
metale, cresc şi pot fi transportate cu multă uşurinţă. Zonele umede artificiale au fost utilizate cu
succes pentru Fe, Mn, Cu, Ni, şi Al. De asemenea, procedeul se poate utiliza şi în cazul zonelor umede
artificiale, dar cu eforturi mult mai mari, procesele fiind extrem de complexe.

În concluzie, este dezirabil ca plantele care se utilizează în procesul de rizofiltrare să prezinte un

sistem radicular bogat, întins pe o suprafaţă cât mai mare, să fie capabile să acumuleze şi să tolereze

99
cantităţi semnificative de metale, să poată fi uşor manipulate, să implice costuri scăzute şi să
producă în final cantităţi minime de reziduuri pentru a evita problemele legate de depozitare.

5.2 Disiparea

a) Fitovolatilizarea constă în preluarea contaminantului de către plante şi eliberarea lui treptată

sub formă de contaminant volatil, de produs de degradare volatil, sau sub o formă volatilă a
contaminantului iniţial nevolatil.

Pentru fitoremedierea efectivă, produsul de degradare sau forma modificată, volatilă, ar trebui să fie
mai puţin toxică decât contaminantul iniţial. Fitovolatilizarea este în primul rând un proces de
îndepărtare a contaminantului, transferând contaminantul din mediul original (apa subterană sau apa
din sol) în atmosferă. Cu toate acestea, au loc procese metabolice în interiorul plantelor, care pot
altera forma contaminantului, şi în unele cazuri duc la transformarea lui în forme mai puţin toxice.
Un exemplu include reducerea speciilor foarte toxice de mercur (metil mercur CH3-Hg+) la mercur
elementar Hg(0), mai puţin toxic. Aceste reacţii se produc în două etape şi la nivelul sedimentului,
sub influenţa microorganismelor capabile să producă enzime (organomercur liaza - MerB şi mercur
reductaza - MerA, detalii în subcapitolul 5.5.3).

MerB
R-CH2-Hg + H+ +
 R-CH3 + Hg(II) (5.1)

Bacteriile sintetizează o a doua enzimă mercur reductaza MerA, care catalizează reducerea
produsului anorganic Hg(II) la forma volatilă şi mult mai slab reactivă, Hg(0). Forma elementară
Hg(0) poade redeveni o problemă doar când sistemul biologic îl poate reoxida la Hg(II) (Sriprang şi
Murooka, 2007).

MerA
+
RSHg + NADPH  Hg(0) + RSH + NADP+ (5.2)

Un alt exemplu constă în transformarea microbiană a seleniului toxic sub formă de selenat SeO42−,
Se(VI) în selenit SeO32−, Se(IV) , forma chimică mult mai puţin toxică (Pilon-Smith, 2004;
Kashiwa şi colab., 2001, citat de Sriprang, 2007; Jabeen1, 2009). De exemplu, seleniul (Se) poate fi
preluat de specii din genul Brassica şi de alte plante caracteristice zonelor umede şi transformat
enzimatic într-o formă non-toxică eliberată în atmosferă ca urmare a volatilizării ei de către plante.
În unele cazuri, transferul contaminantului în atmosferă permite degradarea mult mai intensă şi mai
rapidă a acestuia, în comparaţie cu fitodegradarea. În procesul de fitovolatilizare este foarte
avantajoasă utilizarea arborilor datorită sistemului lor radicular foarte mare, durata mare de viaţă şi
producţiei extensive de litieră care serveşte la mărirea disponibilităţii metalelor în sol (Adler, 1996;
Prassad, 2003; Padmavathiamma, 2007).

Deoarece fitovolatilizarea constă în transferul contaminanţilor în atmosferă, este necesară o

evaluare de risc a impactului acestui transfer asupra ecosistemului şi asupra populaţiei umane.
Fitovolatilizarea poate să se producă în cazul unor contaminanţi anorganici solubili în apa
subterană, sol, sediment, sau nămol. Bruce (2001) şi Eapen şi colab. (2007) au raportat că au fost
utilizate în experimente de laborator platule transgenice (de exemplu: Nicotiana tabacum,
Arabidopsis thaliana, Liliodendron tulipifera, Brassica juncea, Brassica napus) care s-au dezvoltat
şi au rezistat la concentraţii mari de mercur, reuşind să volatilizeze aproximativ de trei ori mai mult
mercur decât cele nemodificate genetic, sau să fitovolatilizeze şi/sau să acumuleze seleniul.

Fitovolatilizarea poate să se producă de asemenea şi în cazul contaminanţilor organici, cum ar fi

TCE (tricloroetilena), în general în combinaţie cu alte procedee de fitoremediere. Preluarea de TCE

100
de către arbori este posibilă fără alterarea acestui contaminant organic, sau se poate produce
oxidarea TCE în interiorul arborilor, proces indicat de prezenţa metabolitilor oxidativi ai TCE.
Analiza aerului prelevat din jurul frunzelor indică faptul că un procent relativ mic de TCE aplicat se
poate elimina prin transpiraţia arborilor. Nu este încă suficient de clar în ce proporţie are loc
fitovolatilizarea TCE în diferite condiţii şi în diferite specii de plante. În alte studii însă, nu s-a
detectat eliminarea de TCE prin transpiraţie. Măsurarea transpiraţiei de TCE poate fi dificilă şi
măsurătorile trebuie să diferenţieze între volatilizarea din plante şi volatilizarea din sol. În plus, este
aproape clar că unele procedee de fitoremediere (rizodegradare, fitodegradare şi fitovolatilizare)
concurează în variate proporţii, depinzând de condiţiile de teren şi de plante (Bruce, 2001; Pilon-
Smith, 2005).

Fitovolatilizarea prezintă unele avantaje: contaminanţii pot fi transformaţi în forme mult mai puţin
toxice, pot fi eliberaţi în atmosferă atât ei cât şi metaboliţii lor, unde pot fi supuşi unor procese de
degradare naturală mult mai rapidă prin procesul de fitodegradare. Fitovolatilizarea prezintă şi
dezavantaje, de exemplu unele substanţe relativ toxice pot fi eliberate în atmosferă, motiv pentru
care este necesar un plan adecvat de utilizare a procedeului care poate să includă construcţia de
coridoare verzi, zone umede artificiale etc. (Prasasad, 2003; Padmavathiamma, 2007).

5.3 Imobilizarea

b) Fitostabilizarea constă în utilizarea vegetaţiei pentru remedierea in situ a solurilor care conţin
contaminanţi, prin modificarea condiţiilor chimice, biologice şi fizice ale solului.

Contaminanţii transportaţi în sol, sedimente sau nămoluri pot fi reduşi prin absorbţie sau acumulare
în rădăcini, adsorbţie pe rădăcini, precipitare, complexare, reducerea valenţelor metalelor în sol în
zona rădăcinilor, legarea pe humus (materia organică) prin procesele de humificare. În plus,
vegetaţia poate reduce efectul eroziunii solului provocată de vânt şi apă, prevenind astfel dispersia
contaminanţilor şi reducând sau prevenind generarea percolării.

Fitostabilizarea mai este cunoscută şi sub denumirea de inactivare in situ sau fitoimobilizare.
Cercetările care se bazează pe fitostabilizare se focalizează în general pe poluanţi anorganici, de
exemplu Pb, Cr şi Hg au fost identificate ca potenţialii candidaţi de top în tehnologia de
fitostabilizare (U.S. EPA, 1997, citat de Bruce, 2001). Există însă un potenţial de fitostabilizare
pentru mai mulţi poluanţi anorganici precum şi pentru cei organici. Câţiva contaminanţi organici
sau produşi metabolici secundari ai acestor contaminanţi pot fi ataşaţi sau încorporaţi în
componentele plantelor, cum ar fi de exemplu lignina. Această formă a fitostabilizării este
cunoscută sub denumirea de fitolignificare (Cunningham şi colab. 1995; Prassad, 2003). Diferenţa
majoră dintre aceste tehnologii constă în faptul că fitostabilizarea metalelor se aplică în general la
nivelul solului, în timp ce fitostabilizarea contaminanţilor organici prin fitolignificare se aplică în
partea supraterană a plantelor.

Metalele din zona rădăcinilor pot fi stabilizate prin schimbarea stării de oxidare, odată cu trecerea
de la forma solubilă la forma insolubilă, precipitarea fiind mediată de către rădăcini. Pentru
sedimentele nisipoase sau turbării care au o capacitate scăzută de tamponare, fitostabilizarea este
fezabilă doar în combinaţie cu aplicarea de oxid, hidroxid sau carbonat de calciu, compost organic,
etc. sau alte amendamente care pot preveni scăderea pH-ului (detalii în capitolul 4). pH-ul soluţiei
solului mai poate fi modificat şi prin producerea de CO2 de către activitatea microbiană care
degradează exudatul rădăcinilor plantelor, făcând posibilă modificarea solubilităţii şi mobilităţii
metalelor sau, având impact asupra disocierii compuşilor organici. Pe măsură ce se acumulează
materie organică (rădăcini, litieră) în solul superficial plantele pot fie să scadă, fie să crească
mobilizarea metalelor. Un alt factor care influenţează semnificativ proprietăţile
solului/sedimentului, respectiv fitostabilizarea, este litiera provenită de la copaci. S-a constatat în

101
urma unui experiment derulat într-o casă de vegetaţie că în urma descompunerii litierei a fost
afectată atât mobilitatea şi disponibilitatea metalelor, cât şi percolarea apei prin solul/sedimentul în
care litiera s-a descompus (Du Laing şi colab., 2008, citat de Bert şi colab., 2009).

Pentru a putea aplica această tehnologie de fitostabilizare este necesară o înţelegere profundă a
chimiei rizosferei, exudatului rădăcinilor, contaminanţilor şi fertilizatorilor sau amendamentelor
solului, pentru a preveni potenţialele efecte nedorite care ar putea duce la creşterea solubilizării
contaminanţilor şi la efectul de percolare. Cunningham şi colab. (1995) au indicat faptul că
fitostabilizarea are un succes mai mare când se aplică pe solurile cu o textură greoaie, şi cele cu un
conţinut mare în materie organică. Fitostabilizarea se aplică în general pe situri poluate care au
suprafeţe mari şi care prezintă o degradare foarte mare a solurilor, ca de exemplu un iaz de
decantare sau o haldă de steril pe care sunt depozitate reziduuri miniere, sau pe soluri afectate de
salinitate (provenite în general în urma poluării cu petrol). Recuperarea şi revegetarea solurilor
poluate ca urmare a practicării mineritului, ca şi a celor saline, a fost cercetată cu mulţi ani în urmă,
înainte de a exista conceptul de fitoremediere. Restabilirea vegetaţiei în astfel de zone este dificilă
din cauza fitotoxicităţii contaminanţilor, condiţiilor fizice ale solului, valorilor pH-ului, climatului
arid, sau lipsei de materie orgnică.

În urma aplicării procedeului de fitostabilizare va fi redusă eroziunea provocată de vânt şi apă,

dispersia ulterioară a contaminanţilor în sol, cât şi promovarea restaurării ecosistemelor locale. Se
recomandă aplicarea fitostabilizării în special în cazul siturilor poluate cu radionuclizi unde se
doreşte menţinerea contaminanţilor în zona poluată, pentru a preveni o contaminare secundară şi
expunerea la aceasta. Se aplică în special în cazul radionuclizilor cu un timp de înjumătăţire41 scurt.
Capturarea radionuclizilor in situ este deseori cea mai bună alternativă în siturile cu o contaminare
uşoară, sau în cele în care suprafaţa poluată este foarte mare, iar o acţiune de remediere prin
îndepărtarea poluantului nu ar fi fezabilă, datorită costurilor foarte mari. Eapen şi colab. (2007) a
afirmat că fitostabilizarea este recomandată în controlul iazurilor de decantare unde au fost
depozitate reziduuri obţinute din mine de uraniu, deşi această tehnologie nu îndepărtează
radioactivitatea în zona poluată, şi persistă riscul de expunere la radiaţii a producătorilor primari,
dar mai cu seamă a populaţiei animale şi umane.

Plantele cele mai recomandate pentru fitostabilizare sunt cele capabile să sechestreze metalele la
nivelul sistemului radicular, astfel încât translocarea în partea supraterană să fie minimă, să fie
capabile să tolereze concentraţii mari de metale, şi să aibă o rată de creştere eficientă cu un sistem
radicular bogat. Astfel, sunt recomandate plantele metal-tolerante şi non-acumulatorii deoarece ele
pot tolera, dar nu acumula, cantităţi mari de metale. Plantele hiperacumulatoare în general nu pot fi
utilizate datorită ratei lor scăzute de creştere şi tendinţei de a acumula metale. În zonele cu o climă
temperată cele mai recomandate specii de plante pentru fitostabilizare sunt cele de iarbă, datorită
ratei lor rapide de creştere şi a unui sistem radicular extensiv. Alternativ, se pot utiliza plantele
nativ-tolerante la metale. În Europa, cele mai răspândite astfel de specii sunt Festuca sp. şi Agrostis
sp., care au fost ulterior introduse şi în U.S. şi China, sub formă de păşune. Stabilizarea obţinută
prin acoperirea cu plante nativ-tolerante la metale, cum ar fi de exemplu specii din familia Poaceae:
Festuca rubra, Agrostis capilaris, Agrostis tenuis, a fost raportată ca un succes de vegetare a unor
halde metalifere de steril, fie singure, dar cel mai adesea în combinaţie cu amendarea materialului
haldat cu oxid de calciu, sau cu un strat de sol nepoluat aplicat pe toata suprafaţa iazului, înainte de
însămânţarea plantelor. Au mai fost utilizaţi arbuşti din familia Betulaceae cum ar fi Alnus viridis şi
o specie ierboasă Anaphalis margaritacea din familia Asteraceae, selectate pentru biomasa lor mare
şi pentru stabilizarea poluantului, în special Al şi Zn, la nivelul rizosferei (Mendez şi Maier, 2008).
În zonele aride se recomandă adăugarea unor amendamente organice şi irigarea plantelor utilizate
41
Timp de înjumătăţire = sau dezintegrare radioactivă reprezintă descompunerea unui atom sau a nucleului atomic
instabil şi transformarea lui într-un atom cu proprietăţi diferite de atomul iniţial. Dezintegrarea se produce într-o
perioadă anumită de timp numit „timpul de înjumătăţire”

102
care sunt de regulă halofite din familia Chenopodiaceae, de exemplu Atriplex sp. considerată specie
pionier pentru iazurile de decantare. În zonele aride se practică transplantarea plantelor pentru a
creşte probabilitatea de succes a vegetării unor situri poluate (Jefferson, 2004). De asemenea, s-au
mai utilizat cu succes arborii: salcia, plopul, stejarul, arţarul, teiul, constatându-se că pot acumula
metale în suprafaţa foliară situate în domeniul normal de concentraţie pentru soluri/sedimente
poluate (Mertens şi colab., 2004 şi 2007; Vandecasteele şi colab. 2008, citati de Bert, 2009). În
tabelul 5.4 sunt prezentate câteva specii de plante recomandate pentru fitostabilizare.

Tabelul 5.4 Specii de plante utilizate cu success în tehnologia de fitostabilizare (adaptată după
Mendez şi colab., 2008)
Familia de Contaminantul Localizarea Clima*/tip de Referinţe bibliografice
plante experiment
Anacardiaceae Cu Cipru A/I Johansson şi colab., 2005
Cd, Cu, Mn, Pb, Zn Mexic A/P Gonzalez şi Gonzalez-Chavez,
2006
Apiaceae Pb, Zn U.S. T/P Mbila si Thompson, 2004

Aspholadelaceae Cd, Cu, Mn, Pb, Zn Mexic A/P Gonzalez şi Gonzalez-Chavez,

2006
Asteraceae As Mexic A/P Flores-Tavizon şi colab.,
Cu U.S. T/S 2003
Cd, Cu, Mn, Pb, Zn Mexic A/P Kramer şi colab., 2000
Ag, As, Cd, Cu, Pb, Zn Ecuador A/P Mexico Gonzalez şi
Gonzalez-Chavez, 2006
Bech şi colab., 2002
Betulaceae Cu U.S. T/ S Kramer şi colab., 2000
Chenopodiaceae Cd, Cu, Mn, Pb, Zn Mexic A/P Gonzalez şi Gonzalez-Chavez,
As, Cu, Mn, Pb, Zn US A/S 2006
As, Hg, Mn, Pb US A/I Mendez şi lab., 2007
Cu, Pb, Zn US A/S Rosario şi colab., 2007
Jordan şi colab., 2002
Euphorbiaceae Cd, Cu, Mn, Pb, Zn Mexic A/ P Gonzalez şi Gonzalez-Chavez,
2006
Fabaceae Cd, Cu, Mn, Pb, Zn Mexic A/ P Gonzalez şi Gonzalez-Chavez,
2006
Malvaceae Pb, Zn China T/ I Shu şi colab., 2001
Plumbaginaceae Cu, Pb, Zn Spania A/ P Conesa şi colab., 2006
Poaceae Cu, Pb, Zn Spania A/ P Conesa şi colab., 2006
Cu, Pb, Zn UK T/ I Smith şi Bradshaw, 1979
Pb, Zn China T/ I Shu şi colab., 2001
Pb, Zn Scotia T/ S Pichtel şi Salt, 1998
Pb, Zn Polonia T/ I Krzaklewski şi Pietrzykowski,
2002
Polygonaceae Cd, Cu, Mn, Pb, Zn Mexic A /P (Gonzalez and Gonzalez-
Chavez 2006)
Notă: A = climă aridă sau semiaridă; T = temperată; G = experiment în seră/ sau casa de vegetaţie , I =
experiment in situ, P = studiul plantelor/ screening

Metodele de fitostabilizare prezintă numeroase avantaje printre care enumerăm: (1) nu este necesară
îndepărtarea solului, a contaminanţilor sau biomasei contaminate, (2) costul şi manipularea
plantelor pot fi mai mici, respectiv mai uşoară, decât în alte tehnologii aplicate pe sol, (3)
restaurarea ecosistemelor este pozitiv influenţată de vegetaţie.

Dezavantajele fitostabilizării includ necesitatea de a menţine vegetaţia pe termen lung sau

verificarea dacă vegetaţia se automenţine. Acestea sunt necesare deoarece contaminanţii rămân pe
loc şi trebuie prevenită o reîndepărtare sau o percolare a lor. Este desigur de preferat un sistem al
plantelor care asigură un proces de stabilizare ireversibil, dar acesta trebuie continuu verificat. Dacă
nu se poate obţine un astfel de sistem, fitostabilizarea ar putea fi considerată o măsură intermediară

103
de controlare a contaminării. Preluarea metalelor de către plante şi translocarea lor în părţile
supraterane ale acestora trebuie evitată pentru a preveni transferul metalelor în lanţul trofic. Pentru
fitostabilizare rămâne însă o provocare selectarea celor mai adecvate specii de plante climatic-
specifice, nativ-tolerante la metale, cu rădăcini care cresc în zona contaminantului, şi care sunt
capabile să altereze condiţiile biologice, chimice sau fizice din sol dar care nu acumulează în partea
supraterană şi care necesită un input minim de fertilizatori şi irigaţie.

b) Controlul hidraulic constă în utilizarea vegetaţiei pentru a influenţa deplasarea apei subterane
şi apei din sol, prin preluarea şi consumarea unui volum mare de apă.

Controlul hidraulic poate influenţa deplasarea apei subterane contaminate, reduce sau preveni
infiltraţiile şi apa de percolare, inducând curgerea apei din masa de apă subterană către partea
superioară, prin zona nesaturată. Alte procese de fitoremediere cum ar fi rizodegradarea,
fitodegradarea şi fitovolatilizarea, pot avea loc simultan în apa contaminată prin utilizarea plantelor.
În unele cazuri şi în anumite condiţii, controlul hidraulic vegetativ poate fi utilizat în locul, sau
pentru suplimentarea unui sistem ingineresc de pompare şi tratare a apei (eng. “pump-and-treat”).
Penetrarea rădăcinilor în afara solului poate contracara curgerea uşoară a apei, în soluri cu o
conductivitate scăzută. Preluarea de apă de către vegetaţie şi rata de transpiraţie sunt importante
pentru controlul hidraulic şi remedierea apei subterane poluate. Preluarea de apă şi rata de
transpiraţie depind de specie, vârstă, masă, mărimea, suprafaţa foliară, şi de stadiul de creştere a
vegetaţiei. Ele sunt de asemenea afectate de factorii climatici cum ar fi temperatura, precipitaţiile,
umiditatea, insolaţia, şi viteza vântului, şi variază sezonier. Arborii cu frunzele căzătoare sunt
inactivi (în stare de “adormire”) o parte din an, având ca rezultat o transpiraţie şi o preluare de apă
în cantitate mai mică. Astfel, este dificil de stabilit o rată bine definită pentru un tip dat de vegetaţie.
Pentru acest motiv, design-ul şi operarea controlului hidraulic sunt specifice fiecărei zone
contaminate, fiind necesare observaţii ale nivelului apei, tiparelor de curgere, şi ratelor de preluare
de apă. Câteva estimări ale ratelor de preluare de apă indică magnitudinea posibilă: 100 până la 200
l/zi, pentru specii de plop cu o vârstă de 5 ani (Newman şi colab., 1997, citat de Bruce, 2001). Se
practică utlilizarea plantelor freatofite (figura 5.2). O “freatofită” este o plantă sau un arbore ca de
exemplu plopul, salcia, tamariscul, eucaliptul etc. care au rădăcini foarte adânci şi care pot prelua
mari cantităţi de apă din masa subterană. Deşi în medie rădăcinile arborilor pot ajunge până la o
adâncime de 3 m, există unele specii care-şi pot dezvolta sistemul radicular până la ~15 m, în
special în climatul arid (Negri şi colab., 2003, citat de Pilon-Smith, 2005). Freatofitele sunt
dezirabile pentru controlul hidraulic al apei subterane, în special pentru zonele foarte adânci. S-a
constatat că unele freatofite ca de exemplu plopul (Plopulus deltoides sp.) şi salcia (Salix sp.) pot
elimina prin transpiraţie cantităţi imense de apă/copac/zi, oferind astfel beneficii pe termen lung
pentru remedierea apelor subterane poluate, prevenind simultan migrarea contaminantului (Negri,
2003; Vroblesky şi colab., 2004; Feldman, 2005; Canham, 2009).

Figura 5.1 Mecanismul care stă la baza controlului hidraulic

(adaptată după Pilon-Smith, 2005)

104
5.4 Degradarea
a) Rizodegradarea produce stimularea biodegradarii naturale în sol prin influenţa activităţii
microbiene care se desfăşoară la nivelul rizosferei şi în mod ideal, conduce la distrugerea sau
detoxifierea unui contaminant organic.

S-a remarcat utilizarea de către mulţi cercetători şi a altor termeni ca sinonime pentru rizodegradare,
cum ar fi de exemplu creşterea biodegradării rizosferei, biorizodegradare, fitostimulare, sau
bioremediere/degradare asistată de plante.

Microorganismele din sol (fungi, bacterii: actinomicete, streptomicete, sau drojdii) utilizează
compuşii organici drept hrană necesară creşterii şi furnizării de energie. Concomitent, rădăcinile
eliberează şi ele compuşi organici de tipul zaharurilor, aminoacizilor, acizilor organici, acizilor
graşi, steroli, factori de creştere, nucleotide, flavonoide, enzime, etc., cunoscuţi sub denumirea de
exudat al plantelor. Acest exudat care este de asemenea utilizat ca hrană pentru microorganismele
din sol, şi aduce un aport de elemente nutritive care poate ajuta la intensificarea activităţii de
biodegradare la nivelui sistemului radicular (Stănescu, 2006). Prezenţa rădăcinilor plantelor duce
deseori la creşterea mărimii şi varietăţii populaţiilor microbiene în solul din jurul rădăcinilor
(rizosfera) sau în micorize, ca urmare a stimulării exudării plantelor. Creşterea populaţiei
microbiene la nivel de rizosferă poate avea ca rezultat creşterea biodegradării contaminanţilor în
sol, şi degradarea exudatelor poate stimula cometabolizarea contaminanţilor în rizosfere.
Contaminanţii organici din sol pot fi deseori distruşi trecând în produşi înrudiţi sau mineralizaţi
complet în alţi produşi, cum ar fi dioxidul de carbon şi apa, prin acţiunea naturală a bacteriilor sau
fungilor (Powell şi Klironomos, 2007).

Rizodegradarea are loc în primul rând în sol, însă poate avea loc şi stimularea activităţii microbiene
în zona rădăcinilor plantelor acvatice. Stimularea activităţii microbiene din sol prin exudatele
rădăcinilor plantelor poate avea de asemenea ca rezultat alterarea condiţiilor geochimice din sol
cum ar fi de ex. pH-ul, care duce la schimbări în transportul contaminanţilor anorganici. Plantele şi
rădăcinile acestora pot afecta şi conţinutul şi transportul apei şi al nutrienţilor, aerarea, structura,
temperatura, pH-ul şi alţi parametrii ai solului, deseori creând medii mult mai favorabile pentru
microorganismele solului, fără să se ţină seamă de producerea exudatelor. Acest efect nu a fost
specificat în cele mai multe cercetări de fitoremediere.

Keppler şi colab. (2006) au raportat rezultate care evidenţiază faptul că în condiţii anaerobe plantele
prin transpiraţia lor pot produce metan în cantitate foarte mare, care poate să ajungă la 10-45% din
sursa totală globală de metan. Metanul este astfel scos dintr-o zonă metanogenă saturată şi
transportat într-o zonă nesaturată, unde poate să fie utilizat de metanotrofi, care degradează
cometabolic substanţele organice. Astfel, în medii metanogene mulţi compuşi organici sunt parţial
metabolizaţi la acizi graşi extracelulari şi H2, care sunt apoi sunt mai departe metabolizaţi până la
metan (Nisbet, 2008).

Este documentat faptul că unele specii de plante care cresc în zonele specifice mlaştinilor sărăturate
(exemplu: Juncus roemarianus, Spartina alterniflora şi Spartina patens) prezintă un potenţial de
creştere a degradării aerobe acolo unde persistă poluantul organic, transportând oxigenul prin
rădăcinile sale. Se produc astfel modificări ale biogeochimiei sedimentelor care sugerează că
degradarea materiei organice este de cele mai multe ori cuplată cu reducerea sulfatului şi a Fe(III).
S-a comparat un sediment în care a crescut Juncus, care prezentă un pH ceva mai scăzut şi un
conţinut de amoniu şi de sulf, cu un sediment nevegetat, şi s-a observant că în special în perioadele
de vară, în zona rizosferică a Juncusului, s-a eliberet oxigen (Koretsky, 2008).

Denumirea de rizodegradare include distrugerea contaminanţilor in situ, mineralizarea potenţial

completă a contaminanţilor organici, şi apoi translocarea compuşilor în plante sau atmosferă, într-o

105
măsură mai mică decât în alte tehnologii de fitoremediere. Recoltarea vegetaţiei nu este necesară,
degradarea contaminantul are loc mai degraba în sol, şi se acumulează mai puţin în plante.
Penetrarea rădăcinilor prin sol poate permite ca un procent semnificativ din sol să participe la
procesul de rizodegradare. Cu toate acestea, la un anumit moment de timp numai un mic procent din
volumul total de sol este în contact cu rădăcinile plantelor. Este necesar un timp îndelungat pentru
ca rădăcinile să crească şi să intre în contact cu o nouă zonă contaminată. Astfel, codiţiile
nefavorabile ale solului sau zone cu o contaminare puternică pot duce la scăderea penetrării
rădăcinilor, făcând ca o parte din sol să nu poată intra niciodată în contact cu rădăcinile plantelor.

Este posibil ca cel mai serios impediment al succesului rizodegradării să îl constituie limitarea zonei
în care se poate manifesta. Cauza acestei limitări este adâncimea la care pot ajunge rădăcinile.
Adâncimea şi gradul de împrăştiere a rădăcinilor sunt dependente de caracteristicile iniţiale ale
plantelor şi de stuctura şi textura solului. Rădăcinile necesită un nivel adecvat de oxigen astfel, într-
un sol compactat, argilos, rădăcinile vor fi puţin adânci, rămănând în zona în care oxigenul este
disponibil. În solurile uscate, rădăcinile vor penetra mai adânc în căutarea de umiditate şi minerale.
Este însă dificil să se precizeze adâncimea de penetrare, respectiv mărimea suprafeţei pe care se pot
împrăştia rădăcinile, pentru fiecare specie de plantă în parte. În condiţii favorabile de creştere
împrăştierea tipică a rădăcinilor copacilor poate varia între 300 şi 900 cm, în timp ce rădăcinile
dezvoltate pe sol argilos compactat variază între 100 până la maxim 300 cm. În cazul plantelor, se
ştie că multe dintre specii au o zonă relativ puţin adâncă a rădăcinilor. Cu toate acestea, rădăcinile
se pot extinde până la adâncimi relativ mari (ex. 50 până la 110 cm) ajungând astfel şi în soluri cu o
concentraţie ridicată a contaminanţilor (Whiting, 2007).

Un alt potenţial impediment al succesului rizodegradării include perioada mare de timp necesară
dezvoltării unei zone extensive a rădăcinilor. Rizosfera se extinde numai la aproximativ 1 mm faţă
de rădăcini şi iniţial volumul solului ocupat de rădăcini este o fracţie mică din totalul volumului de
sol. Astfel, volumul solului afectat de rizosferă este limitat. Cu toate acestea, în timp, noi rădăcini
penetrează un volum mai mare de sol şi alte rădăcini se descompun. Acest turnover al rădăcinilor
ajută la îmbogăţirea exudatului în rizosferă (Paterson, 2006). Preluarea contaminantului de către
plante este o trăsătură indezirabilă în rizodegradare şi plantele trebuie să fie selectate astfel încât să
evite preluarea acestuia, în afară de cazul când fitodegradarea se manifestă şi în plante. Stimularea
organismelor rizosferei nu conduce totdeauna la creşterea degradării contaminanţilor, există şi
populaţii de microorganisme care nu sunt degradatoare.

Competiţia dintre plante şi microorganisme poate de asemenea influenţa biodegradarea. În plus,

materia organică provenită din vegetaţie poate fi utilizată ca sursă de carbon în locul
contaminantului, ceea ce ar duce la descreşterea cantităţii contaminanţilor biodegradaţi. În câteva
studii, rizodegradarea a dus la creşterea iniţială a ratei de degradare, în comparaţie cu un sol din
afara rizosferei dar în final, gradul de degradare a fost similar atât în solul rizosferic cât şi în cel din
afara rizosferei. Nu a fost definitiv verificat faptul că rizosfera ar avea un efect benefic asupra
biodegradării, deşi în urma unor investigaţii s-a evidenţiat că pierderea contaminanţilor se petrece în
zona rădăcinilor (Olson şi Fletcher, 2000). Eficienţa rizodegradării este sit-specifică şi nu
universală. Şansa succesului rizodegradării poate să fie crescută dacă în prealabil se efectuează un
screening al plantelor, urmărindu-se exudatele rădăcinilor, acestea fiind considerate răspunzătoare
de stimularea co-metabolismului contaminanţilor, deoarece conţin macromolecule organice rapid
biodegradabile.

Există un domeniu larg de contaminanţi organici care sunt candidaţi la rizodegradare, ca de

exemplu: hidrocarburile din petrol, PAH-uri, pesticide, solvenţii cloruraţi - PCP (pentaclorofenol),
PCB-urile, surfactanţii liniari, sulfonatul de alchilbenzen (SAL) şi alcoolul linear etoxilat (ALE),
etc. (Alexander, 1994; Leung şi colab., 2007).

106
b) Fitodegradarea constă în preluarea, metabolizarea şi degradarea contaminanţilor în interiorul
plantelor, sau degradarea contaminanţilor în sol, sediment, nămol, apă subterană, sau apă de
suprafaţă, cu ajutorul enzimelor produse şi eliberate de către plante.

Fitodegradarea este de asemenea cunoscută sub numele de fitotransformare sau fenomenul ex-
planta şi este un proces prin care se realizează distrugerea contaminantului. În cazul fenomenului
“ex-planta” degradarea contaminanţilor se produce la nivelul solului, dar prin acţiunea exudatului
plantelor în combinaţie cu enzimele secretate. Pentru fitodegradarea care se petrece în interiorul
plantelor, acestea trebuie să fie capabile să preia contaminantul. În funcţie de concentraţie şi
compoziţe, precum ş de specia de plantă sş conditiile locale, un poluant organic poate fi capabil să
treacă prin bariera protectoare a rizosferei. În acest caz el poate să sufere un proces de transformare
în interiorul plantei, cu mecanisme foarte diverse, produşii rezultaţi fiind depozitaţi în vacuole sau
încorporaţi în ţesuturile plantelor (Barbu, 2004, Stănescu şi colab., 2006). Preluarea
contaminantului necesită ca ele să aibă un coeficient log kow42 moderat. Întrucât metalele şi
metaloizii nu pot fi distruşi, tehnica este aplicabilă doar compuşilor organici (Shilev şi colab, 2009).

Plantele acvatice şi terestre care pot degrada compuşii organici la compuşi secundari mai puţin
periculoşi şi care sunt mai departe transformaţi cu ajutorul microorganismelor sau prin intermediul
altor procese, produc enzime ce metabolizează contaminanţii. Acestea trebuie să fie eliberate în
rizosferă, unde ele pot rămâne active în timpul transformării contaminantului. Au fost descoperite
enzime eliberate de plante în sedimentul în care au cresut plantele, precum şi în soluri. Aceste
enzime includ dehalogenaze, nitratreductaze, peroxidaze, lacaze (care distrug nucleul aromatic) şi
nitrilaze (Barbu, 2004, Wang şi Chen, 2007). Plantele pot metaboliza o varietate de compuşi
organici incluzând solvenţi organici, pesticide, explozivi, produse petroliere sau compuşi aromatici
(Ibrahim, 2008). De exemplu, dintre solvenţii organici adesea degradaţi este documentat că
etilendibromura (EDB), sau tricloroetilena (TCE) se metabolizează cu ajutorul unui arbore tropical
Leuceana leucocephala (Doty şi colab., 2003, citat de Ibrahim, 2008). Alte exemple de compuşi
uşor degradabili: trinitrotoluen (TNT) degradat de specii de iarbă, secară sălbatică, sau plop hibrid,
erbicide (ex. atrazinele, bentazonul), acidului 2,4.-diclorofenoxoacetic (2,4-D), acidului 2,4,5-
triclorofenoxoacetic, (2,4,5-T), 4-cloroanilina, 3,4-dicloroanilina, PCP, dietilhexil ftalat (FDEH),
perilen, benzo(a)piren, hexaclorobenzen, DDT şi PCB, metil-tert-butil eter (MTBE), hidrocarburile
policiclice aromate (PAH), totalul hidrocarburilor petroliere (TPH) (Bruce, 2001, Newman, 2004,
Leung şi colab., 2007, Wang şi Chen, 2007).

În această tehnologie este foarte important să se ţină seamă de doi factori: enzimele utilizate pentru
fitotransformarea poluantului şi de specia de plantă utilizată care să permită exprimarea şi eliberarea
enzimei. Plantele ideale care se recomandă în această tehnologie ar trebui să aibă următoarele
caracteristici: (1) să-şi poată dezvolta un sistem radicular foarte bogat, capabil să secrete o cantitate
substanţială de enzime care să transforme poluantul într-un compus non-toxic (2) să fie tolerante la
concentraţii mari de poluanţi, (3) să prezinte o rată de creştere şi să producă o biomasă mare. Cele
mai recomandate specii pentru această tenologie sunt arbori ca de exemplu plopul, sau plante
superioare ca de exemplu tutunul (Nicotiana tabacum) sau, mai este deseori utilizată ca plantă
model în special pentru experimente la scară pilot, Arabidopsis thaliana. Această plantă model
prezintă o capacitate foarte mare de detoxifiere transportând poluantul (Cd, Pb etc.) în vacuole. De
asemenea, este o plantă care se pretează la modificări genetice, ceea ce îi conferă un sistem
radicular foarte bogat (eng. “hairy roots” recomandabil în procesul de fitotransformare (Wang şi
Chen, 2007. În aplicarea fitodegradării sunt indezirabile transformările contaminanţilor în interiorul
plantelor care se produce uneori cu obţinerea unor noi produşi într-o formă mult mai toxică, şi care
se eliberează secvenţial în atmosferă prin transpiraţie, fenomen care reprezintă un dezavantaj major
al aplicării acestei tehnologii.

42
Ceficient log kow = coeficient de partiţie

107
5.5 Micoremedierea
Termenul de micoremediere este din ce în ce mai des utilizat de cercetători pentru remedierea
zonelor poluate atât cu poluanţi organici dar şi anorganici, atunci când se utilizează plante în cuplaj
cu microorganismele din sol.

5.5.1 Micorizele
Micorizele pot fi definite ca o asociaţie simbiotică de natură mutualistă între plante şi fungi în care
energia primară, respectiv carbohidraţii, sunt furnizaţi de plantă fungului, şi resursele anorganice
(P, N, S, Zn, H2O, etc.) circulă din substrat către fung şi apoi în plantă.

Precizăm însă că nu întotdeauna se poate stabili cu uşurinţă o relaţie benefică pentru participanţii la
simbioză. În stabilirea relaţiilor de simbioză uneori este posibilă o oscilare între mutualism şi
parazitism43. Conceptul de mutualism44 din cadrul relaţiilor de natură simbiotică este diferit, în
funcţie de natura criteriilor utilizate, astfel, în sens agricol sau forestier, criteriul definitor al
mutualismului este reprezentat de creşterea producţiei. În unele cazuri, avantajul exclusiv al acestei
asociaţii este pentru planta superioară, plantele fără clorofilă care se hrănesc pe seama ciupercii
fiind cunoscute sub denumirea de micotrofe. Limita dintre parazitism şi mutualism este abia
perceptibilă, deşi, în cazul schimbării condiţiilor de mediu se poate observa o interacţie negativă
plantă-fung (Allen, 1991), însă de cele mai multe ori relaţia este pozitivă pentru ambii participanţi
la interacţiune (Lewis, 1979). Relaţiile structurale şi fiziologice dintre cei doi parteneri ai simbiozei
au dus la apariţia a două mari tipuri de asociaţie micoriziană: ectotrofă (ectomicoriza), în care
fungul are o poziţie extracelulară şi endotrofă (endomicoriza) în care fungul are poziţie
intracelulară, la care se adaugă un tip micorizian de tranziţie, ectoendotrof, precum şi un tip special
de micoriză cel, peritrof (o reţea discretă sau densă de miceliu în jurul rădăcinilor) (Marschner,
1995).

Micorizarea se produce în peste 90% din speciile de plante, cu excepţia câtorva familii printre care
se numără Brasicaceae, Chenopodiaceae sau Fabaceae în cazul cărora micorizarea fie lipseşte, fie
în cazul unora dintre specii, este foarte slabă (Gianinazzi-Pearson şi Gianinazzi, 1992; Bhardwaj şi
colab., 1997; Balasubramanian şi colab., 1997; Khan şi colab., 2000; Römer şi colab., 2000;
Rydlová şi Vosátka, 2001; Adler, 2003; Kieliszewska-Rokicka, 2010). Micorizele lipsesc la acele
plante care au capacitatea de a sintetiza substanţe antifungice, şi sunt rar întâlnite la plantele
acvatice şi la cele care populează solurile mlăştinoase. Foarte puţine studii raportează posibila
colonizare cu micorize a plantelor specifice zonelor umede. Explicaţia constă în faptul că gradul de
colonizare este mic în condiţii de umiditate crescută specifică zonelor umede şi foarte puţine plante
caracteristice acestor zone sunt micorizante. Cheia micorizării constă în reducerea umidităţii
substratului în care se dezvoltă plantele în simbioză cu fungii micorizanţi, iar invazia cu alte plante
micotrofe favorizează micorizarea. Invazia cu un număr mare de plante micotrofe pare să fie
considerată o strategie recentă de management a fitostabilizării zonelor poluate, poluanţii fiind cu
precădere organici, capabili să se degradeze în interiorul plantelor. Se recomandă de asemenea,
utilizarea bacteriilor endofite în sedimentele care se ştie că sunt foarte bogate în materie organică,
ca o strategie promiţătoare de fitoremediere în viitorul apropiat (Bert, 2009). Aşadar, colonizarea cu
fungi arbusculari nu este complet absentă la plantele care cresc în aceste condiţii, fiind descrisă
totuşi la macrofite submerse şi la specii acvatice emergete (Ingham şi Wilison, 1999; Miller, 2000;
Tang şi colab., 2001). Colonizarea micoriziană, respectiv gradul de micorizare a plantelor scade
însă odată cu creşterea gradului de umiditate (Khan şi Belik, 1995; Wetzel şi van der Walk, 1996;
Miller şi colab., 1999). Asociaţii micoriziene se găsesc şi la plante care cresc în deşert (Williams şi
Aldon, 1976; Sigh şi Varma, 1981), precum şi la cele din zonele tropicale situate la mică altitudine,
unde ploile sunt abundente (Högberg, 1982; Janos, 1987) sau chiar la altitudini înalte (Allen şi

43
Parazitism = implicarea patogenilor plantelor
44
Mutualism = relaţia obligatorie şi pozitivă între două organisme din care amândouă profită (au avantaj reciproc)

108
colab., 1987), uneori şi la epifite45. (Nadkarni, 1985 ). Încă din 1930 s-a arătat că fungii micorizieni
pot stabiliza pajiştile, astfel de studii făcându-se în America de Nord şi în stepa ucraineană (Eom şi
colab., 2001).

Fungii micorizieni sunt importanţi pentru supravieţuirea plantelor (Allen, 1991). Micorizele au
efecte pozitive variate asupra plantelor; de exemplu plantele micorizate au o capacitate mult mai
mare de a prelua nutrienţi şi de a produce fitohormoni, cum ar fi auxinele, giberlinele sau
citokininele, proprietăţi care sunt exploatate în tehnicile de fitoremediere (Vamerali, 2010). Se ştie
că fitohormonii sunt substanţe naturale organice care ajută la creşterea şi dezvoltarea plantelor astfel
auxinele sunt factori de creştere în lungime a celulelor vegetale giberlinele, sunt sintetizate în
special în rădăcini, în conul vegetativ al tulpinilor sau în frunze mature şi circulă în plantă prin
vasele liberiene şi lemnoase, în timp ce citokinonele se formează în rădăcini, deoarece au fost
identificate în seva brută, de unde migreaza în celelate organe. Aşadar, fitohormonii duc la creşterea
deopotrivă a biomasei rădăcinilor şi tulpinilor, ceea ce permite o translocare în cantitate mai mare a
metalelor. Dintre hormonii menţionaţi, auxinele joacă un rol major, fiind implicate în divizarea
celulei, în reglarea creşterii, în diferenţierea organelor, etc. Se poate spune astfel că fitohormonii
reglează procesele fiziologice din diferite ţesuturi şi organe, fiind sintetizaţi de citoplasma celulelor
tinere din anumite organe ale plantei, ca apoi să migreze spre diferite zone ale organismului vegetal
pentru a-şi îndeplini rolul de creştere (Palade, 1999; Vamerali, 2010). În cazul în care plantele sunt
cultivate în zone poluate cu metale, concentraţiile excesiv de mari de metale pot întârzia, reduce sau
chiar preveni micorizarea şi germinarea sporilor.

