28 iunie 1914. O zi de vară obişnuită în Europa.

Pentru capitala Bosniei era însă o zi

specială. Arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul coroanei Imperiului Austro-Ungar,
urma să viziteze oraşul. Bătrânul împărat Franz Joseph nu mai putea să participe la
manevrele planificate în Bosnia Herţegovina, aşa că l-a trimis pe moştenitor, mai ales că
situaţia politică din zonă era destul de tensionată. După victoria Serbiei din războaiele
balcanice (1912-1913), mişcarea naţională sârbă s-a intensificat, dorind eliberarea
conaţionalilor slavi de sub ocupaţia austro-ungară.

Moştenitorul tronului habsburgic

Franz Ferdinand von Habsburg era o figură aparte a familiei imperiale, fiind
nepotul lui Franz Joseph. După moartea prinţului Rudolf, succesiunea a revenit
tatălui său Karl Ludwig, fratele împăratului. Nimeni nu se gândea că iubitorul de viaţă
uşoară poate moşteni tronul, mai ales că, la 26 de ani, după o călătorie în jurul lumii,
a fost diagnosticat cu tuberculoză. S-a dus la tratament în Egipt, unde se găsea şi în
1896, când i s-a comunicat vestea morţii tatălui său.Când a sosit momentul ca
moştenitorul să se căsătorească, surpriza împăratului şi a familiei a fost mare. În loc
să aleagă o logodnică pe măsură, a anunţat că o doreşte şi iubeşte pe contesa
Sofia, doamnă de onoare a arhiducesei Isabela din Bratislava (care, de fapt, spera
că vlăstarul imperial o va alege pe una dintre fiicele sale). Fiindcă nu a renunţat la
iubirea vieţii sale, a fost pus să jure, la 8 aprilie 1900, la Hofburg, că planificata sa
căsătorie va fi una morganatică, ceea ce însemna că nu era recunoscută de familia
regală, iar copiii rezultaţi din aceasta nu puteau fi moştenitori ai tronului. După trei
zile Franz Ferdinand şi tânăra de 23 de ani, Sofia, s-au căsătorit. La ceremonie nu a
participat nimeni din familia regală, iar împăratul le-a trimis doar o telegramă rece,
prin care comunica faptul că îi acordă Sofiei titlul de ducesă de Hohenberg.După ce
au revenit din luna de miere, tinerii căsătoriţi nu au avut o viaţă prea uşoară. Sofiei i
se aducea aminte, permanent şi prin diferite mijloace, că nu are rangul potrivit unei
soţii de viitor împărat. În aceste condiţii, vizita în Bosnia părea o binevenită scăpare.
Atentatorii pregătesc complotul
Romantica poveste de dragoste nu avea nicio semnificaţie pentru trei tineri
sârbi, Gavrilo Princip, Trifka Grabez şi Nedjalko Cabrinovici, care depuseseră un
jurământ solemn să îl asasineze pe Franz Ferdinand. Data aleasă avea o
semnificaţie aparte pentru sârbi. La 28 iunie 1389, cneazul Lazăr a murit în lupta de
la Kossovopolje (Câmpia Mierlei), înfruntându-i pe otomanii lui Murad I. Era o tristă
comemorare de ziua sfântului Vit (Vidovdan), dar şi o amintire a faptei lui Milos
Obilici, care a pătruns în tabăra turcă şi l-a ucis pe conducătorul turc.

De îndată ce în presă a apărut comunicatul cu privire la participarea lui Franz

Ferdinand la manevrele militare din Bosnia, la Belgrad cei trei tineri au început să se
pregătească. Sperau că un atentat de asemenea calibru va avea urmări politice
semnificative. Din păcate, au avut dreptate. După ce s-au pregătit în tabăra militară
de la Topcider, unde au tras cu pistolul, au aruncat bombe şi grenade, cei trei s-au
întors la Belgrad pentru ultimele pregătiri. Cu sprijinul organizaţiei teroriste din care
făceau parte au trecut graniţa, mai ales că mulţi dintre grăniceri erau de partea lor.
Autorităţile sârbe, care ştiau ce se pregăteşte, dăduseră ordin să fie opriţi, dar nu
erau conştienţi de numărul mare de susţinători din rândul soldaţilor şi ofiţerilor.

