Manea Dragos-Cristian

Revoluția Română din 1848

Revoluția română, parte integrantă a revoluțiilor europene, a fost expresia

transformărilor care se produceau în societatea românească la jumătatea
secolului al XIX-Iea, iar cauzele revoluției au fost multiple.
Astfel, pe plan național exista o stare de nemulțumire determinată de mai
mulți factori: știrbirea autonomiei, ca urmare a amestecului tot mai pronunțat al
Rusiei în Moldova și Țara Românească, stăpânirea habsburgică în Transilvania,
Banat și Bucovina și a celei țariste în Basarabia, acțiunea Ungariei, de includere
în granițele sale a Transilvaniei si a Banatului (prevăzută în programul
revoluționar de la Pesta, din 15 martie 1848), fapt ce determina nerespectarea
drepturilor politice naționale și confesionale ale românilor. Din punct de vedere
social, categorii diverse îsi exprimau nemulțumirea: burghezia intelectualitatea
si boierimea liberală doreau înlăturarea rânduielilor învechite, țărănimea
revendica pământ, negustorii, mestesugarii si liber-profesioniștii cereau o
legislație modernă, clerul solicita recunoașterea Bisericii ortodoxe în teritoriile
românești stăpânite de habsburgi. Pe plan economic se mențineau slaba putere
de cumpărare a populației, lipsa căilor de comunicație și a mijloacelor de
transport moderne, slaba dezvoltare a pieței interne. În domeniul politic, cauzele
erau de ordin extern și intern: amestecul Rusiei (putere protectoare) în
problemele de guvernare din Țara Românească si Moldova, instaurarea unui
regim regulamentar autoritar (îndeosebi în Moldova), lipsa drepturilor si a
libertăților politice. În acest context s-a afirmat o nouă elită politică și culturală,
reprezentată de Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Avram Iancu, Mihail
Kogălniceanu, Eftimie Murgu, Simion Bărnuțiu, Ion Heliade Rădulescu,
Eudoxiu Hurmuzakl și așa mai departe.
Revoluția în Țările Române a avut câteva trăsături comune: unitatea
programatică, exprimată în documentele adoptate (reforma agrară, libertăți și
drepturi cetățenești, guvernarea pe baze democratice, libertate națională);
caracterul plebiscitar al programelor revoluționare adoptate la Blaj (3-5 mai
1848), Islaz (9 iunie 1848) și Lugoj (15 iunie 1848); conlucrarea și legătura
dintre revoluționarii din teritoriile românești; înfrângerea revoluției prin
intervenția externă rusă, otomană și habsburgică.
Revoluţia din Moldova

Pe 27 martie 1848, la hotelul „Petersburg” din Iaşi are loc adunarea

revoluţionarilor. Se creează un Comitet condus de V. Alecsandri care redactează
programul „Petiţia Proclamaţie”. Documentul cuprindea 35 de articole şi avea
caracter moderat. Cuprindea: alegerea unei noi adunări obşteşti, formarea unei
gărzi civice, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor. Domnul Mihail Sturdza, care avea
o orietare pro-rusă, arestează o parte din revoluţionari, alţii reuşind să fugă, iar
mişcarea revoluţionară este înfrântă. Cei mai importanţi revoluţionari moldoveni
au fost: V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, Al. I. Cuza.

Revoluţia din Ţara Românească

În Ţara Românească, pe 9 iunie 1848, are loc la Islaz o adunare la care se

citeşte „Proclamaţia”. Aceasta constituie programul revoluţiei, are 22 de
prevederi, dintre care: independenţa administrativă şi legislativă, drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor prin
despăgubire, emanciparea evreilor şi a ţiganilor, adoptarea unei constituţii,
autonomia statului şi abolirea protectoratului rus. La Bucureşti, domnitorul
Gheorghe Bibescu este de acord cu revendicările, abdică, iar puterea este
preluată de un guvern provizoriu. Din guvern făceau parte personalităţi
revoluţionare, precum: N. Bălcescu, C. A. Rosetti, I. C. Brătianu, Ion Heliade
Rădulescu, Christian Tell. Pentru rezolvarea problemei agrare este înfiinţată
Comisia proprietăţii. Guvernul provizoriu adoptă mai multe măsuri, printre care:
tricolorul ca steag naţional, desfiinţează rangurile boiereşti, face propagandă
revoluţionară în rândul populaţiei. Imperiul Otoman intervine pentru înăbuşirea
revoluţiei, mai întâi pe cale diplomatică – când guvernul este înlocuit cu o
locotenenţă domnească, iar apoi pe cale armată, Fuad Efendi ocupând
Bucureştiul. Pe 13 septembrie au loc confruntări între armatele turceşti şi un
detaşament de pompieri, condus de căpitanul Pavel Zăgănescu. Revoluţia este
înfrântă.

