REVOLUTIA DIN 1848 IN FRANTA

Revoluția franceză de la 1848 a izbucnit datorită monarhiei absolutiste care asuprea burghezia mică
și mijlocie, muncitorimea și țărănimea prin îngrădirea acestora la vot și la conducerea țării.

Cauzele În timpul monarhiei din iulie, în Franța, puterea era în mâna marii burghezii financiare, a
bancherilor. Burghezia mică și mijlocie, muncitorimea și țărănimea nu aveau drept de vot, nu
participau la conducerea țării. Împotriva guvernului lui Ludovic Filip s-a organizat o puternică
opoziție. Ea cerea reforme economice, vot universal și chiar înlocuirea monarhiei cu republica. În
anii 1846-1847, în Franța, din pricina secetei, recolta a fost foarte slabă. De asemenea, multe
întreprinderi industriale, multe șantiere de construcție și-au întrerupt activitatea. Numărul șomerilor
a ajuns foarte mare. Nemulțumirile creșteau de la o zi la alta. Poporul îl învinuia pe rege și pe Guizot,
ministrul său, pentru guvernarea lor abuzivă și despotică.

Desfășurarea revoluției franceze Revoluția a izbucnit în Paris, la sfârșitul lunii februarie 1848.
Opoziția a organizat o mare adunare de protest împotriva guvernului. Guvernul a căutat s-o împrăștie
cu armata. Dar revoluționarii: muncitorii, studenții, orășenii, intelectualii, s-au baricadat pe străzi, au
luptat cu armata, au cerut abdicarea regelui, au ocupat Palatul regal și au ars tronul. Speriat, Ludovic
Filip a fugit. Revoluționarii au ales un guvern provizoriu și au proclamat republica. În istoria Franței,
aceasta s-a numit Republica a II-a. Din guvernul provizoriu făceau parte poetul Lamartine,
socialistul Louis Blanc și muncitorul Albert. Guvernul provizoriu a dat o serie de decrete
revoluționare ca, de pildă, cel privitor la dreptul de muncă, la libertatea presei și a întrunirilor. A
stabilit votul universal. Ca să dea de lucru muncitorilor, a înființat atelierele Naționale. Muncitorii care
lucrau în Atelierele Naționale erau plătiți de stat. Ei credeau că guvernul provizoriu va forma un stat al
oamenilor muncii. S-a ales o Adunare Constituțională, în care au intrat mai ales republicanii burghezi.

Insurecția muncitorilor din Paris Luând conducerea, Adunarea Constituantă a desființat cluburile
muncitorești și Atelierele Naționale. A arestat mulți conducători ai clasei muncitoare. A refuzat să dea
ajutor celorlalte popoare europene care erau în revoluție, adică a dus o politică din ce în ce mai
reacționară.Văzându-se trădați, muncitorii parizieni au pornit din nou lupta. Cereau să se dea Franței
o Constituție democrată, să se respecte decretul privitor la dreptul de muncă, să fie eliberați
conducătorii muncitorilor.În loc să îndeplinească revendicările muncitorilor, guvernul a adus multe
trupe în Paris și a dat puterea în mâinile generalului Cavaignac. În ziua de 22 iunie, muncitorii s-au
baricadat în cartierele lor. Patru zile au luptat cu trupele lui Cavaignac. Numai cu tunul au putut fi
distruse baricadele muncitorilor. În luptă au căzut 11.000 de muncitori; mulți au fost arestați, judecați
și condamnați la închisoare. Insurecția din iunie a proletariatului din Paris a fost cea dintâi mare bătălie
dintre cele două clase ale istoriei moderne: proletariatul și burghezia. După înfrângerea muncitorilor,
politica burgheziei a devenit și mai reacționară.

Al doilea imperiu În toamna anului 1848, Adunarea Constituantă a votat Constituția Republicii a II-a.
Constituția avea un caracter burghez conservator. Ea acorda puteri mari președintelui. În alegerile de
președinte al Republicii Franceze a reușit prințul Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul lui Napoleon I.
Temându-se ca nu cumva muncitorii să se răscoale din nou, burghezia căuta să aducă un guvern
„autoritar”, adică dictatorial. Ludovic Napoleon Bonaparte urmărea același țel. Ajutat de marii
bancheri și de un grup de ofițeri, la 2 decembrie 1852, Ludovic Napoleon s-a proclamat împărat, cu
numele de Napoleon al III-lea. Astfel, după patru ani de guvern republican – Republica a II-a – în
Franța s-a instaurat Imperiul al II-lea, condus de un membru al Dinastiei Bonaparte.
REVOLUŢIA DE LA 1848 ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

Deşi Revoluţia de la 1848 a izbucnit în Ţările Române cu ocazia izbucnirii revoluţiei în Europa, totuşi ea a avut si o serie
cauze proprii. Acestea pot fi împărţite în trei clase: cauze sociale, cauze naţionale şi cauze politice.