Au ajuns apoi la Sarajevo, aşteptând ziua în care urmau să-şi pună planul în
aplicare. Se temeau că vor trebui să îl schimbe, deoarece regele Petru abdicase,
fiind înlocuit de fiul său, Alexandru. De la Belgrad nu au venit însă instrucţiuni noi.
Pe lângă cei trei tineri, alţi patru oameni îl aşteptau pe arhiduce. Unul dintre ei trebuia
să aibă succes dacă ceilalţi eşuau.

Cum este ucis arhiducele

În ziua de 28 iunie, atentatorii s-au întâlnit pentru ultima oară într-o cofetărie,
discutând detaliile finale. Şi-au luat apoi locurile pe cheiul Apel, pe unde alaiul urma
să treacă de două ori. Dacă ratau o dată, puteau să mai încerce.
 Arhiducele era sigur că nimic rău nu se putea întâmpla, chiar dacă autorităţile
vieneze fuseseră avertizate de existenţa unui complot. Cu o seară înainte, el s-a
plimbat pe străzile din capitala bosniacă, iar cei care l-au recunoscut l-au salutat cu
multă căldură. La cina care a urmat în staţiunea Ilidz, din apropiere de Sarajevo, i s-a
sugerat din nou arhiducelui să îşi contramandeze vizita la Sarajevo. Acesta a refuzat,
pentru ca nu cumva supuşii săi slavi să vadă în aceasta un semn de laşitate. Alţi
mebri ai suitei sale erau de aceeași părere.

28 iunie se anunţa a fi o zi frumoasă de vară, cu cer senin. De dimineaţă,

arhiducele şi soţia sa au asistat la liturghie, apoi s-au îmbarcat în tren pornind spre
Sarajevo. Amândoi erau bine dispuşi, Franz Ferdinand arătând elegant în uniforma
sa de paradă. La gară au fost primiţi de o gardă de onoare, după care s-au urcat în
automobilul cu care urmau să se deplaseze. Era al treilea automobil din coloană, în
primul fiind agenţi de securitate împreună cu prefectul poliţiei şi alţi trei ofiţeri de
poliţie. În a doua era primarul oraşului Sarajevo împreună cu şeful poliţiei. Celelalte
maşini erau ocupate de suita arhiducelui, iar o maşină era de rezervă.

Salve de tun răsunau pe străzile oraşului în acea zi de vară. O lună mai târziu,
salvele de tun nu mai erau de paradă, ci aveau menirea de a ucide. Strigăte se
auzeau pe străzile oraşului. Peste o lună, strigătele vor veni de la soldaţii trimişi pe
front şi loviţi nemilos de gloanţe sau şrapnele. Steagurile austriece fluturau
ceremonios. Peste o lună îi vor conduce pe soldaţii imperiului la moarte, iar alte
steaguri li se vor alătura.

Coloana se deplasa mai încet decât era planificat, arhiducele vrând să guste
din plin aceste momente. După ce au trecut prin dreptul cazărmii, au ajuns la şcoala
de fete. Doi atentatori se găseau aici, având bombele pregătite. Fără explicaţie, nu
le-au folosit. Văzând acest lucru, un altul a tras cu pistolul, iar la zece şi zece minute,
al patrulea a aruncat cu o grenadă, care însă nu a explodat pe moment. Şoferul a
văzut-o, a luat-o de pe capotă şi a aruncat-o. Atentatorii erau alţi patru naţionalişti
trimişi pe lângă Gavrilo Princip şi ai lui.