În tehnologia de micoremediere cel mai des utilizate sunt endomicorizele (caracteristice în general
plantelor superioare), respectiv micorizele vezicular-arbusculare (eng. VAM - Vesicular Arbuscular
Mycorrhiza) în cazul cărora hifele se ramifică în sol, pe suprafaţa extraradiculară de unde se
răspândesc iniţial intercelular, apoi intracelular formând bucle, ramificaţii multiple cunoscute sub
numele de arbuscule. Hifele pot prezenta structuri hipertrofiate numite vezicule capabile să stocheze
lipide şi nuclei etc., funcţionând ca propagule46. S-a constatat în ultimii ani însă, că nu toate
endomicorizele arbusculare pot forma şi vezicule, motiv pentru care au fost denumite simplu
micorize arbusculare (eng. AM - Arbuscular Mycorrhiza). AM pot coloniza plantele gazdă prin
reţeaua miceliană, fragmente de fungi sau spori individuali, în timp ce exudatul plantelor poate
stimula ramificarea hifelor şi creşterea directă (Powell, 2007)

Endomicorizele sunt utilizate atât în tehnica de fitostabilizare cât şi în cea de fitoextracţie. Se

consideră că inocularea cu fungi a solului foarte poluat imobilizează într-o anumită măsură metalele
din sol şi favorizează dezvoltarea plantelor. Aceste constatări au dus la dezvoltarea micoremedierii
ca tehnică de remediere a solurilor foarte poluate cu metale şi la propunerea folosirii ei în cuplaj cu
fitostabilizarea. Un astfel de efect este dezirabil în special în cazul în care ceea ce interesează nu
este atât fitoextracţia, cât fitostabilizarea. Merită semnalat că în majoritatea zonelor puternic
poluate cu metale din România, ceea ce interesează este mai degrabă fitostabilizarea. Tehnica de
fitostabilizare se aplică aşadar, pe siturile excesiv de poluate cu metale. Împădurirea artificială cel
mai adesea cu mesteacăn a zonelor poluate poate oferi efecte care sunt comparabile cu succesiunea
naturală, fenomen care este mult mai pronunţat şi mai rapid în prevenirea eroziunii solului şi în
fitostabilizarea metalelor toxice, în special pe siturile foarte poluate. Deşi mesteacănul este deseori
utilizat în revegetarea fie naturală, fie artificială a zonelor excesiv poluate, se cunoaşte foarte puţin
despre dezvoltarea plantulelor de plop şi mecanismul micorizării acestora în soluri cu un conţinut de
metale situat în domeniul fitotoxicităţii (Bert şi colab., 2009). Efectul de stimulare a preluării de
metale se manifestă mult mai pronunţat la concentraţii foarte mici de metale, atunci când de fapt
există un deficit de metale care funcţionează ca micronutrienţi, nu şi la concentraţii mari. În aceste

45
Epifite = plante care parazitează alte specii de plantă (exemplu: vâscul)
46
Propagule = orice structură vegetală capabilă să fie propagată sau să acţioneze ca agent de reproducere, având ca
rezultat dispersia speciilor

109
cazuri, micoremedierea se aplică în cuplaj cu fitoextracţia. În fitoextracţie, unele specii de fungi (ca
de exemplu Glomus intraradices sp.) au capacitatea de a adsorbi forme de metale din soluţii apoase,
indisponibile plantelor (de exemplu Zn din ZnCO3). Utilizarea fungilor micorizanţi în tehnicile de
fitoextracţie este posibilă datorită următoarelor efecte: (1) creşte rata de dezvoltare a plantelor şi
implicit producţia de biomasă, (2) creşte toleranţa la metale, (3) creşte concentraţia de metale ca
urmare a translocării lor în diferite ţesuturi ale plantei (Vamerali, 2010). Potenţialul fitoextracţiei
poate creşte considerabil când se utilizează plante hiperacumulatoare inoculate cu fungi micorizali
(Khan şi colab., 2000).

Mecanismele prin care efectul benefic al inoculării ar putea avea loc sunt complexe. Rădăcinile
foarte fine ale plantelor influenţează biodisponibilitatea şi preluarea metalelor din sol, prin
modificări ale unor parametri la nivelul rizosferei: scăderea uşoară a pH-ului şi creşterea cantităţii
de molecule organice (prin exudare). Carbonul organic dizolvat joacă un rol cheie atât în înţelegerea
proceselor de la nivelul rizosferei, cît şi în ce priveşte mecanismele de mobilizare şi imobilizare a
metalelor (Alloway, 1995; Scott, 2001). Bacteriile din rizosferă şi fungii care formează micorizele
depind în primul rând de carbonul organic dizolvat exudat, şi doar în mai mică măsură de cel
rezultat prin descompunerea materiei organice moarte (Harley şi Smith, 1983). Unele organisme din
rizosferă produc molecule capabile să imobilizeze metalele prin chelatare (siderofore), care ar putea
avea un rol în protecţia atât a plantelor cât şi a organismelor respective, faţă de efectul toxic al
metalelor (Ross, 1994). Un alt mecanism de protecţie a plantei este legarea metalelor la celulele
hifale, ceea ce duce la scăderea concentraţiilor de metale biodisponibile în imediata vecinătate a
rădăcinii (Denny şi Wilkins, 1987).

Micorizele conferă plantelor numeroase avantaje, în special, legate de nutriţie şi dezvoltare. Ele
funcţionează ca adevărate organe absorbtive radiculare, asociate cu fungii. Rădăcinile infectate cu
fungi de micorize sunt de 2-3 ori mai lungi decât cele neinfectate, sunt mai grele şi mai ramificate.
Fungii de micorize au un rol foarte activ în preluarea nutrienţilor: P, N, Ca, Na, etc. Fungii secretă
metaboliţi care măresc solubilitatea ionilor minerali legaţi în sol, astfel încât ionii anorganici sunt
preluaţi şi translocaţi direct în rădăcini, realizând un circuit închis al nutrienţilor (Atlas şi Bartha,
1992). Aşa cum s-a mai explicat deja în acest paragraf, simbioza micoriziană aduce un spectru larg
de beneficii plantei gazdă, printre care se mai pot enumera şi rezistenţa la condiţiile de stres ale
mediului, la diferiţi patogeni ai plantelor, sau efectele indirecte ale AM asupra preluării metalelor de
către plantă, prin faptul că stimulează dezvoltarea acesteia ca urmare a facilitării preluării
macronutrienţilor, în special a fosforului (Kahn, 2000; Turner, 1994; Turnau, 2002; Von Alten,
2002; Seufferheld şi Curzi, 2010). Preluarea fosforului sub formă de polifosfat pare să fie unul
dintre factorii care modulează relaţia de simbioză şi determină rata de colonizare (Smith 2009).
Dacă însă concentraţia de fosfat în formă biodisponibilă este excesiv de mare (>100 mg/kg s.u.),
colonizarea plantelor cu AM este redusă sau chiar inhibată, probabil datorită reducerii exudării
compuşilor care stimulează germinarea sporilor şi creşterea hifelor, dar posibil şi datorită exudării
de către plante a unor compuşi inhibitori. Eficienţa colonizării rădăcinilor plantelor cu AM în
termeni de achiziţie de nutrienţi diferă însă foarte mult în funcţie de specia fungilor AM şi genotipul
de plantă (Marschner, 1995), dar este influenţată şi de condiţiile din sol (în special de fertilitatea
solului, dar şi de condiţiile chimice şi fizice), precizăm însă că în general toate tipurile de fungi
micorizanţi sunt capabili să transporte cel puţin N şi P (Khan 2005; Powell, 2007). În afară de
abilitatea de a stimula preluarea şi transportul de nutrienţi, micorizele joacă un rol important şi în
formarea de macroagregate de sol, care ajută la menţinerea stabilităţii solului atunci când condiţiile
climatice alternează de la clima umedă la cea uscată. De asemenea, micorizarea poate influenţa
relaţia plantelor cu erbivorele şi insectele, modificând morfologia florală şi influenţând calitatea
polenizării (Powell, 2007).

AM au fost raportate în plantele care cresc pe soluri poluate cu metale, ceea ce indică faptul că
fungii au capacitatea de a-şi dezvolta toleranţa pentru metalele grele, jucând astfel un rol important
în fitoremedierea zonelor poluate. Mulţi astfel de fungi sunt sensibili la concentraţii mari de metale,
110
însă în cazul celor izolaţi din soluri contaminate s-a constatat o rezistenţă crescută asociată în bună
măsură producerii de carbon organic (Turner, 1994). Este documentat faptul că o creştere a
toleranţei fungilor la concentraţii mari de metale se datorează mai degrabă plasticităţii fenotipice
decât posibilelor modificări genetice ale sporilor, întrucât toleranţa se pierde după o generaţie
dezvoltată în absenţa metalelor, toleranţa depinzând de genotipul fungilor (Göhre şi colab., 2006).
S-a constatat că există fluxuri mari de H+ şi Ca 2+ în vârfurile hifelor, care sunt asociate cu o
dezvoltare asimbiotică şi presimbiotică a micorizelor şi recunoaşterea plantei gazdă (Ramos şi
colab., 2008). De asemenea, au fost detectate fluxurile de H+ şi Ca+2 în regiunea hifelor, atunci
când fungii se află în prezenţa exudatelor. Cu toate acestea, mecanismul colonizării şi comunicarea
dintre planta gazdă şi fungi şi calea semnalului specific micorizei pe timpul colonizării nu sunt bine
înţelese (Seufferheld şi Curzi, 2010).

Se poate concluziona că rezultatele translocării metalelor grele în plantele colonizate de micorize

sunt foarte diferite, unele specii de plante pot acumula concentraţii mari de metale chiar din
domeniul de fitotoxicitate, în timp ce în alte specii de plante s-a remarcat scăderea concentraţiilor de
metale (Khan şi colab., 2000).

Ectomicorizele (eng. ECM - ectomycorrhizae) se utilizează în tehnologia de micoremediere în

general când se lucrează cu arbori sau arbuşti (tabelul 5.4) fiind specifice acestor tipuri de plante.
Fungii din ectomicorize sunt dependenţi de glucidele simple şi de alţi nutrienţi eliminaţi la suprafaţa
rădăcinilor (acizi organici, aminoacizi, vitamine, factori stimulatori de creştere). Din această cauză,
în stare liberă, fungii din micorize sunt necompetitivi cu fungii din sol. Se pare că odată cu
diminuarea severă a glucidelor din sol, fungii pot manifesta tendinţa de a pătrunde în celulele
radiculare. Ectomicorizele duc la reducerea preluării de metale de către plantă (Colpert şi Van
Asche, 1992, Khan şi colab., 2000), în timp ce VAM pot să ducă fie la scăderea, fie la creşterea
concentraţiei de metale în plante, în funcţie de concentraţia de metale existentă în solurile poluate,
dar şi de specia de plantă sau fung utilizate (Heggo şi colab. 1990; Ross şi Kaye, 1994; Vamerali,
2010).

Fungii de ECM sunt sensibili la metalele grele, iar interacţia dintre metale poate modifica
toxicitatea acestora. De exemplu, în prezenţa Cu s-a observat o reducere a toxicităţii Cd, în timp ce
toxicitatea datorată prezenţei Cd, Pb, Zn şi Sb în combinaţie, a fost egală cu cea a Cd singur
(Hartley şi colab.,1997, citat de Kieliszewska-Rokicka, 2010). Multe ectomicorize se pot dezvolta
în prezenţa unor concentraţii foarte mari de metale, găsindu-se însă o variabilitate foarte mare în
toleranţa lor la diferite metale (Kahn şi colab., 2000, Fomina şi colab, 2005; Bojarczuk şi
Kieliszewska-Rokicka, 2010). Mantaua fungică a ectomicorizelor acumulează Mg, Fe, Ca, K şi Si
având rolul unui principal organ de acumulare, înainte de transferul lor în rădăcină. Speciile de
arbori beneficiază mai mult de prezenţa micorizelor, comparativ cu cerealele şi gramineele furajere,
pentru că au puţine rădăcini şi peri absobanţi. Hifele fungice larg răspândite în sol traversează
zonele deficitare în nutrienţi sau cu nutrienţi inaccesibili din apropierea rădăcinilor, pentru a se
ramifica şi a exploata zone noi situate la distanţă, inaccesibile rădăcinilor ca atare. Ramificarea şi
creşterea continuă a hifelor şi conexiunile lor cu solul permit exploatarea extensivă la distanţă a
acestuia. ECM poate fi utilizată ca bioindicator în schimbările climatice ca urmare a inducerii
dezvoltării unui sistem radicular cu rădăcini fine foarte lungi şi a unei biomase mari (Bojarczuk şi
Kieliszewska-Rokicka, 2010).

Un alt efect al inoculării cu bacterii sau fungi a solului puternic contaminat poate să fie o favorizare
a percolării metalelor către pânza freatică. Un astfel de efect nedorit este datorat atât faptului că în
anumite cazuri complexarea metalelor cu substanţele organice, deşi nu sunt disponibile pentru
plante, sunt totuşi solubile şi antrenabile de către fluxul hidrologic vertical, cât şi faptului că
bacteriile şi fungii pot restricţiona siturile de adsorbţie la nivelul suprafeţei particulelor din sol,
reducând practic capacitatea de schimb cationic. Mecanismele de micoremediere constau în legarea

111
metalelor în structura micorizelor şi imobilizarea acestora în structura micorizosferei (Iordache şi
colab., 2004).

Tabelul 5.4 Familii de plante care formează asociaţii tipice ectomicorizale (adaptat după
Alexander şi Hogberg, 1986; Harley şi Harley, 1987 şi Brundrett şi colab., 1996)
Familia de plante Genul
Betulaceae Alnus, Betula, Carpinus, Ostrya,Ostryopsis
Cesalpiniaceae Anthonotha, Afzelia, Berlinia, Brachystegia, Eperua,
Gilbertiodendron, Intsia, Isoberlinia, Julbernardia, Microberlinia,
Monopetalanthus, Tetraberlinia
Casuarinaceae Allocasuarina (Cassuarina)
Cistaceae Helianthemum, Cistus, Tuberaria
Corylaceae Corylus
Cyperaceae Kobresia
Dipterocarpacea Anisoptera, Dipterocarpus, Hopea, Marquesia, Monotes, Shorea,
Vateria
Ericaceae Cassiope
Euphorbiaceae Marquesia, Uapaca, Ampera, Poranthera
Papilionaceae Gastrolobium, Gompholobium, Jacksonia, Mirbelia, Oxylobium,
Pericopsis etc..
Fagaceae Castanea, Castanopsis, Fagus, Nothofagus, Quercus
Gnetaceae Gnetum
Meliaceae Owenia
Mimosaceae Acacia
Myrtaceae Allosyncarpia, Agonis, Angophora, Baeckea, Eucalyptus,
Leptospermum, Melaleuca, Tristania
Nyctaginaceae Neea, Pisonia
Pinaceae Abies, Cathaya, Cedrus, Keteleeria, Larix, Picea, Pinus, Pseudolarix,
Pseudotsuga, Tsuga
Polygonaceae Polygonum
Rhamnaceae Pomaderris, Trymalium
Rosaceae Dryas
Salicaceae Populus, Salix
Tiliaceae Tilia

Nu s-a stabilit cu certitudine cum anume tehnicile de fito şi micoremediere trebuie cuplate, astfel
încât să aibă loc o reducere a biodisponibilităţii metalelor pentru plante, dar fără să apară o
percolare a metalelor. Numărul de specii de plante şi tipuri de sol în cazul cărora au fost derulate
experimente în acest sens, este până în prezent foarte redus.

Un avantaj major al micoremedierii constă în faptul că inocularea cu fungi este o tehnică ce nu

necesită îndepărtarea contaminantului prin excavarea solului/sedimentului şi mutarea lui pe o
suprafaţă nepoluată. În cazul în care solul a fost deja tratat şi astfel populaţia de micorize a scăzut
sau a fost distrusă, inocularea cu fungi rezistenţi la metale din soluri similare poate să grăbească
stabilirea simbiozei şi să îmbunătăţească remedierea (Göhre şi colab., 2006).

Putem concluziona că principalele avantaje ale inoculării cu fungi micorizali se pot enumera: (1)
rădăcinile foarte fine ale plantelor se prelungesc cu celulele hifale ale micorizelor, formând un
sistem radicular foarte puternic care determină creşterea producţiei de biomasă; (2) rădăcinile
infectate cu fungi de micorize sunt de 2-3 ori mai lungi decât cele neinfectate, sunt mai grele şi mai
ramificate şi permit exploatarea extensivă la distanţă a solului, funcţionând ca adevărate organe
112
absorbtive; (3) fungii secretă metaboliţi care măresc solubilitatea ionilor minerali legaţi în sol, astfel
încât ionii anorganici sunt preluaţi şi translocaţi direct în rădăcini; (4) au un rol foarte activ în
preluarea nutrienţilor: P, N, Ca, Na; (5) legarea metalelor la celulele hifale duce la scăderea
concentraţiilor de metale biodisponibile în imediata vecinătate a rădăcinii, protejând plantele faţă de
efectul toxic al metalelor; (6) determină creşterea conţinutului de materie organică din sol; (7)
asigură stabilitatea solului prin formarea unor macroagregate.

Principalele dezavantaje ale utilizării fungilor micorizali sunt următoarele: (1) este posibilă
favorizarea percolării metalelor către pânza freatică; (2) bacteriile şi fungii pot restricţiona siturile
de adsorbţie la nivelul suprafeţei particulelor din sol, reducând practic capacitatea de schimb
cationic; (3) micorizele lipsesc la acele plante care au capacitatea de a sintetiza substanţe
antifungice, fiind rare în cazul plantelelor acvatice şi la cele care populează solurile mlăştinoase; (4)
inocularea simultană cu mai multe specii de fungi micorizali duce la competiţia dintre ele, fapt care
poate să apară în condiţii naturale, ceea ce ar putea avea cel puţin într-o primă fază de dezvoltare,
un efect negativ.

5.5.2 Microorganisme fixatoare de azot

Unele microorganisme au capacitatea de a fixa
azotul molecular, reducându-l şi transformându-l
ulterior în diferite forme biodisponibile, printre
care se pot enumera specii de bacterii, ciuperci şi
alge. În tabelul 5.5 sunt prezentate grupe de
microorganisme care au capacitatea de a fixa
azotul molecular. n fară de aceste microorganisme Nodozităţi
care pot fixa azotul molecular fie în condiţii (Rhizobium trifoli)
aerobe ca urmare a propriilor activităţi enzimatice,
fie în condiţii anaerobe, mai există pe lângă algele Figura 5.2 Rădăcină de trifoi (Trifolium
albastre-verzi şi mucegaiuri, şi unele bacterii şi pratense) infectată cu Rhizobium şi care a
ciuperci simbiotice, cum ar fi de exemplu format ulterior nodozităţi
bacteriile din rădăcinile leguminoaselor (specii ale
genului Rhizobium şi Bradyrhizobium) care utilizează azotul molecular în metabolismul lor,
existând o relaţie de simbioză între plantă şi bacterie, şi al ciupercilor din genul Actinomyces din
rădăcinile copacilor (de exemplu: Alnus, Elaeagnus, etc.) (Marschner, 1995; Pereira şi colab.,
2006). După etapele de reducere şi transformare în faza disponibilă, azotul infectează rădăcinile ca
urmare a grupării bacteriilor în jurul perilor adsorbanţi, cu formare de nodozităţi (figura 5.2),
reuşind să schimbe morfologia rădăcinii. Un exemplu de proces de fixare biologică a azotului care
se desfăşoară ca o reacţie de reducere, este prezentat în ecuaţia (5.1). Molecula de azot vine în
contact cu suprafaţa unui complex enzimatic, de exemplu al nitrogenazei, are loc reducerea sa cu
ajutorul energiei eliberate de ATP, formându-se amoniac. Procesul de reducere se produce ca
urmare a participării atomilor de hidrogen care sunt trecuţi pe nitrogenază prin intermediul lanţului
de transportatori ai ferredoxinei:

N2 + AH2 + ATP  NH3 + A + ADP + P (5.1)

Unde: AH2 este un donator de electroni, iar A este forma sa oxidată;

ATP forma de energie eliberată în urma contactului dintre molecula de azot şi suprafaţa unui
complex enzimatic de exemplu, al hidrogenazei (Boldor şi colab., 1981, Marscher, 1995).

În cazul genului Rhizobium capacitatea de fixare a azotului şi de formare de nodozităţi diferă foarte
mult de la o specie la alta, respectiv de la o tulpină la alta, şi depinde de gradul de infecţiozitate şi
de eficienţa manifestată în fixarea azotului. Leguminoasele fixatoare de azot sunt de regulă plante
care se află într-o fază succesională primară, şi sunt considerate bune colonizatoare ale unui mediu

113
sărac în azot. Aceste specii de plante au şi capacitatea de a stabiliza dezvoltarea unor alte specii
non-fixatoare de azot. Acest tip de simbioză dintre leguminoase şi Rhizobium, nu este aşa de
spectaculoasă ca la micorize, însă poate fi clasificată după tipul de nodozităţi pe care le formează, în
simbioză determinată (sau eficientă) şi nedeterminată (sau ineficientă), rhizobium fiind asociat cu
ambele tipuri de nodozităţi. Nodozităţile eficiente sunt de regulă mai puţin numeroase şi sunt situate
pe rădăcinile principale, avâd formă sferică; sunt efemere, trăind numai câteva zile sau săptămâni,
însă activitatea lor fixatoare durează cel puţin o lună şi este de aproximativ cinci ori mai eficientă
decât cea a nodozităţilor ineficiente (Boldor, 1981; Powell, 2007). Nodozităţile nedeterminate au
forma alungită şi au o rată de supravieţuire mai lungă, au un meristem apical care contribuie la
producerea de noi celule, iar sistemul lor vascular este mult mai pronunţat în comparaţie cu
modozităţile determinate. Nodozităţile determinate conţin un reprezentant al hemoglobinei,
leghemoglobina care apare doar în stadiul activ al fixării azotului, în nodozităţile eficiente ajunse la
maturitate, ca rezultat al simbiozei dintre bacterie şi planta gazdă. În cazul stabilirii acestei
simbioze, nodozităţile implică recunoaşterea şi răspunsul ambilor parteneri.

Tabelul 5.5 Organisme fixatoare de azot (adaptare după Boldor şi colab., 1981)
Grupe de Exemple
microoganisme
fixatoare de azot
A. Fixatoare de 1. Plante leguminoase plus bacterii localizate în nodozităţi (Pisum
azot, simbiotice sativum, alfalfa – Medicago sativa, Phaseolus vulgaris, Glycine max
2. Plante neleguminoase (arin, cătina albă).
B. Fixatoare de 1.Alge albastre-verzi (Nostoc muscorum, Tolypotrix sp., Calotrix
azot, nesimbiotice parietina, etc.
2. Drojdii (Rhodotorula sp.)
3. Bacterii
a) Aerobe (Azotobacter vinelandii, Beijerichia indica, Azotomonas
insolita, etc.)
b) Anaerobe:
- Nefotosintetizante (Clostridium pasteurianum, Desulfovibrio
desulfuricans, Metanobacterium sp., etc.);
- Fotosintetizante (Rhodospirillum rubrum, Chromatium sp.,
Chlorobium sp., Rhodomicrobium sp., etc.)

Ca şi în cazul simbiozei micoriziene, simbioza rhizobiană nu este întotdeauna benefică pentru

plante. În cazul unor specii de legume se pot găsi spori de rhizobium care nu sunt fixatori de N2, dar
aceştia nu competiţionează sporii fixatori în ce priveşte resursele de hrană, ei putând astfel coexista
cu sporii fixatori de N2. Rezultatul final însă nu este unul pozitiv, întrucât cantitatea de azot fixată
raportată la întreaga plantă, scade. Ca şi fungii micorizanţi, rhizobiul are capacitatea de apărare şi
reducere împotriva patogenilor plantelor, însă poate să reducă şi rata de infecţie prin creşterea
toleranţei la fungii patogeni. Toleranţa poate să crească drept urmare a unei cantităţi mai mari de
nutrienţi translocate în plante, implicit a unei dezvoltări viguroase a plantelor care sunt capabile
astfel să stimuleze eliberarea de fitohormoni şi alte substanţe de creştere, dar şi a unor compuşi
antifungici cum ar fi de exemplu rhizobitoxina care joacă un rol important în dezvoltarea
nodozităţilor.

În condiţii naturale, deseori este întâlnită o dublă colonizare în special a unor specii de legume de
către AM şi rhizobium. Rezultatul acestei duble colonizări constă în formarea unor nodozităţi mai
bogate în N2 şi a unei micorizări mai eficiente, ceea ce induce o translocare a unei cantităţi mai mari
de nutrienţi în planta gazdă. S-a constatat astfel că pe perioada simbiozei se găseşte o concentraţie
mai mare de P în noduli şi o cerere a unei cantităţi mai mari de N2 de către AM. Mecanismul acestei

114
duble simbioze nu este suficient de bine înţeles, la ora actuală se lucrează la nivel molecular, pentru
a elucida fenomenul (Powell, 2007).

Această dublă colonizare este aplicată şi pe zonele poluate cu metale, efectul fiind benefic în special
când se doreşte aplicarea tehnicii de fitoextracţie (Neagoe şi colab., 2008). De asemenea, inocularea
cu rhizobium se practică şi în cazul speciilor de plante non-leguminoase, efectul de creştere a
rezistenţei la patogeni şi de dezvoltare viguroasă a speciilor de plante întâlnită la leguminoase,
păstrându-se şi în acest caz. De exemplu, în ecosistemele de pădure azotul necesar dezvoltării
plantelor provine din nodozităţile non-leguminoaselor ca urmare a fixării biologice a azotului
molecular prin simbioza dintre actinomicete (genul Frankia) şi diferiţi arbori (de exemplu Alnus şi
Casuarina) (Marschner, 1995).

Este documentat faptul că inocularea cu Rhizobium se aplică şi pe solurile poluate cu substanţe

organice. În tabelul 5.6 se poate observa influenţa diferiţilor poluanţi asupra nodozităţilor şi
biomasei plantelor (Werner şi colab., 2000). Inspectând tabelul 5.6 se poate constata că nodozităţile
leguminoaselor infectate cu Rhizobium sau cu Bradyrhizobium sunt afectate de poluarea cu metale
grele. S-a constatat de asemenea că biomasa şi numărul nodozităţilor variază foarte mult în funcţie
de concentraţia poluantului (Marschner, 1995). S-a testat sensibilitatea nodozităţilor pe Medicago
sativa infectată cu Rhizobium meliloti şi s-a constatat că nodozităţile sunt sensibile nu numai la
poluarea cu metale grele ci şi la variaţii ale unor factori fizico-chimici din mediu, ca de exemplu
temperaturi excesive, deficit de nutrienţi, alţi poluanţi şi modificarea pH-ului. De asemenea,
heterogenitatea substratului în care se produce simbioza duce la variaţii foarte mari ale biomasei
nodozităţilor. S-a constatat că există o corelaţie directă între concentraţia metalelor şi biomasa
nodozităţilor şi/sau a plantelor, atât ca biomasă subterană, cât şi supraterană (Neumarm şi colab.,
1998).

Tabelul 5.6 Influenţa diferiţilor poluanţi asupra nodozităţilor şi biomasei plantelor

(adaptată după Werner şi colab., 2000)
Poluant Nodozităţi biomasa biomasa
tulpinilor (µg/cm2) rădăcinilor ( µg/cm2)
Iodură de Cd 0,5 10,4 72,9
Clorură de Cd 1,1 19,6 4
Acetat de Cd 2,5 17,4 22,6
Meta - arsenat de Na 0,3 93,9 82,4
Hidrogen arsenat de Na 1,7 248,7 218,1
Pentoxid de arsen 4,2 157,6 143,2
Atrazină 0,13 0,15 0,09
Lindan 6,7 20 7,7
Fluorantren 2,5 > 35 >35
Fenantren 5,4 28 27
Fluoren 7,1 21 22
Acenaften 20,0 52,2 50,8

Pentru înţelegerea mecanismelor implicate în toleranţa metalelor în cazul speciilor de leguminoase

infectate cu Rhizobium, se acordă o importanţă majoră gradului de alterare a proteinelor în speciile
de Rhizobium izolate din zonele poluate cu metale, considerându-se a fi cruciale în înţelegerea mai
bună a gradului de stres la nivel celular şi mecanismului care conferă rezistenţă (Pereira şi colab.,
2006). Putem concluziona astfel, că răspunsul bacteriilor la condiţiile de stres datorat poluării cu
metale este un fenomen complex în care acţionează mecanisme diferite pentru a asigura gradul de
toleranţă la patogenii plantelor şi a duce la creşterea biomasei.

115
5.6 Utilizarea plantelor transgenice în procesul de remediere
Una dintre preocupările recente ale cercetătorilor în domeniul bioremedierii este obţinerea de plante
transgenice prin tehnica denumită “ inginerie genetică”. Ingineria genetică vegetală constă în
aplicarea unor tehnici prin care se manipulează informaţia genetică atât la nivel molecular cât şi la
nivel celular. Astfel, se pot introduce gene noi, sau se produc modificări ale expresiei uneia sau mai
multor gene deja existente în genomul47 celulei plantei luată în studiu.

Tehnica treansgenezei constă în transferul de gene noi (care au rolul de a codifica o funcţie nouă) în
genomul plantei gazdă, care devine astfel o plantă modificată genetic. Această tehnică tinde să fie
din ce în ce mai des utilizată în procedeele de remediere întrucât în urma modificării genetice
plantelor li se conferă caracteristici noi ca de exemplu: devin mult mai rezistente la patogeni
(virusuri, bacterii, fungi), la erbicide, la atacul insectelor şi al prădătorilor, la stres datorat poluării
atât organice, cât şi anorganice, respectiv poluării cu metale grele. Procesul de transformare
genetică diferă însă de la o specie de plantă la alta, şi este influenţată de condiţiile de mediu care
sunt de asemenea, foarte variate.

În etapele de obţinere a plantelor modificate genetic este absolut necesar să se lucreze pe ţesuturi cu
celule implicate în mecanismul de regenerare, să se utilizeze o metodă prin care se poate introduce
ADN în celulele regenerabile şi să se selecteze şi regenereze plante transformate cu o frecvenţă
satisfăcătoare.

Se cunosc următoarele strategii de realizare a transformarii genetice:

 Transformarea protoplastilor48 - metoda prin care protoplaştii sunt izolaţi printr-un proces
mecanic sau enzimatic prin îndepărtarea peretelui celular;
 Bombardamentul biolistic sau cu microproiectile - biolistica este o metoda care utilizează
microproiectile de wolfram sau aur care sunt acoperite cu ADN şi propulsează în celulele
ţintă prin acceleraţie;
 Transformarea mediată de Agrobacterium (A. tumefaciens şi A. rhizogenes) - metoda cea
mai utilizată bazată pe capacitatea microorganismelor de a transforma genetic plantele;

Dintre metodele descrise, transformarea mediată bacterian este foarte ieftină şi poate avea ca
rezultat obţinerea modificărilor genetice care conţin frecvent inserţii de copii unice, pentru mai
multe specii de plante. Prin utilizarea de A. rhizogenes, are loc un transfer de gene la multe specii
dicotiledonate, iar la locul infecţiei se formează multe rădăcini adventive, fenomen cunoscut sub
numele de rădăcini firoase (eng. „hairy roots“) (Ţenea, 2006).
Ca urmare a dezvoltării deficitare şi a biomasei mici a plantelor cultivate pe solurile poluate în
scopul remedierii acestora, s-a trecut la modificarea genetică pentru îmbunătăţirea performanţei lor.
Prin ingineria genetică plantele sunt manipulate astfel încât să tolereze, acumuleze şi metabolizeze
poluanţii. În urma realizării transgenezei, se poate obţine o supraproducţie a unor molecule care au
rol în chelatarea metalelor, cum ar fi de exemplu citratul, fitochelatinele, metalotioneinele,
fitosideroforele şi feritina, având ca rezultat creşterea toleranţei plantelor la metale. Este documentat
că în cazul creşterii activităţii genei răspunzătoare de sinteza acizilor organici, creşte toleranţa la Al.
Astfel, supraexprimarea genică a citrat sintazei are ca rezultat creşterea producţiei de acid citric-
metal chelator. Pentru sinteza citratului, a fost izolată gena codificată OsCS1 în orez (Oryza sativa
L.) (Eapen şi colab., 2007; Jabeen, 2009). În Brassica juncea L. transgenică, s-a izolat o altă genă
pentru supraexprimarea gamma-glutamilcistein sintetazei sau glutation sintetazei. În urma
transgenezei s-a obţinut o acumulare în cantitate mare a metalelor/metaloizilor Cd, Cr şi As, fie în
amestec, fie separat (Reisinger et al. 2008, citat de Vamerali, 2010). Marmiroli şi colab. (2006) au

47
Genom = un set complet de cromozomi* (*setul complet de informaţii genetice pe care un organism le moşteneşte de
la părinţii săi), toate trăsăturile transmisibile ale unui organism
48
Protoplast = unitate biologică formată dintr-o celulă vegetală sau bacteriană, fără perete celular (dar care are
membrana plasmatică intactă).

116
afirmat că Arabidopsis halleri şi Thlaspi caerulescens, doi hiperacumulatori bine cunoscuţi, pot fi
considerate plante model în ingineria genetică. Mutageneza şi ingineria genetică au fost aplicate cu
succes şi pe floarea soarelui (Helianhus annuus) şi tutun (Nicotiana tabacum), obţinându-se
biomase mari cu o capacitate de a acumula metale, ambele specii de plante funcţionând ca
fitoremediatori eficienţi (Kawashima şi colab., 2004; Mench şi colab., 2009; Neagoe şi colab, date
nepublicate). În cazul tutunului, în urma exprimării cistein sintazei pentru următoarele metale: Cd,
Se, Ni, Pb şi Cu, plantele transgenice au fost semnificativ mai tolerante decât plantele nemodificate
genetic. De asemenea, s-a obţinut creşterea toleranţei la Cd, Zn şi Ni prin introducerea genei
metalotioneină în tutun. Creşterea toleranţei altor metale cum ar fi de exemplu Fe, Cd, s-a obţinut
prin intermediul genei pentru siderofor. Transferul genei CUP1 de la drojdie la floarea soarelui
(Helianthus annuus) a avut ca rezultat creşterea de până la 16 ori a acumulării de Cd. Similar au
fost transferate două gene pentru inducerea sintezei de glutamilcisteină sau a sintezei de glutation, şi
s-a obţinut creşterea toleranţei/acumulării de Cd (Vamerali , 2010).

În câteva specii de plante s-a realizat transferul genelor pentru metalotioneine. Astfel, a fost raportat
transferul genei umane MT-2 la tutun şi seminţe de rapiţă iar rezultatul a constat în creşterea
toleranţei pentru Cd. Creşterea acumulării de Cu s-a obţinut pentru Arabidopsis thaliana cu gene
MT de la mazăre (Pisum sativum). Genele transportoare de Zn (ZAT) provenite de la T.
goesingense duc la acumularea de Zn în A. Thaliana, având ca rezultat acumularea de două ori mai
mare a Zn în rădăcini. Tot în sp. A thaliana modificată genetic s-au introdus genele merA şi merB
cu ajutorul cărora s-a putut realiza fitovolatilizarea Hg (Jabeen, 2009). Specia transgenică
Arabidopsis poate prelua arsenat prin introducerea genelor Ar- reductază şi γ- glutamil cistein
sintetază (Eapen şi colab., 2007). În tabelul 5.6 sunt prezentate câteva exemple de plante
transgenice dezvoltate pentru tehnicile de fitoremediere.

Tabelul 5.6 Exemple de plante transgenice dezvoltate pentru tehnicile de fitoremediere

(Eapen şi colab., 2007)
Gene transferate Specii de plante Efecte
MT-1 gena de la populaţia umană Tutun, seminţe de rapiţă Toleranţă la Cd
CUP-1 gena de la drojdii Conopidă Acumulare de Cd
γ- glutamil cistein sintetaza de la orez Muştar indian Acumulare de Cd
At MTP-1 de la Thlaspi goesingense Arabidopsis Acumulare de Zn
Arsenat reductaza γ- glutamil cistein sintetaza de la E.coli Muştar indian Toleranţă la As
Mer A si Mer B Arabidopsis, plop galben Fitovolatilizarea Hg

Plantele transgenice se utilizează şi pentru a produce o supraproducţie de proteine recombinate care

joacă un posibil rol în chelatarea, asimilarea şi transportul prin membrane al metalelor. De
asemenea, modificarea sau supraexprimarea enzimelor implicate în sinteza GSH şi fitochelatinelor
poate fi o strategie bună pentru a creşte toleranţa la metale grele şi în consecinţă, potenţialul de
fitoremediere al plantelor. Jabeen şi colab (2009) au afirmat că identificarea genelor care codifică
metalotioneinele şi enzimele implicate în sinteza de fitochelatine formează primul pas către
elucidarea mecanismului molecular care stă la baza fitoremedierii. Această strategie de a utiliza
plante modificate genetic în tehnica de remediere a zonelor poluate cu metale nu este încă foarte
bine cunoscută, însă numărul mare de articole şi cărţi publicate în ultima perioadă de timp pe
această temă, demonstrează preocuparea cercetătorilor şi totodată eficienţa metodei

117
Referinte bibliografice
1. Abbasi, S.A., Nipaney, P.C. (1984) The catalytic effect of copper (II), zinc (II), and nickel (II) on the anaerobic
digestion of Salvinia molesta (Mitchell). In: Curtis FA (ed) Energy development: new forms, renewable,
conservation. Pergamon, Oxford, pp 237–247
2. Adler, L.S. (2003) Host Species Affects Herbivory, Pollination, and Reproduction in Experiments with Parasitic
Castilleja, Ecology, 84(8), pp. 2083-2091, Edited by the Ecological Society of America
3. Adler, T. (1996) Botanical cleanup crews. Sci. News. 150, 42-43
4. Alexander, M. (1994) Biodegradation and Bioremediation, Academic Press, New York
5. Allen, E.B., Chambers, J.C., Conner, K.F., Allen, M.F., Brown, R.W. (1987):Natural reestablishment of
mycorrhizae in disturbed alpine ecosystems. Arctic Alpine Res. 19, 11- 20
6. Allen, M.F. (1991) The ecology of mycorrhizae. Cambridge University Press
7. Alloway (1995) Heavy metals in soils, Chapman and Hall, London.
8. Atlas, R., Bartha, R. (1992) Microbial Ecology, Fundamentals and Applications, third edition, The
Benjamin/Cummings Publishing Company, Inc. 390 Bridge Parkway, Redwood City, CA 94065, pp. 563
9. Baker, A.J.M., Walker, P.L. (1990) Ecophysiology of metal uptake by tolerant plants. In Heavy Metal Tolerance in
Plants: Evolutionary Aspects, ed AJ Shaw, pp 155-177, CRC Press, Boca Raton, FL
10. Balasubramanian, D., Bryce, C.F.A., Dharmalingham, K., Green, J., Jaymaram, K. (1997) Concepts in
Biotechnology, Review, New Phytol., 135, 783-788
11. Barbu, . C. (2004) Teoria şi Practica Modernă a remedierii solurilor poluate cu metale grele, Editura Alma Mater,
Sibiu, pp 189
12. Baumann, A. (1885) Das Verhalten von Zinksatzen gegen Pflanzen und im Boden. Landwirtsch. Vers.-Stantn 31:
1-53.
13. Beath, O.A., Eppsom, H.F., Gilbert, C.S. (1937) Selenium distribution in and seasonal variation of vegetation type
occurring on seleniferous soils. J American Pharm Assoc 26, 394-405
14. Belik, M. (1995) Occurence and ecological significance of mycorrhizal symbiosis in aquatic plants. In: Varma A.,
Hock B., eds. Mycorrhiza. Berlin, Heidelberg: Springer – Verlag., 627 – 666
15. Bert, V., Seuntjens, P., Dejonghe, W. , Lacherez, S., Hoang Thi Thanh Thuy, Vandecasteele, B. (2009)
Phytoremediation as a management option for contaminated sediments in tidal marshes, flood control areas and
dredged sediment landfill sites, Environ Sci Pollut Res, 16,745–764
16. Bhardwaj, S., Dudeja, .S.S, Khurana, A.L. (1997) Distribution of Vesicular-Arbuscular Mycorrhizal Fungi in the
Natural Ecosystem, Folia Microbiol. 42, 589-594
17. Bindu, T., Sumi, M.M., Ramasamy, E.V. (2010) Decontamination of water polluted by heavy metals with Taro
(Colocasia esculenta) cultured in a hydroponic NFT system, Environmentalist, 30, 35–44
18. Bojarczuk, K., Kieliszewska-Rokicka, B. (2010) Effect of Ectomycorrhiza on Cu and Pb Accumulation in Leaves
and Roots of Silver Birch (Betula pendula Roth.) Seedlings Grown in Metal-Contaminated Soil, Water Air Soil
Pollut, 207, 227–240
19. Boldor, O., Trifu, M., Raianu, O. (1981) Fiziologia plantelor, Edituta Didactica si Pedagigica Bucuresti, pp. 275
20. Boyd, R.S. (2010), Heavy Metal Pollutants and Chemical Ecology: Exploring New Frontiers J Chem Ecol. 36, 46–
58
21. Boyd, R.S. (1998) Hyperaccumulation as a plant defensive strategy. In R.R. Brooks (ed.), Plants that
HyperaccumulateHeavy Metals. CAB International, New York, NY, pp. 181-201.
22. Boyd, R.S., Davis, M.A., Wall, M.A., Balkwill, K. (2006) Metal concentrations of insects associated with the South
African Ni hyperaccumulator Berkheya coddii (Asteraceae). Insect Sci. 13, 85-102.
23. Boyd, R.S., Davis, M.A., Wall, M.A., Balkwill, K. (2007) Host-herbivore studies of Stenoscepa sp. 2007. Host-
erbivor de studii Stenoscepa sp. (Orthoptera: Pyrgomorphidae), a high-Ni herbivore of the South African Ni
hyperaccumulator Berkheya coddii (Asteraceae). Insect Sci. 14,133-143
24. Brooks, R.R., Chambers, M.F., Nicks, L.J., Robinson, B.H. (1998) Phytomining. Trends Plant Sci. 3,359-362
25. Brooks, R.R., Lee, J., Reeves, R.D., Jaffre, T. (1977). Detection of Nickeliferous Rocks by Analysis of Herbarium
Specimens of Indicator Plants. J.Geochem. Explor. 7, 49-57
26. Brooks, R.R.(1998a) General introduction. In R.R. Brooks (ed.), Plants that Hyperaccumulate Heavy Metals. CAB
International, New York, NY, pp. 1-14
27. Brooks, R.R. (1998b) Phytochemistry of hyperaccumulators. In R.R. Brooks (ed.), Plants that Hyperaccumulate
Heavy Metals. CAB International, New York, NY, pp. 15-53.
28. Bruce, E.P., (2001) Phytoremediation of Contaminated Soil and Ground Water at Hazardous Waste Sites,
EPA/540/S01/500
29. Byers, H.G. (1935) Selenium occurrence in certain soils in the United States, with a discussion of the related topics.
US Dept. Agric. Technol. Bull. 482, 1-47
30. Canham, C., Froend, R., Stock, W. (2009) Water stress vulnerability of four Banksia species in contrasting
ecohydrological habitats on the Gnangara Mound, Western Australia, Plant, Cell Environ., 32, 64-72
31. Chaney, R.L., Li, Y.M., Brown, S.L., Homer, F.A., Malik, M..(2000) Improving metal hyperaccumulator wild
plants to develop commercial phytoextraction systems: approaches and progress. In Phytoremediation of
Contaminated Soil and Water, ed. N Terry, G. Banuelos, pp. 129-158. Boca Raton:Lewis
32. Colpert J.V., van Asche J.A. (1992) Zinc toxicity in ectomycorrhizal Pinus sylvestris, Plant Soil, 143:, 201-211.