Cauzele sociale erau nemulţumirea faţă de existenţa privilegiilor boiereşti şi clerului, respectiv a celor trei naţiuni
privilegiate în Transilvania şi o altă cauză socială era nemulţumirea faţă de situaţia grea a ţăranilor: clăcaşi în Moldova şi
Ţara Românească şi iobagi în Transilvania. Aceştia nu aveau propriul lor pământ şi erau obligaţi prin lege să muncească
pe moşiile boierilor, respectiv ale nobililor. Dacă clăcaşii se puteau muta de pe o moşie pe alta, iobagii erau legaţi de
glie. Cauzele politice erau legate de nemulţumirile faţă de existenţa unor regimuri politice autoritare sau absolutiste
care nu respectau drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Cauzele naţionale erau în Moldova şi Ţara Românească
constituite de nemulţumirea faţă de protectoratul Rusiei care impusese un articol adiţional în  Regulamentele
Organice prin care se încălca grav autonomia celor două principate, iar în Transilvania era nemulţumirea românilor că
nu sunt egali în drepturi cu membrii celor trei naţiuni privilegiate. S-a pus şi problema unirii tuturor românilor sau
măcar a Moldovei cu Ţara Românească, dar condiţiile politice n-au permis realizarea ei.

Revoluţia de la 1848 în Moldova

În Moldova, la 27 martie 1848 s-a ţinut la Iaşi o adunare la care au participat circa 1000 de revoluţionari. Ei au ales un
comitet în frunte cu Vasile Alecsandri care să redacteze un program pentru a fi înaintat domnitorului spre aprobare.
Programul s-a numit „Petiţiunea-proclamaţiune” şi de teama Rusiei avea un caracter foarte moderat. Printre cereri se
numărau:

 respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti

 desfiinţarea cenzurii
 eliberarea deţinuţilor politici
 „grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni”
 Domnitorul Mihail Sturdza a respins programul şi i-a arestat pe revoluţionari, însă unii au reuşit să fugă în
străinătate.

Revoluţia de la 1848 în Ţara Românească

Revoluţia a izbucnit la Islaz pe 9 iunie 1848. Acolo s-a ţinut o mare adunare populară şi s-a adoptat programul numit
„Proclamaţia de la Islaz”. Acesta combina prevederile moderate cu unele foarte radicale. Se cereau:

 respectarea autonomiei depline a Ţării Româneşti

 alegerea unui domn pe 5 ani din toate stările sociale
 desfiinţarea privilegiilor şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii
 drepturi şi libertăţi cetăţeneşti depline
 emanciparea şi împoprietărirea clăcaşilor cu despăgubire

La 11 iunie a izbucnit revoluţia şi la Bucureşti şi domnitorul Gheorghe Bibescu a fost nevoit să aprobe programul
revoluţionar. Mai apoi, Gheorghe Bibescu a abdicat şi a plecat în Occident de frica Rusiei şi ţara a rămas să fie condusă
de un guvern revoluţionar compus din Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Nicolae Bălcescu, Ion C. Brătianu şi alţii.
Ei au luat măsuri precum desfiinţarea cenzurii şi libertatea tiparului, desfiinţarea rangurilor boiereşti, adoptarea
tricolorului ca drapel naţional, înfiinţarea unei comisii a proprietăţii care să determine condiţiile concrete ale
împoprietăririi, pregătirea alegerilor pentru o adunare constituantă.
Din păcate, după trei luni revoluţia a fost înăbuşită de trupele otomane care au invadat Ţara Românească la cererea
Rusiei.
 Revoluţia de la 1848 în Transilvania Revoluţia din Transilvania fost mult influenţată de revoluţia izbucnită în
Ungaria. Ungaria şi Transilvania erau provincii autonome ale Imperiului Habsburgic. Revoluţionarii din Ungaria
au cerut încă din martie 1848 unirea Ungariei cu Transilvania şi cu alte teritorii pentru a se reface Regatul
Ungariei Medievale. Ei doreau însă să facă din acesta un stat naţional maghiar în care să nu fie recunoscute
decât existenţa naţiunii maghiare, iar limba maghiară să fie singura limbă oficială. Românii din Transilvania au
salutat iniţial revoluţia maghiară pentru că ea ceruse drepturi şi libertăţi şi desfiinţarea iobăgiei, dar când au
aflat despre cerinţa unirii Transilvaniei cu Ungaria au reacţionat. Fruntaşii românilor au convocat o Mare
Adunare Naţională la Blaj la care au participat 40000 de oameni în zilele de 3-5 mai 1848. Acolo românii au
adoptat un program numit „Petiţiunea naţională”. Cerinţele erau:

respingerea unirii Transilvaniei cu Ungaria

 recunoaşterea naţiunii române ca naţiune egală în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania
 ocuparea funcţiilor publice din Transilvania şi de către români, proporţional cu numărul lor
 învăţământ în limba română de toate gradele
 desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire
 exprimarea credinţei românilor faţă de împărat