2|Page
Revoluţia din Transilvania

Pe 3/5 mai 1848 are loc Marea Adunare Naţională de la Blaj organizată de
Simion Bărnuţiu, George Bariţiu, Avram Iancu, Andrei Şaguna. Este elaborat
programul „Petiţia Naţională”, cu următoarele prevederi: independenţa naţiunii
române, respectarea drepturilor sale politice, autonomia celor două biserici
româneşti, administraţie şi învăţământ în limba română, desfiinţarea iobăgiei
fără nicio despăgubire.
În Transilvania, Comitetul Naţional Român a convocat o nouă adunare la
Blaj,3/15 12/25 septembrie1848. Românii, in numar de 20.000 majoritatea
ţărani, erau înarmaţi cu lănci şi furci, unii chiar cu puşti. Avram Iancu, Axente
Sever şi Iovian Brad, conducătorii, au organizat pe participanţi milităreşte. S-a
aprobat o nouă revoluţie, in care se protesta contra „uniunii” Transilvaniei cu
Ungaria, se cerea alegerea unei diete şi a unui guvern provizoriu compuse şi din
români, proporţional cu numărul lor şi încetarea presiunii exercitate asupra
ţăranilor pentru executarea muncilor agricole in favoarea nobilimii. În octombrie
a inceput lupta înarmată pentru îndepartarea administraţiei maghiare din
Transilvania. Legiunile româneşti , în număr de 15 şi comandate de câte un
prefect şi un viceprefect, au înfrânt gărzile naţionale maghiare sprijinite şi
influenţate de nobilimea transilvăneana. În ţinuturile româneşti eliberate s-a
organizat o administraţie românească. Guvernul ţării era constituit de Comitetul
Naţional Român din Sibiu. La îndemnul lui N. Bălcescu, la sfarşitul lui
decembrie al aceluiaşi an, s-a propus, intr-o adunare la Sibiu, crearea unui
principat român din toate ţinuturile româneşti din Imperiul Habsburgic, inclusiv
Bucovina.

Au existat in total şapte programe ale Revoluţiei române de la 1848 si

cuprind, în principal, revendicări privitoare la ţărănime. Astfel de revendicări
sunt formulate uneori diferit, alteori asemănător, de la program, la program,
vizând ori nu, cele două laturi:
a) emanciparea ţărănimii de obligaţiile feudale (claca, robota) făcându-1 pe ţăran
om liber din punct de vedere juridic, de a nu mai fi prestat obligatoriu şi gratuit
muncă la proprietari

3|Page
b) împroprietărirea cu pământ, pentru ca într-adevăr, ţăranul să fi devenit liber şi
din punct de vedere economic, adică, o reală şi deplină emancipare.
Funcţie de formulările privind cele două aspecte (emancipare -
împroprietărire) programele au căpătat un caracter moderat sau radical, care au
pus amprenta pe însăşi desfăşurarea evenimentelor revoluţiei.
Iată, în ordine cronologică, conţinutul celor şapte programe cu privire la
revendicările ţărănimii:
1. Petiţia – proclamaţie - adoptată de către Adunarea de la Iaşi
(Moldova) din 27 martie 1848, cuprinzătoare a 35 de puncte, redactată
de Vasile Alecsandri
2. Petiţiunea – naţională - Privitor la ţărănime, punctul 3 al Petiţiunii
naţionale de la Blaj se referă la "Naţiunea română ajungând la
conştiinţa drepturilor sale, cere fără întârziere desfiinţarea de iobăgie,
fără nici o despăgubire din partea ţăranilor iobagi, atât la comitate, cât
şi în districte, scaune sau graniţe militare şi desfiinţarea dijmelor."
Referiri revendicative concrete, care au atras la luptă masa ţărănimii şi
au impus acţiunii revoluţiei un caracter mai mult decât radical.
3. "Pricipiile noastre pentru reformarea patriei" - În cuprinsul celor 6
puncte, problema ţărănească îşi găsea completa şi reala rezolvare. Iată,
formularea chiar a primului punct: "Desfiinţarea boierescului (adică
clăcăşia) şi a orice alte dări ale locuitorilor săteni către proprietari;
punctul doi, "ridicarea beilicurilor (dijma în oi plătită Porţii Otomane),
a lucrului şoselelor şi a tuturor împovărărilor rară plată, către
stăpânire"; iar punctul trei, "Împroprietărirea locuitorilor săteni, fără
nici o răscumpărare din partea lor". Un astfel de program chiar dacă s-
a numit numai un simplu "Legământ" şi nu a avut caracter oficial,
reprezintă într-adevăr, dorinţa ţărănimii aservite pentru o reală
emancipare.
4. Al IV-lea program al Revoluţiei Române de la 1848 - 12 dorinţe
printre care se aflau,"desfiinţarea clăcii şi a dijmei"
5. Proclamaţiunea revoluţionară din Ţara Românească (Muntenia) -
Punctul 13 (poate fatidic - hotărât de soartă) se referea în mod expres
la ''Emanciparea clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire".
Formularea iniţială făcută de Bălcescu era " ... împroprietărirea fără
despăgubire din partea ţăranilor ... ", dar intervenţia moderată a lui Ion
Heliade Rădulescu, schimbând-o în "împroprietărire prin despăgubire",
ceea ce i-a diminuat caracterul radical, de început. Din îndemnul lui
Nicolae Bălcescu, care nu a fost prezent la Adunarea de la Islaz, a fost