Arhiducele nu a păţit nimic, soţia sa fiind doar uşor zgâriată la gât. Şi alţi mebri
ai suitei şi pietoni suferiseră doar răni uşoare. Imediat după explozie, maşina
arhiducelui a ajuns la primărie şi, după o scurtă ceremonie de primire, Franz
Ferdinand i-a salutat în limba sârbă pe participanţi. Au început apoi discuţiile despre
ce urma să facă moştenitorul. Unii erau de părere că restul vizitei trebuie
contramandat, pentru siguranţa arhiducelui. Unii erau împotrivă, arătând că siguranţa
arhiducelui nu era afectată. Cel care a luat decizia finală a fost însuşi Franz
Ferdinand. El a hotărât că, după o vizită la spitalul unde fusese dus un aghiotant
rănit, vor participa la deschiderea muzeului şi apoi vor lua prânzul. În niciun caz nu
vor pleca în grabă. Se părea că arhiducele nu voia să ţină seama de faptul că
măsurile de securitate nu erau strălucite.

La unsprezece fără un sfert, arhiducele şi soţia sa au părăsit clădirea primăriei,

urcând din nou în automobile. Coloana a trecut din nou pe cheiul Apel, dar şoferul,
care nu fusese anunţat de schimbarea de traseu, nu a făcut stânga spre spital, ci
dreapta. Ajuns în dreptul unui depozit de vinuri, a început să schimbe direcţia. În acel
moment, din mulţime a apărut un tânăr de statură mijlocie, cu părul lung, care a tras
din plin mai multe focuri de armă. Era studentul Gavrilo Princip.
Contele Franz von Harrach, care stătea pe scara de partea cealaltă a maşinii, a
încercat să oprească cu o batistă şuvoiul de sânge care se scurgea din gura
arhiducelui. În stare de conştienţă, acesta a strigat numele soţiei sale. Contele
Harrach nu şi-a închipuit că Sofia se prăbuşise moartă, credea că doar a leşinat de
spaimă. Când au ajuns la reşedinţa guvernatorului, trupurile celor doi au fost duse
înăuntru. Medicul chemat de urgenţă a constatat că nu se mai putea face nimic.
Ambii erau morţi. Arhiducele fusese omorât de un singur glonte care, după ce a
secţionat o arteră, s-a oprit în coloana vertebrală. Hemoragia sa şi a soţiei sale
fusese accentuată de drumul rapid cu automobilul, pe un drum pavat, nu drept.
Complotiştii sunt prinşi
După împuşcături, Gavrilo Princip a fost imediat imobilizat. A încercat să se
sinucidă, spărgând fiola cu cianură pe care o avea pregătită, numai că otrava se
descompusese între timp şi nu a avut alt efect decât nişte dureri de stomac
groaznice. Şi ceilalţi atentatori au fost prinşi. Leo Peffer, judecător la tribunalul
regional, s-a ocupat de interogarea lui Princip.

Procesul atentatorilor a început la 12 octombrie şi a durat până pe 28 octombrie. Cei

judecaţi se considerau luptători pentru cauza slavă şi credeau că gestul lor nu este o
crimă, ci un act de justiţie. Deoarece tinerii până la 20 de ani nu puteau fi condamnaţi
la moarte, potrivit legii, Princip a primit 20 de ani de închisoare. Condiţiile de detenţie
au fost deosebit de dure. El a fost încarcerat la Terezin, cu hrană puţină, în frig,
permanent în cătuşe. Din această cauză s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă şi a
încetat din viaţă la 28 aprilie 1918. Trupul său a fost îngropat în secret, în aceeaşi
noapte, în cimitirul local. În 1920, rămăşiţele pământeşti ale lui Princip au fost
deshumate şi transportate la Sarajevo, unde au fost îngropate în comun cu ale altor
tovarăşi de luptă.
În cealaltă tabără, vestea dublului asasinat nu a produs o suferinţă prea mare.
Împăratul Franz Joseph se afla în acel moment la tratament în localitatea Bad Ischl
şi, când aghiotantul i-a adus telegrama care vestea tristul eveniment, a spus doar că
Providenţa a făcut ordinea pe care el nu reuşise să o facă. Nici la Budapesta,
cealaltă capitală a Imperiului Austro-Ungar, vestea nu a întristat prea mult, ba
dimpotrivă. Franz Ferdinand era cunoscut ca fiind antimaghiar, având planuri de
federalizare pe baze mai largi, care ar fi dus la pierderea privilegiilor ungurilor.