De o perioadă activez într-o asociaţie discretă, sau care se proclamă aşa.

Într-o bună seară, la o

agapă, o rubedenie de-a mea, inginer şi IT-ist pe deasupra, mi-a aruncat într-o doară, pe deasupra
paharelor cu vin pe al căror conţinut le rostogoleam spre esofag: ”Coane, am un amic, profesor de
chimie, tac-su a fost ceva pe lângă Ion Antonescu. A lăsat nişte nişte hârţoage, poate bagi un nas în
ele.”

Peste două zile, mă cocoţam pe motorul de mare putere al frăţiorului respectiv şi porneam într-un fel
de misiune arheologică de apartament.

Pisici, câini, decoraţii

Profesorul Mircea Gallin stă într-un mic apartament lângă Bucur Obor. Are doi câini şi mai multe
pisici, iubeşte animalele. Mai întâi, după ce m-a instalat pe o canapea şi am fost înconjurat
instantaneu de feline. În timp ce mângâiam pisicile, domnul Gallin a venit cu o cafea şi mai multe
cutii, pline cu decoraţii: ”Vreau să vă uitaţi puţin şi la astea, aveam de trei ori pe atâtea, dar le-a
aruncat tata, de frică, înainte să-l aresteze comuniştii!”. Printre o multitudine de ordine ”Virtutea
Militară”, ”Steaua României” şi ”Coroana României”, de diverse clase, am văzut şi un ”Military Cross”
britanic din Primul Război Mondial, care se acorda destul de rar unor străini.

În timp ce o mâţă mi se cocoţase în cap, Mircea Gallin mi-a adus un geamantan gri: ”Astea au rămas
de la tata, voia să le publice, dar, pe vremea comuniştilor nu a putut! ţi le dau să le studiezi acasă!”.
Geamantanul conţinea câteva zeci de manuscrise inedite, privitoare la viaţa colonelului Radu Gallin.
Le-am luat şi aşa am putut să refac un destin spectaculos, ca un roman de aventuri.

Avantajul germanei

Radu ştefan Gallin s-a născut la Cernăuţi, pe 23 iunie 1894. Tatăl său lucra la consulatul României de
acolo, Bucovina fiind, atunci, parte a Imperiului Austro-Ungar. Cum la Cernăuţi era un creuzet multi-
etnic, româno-germano-evreo-polonezo-ucraininean, limba de comunicare între comunităţi era cea
oficială, germana. Viitorul colonel a învăţat-o încă de copil, ca pe o a doua limbă maternă. În 1914, a
fost implicat în mişcarea naţională românească din Bucovina şi a trebuit să se refugieze, de teama
unei arestări, în România mică. Aici, s-a înscris la şcoala de Ofiţeri de artilerie din Bucureşti, aşa că
primul război mondial, în 1916, l-a prins proaspăt sublocotenent. M-am uitat la Crucea
Comemorativă pe care au primit-o veteranii marelui război şi Radu Gallin avea pe ea toate baretele
posibile, de la ”Ardeal” până la ”Budapesta”, semn că a luat parte la totalitatea luptelor în care a fost
implicată armata română. Demobilizat, şi-a dat doctoratul în drept şi a fost o perioadă judecător
militar şi comisar regal în Bucovina, perioadă în care a fost implicat în mai multe procese celebre ale
epocii. Mai târziu, după ce a făcut şi şcoala Superioară de Război, în 1933, a optat pentru o carieră de
ofiţer de stat major. În timpul şcolii l-a avut drept profesor pe Ion Antonescu, care a constatat că
studentul său ştie germana la perfecţie. Urma o carieră militară relativ obişnuită, se plimbase prin
diferite garnizoane şi, la sfârşitul lui 1940 era locotenent-colonel şi comandant al unui poligon de
tragere pentru artilerie. Atunci s-a întâmplat un eveniment care i-a schimbat viaţa, Antonescu şi-a
adus aminte de el. A intrat într-o lume plină de intrigi, spioni, orgolii şi coterii politice.

