Revoluția română de la 1848.

Constantin Florin-George
clasa a X-a B

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a
procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-
a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe.
Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social,
pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților
cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru
popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională[1].

Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în
stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova și Muntenia erau
constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman[2].

În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind denumită în epocă și
revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție în martie 1848 și printr-un program în august 1848.
Petiția-proclamațiune cuprindea 35 de puncte și a fost redactată, de către Vasile Alecsandri, la o
întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, cu știrea
domnitorului Mihail Sturza, în data de 27 martie. Această "petițiune a boierilor și notabililor
moldoveni" avea un caracter moderat datorită atitudinii rezervate a principelui Sturza, care era
presat de prezența trupelor ruse la graniță. Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova, sub influența
celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât
reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în conformitate cu Regulamentul
Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mișcării. Printre aceștia se aflau
Alexandru Ioan Cuza, Lascăr Rosetti, Răducanu Rosetti, Mitică Rosetti, Grigore Romalo, Manolache
Costache Epureanu, Alexandru Moruzi, Zaharia Moldovanu, Alexandru Miclescu, Nicolae Catargiu,
Vasile Canta și Dimitrie Filipescu.[3] Aceștia urmau să fie trimiși în exil în Turcia, însă unii dintre
aceștia au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea (una dintre persoanele care au
jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care "mergea pe talvegul Dunării cu copilul în brațe și cu
pungile de galbeni" pentru a-i elibera pe cei căzuți prizonieri), ajungând la Brăila. De aici au reușit să
plece în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina [4].

În vara lui 1848 se aflau în Bucovina - și mai ales în Cernăuți - circa 50 de fruntași ai tineretului
revoluționar moldovean, printre care: Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al.
Russo. Acestora li s-a adăugat și Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În
august 1848 este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu sub titlul
„Dorințele partidei naționale din Moldova”. Acest program se deosebea radical de petiția din martie,
fiind împotriva Regulamentului organic și a protectoratului țarist. Se cereau, printre altele: egalitate
politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor și se încheia cu o dorință arzătoare:
unirea Moldovei cu Țara Românească[4][5], unirea fiind considerată drept „cheia bolței fără care s-ar
prăbuși edificiul național.”[6]

În Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes decât în Moldova, deoarece tinerii
revoluționari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat traducerea ideilor în fapte. În
acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum și o parte a
administrației și armatei.
7 iunie 1848 Craiova: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache Romanescu alcătuiesc, în
ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.

9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației revoluționare la Islaz,
un mic port la Dunăre din Romanați pentru că doi dintre cei mai importanți membri ai clubului
revoluționar craiovean conduceau destinele în Romanați. Este vorba de Ioan Maiorescu (fusese
numit prefectul județului) și căpitanul Nicolae Pleșoianu ai cărui dorobanți primiseră ordin să se
deplasase din Craiova la Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după
debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu și Nicolae
Pleșoianu va fi organizată de către Popa Șapcă, o mare adunare populară la Islaz.

Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și Nicolae Pleșoianu,
pe preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului craiovean: Ștefan Golescu, Ioan Maiorescu și ca secretar
al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li s-au alăturat Ion Heliade Rădulescu și
Christian Tell.

11 iunie 1848, București: Știind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează, la București,
proclamația de la Islaz care va deveni noua constituție. A doua zi, rușii au protestat prin consulul lor și
au amenințat că vor invada țara. În aceste condiții, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu
revoluționar se deplasează întâi la Craiova pentru a înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu.

13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a
revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București.

Ioan Maiorescu a citit declarația de la Islaz în fața unei mulțimi în delir. A doua zi, în zorii zilei, când
străzile orașului erau amorțite iar craiovenii visau la idealurile revoluției, reacțiunea craioveană
încearcă contralovitura. Ion Heliade Rădulescu primește delegația contrarevoluționarilor, soldații
colonelului Ion Vlădoianu, cunoscut reacționar, se strecoară, deghizați pe străzile aproape pustii la
acea oră, împresoară sediul guvernului revoluționar și arestează o parte a membrilor guvernului. Dar
Gheorghe Magheru, alături de Grigore Bengescu, Iancu Obedeanu, Nică Locusteanu și Ioan
Maiorescu adună în grabă dorobanții, mobilizează locuitorii Craiovei și înconjoară, la rândul lor,
partizanii contrarevoluției, despresurând sediul guvernului provizoriu.

14 iunie 1848, Craiova. Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul revoluționarilor. Primul steag
tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte
steaguri pașoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe
Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca primul steag al revoluției
să poarte simbolul neprihănirii.

15 iunie 1848: Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoțit de o oaste alcătuită din dorobanții
aflați sub comanda lui Nicolae Pleșoianu, cărora li se alătură numeroși țărani, guvernul provizoriu
revoluționar pleacă spre București.

În aceeași zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istanbul. În timp ce turcii priveau cu neutralitate
evenimentele din Țara Românească, rușii care urmăreau cucerirea strâmtorilor Bosfor și Dardanele și
extinderea imperiului țarist în Balcani, găsesc în revoluțiile române un bun prilej de reîncepere a
ostilităților. Rușii declară că nu vor tolera un focar revoluționar la granița imperiului lor.
16 iunie 1848 București: Revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii guvernului provizoriu.
Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația Bucureștiului. De teama represiunilor celor două imperii
se retușează guvernul provizoriu care va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluționarilor ci și o
aripă moderată. Noul guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe:
Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A.
Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Bratianu.

19 iunie 1848 București: Reacționarii încearcă o contralovitura anihilată imediat de revoluționari care
cer sprijinul populației. În fruntea apărătorilor guvernului se află Ana Ipătescu și Nicolae Golescu.
Gheorge Magheru primește conducerea armatei și sarcina constituirii bazei armate a revoluției în
Oltenia.

19 iulie 1848 Giurgiu. Urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada Moldova iar turcii vor pătrunde
în Țara Românească. Guvernul revoluționar trimite o delegație la cartierul general al comandantului
trupelor turce, Soliman Pașa, asigurându-l de relațiile cordiale ale guvernului revoluționar față de
turci. Soliman cere dizolvarea guvernului care își schimbă denumirea în locotenență domnească
având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu, noua formulă păstrând
membrii guvernului, dar punând în față trei persoane considerate moderate pentru adormirea
vigilenței turcilor. Soliman este bine primit în București, nu intră cu armata, se dau reprezentanții în
cinstea lui iar acesta recunoaște locotenența domnească drept guvern legal. Urmarea acestei
recunoașteri va fi recunoașterea legalității guvernului de către toate guvernele europene cu excepția
rușilor. Rușii reclamă mituirea lui Soliman și incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă în țară
și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad pașa, omul măsurilor dure.

13 septembrie 1848 București: În cursul intrării trupelor otomane, un incident a dus la Bătălia din
Dealul Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, care s-a terminat cu un
rezultat defavorabil revoluționarilor români.

30 noiembrie 1848: În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10 000 de ostași
și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei și locuitori ai orașului, înarmați cu
puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat trupele străine, neținând seama de superioritatea
numerică covârșitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluția fusese
învinsă.[7].