118
33. Denny, H.J., Wilkins, D.A. (1987) Zinc tolerance in Betula spp., I-IV, New Phytologist, 106
34. Dessureault-Rompré, J., Luster, J., Schulin, R., Tercier-Waeber, M-L, Nowack B. (2010) Decrease of labile Zn and
Cd in the rhizosphere of hyperaccumulating Thlaspi caerulescens with time, Environ. Pollut., 158, 1955-1962
35. Dräger, D.B., Desbrosses-Fonrouge A.G., Krach, C. et al. (2004), Two genes encoding Arabidopsis halleri MTP1
metal transport proteins co-segregate with zinc tolerance and account for high MTP1 transcript levels. Plant
Journal, 39, 425–439
36. Dushenkov, V., Kumar, PBAN, Motto, R,, Raskin, I. (1995) Rhizifiltration : The use of plants to remove heavy metals
from aqueous streams. Environ. Sci. Technol. 29,1239-1245
37. Dushenkov, S. (2003) Trends in phytoremediation of radionuclides. Plant Soil 249:167-175
38. Eapen S., Singh, S., D‟Souza S.F. (2007) Phytoremediation of Metals and Radionuclides, Chapter 8 in
“Environmental Bioremediation Technologies”, pp. 189-209
39. Eom, A., Wilson, G., Hartnett, D. (2001) Effects of ungulate grazers on arbuscular mycorrhizal symbiosis and
fungal community structure in tallgrass prairie, Mycologia, 93, 233- 242
40. Feldman, E. (2005) Water Law Review, Death Penalty for Water Thieves, File: Feldman- Publication Final Created
on: 1/23/2005 11:43:00 AM Last Printed: 2/21/2005 1:56:00 PM, volume 8, issue 1.
41. Fomina, M., Ritz, K., Gadd, G. M. (2005). Negative fungal chemotropism to toxic metals. FEMS Microbiology
Lett., 193, 207–211
42. Foerstner, U. (1995) Land contamination by metals: global scope and magnitude of the problem. Pp 1–33. In: H. E.
Allen, C. P. Huang, G. W. Bailey, & A. R. Bowers (eds). Metal speciation and contamination of soil. CRC, Boca
Raton.
43. Freeman, J.L., Persans, M.W., Nieman, K., Albrecht, C., Peer, W., Pickering, I.J., Salt, D.E. (2004) Increased
glutathione biosynthesis plays a role in nickel tolerance in Thlaspi nickel hyperaccumulators. Plant Cell 16, 2176-
2219
44. Gianinazzi-Pearson, V., Gianinazzi, S., (1992) Influence of intergeneric grafts between host and non-host legumes
on formation of vesicular-arbuscular mycorrhiza, New Phytol. 120, 505-5081
45. Göhre, V., Paszkowski, U. (2006) Contribution of the arbuscular mycorrhizal symbiosis to heavy metal
phytoremediation, Planta, 223, 1115–1122
46. Gupta. M., Devi, S. (1995) Uptake and toxicity of Cadmium in aquatic ferns. J Environ Biol 16, 131–136
47. Hammer, D., Keller, C., McLaughlin, M., Hamon, R. (2006) Fixation of metals in soil constituents and potential
remobilization by hyperaccumulating and non-hyperaccumulating plants: Results from an isotopic dilution study ,
Environ. Pollut. 143, 407-415
48. Harley si Smith, 1983, Mycorrhizal Symbiosis, Academic Press, London.
49. Hartley, J., Caimey, J.W.G., Meharg, A,A, (1997) Do ectomycorrhizal fungi exhibit adaptive tolerance to
potentially toxic metals in the environment? Plant Soil 189, 303–319
50. Hartman, W.J., Jr. (1975) An evaluation of land treatment of municipal wastewater and physical siting of facility
installations. Washington DC; US Department of Army.
51. Heggo, A., Angle, J.S., Chaney, R.L. (1990) Effects of vesicula –arbuscular mycorrhizal fungi on heavy metals
uptake by soybean, Soil. Biol. Biochem. 22, 865-869
52. Högberg P., (1982) Mycorrizal associations in some woodland and forest trees and shrubs in Tanzania. New
Phytol. 92, 407- 415
53. Ibrahim, A. (2008) Planning and Realisation of Soil Remediation, Soil Pollution Part V, Springer Berlin
Heidelberg, Chapter 13, pp. 265-281
54. Ingham, E.R., Wilson, M.V. (1999) The mycorrhizal colonization of six wetland plant species at sites differing in
land use history. Mycorrhiza, 9, 233- 235
55. Iordache, V., Neagoe, A, Bergman, H. (2004) Effects of mycorrhization of Phacelia tanacetifolia on metals
accumulation and oxidative stress, Proceedings of the 5th International Symposium on "Metal elements in
Environment, Medicine and Biology Timisoara, Romania.
56. Jana, S., Chaudhari, M.A .(1982) Senescence in submerged aquatic angiosperms: effects of heavy metal. New
Phytol. 90, 477-484
57. Jabeen, R., Ahmad, A., Iqbal, M. (2009) Phytoremediation of Heavy Metals: Physiol. Mol. Mech., Bot. Rev. 75,
339-364
58. Jefferson, L.V. (2004) Implications of plant density on the resulting community structure of mine site land. Restor.
Ecol. 12, 429-438
59. Kahn, A.G., Kuek, C., Chaudhry, T.M., Khoo, C.S., Hayes, W.J (2000) Role of plants, mycorrhizae and
phytochelatore in heavy metal contaminated land remediation, Chemosphere 41, 197-207
60. Kazakou, E., Adamidis, G.C., Bake, A.J.M., Reeves, R.D., Godino, M., Dimitrakopoulos, P.G. (2010) Species
adaptation in serpentine soils in Lesbos Island (Greece): metal hyperaccumulation and tolerance, Plant Soil, DOI
10.1007/s11104-010-0302-9, pp.17
61. Keppler, F., Hamilton, J.T G., Brass, M., Rockmann, T. (2006) Methane emissions from terrestrial plants under
aerobic conditions. Nature 439, 187-191
62. Khan Janos, D.P. (1987) VA mycorrhizas in humid tropical ecosystems. In Ecophysiology of VA Mycorrhizal
Plants, ed. G. R. Safir. CRC Press, Boca Raton, FL., 107-134 p

119
63. Khan, A.G. (2005) Role of soil microbes in the rhizospheres of plants growing on trace metal contaminated soils in
phytoremediation. J. Trace Elem. Med. Biol. 18, 355-364
64. Khan, A.G, Kuek, C., Chaudhry, T.M., Khoo, C.S., Hayes, W.J. (2000) Role of plants, mycorrhizae and
phytochelators in heavy metal contaminated land remediation, Chemosphere 41, 197-207
65. Koretsky, C.M., Miller, D. (2008) Seasonal Influence of the Needle Rush Juncus roemarianu on Saltmarsh Pore
Water Geochemistry, Estuaries and Coasts: J CERF 31, 70–84
66. Kothe, E. (2005) Influence of microflora on heavy metal cycles and water quality, EC contract EVK1-CT-2001-
6601, Friedrich Sc hiller University of Jena
67. Kumar P.B.A., Nada, Dushenkov, V., Motto, H., Raskin, I. (1995) Phytowxtraction The use of Plants to remove
Heavy Metals from Soils. Environ. Sci. Technol. 29, 1232-1238
68. Kawashima, C.G., Noji, M., Nakamura, M., Ogra, Y., Suzuki, K.T., Saito, K. (2004) Heavy metal tolerance of
transgenic tobacco plants over-expressing cysteine synthase. Biotechnol. Lett. 26, 153-157
69. Cunningham, S.D., Berti, W.R., Huang, J.W.W. (1995) Phytoremediation of contaminated soils. Trends Biotechnol. 13,
93-397
70. Lasat, M.M. (2000) Phytoextraction of metals from contaminated soil: a review of plant/soil/metal interaction and
assessment of pertinent agronomic issues, Journal of Hazardous Substance Research, Kansas State University, pp.
5-1 5-26
71. Lasat, M.M. (2002) The use of plants for the removal of toxic metals from contaminated soils: 2002011154, U. S.
environmental agency.
72. Leung, K.T., Kandakumar, K., Sreekumari, K., Lee, H., Trevors, J. T. (2007) Biodegradation and Bioremediation
of Organic Pollutants in Soil, Capitolul 21, pp 521-523, in “Modern Soil Microbiology” second edition edited by
Jan Dirk Van Elsas, Janet K. Jansson, Jack T. Trevors, CRC press Taylor &Francis Group, Boca Raton, FL 33487-
2742
73. Li, W.C., Ye, Z.W., Wong, M.H. ( 2010) Metal mobilization and production of short-chain organicacids by
rhizosphere bacteria associated with a Cd/Zn hyperaccumulating plant, Sedum alfredii, Plant Soil (2010) 326:453–
467
74. Lewis, D. H. (1979) Concepts in fungal nutrition and the origin of biotrophy. Biol. Rev., 48, 261- 278
75. Ma, L.Q., Komar, K.M.M., Tu, C., Zhang, W., Cai, Y., Kennelley, E.D. (2001) A fern that hyperaccumulates arsenic.
Nature (London) 409, 579
76. Marmiroli, N., Marmiroli, M., Maestri, E. (2006) Phytoextraction and Phytotechnologies: A review for the present
and the future, I. Twardowska et al. (eds.), and Water Pollution Monitoring, Protection and Remediation, 3–23.
Springer
77. Marschner, H., (1995) Mineral Nutrition of higher Plants, second ed. Academic Press, London
78. McGrath, S.P. (1998) Phytoextraction for soil remediation. In: Brooks RR (ed) Plants that hyperaccumulate heavy
metals. CAB International, Wallingford, pp 261–287
79. McGrath, S.P., Zhao F.J. (2003) Phytoextraction of metals and metalloids from contaminated soils. Curr. Opin.
Biotech. 14, 277-282
80. McGrath, S.P., Sidoli C.M.D., Baker, A.J.M. (1996) Phytomelioration: the use of plants to remove heavy metals
from soil, in ATV MODE, Lyngby, March 5-6, 381
81. McGrath, S.P. (1998) Phytoextraction for soil remediation. Pp 109–128. In: R. R. Brooks (ed). Plants that
hyperaccumulate heavy metals. CAB International, New York.
82. McGrath, S.P., Lombi, E., Gray, C.W., Caille, N., Dunham, S.J., Zhao, F.J. (2006) Field evaluation of Cd and Zn
phytoextraction potential by the hyperaccumulators Thlaspi caerulescens and Arabidopsis halleri. Environ. Pollut.
141, 115-125
83. Mench, M., Schwitzguébel, J.P., Schroeder, P., Bert, V., Gawronski, S., Gupta, S. (2009) Assessment of
successful experiments and limitations of phytotechnologies: contaminant uptake, detoxification and sequestration,
and consequences for food safety, Environ. Sci. Pollut. Res. 16, 876-900
84. Mende, M., Maier, R., Phytoremediation of mine tailings in temperate and arid Environments, Rev. Environ. Sci.
Biotechnol 7, 47-59
85. Miller, R.M., Smith, C.I., Jastrow, J.D., Bever, J.D. (1999) Mycorrhizal status of the genus Carex (Cyperaceae).
Am. J. Bot., 86, 547- 553
86. Miller, S.P. (2000) Arbuscular mycorrhizal colonization of semi – aquatic grasses along a wide hydrologic
gradient. New Phytol., 145, 145- 15
87. Milner, M.J., Kochian, L.V. (2008). Investigating heavy-metal hyperaccumulation using Thlaspi caerulescens as a
model system. Annals Bot. 102, 3-13
88. Minguzzi, C., Verganano, O. (1948) Il contento di nichel nelli ceneri di Alysum bertlonii Desv. Atti della Societa
Toscana di Science Naturali, Mem Ser A 55, 49-77
89. Monsant, A.C., Tang, C., Baker, A.J.M. (2008) The effect of nitrogen form on rhizosphere soil pH and zinc
phytoextraction by Thlaspi caerulescens Chemosphere, 73, 635-642
90. Nadkami, N.M. (1985) Roots that go out on a limb. Natural History, 94, 42- 48
91. Neagoe, A., Iordache, V. (2002), Preliminary assessment of the macrophytes role in the export of metals from
Fundu Mare Island, Danube floodplain, Proceedings of the 4 th International Symposium on “Metal Elements in
Environment, Medicine and Biology”, Timisoara, Romania, pp. 245-251, ISBN 973-620-035-3, ISSN 1583-4204

120
92. Neagoe, A., Iordache, V., Bergman, H. (2008) Experimental Basses for Bioremediation of Soils Contaminated with
Metals, 4th European BioRemediation Conference, 3-6 September, Chania, Crete, Greece, cod ID 014, 5 pg, ISBN
978-960-8475-12-0
93. Neagoe, A., Merten, D., Iordache, V., Buechel, G. (2009) The effect of bioremediation methods involving different
degrees of soil disturbance on the export of metals by leaching and by plant uptake, Chemie der Erde-
Geochemistry, 69, 57-73
94. Neagoe, A., Ebenå, G., Carlsson, E. (2005) The effect of soil amendments on plant performance in an area affected
by acid mine drainage, Chemie der Erde 65, 115-129
95. Neagoe, A., Mascher, R., Iordache, V., Voigt, K., Knoch, B. Bergmann, H. (2004) The influence of vesicular
arbuscular mycorrhiza Glomus intraradiceae on mustard (Sinapis alba L.) grown on a soil contaminated with heavy
metals, 22. Arbeitstagung in Jena, Lebensnotwendigkeit und Toxizität der Mengen-, Spuren- und
Ultraspurenelemente, Friedrich Schiller Universität, pp.597-606. [ISBN 3-929526-794, ISSN 1430-9637].
96. Negri, M.C., Gatliff, E.G., Quinn, J.J., Hinchman, R.R. (2003) Root development and rooting at depths. In
Phitoremediation: Transformation and Control of Contaminant, ed. SC McCutcheon, J.L. Schnoor, pp. 233-262,
New Work: Wiley
97. Neumarm, H., Kirchhoff, A.B., Madeheim, A., Wetzel, A. (1998) Toxicity Testing of Heavy Metals with the
Rhizobium-Legume Symbiosis: High Sensitivity to Cadmium and Arsenic Compounds, Toxicity Testing of Heavy
Metals, ESPR - Environ. Sci. & Pollut. Res. 5, 28-36
98. Newman, L.A., Reynolds, C.M. (2004). Phytodegradation of organic compounds, Curr. Opin. Biotehnol., 15,. 225-
230
99. Nisbet, R.E.R., Fisher, R., Nimmo1, R.H., Bendall, D.S., Crill, P.M., Gallego-Sala, A.V., Hornibrook, E.R.C.,
Lo´pez-Juez, E., Lowry, D., Nisbet, P.B.R., Shuckburgh, E.F., Sriskantharajah, S., Howe , C.J., Nisbet E.G. (2008).
Emission of methane from plants, Proc. R. Soc. B doi:10.1098/rspb.2008.1731
100. Olson, P.E., Fletcher, J.S. (2000) Ecological recovery of vegetation et a former industrial sludge basin and its
implication to phytoremediation, Environ. Sci. Pollut. Res 7, 195-204
101. Padmavathiamma, P.K., Loretta, Y., Li, L.Y. (2007) Phytoremediation Technology: Hyper-accumulation Metals in
Plants, Water Air Soil Pollut, 184, 105-126
102. Palade, M. (1999) Botanica Farmaceutica, Vol. I, Editura Tehnica, ISBN: 973-31-1306-9, pp. 496
103. Paterson, E., Sim, A., Standing, D., Dorward, M., McDonald, A.J.S. (2006). Root exudation from Hordeum
vulgare in response to localized nitrate supply, J. Experim. Bot. 57, 2413-2420
104. Pereira, S.I.A., Gusmão Lima, A.I., Figueira, E.M.A.P. (2006) Screening Possible Mechanisms Mediating
Cadmium Resistance in Rhizobium leguminosarum bv. viciae Isolated from Contaminated Portuguese Soils, DOI:
10.1007/s00248-006-9057-5 & Volume 52, 176–186, Springer Science +Business Media, Inc.
105. Pilon-Smits, E.A.H. (2005) Phytoremediation. Annu. Rev. Plant Biol. 56, 15-39
106. Plessl, M., Rigola, D., Hassinen, V.H., Tervahauta, A., Kärenlampi, A., Schat, H., Aarts, M.G.M., Ernst, D. (2010)
Comparison of two ecotypes of the metal hyperaccumulator Thlaspi caerulescens (J. & C. PRESL) at the
transcriptional level, Protoplasma 239, 81-93
107. Powell, J., Klironomos, J. (2007) The Ecology of Plant-Mutualisms, pp. 257-281, Soil Microbiology, Ecology, and
Biochemistry, third edition, edited by Eldor, A., Paul, Academic Pres, Elsevier
108. Prasad, M.N.V, Freitas, H. (2003). Metal hyperaccumulation in plants – Biodiversity prospecting for
phytoremediation technology. Electronic J. Biotechnol., 6, 275-321
109. Ramos, A.C., Façanha, A.R., Feijó, J.A. (2008) Proton (H+) flux signature for the presymbiotic development of the
arbuscular mycorrhizal fungi. New Phytol. 178, 177-188
110. Reeves, R.D., Baker, A.J.M. (2000) Metal-accumulating plants. In: Raskin I, Ensley BD (eds) Phytoremediation of
toxic metals. Wiley, New York, pp 193-229
111. Reeves, R.D., Brooks, R.R. (1983) Hyperaccumulation of lead and zinc by two metallophytes from mining areas of
central Europe. Environ. Pollut. Ser. A. 31, 277-285
112. Robinson, B.H., Brooks, R.R., Howes, A.W., Kirkman, J.H., Gregg, P.E.H. (1997), The potential of the high-
biomass nickel hyperaccumulator Berkheya coddii for phytoremediation and phytomining. J. Geochem. Explor. 60,
115-126
113. Römer, W., Kang, Dong-Kyu, Eagle, Komi, Gerke, J., Keller, H. (2000) The acquisition of cadmium by Lupinus
albus L., Lupinus angustifolius L., and Lolium multiflorum Lam, J. Plant Nutr. Soil Sci. 163, 623-628
114. Ross, S.M., Kaye, K.J. (1994) The meaning of metal toxicity in soil plant system, in Ross, S. M. (editor) Toxic
metals in soil-plant systems, John Willey and Sons.
115. Rydlová, J. Vosátka, M., (2001) Associations of Dominant Plant Species with Arbuscular Mycorrhizal Fungi
During Vegetation Development on Coal Mine Spoil Banks Vegetation Development on Coal Mine Spoil Banks,
Folia Geobotanica, 36, 85-97
116. Salt, D.E., Blaylock, M., Kumar, P.B.A.N., Dushenkov, V., Ensley, B.D., Chet, I., Raskin, I. (1995)
Phytoremediation: A novel strategy for the removal of toxic metals from the environment using plants. Biotechnol.
13, 468-475
117. Scott, N.A., G. E. Likens, J. S. Eaton, J.S., Siccama, T.G. (2001) Trace metal loss following whole tree harvest of
northeastern deciduous forest, U.S.A, Biogeochemistry, 54, 197-517

121
118. Seufferheld, M.J., Curzi, M.J. (2010) Recent Discoveries on the Roles of Polyphosphates in Plants, Plant. Mol.
Biol. Rep., DOI 10.1007/s11105-010-0187-z, pp.11, Springer-Verlag
119. Shah, K., Nongkynrih, J.M. (2007) Metal hyperaccumulation and bioremediation Review, Biologia Planetarium,
51, 618-634
120. Shilev, S., Kuzmanova, I., Sancho, E. (2009) Phytotechnologies: how plants and bacteria work together, P.C.
Baveye et al. (eds.), Uncertainties in Environmental Modelling and Consequences for Policy Making, Springer
Science + Business Media B.V.
121. Shu-hua, RU, Ji-qing, WANG, De-chun, S.U. (2004) Characteristics of Cd uptake and accumulation in two Cd
accumulator oilseed rape species, J. Environ. Sci. 16, 594-598
122. Singh, K., Varma, A. K. (1981) Endogonaceous spores associated with xerophytic plants in northern India. Trans.
Brit. Mycol. Soc., 77, 655-658.
123. Smith, S. (2009) Review article:A critical review of the bioavailability and impacts of heavy metals in municipal
solid waste composts compared to sewage sludge, Environ. Internat. 35, 142-156
124. Sriprang, R., Murooka, Y. (2007) Accumulation and Detoxification of Metals by Plants and Microbes, Shree N.
Singh Rudra D. Tripathi (Eds.), Tripathi Environmental Bioremediation Technologie, pp. 77-100, Springer-Verlag
Berlin Heidelberg 2007 ISBN 10 3-540-34790-9 Springer Berlin Heidelberg New York
125. Stănescu R., Bobirică L., Orbuleţ O. (2006) Remedierea solurilor contaminate, Editura AGIR, Bucureşti, pp. 234.
126. SUMATECS, 2008, Project No. SN-01/20, Sustainable management of trace element contaminated soils –
Development of a decision tool system and its evaluation forpractical application, Final Research Report
127. Tang, F., White, J.A., Charvat, I. (2001) The effect of phosphorus availability on arbuscular mycorrhizal
colonization of Typha angustifolia. Mycologia, 93, 1042-1047
128. Turnau, K., Haselwandter, K. (2002) Arbuscular mycorrhizal fungi, an essential component of soil microflora in
ecosistem restoration, Mychorrhizal Technology in Agriculture;
129. Turner, A.P. (1994) The response of plants to heavy metals, in Ross, S. M. (editor) Toxic metals in soil-plant
systems, John Willey and Sons, 151-187.
130. Ţenea, G.N. (2006) Transgeneza si expresivitate genica in sisteme vegetale, editura Ars Docendi, ISBN (13) 978-
973-558-256-2, pp.179
131. U.S. EPA. 1997. Status of in situ phytoremediation technology. pp. 31-42. In Recent developments for in situ
treatment of metal contaminated soils. March. EPA-542-R-97-004
132. Vamerali, T., Bandiera , M., Mosca, G. (2010) Field crops for phytoremediation of metal-contaminated land.A
review, Environ. Chem. Lett. 8, 1-17
133. Vanek, T., Podlipna, R., Fialova, Z., Petrova, S., Soudek, P. (2010) Uptake of Xenobiotics from Polluted Waters
by Plants, D. Fatta-Kassinos et al. (eds.), Xenobiotics in the Urban Water Cycle: Mass Flows,Environmental
Processes, Mitigation and Treatment Strategies, Environ. Pollut. 16,
134. Von Alten, H., Blal, B., Dodd, J.C., Feldmann, F., Vosatka, M. (2002) Quality control of arbuscular mycorrhizal
fungi inoculum in Europe Micorrhyzal Technology in Agriculture from Genes to Bioproducts, edited by
Gianinazzi, S. Schüepp, H., Barea, J.M., Haselwandter, K., ISSN 3-7643-6485-8 Birkhäuser Verlag, Basel-Boston-
Berlin, pp. 281-296
135. Vroblesky, D.A., Clinton, B.D., Vose, J.M., Casey, C.C., Harvey, G.J., Bradley, P.M. (2004) Ground-water
chlorinated ethenes in tree trunks: Case studies, influence of recharge, and potential degradation mechanisms:
Groundwater Monitoring & Remediation, 24, 124-138
136. Wang, Y.G., Lu, S.L., Wu, Q.L. (1997) A primary study on tolerance limits of some pollutants in green food
vegetables in the Shanghai region. Acta Agricultural Shanghai, 13, 16-20
137. Wang, H., X.Q. Shan, et al. (2004). Responses of antioxidative enzymes to accumulation of copper in a copper
hyperaccumulator of Commoelina communis. Arch. Environ. Contamin.Toxicol. 47, 185-192
138. Wang, G.D., Chen, X.Y. (2007) Detoxification of Soil Phenolic Pollutants by Plant Secretory Enzyme, Methods in
Biotechnology, vol. 23: Phytoremediation: Methods and Reviews, Edited by: N.Willey,Humana Press Inc., Totowa,
NJ, pp. 49-57. Allen M. F., 1991: The ecology of mycorrhizae. Cambridge University Press
139. Wang, S.L., Liao, W.B., Yu, F.Q., Liao, B., Shu, W.S. (2009), Hyperaccumulation of lead, zinc, and cadmium in
plants growing on a lead/zinc outcrop in Yunnan Province, China, Environ Geol (2009) 58, 471–476,
140. Werner, D., Neumann, H., Steele, H., Wetzel, A., Magasheva, R., Plisak, R. (2000) Soil Biotests and
Phytoremediation with Legume-Rhizobium Symbiosis, F.O. Pedrosa et al. (eds.), Nitrogen Fixation: From
Molecules to Crop Productivity, 571–573, Kluwer Academic Publishers. Printed in the Netherlands
141. Wetzel, P.R., van der Valk, A.G. (1996) Vesicular – arbuscular mycorrhizae in praire pothole wetland vegetation in Iowa
and North Dakota. Can. J. Bot. 74, 883-890
142. Whiting, S.N., Reeves, R.D., Richards, D., Johnson, M.S., Cooke, J.A., Malaisse, F., Paton, A., Smith, J.A.C., Angle,
J.S., Chaney, R.L., Ginocchio, R., Jaffre, T., Johns, R., McIntyre, T., Purvis, O.W., Salt, D.E., Schat, H., Zhao, F.J.,
Baker, A.J.M. (2004) Research priorities for conservation of metallophyte biodiversity and their potential for restoration
and site remediation. Restor. Ecol. 12,106-116
143. Whiting, D., Roll, M.,Vickerman, L. (2007) Plant Structures: Roots Colorado Master Gardenersm Program, Colorado
Gardener Certificate Trainin, pp. 132-1-132-6
144. Williams, S.E., Aldon, E.F. (1976) Endomicorrhizal (vesicular- arbuscular) associations of some arid zone shrubs. The
Southwestern Naturalist, 20, 437- 444

122
145. Xiao-Zhang Yu and Ji-Dong Gu (2006).The role of EDTA in phytoextraction of hexavalent and trivalent chromium by
two willow trees, Journal Ecotoxicology: 17:145-152
146. Xiong, Z.-T. (1998) Lead Uptake and Effects on Seed Germination and Plant Growth in a Pb Hyperaccumulator Brassica
pekinensis Rupr., Bull. Environ. Contam. Toxicol., 60, 285-291
147. Yang, Y., McCarty, P.L. (1998) Competition for hydrogen within a chlorinated solvent dehalogenating anaerobic mixed
culture, Environ. Sci. Technol. 32, 3591-3597
148. Yang, G., Wang, S., Zhou, R., Sun, S. (2001) Endemic selenium intoxication of humans in China. Am. J. Clin. Nutr. 37,
872-881
149. Yoon, J., Cao, X., Zhou, O. (2006) Accumulation of Pb, Cu, and Zn in native plants growing on a contaminated Florida
site. Sci. Total Environ. 368, 456-464

123
1. Optimizarea procedeelor de fitoremediere a zonelor poluate, prin utilizarea
practicilor agronomice. Principalele avantaje şi dezavantaje

Pentru eficientizarea tehnicilor de remediere este absolut necesar să se aplice iniţial, şi uneori pe tot
parcursul remedierii, lucrări agricole. Elementele de care este necesar să se ţină seamă pentru a
asigura succesul remedierii, după ce în prealabil s-a efectuat un screening al poluanţilor şi o analiză
detaliată a parametrilor de control al poluanţilor, sunt următoarele:
 Selectarea speciilor;
 Fertilizarea şi amendarea solurilor, dacă este necesar;
 Semănatul sau plantarea răsadurilor;
 Protecţia culturilor şi irigarea;
 Monitorizare;
 Rotaţia culturilor;
 Manipularea şi distribuirea materialului vegetal contaminat;
 Cercetări necesare în domeniul practicilor agronomice;
 Principalele avantaje şi dezavantaje ale utilizării tehnicilor de fitoremediere;
 Costul şi timpul proiectării tehnologiilor de fitoremediere.

6.1 Selectarea speciilor

Etapa de selectare a speciilor de plante este una dintre cele mai importante în asigurarea succesului
fitoremedierii, fiind considerată chiar o provocare pentru mulţi dintre cercetători. Pentru a lua o
decizie corectă este necesar să se cunoască foarte bine caracteristicile solurilor poluate, după care se
recomandă efectuarea în prealabil a unor teste de germinare direct pe substratul care se doreşte să
fie remediat, selectând pe cât posibil specii de plante autohtone, care se pretează la condiţiile şi
poluanţii substratului respectiv. Nu se recomandă utilizarea unor specii exotice, întrucât ele pot fi
invazive şi influenţează negativ armonia unui ecosistem, iar de cele mai multe ori sunt mai greu
adaptabile unor noi condiţii de mediu (Lasat, 2000; Mendez, 2008). Pentru remedierea solurilor
poluate superficial, sunt recomandate plantele cu rădăcini fasciculate, care se dezvoltă în stratul
superficial, în timp ce plantele cu rădăcini adânci (pivotante) sunt recomandate pentru solurile în
care poluarea este profundă. Este însă posibil ca în cazul utilizării speciilor autohtone să ne
confruntăm cu o invazie a plantelor ruderale şi segetale, motiv pentru care este de preferat să se
utilizeze plantele de cultură, atunci când substratul poluat permite. Şi în cazul plantelor de cultură
ne putem confrunta cu probleme, de exemplu unele culturi pot fi preferate de diferiţi dăunători ,
cum ar fi melci, animale rozătoare, sau păsări (Lasat, 2000).

Excepţie fac situaţiile în care substratul foarte poluat (poluare polimetalică) şi pH-ul excesiv de
acid, nu permit utilizarea plantelor de cultură (de exemplu, în cazul iazurilor de decantare sau al
haldelor de steril unde există o drenare minieră acidă). În aceste cazuri potenţialele canditate la
procesul de fitoremediere sunt specii necultivate din familiile Poaceaele şi Asteraceaele , care de
regulă se găsesc în astfel de zone poluate (Mench, 2009). Comunităţile de plante diferă însă în
funcţie de zonă, ca urmare a diferenţelor dintre factorii fizico-chimici (CEC, EC, conţinut de
metale, etc.) (Conesa şi colab., 2007a). În cele mai multe cazuri, este necesară utilizarea unui număr
mai mare de specii de plante întrucât unele specii pot acumula doar unul sau două metale (Ernst,
2005). În cazul iazurilor de decantarea şi al haldelor de steril, odată stabilit un covor vegetal, se
crează o comunitate microbiană abundentă şi diversă, care promovează ulterior dezvoltarea
plantelor şi începe să transforme substratul într-un material mai apropiat de structura unui sol. Pe de
altă parte, stabilirea covorului vegetal are ca efect pozitiv minimizarea dispersiei eoliene, eroziunea
apei şi a proceselor de percolare (Mendez, 2007). În cazul aplicării tehnicilor de fitoextracţie, rata
de poluanţi îndepărtaţi depinde de biomasa recoltată şi de concentraţia acestora din biomasă.

124
Un aspect important în selectarea plantelor pentru procesul de remediere constă în decizia de a
utiliza o plantă hiperacumulatoare, care are de regulă o biomasă foarte mică, în detrimentul unei
specii care are un potenţial mai scăzut de acumulare, dar o biomasă mai mare, compensând astfel în
cazul unora dintre specii, acumularea de poluanţi în cantitate mai mică (Lasat, 2000). Este de
asemenea necesar să se ţină seamă de faptul că unele plante de cultură care produc o biomasă mare
ca de exemplu porumbul (Zea mays) sau floarea-soarelui (Helianthus annuus), dacă sunt cultivate în
zone excesiv de poluate, vor duce la translocarea poluantului pe lanţul trofic, ceea ce este extrem de
periculos pentru populaţia animală şi în special umană. În astfel de situaţii se poate recurge la
utilizarea unor hiperacumulatori, întrucât biomasa lor este mică şi poate fi manipulată cu uşurinţă,
putând fi într-o primă etapă depozitată şi tratată ca orice reziduu, sau supusă unor procese de
recuperare a poluantului.

În cazul remedierii apelor subterane poluate, plantele care se utilizează trebuie să fie viguroase, să
aibă un ritm ridicat de creştere, să posede capacitatea de a prelua o cantitate mare de apă şi să
prezinte un potenţial mare de evapotranspiraţie. În selectarea plantelor pentru remedierea apelor
subterane se ţine seamă nu numai de dezvoltarea lor armonioasă în regiuni geografice particulare, ci
şi de posibila prezenţă a altor poluanţi în afară de metale, de gradul de toleranţă la stresul datorat
prezenţei metalelor, de condiţiile de recoltare periodică, chiar şi în cazul plantelor plutitoare, etc.
Dacă scopul urmărit este doar remedierea, se utilizează orice plantă care funcţionează în astfel de
situaţii. Dacă însă în afară de remediere se urmăreşte şi restaurarea zonei în scopul utilizării publice
cum ar fi de exemplu construirea unui parc, plantele vor fi selectate astfel încât să întrunească
aceste condiţii. Cel mai des utilizate sunt speciile de plop (Populus nigra, Populus alba,
Populus deltoides, Marsh. Populus tremuld) şi de salcie (Salix alba, Salix petandra), dar în fucţie
de zonă, mai pot fi utilizate şi eucaliptul (Eucalyptus australiana; Eucalyptus amygdalina;
Eucalyptus globulus etc.), în special în Australia, acacia (Acacia koa; Acacia aneura; Acacia
berlandieri; Acacia confusa; Acacia constricta, etc.), utilizată în special în Hawai, precum şi o mare
varietate de alte plante locale care prezintă trăsături comune de creştere rapidă şi rata mare de
preluare de apă (Newman, 2010).

În concluzie, în selectarea plantelor pentru procesul de fitoextracţie provocarea constă în

identificarea sau ameliorarea genetică a unor specii de plante care sunt suficient de puternice pentru
a tolera concentraţii mari de metale în tulpini, şi sunt totuşi capabile să producă o biomasă în
cantitate mare şi să reducă numărul necesar de cicluri de recolte. În ce priveşte procesul de
fitostabilizare, provocarea constă în identificarea regională şi climatică specifică a unor plante
native care nu acumulează metale, şi în stabilirea inputul minim necesar în termeni de compost,
fertilizanţi, volum de apă (irigaţii) etc., pentru menţinerea unui covor vegetal (Mendez, 2008).

6.2 Fertilizarea şi amendarea solurilor

Întrucât tehnica de fitoremediere necesită o abordare agronomică, este de la sine înţeles că succesul
ei depinde de lucrările agricole care se practică pe zonele poluate. Menţionăm însă că succesiunea
în timp a lucrărilor agricole este dependentă pe de o parte de condiţiile climatice şi de dinamica
stării fizice a solurilor şi pe de altă parte, de eficienţa economică. Din acest motiv, momentele de
aplicare a îngrăşămintelor reprezintă deseori un compromis între rigoarea ştiinţifică şi posibilităţile
practice. Este recomandabil ca îngrăşămintele să se aplice în funcţie de stadiul de dezvoltare al
plantelor, ţinând cont de analizele de sol şi uneori de specia de plantă. În tabelul 6.1 pot fi observate
domeniile de aprovizionare cu nutrienţi la lucernă (Medicago sativa), obţinute în urma unui studiu
de laborator în cadrul universităţii din Wisconsin (Kelling şi colab., 2000). Pentru înlăturarea
eventualelor carenţe, în mod uzual se pot aplica atât fertilizanţi chimici organici sau anorganici, cât
şi materie organică sub diferite forme (compost de diferite provenienţe), sau îngrăşăminte verzi fie
aplicate, fie cultivate sub forma diferitelor specii de leguminoase care au rolul de a fixa simbiotic
azotul din atmosferă.

125
 Tabelul 6.1 Domenii de variaţie a nutrienţilor în lucernă (Medicago sativa), recoltată în
stadiu de înflorire (sursa: Kelling şi colab. 2000)
Nutrient Deficit Nivel scăzut Nivel normal Nivel ridicat Excesiv
N% <1,25 1,25-2,50 2,51-4,00 >4,00 -
P% <0,20 0,20-0,25 0,26-0,45 >4,45 -
K% <1,75 1,75-2,25 0,26-3,40 3,41-4,25 >4,25
Ca% - <0,70 0,70-2,50 >2,50 -
Mg% <0,20 0,20-0,25 0,26-0,70 >0,70 -
S% <0,20 0,20-0,25 0,26-0,50 >0,50 -
Zn µg/g - <20 20-60 60-300 >300
B µg/g <20 20-25 26-60 >60 -
Mn µg/g <15 15-20 21-100 101-700 >700
Fe µg/g - <30 30-250 >250 -
Cu µg/g - <3.0 3,0-30,0 >30,0 -

Când există carenţă de azot, se fertilizează cu diferite forme de îngrăşăminte cu azot, în funcţie de
pH-ul solului. Azotat de amoniu NH4NO3 şi sulfat de amoniu (NH4)2SO4 se utilizează pe solurile
neutre sau bazice, iar nitrocalcazul pe cele acide. Carenţa de S se poate înlătura prin folosirea
sulfatului de amoniu. Când se doreşte creşterea biodisponibilităţii metalelor prin scăderea pH-ului,
se pot utiliza îngrăşăminte cu azot (azotat de amoniu, sulfat de amoniu sau uree), ce determină o
reacţie acidă în sol (Lasat, 2000).

Aplicarea acestor fertilizanţi trebuie făcută cu mare precauţie deoarece se poate induce o solubilitate
excesivă a metalelor, existând astfel riscul percolării unor metale toxice către pânza freatică. Barbu
(2004) precizează că se recomandă utilizarea (NH4)2SO4 când se urmăreşte fitoextracţia metalelor,
dar există riscul ca după obţinerea rezultatului dorit să fie necesară amendarea calcică a solului
pentru a-l putea reda unor scopuri agricole.

În cazul solurilor puternic acide, de cele mai multe ori se recomandă amendarea lor cu materiale
calcaroase şi derivate obţinute din acestea şi/sau materiale fosfatice (detalii cu privire la amendarea
solurilor se găsesc în capitolul 4, subcapitolul 4.1.1). Amendamentele se aplică astfel încât să se
obţină un pH aproape de valori neutre, fără să se ajungă la un pH alcalin, caz în care există pericolul
legării metalelor în matricea solului şi restricţionării potenţialului de fitoremediere.

Aplicarea fertilizatorilor organici duce la menţinerea unui conţinut bogat de materie organică în sol,
asigurându-se astfel fertilitatea lor. Plantele sunt aprovizionate cu nutrienţi, ca urmare a
descompunerii microbiene a materiai organice, ceea ce are efect pozitiv asupra producţiei de
biomasă şi în general de recoltă, în cazul plantelor de cultură. Ca fertilizatori organici se utilizează
cel mai adesea gunoiul de grajd, compost municipal, dar şi diferite culturi folosite ca îngrăşăminte
verzi care prezintă un conţinut bogat în C şi N, aşa cum se poate observa în tabelul 6.2 (Smith şi
Collins, 2007). În procesul de formare a compostului, într-o primă etapă are loc o modificare a
comunităţii microbiene şi o redistribuire a materiei organice în sol, însă pe termen lung se obţine
creşterea conţinutului de materie organică. Pentru a asigura necesarul de P şi o creştere a
disponibilităţii acestuia se selectează cu mare precauţie plante P eficiente, şi/sau se practică
inocularea, respectiv stimularea inoculării cu fungi micorizanţi (detalii în capitolul 5, subcapitolul
5.5.1).

Există însă şi riscul ca metalele să fie legate în matricea organică, în special atunci când se aplică o
cantitate excesivă de fertilizanţi organici. De asemenea, excesul de N poate să scadă calitatea
nutriţiei ceea ce face ca plantele să fie mult mai susceptilile la patogeni şi atacul insectelor (Smith şi
Collins, 2007). În cazul aplicării în special a gunoiului de grajd, creşterea substanţială a biomasei,
respectiv a recoltei, în cele mai multe cazuri este asociată cu reducerea translocării de metale în
plante (detalii în 4.1.1) (Damian şi Damian, 2007), există însă şi riscul poluării suplimentare cu

126
metale grele, în funcţie de zonele de păşunat utilizate.

Tabelul 6.2 Raportul C:N în diferite tipuri de compost

(adaptare după Smith şi Collins, 2007)
Tip de compost C:N

Nămol activat 6
Iarbă tocată 12-15
Gunoi de grajd 20-50
Dejecţii de păsări 15
Humus din sol 10
Rumeguş 200-500
Reziduuri vegetale 12
Paie de grâu 80
Material lemnos 400

Măsuri de precauţie trebuie luate şi în cazul aplicării fertilizatorilor cu P, deoarece acesta poate să
inhibe preluarea metalelor ca de exemplu Pb, datorită precipitării metalului sub formă de piromorfit
şi cloropiromorfit (Chaney şi colab., 1997). De asemenea, există riscul percolării P către pânza
freatică şi producerii eutrofizării sistemelor acvatice. Pentru evitatea acestor inconveniente, se
recomandă aplicarea unui compost care se obţine din frunze. Măsurile agronomice pot afecta
disponibilitatea P fie prin modificarea proprietăţilor solului, fie prin impactul direct al recoltei
asupra dinamicii sol-P (figura 6.1) (Horst şi colab., 2001).

Reutilizarea producţiei secundare obţinute din culturi după recoltare, duce la scăderea exportului de
P din sol. Disponibilitatea P poate fi crescută prin diferite mecanisme de dizolvare/desorbţie, sau
chiar prin protejarea suprafeţei solului ca urmare a neîndepărtării reziduurilor vegetale şi
amestecarea lor în etapa de pregătire a solulului pentru însămânţare, cu diferite tipuri de compost.
Mobilizarea P este de asemenea crescută ca urmare a utilizării rotaţiei culturilor sau a unor culturi
mixte (Horst şi colab., 2001).