Maniacul Hitler

Ministrul de război, generalul Constantin Pantazi, l-a chemat în biroul său şi i-a spus sec că e detaşat
ca director la cabinetul Preşedenţiei Consiliului de Miniştrii şi că va fi utilizat drept interpretul de
limbă germană al lui Ion Antonescu. Când Gallin a încercat să spună că e mai comod la poligon,
generalul i-a replicat sec că e un ordin. Proaspătul director a nimeri la Palatul Victoria fix în ajunul
rebeliunii legionare. În timp ce băieţii lui Horia Sima făceau tărăboi pe străzi şi legionarii ocupaseră
mai multe clădiri strategice din Bucureşti, Radu Gallin şi-a dat seama că sediul guvernului este foarte
slab apărat. În plin haos, din iniţiativă proprie, a chemat un regiment de obuziere care a luat poziţie
în Piaţa Victoriei şi astfel a prevenit să dea năvală legionarii în palat. Aşa a căpătat încrederea încă
generalului Antonescu, care l-a înaintat colonel.

În iunie 1941, a însoţit, ca translator, o delegaţie românească la Hitler. Ion şi Mihai Antonescu au fost
primiţi de Hitler, Goering şi ministrul de externe Ribbentrop, care au organizat şi un dineu în cinstea
lor. Radu Gallin, în memoriile sale aflate în posesia mea, îşi aminteşte şi meniul: ”consome de broască
ţestoasă, spinare de căprioară şi, ca o atenţie pentru oaspeţii români, icre negre de la noi şi vin de
Cotnari”. În timpul acestui dineu, ca şi la discuţiile de după, colonelul român a avut un declic, care l-a
făcut să se îndoiască de faptul că România e pe o cale bună. şi-a dat seama că Hitler e dezaxat: ”În
pauzele de discuţie, el stătea drept ca o prăjină pe scaun, nemişcat şi brusc, arunca, mai bine zis
proiecta cu toată energia şi vehemenţa degetele unei mâini între degetele celeilalte,cu dexteritatea
unui vechi şi exersat tic nevrotic. Am putut urmări şi privirea sa anormal de pătrunzătoare, mişcările
bruşte, sacadate, modul său arogant de comportare prin care-şi deprecia voit interlocutorii şi mi-am
dat seama că e dereglat suflteşte şi mental.” Când a trebuit să traducă lui Antonescu şi planurile
fanteziste ale fuhrer-ului de a cuceri rapid tot URSS şi India, a tras concluzia că are de-a face cu un
nebun.

Joc triplu

Întors la Bucureşti, a intrat relativ repede în conflict cu ambasadorul german Manfred von Killinger,
care avea pretenţii economice exagerate şi Andreas Schimdt, şeful Grupului Etnic German, care avea
pretenţia să transforme nemţii din România într-un fel de ”stat în stat”. După ce l-a taxat drept
”porc” pe ultimul, într-o dispută verbală, Antonescu, la presiunile nemţilor, l-a trimis pe front la
comanda Regimentului 53 artilerie aflat în Crimeea, la începutul lui 1942. Văzând că ”în teren”
realitatea nu e nici pe departe roză, a luat decizia să acţioneze pentru o schimbare de direcţie. Cum
Antonescu nu era mulţumit de noul său director de cabinet şi considera că Gallin şi-a ispăşit
pedeapsa de a-l fi insultat pe neamţ, l-a rechemat la Palatul Victoria, pe aceeaşi funcţie după 10 luni.
Colonelul, de data asta, a încercat să ia legătura, prin ţărănistul Virgiliu Solomon, cu partidele
democratice, cu comuniştii prin nişte amici evrei din Bucovina şi cu regele Mihai prin Alice Sturdza, o
prinţesă cu aer de Mata Hari care se afla în largul ei atât la Palatul Regal, cât şi în anturajul lui
Antonescu. În acest fel, sinteze secrete dar reale, despre situaţia politică, cea de pe front şi cea
externă, destinate strict mareşalului, ajungeau la toată opoziţia. A încercat să îl determine pe
ezitantul Mihai Antonescu, care negocia o pace separată cu aliaţii, să dinamizeze tratativele, ba chiar
s-a oferit să meargă ataşat militar la Lisabona, pentru a deschide un nou canal de comunicare cu
anglo-americanii. Pe 4 august 1944 a aflat că Ion şi Mihai Antonescu vor pleca la Berlin, să se vadă cu
Hitler. Bănuia că dictatorul german le va cere celor doi să reziste până la capăt. Prin Alice Sturdza a
luat legătura cu Regele Mihai şi s-au pus de acord să încerce să-l determine pe mareşal să ceară pace
separată, în acelaşi timp luându-se măsuri militare să se prevină o invazie nemţească. În scopul ăsta,
a mers cu regele pe 6 august, de dimineaţă, la Snagov, de unde mareşalul urma să plece la aeroport.
Radu Gallin a notat cum Antonescu nici n-a vrut să audă, ba chiar l-a insultat pe Rege: ”Ce-i cu
dumneata aici?! Nu-i treaba ta! Să vii când o să te chem eu!”. În urma prezenţei sale la Snagov, Radu
Gallin a fost sfătuit de către Mihai Antonescu să-şi ia un ”concediu” de două luni, aşa că a ratat actul
de la 23 august 1944, despre pregătirea căruia ştia.