Românii şi-au ales pentru a-i conduce un Comitet Naţional Român din care făceau parte Simion Bărnuţiu şi Andrei
Şaguna. Programul a fost trimis spre aprobare împăratului şi Dietei de la Cluj, dar a fost respins. Mai mult, la 18 mai
Dieta a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar împăratul a aprobat acest vot.
În vara lui 1848 relaţiile româno-maghiare s-au tensionat mult, iar în septembrie 1848 românii au organizat o nouă
Adunare Naţională la Blaj. La ea au participat 60000 de oameni şi acolo s-a decis înarmarea românilor prin organizarea
a 15 legiuni cu ajutorul cărora să se preia conducerea Transilvaniei prin forţă. În circa o lună românii au reuşit să
îndepărteze autorităţile maghiare şi colaborând cu armata şi funcţionarii austrieci au preluat conducerea Transilvaniei.
Încurajaţi de acest succes românii au alcătuit un memoriu pe care l-au trimis împăratului în februarie 1849. Ei cereau
unirea tuturor teritoriilor locuite de români din Imperiul Habsburgic într-un stat naţional românesc al cărui conducător
să fie împăratul cu titlul de mare duce al românilor.Împăratul n-a acceptat cerinţa, dar prin constituţia dată în martie
1849 a restabilit autonomia Transilvaniei. Între timp în decembrie 1848 în Transilvania a pătruns o puternică armată
maghiară condusă de generalul Bem. În scurt timp ungurii au ocupat aproape întreaga Transilvanie. A rezistat doar
zona Munţilor Apuseni, unde moţii conduşiu de Avram Iancu au rezistat atacurilor maghiare. În teritoriile ocupate
ungurii au format „tribunale de sânge” care au condamnat la moarte mii de români şi saşi. Luptele dintre Avram Iancu şi
unguri au continuat până în vara lui 1849, deşi au existat mai multe încercări de reconciliere. Cea mai importantă
încercare a fost întreprinsă de Nicolar Bălcescu care a mers la conducătorul maghiar Layoş Kossouth şi s-a înţeles cu
acesta asupra unui document numit „Proiectul de pacificaţie de la Seghedin”. Prin acesta maghiarii se angajau ca în
cadrul Ungariei, unită cu Transilvania românii să primească unele drepturi naţionale.În schimb, Kossouth cerea să se
formeze o legiune românească şi aceasta să lupte alături de unguri împotriva austriecilor şi a ruşilor care îi
ajutau.Avram Iancu nu a acceptat propunerea, fiind conştient că ungurii sunt pe cale să piardă lupta, dar a acceptat să
rămână neutru în luptele care aveau să urmeze. La 13 august 1849 armata maghiară a capitulat la Şiria şi astfel
revoluţia s-a sfârşit.
 Revoluţia de la 1848 în Bucovina Şi în Bucovina, care era parte a Imperiului Habsburgic, a avut loc o Adunare
Naţională la Cernăuţi, la 20 mai 1848. Românii erau conduşi de Eudoxiu Hurmuzaki, care în iunie 1848 a sintetizat
cererile revoluţionarilor în programul „Petiţia ţării”. El cerea autonomia Bucovinei în Imperiul Habsburgic, oficializarea
limbii române, autonomia Bisericii Ortodoxe, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.

Revoluţia de la 1848 în Banat Banatul făcea parte şi el din Imperiul Habsburgic. La 15 iunie 1848 românii au
organizat o Adunare Naţională la Lugoj la care au venit 15000 de oameni.Ei au adoptat un program numit „Petiţia
neamului românesc din Banat şi Ungaria” în care cereau autonomia Banatului, oficializarea limbii române, drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti şi înarmarea poporului.
Concluzii Revoluţia  de la 1848 a fost înfrântă în toate provinciile româneşti și foarte puţine dintre cerinţele
revoluţionarilor au fost obţinute atunci (desfiinţarea iobăgiei în Transilvania şi Banat şi autonomia Bucovinei). Cu toate
acestea, revoluţia a fost foarte importantă fiindcă prin cooperarea revoluţionarilor români din mai multe provincii s-a
întârit conştiinţa naţională.Totodată, din cerinţele înscrise în toate programele s-au degajat unele comune care au
format un adevărat program de acţiune pentru viitor ce va fi pus în practică în mod treptat.