Impactul compostului Măsuri agronomice Proprietăţile solului

Scăderea P disponibil
plantelor Cultivarea unor sp. de plante Chimice
P-eficiente

Reducerea exportului de P
Utilizarea reziduurilor din
recolta prin încorporare, sau
omogenizare cu compost Fizice
Reciclarea P mobilizat

Mobilizarea în exces Integrarea mobilizării P de

a necesarului propriu către diferite specii de plante prin:
• rotaţia culturilor; Biologice
• caplicarea unor culturi mixte.
Creşterea colonizării
microbienea a
principalelor culturi

Figura 6.1 Impactul măsurilor agronomice asupra disponibilităţii P (după Horst şi

colab., 2001)

127
6.3 Semănatul şi plantarea răsadurilor
Pentru semănat este necesar să se ţină seamă de densitatea optimă de plante49, specifică fiecărei
specii în parte. Dacă semănatul s-a efectuat corect, există şansa de a obţine o biomasă mare cu un
potenţial mare în fitoextracţie. Dacă densitatea este prea mare, producţia de biomasă poate fi redusă,
iar arhitectura sistemului radicular şi uneori a întregii plante poate să fie modificată ca urmare a
competiţiei lor pentru lumină, apă şi nutrienţi. Uneori, chiar dacă densitatea este bine aleasă, dar
schema de semănat este necorespunzătoare, poate fi afectată arhitectura sistemului radicular, cu
posibile implicaţii în preluarea de metale (Lasat, 2000). Folosirea soiurilor de toamnă în cazul unor
specii furajere are mai multe avantaje: plantele sunt mult mai rezistente la seceta de peste vară, fiind
într-un stadiu mult mai avansat de dezvoltare (practic se recoltează înainte de apariţia unei posibile
secete), producţia fiind mai mare.

În cazul zonelor excesiv de acide ca urmare a drenării miniere acide (iazuri de decantare, halde de
steril) se recomandă plantarea de răsaduri obţinute în sere sau răsadniţe întrucât acestea sunt mult
mai viguroase şi au acumulat deja substanţe nutritive care să le ajute să se adapteze la stresul datorat
poluării cu metale. De asemenea, în cazul remedierii apelor reziduale se plantează specii de plop
hibrid cu tulpină scurtă, tăiată la o înâlţime de ~22 - 44 cm, ceea ce permite concentrarea energiei
pentru dezvoltarea în exces a sistemului radicular (Newman, 2010).

6.4 Protecţia culturilor şi irigarea

Una din cele mai frecvente practici agronomice pe durata unui sezon de vegetaţie, este controlul
plantelor segetale şi ruderale (buruieni), ştiut fiind faptul că atunci când acestea sunt scăpate de
sub control concurează cu plantele de cultură pentru hrană, apă, lumină etc., ceea ce duce la
scăderea biomasei plantelor de cultură şi uneori chiar la eliminarea definitivă a acestora. Controlul
buruienilor poate fi făcut mecanic sau chimic. Combaterea chimică se realizează cu ajutorul
erbicidelor.

Pentru plantele de cultură nu există pericolul de a fi distruse de erbicidele care sunt omologate
pentru culturile respective, întrucât erbicidul este inactivat biochimic de către un sistem enzimatic
propriu al plantelor, sau structura ceroasă, lignificată a ţesuturilor plantelor nu permite pătrunderea
erbicidului. Este de reţinut faptul că deşi unele erbicide se aplică înainte de semănat, nu acţionează
asupra seminţelor plantelor de cultură, deoarece acestea sunt introduse în sol la adâncime mai mare
decât adâncimea la care se aplică erbicidul. Erbicidul se aplică superficial pentru a distruge
seminţele de buruieni aflate în stratul de la suprafaţa solului. Un aspect negativ al aplicării
erbicidelor constă în faptul că de regulă bacteriile şi ciupercile sunt influenţate negativ. Deşi
microflora rizosferică este mai rezistentă la erbicide decât microflora edafică, constituind chiar un
filtru de protecţie pentru plantă, în timp, efectul erbicidelor asupra microflorei solului este negativ,
motiv pentru care se recomandă aplicarea pe cât posibil a practicilor mecanice (praşile) de ţinere
sub control a buruienilor (Alexander, 1994; Lăcătuşu, 2000).

În afară de controlul buruienilor, un rol extrem de important în tehnologia culturilor îl are şi

protecţia plantelor. Se ştie că infectarea culturilor de către diferiţi patogeni, sau atacul unor insecte,
duc la scăderea drastică a producţiei. Controlul insectelor se face, cel mai adesea, prin utilizarea de
insecticide. Se foloseşte o gamă largă de pesticide (bactericide, fungicide, insecticide, acaricide,
nematocide, rodenticide, moluscocide) prin acţiunea cărora, se pot combate diferiţi patogeni şi
dăunători. Este însă cunoscut faptul că pesticidele acţionează numai într-o mică proporţie (3-40 %)
în scopul pentru care au fost utilizate, restul împrăştiindu-se în aer - prin volatilizare, în apă - fiind
antrenate de apa din precipitaţii, în apele de suprafaţă, iar prin infiltrare ajungând până în pânza
freatică, şi în sol - unde sunt adsorbite pe particulele solului, de unde pot fi translocate în plante.
Altfel spus, odată intrate în compartimentele cheie ale ecosferei (troposferă, hidrosferă sau

49
Densitate = numărul de plante/m2

128
sol/litosferă) sunt antrenate într-un proces similar circuitelor biogeochimice ale elementelor şi pot
avea efect toxic asupra întregului lanţ trofic. Hidrocarburile şi poluanţii asociaţi care intră în
compoziţia pesticidelor sunt substanţe foarte variate din punct de vedere chimic, atât anorganice cât
şi organice, folosite singure sau în amestec cu alte substanţe chimice sau organisme patogene
(Hobart, 1977, citat de Botnariuc, 1982). Se cunoaşte că toxicitatea pesticidelor este diferită, de la
extrem de toxice la inofensive, trecând prin stadiile: moderat toxice, toxicitate scăzută, şi practic
netoxice (tabelul 6.3)

Tabelul 6.3 Clasificarea pesticidelor după toxicitate (sursa: Popa şi colab. 2007)
G Gradul de toxicitate DL50 (mg/kg corp)
rupa
I Extrem de toxice <5
I Toxice 5-50
I
I Moderat toxice 50-500
II
I Puţin toxice > 500
V

Gradul de toxicitate al acestor pesticide este marcat de regulă pe ambalaj, cu o culoare. Astfel,
produsele din prima grupă de toxicitate care au DL5050 mai mică decât 5 mg/kg, au marcată
culoarea roşie. Substanţele din grupa a II-a (toxice) au DL50 cuprins între 5 şi 50 mg/kg şi marcajul
verde pe ambalaj. Culoarea albastră este specifică substanţelor moderat toxice (grupa a III-a), care
au DL50 cuprins între 50 şi 500 mg/kg, în timp ce substanţele din grupa a IV-a de toxicitate (redusă),
având DL50 mai mare de >500 mg/kg, au marcată pe ambalaj culoarea neagră (Lăcătuşu, 2000;
Popa şi colab., 2007).

În urma aplicării pesticidelor în sol, plante, apă, sau în produsele alimentare, rămân cantităţi de
substanţă activă sau produse de degradare a acesteia, aşa numitele reziduuri. Aceste reziduuri
reprezintă surse de transfer către pânza freatică, translocare în plante şi în final către populaţia
umană. Pentru protejarea populaţiei umane precum şi a consumatorilor şi producătorilor primari au
fost stabilite limite maxime admisibile (LMA)51 pentru sol (tabelul 6.4), în special pentru acele
produse greu degradabile cum sunt insecticidele organoclorurate, care cuprind cinci mari grupe:
diene (aldrin, dieldrin, endrin), indene clorurate (heptaclor, clordan), terpene clorurate (toxafen,
pinetox), DDT (diclorodifeniltricloretan), HCB (hexaclorbenzen), HCH (hehaclorciclohexan).

Din cauza gradului ridicat de toxicitate al multor pesticide, şi în special din cauza presiunii de a
reduce cantitatea de reziduuri obţinute în urma aplicării acestora, ele tind să fie înlocuite cu
biopesticide52 pentru rezolvarea unor soluţii particulare, la probleme particulare. Biopesticidele
acoperă un spectru larg de produse bazate pe feromoni şi substanţe chimice eliberate de plante, pe
produse care conţin microorganisme (bacterii, fungi, virusuri), produse pe bază de extracte din
plante (neprocesate sau foarte rafinate care conţin substanţe active), plante modificate genetic care
nu sunt însă universal acceptate ca biopesticide etc..

Cele mai cunoscute biopesticide utilizate pentru controlul insectelor sunt produsele care conţin
Bacillus thurigiensis (Bt). Această bacterie produce o proteină cu acţiune toxică specifică şi limitată
împotriva insectelor. Toxicitatea Bt depinde de recunoaşterea receptorilor, cunoscut fiind faptul că

50
DL50 = doza letală reprezintă în cazul pesticidelor cantitatea din pesticid exprimată în mg/kg corp greutate vie, care
administrată pe cale orală la cobaii albi, supuşi în prealabil la înfometare timp de 24 de ore, determină moartea în 14
zile a 50% dintre animalele de experienta.
51
LMA = mg substanţă activă/kg produs
52
Biopesticide = pesticide biologice obţinute din plante, microorganicme etc.

129
fiecare insectă posedă tipuri diferite de receptori (Smith şi Collins, 2007). Bacillus thurigiensis este
folosit (1) pentru proteina cu acţiune insecticidă izolată din bacterie şi utilizată în scopuri
comerciale, (2) în tehnologii în care are loc izolarea genelor de interes şi transformarea plantelor,
(3) în obţinerea de produse Bt pe baza tehnicii de ADN recombinat. Este necesară identificarea unor
gene adiţionale care pot fi exprimate în plante şi descoperirea altor surse bacteriene, distincte de Bt
(http://www.osim.ro). În tabelul 6.5 pot fi observate biopesticidele cele mai intensiv studiate şi
utilizate în controlul patogenilor, clasificate de Paisas şi colab. (2005) şi Benmhend şi colab.(2009).

Un un rol extrem de important în dezvoltarea culturilor îl are şi umiditatea solului. Este cunoscut
faptul că deplasarea nutrienţilor din sol către zona rizosferică şi respectiv preluarea lor de către
sistemul radicular, dar şi al metalelor grele în cazul aplicării fitoremedierii, depinde de soluţia
solului, respectiv de gradul de umiditate al acestuia. Astfel, în funcţie de condiţiile climatice locale,
pentru a menţine o umiditate adecvată sunt necesare în cele mai multe cazuri, irigaţiile. Este însă
foarte important ca această operaţie de irigare să nu fie efectuată defectuos, ceea ce înseamnă că
este necesară estimarea pierderilor de apă de către plante prin evaporare şi transpiraţie, acest volum
de apă urmând să poată fi compesat prin aplicarea irigaţiilor. Dacă volumul de apă aplicat prin
operaţii de irigare nu este estimat corect, există pericolul utilizării unui volum excesiv de apă, care
se reflectă atât în costuri, dar şi în posibila restricţionare a creşterii rădăcinilor ceea ce ar duce la
diminuarea preluării de nutrienţi, respectiv de metale.

Tabelul 6.4 Valori de referinţă pentru reziduurile de pesticide din soluri (mg/kg sol uscat)
(sursa: Ordinul nr. 756/1997 al Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului pentru
reglementarea privind evaluarea poluării mediului)
Praguri de alertă Praguri de intervenţie
Folosinţa Folosinţa mai Folosinţa Folosinţa mai
Denumirea Valori sensibilă* puţin sensibilă puţin
normale sensibilă sensibilă
Insecticide organoclorurate

Suma DDT < 0,15 0,5 1,5 1,0 4

DDT < 0,05 0,25 0,75 0,5 2
DDE < 0,05 0,25 0,75 0,5 2
DDD < 0,05 0,25 0,75 0,5 2
HCH < 0,005 0,25 0,75 0,5 2
a-HCH < 0,002 0,1 0,3 0,2 0,8
b-HH < 0,001 0,05 0,15 0,1 0,4
g-HCH < 0,001 0,02 0,05 0,05 0,2
d-HCH < 0,00 0,005 0,15 0,1 0,4
Total insecticide < 0,2 1 2 2 5
organoclorurate
Erbicide triazinice
< 0,1 1 2 2 5
*folosinţa sensibilă se referă la soluri cultivate cu plante utilizate în nutriţia consumatorilor şi populaţiei umane

Cea mai cunoscută metodă de irigare recomandată când pierderile datorate evaporării sunt minime
constă în instalarea unor aspersoare pe câmpurile cultivate, ceea ce permite apei să fie împrăştiată
pe suprafaţa solului cu presiune mică, caz în care umiditatea aerului este afectată în mică măsură.
Când pierderea apei prin evaporare este masivă, se practică eliberarea apei cu presiune, printr-un
furtun. Această metodă duce la creşterea umidităţii aerului, ceea ce face posibilă inhibarea
transpiraţiei frunzelor şi implicit, reducerea deplasării metalelor către zona rizosferică.

Întrucât irigarea plantelor asigură dezvoltarea lor viguroasă, deplasarea metalelor din zona
rădăcinilor în partea supraterană şi translocarea lor în tulpini, este imperios necesar să se acorde o
mare atenţie estimării volumului de apă precum şi selectării celor mai adecvate metode de irigare.
În caz contrar, pe lângă efectele negative asupra biomasei plantelor, poate să apară şi fenomenul de

130
percolare către pânza freatică. Din acest motiv, în aplicarea tehnicilor de remediere este foarte
important să se acorde o atenţie deosebită modelării hidrologice. Tehnicile de irigare odată stabilite,
se vor aplica doar când condiţiile climatice sunt nefavorabile, fiind foarte des necesară aplicarea
unei irigări discontinue (Lasat, 2000).
Tabelul 6.5 Exemplu de biopesticide intensiv studiate şi utilizate în controlul patogenilor
(sursa: Paisas şi colab., 2005; Benmhend şi colab., (2009)
Organisme utilizate Patogeni controlaţi
Bacterii: Patogenii artropodelor:
Bacillus thurigiensis, kurstaki Spodoptera exigua
Bacillus thurigiensis, aizawai Plutela xylostella
Bacillus thurigiensis, isaelensis
Bacillus subtilis Patogenii plantelor:
Pricularia grisea
Curvularia lunata
Virusuri: Spodoptera exigua
NPV* Spodoptera litura
Helicoverpa armigena
Fungi: Bipolaris oryzae Cercospora oryzae
Chaetomium globosum Piricularia orizae, Puthium altium, Sclerotium rolfsii, Fusarium
Chaetomiun cupreum oxysporum, Phytophthera palmivora
Beauvaria bassiana Eutetranychus africanus
Entomophthora grylli Patanga succinta
Metaphisium anisopliae Oryctes rhinoceros
Paecilomyces lilacinus Meloidogyne
Nematode: Feea beetles, Spodoptera exigua, Spodoptera litura, Plutella
Sterneinema carpocapsae xylostella, Cossus sp., Micochrola sp.
Sterneinema siamkayai
Trichoconis padwicki Helmintosporium oryzae, Fusarium semitectum

Trichoderma harzianum Rhizoctonia sp., Sclerotium sp., Pytium sp.

Protozoare: Rattus sp., Banticola sp.

Sarcocistis singaporensis
*NPV = virus care aparţine genului nucleopolyhedrovirus, familia Baculovirus (eng. “Nuclear Polyhedrosis Virus),
cunoscut prin acţiunea sa toxică asupra insectelor

6.5 Monitorizare
Indiferent de tehnica aplicată, în practicile de remediere este necesară o monitorizare continuă a
poluanţilor atât pentru ţinerea lor sub control cât şi pentru evaluarea succesului fiecărei etape
parcurse, dat fiind faptul că fitoremedierea durează un număr mare de ani, de regulă până la 15-20
de ani, în funcţie de gradul de poluare. Programul de monitorizare este specific fiecărei zone
poluate, monitorizând-se atât ieşirile, cât şi posibilele intrări de poluanţi în cazul când sursa de
poluare nu a fost îndepărtată. În programul de monitorizare este necesar să fie incluse următoarele
compartimente:
 Sol, sediment şi nămoluri. Se monitorizează adâncimea până la care poluantul coboară,
concentraţia acestuia, eventual modul în care o parte din volumul de sol este tratat prin tehnici
convenţionale, cunoscut fiind faptul că fitoremedierea este aplicată foarte rar ca tehnologie
independentă de tehnicile convenţionale. Se mai monitorizează caracteristicile solulul ca de
exemplu textura şi conţinutul de apă (grad de saturaţie), etc.
 Apa de suprafaţă şi apa reziduală. Se monitorizează periodic concentraţia poluantului, chiar şi
atunci când intervine fenomenul de diluţie, pentru a controla alte posibile intrări de poluant. O
grijă deosebită trebuie acordată modului de utilizare a acestor ape poluate, pentru a evita
răspândirea poluantului în alte compartimente nepoluate (de exemplu se va evita utilizarea apelor
poluate în irigarea unor culturi).

131
 Apele subterane. Se monitorizează adâncimea până la care pătrund apele subterane şi
adâncimea până la care există o zona contaminată, verificând concentraţia poluantului. De
asemenea se ţine sub observaţie debitul apei, respectiv intrările de poluanţi. Se verifică periodic
până la ce adâncime pot pătrunde rădăcinile plantelor native, şi în cazul în care ajung la apa
subterană poluată, o grijă deosebită se va acorda plantelor după recoltare, respectiv după
finalizarea fiecărui sezon de vegetaţie. Un rol deosebit de important în astfel de situaţii îl joacă
modelarea hidrologică, pentru a verifica dacă masa apei devine mai mică datorită preluării ei de
către plante sau datorită tehnologiilor de remediere puse în practică, de exemplu pompare şi
tratare, utilizarea unor pereţi de extracţie etc. (detalii în capitolul 4).
 Aerul. Poluanţii gazoşi care deşi se găsesc de regulă în sol sub formă de gaze naturale, pot fi
eliberaţi în atmosferă în timpul extracţiei sau în timpul unor accidente (spargeri de conducte
etc.). Sunt cazuri în care poluantul este volatil sau este transformat în urma aplicării diferitelor
tehnici de remediere în produs de reacţie volatil. Se monitorizează periodic concentraţia
poluanţilor din aer. Există specii de plante care pot fi utilizate pentru îndepărtarea compuşilor
volatili din aer. În astfel se situaţii se monitorizează poluarea aerului prin analiza ţesuturilor de
plantă şi în mod particular a depozitelor de poluanţi din frunze. Aerul contaminat este de
asemenea ţinut sub control prin construirea unori pături de sol în care se depozitează
microorganisme şi plante ale căror rădăcini împreună cu microorganismele vor degrada poluanţii
preluaţi din aer. Tehnica de fitoremediere a poluanţilor gazoşi din sol sau a celor volatili din aer
a fost şi continuă să fie o provocare pentru foarte mulţi cercetători.
 Vegetaţia. Întrucât în fitoremediere vegetaţia joacă rolul esenţial, programul de monitorizare are
o importanţă primordială în asigurarea succesului tehnologiei aplicate. Astfel, se efectuează
periodic teste de fitotoxicitate pentru a evita translocarea poluantului în lanţul trofic. În tehnicile
de fitoremediere rădăcinile plantelor pot fi pivotante existând astfel pericolul poluării pânzei
freatice, sau pot avea un sistem radicular fibros, o parte din rădăcinile firoase ieşind la suprafaţa
solului, existând astfel pericolul translocării poluantului pe lanţul trofic. Plantele utilizate în
fitoremediere trebuie să fie selectate în acord cu adâncimea până la care pătrunde poluantul. Este
necesar să se monitorizeze dezvoltarea sistemului radicular, respectiv adâncimea până la care se
dezvoltă. În cazul utilizării plantelor pentru remedierea apelor subterane, se selectează de
asemenea plante ale căror rădăcini pot ajunge la adâncimi mari şi se monitorizează capacitatea
lor de evapotranspiraţie. Pentru a ţine sub control mobilitatea metalelor grele deseori este necesar
să se monitorizeze compoziţia exudatului plantelor. În fiecare sezon de vegetaţie se practică
monitorizarea stresului oxidativ, cunoscut fiind faptul că evaluarea activităţii unor enzime ajută
la estimarea succesului tehnologiei de fitoremediere aplicată. Dacă prin tehnica aplicată se
urmareşte obţinerea unei biomase mari, se monitorizează rata de creştere a plantelor. Prezenţa
unor hiperacumulatori nativi poate indica existenţa unor minereuri în zona investigată, caz în
care se recomandă monitorizarea concentraţiei poluanţilor în planta hiperacumulatoare, cu scopul
de a practica fitomineritul. În cazul în care în urma monitorizării concentraţiei de poluant din
plante particulare pe o suprafaţă foarte mare se constată schimbarea concentraţiei metalelor în
interiorul plantei, acest lucru poate să indice o rocă gazdă pentru o zonă minieră. Analize
preliminare ale plantelor native prelevate din zonele poluate pot de asemenea să conducă la
identificarea unor zone care conţin cantităţi mari de minereuri. Prezenţa diferitelor specii de
plante poate furniza informaţii cu privire la adâncimea apei subterane, sau la compoziţia şi
structura solului.

Este bine cunoscut faptul că în zonele temperate arborii produc în fiecare sezon de vegetaţie un nou
strat de biomasă care se depune pe trunchi sub forma unor inele concentrice numite inele anuale.
Caracteristicile structurale ale biomasei produse în diferite perioade de timp şi depuse sub formă de
inele anuale sunt rezultatul integrat al stresului generat de factori biotici şi abiotici. Un aspect de o
importanţă majoră în fitoremediere îl reprezintă manipularea şi distribuirea materialului vegetal
contaminat, aspect care este detaliat în subcapitolul 6.8.

132
6.6 Rotaţia culturilor
Pentru menţinerea unei cantităţi de nutrienţi corespunzătoare plantelor de cultură, este cunocută
încă din 1840 (Triplett and Mannering, 1978 citat de Smith şi Collins, 2007) practica de rotaţie a
culturilor. S-au făcut studii de rotaţie a culturilor la doi, sau la cinci ani, şi s-a ajuns la concluzia că
aplicând rotaţia culturilor o dată la cinci ani, solul menţine o cantitate dublă de N şi C, în schimb,
turnover-ul microbian este de două ori mai rapid în solurile în care se aplică rotaţia culturilor o dată
la doi ani. Dacă se aplică o rotaţie a culturilor pe termen mai lung şi sunt incluse şi leguminoase ca
specii cultivate, materia organică poate fi conservată, se poate menţine o sursă biologică de
nutrienţi, şi se aduce un aport mult mai mare de nutrienţi, în comparaţie cu rotaţia scurtă. Un
inconvenient al roaţiei culturilor pe termen lung, constă în utilizarea mai multor specii de
leguminoase ceea ce poate induce creşterea numărului de efecte secundare cauzate de diverşi
patogeni ai plantelor şi implicit scăderea producţiei. Smith şi Collins (2007) propun în acest caz
amendarea solurilor cu îngrăşăminte verzi, ceea ce are ca efect reducerea patogenilor plantelor fie
prin creşterea conţinutului de materie organică, fapt care duce la creşterea activităţii microbiene, fie
prin inhibiţia directă, prin producerea de compuşi antibacterieni şi/sau antifungici (de exemplu
Brassicaceele pot produce izotiocianat). Lasat (2002) susţine însă că în cazul fitoremedierii
monoculturile53 sunt acceptabile, nu însă pe termen lung, specific tehnicilor de fitoremediere. Este
practic imposibil să se obţină o fitoremediere de succes, utilizându-se o singură specie de plantă
utilizată exclusiv în monocultură.

Rotaţia culturilor se practică şi în cazul copacilor, prin copcire54 şi reînnoirea atât a trunchiului cât
şi a coroanei, o dată la doi-trei ani, pe o perioada de mai puţin de 15 ani. Această practică se aplică
în special în cazul salciei şi plopului, pentru fitoextracţia de Cd, Zn, Al şi Pb (Marmioli şi colab.,
2006; Witters şi colab, 2009). Recent s-a dezvoltat şi o altă tehnică ce constă în manipularea
sistemului radicular prin îndepărtarea permanentă a eventualelor rădăcini laterale, astfel încât
întreaga energie să fie concentrată pe dezvoltarea rădăcinii centrale, ceea ce permite obţinerea unui
sistem radicular adânc utilizat în remedierea apelor subterane poluate, care se află la mare adâncime
(Newman, 2010).

6.7 Costul şi timpul proiectării tehnologiilor de fitoremediere

Când se proiectează o tehnologie de fitoremediere primul pas care este necesar să fie făcut constă în
estimarea costurilor aferente, pentru a verifica predicţia unor costuri sub nivelul celor necesare în
cazul aplicării unor tehnici convenţionale. La estimarea costurilor trebuie să se adauge inclusiv
screeningul poluanţilor şi datele preliminare obţinute despre zona poluată, inclusiv teste la scară de
laborator sau scară pilot necesare pentru selectarea celor mai adecvate specii de plante şi pentru
stabilirea tipului de fitoremediere care urmează să fie aplicată. Din păcate însă, foarte multe costuri
sunt calculate prin extrapolare de la scară experimentală sau studii pilot, care nu reflectă cu
acurateţe costurile reale ale unei tehnologii mature de fitoremediere (Bruce, 2001). O analiză reală a
costului necesar aplicării unei tehnologii de fitoremediere a metalelor este extrem de greu de făcut
pe de o parte, din lipsă de informaţii iar pe de altă parte, datorită faptului că această tehnologie este
cel mai adesea combinată cu tehnici convenţionale. Menţionăm că în literatura de specialitate nu s-a
găsit nici o tehnică de fitoremediere care să conducă la finalizarea procesului de remediere a unei
zone poluate fără să se intervină pe parcurs cu tehnici convenţionale. Datele raportate în literatură
sunt cel mai frecvent pe termen scurt de 2-3 ani, rareori publicându-se un studiu pe mai mulţi ani,
care să cuprindă culturi succesive, rotaţia culturilor etc. Din acest motiv analiza costurilor necesare
într-o tehnică de fitoremediere nu poate fi estimată cu acurateţe, în plus complexitatea tehnologiei şi
particularităţile fiecărei zone poluate reprezintă un argument suplimentar împotriva generalizării şi
în favoarea costurilor de analize specifice fiecarei zone poluate (Lasat, 2000) (detalii in capitolul 4).

53
Monocultură = utilizarea aceleiaşi specii în sezoane consecutive, pe termen scurt (doi sau trei ani)
54
Copcire = tăierea regulată a arbuştilor sau pomilor aproape de nivelul solului, pentru a stimula creşterea unor lăstari
noi, viguroşi

133
6.8 Manipularea şi distribuirea materialului vegetal contaminat
Este de la sine înţeles că odată ce se pune în practică o tehnică de fitoremediere o deosebită grijă
trebuie să fie acordată manevrării şi depozitării deşeurilor vegetale contaminate. Astfel, biomasa
obţinută pe solurile poluate în diferitele etape ale procesului de fitoremediere trebuie manevrată şi
depozitată cu foarte mare precauţie.

După depozitare, în funcţie de conţinutul în metale şi de costurile aferente, biomasa poate fi supusă
următoarelor operaţii:
a) Combustie directă cunoscută ca operaţie de ardere directă în boilere de diferite dimensiuni a
biomasei în scopul generării de electricitate, sau /şi căldură. Astfel de sisteme de combustie se
comercializează în întreaga lume, tehnologia fiind însă uneori diferită, iar spectrul de materiale care
pot fi arse este foarte larg, incluzând şi deşeurile periculoase.
b) Gazeificarea biomasei se produce prin convertirea biomasei în combustibil gazos care poate să
aibă valori calorice mici sau medii. Combustibilul obţinut se utilizează mai departe pentru a genera
electricitate prin ardere directă în motoare, turbine şi boilere corespunzătoare. Alternativ, produsul
gazos poate fi transformat în alt conbustibil cum ar fi de exemplu metanolul şi hidrogenul care pot
fi ulterior utilizate în celule de combustibil sau microturbine.
c) Piroliza biomasei este un proces în urma căruia se obţine un combustibil lichid care poate fi cu
uşurinţă transportat şi depozitat. Acest cobustibil lichid astfel obţinut se utilizează pentru a genera
căldură şi electricitate prin combustia lui în boilere, motoare şi turbine. Mai poate fi utilizat şi
pentru producerea unei game de produse chimice.
d) Conversia fizico-chimică aplicată biomasei vegetale constă în presarea şi extragerea uleiurilor
vegetale. Uleiurile vegetale pot fi utilizate în motoare speciale sau în motoare diesel după efectuarea
pasului de esterificare pentru a produce un ulei rafinat, sau ca lubrefiant pentru motoare.
Biocombustibilul din seminţe de rapiţă este produs cel mai des, în mai multe ţări din Europa.
e) Compostarea este o operaţie prin care se poate reduce biomasa plantelor. Se cunosc mai multe
metode de compostare ca de exemplu compostare rece (uşoară), sau compostare fierbinte (rapidă),
etc. În urma compostării se pierde o masa de ~ 25%, însă această operaţie se aplică după ce în
prealabil s-a produs o descompunere parţială a materialului vegetal. Un dezavantaj al compostării
constă în faptul că în timpul procesului se formează compuşi organici solubili care cresc
solubilitatea unor metale cum ar fi de exemplu Pb. Durata procesului de compostare este de 2-3
luni, extinzându-se pe durata recoltării până la depozitarea finală (Shilev, 2009).
În afară de tratamentele menţionate, biomasa mai poate fi (1) redusă prin mijloace microbiene, (2)
tratată ca orice reziduu depozitat în halde de steril conform reglementărilor în vigoare din fiecare
ţară sau (3) supusă tehnologiilor de recuperare a metalelor, de exemplu se poate recurge la
incinerarea biomasei plantelor în scopul concentrării minereurilor, urmată de recuperarea lor din
cenuşă, ceea ce poate duce astfel la scăderea costurilor asociate aplicării acestor tehnologii.
Watanabe (1997, citat de Lasat, 2000) a calculat că prin vânzarea Zn şi Cd recuperat dintr-un
material vegetal incinerat, s-a obţinut un preţ de 1060 $/ha.

Dintre toate operaţiile de manipulare şi depozitare a biomasei poluate, cea mai simplă şi mai des
utilizată este cea de depozitare ca deşeuri periculoase în halde de steril. Din acest motiv, a fost
necesară crearea unor standarde, ceea ce a avut ca rezultat mărirea costului total al tehnologiilor,
fapt care poate reprezenta un dezavantaj. Alternativ, biomasa contaminată poate fi depozitată
conform regulilor haldelor de steril. Pentru a scădea costurile asociate manipulării, procesării şi
depozitării în halde de steril, volumele de deşeuri vegetale pot fi reduse mai întâi prin mijloace
termale, microbiene, fizice sau chimice mai sus descrise (Lasat, 2002).

134
6.9 Cercetări necesare în domeniul practicilor agronomice
Pentru a maximiza potenţialul de remediere al plantelor, este necesar să se optimizeze practicile
agronomice. Astfel, în cazul unor soluri acide amendamentele trebuie selectate cu mare precauţie,
iar cantităţile utilizate să fie riguros estimate, astfel încât pH-ul soluţiei solului să atingă domeniul
de neutralitate, ştiut fiind faptul că în cazul unor soluri alcaline metalele sunt imobilizate în matricea
organică. De asemenea, în cazul unor soluri alcaline selectarea amendamentelor şi estimarea
cantităţii utilizate trebuie să fie astfel făcută încât să asigure biodisponibilitatea metalelor, fără să fie
intensificat efectul percolării către pânza freatică. Se fac eforturi în continuare în descoperirea unor
amendamente ieftine şi cât mai eficiente procesului de fitoremediere.

Un aspect important îl reprezintă rotaţia culturilor. Sunt necesare cercetări cu privire la identificarea
unor specii de plante capabile să fie rotite pentru a susţine rata de extracţie a metalelor, dar şi cu
privire la intervalul de timp optim necesar pentru aplicarea rotaţiei. De asemenea, foarte important
este şi momentul recoltării plantelor, care trebuie astfel estimat încât rata de acumulare a metalelor
în biomasă, să fie în declin. Daca acest moment este selectat corespunzător, durata fiecărui ciclu de
creştere s-ar minimiza şi ar permite recoltarea mai multor culturi într-un sezon de vegetaţie (Lasat,
2000).

Un alt aspect care trebuie aprofundat constă în utilizarea unui amestec de mai multe plante, atunci
când avem de-a face cu o poluare polimetalică, dat fiind că o specie de plantă este capabilă să
acumuleze doar unul sau două metale. Având în vedere faptul că pentru majoritatea zonelor
puternic poluate cu metale din România, ne interesează în special fitostabilizarea, considerăm că
este necesar să se studieze mecanismele care stau la baza cuplării tehnicilor de fito şi
micoremediere, astfel încât să aibă loc o reducere a biodisponibilităţii metalelor pentru plante, dar
fără să apară o percolare a metalelor către pânza freatică. Este de asemenea necesar să se deruleze
experimente pe un număr mai mare de specii de plante şi tipuri de sol în ideea identificării unor
specii cât mai remediative. De asemenea după cunoştintele noastre, studiile cu privire la utilizarea
plantelor transgenice în cuplaj cu micoremedierea sunt în fază incipientă (Neagoe, 2005), însă
rezutatele promiţătoare în ce priveşte fitostabilizarea metalelor face ca aceste studii să merite să fie
continuate.

6.10 Principalele avantaje şi dezavantaje ale utilizării tehnicilor de fitoremediere

a) Avantaje
- Fitoremedierea este o tehnologie prietenoasă mediului şi aceptată de un public larg;
- Costurile sunt semnificativ mai mici şi pot fi estimate din timp, realizându-se o economie
substanţială mult peste costurile asociate tehnologiilor convenţionale;
- Fitoremedierea poate fi aplicată pe substraturi diferite şi pentru o gamă largă de poluanţi;
- În comparaţie cu majoritatea tehnicilor convenţionale care au un puternic impact negativ asupra
structurii şi fertilităţii solurilor, fitoremedierea îmbunătăţeşte condiţiile solului prin prezenţa
plantelor reducând poluanţii şi asigurând o cantitate substanţială de materie organică, în urma
descompunerii în principal a sistemului radicular, dar uneori şi a părţii supraterane de plantă;
- Stabilirea unui covor vegetal în zonele poluate previne eroziunile şi emisiile de praf, reducând
astfel transportul poluanţilor pe această cale.
b)Dezavantaje
- Amendarea solurilor poate avea uneori consecinţe negative asupra mobilităţii contaminanţilor,
şi mai ales asupra activităţii microbiene;
- Translocarea poluantului în plante poate atinge gradul de fitotoxicitate ducând la inhibarea
dezvoltării plantelor;
- Plantele au rădăcinile distrubuite în general superficial (~50 cm pentru speciile ierboase şi ~3 m
pentru arbori), ceea ce limitează adâncimea la care pot fi aplicate tehnicile de fitoremediere,
motiv pentru care de multe ori se recomandă utilizarea plantelor cu sistem radicular profund (de
exemplu cele cu rădăcini pivotante);

135
- Pe perioada de iarnă tehnica de fitoremediere îşi pierde eficacitatea (când plantele cresc încet,
sau deloc), în general cultivarea vegetaţiei necesită precauţii care să ţină seama de stresul
datorat climei sau patogenilor, întrucât culturile pot fi distruse de intemperii sau de patogeni;
- De cele mai multe ori speciile de plante răspund diferit la acelaşi poluant, astfel este recomandat
să se efectueze studii specifice fiecărei zone, înainte de implementarea unei tehnici de
fitoremediere;
- La selectarea speciilor de plante trebuie evitată introducerea unor specii improprii sau invazive,
care pot avea un impact negativ asupra ecosistemelor locale întrucât astfel de specii pot invada
zona şi elimina speciile native;
- Fitoremedierea ar putea să necesite utilizarea unor suprafeţe mai mari de teren în comparaţie cu
alte tehnici de remediere;
- Întrucât fitoremedierea este dependentă de dezvoltarea plantelor, respectiv de obţinerea unui
sistem radicular extensiv sau o biomasă supraterană semnificativă, această tehnică necesită o
perioadă mult mai mare de timp, care poate atinge uneori 10 până la 20 de ani;
- Materialul vegetal contaminat necesită atât o depozitare proprie, cât şi o analiză de evaluare de
risc, în special în cazul în care biomasa conţine radionuclizi.

136
Referinţe bibliografice
1. Alexander, M. (1994) Biodegradation and Bioremediation, Academic Press, New York
2. Barbu, C. şi Sand, C. (2004) Teoria şi Practica Modernă a remedierii solurilor poluate cu metale grele, Editura
Alma Mater, Sibiu, pp 189
3. Bruce, E.P. (2001) Phytoremediation of Contaminated Soil and Ground Water at Hazardous Waste Sites, Ground
Water Issue, EPA
4. Botnariuc, N., Vădineanu, A. Ecologie, 1982, Editura Tehnică şi Pedagogică a Universităţii Bucureşti
5. Chaney, R., Malik, M. Li, Y. Brown, S., Brewer, E. Angle, S., Baker, A. (1997) Phytoremediation of soil metals
Curr. Opin. Biotechnol. 8, 279-284
6. Conesa, H.M., Garcia, G., Faz, A., Arnaldos, R. (2007a) Dynamics of metal tolerant plant communities‟
development in mine tailings from the Cartagena-La Union Mining District (SE Spain) and their interest for further
revegetation purposes. Chemosphere 68, 1180-1185
7. Damian, F., Damian G. (2007) Detoxification of Heavy Metal Contaminated Soils, Am. J.Environ. Sci. 3 ,193-198
8. Ernst, W.H.O. (2005) Phytoextraction of mine wastes – options and impossibilities. Chem Erde Geochem 65(S1),
29-42
9. Horst, W.J., Kamh, M., Jibrin, J.M., Chude, V.O. (2001) Agronomic measures for increasing P availability to
crops, Plant Soil 237, 211-223, Kluwer Academic Publishers, pp. 211-221.
10. Kelling, K.A., Combs, S.M., Peters, J.B. (2000) Using Plant Analysis as a diagnostic tools, proceedings of the
Fertilizer Dealer Meetings, 28 nov.-7 dec. Dep. Of Soil Science, Univ. of Visconsin-Madison, Soil and Forage
Analysis Lab, Marshfield, WI., pp. 10
11. Lasat, M.M. (2000) Phytoextraction of metals from contaminated soil: a review of plant/soil/metal interaction and
assessment of pertinent agronomic issues, Journal of Hazardous Substance Research, Kansas State University, pp.
5-26
12. Lasat, M. M., (2002). The use of plants for the removal of toxic metals from contaminated soils: 2002011154, U. S.
environmental agency.
13. Lăcătuşu, R. (2000), Agrochimie, Editura Helicon, Timisoara, pp. 98-105.
14. Lăcătuşu, R. (2006), Agrochimie, Editia a II-a revizuita si completata, Editura Terra Nostra, Iasi, 2006, ISBN (10)
973-8432-42-1, pp. 384
15. Mench, M., Schwitzguébel, J.P., Schroeder, P., Bert, V., Gawronski, S., Gupt, S. (2009) Assessment of successful
experiments and limitations of phytotechnologies: contaminant uptake, detoxification and sequestration, and
consequences for food safety, Environ. Sci. Pollut. Res. 16, 876-900
16. Mendez , M., Maier, R. (2008) Phytoremediation of mine tailings in temperate and arid Environments, Rev.
Environ. Sci. Biotechnol. 7, 47-59
17. Mendez, M.O., Glenn, E.P., Maier, R.M. (2007) Phytostabilization potential of quailbush for mine tailings: growth,
metal accumulation, and microbial community changes. J. Environ. Qual. 36, 245-253
18. Neagoe, A. (2005-2007) Rapot final de cercetare al proiectului: „Cuplajul plantelor transgenice cu fungii micorizali
pentru remedierea zonelor poluate cu metale” CEEX, PNII, Cod 11, contract nr. 3183, CNCSIS
19. Newman, L. (2010) Phytoremediation of contaminated groundwater, P.A. Kulakow and V.V. Pidlisnyuk (eds.),
Application of Phytotechnologies for Cleanup 177 of Industrial, Agricultural, and Wastewater Contamination,
Springer Science + Business Media B.V., pp. 177-187
20. Paisan, R., Uthai, K., Si Achara, T. (2005) Positioning of Biopesticides in Thailand, 6th Pacific Rim Conference on
the Biotechnology of Bacillus thuringiensis and its Environmental Impact, Côté, J.-C., Otvos, I.S., Schwartz, J.-L.
and Vincent, C. (eds)
21. Popa, E., Zalaru, C.M., Baciu, I. (2007) Poluanti organici ai mediului, Editura Universitatii din Bucuresti, ISBN
978-973-737-262-8, pp170
22. Shilev, S., Kuzmanova, I., Sancho, E. (2009), Phytotechnologies: how plants and bacteria work together, P.C.
Baveye et al. (eds.), Uncertainties in Environmental Modelling and Consequences for Policy Making, Springer
Science + Business Media B.V.
23. Smith, J., Collins, H. (2007) Management of Organisms and their Processes in Soils, pp. 471-514, Chapter 17 from
Soil Microbial Ecology, and Biochemistru edited by Eldor, A. P., Third edition, Academic Press Elsevier
24. Yan, D., Wang, D., Yang, L. (2007) Long-term effect of chemical fertilizer, straw, and manure on labile organic
matter fractions in a paddy soil, Biol. Fertil. Soils, 44, 93-101
25. Witters, N., Van Slycken, S., Ruttens, A., Adriaensen, K., Meers, E., Meiresonne, L., Taeck, F., Thewys, T., Laes,
E., Vangronsveld, J. (2009) Short-Rotation Coppice of Willow for Phytoremediation of a Metal-Contaminated
Agricultural Area: A Sustenability Assessment, Bioenerg. Res. 2, 144-152
26. servicii/portofoliu/BIO-PESTICIDEROMREZUMAT.pdf

137
7. Elemente ale cadrului legislativ relevant pentru remedierea zonelor poluate

7.1 Aspecte introductive

Cunoaşterea ştiinţifică necesară pentru remediere reflectă interesele „obiective” ale oamenilor cu
privire la cunoaşterea naturii, în timp ce modul cum este structurat cadrul legislativ sau instituţional
în care se pot implementa proiectele concrete de remediere reflectă interese „subiective” ale
actorilor publici şi privaţi implicaţi. Aceşti actori pot fi de exemplu firmele care au generat
contaminarea şi care ar urma să plătească remedierea, persoanele şi organizaţiile afectate de
contaminare, interesate să nu mai fie expuse unor riscuri, dar care nu beneficiază financiar direct
din remediere, sau firmele private sau instituţiile publice care primesc bani ca să implementeze
proiectele de bioremediere. Se poate ajunge uşor la o deplasare a modului cum este structurată
legislaţia către interesele unui grup, şi anume ale celui mai puternic. Primul tip de actori ar dori să
nu remedieze nimic, iar ultimul tip ar putea dori să se remedieze zone cât mai multe, chiar dacă
riscurile reale pentru persoane şi ecosisteme sunt mici.