4|Page
 constituită, la 21 iulie 1848, Comisia Proprietăţii, al cărei
vicepreşedinte era marele agronom-democratbăcăuan, Ion Ionescu de
la Brad. Cele opt şedinţe ale Comisiei Proprietăţii, formată din câte 5
reprezentanţi ai ţăranilor clăcaşi şi cinci reprezentanţi ai marilor
proprietari agricoli din partea fiecărui judeţ s-au pierdut în discutii
sterile, nesemnificative, iar la 31 august 1848, Comisia s-a
autodizolvat fără să-i fi dat viaţă punctului 13 din Proclamaţia de la
Islaz. După infrângerea Revoluţiei române de la 1848, Nicolae
Bălcescu afirma că, după părerea sa, ar fi rezumat intregul program al
revoluţiei de la 1848, la prevederile punctului 13. Dacă problema
ţărănească ar fi fost rezolvată prin emanciparea de clăcăşie-robotă şi
împroprietărirea cu pământ, fără despăgubire din partea ţăranilor, una
din fundamentalele sarcini ale revoluţiei de-acum 150 de ani, ar fi fost
infăptuită şi şansele reuşitei pe ansamblu ale revoluţiei de la 1848
puteau fi altele.
6. Al VI-lea program al Revoluţiei Române de la 1848 - Printre alte
revendicări s-au consemnat şi cele privitoare la ţărănime –
emanciparea.
7. "Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova" - Printre desfiinţarea
privilegiilor feudale sunt amintite şi cele referitoare la raporturile
proprietari-ţărani.

În concluzie, problema ţărănească, a constituit la 1848 unul din

obiectivele majore al Revoluţiei române, deziderat înfăptuit de Al. 1. Cuza, în
1864, de regele Ferdinand 1 şi Ionel Brătianu, în 1921, deteriorat de comunism
prin acţiunea nesăbuită de colectivizare forţată a agriculturii (1949 - 1989) şi în
curs de reparaţie sub actuala guvernare cu toate dificultăţile inerente.

Revoluţia Română din 1848-1849 a urmărit unirea Moldovei şi Ţării

Româneşti într-un stat independent, recunoaşterea naţiunii române din
Transilvania, mai apoi unirea tuturor ţinuturilor româneşti din Imperiul
Habsburgic într-un principat autonom şi însăşi desăvârşirea statului unitar
român. Pe plan intern, revoluţia a dat o grea lovitură feudalismului, iar pe plan
internaţional a pus în faţa Europei problema românească, a demonstrat cercurilor
democratice din întreaga Europă necesitatea de a da tot sprijinul pentru
constituirea unui stat modern si unitar românesc. Unirea Principatelor s-a impus
pe primul plan în cursul deceniului următor revoluţiei ca obiectiv dominant al
naţiunii. În istoria generala, Revoluţia Română a constituit punctul cel mai

5|Page
înaintat spre răsărit al Revoluţiei europene din 1848, a cărei parte a fost. Această
revoluţie săpată nemuritor in memoria naţiunii, insufleţeşte prin exemplul ei,
până în zilele noastre, spiritul revoluţionar şi patriotic al românilor.
Surse:
- Manual Istorie Clasa a X-a
- www.istoria.md
- istoriiregasite.wordpress.com
- www.cimec.ro

6|Page