Sioniştii, ţărăniştii…

După 1944, colonelul Radu Gallin a fost şi pe frontul de vest, după care, la fel ca şi mulţi ofiţeri din
armata regală, a fost pensionat înainte de termen. Spera să nu i se întâmple nimic grav, fiindcă
ajutase în Bucovina şi comunişti, scăpase unii evrei de deportare în Transnistria şi se cunoştea cu
influentul Emil Bodnăraş şi el bucovinean, fost artilerist şi fost coleg la şcoala Specială de Artilerie. În
1952, însă a fost arestat şi ţinut fără condamnare vreme de doi ani. A fost bătut crunt, securiştii
încercând să-l facă să-i toarne pe politicienii din partidele istorice care aveau relaţii cu Antonescu.
Deasemenea, s-a încercat o lipire a sa de ”lotul sioniştilor”, anchetatorii încercând să forţeze acuza că
unii lideri evrei precum A.L. Zissu întreţineau relaţii de afaceri cu mareşalul. Eliberat după multiple
torturi, a fost deportat, vreme de trei ani, în satul Frumuşiţa, dintre Brăila şi Galaţi, unde a avut
domiciliu obligatoriu. Ca o completare a faţetelor personajului Radu Gallin, din dosarul său de
Securitate, pe care l-am studiat, rezultă şi că a fost francmason (asta da,veste, masonofobul Ion
Antonescu a avut un director de cabinet ”frate”). Colonelul a murit de inimă în 1977, după ce ani în
şir a încercat prin tot felul de memorii, adresate autorităţilor comuniste, să-şi facă cunoscut rolul în
debarcarea lui Ion Antonescu.

Proto-daciștii pot fi găsiți încă din secolul XIX. Cum ”Școala ardeleană” făcea exces de latinism și
latinitate pentru a se opune maghiarizării, a apărut o contra-reacție, vizibilă în general la românii de
rit creștin-ortodox. De ce la ei? Fiindcă, românii greco-catolici, mizând pe legătura lor cu Roma,
clamau foarte tare legătura noastră cu latinitatea, ba chiar inventau cuvinte, latinizându-le forțat. În
sensul ăsta, trebuie să amintescă faptul că doctorul în drept, de tristă amintire, Petru Groza se
considera dac (era și din zona Hunedoarei), George Coșbuc (fiu de preot greco-catolic, dar excedat de
latinism) a scris poezia ”Pierirea dacilor”, ba chiar și Mihai Eminescu peregrinat prin Blajul greco-
catolic, a scris ”Rugăciunea unui dac”. Un caz extrem de interesant este cel al juristului Nicolae
Densușianu, greco-catolic ardelean trecut în vechiul Regat. Susținător al latinității poporului român,
el era totuși un dacoman înrăit, care a scris ”Dacia preistorică”, o lucrare știintifico-fantastică (mai
mult fantastică) prin care încerca să demonstreze că dacii au fost primul popor civiliza din lume.
Deci, în secolul XlX trebuie căutate rădăcinile curentului dacist, care după cum se va vedea mai
departe, a fost folosit oportun pentru rațiuni politice sau economice până în ziua de azi.