Piaţa globală a remedierii solurilor este estimată la 12-35 miliarde de dolari

(http://www.infoexport.gc.ca/iei/ieiSmartViewer.jsp?did=8443&sitid=138 ). Aceeaşi sursă oferă şi
o analiză detaliată a structurii acestei pieţe şi a tendinţelor de evoluţie. Piaţa românească este în
formare, dar are, din nefericire, un potenţial mare datorată numeroaselor zone contaminate.

Prin urmare, trebuie să reţinem că structura cadrului legislativ la un moment dat depinde nu doar de
cunoaşterea ştiinţifică obiectivă, ci şi de echilibrului de forţe între diferitele grupuri de interese.

Un alt aspect introductiv important este că dezvoltarea reglementărilor de mediu a avut loc prima
oară în ţările cele mai avansate economic, pentru că oamenii nu se gândesc la protecţia mediului
atâta vreme cât nu au asigurate condiţii decente de viaţă, şi pentru că implementarea acestor
reglementări necesită cantităţi importante resurse. Prima ţară în care s-a dezvoltat legislaţia de
mediu este SUA, iar apoi unele state europene, între care Germania şi Olanda sunt printre cele mai
avansate din acest punct de vedere. În timp ce statele europene dezvoltate au avut tendinţa să îşi
conceapă propriile reglementări pornind de la cunoaşterea ştiinţifică pe care o dezvoltă fără să
copieze reglementările SUA (au adoptat aşadar o strategie proactivă, care le permite să deţină
controlul asupra modului de dezvoltare a reglementărilor proprii), statele în curs de dezvoltare ale
lumii, între care şi România, nu au conceput un cadru legislativ propriu, ci au tins să copieze
reglementări existente ale statelor dezvoltate (o strategie reactivă, mai ieftină, dar care nu le
permite să deţină controlul asupra tendinţelor de dezvoltare ale domeniului). Problema principală cu
această strategie reactivă este că se copiază adesea reglementări care deja sunt în curs de schimbare
în ţările de origine, ceea ce face să existe un defazaj continuu între cadrul instituţional menit să
asigure protecţia mediului în statele avansate şi în cele mai puţin avansate. Odată cu integrarea ţării
noastre în Uniunea Europeana există oportunităţi pentru depăşirea rolului marginal al comunităţii
specialiştilor de mediu autohtoni în conceperea de metode şi proceduri mai bune (pentru detalii se
poate consulta capitolul 7.4 la http://unesdoc.unesco.org/images/0013/001397/139777e.pdf ), ceea
ce înseamnă că o bună cunoaştere a reglementărilor actuale poate fi utilă şi oamenilor de ştiinţă
interesaţi de cercetare prelegislativă, nu doar experţilor implicaţi în implementarea proiectelor de
remediere.

Legislaţia cu privire la remediere urmeză tiparul descris în subcapitolul anterior. În timp ce în SUA
ea există încă din anul 1980 (The Comprehensive Environmental Response, Compensation, and
Liability Act (CERCLA) cunoscut sub numele de Superfund, care a fost amendat în 1986 cu „The
Superfund Amendments and Reauthorization Act” (SARA), pentru detalii a se vedea
http://www.epa.gov/superfund/action/law/cercla.htm), în Europa legislaţia pentru protecţia
solurilor, care include şi aspectele relevante pentru remedierea lor, este în curs de dezvoltare.
Strategia europeană pentru protecţia solurilor (http://ec.europa.eu/environment/soil/index.htm)
138
include un capitol dedicat managementului zonelor contaminate (capitolul 4
http://ec.europa.eu/environment/soil/pdf/vol4.pdf). Directiva dedicată solurilor a fost lansată în
2006 (http://ec.europa.eu/environment/soil/pdf/com_2006_0232_en.pdf) şi este încă în faza de
dezbatere publică. În momentul în care va fi acceptată ea va obliga la adoptarea unor strategii
naţionale pentru remedierea solurilor.

Ca răspuns la cadrul legislativ european în formare, ministerul românesc de profil a elaborat şi

supus dezbaterii publice un proiect de lege privind utilizarea, conservarea şi protecţia solului
(http://www.mmediu.ro/legislatie/biodiv/apr07/proiect_sol.pdf). Capitolul 3 al acestei legi este
dedicat identificării terenurilor degradate şi contaminate, iar capitolul 4 restaurării acestor terenuri.
Întrucât legea nu este încă adoptată, fiind depusă in parlament in 2008 si inca nediscutată, probabil
ca urmare a faptului că proiectul Directivei europeană a solurilor nu a trecut nici el, nu vom
prezenta aici detaliile ei, ci mai degrabă, în partea a doua a cursului, ne vom referi la problemele de
fond care fac ca un pachet de reglementări să fie eficient sau nu în domeniul nostru de interes.
Preferăm sa procedăm în acest fel cu atât mai mult cu cât în toamna anului 2006 fuseseră propuse şi
două hotărâri guvernamentale care detaliau cadrul problemei şi metodologia de identificare şi
remediere, hotărâri care au fost ulterior retrase din dezbatere şi de pe site-ul ministerului de profil ca
necorespunzătoare (pentru a oferi o imagine asupra modului de punere a problemei le prezentăm în
anexa 1; între timp alte hotărâri pe aceeași problemă au fost emise și pot fi găsite pe internet).

În încheierea părţii introductive, un alt aspect care trebuie reţinut este că, deşi vor exista în România
reglementări dedicate remedierii zonelor contaminate, implementarea proiectelor de acest tip nu
poate fi făcută fără cunoaşterea întregului context legislativ, adesea complex şi în continuă
schimbare. În anexa 2 ilustrăm situaţia cu lista reglementărilor relevante pentru metale în România
la nivelul anului 200355. Simpla parcurgere a acestei liste ne arată că pentru a putea fi la zi cu
noutăţile este necesară consultarea periodică a unei firme specializate, sau se impune dezvoltarea
unui serviciu juridic în organizaţia noastră.

7.2 Luarea deciziilor cu privire la remedierea zonelor contaminate

În principiu, este de dorit remedierea tuturor ecosistemelor terestre contaminate, dar costurile foarte
mari ale unei astfel de activităţi fac necesară stabilirea unei ordini de priorităţi în ce priveşte
dezvoltarea şi implementarea proiectelor de remediere. În esenţă, ceea ce ne interesează este să
obţinem un beneficiu cât mai mare în termeni de reducere a efectelor negative ecotoxicologice şi
pentru sănătatea umană, folosind cantitatea inerent limitată de resurse disponibile – financiare şi de
altă natură. Trebuie înţeles foarte clar că nu ne putem permite o „curăţare” completă a mediului, şi
că la nivelul politicilor publice ceea ce ne interesează este maximizarea utilităţii de interes general,
dincolo de considerente emoţionale, care sunt de interes privat.

Pentru a estima beneficiului maxim al remedierii zonelor contaminate, întrebările cheie la care
trebuie să se răspundă sunt două: 1) care sunt zonele unde riscurile datorate poluării sunt cele mai
mari 2) care sunt proiectele de remediere ale căror rezultate duc la cea mai mare scădere a riscurilor
respective.

Cele două întrebări fac obiectul a două metode diferite de asistare a deciziilor. La prima se răspunde
prin proceduri de evaluare a riscului, iar la cea de a doua prin proceduri de evaluare a impactului.
Există tendinţa să avem reglementări separate pentru cele două tipuri de proceduri, deşi se poate
argumenta că evaluarea de risc poate fi integrată în evaluare de impact ca un pas logic al acesteia,
fie pentru a caracteriza starea de referinţă („baseline conditions”) a zonei în care urmează a se
amplasa proiectul (inclusiv proiectul de remediere, dacă este cazul), fie pentru a caracteriza riscurile
asociate eventualilor produşi secundari ai proiectului (dacă generează substanţe toxice sau
55
Iordache, V., M. Dumitru, M. Constantinescu, 2004, Assessment and reduction of heavy metals input into
agroecosystems of Romania, Mediul inconjurator (The environment), 2, 24-47

139
mobilizează poluanţii existenţi, de exemplu). Ne vom concentra în acest curs pe procedurile de
evaluare a riscului preexistent oricărui proiect de remediere, de aplicarea cărora depinde în mod
crucial selectarea optimă a siturilor care vor fi supuse remedierii. Vor fi făcute referiri şi la
conexiunile evaluării de risc cu procedurile de evaluare a impactului. Dar pentru cele mai noi
tendinţe în dezvoltarea procedurilor propriu-zise de evaluare a impactului de mediu recomandăm
consultarea site-ului asociaţiei internaţionale pentru evaluarea impactului
(http://www.iaia.org/modx/index.php?id=74) şi pe cel al institutului britanic de ecologie şi
managementul mediului (http://www.ieem.org.uk/ECIA.htm).

7.3 Analiză critică a reglementărilor referitoare la evaluarea de risc pe plan naţional şi

internaţional56
Evaluarea de risc este cel mai frecvent utilizată pentru evaluarea efectelor poluanţilor toxici asupra
sănătăţii umane şi componentelor capitalului natural (Eduljee, 1999), dar nu se reduce la acestea;
elemente relevante se găsesc şi în proceduri sectoriale de evaluare a impactului (asupra aerului,
solului etc). În condiţiile în care evaluarea impactului ecologic tinde să se transforme dintr-un tip de
evaluare de impact (adresat evaluării efectelor asupra diversităţii specifice şi ecosistemice) în chiar
felul cum este concepută, pe baze sistemice, întreaga metodologie de evaluare a impactului
(Treweek, 1999, Vădineanu, 1999), evaluarea impactului substanţelor toxice va fi, ca direcţie de
viitor, subsumată procedurilor de evaluare a impactului ecologic.

Nu există o definiţie unică, internaţional acceptată, a evaluării de risc. Cea mai larg citată definiţie
este cea a Consiliului Naţional de Cercetare al Statelor Unite (NRC) într-o expunere-seminar despre
managementul de risc în procesele decizionale ale guvernului (NRC 1983): ”evaluarea riscului
reprezintă caracterizarea potenţialelor efecte adverse asupra sănătăţii în cazul expunerilor umane la
accidente ecologice”
Departamentul de Mediu al Regatului Unit (1995) defineşte evaluarea de risc drept „strângerea
structurată a informaţiilor disponibile despre riscuri şi formarea unei judecăţi în privinţa lor”, iar
managementul de risc urmând ca "procesul de implementare a deciziilor despre acceptarea sau
modificarea riscurilor". Australia (ANZECC/NHMRC,1992), Noua Zeelandă şi Canada urmează de
asemenea schema NRC.
Cea mai largă folosire a evaluării de risc în SUA a fost în evaluarea sănătăţii populaţiei umane şi a
riscurilor ecologice cauzate de expunerea la substanţe chimice periculoase în zonele contaminate.

Recunoscând că aplicarea şi interpretarea eficientă a regulamentelor ar fi facilitată de un cadru de

lucru metodologic comun, Agenţia de Protecţie a Mediului a UAS (USEPA) a dezvoltat o serie de
ghiduri generice destinate unei varietăţi de probleme: metodologii pentru evaluarea expunerii;
dezvoltarea metodelor de evaluare toxicologică pentru carcinogeni şi non-carcinogeni, metodologii
de evaluare a riscului pentru managementul solului contaminat; ghiduri pentru realizarea evaluărilor
de risc ecologic (Agenţia de Protecţie a Mediului a SUA, 1986a, b, 1988a, b, c).

Disponibilitatea publicaţiilor USEPA, a metodologiilor îngrijit elaborate şi tendinţa SUA de a

aborda multe probleme de mediu înaintea altor ţări au avut ca rezultat faptul că un număr de
organisme reglatoare şi/sau profesioniste au adoptat protocoalele US-EPA ca metodologie standard,
adesea cu puţine schimbări sau fără nici o modificare.

Exemple de ţări care au aplicat metodologiile US-EPA sunt Australia, Marea Britanie, Thailanda,
Canada. La nivelul Uniunii Europene (UE) evaluarea de risc a fost până acum aplicată pentru
identificarea şi managementul impactelor asupra populaţei umane şi a mediului natural mai larg

56
Iordache, V., 2003, Oportunitati pentru optimizarea evaluarii de risc, Analele sesiunii stiintifice “Un mediu pentru
viitor” ICIM Bucuresti, Ed. Promotal, Bucuresti, 213-221

140
cauzate de folosirea de zi-cu-zi a substanţelor ca produse de consum. De exemplu, Directiva
92/32/EEC (Comisia Comunităţii Europene 1992) şi Prevederea Comisiei 793/93 (Comisia C.E.
1993b) cer ca o evaluare de risc formală să se facă în privinţa unor substanţe “noi” sau deja
“existente”, respectiv în contextul Directivei asupra Clasificării, Ambalării şi Etichetării
Substanţelor Periculoase - aşa numita Directivă CPL 67/548/EEC - şi amendamentelor sale.

Directiva 93/67/EEC (Comisia C.E. 1993a) prezintă principiile pentru realizarea evaluărilor de risc
asupra noilor substanţe, susţinute de un detaliat “Document de Ghidare Tehnică” (Comisia C.E.
1996). Prevederile Comisiei 1488/94 (Comisia C.E. 1994) descriu un cadru de lucru paralel pentru
evaluarea de risc asupra substanţelor deja existente. Un protocol a fost pregătit de către C.E. ca ghid
pentru realizarea evaluărilor de risc în cadrul acestei legislaţii (Comisia C.E. 1996).

Evaluarea de risc nu este o cerinţă explicită a Directivei 85/337/EEC despre evaluarea efectelor
anumitor proiecte publice şi private asupra mediului (Comisia C.E. 1985), sau a legislaţiei naţionale
privind EIA a Statelor Membre altfel decât în contextul expunerii ocupaţionale şi al controlului
pericolelor majore. Oricum, revizuirea Directivei 1985 include nevoia de a se lua în considerare
riscul de accidente prezentat de substanţe sau tehnologii folosite în proiect (Comisiile C.E. 1997).

Proceduri recunoscute ca “evaluări de risc” sunt de fapt prezente într-o mare proporţie în
procedurile europene de evaluare a impactului asupra mediului (“environmental impact assessment”
– EIA), în special în legătură cu impactul emisiilor chimice asupra sănătăţii umane.

Banca Asiatică de Dezvoltare (1991) a publicat ghiduri pentru evaluarea de risc ecologic, concepute
să crească calitatea EIA în cazul unor impacte şi incertitudini semnificative. Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) este şi ea activă în dezvoltarea liniilor de ghidare a
evaluării de risc şi în aplicarea lor în arena internaţională (OECD 1996). Directoratul de Mediu al
OECD coordonează un program pe termen lung despre pericol şi evaluarea de risc, focalizat în
primul rând, pe folosirea de substanţe chimice şi efectele lor ecologice.

Cu câteva excepţii, evaluarea de risc trebuie încă să fie consolidată formal în cadrul procesului EIA.
Acest fapt este în mod special valabil pentru UE, unde absenţa unor reglementări general valabile
privind modul în care trebuie realizată o evaluare de risc şi lipsa unui cadru metodologic comun a
generat o abordare punctuală a evaluării de risc în contextul unei EIA. Revizuirea Directivei
85/337/CEE este un pas în această direcţie dar nu este un substitut pentru un cadru de lucru
legislativ explicit, complet, integrat.

Până acum, evaluarea de risc ecologic a fost aplicată în EIA aproape exlusiv pentru probleme
toxicologice privind sănătatea umană şi pagubele ecologice. Oricum, un număr de alte tipuri de
impact sunt posibile în natură, dar sunt exprimate convenţional în EIA prin termeni calitativi: de
exemplu, impact vizual, impacte sonore, olfactive, impacte legate de trafic, etc.

Un alt aspect este că în timp ce majoritatea procedurilor de evaluare a riscului includ o cerinţă
formală pentru analiza şi menţionarea incertitudinii, în practică, un număr semnificativ de evaluări
fie ignoră existenţa sa, fie nu reuşesc să trateze incertitudinea într-o manieră explicită şi permanentă
(Bartell & Biddinger 1995). Ca rezultat, încrederea în procesul evaluării de risc a fost erodată,
făcându-i pe unii comentatori să conteste valoarea unei asemenea abordări.

Cu excepţia SUA, evaluarea de risc s-a dezvoltat, în general, într-o manieră ad-hoc, cu un consens
limitat chiar şi în privinţa definirii termenului. În ţările în care nu s-a elaborat încă un cadru de lucru
reglementat, este foarte rar posibil să se compare rezultatele evaluărilor de risc realizate de către
experţi diferiţi.

141
În România, direct relevante pentru evaluarea de risc au fost Ordinele MAPPM nr.125/1996 pentru
aprobarea Procedurii de reglementare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului
înconjurător şi 756/1997 pentru aprobarea Reglementării privind evaluarea poluării mediului. În
anexa nr. 4 a primului ordin (Metodologia de elaborare a studiului de impact asupra mediului) se
arată că trebuie prezentat impactul asupra apelor, aerului, vegetaţiei şi faunei terestre, solului şi
subsolului şi aşezărilor umane. Poluarea florei şi faunei nu este reglementată cu excepţia Ordinelor
Ministerului Sănătăţii 975/1998 şi 611/1995. În ce priveşte calitatea apei, există STAS 470-88.
Reglementările mai noi cu privire la evaluarea impactului asupra mediului vin cu o abordare ceva
mai integrată, solicitând şi caracterizarea relaţiilor din factorii de mediu.

Să abordăm în continuare un detaliu semnificativ pentru felul cum are loc evaluarea de risc în
diferite ţări din Europa, şi anume felul în care sunt concepute valorile prag pentru concentraţiile de
metale în sol. În România valorile prag nu sunt corelate nici cu tipul de sol, nici cu alţi parametri de
control al comportamentului metalelor. Situaţia este similară în numeroase ţări europene, totuşi
există şi excepţii. Astfel, legislaţia germană prevede limite diferenţiat în funcţie de tipul de sol
pentru concentraţiile de alertă ale metalelor, iar cea poloneză pentru toate tipurile de concentraţii
reglementate. Reglementările portugheze stabilesc valori de prag în soluri în funcţie de pH, iar
valorile permise sunt normalizate în funcţie de conţinutul de materie organică. Sistemul englez
diferenţiază concentraţiile maxime admisibile în sol tot în funcţie de pH, în cazul a trei metale,
păstrând o singură clasă în cazul celorlalte metale. Cel mai elaborat sistem de concentraţii
admisibile în sol este cel olandez. Valoarea dezirabilă este calculată cu o ecuaţie de regresie liniară
cu două variabile independente, materia organică şi conţinutul de argile. Actualmente în Olanda se
lucrează la un nou sistem, în care valori admisibile sunt diferenţiate în funcţie de utilizarea solului.
Variabilele de care se ţine seamă în sistemul olandez sunt tipul de sol, pH-ul, materia organică şi
argilele. Sunt propuse în Olanda, fără a fi încă legiferate, şi concentraţii de metale în sol dincolo de
care se înregistrează un risc serios din punct de vedere al toxicologiei umane şi ecotoxicologiei.

7.4 Exemplu de interpretarea a datelor de poluare prin prisma reglementărilor în vigoare:

evidenţierea avantajelor şi limitelor57
În Sistemul Dunării Inferioare, spre exemplu, s-a încercat să se raspundă la următoarele întrebări:
 în ce măsură au crescut concentraţiile de metale după conflictul din Iugoslavia din 1999?
 există diferenţe semnificative între concentraţiile de metale din diferitele părţi ale Sistemului
Dunării Inferioare?
 există concentraţii în exces în compartimentele biotice ale ecosistemelor Sistemului Dunării
Inferioare?

În sinteză, rezultatele sunt următoarele:

 nu s-a putut dovedi că concentraţiile de metale au crescut semnificativ după conflictul din
Iugoslavia din 1999. Aceasta s-a datorat faptului că cele mai multe date de referinţă au fost
obţinute prin analiza de probe compozite. Chiar dacă în mod subiectiv s-au observat creşteri de
concentraţii la diferite localizări spaţio-temporale, nu s-a putut dovedi din punct de vedere
statistic (obiectiv) nici una. O consecinţă a acestei situaţii este că nu se poate susţine din punct
de vedre strict ştiinţific faptul că au avut loc creşteri de concentraţii în Sistemul Dunării
Inferioare, şi cu atât mai puţin că o astfel de creştere ar fi fost datorată conflictului. O altă
consecinţă este la nivelul factorilor de decizie care folosesc datele generate de sistemul de
monitorizare; ei vor trebui să accepte afirmaţii cu un grad de risc înalt în ce priveşte, în acest
caz, efectele conflictului.
 nu s-a putut dovedi, de asemenea, că există diferenţe semnificative între concentraţiile de metale
din diferitele părţi ale Sistemului Dunării Inferioare (SDI). Această situaţie s-a datorat unei

57
Iordache V., 2003, Risk sources due to heavy metals in Romania, Analele Simpozionului Mediul si Industria Volumul
I, Editura Estfalia, Bucureşti, pag. 282-288

142
 abordări puţin organizate în monitorizare (metale diferite analizate în diferite părţi ale SDI, de a
căror monitorizare erau responsabile instituţii diferite care nu comunică între ele pentru
compatibilizarea programelor de monitoring). Prin urmare nu s-au putut compara tipare de
distribuţie a metalelor înainte şi după război. Astfel de comparaţii în SDI ar fi putut furniza
indicii importante cu privire la efectele conflictului.
 conform reglementărilor româneşti, concentraţiile de Zn, Cd, Cu şi Pb în peşte în 1999 sunt
peste nivelurile de acceptabilitate pentru consum uman; totuşi, apa ecosistemelor din care au
fost prelevaţi peştii a prezentat concentraţii de metale corespunzând clasei a doua de calitate,
conform reglementărilor specifice. Această clasă a doua de calitate prevede ca apa să fie posibil
utilizabilă pentru pescării şi piscicultură. Cu - în plantele din luncă a fost adesea la nivel de
deficienţă, în timp ce în sol s-a găsit la niveluri de exces, iar Mn a fost sub nivelul de exces în
sol, dar la niveluri toxice în plante. Aceste contradicţii aparente sunt datorate faptului că unii
parametri de control ai comportamentului metalelor, valorile lor prag, şi potenţialul de
bioacumulare al metalelor nu par să fi fost luate în calcul atunci când s-au stabilit pragurile de
acceptabilitate în reglementări.

Lista dificultăţilor de mai sus ar putea fi continuată, dar considerăm că exemplele furnizate sunt
suficiente pentru a da o idee cu privire la tipul de probleme care apar.

7.5 Posibilităţi de îmbunătăţire a metodologiei de evaluare a riscului

Putem diferenţia două tipuri de coordonate pentru îmbunătăţirea evaluării de risc în România, şi
anume coordonate pe termen lung şi coordonate pe termen scurt. Pe termen lung, în condiţiile în
care evaluarea impactului ecologic tinde să se transforme dintr-un tip de evaluare de impact (adresat
evaluării efectelor asupra diversităţii specifice şi ecosistemice) în chiar felul cum este concepută, pe
baze sistemice, întreaga metodologie de evaluare a impactului (Treweek, 1999, Vădineanu, 1999),
evaluarea impactului substanţelor toxice va fi subsumat procedurilor de evaluare a impactului
ecologic. Figura 1 prezintă schematic acest mod de abordare.

Pe termen mediu, căile de îmbunătăţire sunt restricţionate de cadrul legislativ românesc şi european,
în care abordarea este sectorială. Chiar şi în aceste condiţii pot fi identificate o serie de coordonate
de optimizare, şi anume:
 abordarea unitară a tuturor factorilor de mediu, în limitele cunoaşterii disponibile, date fiind
schimburile dintre compartimente, chiar dacă impactul major se presupune a fi asupra unui
singur factor de mediu;
 abordarea unitară din punct de vedere metodologic a evaluării riscului ecologic şi asupra
sănătăţii, chiar dacă rezultatul final al evaluării va fi prezentat conform reglementărilor
sectoriale existente (pentru sănătate, conservarea diversităţii, calitatea factorilor de mediu, etc);
 extinderea evaluării de risc de la impactul substanţelor cu potenţial toxic la toate categoriile de
impacte care permit o evaluare cantitativă;
 evaluarea cumulativă a riscului diferitelor categorii de substanţe care acţionează simultan, acolo
unde baza de cunoştinţe permite acest lucru;
 corelarea (în perspectivă, unificarea) evaluării riscului de mediu şi a evaluării impactului de
mediu, astfel încât să rezulte o procedură de evaluare de impact care să aibă rezoluţie cantitivă
pe toate categoriile de impact unde aceasta este tehnic posibil;
 elaborarea unor cerinţe de evaluare a riscului de mediu flexibile, adaptate la mărimea şi
potenţialul proiectului evaluat;
 includerea analizei cost-beneficiu ca etapă ulterioară evaluării riscului de mediu în cazul
proiectelor cu impact mare;
 includerea în sistemul de monitoring şi în setul de determinări obligatorii cu ocazia evaluării
riscului nu doar a concentraţiilor de substanţe cu potenţial de toxicitate, ci şi a principalilor
parametri de control al comportamentului acestora.

143
 Evaluarea
impactului
social
Evaluarea impactului
Evaluarea impactului
asupra aerului
asupra apei

Apă Om, Aer

localităţi

Sol Specii
(habitate)

Evaluarea impactului Evaluarea impactului

asupra solului “ecologic”

Ierarhie de sisteme socio-

ecologice

Evaluarea impactului
ecologic

Figura 7.1 Modelul sectorial de concepere a mediului, starea procedurilor

de evalare a impactului pe plan internaţional (pe fond gri) şi direcţia de
perspectivă (pe fond alb: schimbarea modelului conceptual şi dezvoltarea
procedurii de evaluare integrată a impactului ecologic). Săgeţile negre indică
factori de comandă antropici (cele groase, poluanţii cu potenţial de toxicitate).
Cu linii punctate este indicată conexiunea între factorii de mediu luată în
considerare de evaluarea de risc dezvoltată de agenţia americană de
protecţia mediului (US-EPA).

Acestea sunt elementele a căror includere în reglementarea evaluării de risc ar putea fi promovată
de specialiştii în domeniu. Trebuie menţionat însă că optimizarea evaluării de risc este parte a
demersului pentru optimizarea luării deciziilor cu privire la efectele ecotoxicologice. Aceasta, la
rândul ei, este strâns corelată cu optimizarea sistemului suport de asistare a deciziilor la nivel
naţional. Atingerea obiectivelor generale în acest sens condiţionează eficienţa desfăşurării oricărei
evaluări de risc.

7.6 Consideraţii finale

În acest moment la nivel european şi în România are loc dezvoltarea cadrului legislativ pentru
remedierea zonelor contaminate. Miza acestor reglementări este importantă nu doar pentru mediu,
ci şi pentru piaţa afacerilor de remediere. Identificarea zonelor care trebuie remediate doar pe baza
unor valori prag ale concentraţiilor de contaminanţi în sol poate duce la creşterea foarte mare a
numărului de situri care vor trebui remediate, şi implicit a sumelor private şi publice care vor fi
investite în remediere. Tendinţa europeană este de a folosi acest mod de identificare a siturilor. În
SUA această modalitate de identificare tinde să fie depăşită începând să fie folosite metodologii de

144
identificare bazate pe proceduri de evaluare de risc care includ modelarea matematică a transferului
poluanţilor în lanţurile trofice, modele care permit estimarea mai corectă a riscului pentru sănătatea
umană şi a riscurilor ecotoxicologice. În acest fel riscul economic de a finanţa remedierea unor
situri care nu sunt foarte periculoase, sau de a nu finanţa remedierea unor situri care, deşi aparent
mai puţin periculoase sunt caracterizate de fapt de o mare mobilitate a poluanţilor, este minimizat.
Implementarea în Europa a unor astfel de modele pentru evaluarea riscului este deocamdată în fază
incipientă, după cum arată rezultatele proiectelor finanţate de European Science Foundation
(www.esf.org/ecolmat). Prin urmare, cercetarea ştiinţifică în acest domeniu este o importantă
prioritate fundamentală şi aplicativă. În acest context, este probabil ca forma finală a
reglementărilor româneşti pentru remedierea solurilor să se bazeze în ce priveşte identificarea pe
principiul valorilor prag critice ale concentraţiilor de poluanţi, iar în ce priveşte tipurile de experţi
acceptaţi să lucreze în domeniu, pe forţa de lobby ale diferitelor grupuri profesionale interesate de
domeniu.

Referinte bibliografie
1. ANZECC/NHMRC (Australian and New Zealand Environmental and Conservation Council, National Health and
Medical Research Council), 1992. Australian and New Zealand Guidelines for the Assessment and Management of
Contaminated Sites. Canberra.
2. Bartell, S.M., Biddinger, G.R. (1995) Critical issues in ecological risk assessment. In: J.S. Hughes, G.R. Biddenger
and E. Mones (eds) Environmental Toxicology and Risk Assessment – Third Volume. ASTM STP 1218, West
Conshohocken, USA.
3. Eduljee, G. (1999) Risk assessment, în Petts (editor), pp. 374-404
4. Iordache V. (2003) Risk sources due to heavy metals in Romania, Analele Simpozionului Mediul si Industria
Volumul I, Editura Estfalia, Bucuresti, pp. 282-288
5. NRC (Nation Research Council), 1983. Risk Assessment in the Federal Government: Managing the Process.
National Academy Press, Washington, DC.
6. OECD, 1996. Hazard/Risk Assessment Programme: Proposal for the 1997- 1999 Work Programme.
ENV/MC/CHEM (96)23, oecd, Paris.
7. Treweek, J. (1999) Ecological Impact Assessment, Blackwell Science Ltd. Oxford
8. Vădineanu, A. (1999) Decision making and decision support systems for balancing Socio-Economic and Natural
Capital Development, Background paper at International Conference “Globalization, Economy and Ecology –
Bridging worlds” 24 – 26 November 1999, Tillburg, Olanda

145
Anexa 1 Proiectele de hotărâri guvernamentale prvind remedierea solurilor lansate în 2006, care au
fost retrase.
În conformitate cu Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică,
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor (MMGA) supune dezbaterii publice proiectul de
HOTĂRÂRE privind modalităţile de remediere a zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele
terestre au fost afectate

GUVERNUL ROMÂNIEI
Hotărâre privind remedierea zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au
fost afectate

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată şi al art. 66, alin.1 din Ordonanţa de
Urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
265/2006 Guvernul României adoptă prezenta hotărâre
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1. (1) Prezenta hotărâre stabileşte cadrul legal pentru desfăşurarea activităţilor de remediere a
zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate.
Art. 2. Definirea termenilor utilizaţi este prevăzută în anexa nr. 1.
Art. 3. Prevederile prezentei hotărâri nu se aplică siturilor contaminate radioactiv.
Art. 4. Prevederile prezentei hotărâri se aplică : a) poluării mediului geologic produse de activităţi
cu impact semnificativ care prezintă un risc real sau potenţial pentru sănătatea oamenilor şi a
mediului; b) terenurilor în care ecosistemele terestre au fost afectate.
Art. 5. (1) Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului prin instituţiile din subordine sau
în coordonare asigură aplicarea şi executarea măsurilor de remediere a zonelor în care mediul
geologic şi ecosistemele terestre au fost afectate. (2) Autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului, prin instituţiile din subordine sau în coordonare monitorizează şi controlează aplicarea
metodologiilor programelor şi proiectelor de curăţire/remediere/reconstrucţie ecologică. (3)
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului elaborează strategia naţională pentru
gestionarea siturilor contaminate în termen de 12 luni de la publicarea prezentei hotărâri. (4)
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului elaborează ghiduri tehnice pentru aplicarea
metodelor de remediere a siturilor contaminate, în termen de 12 luni de la data publicării prezentei
hotărâri. (5) Autoritatea competentă pentru protecţia mediului decide prioritizarea zonelor afectate
care necesită remediere. (6) Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului prin autorităţile teritoriale
pentru mediu, aprobă programele şi proiectele de remediere locale.
Art. 6. (1) Orice persoană fizică sau juridică afectată sau susceptibilă a fi afectată de o poluare a
mediului geologic, are dreptul să fie informată şi să solicite autorităţii competente de mediu luarea
măsurilor necesare de prevenire/remediere.
CAPITOLUL II
Remedierea zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate
Art. 7. Remedierea mediului geologic şi ecosistemelor terestre afectate se realizează prin
readucerea acestora la starea iniţială prin aplicarea unor măsuri de remediere, complementară şi
compensatorie şi prin eliminarea oricărui risc semnificativ de impact asupra lor.
Art. 8. Procesul de remediere constă în îndepărtarea surselor de contaminare de pe amplasament,
izolarea şi decontaminarea siturilor contaminate, limitarea şi eliminarea posibilităţilor de răspândire
a poluanţilor în mediul geologic şi atingerea limitelor admise de concentraţii pentru poluanţi.
Art. 9. (1) Metodologia de remediere se stabileşte în urma analizei raportului geologic final de
investigare şi evaluare a poluării împreună cu evaluarea de risc, luând în considerare următoarele: a)
caracteristicile şi funcţiile solului; b) tipul şi concentraţia poluanţilor, organisme sau
microorganisme nocive; c) gradul de risc pe care îl prezintă poluanţii; d) distribuţia poluanţilor în
mediul geologic; e) volumul solului poluat sau subsolului care necesită tratarea, localizarea,
adâncimea şi accesabilitatea acestuia; f) obiectivele remedierii sau prevederile legale şi intervalul de

146
timp necesar pentru atingerea lor; g) raportul cost/beneficiu a diferitelor metode de remediere; h)
destinaţia solului după remediere şi posibilitatea utilizării acestuia, având în vedere potenţialul de
dezvoltare a zonei / folosinţa amplasamentului preconizată pentru viitor;
Art. 10. Autoritatea competentă de mediu decide asupra opţiunii conceptului de atenuare naturală a
poluării solului şi subsolului.
Art. 11. (1) Titularul de activitate / operatorul economic sau deţinătorul de terenuri este obligat să
execute programul sau proiectul de curăţire/remediere/reconstrucţie ecologică la încheierea
activităţii şi/sau la schimbarea destinaţiei terenului.
Art. 12. Măsurile de remediere pot fi realizate concomitent sau separat cu alte activităţi ce se
desfăşoară în mediul geologic.
Art. 13. În cazul remedierii vechilor amplasamente industriale pot fi identificate noi situri
contaminate care nu au fost inventariate iniţial. În acest caz, se extinde etapa de investigare şi
evaluare detaliată şi se reface evaluarea de risc şi se modifică corespunzător proiectul de remediere.
Art. 14. (1) Restricţia de utilizare a terenului pe care este localizat situl contaminat se înregistrează
în documentele cadastrale de către autorităţile publice locale. (2) La finalizarea programului /
proiectului de remediere, autoritatea competentă de mediu transmite autorităţii publice locale
ridicarea restricţiei în vederea reutilizării terenului.
Art. 15. Sistemul informaţional de înregistrare şi raportare a datelor privind situaţia siturilor
contaminate este coordonat de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi gestionat de
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului prin agenţiile teritoriale pentru protecţia mediului, ca
parte integrantă a Sistemului Informaţional
Naţional de Mediu.
Art. 16. Titularul de acitivitate/operatorul economic sau deţinătorul de teren este obligat să
furnizeze datele privind situaţia siturilor contaminate conform sistemului informaţional prevăzut la
art. 14.
Art. 18. Monitorizarea siturilor după încheierea programelor / proiectelor de
curăţire/remediere/reconstrucţie ecologică este asigurată prin mijloace de investigare prevăzute în
Hotărârea de Guvern privind modalităţi de investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului, pe
o perioadă de 30 ani.
CAPITOLUL III
Remedierea zonelor contaminate localizate în zona de frontieră
Art. 19. (1) În cazul în care o sursă de contaminare aflată pe teritoriul României afectează mediul
geologic de pe teritoriul unui stat vecin, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
acţionează în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu legislaţia
naţională specifică în domeniu. (2) În cazul în care sursa de contaminare se află pe teritoriul statului
vecin afectează teritoriul Romîniei, autoritatea publică centrală eptnru protecţia mediului acţionează
în conformitate cu prevederile prezentei hotărâri.
CAPITOLUL IV
Costurile prevenirii şi remedierii zonelor contaminate / afectate a solului, subsolului şi
ecosistemelor terestre
Art. 20. (1) Titularul de activitate / operatorul economic sau deţinătorul de terenuri are obligaţia de
a suporta costurile măsurilor de remediere a zonelor contaminate cunatificate prin studii fezabilitate
sau proiecte de execuţie şi incluse în programele de conformare aferente autorizaţiilor de mediu. (2)
Pentru terenurile proprietate publică, costurile de remediere sunt asigurate din surse bugetare sau
alte surse de finanţare. (3) Pentru terenurile proprietate publică contaminate de o sursă de poluare
identificată, costurile de remediere se recuperează pe cale judecătoreasca.
Art. 21. (1) Titularul de activitate / operatorul economic sau deţinătorul de terenuri nu este obligat
să suporte costul remedierii în cazul în care demonstrează că poluarea identificată: a) a fost cauzată
de un terţ; b) a rezultat din respectarea unei deciziii a unei autorităţi publice; c) a rezultat în urma
unei situaţii de forţă majoră.
Art. 22. În cazul în care poluarea mediului geologic este cauzată de mai mulţi titulari, ponderile de
participare la costul totul al remedierii se stabilesc în cadrul studiului de fezabilitate.

147
Art. 23. În cazul poluării cu substanţe şi preparate periculoase datorate nerespectării regimului
substanţelor şi preparatelor periculoase, costurile remedierii mediului geologic şi ecosistemelor
terestre sunt suportate, după caz, de producător, transportator sau utilizator, iar litigiile apărute vor
fi soluţionate de către instanţa competentă.
Art. 24. Costurile activitatăţii prevăzută la art. 18 sunt suportate de către deţinătorul de terenuri.
CAPITOLUL V
Dispoziţii finale
Art. 25. Anexa 1 face parte integrantă din prezenta hotărâre.

NOTĂ DE FUNDAMENTARE
Resursele naturale ale României au favorizat dezvoltarea activităţilor din industria extractivă,
metalurgică, chimică, energetică etc. Urmare a desfăşurării acestor activităţi, solul şi subsolul au
fost poluate cu hidrocarburi, metale grele, substanţe organice naturale şi sintetice, determinând în
timp apariţia şi dezvoltarea siturilor contaminate care afectează sănătatea oamenilor şi a mediului.
În prezent, problemele de protecţia mediului au căpătat o prioritate deosebită şi orice activitate
antropică, începând cu tehnologiile curate şi terminând cu activitatea de monitoring a mediului,
trebuie să se supună cerinţelor stipulate de reglementările /legislaţiei comunitare. În contextul celor
prezentate se impune elaborarea reglementărilor tehnice privind protecţia şi calitatea solului şi
subsolului. De asemenea, urmare a complexităţii aspectelor ridicate de poluarea solului şi
subsolului, este necesară stabilirea cadrului legal pentru remedierea şi gestionarea siturilor
contaminate din România. Potrivit prevederilor art. 66 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2005 pentru protecţia mediului aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 265/2006,
reglementările privind remedierea zonelor în care solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost
afectate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
Protecţia solului şi subsolului constituie o problemă de interes naţional ce impune adoptarea actelor
normative care să asigure gestionarea siturilor contaminate şi să stabilească un pachet minimal
obligatoriu de metode/tehnologii de curăţire/remediere/reconstrucţie ecologică Având în vedere
faptul că până în prezent, în România, nu au fost elaborate acte normative care să reglementeze
activitatea de remediere a siturilor contaminate şi impactul activităţilor umane asupra solului şi
subsolului, se impune necesitatea promovării actelor normative specifice care să asigure protecţia
soluluii şi subsolului. Prezenta hotărâre asigură cadrul legal pentru desfăşurarea activităţilor de
remediere a solului, subsolului şi ecosistemelor terestre ce au fost afectate, în scopul aducerii
acestora la starea iniţială. Domeniul de aplicare: reglementarea procedurilor şi/sau modalităţilor de
remediere a poluării asupra mediului geologic, precum şi daunelor aduse specilor şi habitatelor
naturale protejate prin desfăşurarea activităţilor antropice. Remedierea zonelor afectate se face
conform proiectelor şi programelor de curăţire/ remediere/ reconstrucţie ecologică stabilite în urma
investigării şi evaluării. Prin ordin al ministrului mediului şi gospodăririi apelor, se aprobă ghidul
tehnic pentru aplicarea metodelor de remediere a siturilor contaminate, în termen de 6 luni de la
intrarea în vigoare a prezentei hotărâri. În elaborarea proiectului de hotărâre au fost respectate
dispoziţiile Legii nr.52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică. Având în
vedere cele prezentate, am elaborat prezentul proiect de act normativ pe care îl supunem spre
aprobare Guvernului.

În conformitate cu Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică,

Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor (MMGA) supune dezbaterii publice proiectul de
HOTĂRÂRE privind modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului

GUVERNUL ROMÂNIEI
Hotărâre privind modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului

În temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată şi al art. 66, alin.1 din Ordonanţa de

148
Urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
265/2006 Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Art. 1. Prezenta hotărâre stabileşte cadrul legal pentru desfăşurarea activităţilor de investigare şi
evaluare a poluării solului şi subsolului in scopul identificarii prejudiciilor aduse acestora şi
stabilirii responsabilităţilor pentru remedierea lor.
Art. 2. Definirea termenilor utilizaţi este prevăzută în anexa nr. 1.
Art. 3. (1) Investigarea mediului geologic pentru evaluarea contaminării se realizează prin
următoarele metode de investigare: geologică şi/ sau hidrogeologică, geochimică şi geofizică. (2)
Metodele prevăzute la alin. (1) se stabilesc în funcţie de caracteristicile geologice ale formaţiunilor
poluate, precum şi în funcţie de natura poluantului şi distribuţia acestuia în suprafaţă şi în plan
vertical.
Art. 4. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului elaborează strategia naţională pentru
gestionarea siturilor contaminate.
Art. 5. (1) Investigarea şi evaluarea poluării solului şi subsolului reprezintă obligaţia şi
responsabilitatea titularului de activitate, operatorului economic şi deţinătorului de terenuri, cu orice
titlu, care au desfăşurat şi/sau desfăşoară activităţi poluatoare şi/sau potenţial poluatoare solului şi
subsolului. (2) Investigarea şi evaluarea poluării solului şi subsolului se realizează în următoarele
cazuri: a) constatarea unei poluări care reprezintă un pericol potenţial pentru mediu şi sănătatea
oamenilor; b) la elaborarea bilanţului de mediu nivel II; b) stabilirea obligaţiilor de mediu în cazul
schimbării statutului juridic al terenurilor; c) apariţia unei surse potenţial poluatoare a solului şi
subsolului; d) periodic, pentru urmărirea evoluţiei, în timp, a siturilor contaminate a căror remediere
se realizează prin atenuare naturală, bioacumulare sau metode de remediere de lungă durată.
Art. 6. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului împreună cu alte autorităţi publice
centrale competente stabileşte criteriile şi indicatorii de evaluare a poluării solului şi subsolului, prin
ordin comun, în termen de 6 luni de la data publicării prezentei hotărâri.
Art. 7. Finanţarea lucrărilor de investigare şi evaluare a poluării mediului geologic este suportată de
titularul de activitate, operatorul economic şi deţinătorul de terenuri, în cazul poluărilor recente sau
din alocaţii bugetare şi surse externe pentru situri contaminate istoric, orfane sau abandonate.
Art. 8. (1) Evaluarea intensităţii poluării într-un sit contaminat se efectuează prin comparaţie cu
fondul natural din zonele adiacente şi valorile de prag de alertă şi prag de intervenţie. (2) Valorile
de fond natural se stabilesc în funcţie de zonă şi formaţiunea geologică poluată. (3) Valorile de prag
de alertă şi prag de intervenţie sunt stabilite prin ordinul ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei
mediului nr. 756/1997 pentru aprobarea Reglemetării privind evaluarea poluării mediului.
CAPITOLUL II
Investigare şi evaluare
Art. 9. Se aprobă prin ordin al ministrului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului în
termen de 120 zile de la publicarea prezentei hotărâri următoarele: a) Lista siturilor contaminate
istoric, orfane, abandonate; b) Lista siturilor contaminate recent.
Art. 10. (1) Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, prin instituţiile subordonate sau
în coordonare, identifică siturile contaminate sau cele potenţial a fi contaminate şi sursele de
poluare sau potenţial poluatoare. (2) Pentru siturile contaminate incluse în lista prevăzută la art. 9
lit. a), autoritatea publica centrală pentru protecţia mediului, decide necesitatea efectuării
investigării şi evaluării poluării în zonele afectate şi stabileşte condiţiile de investigare. (3) Pentru
siturile contaminate incluse în lista prevăzută la art. 9 lit. b), Agenţia Naţională pentru Protecţia
Mediului prin autorităţile teritoriale de mediu decide necesitatea efectuării investigării şi evaluării
poluării în zonele afectate şi avizează programele de investigare.
Art. 11. (1) Identificarea preliminară a siturilor contaminate se realizează de către Agenţia
Naţională pentru Protecţia Mediului prin unităţile subordonate în termen de 90 zile de la intrarea în
vigoare a prezentei hotărâri.
(2) Titularul de activitate/operatorul economic sau deţinătorul de terenuri este obligat să completeze

149
şi să transmită chestionarul prevăzut în anexa nr. 2 la solicitarea autorităţii teritoriale de mediu în
termen de 30 zile de la primirea acestuia.
Art. 12. (1) Lucrările de investigare vor fi executate de către specialişti din domeniul ştiinţelor
geologice şi pedologice, persoane fizice sau juridice. (2) Răspunderea privind calitatea şi
corectitudinea informaţiilor rezultate în urma lucrarilor de investigare revine executanţilor acestora.
Art. 13. (1) Titularul de activitate/operatorul economic sau deţinatorul terenului este obligat să
întocmească prin compartimentele proprii de specialitate ori prin persoane fizice sau juridice
atestate un raport geologic de investigare şi evaluare, care este înaintat autorităţii publice teritoriale
pentru protecţia mediului. (2) Autoritatea publică competentă pentru mediu analizează raportul
geologic de investigare şi evaluare şi decide declararea zonei ca sit contaminat sau susceptibil de a
fi contaminat, după caz.
Art. 14. Conţinutul raportului geologic de investigare şi evaluare este armonizat cu prevederile din
legislaţia specifică în vigoare.
Art. 15. La încetarea activităţii cu impact negativ asupra mediului geologic, la schimbarea
titularului de activitate / operatorul economic sau deţinătorul de teren, la schimbarea destinaţiei
terenului este obligat să realizeze investigarea şi evaluarea mediului geologic în vederea stabilirii
obligaţiilor privind remedierea zonelor afectate de poluare.
Art. 16. Investigarea şi evaluarea poluării mediului geologic pentru amplasament şi zonele
adiacente, parcurge următoarele etape: a) analiza şi interpretarea datelor existente; b) investigarea şi
evaluarea preliminară; c) investigarea şi evaluarea detaliată.
Art. 17. Metodologiile de investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului pe etape se publică
sub formă de ghid, aprobat prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului în termen de 12 luni de la publicarea prezentei hotărâri.
Art. 18. Autoritatea competentă de mediu decide, în urma analizei informaţiilor cuprinse în
chestionarul prevăzut la anexa nr. 2 trecerea la etapa de investigare şi evaluare preliminară, în cazul
în care există un risc potenţial pentru mediu şi sănătatea oamenilor.
Art. 19. Scopul investigării şi evalurării preliminare este stabilirea existenţei şi cuantificarea
poluării pe amplasament prin prelevări de probe şi analize geologice, geochimice şi măsurători
geofizice.
Art. 20. Raportul geologic de investigare şi evaluare preliminară se înaintează autorităţii
competente de mediu care a stabilit necesitatea realizării etapei prevăzute la art. 16, lit. b).
Art. 21. (1) În cazul în care concentraţia unuia sau a mai multor poluanţi se situează peste pragul de
alertă, dar nu ating valorile pragului de intervenţie, titularul de activitate / operatorul economic sau
deţinătorul de teren este obligat să asigure monitorizarea periodică a evoluţiei concentraţiilor de
poluanţi în mediul geologic stabilită de către autoritatea competentă de mediu. (2) În cazul in care
concentraţia unuia sau a mai multor poluanţi depăşesc valorile pragului de intervenţie, autoritatea
competentă de mediu stabileşte şi solicită realizarea etapei de investigare şi evaluare detaliată.
Art. 22. Scopul investigării şi evaluării detaliate este delimitarea spaţială a zonei poluate,
clarificarea naturii şi intensităţii poluării identificate, relaţia poluanţilor cu matricea minerala a
rocilor şi cu acviferele, căile de migrare şi transport a poluanţilor şi evaluarea riscului geologic, date
necesare elaborării programelor de remediere.
Art. 23. (1) Rezultatele investigării şi evaluării detaliate sunt cuprinse în raportul geologic final. (2)
Raportul geologic final de investigare şi evaluare a poluării se depune la autoritatea competentă de
mediu.
Art. 24. În urma analizei raportului geologic final de investigare şi evaluare a poluării în zona
afectată, autoritatea competentă de mediu decide dacă poluarea mediului geologic din amplasament
are un impact semnificativ asupra mediului şi sănătăţii oamenilor şi solicită titularului de
activitate/operatorului economic sau deţinătorului de terenuri elaborarea studiului evaluării de risc
conform anexa A 4.1 din Ordinul 184/1997 pentru aprobarea procedurii de realizarea a bilanţurilor
de mediu.
Art. 25. Termenele de realizare ale etapelor de investigare şi evaluare sunt stabilite de autoriateta
competentă de mediu.

150
CAPITOLUL III
Elaborarea deciziei de remediere
Art. 25. Raportul geologic final de investigare şi evaluare a poluării împreună cu evaluarea de risc
se analizează de către autoritatea teritorială de mediu.
Art. 26. În urma analizei autoritatea competentă de mediu decide reconstrucţia ecologică a zonei
afectate.
Art. 27. În baza deciziei prevăzute la art. 26, titularul de activitate şi/sau operatorul economic sau
deţinătorul de terenuri elaborează studiu de fezabilitate şi/sau proiectul de curăţire şi/sau remediere
şi/sau reconstrucţie ecologică sau de minimizare a riscurilor existente în zona afectată, în termenul
stabilit de către autoritatea competentă de mediu.
CAPITOLUL IV
SANCŢIUNI
Art. 28. Nerespectarea prevederilor din art. 5 alin (1), art. 11. alin. (2), art. 12 alin (2), art. 13 alin
(1), art. 15, art. 21 alin (1), art. 27 se sancţionează conform OUG 195/2005 privind protecţia
mediului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea 265/2006.
CAPITOLUL V
Dispoziţii finale
Art. 29. Prevederile prezentei hotărâri nu se aplică in cazul contaminărilor cu microorganisme sau
substanţe radioactive care sunt supuse altor prevederi legale.
Art. 30. Prezenta hotărâre completează anexa A.3. punctele 2.1., 2.2., şi 2.3. din ordinul ministrului
apelor, pădurilor şi protecţiei mediului nr. 184/1997 pentru aprobarea procedurii de realizarea a
bilanţurilor de mediu.
Art. 31. Anexele 1 şi 2 fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

NOTĂ DE FUNDAMENTARE
Resursele naturale ale României au favorizat dezvoltarea activităţilor din industria extractivă,
metalurgică, chimică, energetică etc. Urmare a desfăşurării acestor activitătăţi, solul şi subsolul au
fost poluate cu hidrocarburi, metale grele, substanţe organice naturale şi sintetice, determinând în
timp apariţia şi dezvoltarea siturilor contaminate care afectează sănătatea oamenilor şi a mediului.
În prezent, problemele de protecţia mediului au căpătat o prioritate deosebită şi orice activitate
antropică, începând cu tehnologiile „curate” şi terminând cu activitatea de monitoring a mediului,
trebuie să se supună cerinţelor stipulate de reglementările /legislaţiei comunitare. La nivel naţinal
zonele afectate de poluare sunt foarte puţin cunoscute, multe din ele fiind încă neidentificate,
aducând numeroase prejudicii mediului. În contextul celor prezentate se impune elaborarea
reglementărilor tehnice privind metodele de investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului şi
de identificare a siturilor contaminate. Potrivit prevederilor art. 66 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 pentru protecţia mediului aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 265/2006, reglementările privind modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi
subsolului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
Având în vedere necesitatea protecţiei şi utilizării durabile a resurselor naturale, a păstrării calităţii
solului şi subsolului, se impune promovarea unui act normativ specific care să asigure
reglementarea investigării şi evaluării impactului activităţilor antropice asupra solului şi subsolului
în scopul identificării prejudiciilor aduse acestora şi stabilirii responsabilităţilor pentru remediere.
Prezenta hotărâre stabileşte un pachet minimal obligatoriu de metode geologice/hidrogeologice,
geochimice şi geofizice pentru realizarea investigării şi evaluării poluării solului şi subsolului.
Investigarea şi evaluarea poluării mediului geologic se realizează în trei etape principale în vederea
identificării siturilor contaminate. În funcţie de rezultatele investigării şi evaluării poluării mediului
geologic, se stabilesc măsurile de curăţire/ remediere/ reconstrucţie ecologică a zonelor poluate care
fac obiectul unor proiecte şi programe. Prin ordin al ministrului mediului şi gospodăririi apelor, se
aprobă ghidul metodologic de investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului, în termen de
12 luni de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri. Prezenta hotărâre completează anexa A.3. din

151
ordinul ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului nr. 184/1997 pentru aprobarea procedurii
de realizarea a bilanţurilor de mediu. În elaborarea proiectului de hotărâre au fost respectate
dispoziţiile Legii nr.52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică. Având în
vedere cele prezentate, am elaborat prezentul proiect de act normativ pe care îl supunem spre
aprobare Guvernului.

DEFINIŢII
Sit contaminat – zonă definită geografic, exact delimitată în suprafaţă şi adâncime, poluată cu
substanţe biologice, chimice sau radioactive.
Sit orfan - zonă definită geografic, exact delimitată în suprafaţă şi adâncime, poluată cu substanţe
biologice, chimice sau radioactive, a cărui poluator nu a fost cunoscut niciodată.
Sit abandonat - zonă definită geografic, exact delimitată în suprafaţă şi în adâncime, poluată cu
substanţe biologice, chimice sau radioactive, părăsită de poluator.
Ecosisteme terestre – ecosistem dezvoltat în mediul geologic.
Raport geologic de investigare şi evaluare – documentaţie elaborată de specialişti în domeniu
ştiinţelor geologice şi pedologice, persoane fizice sau juridice care reprezintă rezultatele etapelor de
investigare şi evaluare a poluării.
Curăţire – ansamblul lucrărilor efectuate în vederea îndepărtării parţiale sau totale a poluantului/
poluanţilor şi a materialelor contaminate, fără tratare.
Remediere – ansamblul lucrărilor efectuate în vederea readucerii concentraţiilor poluanţilor sub
valorile pragului de alertă.
Reconstruţie ecologică – ansamblul lucrărilor efectuate în vederea readucerii unui sit, după
remedierea acestuia, la condiţiile naturale înconjurătoare.
Investigare – proces de identificare a structurii şi compoziţiei mediului geologic, a prezenţei
poluanţilor, delimitarea spaţială a acestora, stabilirea concentraţiei lor precum şi a relaţiei acestora
cu matricea minerală.
Deţinător de teren – persoană fizică sau juridică, ce deţine la un moment dat terenuri cu orice titlu.
Evaluare – orice metodă utilizată pentru măsurarea, calcularea, modelarea, prognozarea sau
estimarea prezenţei unui poluant în mediul geologic.
Operator economic – persoană fizică sau juridică ce exploatează sau controlează instalaţia ori
căreia i s-a delegat puterea economică decizională pentru funcţionarea tehnică a instalaţiei.
Titular de activitate – orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, care poate efectua
activităţi în baza unei autorizaţii.
Resurse naturale neregenerabile - substanţe şi acumulări de substanţe în mediul geologic formate
în urma proceselor naturale.
Sol şi subsol = mediul geologic
Atenuare naturală – concept care include un ansamblu de condiţii fizice, chimice şi geologice care
produc în timp neutralizare sau scăderi ale concentraţiilor de poluanţi în mediul geologic.

152
Anexa 2
Tabelul 7.1 Legislaţia relevantă pentru poluare cu metale în România la nivelul anului 2003
law_media law_class law_text law_abbreviatio law_content coming_into
n _force
(change)
All media Environmental Environmental protection Law L137 / 1995 Framework for environmental protection 1995 (2002)
law
Air, Water Environmental Integrated pollution control Ou34/2002 Internalizes Directive 96/61 EC. Emissions of metals to air and water have to 2002
law Governmental Ordinance be taken into account.
Air, Water Environmental Integrated pollution control L645/2002 Approves Ou 34/2002 2002
law Law
Air, Water Environmental Pollutants emission register O1144MAAP / For the implementation of L645/2002. Internalizes Commision Decision 2003
law Order of Ministry of Waters 2002 200/479/EC. Thresholds for emissions of 8 metals above which the metals
and Environmental Protection have to be reported as pollutants.
Soil Soil law Soil quality protection Order O111MAIA/ Provides a methodological framework for the protection of soil quality 1977
of Ministry of Agriculture and 1977
Food Industry
Soil Soil law Soil monitoring and soil O223MAAP / Methodology for perferming pedological and agrochemical studies, and for 2002
studies Order of Ministry of 2002 designing the soil monitoring for agriculture. Heavy metals in soil and
Agriculture, Food, and Forests vegetation required for monitoring of polluted sites.
Soil, Air, Environmental Pollution assessment Order of O756MAPPM / Regulations for assessing the pollution of environmental factors. Sets 1997
Water law Ministry of Waters, Forests 1997 threshold values for 22 microelements in soil. In the case of air and water,
and Environmental Protection refer to thresholds mentioned in other regulations.
Soil, Water Land use law Enhancement of land use Law L84 / 1996 Provides framework for the enhancement of land use. Regulates use of 1996
irigation water. For irigation water quality refer refer to water quality
regulations.
Waste Wastes Law Acceptable Wastes Order of O867MAPM / Sets criteria for accepting wastes for different classes of deposits. Sets treshold 2002
Ministry of Waters and 2002 values for 12 metals in liquid after waste percolation test. Not applicable to
Environmental Protection sewage sludge (a regulation for sewage sludge, internalizing the Council
Directive 86/278/EEC, is due by 2004).
Fertilizer Fertilizing law Trade of fertilizers HG 716/2001 Establishes conditions for trade of fertilizers of external and internal 2001
Governmental Decision production. It includes conditions for micronutrients quantity, quality and
labeling (B, Co, Cu, Fe, Mn, Mo, Zn). Limits of heavy metals as contaminants
are not stipulated.
Air, Other Air law Air protection Order of O462MAPPM / Technical conditions for the air protection and methodological norms. Sets 1993
Ministry of Waters, Forests 1993 limits for emissions (in terms of flow and concentration). 21 microelements
and Environmental Protection considered for emissions of pollutants as particulated matter. Sets limits for 5
microelements in fuels.
Air Air law Limit values of pollutants in O592MAPM / Internalizes Council Directive 1999/30/EC/ Sets norms for several pollutants 2003
air Order of Ministry of 2002 in air. Threshold for Pb in air.

153
law_media law_class law_text law_abbreviatio law_content coming_into
n _force
(change)
Waters and Environmental
Protection
Water Surface water law Surface water for drinking HG 100/2002 Provides in detail norms for the quality of surface water usable for drinking 2002
water production water production; threshold values of metals in surface water usable for
Governmental Decision drinking water production
Water Surface water law Action programme for HG 118/2002 Internalizes Council Directive 80/68/EEC. Establish criteria for identifying 2002
reducing water pollution polluted waters (including Cd, Hg, Ni and Pb). Refer to norms for quality of
Governmental Decision discharged residual water NTPA 001/1997 (established by HG 730/1997)
Water Surface water law Quality of water discharges HG 188/2002 Establish new norms for quality of water discharges in surface water and 2002
Governmental Decision sewage systems (NTPA 001 and 002 /2002). Abrogate NTPA 001/1997. Set
threshold of 8 metals for discharges in sewage system, and of 16 metals for
discharges in surface waters.
Water Surface water law Quality of fishery water HG 202/2002 Sets the technical norms for the quality of water used in natural fisheries. 2002
Governmental Decision Thresholds of Zn and Cu as depending on water hardness.
Water Surface water law Economic measures for water HG 472/2000 Sets the prices per unit for monitoring pollutants discharges and fines per unit 2000
quality Governmental for surpassing emission thresholds. 16 metals included.
Decision
Water Surface water law Surface water clasification O1146MAPM / Sets parameter and values for five classes of surface water quality. Sets values 2003
Order of Ministry of Waters 2002 of sediment quality. Parameters include 8 metals.
and Environmental Protection
Water Surface water law Drinking water Law L458 / 2002 Regulates water quality for drinking water. Quality standards for 14 2002
microlements. Internalizes Council Directive 98/83/EC
Water Surface water law Bathing water Governmental HG459 / 2002 Regulates quality of bathing water. Standards for metals referred as stipulated 2002
Decision in other regulations.
Animal Animal feeding Quality of animal feeding O294/2002 Sets threshold for substances in animal feeding. Thresholds for As, Pb, Cd and 2002
feeding law Order of Ministry of MAAP Hg. Internalises proposal of a Directive (200/C89E/14)
stuffs Agriculture, Food, and Forests
Human Food law Ecological farming Ou34/2000 Principles and framework for ecological food; it internalizes Council 2000
food Governmental Ordinance regulation 2092/91 on organic production
product
Human Food law Ecological farming Law L38/2001 Approves Ou 34/2000 2001
food
product
Human Food law Ecological farming HG 917/2001 Provides in detail norms for the implementation of the Ecological farming 2001
food Governmental Decision Law; regulates types and quantity of biological waste applicable on field;
product, provides threshold values of metals in compost; regulates types of raw
fertilizer, materials usable for including microelements in animal feedings.

154
law_media law_class law_text law_abbreviatio law_content coming_into
n _force
(change)
biowaste,
animal
feeding
stuff
Human Food law Production and circulation of Ou97/2001 Provides framework for the production and circulation and selling conditions 2001
food food Governmental Ordinance of human food products
product
Human Food law Quality of fruits and O293/640/2001- Implement Ou97/2001. Sets criteria for the quality of fruits and vegetables. 2002
food vegetables common Order of 1/2002 Thresholds for six metals. O84-91/ 2002 of MAAP/ANPC provides further
product Ministry of Agriculture, Food, MAAP/MSF/ details concerning the contamination with nitrates and aflatoxines. Under
and Forests, Ministry of ANPC abrogation, to be replaced in 2003 by a new order fully internalizing the
Health and Family, and European regulations.
National Authority for
Consumer Protection
Human Food law Quality of food of animal O356/2001 Sets threshold for substances in food of animal origin. Thresholds for Pb, Cd 2001
food origin Order of Ministry of MAAP and Hg.
product Agriculture, Food, and Forests
Human Food law Norms for food of animal O357/2001 Sets the methodology for analysing substances in food of animal origin. 2001
food origin Order of Ministry of MAAP Analyses of As, Cd, Cu, Hg, Sn, Pb and Zn in meat (livestock, chicken,
product Agriculture, Food, and Forests rabbit), fisheries products, milk and honey is compulsory.

155
Tabelul 7.2 Valori prag ale microelementelor în reglementări româneşti la nivelul anului 2003. Reglementările privind sectorul minier nu au fost
incluse.
As B Ba Cd Co Cr Cr VI Cu Fe Hg Mn Ni Pb Se V Zn
Regulation

HG 917 / 2001 0.7 70 0 70 0.4 25 45 200

max. in compost
(mg/kg dm)
HG 100 /2002
water for obtaining
drinking water
(mg / l) 0.01- 1 0.001 0.02-1 0.1-1* 0.0005 0.05-1* 0.5-1
recommandable 0.05

0.05- 1 0.1-1 0.005 0.05 0.3-2 0.001 0.05- 0.05 0.01 3-5
max. admisible 0.1 0.1
(range depending
on the technology
for obtaining
drinking water)
L458 / 2002 max. 10 1000 5 50 100 200 1 50 20 10 10 5000
concentration in
drinking water
(µg / l)**
HG 118 / 2002 0.2 0.05 0.1 0.2
reference
objectives for
priority polluted
waters (µg / l)
HG 188 / 2002
max1 concentration
(mg / l) for
discharge in
sewage systems 0.3 1.5 0.2 0.2 2 1 0.5 1
and
in surface water 0.1 0.2 1 1 0.1 0.1 5 0.05 1 0.5 0.2 0.1 0.5

156
 As B Ba Cd Co Cr Cr VI Cu Fe Hg Mn Ni Pb Se V Zn
Regulation
HG 202 / 2002
max. concentration
(mg / l) in fisheries
water at CaCO3
conc. (mg/l)
10 0.0053 0.032
(0.3)
50 0.022 0.2
(0.7)
100 0.04 0.3
(1.0)
300 0.112

500 0.5
(2.0)
O1146 MAPM /
2002 max.
concentration
(µg / l) in
fresh water of
qulity class
I b.g.4 b.g.4 b.g.4 b.g.4 b.g.4 b.g.4 b.g.4 b.g.4

II 15 0.1 2 2 0.1 1 1 5
(5) (1) (50) (20) (0.1) (50) (5) (100)
III 2 0.2 4 4 0.15 2 2 10
(10) (2) (100) (40) (0.2) (100) (10) (200)
IV 5 0.5 10 8 0.3 5 5 25
(25) (5) (250) (100) (0.5) (250) (25) (500)
V >5 >0.5 >10 >8 >0.3 >5 >5 >25
(>25) (>5) (>250) (>100) (>0.5) (>250) (>25) (>500)
and max. (mg/kg)
in aquatic sediment 17 3.5 90 200 0.5 90 300
O1144 MAPM /
2002
emission threshold
(kg / year)
in air 20 10 100 100 10 50 200 200
in water 5 5 50 50 1 20 20 100

157
 As B Ba Cd Co Cr Cr VI Cu Fe Hg Mn Ni Pb Se V Zn
Regulation

O592 MAPM /
2002
max in air (µg/m3) 0.5

O462 MAPPM /
1993 max
concentration in
particulate matter
at emission in air
(mg / m3)6 1 0.2 1 5 5 0.2 5 1 5 1 5
and max.in fuels
(mg/kg)7 1-5 2-40 1-5 5-100 2-10
O756MAPPM /
1997 tresholds for
metals in soil 8
mg/kg dm 5 / 15 / 1 / 2 / 5 200 / 1/3/5 15 / 30 30 / 1 / 4 / 20 / 0.1 / 1 / 900 / 20 / 75 20 / 50 1 / 3 / 50 / 100 /
(nornal / allert for 25 / 25 / 3 / 10 400 / / 5 / 10 / 100 / 100 / 10 / 10 100 / 4 / 2 / 1500 / / 200 / / 250 / 10 / 5 / 100 / 300 /
sensitive land use/ / 50 1000 / 50 / 300 / / 20 250 / 10 2000 / 150 / 100 / 20 200 / 700 /
allert less sensitive 625 / 250 300 / 200 / 2500 / 500 1000 200 / 600 /
/ intervention 2000 600 500 4000 400 1500
sensitive / interv.
less sensitive)
O867MAPM /
2002
tresholds for
metals in liquid
after waste
percolation test
(mg/l)9 0.1 5 0.2 1 0.1 0.1 0.05 0.5 0.2 0.1 0.5
O293/640/2001-
1/2002 MAAP/
MSF/ANPC
(mg/kg fw) max.
in vegetables (not 0.5 0.1 5 0.05 0.5 15
leaves)
in veget. (leaves) 0.2 0.03 0.5
in fresh fruits 0.5 0.05 5 0.05 0.5 5

158
 As B Ba Cd Co Cr Cr VI Cu Fe Hg Mn Ni Pb Se V Zn
Regulation
O356/2001 MAAP
(mg / kg fw) max. 0.05-
meat 0.210 0.1
liver 0.5 0.5
kidney 1 0.5
grease 0.1
milk 0.02
fishery products 0.05-1 0.5-1 0.2-1
O294/2002 MAAP
max. admissible
(mg / kg fw at
12% humidity) 2-4 0.5-2 0.1-0.2 10-40
range depending of
feeding stuff11
* derogation in exceptional cases.
** also regulated max. concentrations in drinking water of Al (200 µg / l) and Sb (5 µg / l).
1 other regulated metals: Al (5 mg/l at discharge in surface water), Ag (0.1 mg/l at discharge in surface water), and Mo (0.1 ppm at discharge in surface water).
2 out of brackets values for salmonid fisheris, in brackets values for cyprinid fisheries; max. admissible concentrion.
3 max. recommendable concentration in water of cyprinid fisheries.
4 b.g. = background value, depending on the particular location of the aquatic system.
5 out of brackets dissolved concentration, in brackets total concentration
6 other regulated metals (mg/m3): Tl (0.2), Te (1), Sb (5), Sn (5), Pd (5), Pt (5), V (5)
7 range depending on the type of fuel
8 other regulated metals (mg/kg dm, nornal / allert for sensitive land use/ allert less sensitive / intervention sensitive / interv. less sensitive): Sb (5 / 12.5 / 20 / 20 / 40). Ag (2 / 10 / 20 / 20 / 40), Be
(1 / 2 / 7.5 / 5 / 15), Mo (2 / 5 / 15 / 10 / 10 / 40), Sn (20 / 35 / 100 / 50 / 300), Tl (0.1 / 0.5 / 2 / 2 / 5).
9 also regulated (mg/l): Mo (0.1), Sb (0.1).
10 range depending o species; the species are listed in the regulation text.
11 for As up to 10-12 mg /kg fw in phosphates and minerals; for Hg up to 0.4-0.5 in feeding for pet animals and in feeding of marine fisheries origin; for Cd up to 10 in phosphates.

159
8. Studiu de caz: WISMUT - Exploatarea minieră a uraniului din Germania de est şi
tehnici de remediere a zonei poluate

8.1 Istoric
Exploatarea minieră a Munţilor Erzgebierge din estul Germaniei a început încă din secolul al 12-
lea, iar în anii 1470, s-a intensificat cu precădere exploatarea uraniului. În jurul anilor 1500 a apărut
primul raport cu privire la o problemă de sănătate specifică mineritului din zonă, raport care a fost
publicat de cercetătorul Agricola (1502). Această problemă de sănătate a fost însă recunoscută şi
diagnosticată de Härting şi Hesse abia în anul 1879 ca fiind cancerul pulmonar însă, în acea
perioadă cauza apariţiei lui nu era clară. În 1925 cancerul pulmonar, aşa numitul „Schneeberg
cancer” a fost adăugat pe lista afecţiunilor existente în zona de exploatare minieră. În 1936, radonul
din Schneeberg a confirmat existenţa legăturii dintre radon, exploatarea minieră şi cancerul
pulmonar.

În 1945 Uniunea Sovietică şi-a intensificat programul de cercetare referitor la fabricarea

armamentului nuclear. Căutarea uraniului s-a extins astfel la munţii Erzgebierge din Germania,
unde condiţiile de exploatare minieră erau mai bune decât în depozitele sovietice. După studii
preliminare, întreaga zonă a fost preluată de trupele militare sovietice şi declarată zonă interzisă.

Din 1946 până în 1990, Compania Sovietică Wismut („Sowjetische Aktiengesellschaft” - SAG),
care a devenit mai târziu Compania Sovieto-Germană Wismut („Sowjetisch-Deutsche
Aktiengesellschaft”- ADAG) a exploatat uraniul în Turingia şi Saxsonia (figura 8.1). În perioada
1946-1990 au fost extrase peste 220 kt de uraniu (Jakubic şi colab., 1997), astfel DDR (Republica
Democrată Germană) a devenit al treilea producător de uraniu din lume. După reunificare, minele
au fost închise şi a fost fondată societatea WISMUT GmbH, pentru restaurarea zonei. Moştenirea
lăsată de societatea SDAG Wismut a constat în numeroase rămăşite miniere incluzând gropile
imense deschise, un sistem de galerii subterane, precum şi numeroase halde de steril şi iazuri de
decantare.

Figura 8.1 Zona minieră SDAG Wismut din estul Germaniei

160
În acea perioadă Uniunea Sovietică s-a aflat sub presiunea obţinerii unei cantităţi suficiente de
uraniu, necesară construirii primei bombe nucleare sovietice. Nefiind însă disponibil un echipament
corespunzator, atingerea unei producţii de uraniu în concordanţă cu necesităţile scopului propus a
fost posibilă numai prin neglijarea măsurilor de siguranţă. Condiţiile de muncă au fost deosebit de
proaste în special între anii 1946 şi 1954. În acord cu raportul întocmit de SAG Wismut cu privire la
sănătatea populaţiei umane, 1281 de mineri au suferit accidente fatale şi 20.000 au suferit accidente
grave sau au acuzat diferite probleme de sănătate, încă de la jumătatea anului 1949. În perioada de
după război, Uniunea Sovietică a considerat extracţia de uraniu ca o formă de compensare voluntară
din partea Germaniei. Prizonierii recrutaţi ca „voluntari” au fost mobilizaţi în această acţiune,
neexistând personal calificat. În totalitate, Wismut a angajat între 400.000 şi 500.000 persoane, însă
cei care lucrau efectiv în mină erau în număr de aproximativ 150.000, în perioada anilor 1946
considerată perioada de vârf din punct de vedere al numărului de muncitori angajaţi, după care, de-a
lungul anilor, numărul acestora a scăzut (figura 8.2).
Total
angajati

An

Fig. 8.2 Personal angajat de Societatea Wismut între anii 1946-1990

Condiţiile de muncă s-au îmbunătăţit treptat, in perioada anilor 1953 când a început colaborarea
Germaniei cu Societatea Sovietică Wismut. Exploatarea uscată care a produs un nivel ridicat de
praf, a fost utilizată din 1946 până în 1955. Nu a fost disponibilă nici o ventilaţie artificială, acest
fapt conducând la expunere la o concentraţie mare de radon. În plus, sănătatea muncitorilor a fost
afectată de munca grea datorată lipsei de echipament, lipsei de instrumente care să le confere
siguraţă corporală şi a unei perioade excesiv de lungi de lucru în mină (~ 200 de ore pe lună).
Nivelul de expunere a variat în timp, şi de la o mină la alta. S-au efectuat măsurători sistematice ale
expunerii angajaţilor pe tot parcursul perioadei de exploatare minieră, aşa cum se poate observa în
figura 8.3. Lipsesc date din perioada 1945-1955, când zona s-a aflat numai sub exploatare sovietică.
Expunerea la radiaţii emise de radiu în formă ionică, raportată la numărul de ore de muncă pe lună,
s-a măsurat abia după anii 1955, iar datele au fost obţinute numai cu foarte mare dificultate (tabelul
8.1). Astăzi, compararea cu situaţiile de expunere la radiaţii din alte ţări, măsurătorile efectuate în
condiţii experimentale şi evaluările recordului atins, permit realizarea unui bilanţ mai precis cu
privire la nivelul de expunere.

161
 1945 1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990

Radon 56

Produşi secundari 64
ai radonului

Praf de siliciu 56

Zgomot 69

Vibrarea partială a
corpului 71

Azbest 75

Material toxic
periculos 80

Figura 8.3 Recordul la expunerea emisiilor radioactive provenite de la

radon în cadrul companiei SDAG Wismut

Tabelul 8.1 Estimarea expunerii la radiaţii (numărul de

ore lucrate /lună/an)
An Număr de ore/lună
1946-1955 30-100
1956-1960 10-100
1961-1965 5-50
1966-1970 3-25
1971-1975 2-10
1976-1989 1-4
Sursa: http://mobile.environment.co.za/poisoning-carcinogens-heavy-
metals-mining/health-hazards-for-uranium-mine-and-mill-workers.html

Expunerea la praful produs în urma exploatării rocilor, prezenţa arsenului şi uraniului, azbestului şi
emisiilor rezultate în urma utilizării explozibilului, efectele fizice provocate de zgomot, vibrarea
braţelor şi a întregului corp în urma utilizării armamentului, au avut ca efect apariţia numeroaselor
probleme de sănătate în rândul muncitorilor angajaţi de SAG/SDAG Wismut. În aceste condiţii,
silicoza58 şi radiaţiile relatate prin apariţia cazurilor de cancer pulmonar, au dominat recordul
acestei afecţiuni, în perioada dintre 1952 şi 1990 (tabelul 8.2).

De-a lungul timpului, ca urmare a unor examinări anuale, serviciile de sănătate ale SAG/SDAG
Wismut au semnalat creşteri îngrijorătoare ale problemelor de sănătate ale minerilor. Efectul
extracţiei de minereuri asupra sănătăţii populaţiei umane nu a fost însă în mod sistematic analizat.
Producţia şi condiţiile de lucru au fost strict secrete, compania Wismut fiind autonomă şi având
modul de organizare de genul „stat în stat”.

58
Silicoza = afecţiune pulmonară cronică profesională care apare ca urmare a inhalării prelungite a pulberilor de dioxid
de siliciu la muncitorii din mine, carierele de piatră, industria metalurgică, etc.

162
Întreaga magnitudine a evenimentelor a devenit cunoscută numai între anii 1989-1990, odată cu
reunificarea Republicii Democrate Germane cu Republica Federală Germană. În anul 1990
exploatarea minieră a fost discontinuă în Germania, iar începând cu anul 1991 departamentul
responsabil cu protecţia muncii a preluat responsabilitatea accidentelor şi afecţiunilor datorate
exploatării miniere efectuate în cadrul Societăţii Wismut şi a fost obligat să asigure îngrijiri
medicale de calitate superioară. În 1990 încă aproximativ 600 de persoane au fost depistate cu
afecţiuni pulmonare grave şi au figurat pe listele de asigurări sociale ale societăţii Wismut.

Pe baza proiecţiilor ştiinţifice efectuate în anul 1990 (Jacobi şi colab.,1992; Wichmann şi

colab.,1995), s-a estimat că în următorii zece ani ar fi fost posibil să fie diagnosticate aproximativ
200-300 de cazuri de carcinoame pulmonare pe an la muncitorii angajaţi în zona minieră Wismut,
fapt care s-a şi confirmat ulterior.

Tabelul 8.2 Situaţia afecţiunilor populaţiei umane în zona minieră Wismut în perioada 1952-1990
(Sursa: „Wismut Health System” – Raport Anual)
Afecţiunile populaţiei umane Lista nr. BKVO* Numar absolut %
Afecţiuni cauzate de prezenţa cuarţului în 40 14,7 47,8
atmosferă
Tumori maligne sau pretumori cauzate de 92 5,28 17,1
radiaţii ionizante
Afecţiuni provocate de vibraţia parţială a 54 - -
corpului
Afecţiuni ale tendoanelor şi articulaţiilor 71-72 4,95 16
Pierderi parţiale ale auzului datorită 50 4,66 15,1
zgomotului
Afecţiuni ale pielii 80 601 1,9
Altele - 628 2,1
Total 30,9 100
*Afecţiuni clasificate de Republica Democrată Germană.

8.2 Măsuri aplicate după reunificare

Producţia şi condiţiile de lucru la SDAG Wismut au pierdut piaţa atât din punct de vedere al
numărului de muncitori cât şi al mediului, deopotrivă în Thuringia şi în Saxsonia. În concordanţă cu
legile Republicii Federale Germania, guvernul federal a preluat responsabilitatea remedierii zonei
afectate. Costurile acestei activităţi în perioada 1991-2005 au fost estimate la 13 miliarde DM.

8.2.1 Măsuri pentru populaţia umană

La data de 1 ianuarie 1992, a fost înfiinţată o societate “Wismut Central Care Office” (ZeBWis)
care a preluat responsabilitatea tratamentelor medicale, depistărilor în timp util de noi afecţiuni şi
tratarea acestora.

În timp ce conexiunea dintre radiaţiile ionizante şi cancerul pulmonar a devenit o certitudine şi s-au
făcut numeroase investigaţii în acest sens, efectul expunerii la doze mici de radiaţie, dar pe termen
lung, asupra sănătăţii populaţiei, a fost puţin investigat. Cunoştinţele curente se bazează pe
extrapolarea la datele obţinute în urma bombelor de la Hirosima şi Nagasaki, cât şi pe date obţinute
din alte studii efectuate pe populaţia umană implicată în exploatarea minieră a uraniului.

Situaţia din Turingia şi Saxonia este una de excepţie, deoarece foarte multe persoane au fost expuse
unui domeniu foarte larg de radiaţii şi pe termen foarte lung. Din această tristă experienţă, s-au
acumulat cunoştinţe ştiinţifice medicale abundente. Astfel, s-a putut studia la ce grad de radiaţie
apar efecte sinergice cu expunerea la substanţe cancerigene cum ar fi arsenul, azbestul, emisiile de
la motoarele diesel, care în final pot induce cancerul pulmonar. Sunt însă necesare studii
suplimentare pentru a se verifica cu certitudine rezultatele deja obţinute.

163
8.2.2 Măsuri pentru remedierea zonei Wismut
Pentru a se putea proiecta un plan de remediere a zonei miniere Wismut, s-a efectuat o analiză
critică a cunoaşterii referitoare la situaţia poluării zonei. S-a constatat că suprafaţa totală care
necesită remediere se întinde pe 4,6 km2. Pentru coordonarea întregii activităţi de restaurare a zonei
Wismut s-a înfiinţat Societatea Wisutec, efectuându-se simultan studii de către foarte multe institute
de cercetare. Printre acestea, Universitatea Friedrich-Schiller din Jena a fost şi este implicată în
prezent în efectuarea unor cercetări care să ajute la remedierea zonei. Diverse echipe de cercetare
din cadrul universităţii au lucrat pe diferite situri din zona Wismut, respectiv pe diferite halde de
steril sau iazuri de decantare. În acest material vor fi prezentate doar câteva dintre numeroasele
studii efectuate pe zona Wismut. Una dintre haldele pe care s-a lucrat intensiv în perioada anilor
1995-2004 a fost „Sorge Settendorf” unde lucrările au fost coordonate de firma Wisutec în
colaborare cu universitatea Friedrich Schiller (detalii în 8.2.2.1), până la remedierea sa definitivă,
moment în care a fost redată agriculturii, cultivându-se grâu şi porumb încă din anul 2005. În
prezent, pe această zonă se aplică practici agricole cum ar fi de exemplu fertilizarea, rotaţia
culturilor, etc. Începând cu anul 2002 a fost concesionată de către aceeaşi universitate, halda pilot
„Gessenhalde” pe care s-au efectuat studii preliminare, şi ulterior au început cercetările pentru
identificarea soluţiilor optime de remediere, cercetări care continuă şi în prezent (detalii în 8.2.2.1).
În paralel, societatea Wisutec a efectuat o serie de lucrări în această zonă puternic poluată, printre
care se pot enumera următoarele: inundarea galeriilor subterane şi evacuarea reziduului care a fost
iniţial depozitat în halde de steril sub forma a patru piramide, captarea drenajului miniere acide,
etc.

8.2.2.1 Studii la nivelul sitului „Sorge Settendorf”

În figura 8.4 se poate vizualiza o imagine de ansamblu a întregii zone Wismut care include atât
Sorge Settendorf, cât şi Gessenhalde, iar în figura 8.5 se poate observa situl Gessenhalde care este
caracterizat de un puternic drenaj minier acid.

Întrucât zona se află într-o fază înaintată de remediere (în anul 2003), în cazul zonei poluate Sorge
Settendorf autorul a efectuat un singur experiment de laborator prezentat pe scurt în acest capitol, în
scopul verificării funcţionării unor metode de fitoremediere mai noi pentru acea perioadă. Deşi
aceste metode urmau să fie aplicate pe Gessenhalde, nu s-a lucrat direct pe substratul din acel sit
datorită condiţiilor climatice care nu au permis derularea unei activităţi de prelevare în momentul
începerii experimentului. În Sorge Settendorf există ca în toata zona Wismut o poluare poliatomică,
şi deşi s-a determinat un număr foarte mare de elemente care vor fi prezentate în tabele şi grafice în
acest material, menţionăm că cele care au ridicat probleme deosebite au fost următoarele: As 255,
Cd 10, U 110 şi Zn 1060 µg/g.

Pentru acest studiu s-au propus următoarele două obiective:

1. Evaluarea distribuţiei metalelor în substratul haldei
2. Testarea unor ipoteze formulate în cadrul derulării unui experiment de laborator

Rezultate care susţin obiectivul 1. Evaluarea distribuţiei metalelor în substratul haldei

Datorită faptului că orizontul superficial din Sorge Settendorf prezintă o concentraţie foarte mare în
metale, există pericolul unei percolări excesive ca urmare a creşterii biodisponibilităţii acestora, şi
implicit propagarea unor efecte toxicologice şi ecotoxicologice prin intermediul apei şi alimentaţiei.
Astfel, primul pas efectuat în acest experiment a constat în caracterizarea mobilităţii metalelor, iar
cel de-al doilea în identificarea unor metode de reducere a mobilităţii acestora. Distribuţia metalelor
în substratul superficial utilizat pentru efectuarea experimentului este prezentată în figura 8.6.
Rezultatele obţinute arată că există diferenţe mari între concentraţia metalelor. Astfel, Pb şi U
prezintă cel mai mic stoc în fracţia mobilă (mai mic decât 1% din total), în timp ce stocul altor
elemente variază între 2 şi 5%. Zn şi Cd prezintă cel mai ridicat procent în fracţia uşor schimbabilă
(până la 24%), în timp ce pentru alte elemente procentul stocurilor variază între 3 şi 5%.

164
 Figura 8.4 Imagine de ansamblu a întregii zone miniere Wismut (Wismut GmbH)

Figura 8.5 Situl Gessenhalde caracterizat de un puternic drenaj minier acid (sursa: Erik
Carlsson)

S-a calculat scăderea teoretică a concentraţiei metalelor în solul experimental, datorată transferului
în biomasa plantelor. Valoarea maximă a acestei scăderi a fost: 0,356 µg/g pentru As, 0,122 µg/g
pentru Cd, 0,116 µg/g pentru Co, 0,678 µg/g pentru Cu, 0,081 µg/g pentru Pb, 0,098 µg/g pentru U
şi 5,722 µg/g pentru Zn. Declinul exprimat în procente din concentraţia totală iniţială a solului a
fost comparată cu procentul fiecărei fracţii de metal. S-a găsit că procentul metalelor transferate în
plante a fost mai mic decât procentul care a fost prezentat în fracţia mobilă, cu excepţia Pb şi U.
După exprimarea acestei scăderi în procente din totalul iniţial al concentraţiei solului, şi comparând
acest procent cu cel al fracţiilor de metal iniţiale, concluzionăm că procentul metalelor transferate în
plante a fost mai mic decât procentul fracţiei mobile, cu exepţia Pb şi U. Procentele de Pb şi U

165
transferate în plante au fost mai mari decât câteva din fracţiile mobile şi uşor schimbabile. Astfel, se
vor lua în discuţie în continuare câteva particularităţi ale celor două fracţii: mobilă şi uşor
schimbabilă.

În figura 8.7 se poate observa distribuţia fracţiilor mobilă şi uşor schimbabilă, cu adâncimea solului.
În cazul fracţiei mobile As, Cu şi Pb prezintă o descreştere clară cu adâncimea, Cd şi U cresc, în
timp ce Zn şi Co prezintă un trend neuniform dar în general, descrescător. Fracţia uşor schimbabilă
în cazul Zn şi As descreşte cu adâncimea, iar pentru alte metale creşte.

În ideea obţinerii unor strategii cât mai eficiente de remediere a zonelor poluate cu metale, s-au
utilizat fungi de endomicorize (micorize arbusculare - AM) cunoscut fiind faptul că pot coloniza
rădăcinile unui procent >80 % din familiile de plante superioare. Atât din literatura de specialitate
cât şi din mai multe experimente proprii efectuate la diferite scări (micro, mezo şi macro) este
cunoscut efectul benefic al micorizării. S-a demonstrat astfel că plantele care formează simbioza cu
microorganismele din sistemul rizosferic au capacitatea de a prelua cantităţi mult mai mari de
nutrienţi, în special de fosfat, dar şi de mangan, zinc, cupru, etc. Principalul mecanism care stă la
baza creşterii translocării de fosfat în plante constă în producerea cu ajutorul microorganismelor a
acidului şi apatitului dizolvat, eliberându-se astfel forme solubile de fosfor. Prin schimbarea
structurii carbonului organic dizolvat şi concentraţiei sale în sol, AM poate de asemenea să
influenţeze biodisponibilitatea metalelor grele.

În acest context, s-a efectuat un experiment de laborator utilizând un substrat prelevat din situl
Sorge Settendorf, cultivat cu diferite specii de plante şi incubat cu microorganisme. S-a utilizat un
singur tip de substrat şi patru specii de plante, pentru a evalua influenţa microorganismelor (AM
Glomus intraradices, 510) asupra speciilor de plante crescute pe un substrat contaminat cu metale
grele: phacelia (Phacelia tanacetifolia Benth.), floarea soarelui (Helianthus annuus L.), trifoi
(Trifolium pratense L.) şi muştar (Sinapis alba L.).

Obiectivul 2 Testarea ipotezelor

Au fost testate următoarele ipoteze:
1. Inocularea solului induce percolarea metalelor
Argument: unele dintre metalele adsorbite la particulele anorganice ar putea fi mobilizate de
carbonul organic dizolvat produs în exces de fungii inoculaţi. Un exces de apă ar putea facilita
percolarea metalelor în afara vaselor experimentale. Percolarea ar putea duce la descreşterea
stocului de metale în sistemul experimental format din sol şi plante.

2. Plantele crescute pe sol contaminat şi inoculat (notate cu I) vor avea concentraţii de metale mai
mici decât cele crescute pe sol contaminat neinoculat (notat cu C), dar vor avea concentraţii mai
mari de fosfor. Argument: s-a raportat că micorizarea duce la creşterea preluării de macronutrienţi şi
uneori la descreşterea preluării de metale.

3. Stresul oxidativ şi concentraţia de proteine vor fi mai mici în plantele din varianta I decât în cele
din varianta C. Argument: concentraţiile mai mici de metale în plante (ipoteza 2) ar conduce la un
stres oxidativ mai redus. Prin urmare, ar fi consumată mai puţină energie prin mecanismele
moleculare de reducere a stresului oxidativ, şi ar fi mai multă energie disponibilă pentru stocare sub
formă de polizaharide. Ca urmare a stocului mai mare de polizaharide concentraţiile proteinelor ar
fi mai mici (raportate la biomasa uscată). Discuţii suplimentare cu privire la subtilităţile acestor
aspecte pot fi găsite în literatura de specialitate.

4. Producţia de biomasă va fi mai mare în cazul plantelor din varianta I decât în cazul celor din
varianta C. Argument: stresul oxidativ scăzut (ipoteza 3) ar permite o mai bună dezvoltare a

166
plantelor.

5. Stocul metalelor în plantele din varianta I va fi mai mare decât cel din varianta C.
Argument: creşterea biomasei plantelor ar compensa descreşterea concentraţiilor de metale astfel
încât cantitatea totală de metale transferată din sol ar fi mai mare. Dacă ipoteza este confirmată
atunci plantele din varianta I efectuează o fitoextracţie mai intensă decât plantele din varianta C. În
cazul în care ipoteza este respinsă atunci plantele din varianta I fitoimobilizează metalele mai bine
ca cele din varianta C.

Toate speciile de plante luate în lucru au fost crescute într-o cameră de vegetaţie în condiţii
controlate. După recoltare plantele au fost cântărite (biomasa proaspătă) şi porţionate în rădăcini,
tulpini şi frunze (moarte, bazale şi normale) pentru analize. Tot materialul vegetal a fost congelat şi
ulterior liofilizat pentru determinarea biomasei uscate, şi apoi măcinat utilizând o moară
necontaminantă, fiind apoi stocat la -20 oC până la procesare.

La sfârşitul experimentului au fost analizaţi următorii parametri:

 Elementele: As, Cd, Co, Cu, Fe, Mo, Mn, P, Pb, U, Zn; analizele au fost efectuate cu ajutorul
unui spectrometru ICP-AES (Liberty 150, Varian);
 Macroparametri: biomasa, stocuri de elemente;
 Microparametri: proteine (Lowry şi colab., 1951), superoxid dismutaza (SOD) (McCord şi
Fridovich, 1969), peroxidaza (POD) (Mascher, 2002 adaptată după Lagrimini, 1991), peroxizi
lipidici (LP) au fost determinaţi în termeni de conţinut de malondialdehida (MDA) utilizând
reacţia cu acid tiobarbituric (TBA) (Heath şi Packer, 1968) şi pigmenţi (clorofilă şi carotenoizi)
(Schopfer, 1989).

Analiza statistică a datelor a constat în calcularea unor medii aritmetice a valorilor obţinute din
patru replicate luate în lucru pentru fiecare variantă experimentală. De asemenea, s-a efectuat testul
Mann Whitney U pentru a compara diferenţele statistice la p < 0,05.

167
 As Cd Co Cu

F1 F2 F1 F1
F1 F2 F2
2% 3% F3 F7 2% 3%
2% 4% F3 3% F3
2% F4 17% 1%
F7 5% F2 F7 4%
27% 24% 26%
F6
2% F4 F7
16% 37%
F5
F5 7%
27% F4
39%
F5
F3 9%
17%
F4
31% F6
F6 F6
34% 4%
39% F5
13%

U
Pb Zn

F1 F1 F2
F2 0% F1
0% 5% F3
4% F3 5%
6% 6% F7
F7 F4 19%
26% 2% F2
F7 23%
36%

F6
9%

F6 F4
8% 41% F5
8%
F5 F3
F5 43% 14%
15% F6
8% F4
22%

Figura 8.6 Distribuţia procentuală a elementelor cu mobilitate diferită în solul superficial (orizontul 0-20cm). 0% indicat pe grafic reprezintă valori
mai mici decat 0.1%. Legendă: F1 = fracţia mobilă, F2 = fracţia uşor schimbabilă, F3 = fracţia asociată oxizilor de mangan, F4 = fracţia asociată
materiei organice, F5 = fracţia asociată oxizilor uşor cristalini, F6 = fracţia asociată oxizilor de fier, F7 = fracţia asociată sulfurilor

168
 F1 F2

100,000 100,000

10,000

As 10,000 As
Cd Cd
1,000
Topsoil Ah jlCv1 jlCv2 jlCv3 Co Co
Cu Cu
Pb Pb
0,100
U U
1,000
Zn Zn
Topsoil Ah jlCv1 jlCv2 jlCv3

0,010

0,001 0,100

Figura 8.7 Distribuţia procentuală a fracţiei mobile (F1) şi a celei uşor schimbabile (F2) a metalelor, pe profilul de sol

169
Rezultate care susţin obiectivul 2. Testarea ipotezelor

Ipoteza 1
În tabelul 8.3 se pot observa diferenţele dintre stocurile de metale din sol la sfârşitul experimentului
(C-I). În cazul în care există o percolare indusă de inoculare, aceste diferenţe ar trebui să fie pozitive.
În cazul a patru metale aceste diferenţe au fost semnificative: negative în cazul phaceliei (Cd, Co şi Zn
şi trifoiului (Pb ) şi pozitive în cazul florii soarelui (Pb). Inocularea nu a indus un efect de percolare
consistentă în condiţiile experimentale descrise. Pentru a trage concluzii cu privire la ocurenţa
fenomenului de percolare au fost necesare studii suplimentare în teren la scară mezo sau macro.

Tabelul 8.3 Diferenţele calculate pe medii a patru replicate dintre stocurile de metal în sol la sfârşitul
experimentului (C-I, μg). Cifrele aldine indică diferenţele semnificative (p<0,05)
As (μg) Cd (μg) Co (μg) Cu (μg) Pb (μg) U (μg) Zn( μg)
Phacelia -2599 - 481,4 - 1213 -1111 10088 -1212 -17259
Trifoi 10918 898,4 1714 7292 - 36157 3149 34022
Floarea soarelui 1539 72,48 68,18 408,7 27273 4016 2514
Muştar -1804 152,5 47,12 -203,8 12523 1423 7818

Ipoteza 2
La testarea statistică au fost incluse în afară de metalele toxice, şi Fe şi Mn care pot să inducă un stres
oxidativ la concentraţii mari, precum şi Mo. Din tabelul 8.4 se poate vedea că în majoritatea cazurilor
contaminarea solului induce o creştere a concentraţiilor de metale în plante. În unele cazuri inocularea
a dus la scăderea concentraţiilor de metale în plante, dar numai la nivelul rădăcinilor. Se poate remarca
însă că în special în cazul Zn inocularea a stimulat preluarea unei concentraţii mai mari de metal. S-a
remarcat că diferenţele dintre variantele experimentale în cazul factorilor de bioacumulare sunt
semnificative în mai puţine cazuri decât diferenţele între concentraţii, fapt care este datorat eventualei
percolări diferenţiate. Figura 8.8 ilustrează tansferul metalelor în trifoi. Se poate observa (figura 8.9) că
în unele părţi de plantă în cazul unor metale, s-a remarcat o descreştere a concentraţiei de acestora ca
urmare a efectului inoculării.

0.7

0.6

0.5
*
0.4
C
0.3
* C+R

0.2 * C+R+I

0.1 *
0.0
As R Cd F Co F Cu R Pb R UR Zn R

Referinţă Contaminat C+Rhizobium C+Rhizobium+Inoculum

Figura 8.8 Medii ale factorilor de acumulare în trifoi. Legenda: C = contaminat,

C+R = contaminat + Rhizobium, C+R+I = contaminat + Rhizobium + inoculum (fungi micorizali);
* indică diferenţele statistic semnificative (p<0,05)

170
Tabelul 8.4 Variaţia concentraţiilor de metale în plante datorată contaminării solului (C), şi inoculării (I). Legenda: R = rădăcini,
T = tulpini, F =frunze, Ft = frunze tinere, Fm = frunze mature . Cifrele aldine indică diferenţele statistic semnificative (p<0,05).

Testul Mann-Whitney-U
Floarea
Părţi de Trifoi Phacelia Floarea soarelui Muştar Phacelia Trifoi soarelui Muştar
Elemente plantă C I C I C I C I C vs. I C vs. I C vs. I C vs. I
As R x na na na na 12,05 8,65 29,06 63,65 na na 0,043 0,034
s na na na na 0,93 2,43 18,52 8,54
R x 96,36 75,75 174.1 136,3 123,4 95,20 84,79 86,50 0,021 0,034 0,021 0,480
s 13,77 7,68 19,89 12,94 11,24 14,65 7,66 7,70
Cd Fm x na na na na 3,35 3,80 15,69 13,89 na na 0,554 0,480
s na na na na 0,90 0,62 1,82 3,10
Ft x na na na na na na 9,07 9,90 na na na 1,000
s na na na na na na 2,19 2,28
F x 1,88 2,85 3,42 2,00 1,93 2,05 7,84 6,93 0,110 0,064 0,885 0,372
s 1,04 0,52 0,27 0,28 0,59 0,48 0,88 1,17
T x na na 2,90 2,26 1,33 1,85 3,94 4,45 na 0,064 0,309 0,212
s na na 0,47 0,22 0,41 0,76 0,54 0,38
R x 27,80 21,95 54,31 47,89 43,53 43,78 15,41 15,75 0,564 0,480 0,564 0,285
s 9,21 14,35 6,50 3,65 6,11 1,53 0,30
Co R x 31,62 24,38 46,34 36,88 64,13 61,43 26,59 28,30 0,020 0,480 1,000 0,480
s 2,79 1,21 19,53 7,69 3,36 10,9 3,69 1,61
Cu Fm x na na na na 40,0 40,40 174,5 203,5 na na 0,248 0,157
s na na na na 13,49 3,14 32,06 25,35
Ft x na na na na na na 57,38 55,15 na na na 0,724
s na na na na na na 4,50 5,64
F x 25,19 27,36 22,74 18,34 39,15 37,28 36,28 29,63 0,663 0,289 0,564 0,289
s 0,62 3,16 0,84 4,44 1,53 3,62 2,70 7,90
T x na na 17,65 14,41 23,30 24,95 19,13 17,35 na 0,034 0,386 0,074
s na na 1,03 0,71 2,48 3,38 0,86 1,51
Notă: na = neevaluat

171
Tabelui 8.4 continuare
Testul Mann-Whitney-U
Floarea
Părţi de Trifoi Phacelia Floarea soarelui Muştar Phacelia Trifoi soarelui Muştar
Elemente plantă C I C I C I C I C vs. I C vs. I C vs. I C vs. I
Cu R x 205,2 172,1 122,0 231,9 222,2 178,3 180,2 150,9 0,083 0,034 0,021 1
s 4 24,37 11,7 87,08 61,93 3,41 65,99 16,19
Pb Fm x na na na na 3,65 4,08 10,60 11,98 na na 0,561 0,480
s na na na na 2,14 1,09 2,72 2,64
Ft x na na na na na na 2,49 1,46 na na na 0,212
s na na na na na na 0,17 1,20
F x SLD SLD SLD SLD 3,23 3,05 2,40 2,30 na na 0,885 0,714
s SLD SLD SLD SLD 0,92 1,19 0,32 0,26
T x na na SLD SLD 4,68 2,80 SLD SLD na na 0,386 na
s na na SLD SLD 2,89 0,86 SLD SLD
R x 9,87 7,65 7,20 8,66 9,70 9,70 11,59 13,18 0,248 1,000 0,773 1,000
s 1,85 2,21 4,9 1,33 1,53 3,42 2,69 0,04
Fm x na na na na 483,5 610,3 1596 1330 na na 0,083 0,721
Zn s na na na na 119,6 61,30 119,0 425,7
Ft x na na na na na na 1096 1133 na na na 0,480
s na na na na na na 51,66 69,98
F x 120,9 180,4 258,8 226,8 297,0 324,8 672,7 658,6 0,083 0,289 0,248 0,480
s 62,22 16,96 39,10 18,75 52,68 22,10 29,10 23,39
T x na na 64,29 69,21 300,3 431,5 307,7 343,0 na 0,480 0,021 0,077
s na na 1,49 6,70 25,46 50,94 23,03 25,20
R x 732,5 758,7 653,7 687,0 1002 952,5 518,3 489,8 0,564 1,000 0,663 0,724
s 201,7 72,08 127,1 127,9 74,72 141,0 81,10 36,37
U R x 71,50 64,00 28,84 44,73 30,15 25,43 39,11 30,60 0,083 0,077 0,021 0,077
s 7,39 4,86 11,98 9,80 2,30 1,81 3,03 5,72

172
Tabelul 8.5 Concentraţia fosforului în diferite părti de plantă. Cifrele aldine indică diferenţe semnificative statistic obţinute în
urma comparării cu varianta din stânga

Floarea
Phacelia Trifoi soarelui Muştar
Părţi de
plantă R C I R C I R C I R C I
Fm x na na na na na na 1192 1157 1256 856,3 1055 1067
s na na na na na na 68,01 429,5 164,4 156,9 119,5 359,1
Ft x na na na na na na na na na 1969 2638 2935
s na na na na na na na na na 234,0 77,07 447,9
F x 3016 3988 4423 2282 2414 2424 3110 3295 3220 3443 3501 3668
s 962,5 662,1 61,85 19,75 186,9 103,5 52,92 191,6 400,3 742,7 1065 391,2
T x na na na 1566 1829 1945 923,3 1155 1237 2918 3544 3623
s na na na 143,7 181,9 94,54 93,15 70,57 133,3 137,3 265,1 76,12
R x 3957 3619 3306 2625 2147 2416 1998 1663 1780 2835 3390 3184
s 212,0 221,5 150,9 56,04 241,6 194,6 88,06 149,1 116,2 449,7 400,0 128,2

173
S-a remarcat de asemenea că diferenţele dintre factorii de acumulare a metalelor în plante între
variantele experimentale au fost semnificative în câteva cazuri în comparaţie cu acelea dintre
concentraţiile de metale. În ce priveşte fosforul, se poate observa în tabelul 8.4 că inocularea a dus la o
descreştere semnificativă a concentraţiilor din rădăcinile de phacelia, contrar aşteptărilor. În alte specii
de plante s-a observat o creştere a concentraţiei atît în rădăcini cât şi în frunze, însă nesemnificativă
statistic. Cel mai bine este pus în evidenţă în aceste condiţii de lucru efectul micorizării prin
evidenţierea microscopică (după prelucrare histologică) a micorizelor arbusculare (figura 8.10).

0.6
0.5
0.4

0.3
C
0.2 I
0.1
0.0
Phacelia Fl. Mustar Phacelia Fl. Mustar
Soarelui Soarelui

Figura 8.9 Medii ale factorilor de acumulare calculate pentru U şi Cu în rădăcinile

de phacelia, muştar şi floarea soarelui; * indică diferenţele semnifiative statisti (p<0,05).

Sinapis alba L. Vezicule Helianthus annuus L. Vezicule

Trifolium pratense L. Vezicule Phacelia tanacetifolia Benth. Arbusculi

Figura 8.10 Analiza microscopică a arbusculilor şi veziculelor observate în urma

prelucrării histologice a rădăcinilor

174
Rezultate care susţin ipoteza 3
În tabelul 8.6 A se poate observa variaţia parametrilor de stres oxidativ în diferite părţi ale celor patru
specii de plante, ca urmare a efectului inoculării cu fungi micorizali. Concentraţia pigmenţilor a fost
mai mică în variantele inoculate, pentru toate cele patru specii de plante. Pentru trifoi rezultatele nu au
scăzut statistic semnificativ. Ca rezultat al inoculării concentraţia de proteine a scăzut în floarea
soarelui şi muştar, dar a crescut în trifoi, demonstrând astfel un potenţial efect de scădere al
contaminării în cazul acestei plante. Stocul total de proteine nu a fost influenţat în cazul phaceliei, şi a
scăzut în floarea soarelui şi muştar, urmând tiparul concentraţiei, în ciuda diferenţelor dintre biomasa
plantelor (tabelul 8.6B). Activitatea superoxid dismutazei (SOD) a variat conform aşteptărilor în
majoritatea cazurilor, indicând o creştere a stresului oxidativ ca rezultat al contaminării, şi o
descreştere după inoculare. În nici unul dintre cazuri inocularea nu a dus la o creştere a stresului
oxidativ. În figura 8.11 se pot observa detalii cu privire la activitatea SOD în frunze. Peroxidaza
(POD) a avut un tipar mai heterogen, cu descreşteri semnificative în variantele contaminate atunci
când s-a efectuat calculul prin raportare la biomasa uscată, şi cu o creştere semnificativă în rădăcini,
atunci când s-a calculat prin raportare la proteine, aşa cum se poate observa în figura 8.12. Se poate
concluziona că stresul oxidativ a scăzut după inoculare, în special în ceea ce priveşte activitatea SOD
şi în câteva cazuri a scăzut şi concentraţia de proteine.

4000
C
3500
I
3000 R

2500

2000 SOD-Fp
SOD-Fb
1500
U/mg proteină

1000

500

0
0 Phacelia 5 Trifoi 10soarelui
Fl. Muştar 15

Figura 8.11 Variaţia activităţii SOD în frunze; cercul roşu indică diferenţele
statistic semnificative (p<0,05)

10
9
8
7
6
µU/mg proteină

R
5
C
4
3 * I

2
1
0
Phacelia-R Trifoi-F Fl. Soarelui-T Fl. soarelui-F Fl soarelui-R

Figura 8.12 Variaţia activităţii POD în cazul phaceliei şi florii soarelui; *indică
diferenţe semnificative statistic (p<0,05)
175
Table 8.6 A Variaţia parametrilor biochimici ai plantelor în funcţie de gradul de poluare. Legendă: p = parametri raportaţi la concentraţia de proteină,
b = parametri raportaţi la biomasa totală, Chl = clorofilă, P = concentraţie de proteină, SOD = superoxid dismutasa, POD = peroxidasa, LP =
peroxizi lipidici, R = rădăcini, T = tulpini, F = frunze, cifrele aldine indică diferenţe semnificative statistic (p<0,05)

Testul Mann-Whitney-U
Floarea
Medie Phacelia Trifoi Floarea soarelui Muştar Phacelia Trifoi soarelui Muştar
Părţi de aritmetică/deviaţie
Unităţi plantă standard C I I C C I I C C vs. I C vs. I C vs. I C vs. I
mg/g
12,06 11,58 8,44 9,14 7,49 7,20 7,34 6,730 0,343 0,157 0,343 0,077
s.us. Chl. T
s 1,12 0,34 0,50 0,61 1,24 0,49 0,45 0,561

mg/g s.us Car. F 0,36 0,33 0,24 0,24 0,31 0,19 0,27 0,211 0,200 1,000 0,229 0,034
s 0,03 0,01 0,02 0,00 0,03 0,16 0,00 0,031
µg/g x
s.us. PT na na 7331 8750 6966 5443 4267 3635 0,031 0,083 0,077
s na na 107,4 180,4 1156 962,7 473,5 212,6

8424 9245 10625 14879 10495 8203 12543 9124 0,564 0,034 0,021 0,034
µg/g s.us P F
s 2147 880,3 3016 492,3 772,0 645,6 1959 980,4
µg/g x
3638 2318 4323 7153 5078 4349 5776 6207 0,020 0,034 0,149 0,480
s.us. PR
s 685,4 131,1 885,9 592,3 698,1 572,9 972,8 736,6
U/mg na na 45,76 35,64 154,9 120,6 110,2 96,67 0,289 0,149 0,724
proteină SOD-Tp
s na na 10,19 8,89 8,75 23,21 38,04 13,93
U/mg x
256,2 207,01 387,7 29,15 99,83 53,62 265,2 264,2 0,248 0,034 0,034 0,724
proteină SOD-Fp
s 45,75 58,66 174,7 15,87 8,38 16,59 52,53 56,28
U/mg 48,25 31,11 199,6 137,1 107,6 107,9 93,57 92,22 0,245 0,034 0,289 1,000
proteină SOD-Rp
s 24,12 20,94 6,91 10,27 11,79 1,92 25,89 31,37
x
na na 336,1 311,6 1054 652,1 460,5 351,6 0,724 0,034 0,157
U/g s.us. SOD-Tb
s na na 77,52 77,67 153,0 141,1 118,7 55,25

x
176
Table 8.6 A Continuare

Testul Mann-Whitney-U
Floarea
Phacelia Trifoi Floarea soarelui Muştar Phacelia Trifoi soarelui Muştar
Părţi de
Unităţi plantă C I I C C I I C C vs. I C vs. I C vs. I C vs. I

x 2173 1877 3728 436,2 1017 444,2 3312 2412 0,564 0,034 0,034 0,077
U/g s.us. SOD-Fb s 707,6 374,3 213,4 247,3 63,28 154,9 794,2 554,8
x
167,6 73,53 864,4 976,4 542,7 487,1 522,5 560,5 0,083 0,048 0,289 1
U/g s.us. SOD-Rb s 62,02 51,59 184,5 9,95 61,38 66,75 70,54 135,7
µU/mg x na na 7,09 6,59 1,16 2,17 2,09 2,98 0 0,513 0,034 0,157
proteină POD-Tp s na na 1,49 1,47 0,11 0,82 0,51 0,692
µU/mg x 0,92 0,89 9,25 2,09 0,93 1,29 na Na 0,773 0,05 0,034
proteină POD-Fp s 0,21 0,12 1,62 1,38 0,14 0,17 na Na
µU/mg x 1,74 2,76 201,8 152,0 2,11 3,93 77,51 70,38 0,02 0,289 0,021 0,724
proteină POD-R p s 0,4 0,19 59,74 15,95 0,51 0,73 43,53 36,89
µU/mg x na na 51,92 57,64 8,01 12,09 8,83 10,78 0,513 0,157 0,289
proteină POD-Tb s na na 10,6 12,85 2,09 5,85 1,55 2,25
µU/mg x 7,47 8,29 112,1 31,14 9,48 10,53 na na 0,773 0,05 0,157
proteină POD-Fb s 0,79 1,68 21,4 20,93 0,91 0,87 na na
µU/mg x 6,12 6,37 910,5 1082 10,47 16,85 431,2 421,5 0,146 0,289 0,021 0,724
proteină POD-Rb s 0,34 0,1 401.0 67,23 1,28 2,03 221,3 174,5
µmol x 0,517 0,52 0,629 0,649 0,297 0,272 0,326 0,272 1 1 0,083 0,724
TBArm/g
s.us. LP-R s 0,176 0 0,102 0,042 0,019 0,012 0,105 0,026
µmol x na na 0,234 0,238 0,242 0,23 0,254 0,315 0,724 0,564 0,289
TBArm/g
s.us. LP-T s na na 0,012 0,027 0,033 0,038 0,034 0,066
µmol x 0,262 0,222 0,265 0,228 0,316 0,278 0,243 0,252 0,386 0,157 0,149 0,48
TBArm/g
s.us. LP-F s 0,055 0,028 0,021 0,023 0,025 0,032 0,017 0,022

177
Tabelul 8.6 B Diferenţe între stocurile de proteine totale în plante. Legendă: Tp = totalul proteinelor în diferitele părti de plantă; cifrele aldine
indică diferenţe semnificative statistic (p<0,05)
Mann-Whitney-U test
Phacelia Trifoi Floarea soarelui Muştar Floarea
Phacelia Trifoi soarelui Muştar
Părţi de
Unităţi plantă C I I C C I I C C vs. I C vs. I C vs. I C vs. I
Tp T x na na 4305 5541 4337 2836 3051 2910 0,386 0,157 0,043 0,077
µg s na na 1258 1860 670 1426 1008 634
Tp F x 9616 11366 11076 19039 16929 12061 16796 13430 0,149 0,034 0,386 0,157
s 3029 2339 3290 7567 1982 2797 2923 1740
Tp R x 878 482 3154 5455 2613 1921 4012 5253 0,386 0,157 0,043 0,289
s 406 223 1078 1750 903 811 1074 590
Tp T x 10493 11848 18535 30035 23878 16818 23858 21593 0,157 0,034 1,000
s 3175 2556 4655 11096 2880 4205 2728 2226

Tablul 8.7 Diferenţele medii între stocurile de metale în plante după inocularea solului contaminat (I - C, µg).
Cifrele aldine indică diferenţe semnificative statistic (p<0,05)
As Cd Co Cu Pb U Zn

Phacellia - 7,32 - 0,91 - 2,46 - 7,91 - 2,22 - 3,33 63,72

Trifoi - 22,36 - 4,61 - 7,81 99,48 1,46 13,53 70,36

Floarea soarelui - 26,55 - 3,20 - 7,20 - 53,94 - 1,63 - 4,62 - 16,46

Muştar 21,54 4,39 7,15 10,74 1,83 - 1,02 208,9

178
Ipoteza 4
În figura 8.12 se poate observa variaţia biomasei totale a plantelor, ca rezultat al contaminării solului şi
inoculării. Exceptând floarea soarelui, tiparul de variaţie a fost cel aşteptat. Creşterea biomasei este
statistic semnificativă în cazul muştarului. Figura 8.13 aduce detalii în ce priveşte creşterea diferitelor
părti din muştar. Datele confirmă tiparul acceptat deopotrivă pentru biomasa supra- şi subterană. Pe
baza rezultatelelor pozitive în cazul a trei din cele patru specii de plante investigate se poate
concluziona că inocularea solului conduce la o creştere a producţiei de biomasă.

4.0
3.5 *
* *
g substanţă uscată

3.0
*
2.5
R
2.0
C
1.5 I
1.0
0.5
0.0
Phacelia Trifoi Fl. Soarelui Mustar

Figura 8.12 Variaţii ale biomasei totale a speciilor de plante investigate ca efect
al inoculării cu fungi micorizali;* indică diferenţe semnificative statistic (p<0.05)

3.5
*
3.0
*
g substanţă uscată

2.5
*
2.0 R
* C
1.5 *
I
1.0
* *
* *
0.5
* *
0.0 *
II T Fm
Fm Ft FF TF Tsuprat.
Tsuprat. R TT

Figura 8.13Variaţii în biomasa diferitelor părţi de plantă în cazul muştarului. Legendă:

I = inflorescenţă, T = tulpină, Fm = frunze mature, Ft =frunze tinere, F = frunze, TF =
biomasa totală frunze, Tsuprat. = biomasă totală supraterană, R = rădăcini, T = biomasă totală

Ipoteza 5
În tabelul 8.7 sunt prezentate variaţiile stocurilor de metale în plante. Se poate observa că au apărut
diferenţe semnificative statistic numai în cazul muştarului, pentru As, Cd, Co şi Zn. În aceste cazuri
stocul metalelor în plante a fost mai mare după inoculare. Se poate concluziona că este posibil ca
stocul de metale în plante să crească în urma inoculării cu fungi micorizali, în funcţie de specia de
179
plantă, si desigur, în funcţie de element.

Concluzii
A fost efectuat un experiment preliminar pentru punerea la punct a unor metode, care a condus şi la o serie
de concluzii de interes ştiinţific:
 Diferenţele dintre stocurile de metale în variantele C şi I, precum şi faptul că diferenţele dintre factorii
de acumulare în plante au fost mai puţin semnificative decât cele dintre concentraţiile de metale în
plante, sugerează că este posibilă o percolare în cazul unora dintre variantele experimentale.
 Descreşterea concentraţiei de metale în plante atunci când a avut loc, pare să fie datorată scăderii
disponibilităţii metalelor, dar influenţa scăderii concentraţiei totale de metale din sol ca urmare a
percolării ar putea juca şi ea un rol.
 Dintre microparametri, SOD a fost cel mai bun indicator al stresului oxidativ indus de acumularea
metalelor în plantele crescute pe sol contaminat. Efectul detaliat variază de la metal la metal, în unele
cazuri fiind diferit de cel la care ne-am fi aşteptat. Stocul total de proteine a crescut în două din
cazuri ceea ce sugerează că o sinteză mai mare de proteine poate să aibă loc ca rezultat al stresului.
 Concentraţiile de metale în plante în general au scăzut, stresul oxidativ a scăzut, şi a avut loc o creştere
a producţiei de biomasă, dar nu în toate cazurile semnificativ statistic în condiţiile experimentului.
 Rezultatele prezentate arată că atenuarea mobilităţii iniţiale mari şi a toxicităţii metalelor de către AM
implică în cazul speciilor de plante investigate doar mecanisme directe (legarea metalelor la structurile
micorizale şi imobilizarea metalelor în micorizosferă). Nu s-au putut evidenţia însă efecte indirecte ca
urmare a îmbunătăţirii preluării fosforului.

8. 2.2.2 Studii preliminare derulate în scopul obţinerii unor strategii adecvate de remediere a sitului
Gessenhalde
Analiza critică a cunoaşterii, precum şi studiile din capitolul 8.2.2.1 au arătat că fungii micorizali şi
bacteriile, precum şi rădăcinile plantelor, contribuie cu molecule organice la nivelul rizosferei. Aceste
molecule pot determina scăderea sau creşterea disponibilităţii metalelor pentru plante, în funcţie de
tipul lor şi de condiţiile solului. Un posibil efect al inoculării cu bacterii sau fungi a solului puternic
poluat poate să constea în favorizarea percolării metalelor către pânza freatică. Un astfel de efect
indezirabil este datorat atât faptului că în anumite cazuri metalele complexate cu substanţele organice,
deşi nu sunt disponibile pentru plante, sunt totuşi solubile şi antrenabile de către fluxul hidrologic
vertical, cât şi faptului că bacteriile şi fungii pot restricţiona siturile de adsorbţie la nivelul suprafeţei
particulelor din sol, reducând practic capacitatea de schimb cationic. Posibilitatea utilizării diferiţilor
fungi micorizali ca biofiltre, în combinaţie cu fito/micoremedierea, nu a fost stabilită anterior acestei
cercetări. În acest context, problema care s-a urmărit a constat în găsirea răspunsurilor la următoarele
întrebări, pentru cazul specific al solurilor/substraturilor puternic polute cu metale din situl
Gessenhalde/ Wismut:

 Care este nivelul optim al populaţiei de microorganisme din sol, astfel încât să permită scăderea
concentraţiei de metale sub nivelul fitotoxic, dar să nu faciliteze percolarea acestora în apa
subterană?
 Cum este acest nivel influenţat de calitatea precipitaţiilor (în special de pH) ?
 Cum poate fi eventual contracarat efectul precipitaţiilor acide asupra mobilizării metalelor?

Pentru a putea da un răspuns întrebărilor formulate, s-a propus următorul scop al cercetării:

 Evaluarea influenţei diferitelor microorganisme asupra absorbţiei de metale grele de către

plante.

Pentru atingererea acestui scop, au fost identificate trei obiective operaţionale:

1. Monitorizarea în teren a parametrilor ce caracterizează apa, solul, activitatea microbiană şi
plantele;
2. Evaluarea în laborator a influenţei plantelor, microorganismelor, şi pH-ului precipitaţiilor asupra
180
 imobilizării şi pecolării metalelor;
3. Experiment de teren pentru a evalua influenţa microorganismelor şi vegetaţiei asupra imobilizării
şi mobilizării metalelor;

În cadrul obiectivului 1 s-a urmărit caracterizarea percolării metalelor în profilul de sol (în colaborare
cu departamentul de geologie aplicată - date nedisponibile), prezenţa microorganismelor specifice
rizosferei, (în colaborare cu departamentul de microbiologie - date nedisponibile), transferul metalelor
grele în plante şi răspunsul lor la stresul indus de prezenţa metalelor (Neagoe, 2004, 2005; 2006;
2009). Rezultatele obţinute în cadrul obiectivelor mai sus menţionate sunt prezentate pe scurt în acest
material.

Au fost propuse trei activităţi care au corespuns celor trei obiective ale cercetării:
 Activitatea 1: Monitorizarea în teren
 Activitatea 2: Experimente de laborator
 Activitatea 3: Experimente de teren a) ex situ - mezocosm şi b) in situ - parcele experimentale

Activitatea 1 a constat în monitorizarea în teren a parametrilor chimici şi biochimici. Activitatea 2 a

inclus experimente de laborator astfel stabilite încât să poată fi evaluat efectul microorganismelor
asupra plantelor (acumulare de metale şi stres oxidativ) şi percolării metalelor. Activitatea 3 a inclus
două experimente la nivel de mezocosm (ex situ) şi un experiment de teren sub forma unor parcele
experimentale (in situ), încercându-se astfel să se verifice rezultatele obţinute în cadrul activităţii 2, şi
la scară mai mare, cu scopul de a obţine cea mai adecvată metodă de fitoremediere şi a procedurilor de
monitorizare a zonei poluate Wismut.

Monitorizarea în teren
Au fost identificate speciile de plante dominante în zona poluată Wismut şi a fost efectuat un screening
al literaturii de specialitate în scopul identificării celui mai eficient mecanism de apărare a plantelor
împotriva metalelor grele.

S-a efectuat de asemenea un screening al macro şi micro nutrienţilor solului (în cooperare cu
departamentul de geologie aplicată), în scopul identificării posibilelor cazuri de deficit sau toxicitate,
care pot influenţa procesele care au loc după o îmbogăţire cu microorganisme. A fost caracterizat solul
din zona poluată (sol utilizat ulterior în derularea experimentelor de laborator şi teren) pentru a
înţelege cum influenţează reacţiile metalelor, mobilitatea şi transformările acestora.

Tehnicile pentru caracterizarea comunităţilor microbiene au fost stabilite de departamentul de

microbiologie. Microorganismele au fost analizate pe toată durata cercetării (date nedisponibile).

Pentru plantele din teren au fost determinaţi în partea supraterană a acestora, parametri pentru
evaluarea contaminării şi stresului oxidativ: biomasa, conţinutul de metale, conţinutul de proteine,
activitatea enzimatică - superoxid dismutaza (SOD), peroxidaza (POD), peroxidarea lipidelor (LP),
conţinutul de pigmenţi (clorofila şi carotenoizi). Speciile de plante dominante în teren (în termeni de
biomasă supraterană) au fost: specii de trifoi (Trifolium pratense L, Trifolium repens L., Melilotus
albus L., Anthylis vulneraria L., Medicago lupulina L. Trifolium arvense L.) diferiţi arbuşti (Tussilago
farfara L.), muşetel (Maticaria inodora L.), legume (Vicia sepium L.) şi arbori precum plopul (Betula
pendula L.).

Datorită unei heterogenităţi excesive a solului, aşa cum se poate observa în figura 8.14, s-au luat în
lucru mai multe tipuri de sol.

181
 Design experimental: siturile de
prelevarea solului din teren

Probe de sol din Gessenhalde

Sol a (Loamy
Soil D sand, brown-yellow)
Sol b Control
(Loamyasand, 10-20% loam, brown-yellow)
Sol 2 Control
(Loamyb sand, 10-30% loam, brown-yellow)
Sol 3 Loessloam,
Soil B 10-40% loam, brown-yellow)
Sol 4 (Loessloam,
Soil C dark red)
Foto: Erik Carlsson

Figura 8.14 Situl Gessenhalde şi tipurile de sol selectate pentru derularea experimentelor

Caracterizând aceste soluri, nu se poate discuta de o concentraţie excesivă a unui element în mod
particular, dar se poate afirma că în acest sit poluarea este polimetalică, influenţată negativ de drenajul
minier acid, ceea ce evident a dus la existenţa unui conţinut excesiv de sulfat, şi de o carenţă excesivă
de nutrienţi, fapt care a fost parţial contracarat prin aplicarea unor amendamente atât la scară de
mezocosm cât şi la scară de teren.

Pentru derularea experimentului de laborator s-au prelevat probe de sol din Gessenhalde din trei situri
în prealabil stabilite astfel încât să se surprindă heterogenitatea întregii zone poluate, şi s-au utilizat
două specii de plante: lupini (Lupinus angustifolius L.) şi floarea soarelui (Helianthus annuus L.) şi
două variante de apă utilizată pentru asigurarea aportului zilnic necesar plantelor (una cu pH neutru şi
cealaltă cu pH acid). O parte din variantele experimentale au fost incubate cu microorganisme, iar în
altele plantele au fost tratate cu aminoetanol.

Plantele au fost crescute în camera de vegetaţie în condiţii controlate, ca şi în primul experiment

efectuat cu sol prelevat din Sorge Settendorf. După recoltare, au fost divizate pentru analiza în
rădăcini, tulpini şi frunze. Parametri analizaţi la sfârşitul experimentului au fost aceiaşi ca în primul
experiment. În sol au fost determinaţi suplimentar şi următorii parametri: sulfat, fosfat şi formele de
azot mineral (amoniu, azotat şi azotit).
Principalul scop urmărit în aceste experimente a fost de a testa următoarele ipoteze:
1. Inocularea solului poate determina o percolare a metalelor către pânza freatică?
2. Plantele crescute pe soluri contaminate, inoculate (variantele micorizate, M) vor avea
concentraţii mai mici de metale decât cele crescute pe soluri contaminate, neinoculate
(variantele nemicorizate, NM), dar concentraţii mai mari de fosfor.
3. Stresul oxidativ va fi mai mic în variantele M decât în variantele NM.
4. Producţia de biomasă va fi mai mare în cazul plantelor din variantele M în comparaţie cu cele
din variantele NM.
5. Stocul de metale în variantele M poate fi mai mare decât cel din variantele NM.

182
Au fost inregistrate şi insuccese pe perioada derulării activităţilor de laborator. În ciuda unei bune
dezvoltări pe perioada testului de germinare, floarea soarelui (Helianthus annuus L. soiul Sonja)
utilizată în cel de-al doilea experiment de laborator, a rezistat doar două săptămâni după germinare.
Această specie, deşi recomandată pentru un sol cu un pH acid, nu a rezistat în condiţiile experimentale
descrise, motiv pentru care a fost înlocuită cu secară.

Experimente în teren
A. Experimente cu lisimetre (ex situ)
S-au proiectat şi derulat două experimente cu lisimetre la nivel de mezocosm, în care s-au urmărit:
 Evaluara cantitativă a apei care a percolat prin întreaga coloană a lisimetrelor, simulând astfel
precipitaţiile din teren (pH şi intensităţi similare).
 Evaluarea efectelor: micorizării, micorizării şi inoculării suplimentare de streptomicete, aplicării de
aminoetanol, amendării solului cu fertilizanţi verzi, cu compost municipal şi sol necontaminat, atât
asupra dezvoltării plantelor cât şi asupra cantităţii şi calităţii apei care a percolat prin coloana
lisimetrelor.

Design-ul experimental
- Pentru primul experiment cu lisimetre variantele experimentale au fost în număr de şapte, cu cinci
replicate pentru fiecare dintre ele (figura 8.15). Au fost cultivate două specii de plante în două culturi
succesive, după îndepărtarea rădăcinilor de la prima cultură. Fiecare specie de plantă a fost cultivată pe
o perioadă de două luni. S-au utilizat aceleaşi specii de plante ca în experimentele de laborator, şi
anume lupini (Lupinus angustifolius L.) şi secară (Secale Cereale L.) şi doar două dintre tipurile de sol
utilizate în experimentele de laborator (cele mai poluate). Stabilirea cantităţii de fungi micorizali
utilizată pentru inoculare, de aminoetanol aplicat la nivel foliar precum şi de fertilizanţi verzi utilizaţi
pentru amendarea solului, s-au bazat pe rezultatele obţinute în experimentele de laborator.

- Pentru cel de-al doilea experiment cu lisimetre efectuat la un an după primul, şi după experimentul
din teren, s-au utilizat atât lisimetre cu sol în structura deranjată ca în primul experiment, cât şi
lisimetre cu sol în structura monolit, în ideea simulării efectelor din teren (figura 8.16). Numărul de
variante experimentale a fost tot de şapte, cu cinci replicate pentru fiecare dintre ele. În acest caz,
plantele selectate au fost o specie de iarbă (Festuca rubra L.) cunoscută în literatura de specialitate ca
plantă „excluder”, şi o specie de trifoi (Melilotus albus L.), plantă extrem de invazivă şi acidofilă. Deşi
de regulă nu se recomandă utilizarea unor plante invazive în tehnicile de remediere, întrucât codiţiile
de dezvoltare în zonele în care nu se efectuau lucrări agricole erau cvasinule, iar această specie era
oricum prezentă în zonele din imprejurimi, s-a decis totuşi utilizarea ei. În unele din variantele cu sol
în structura deranjată s-au inoculat fie numai fungi micorizali, fie pe lângă aceştia, şi streptomicete. În
variantele cu sol în structura monolit s-au păstrat amendamentele din teren, respectiv compost
municipal şi sol necontaminat.

În ambele experimente au fost caracterizate plantele, solul şi apa de percolare prin măsurarea aceloraşi
parametri descrişi la experimentele de laborator.

183
 Lupini (Lupinus angustifolius L.) Secară (Secale cereale L.)

Figura 8.15 Design experimental: lisimetre în structura perturbată cultivate cu două

specii de plante (culturi succesive) în două sezoane diferite de vegetaţie

Iarbă (Festuca rubra L.)

şi trifoi (Mellilotus albus L.)

Lisimetre în structură
neperturbate

Lisimetre în structură
perturbată

Figura 8.16 Design experimental: lisimetre în structura perturbată şi neperturbată, cultivate cu o

cultură mixtă (un amestec de două specii de plante) în acelaşi sezon de vegetaţie

B. Parcele experimentale (in situ)

După primul experiment cu lisimetre a fost proiectat şi derulat un experiment în teren în care s-a
urmărit evaluarea efectului ureei, compostului municipal şi solului necontaminat asupra performanţei
184
plantelor şi bioacumulării de metale grele. Pentru a investiga efectele amendamentelor menţionate, au
fost selectate patru parcele experimentale cu o suprafaţă totala de 2000 m2, după modelul „Latine
square lattice”. Într-una din parcele s-a adăugat un strat de 5 cm de compost municipal, în cea de-a
doua parcelă s-a adăugat un strat de aceeaşi grosime de sol necontaminat, omogenizându-se ulterior cu
solul poluat până la o adâncime de 20 cm. În cea de a treia parcelă, s-au încercat diferite fertilizări
(uree, aminoetanol), iar a patra parcelă a fost una de control.

Fiecare parcelă cu o dimensiune de 12/12 m a fost subdivizata în 9 subparcele, cu dimeniunea de 4/4

m. Menţionăm faptul că între cele patru parcele experimentale au fost prevăzute distanţe suficient de
mari, astfel încât amendamentele să nu se influenţeze reciproc, dar nici să nu se manifeste efectul de
margine (figura 8.17). Plantele selectate au fost aceleaşi ca în experimentele cu lisimetre: secară
(Secale cereale L.) şi lupini (Lupinus angustifolius L.), semănate în amestec. În scopul fertilizării
suplimentare, a fost aplicată uree sub formă de soluţie (20 kg N/ha). Această aplicare a fost făcută în
mai multe etape: o dată în trei din cele 9 subparcele ale unei parcele experimentale, respectiv la o lună
după însămânţare, şi de două ori (după una şi trei luni după însămânţare) în alte 3 subparcele ale
aceleiaşi parcele experimentale. Menţionăm că aplicarea ureei s-a făcut la nivel foliar. Cele trei
subparcele rămase au fost păstrate nefertilizate, pentru control negativ. La o lună după însămânţare, au
fost prelevate plante (5 indivizi din fiecare subparcelă) după o lună de la începerea experimentului,
respectiv în iulie, şi la sfârşitul experimentului, în octombie 2004. Au fost de asemenea prelevate probe
de sol din fiecare subparcelă, atât la începutul experimentului, înainte de însămânţare, cât şi la sfârşitul
experimentului. Au fost caracterizaţi parametri plantelor, solului, precum şi parametri de stres oxidativ,
şi comparaţi pe variante experimentale, aplicând aceleaşi metode ca şi în experimentele de laborator şi
mezocosm.

Lupini (Lupinus angustifolius L.)

şi secară (Secale cereale L.)

Compost Sol de referinţă

Glomus intraradices Control

Secară (Secale cereale L.)

Experiment in-situ (“latin square lattices”)

Figura 8.17 Design experimental: experiment la scară de parcele

Rezultate
Din rezulatele obţinute în urma derulării acestor experimente vor fi prezentate selectiv o parte dintre
ele, în scopul ilustrării următoarelor specte:

 Influenţa plantelor (cuplate sau nu cu alte tratamente) asupra exportului de metale din profilul
de sol către apa subterană;
 Influenţa variatelor tratamente asupra transferului metalelor în plante.

Influenţa plantelor asupra exportului de metale prin percolare

Figura 8.18 ilustrează câteva tipare de variaţie ale parametrilor ce caracterizează apa de percolare prin
lisimetre, de la primul până la ultimul eveniment hidrologic, care au avut loc pe perioada derulării

185
primului experiment. În tabelul 8.6 sunt prezente tiparele aceloraşi parametri obţinuţi în cel de-al
doilea experiment cu lisimetre.
Din inspectarea figurii 8.18 se poate observa o creştere sistematică a pH-ului apei de percolare, de la
primul până la ultimul eveniment hidrologic (figura a). Micorizarea induce o creştere uşoară a pH-ului
apei, în timp ce aplicarea de fertilizanţi verzi induce o descreştere a acestuia. pH-ul apei de percolare
prin solul A (mai contaminat) a fost mai scăzut decât cel din solul B, corelat cu pH-ul solului de la
începutul experimentului. Există corelaţii între pH-ul apei de percolare şi tiparele dinamicii în apa de
percolare, în cazul elementelor: Al, Cd, Cr, şi Cu, dintre care tiparul Al a fost cel mai clar (figura c, cea
mai mare concentraţie la cel mai mic pH). Mg şi Ca au prezentat un tipar de descreştere a concentraţiei
care nu a fost corelat cu pH-ul solului (figura b). Acest rezultat pare să reflecte o spălare a fracţiilor
mobile, care pentru aceste metale a fost corelată cu concentraţia totală de metale din sol (mai mare în
solul B). Mn, Co şi într-o oarecare măsură Fe arată un tipar particular, cu un export foarte ridicat în
cazul solului B, în care s-au aplicat fertilizanţi verzi (figura d). Acest tipar poate fi corelat cu un
potenţial redox foarte scăzut, datorat descompunerii fertilizanţilor verzi, indicat printr-o concentraţie
foarte mare de azotit în sol, cât şi dezvoltării cu dificultate a plantelor. Acest fenomen nu a apărut în
cazul solului A, contaminarea cea mai puternică probabil că a inhibat descompunerea rapidă a materiei
organice. În concluzie, inocularea aproape că nu a avut effect asupra concentraţiei de metale în apa de
percolare, în cazul primului experiment cu lisimetre, probabil datorită potenţialului foarte scăzut de
micorizare a speciilor de plante utilizate (Lupinus angustifolius L).
pH Mg (mg/l)
a
a bb
88.00 500
SolBB Sol AA
SolBB
Soil Sol AA
Soil Soil Soil
400
77.00
Mg (mg/l)

300
pH

66.00
200

55.00
100

44.00 0
N M T N M T N M T N M T

Al (mg/l) Mn (mg/l)
cc d
d
100.00 100.00
Sol B
Soil Sol A A
Soil Soil
Sol BB SoilAA
Sol
10.00
Mn (mg/l)
Al (mg/ml

10.00

1.00

1.00
0.10

0.01 0.10
N M T N M T N M T N M T

Figura 8.18 Dinamica pH-ului şi a celor trei metale selectate din apa de percolare, în primul
experiment cu lisimetre. Notă: solul A este mult mai contaminat decât solul B; Legendă: N = varianta
nemicorizată, M = varianta micorizată, T = varianta cu trifoi (fertilizant verde)
În cel de-al doilea experiment, efectul micorizării asupra concentraţiei de metale în apa de percolare a
fost mult mai puternic (tabelul 8.8). S-au constatat tipare de variaţie total diferite între variantele
experimentale, după primul eveniment hidrologic (eveniment hidrologic de mică amploare, vegetaţie
redusă) şi cel de-al doilea eveniment hidrologic (eveniment hidrologic de mare amploare, vegetaţie
abundentă). S-a constatat la începutul dezvoltării vegetaţiei că diferenţele între pH-ul apei, nu au fost
186
semnificative în acest caz, când solul a fost mai puţin acid în comparaţie cu cel din primul experiment
cu lisimetre. Concentraţia multor metale a scăzut în apa de percolare după cel de-al doilea eveniment
hidrologic, sugerând un mecanism de spălare. În timp ce după primul eveniment hidrologic
micorizarea a indus o creştere semnificativă a volumului de apă de percolare, şi aproape nici un effect
asupra concentraţiei de metale, după cel de-al doilea eveniment hidrologic, a determinat o scădere a
volumului apei de percolare şi o descreştere semnificativă în concentraţia multor metale. Astfel,
exportul total de metale prin apa de percolare a scăzut ca rezultat al micorizării.

Inocularea suplimentară cu streptomicete a schimbat parţial această tendinţă, prin creşterea

semnificativă a concentraţiei de metale în apa de percolare, după cel de-al doilea eveniment hidrologic,
creştere comparată cu variantele neinoculate. S-au remarcat tipare total diferite de variaţie între
variantele experimentale după primul şi cel de-al doilea eveniment hidrologic. O prezentare mult mai
detaliată a acestor procese se poate găsi în Iordache şi colab. (2006).

Tabelul 8.8 Volumul apei de percolare şi concetraţiile metalelor selectate, exportate din lisimetrele
cu sol în structura perturbată
Ploaia 1 Ploaia 2
CN CM CMS R1 R2 CN CM CMS R1 R2
Parametri Medie/SD Medi /SD Medie/SD Medie/SD Medie/SD Medie/SD
Vol (ml) 260 316 308 1,22 0,97 1155 968 930 0,84 0,96
11,7 15,2 10,4 62,2 49,2 187
Cd (µg/l) 159 205 136 1,30 0,66 62,6 37,8 87,6 0,60 2,32
85,0 40,5 93,6 56,4 13,1 28,1
Co (µg/l) 2601 3579 2588 1,38 0,72 1113 361 1326 0,32 3,68
1332 548 1370 451 171 631
Ni (µg/l) 9495 12848 8800 1,35 0,68 4645 2463 6024 0,53 2,45
4749 1697 4855 1988 849 2070
Mn (mg/l) 157 218 147 1,39 0,67 106 37 95,9 0,35 2,58
88,3 28,0 92,7 39,7 15,6 30,6
Mg (mg/l) 733 1053 750 1,44 0,71 519 235 469 0,45 2,00
390 107 394 191 86,5 100
Legendă: CM = sol contaminat, inoculat cu fungi micorizali; CN = sol contaminat neinoculat, CMS = sol inoculat cu
fungi micorizali şi suplimentat cu streptomicete. R1 este raportul CM la CN şi R2 este raportul CMS la CM. Când
valorile acestor rapoarte apar în celule gri, reprezintă o descrestere semnificativă a valorilor parametrilor de la o
variantă la alta; cand valorile apar în celule negre, reprezintă o creştere semnificativă (a fost efectuat testul Mann-
Whitne , p<0,05)

Influenţa variatelor tratamente asupra transferului metalelor în plante

În tabelul 8.9 sunt prezentate tipare ale acumulării metalelor în vegetaţia din experimentele din teren,
după aplicarea de uree, compost sau sol necontaminat (de referinţă). Adăugarea de sol necontaminat
sau de compost municipal determină o creştere a pH-ului solului, acest efect teoretic conducând la
reducerea mobilităţii metalelor. Într-adevăr, Al, As, Cd, Co, Cu, Cr, Fe, Mg, Mn, Ni şi V prezintă acest
tipar, împreună cu o creştere a concentraţiilor de K şi P în plante (Neagoe şi colab., 2005). În figura
8.18 se poate remarca efectul inoculării cu fungi micorizali asupra respiraţiei solului, biomasei, şi
parametrilor de stres oxidativ. După inocularea cu fungi micorizali, efectul a fost pozitiv şi s-a reflectat
asupra dezvoltării plantelor. Respiraţia solului a crescut până la 10% respectiv 20% după recoltarea
lupinilor şi secarei, în cazul solului A, şi până la 50% respectiv 120% în cazul solului B. În diagrama
din partea dreaptă se poate observa că biomasa totală a crescut după micorizare în cazul secarei
dezvoltată pe solul A, până la 40% şi până la 20% în cazul solului B, în timp ce pentru păstăile
obţinute în stadiul de maturitate atins de lupini, biomasa a crescut în cazul ambelor soluri până la 60%,
în timp ce biomasa totală a cresut până la 20%, în cazul plantelor dezvoltate pe solul B.

Concentraţiile fosforului şi potasiului au cresut în ambele specii de plante. În mod particular, în cazul
secarei creşterea concentraţiei de fosfor a fost până la 200% în frunze, pentru plantele crescute pe solul
A, şi până la 250% în cazul K, în frunzele de secară crescută pe solul B. Activitatea SOD a crescut
aproape în toate variantele experimentale după micorizare, cea mai mare fiind de asemenea găsită în
187
cazul secarei crescută pe solul B. (Neagoe şi colab., 2006).

Efectul inoculării solului cu microorganisme este de asemenea ilustrat şi în figura 8.19, în care sunt
reprezentate stocurile totale de metal, exportate prin plantele din cel de-al doilea experiment cu
lisimetre. Se poate remarca o creştere semnificativă a biomasei plantelor, ca rezultat al inoculării
solului cu fungi micorizali, şi apoi cu streptomicete. Această creştere a biomasei a controlat în cele mai
multe cazuri tiparul exportului de metale prin biomasa supraterană. În cazul biomasei subterane,
concentraţia metalelor a scăzut aşa de mult în variantele amendate comparativ cu cele de control, încât
stocul de metale a avut tipare diferite de variaţie între variantele experimentale (semnificativ diferite
pentru Cd, Ni, Fe, Al). În acest caz, tiparul a fost controlat de concentraţia de metale.

Tabelul 8.9 Concentraţia de metale în secara cultivată în experimentele din teren (Neagoe şi colab.,
2005). Compararea mediilor s-a efectuat pe baza testului Mann-Whitney
Aboveground
July October
0 Control 3 Top soil 4 Compost p<0,05 0 Control 1Urea 1 2 Urea 2 3 Top soil 4 Compost p<0,05
Al Mean 1250 703 396 0-4 1690 1600 729 395 264 0-2, 0-3,
SD 309 364 223 285 1180 137 111 97.3 0-4, 3-4

As Mean 2.59 0.79 n.d. 0-4 3.45 3.71 2.40 0.23 n.d. 0-3, 0-4,
3-4
SD 0.35 1.37 n.d. 0.89 1.61 0.37 0.69 n.d.
Cd Mean 0.20 0.22 n.d. 0.76 0.66 0.44 0.06 n.d. 0-3, 0-4,
3-4
SD 0.35 0.38 n.d. 0.15 0.57 0.41 0.18 n.d.
Co Mean 5.10 3.81 0.50 0-4 6.16 5.94 4.74 0.37 0.69 0-3, 0-4,
SD 2.06 6.03 0.79 1.51 4.02 1.76 0.67 0.46 3-4

Cr Mean 4.04 3.71 3.18 4.03 3.42 1.76 1.17 1.13 0-2, 0-3
SD 1.50 1.18 1.88 1.36 3.31 0.41 0.31 0.47
Fe Mean 728 965 402 0-4, 3-4 948 1180 777 272 299 0-3, 0-4,
SD 45.0 68.0 118 140 990 309 134 117 3-4

K Mean 23000 23000 39400 0-4 15700 15800 17700 20400 28200 0-3, 0-4,
SD 1800 7530 4420 5690 3580 1400 9010 6130 3-4

Mg Mean 3990 2170 1990 0-4 2410 2340 2630 1870 1610 0-3, 0-4
SD 635 1280 593 460 776 1950 455 395
Mn Mean 9870 2970 1240 0-3, 0-4 7650 6910 6930 1430 1110 0-3, 0-4,
SD 549 377 297 2490 337 1510 788 304 3-4

Ni Mean 33.8 22.8 12.1 0-4 35.2 30.5 20.8 5.67 5.65 0-2, 0-3,
SD 6.49 17.4 5.94 9.70 21.6 10.3 2.41 1.72 0-4

P Mean 2250 3610 5970 0-4, 3-4 2450 2320 2320 4060 5080 0-3, 0-4,
SD 302 1280 1380 185 136 336 626 929 3-4

V Mean 2.55 1.87 1.23 4.17 4.22 2.13 0.99 0.66 0-2, 0-3,
SD 0.47 1.34 0.82 0.66 3.04 0.32 0.22 0.45 0-4, 3-4

188
 Variation of soil respiration Variation
Variaţiaofbiomasei
biomass
Variaţia respiraţiei solului

140 60

120 50
100 40
80
% % 30
60
20
Lupine fruits
40
10 Lupine total
20 Lupine
0
Rye total
0 A
Rye
A B
B

Variaţia concentraţiilor
Variation de P şi K
of P and K concentrations Variationactivităţii
Variaţia of SOD activity
SOD
Soil A Soil B
300
20
250 15
200 10
5
150
% 0
100 % -5
50 -10
-15 Rye leaves
0 Rye leaves
Rye roots -20 Rye roots
-50 Lupine roots -25 Lupine leaves
P Lupine leaves -30 Lupine roots
K P
K A
B

Figura 8.18 Efectul inoculării cu fungi micorizali în primul experiment cu lisimetere

(Notă: solul A este mult mai contaminat decât solul B) (Neagoe şi colab., 2006)

0.2
100000
g Melilotusalbus
Melilotus rootsL., subteran
10000 *
micrograme

1000
100
0 * *
C2B C2BM C2BMS
10
1 *
0.1 *
0.01
Pb V Cd U Ba Cr Cu Sr Co Zn Ni Fe Al Na Mn K Ca Mg

1
100000 * Melilotus
Melilotus albus L., suprateran
aboveground
10000
g
micrograme

1000
*
0
100
C2B C2BM C2BMS
10
*
1
0.1
0.01
Pb V Cd U Ba Cr Cu Sr Co Zn Ni Fe Al Na Mn K Ca Mg

Figura 8.19 Medii ale fluxurilor de metale exportate din cel de-al doilea experiment cu
lisimetre în structura deranjată

Inserate pe grafic: medii ale biomaselor de plante uscate. Steluţa indică o modificare statistic
semnificativă a biomasei sau a concentraţiei de metale, într-o variantă experimentală. (C2BM =
varianta cu sol contaminat (C) şi inoculat cu fungi micorizali (M) stocaţi în argila expandată cunoscută
sub denumirea comercială de “Bläthon” (B) a fost comparată cu C2B = varianta cu sol contaminat şi
“Blähton”, şi C2BMS = varianta cu sol contaminat, inoculat cu fungi micorizali şi suplimentar cu
streptomicete (S), cu C2BM. O modificare semnificativă a concentraţiei este marcată numai când

189
aceasta a determinat un tipar al variaţiei stocului între variantele experimentale care a fost diferit de cel
al variaţiei de biomasă.

În figura 8.20 se poate observa diferenţa dintre exportul de metale în varianta fără şi cu fertilizanţi veri
în cazul speciei de plantă Lupinus angustifolius L.

Un alt tratament cu o influenţă puternică asupra transferului de metale în plante a fost aplicarea foliară
de aminoetanol (2-AE), ştiut fiind faptul că în mod fiziologic plantele secretă această substanţă, care în
condiţii de stres (în cazul de faţă datorat metalelor) se reduce semnificativ. În figura 8.21 se poate
observa efectul 2-AE asupra creşterii lupinilor pe soluri inoculate cu fungi micorizali. Se poate
remarca creşterea în înălţime, biomasa plantelor şi concentraţia de proteine, şi o descreştere a
parametrilor de stres oxidativ cum ar fi de exemplu activiăţile SOD şi POD.

Sunt necesare studii suplimentare în scopul examinării modului în care scăderea concentraţiei de azot
poate fi cel mai bine compensată, pe termen lung. Astfel de studii ar putea implica, pe lângă adăugarea
de azot, inocularea cu microorganisme, cuplând astfel de performanţă (fitoremediere) cu remedierea
bazată pe utilizarea de bacterii şi fungi.

100000.00 *
Soil 2
Sol
10000.00 * *
*
1000.00
* *

100.00
**
µg/g s.u..
d.w.

* *
*
10.00 * * *
* * *
1.00 *
*
*
0.10

0.01
Al As Ba Ca Co Cr Cu Fe K Mg Mn Mo P Sr Ti U V Zn
Rye
Secară
NM M MGM

Figura 8.20 Efectul micorizării şi al fertilizanţilor verzi asupra acumulării de metale în plante;
Legendă: NM = varianta experimentală nemicorizată; M = micorizată; MGM = micorizată
şi amendată cu fertilizanţi verzi (eng. “green manure” )

Experimentele efectuate în laborator au permis obţinrea unor rezultate care păreau să fie promiţătoare,
motiv pentru care au fost extinse şi la scară de teren. Experimentele ex situ cu lisimetre au fost extinse
în situ, la scară mai mare - de parcele. Utilizând toate aceste date, se va încerca punerea lor în ecuaţii,
aşa numita modelare matematică, astfel încât să se poată obţine o procedură de remediere care să fie
“open access”.

190
 Proteinsîninpărţi
Proteine plantdeparts
plantă (μg/g)
(µg/g d.w.) Înălţime şi biomasă
(cm)(cm)
Height and dryuscată
weightîn of părţi
(g)(g) plantde plantă
parts

16000
10
14000
12000
10000
8000 1
6000
4000
2000
0 0.1
Tulpini
Leaves Frunze
Roots Rădăcini
Shoots Înălţime
Height Tulpini
Leaves Frunze
Shoots Rădăcini
Roots
Fără AE
Fără AE
Without AE With AECu AE
Cu AE Without
Fără AE AEAE
Fără With
Cu AEAE
Cu AE

POD in plant parts (µU/mg protein) SOD in plants parts (U/mg protein)
POD în părţi de plantă (μU/mg proteină) SOD în părţi de plantă (U/mg proteină)

100 1200
1000
800
10 600
400
200

1 0
Shoots Leaves Roots Tulpini
Shoots Frunze
Leaves Rădăcini
Roots
Tulpini Frunze Rădăcini
Fără AE
Fără
Without AE AE With AECu AE
Cu AE Without
Fără AE AE With
Cu AEAE

Figura 8.21 Efectul aminoetanolui asupra lupinilor crescuţi în soluri inoculate cu fungi

Concluzii parţiale
După finalizarea experimentelor decrise relativ sumar în acest capitol (pentru mai multe detalii a se citi
Neagoe şi colab., 2004; 2005; 2006; 2008; 2009) se poate concluziona:

 Efectul benefic al AM în reducerea stresului oxidativ şi creşterea biomasei diferitelor specii de

plante a fost reflectat de scăderea în concentraţie a metalelor grele în biomasa supraterană, ceea ce
poate fi considerată o procedură eficientă de fitostabilizare;
 În cazul utilizării fertilizanţilor verzi (diferitelor specii de legume) este recomandat să fie aplicaţi
fie singuri, fie în combinaţie cu AM în solurile poluate cu metale grele, în scopul transferului
metalelor în biomasa supraterană a plantelor, ceea ce reprezintă o procedură de fitoextracţie.
 Rezultate similare au fost găsite şi în cazul utilizării 2-AE şi streptomicetelor, ceea duce la
concluzia că aceste metode pot fi recomandate în procedurile de fitoextracţie.
 Inocularea cu AM a solurilor contaminate pare să ducă la descreşterea volumului apei de percolare
şi la translocarea metalelor grele în plante;
 Inocularea suplimentară cu streptomicete determină creşterea volumului apei de percolare şi a
concentraţiei de metale translocate în plante;
 S-a remarcat o creştere a concentraţiei câtorva elemente în primii 10 cm de sol la finalul
experimentelor cu lisimetre, fapt care duce la concluzia că sunt necesare studii suplimentare pentru
a reuşi să se înţeleagă acest fenomen.

În concluzie, pe baza rezultatelor existente soluţiile care se conturează pentru remedierea haldei
Gessenhalde sunt:
 În unităţile hidrogeomorfologice în care se doreşte fitoextracţia se recomandă amendarea solului cu
compost şi utlizirea secarei ca plantă de cultură;
 În unităţile hidrogeomorfologice în care se doreşte fitostabilizarea se recomandă o eventuală
amendare cu sol necontaminat şi utilizarea secarei sau a amestecului de Melilotus albus-Festuca
rubra împreună cu inocularea solului cu fungi micorizali.

Menţionăm că materialul prezentat în această carte nu reflectă nici pe departe situaţia dezastruoasă din
Wismut/Germania, ci numai o mică parte în care autorul a fost implicat.

191
8.3 Continuarea cercetărilor în scopul finalizării remedierii zonei Wismut
După finalizarea experimentelor descrise în acest capitol au fost şi sunt în continuare derulate
experimente în conformitate cu soluţiile recomandate mai sus, şi/sau o combinaţie a acestora cu altele
noi. În afară de rotaţia culturilor şi de intensificarea studierii mecanismelor care au loc la interfaţa sol-
microorganisme - plante, se derulează în paralel un experiment cu lisimetre in situ, necesar în special
pentru modelarea hidrologică (teze de doctorat: Martin Loncinski, Christian Lorentz şi Anja
Grawunder, 2009).

Menţionăm că pe diferite suprafeţe ale zonei poluate Wismut, experimentele derulate în scopul
remedierii întregii regiuni sunt de o mult mai mare amploare, ceea ce este desigur în concordanţă cu
gradul de poluare. Astfel, în fosta zonă minieră Ronneburg s-a construit pe o perioadă de trei ani
(2007-2010) o grădină botanică (Bundesgartenschau –BUGA 2007, http://www.buga2007.de/lichternacht-
2010.html, figurile 8.22 a şi b), reuşind astfel prin înlocuirea periodică a plantelor, să se strângă din
preţul biletelor de intrare o sumă mare de bani care va fi utilizată ulterior în scopul continuării şi
finalizării remedierii. De precizat că numai în anul 2007, din aprilie până în octombrie s-au înregistrat
1,5 milioane de vizitatori (sursa:http://www.bmu.de/files/english/pdf/application/pdf/faq
_jointconvention_bf.pdf)

b
Figurile 8.22 Imagini din grădina botanică
(Sursa: http://www.buga2007.de/lichternacht-2010)

192
Un alt exemplu, în situl Phoela/Wismut şi pe suprafaţa fostei mine Schlema s-au construit zone umede
(figura 8.23 si 8.24) pentru a filtra poluantul, respectiv apele miniere acide.

Figura 8.23 Zona umedă construită în Poehla/Wismut (Sursa: Küchler şi colab., 2007)

Fig. 8.24 Experiment pilot - zona umedă construită sub forma de multi - celule în regiunea WISMUT
pe situl de la mina Schlema (dreapta: celule cu plante; stânga: celule pline cu pietriş sub forma unui
pat, unde se studiază activitatea microbiologică (sursa: Integrated water protection approaches under
the WISMUT project: The Ronneburg case, Michael Paul, Manfred Gengnagel, Delf Baacke)

Dorim să precizăm că din totalul de fonduri alocate petru remedierea acestei zone (13 miliarde de DM)
s-au cheltuit până în prezent 78% pentru remedierea a 85% din suprafaţă, restul, se vor cheltui până la
sfârşitul anului 2015, când se doreşte finalizarea remedierii (Paul, 2007). Totuşi, se menţionează că
aceste fonduri depind exclusiv de Banca Mondială (Washington), de comisia europeană (Brussels), de
Northern Investment Bank/NEFCO (Helsinki), de EBRD (London), de KfW (Frankfurt), şi de EIB
(Luxemburg) (Kunze, 2005). Pentru mai detalii se poate vizita:
http://www.wismut.de/index_english.htm,

193
Referinţe bibliografice

1. Informationsmaterial zur Sanierung der Altlasten des Uranerzbergbaus, Der Bundesminister für Umwelt, Naturschutz
und Reaktorsicherheit (Hg.), Stand: 15.04.1994, Bonn 1994, 92 S.[übersichtliche Einführung in die Problematik des
Wismut-Uranbergbaus und dessen Sanierung; wird laufend aktualisiert]
Bezug: Bundesministerium für Umwelt, Naturschutz und Reaktorsicherheit , RS II 7, Postfach 120629, 53048 Bonn
2. Wismut1990 SDAG Wismut (Hg.): Seilfahrt - Auf den Spuren des Sächsischen Uranbergbaus, Haltern, 1990, 152 p.
3. Atlas, R.M., Bartha, R. (1993) Microbial Ecology, Interactions between Microorganisms and plants; fundamental and
applications, pp 69-102.
4. Gatzweiler, R., Jakubick, A.T., Meyer, J., Paul, M., Schreyer, J. (2002) Flooding the WISMUTmines - Learning by
doing or applying a comprehensive systematic approach?- In:Proc. of the Int. Conf. Uranium Mining and
Hydrogeology III, Freiberg, pp. 745-754Hockley D, Paul M, Chapman J, Jahn S, Weise W (1997): Relocation of
waste rock to theLichtenberg pit near Ronneburg, Germany.- In: Proc. 4th ICARD, Vancouver, B.C.Canada, May 31-
June 6, 1997, pp. 1267-1283
5. Grawunder, A. (2008) Flow and transport modelling of the test gessenwiese in the former uranium mining area,
Eastern Thuringia, PhD thesis, Froedrich Schiller University, Germany
6. Heath, R.L., Packer, L. (1968) Photoperoxidation in isolated chloroplast. I. kinetics and stoichiometry of fatty acid
peroxidation, Arch. Biochem. Biophys. 125, 180-19
7. http://mobile.environment.co.za/poisoning-carcinogens-heavy-metals-mining/health-hazards-for-uranium-mine-and-
mill-workers.html
8. http://www.wise-uranium.org/ulitd.html : Deutschsprachige Literatur zu Uranbergbau
9. Hüttl M, Paul M (2004) WBA Ronneburg – Wasserbehandlung nach dem HDSVerfahren.-TU Bergakademie
Freiberg, Wiss. Mitteilungen 25, S. 101-106
10. Iordache V., Neagoe A., Bergmann H., Kothe E., Buechel G. (2006) “Factors influencing the export of metals by
leaching in bioremediation experiments. 23. Arbeitstagung in Jena, Lebensnotwendigkeit und Toxizität der Mengen-,
Spuren- und Ultraspurenelemente, 288-295
11. Jakubick, A.T., McKenna, G., Robertson, A.M. (2003) Stabilization of Tailings Deposits: International Experience,
Mining and the Environment III, 25-28 May 2003, Sudbury, Ontario
12. Jakubick, A.T., Gatzweiler, R., Mager, D., Robertson, A., Mac, G. (1997) The Wismut waste rock pile remediation
programme of the Ronneburg district, Germany. In: Proceedings of the Fourth International Conference on Acid
Rock Drainage, Vancouver B.C., Canada, May 31 -June 6 1997. pp. 1285–1301
13. Jakubick, A.T., R. Gatzweiler, D. Mager, A. Robertson (1997) „The Wismut Waste Rock Pile Remediation Program
at the Ronneburg Mining District“, Proceedings of 4th International Conference on Acid Rock Drainage, Vancouver,
B.C. Canada, May 31-June 6
14. Jakubick, A.T., R. Kahnt (2002) „Remediation oriented use of conceptual site models at WISMUT GmbH:
Rehabilitation of the Trünzig tailings management area” in Merkel, B. J. et al. (Eds.) Uranium in the Aquatic
Environment. Proceedings of the International Conference Uranium Mining and Hydrogeology III and the
International Mine Water Association Symposium, Freiberg, Germany, 15-21 September 2002. Springer-Verlag
2002.
15. Jenk, U., Zimmermann, U., Ziegenbalg, G., (2006) The use of BaSO4 supersaturated solutionsfor in-situ
immobilization of heavy metals in the abandoned Wismut GmbH uraniummine at Königstein, Uranium in the
Environment, Springer, 2006
16. Kassahun, A., Hoffmann, M., Jenk, U. (2007) Voruntersuchungen zur Etablierung einerReduktionszone in der
gefluteten Urangrube Königstein, Proceedings desInternationalen Bergbausymposiums WISMUT 2007, Wismut
GmbH 2007
17. Kalin, M., G. Kießig, A. Küchler (2002) Ecological water treatment processes for undergrounduranium mine water:
Progress after three years of operating a constructed wetland.Uranium in the Aquatic Environment, ed. by Broder J.
Merkel, Britta Planer-Friedrich, Christian Wolkersdorfer. Springer Verlag, Heidelberg
18. Küchler, A., Kiessig, G., Kunze, C. (2007) Passive Biological Treatment Systems of Mine Waters at WISMUT Sites
19. Kunze, C (2005): WISUTEC Wismut Environmental Technologies), Successful mine closure experience in former
Eastern Germany and Eastern Europe, EPM Seminar Bucharest 13-14 April 2005
20. Lagrimini, L.M. (1991) Wound - induced deposition of polyphenols in transgenic plants overexpressing peroxidase,
Plant Physiol. 96, 577-583
21. Lowry, O.H., Rosebrough, N.J., Farr, A.L., Randall, R.J. (1951) Protein measurement with the folin- phenol reagent.
J. Biol. Chem. 193, 265-275
22. Marschner, H. (1995) Mineral Nutrition of higher Plants, 2nd eds., Academic Press, London
23. Mascher, R., Lippmann, B., Holzinger, S., Bergmann, H. (2002) Arsenate toxicity: effects on oxidative stress
response molecules and enzymes in red clover plants, Plant Sci. 163, 961-969
24. McCord, J.M., Fridovich I. (1969) Superoxide dismutase: an enzymatic function for erythrocuprein. J.Biol. Chem.
244:, 6049-6055
25. Motoyama, T., Kadokura, K. , Tatsusawa, S. Tsutomu A., Yamaguki I. (2001) Application of plant-microbe systems
to bioremediation, Riken Review 42, 35-42
26. Neagoe, A, Ebenå, G., Carlsson, E. (2005) The effect of soil amendments on plant performance in an area affected by
acid mine drainage, Chemie der Erde 65, S1, 115-129

194
27. Neagoe, A., Iordache, „., Mascher, R., Knoch, B., Kothe, E., Bergmann, H. (2006) “Lysimeters experiment using soil
from a heavy metals contaminated area”, 23. Arbeitstagung in Jena, Lebensnotwendigkeit und Toxizität der Mengen-
, Spuren- und Ultraspurenelemente, Friedrich - Schiller Universität, 568-575, ISBN 3-929526-85-9, ISSN 1430-9637
28. Paul, M., Gengnagel, M., Vogel, D., Kuhn, W. (2002) Four years of flooding WISMUT‟s Ronneburguranium mine –
a status report.- In: Proc. of the Int. Conf. Uranium Mining and Hydrogeology III, Freiberg, pp. 775-784
29. Paul, M., Kahnt, R., Baacke, D., Jahn, S., Eckart, M. (2003) Cover design of a backfilled open pitbased on a systems
approach for a uranium mining site.- 6th ICARD, Cairns, Australia12-18 July 2003, pp. 351-361
30. Paul, M. (2007): WISMUT experience in Uranium remediation IAEA Technical Meeting, Swakopmund/ Namibia,
1-5 October 2007
31. Roberds, W., Voss, C. Jakubick, A.T., Kunze, C., Pelz, F. (1996) „Multi-Attribute Decision Analysis of Remediation
Options for Uranium Mill Tailings Impoundment in Eastern Germany“, Inter. Topical Meeting on Probabilistic
Safety Assessment: Moving toward Risk-Based Regulation, ANS Meeting, Park City, Utah, September 29 -October
3, 1996
32. Schopfer, P. (1989) Experimentelle Pflanzenphysiologie- Einführung in die Anwendung Band 2, Springer, Berlin.
33. Tsao, T. D. 2003: Phitoremediation, Springer-Verlag Berlin Heidelberg New-York, pp1-206
34. Umweltberichte der Wismut, Ergebnisse der Umweltüberwachung und Sanierungstätigkeit an den Standorten der
Wismut GmbH
35. Weise, W., Paul, M., Jahn, S., Hoepfner, U. (1996) Geochemische Aspekte der Haldensanierungam Standort
Ronneburg.- Geowissenschaften, 14 , 470-475
36. Wismut - Uranbergbau · Folgen · Alltag, Eine Ausstellung der IPPNW, Internationale Ärzte für die Verhütung des
Atomkriegs, Ärzte in sozialer Verantwortung, 2007 (1.66 MB PDF, Atomopfer e.V.)
37. WISMUT‟ 95, Proceedings of International Workshop on Environmental Remediation in Waste Rock Piles,
November 6-8, 1995, Chemnitz, Germany.
38. WISMUT‟99, Proceedings of International Workshop on Stabilization of Fine Tailings, Part 1: The Scientific Basis,
Edmonton, Canada, May 26-27, 1999, Syncrude Canada Ltd. and Part 2: Practice and Experience, Chemnitz;
Germany, June 23-25, 1999, Wismut GmbH.
39. Zeien, H. & Brümmer, G. W. 1989. Chemische Extraktionen zur Bestimmung von Schwermetallbindungsformen in
Böden, Mitteilgn. Dtsch. Bodenkundl. Gesellsch., 59/1, 505-510
40. Ziegenbalg, G., Schreyer, J., Jenk, U. (2003a) Feldversuche zur Schadstoffimmobilisierung ingelaugtem
Quadersandstein. Glückauf-Forschungshefte 64, Nr.1
41. Ziegenbalg, G., Schreyer, J., Jenk, U., Pätzold, C., Müller, E. (2003b) In-situ-Schadstoffimmobilisierung in der
Grube Königstein der Wismut GmbH. Glückauf-Forschungshefte 64, Nr.2

195
Abrevieri şi acronime
2,4-D acidul 2,4 -diclorofenoxoacetic
A constantă caracteristică fiecarei reacţii
ALE alcoolul linear etoxilat
AM eng. “Arbuscular Mycorrhiza” - micorize arbusculare
AMD eng. „Acid Mine Drainage” – drenaj minier acid
ANT acid nitrilo triacetic
AVS eng. „acid volatile sulfides”- sulfuri acid volatile
BCR eng. „Community Bureau of Reference”
CCME eng. “Canadian Council of Ministers of the Environment”- Cosiliul Canadian al
CEC eng. “Cation Exchange Capacity” - capacitatea de schimb cationic
CF coeficient de fitoextracţie
Chl clorofila
CMA concentraţii maxime admisibile
COP Carbon Organic Particulat
CRM eng. „Certificate Reference Material” - materiale de referinţă certificate
DDT diclorodifeniltricloretan
DDTC dietilditiocarbamat
DGT eng. „diffusive gradient in thin films” - gradient difuziv în film subţire
DL50 doza letală (în cazul pesticidelor DL50 reprezintă cantitatea din pesticid
exprimată în mg/kg corp greutate vie, care administrată pe cale orală la cobaii
albi, supuşi în prealabil la înfometare timp de 24 de ore, determină moartea în
14 zile a 50% dintre animalele de experienţă)
DTPA acid dietilen triamino pentaacetic,
E energie
Ea energie de activare
EBTA acid etilen bis trinitrilo tetraacetic,
EC eng. “Electrical conductivity” - conductivitatea electrică
ECM eng. “Ectomycorrhizae” – ectomicorize
EDB etilendibromura
EDDS acid etilendiamindisuccinic
EDTA acid etilen diamino tetraacetic
ENA eng. “Enhanced Natural Attenuation” – accelerarea atenuării naturale
FB factor de bioacumulare
FDEH dietilhexil ftalat
FT factor de transfer
GSH glutation
HCH hexaclorciclohexan
HEDTA acid N-(2-hidroxietil) etilen diamino N, N‟, N‟ triacetic,
IAS eng. “in-situ air sparging” - striparea cu aer
K constantă de viteză
LMA limita maximă admisibilă
log kow coeficient de partiţie
LP peroxizi lipidici
MAPPM Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului
MerA organomercur reductaza
MerB organomercur liaza
MGDA acid metilglicindiacetic
MIBK metilizobutil cetonă
Ministerului Mediului
MNA eng. “Monitored Natural Attenuation” - atenuarea naturală monitorizată
MT metalotioneină
MTBE metil-terţ-butil eter
196
 MTD Modul Trofo-Dinamic
PAH eng. „polycyclic aromatic hydrocarbon” - hidrocarburile policiclice aromate
PCB bifenilpolicloruraţi
PCP pentaclorofenoli
POD peroxidaza
R constanta gazelor ideale
r reacţia de ciocniri eficace
s.u. substanţă uscată
S/S Solidificare/Stabulizare
SAL sulfonat de alchilbenzen
SOD superoxid dismutaza
SQS eng. „Sediment Quality Criteria” - criteriul de calitate a sedimentelor
SRM eng. „Standard Reference Material” - material standard de referinţă
SVE eng. “soil vapor extraction” - extracţia de vapori
T temperatură
TBC tuberculoză
TCE tricloretilenă
TNT trinitrotoluen
TPH total hidrocarburi petroliere
TVZ tufuri vulcanice zeolitice
U umiditate
UHGM Unitate hidrogeomorfologică
US EPA eng. United State Environmental Protection Agency - Agenţia de Protecţie a
Mediului a Statelor Unite
VAM eng. “Vesicular Arbuscular Mycorrhiza” - micorize vezicular-arbusculare
Z număr de ciocniri pe care moleculele le execută într-o secundă

197

View publication stats