Ceaușescu și Burebista
Într-o primă fază a comunismului, curentul dacist a fost utilizat în prigoana împotriva Bisericii Greco-
Catolice, ba chiar pentru a justifica, marginal, lupta de clasă (dacii ocupați se organizau în bande de
”latrones”, care bineînțeles, luau de la bogați și dădeau la săraci). El a fost însă revitalizat și s-a
potrivit ca o mânușă politicii comunist naționale a lui Nicolae Ceaușescu.
Pe deoparte, cum istoriografia comunistă încerca să demonstreze ”filiația” cizmarului bâlbâit din
marii conducători istorici ai celor ce locuiau pe teritoriul României, faptul că se spiritual fix din
Burebista, care se opusese cu succes unui mare imperiu rezolva frustrările ”iubitului conducător”. O
seamă de istorici oportuniști, precum Constatin Daicoviciu, Dumitru Berciu, Radu Vulpe, au început să
se dea peste cap să demonstreze măreția dacilor. În cultură, în general, a apărut curentul
protocronist, condus de evreul sefard Edgard Papu, care încerca să demonstreze că dacii au fost
primii-n toate și care făcea să plouă cu filme și cărți despre dacii buni și drepți, care erau un fel de
precursori ai ”comunismului biruitor”.
În 1980, complet aiurea, Ceaușescu a serbat 2050 de ani (nu se știe cum s-a ajuns la data asta) de la
fondarea ”statului centralizat dac”. Pe stadionul Republicii a fost organizat un mega-bâlci în care au
țopăit Baba Dochia, Diurpaneus, Dromichete, Decebal și Burebista și mii de oameni ai muncii
deghizați în tarabostes și comati.
În mod bizar, dacomania a fost folosită și pentru capacitarea unei părți a diasporei românești. Astfel,
milionarul, fost în tinerețe de extremă dreapta, Iosif Constantin Drăgan a trecut în tabăra ceaușistă și
a bătut darbana comunismului național. El a editat o fițuică botezată ”Noi tracii” și la editura sa,
”Nagard” (Drăgan scris pe dos, exemplu de mare fantezie), publica cărticele prin care erau ridicați în
slăvi genialii daci și altele în care erau bușiți ungurii, ai naibii sălbatici.
În 1977,a ajuns, nu știu dacă având misiune de la secu au ba, în SUA medicul Napoleon Săvescu,
personaj care mai bântuie și azi pe axa America-România. El a invetat o teorie cum că domnii daco-
geți, ba chiar strămoșii lor, pelasgii, au descoperit India, America și Japonia, i-au civilizat pe etrusci,
greci și romani, ba chiar că leagănul civilizației umane e pe undeva prin Carpați.
Personajele de genul Săvescu și Drăgan au făcut perfect jocul lui Nicolae Ceaușescu. Ei susțineau că
urmașii eroicilor și ultra-inteligenților daci (e adevărat că nu au lăsat nimic scris, dar aveau un tabu în
sensul ăsta) se luptă în continuare undeva în est cu hunii și slavii, vor să fie independenți și sunt
conduși de un cârmaci înțelept și neatârnat.

Imediat după 1990, unele personaje din perioada lui Ceaușescu au continuat să bată kosonul pe tema
dacilor. Aici l-aș aminti pe defunctul Iosif Constantin Drăgan, care a plătit bani grei să se sculpteze la
Porțile de Fier o ditamai căpățâna lui Burebista, pe un mal al Dunării. Napoleon Săvescu, șmecher, a
reușit să facă tot felul de reuniuni și chiar un congres al dacomanilor, pe banii fraților Păunescu, de
care-l leagă probabil o legătură ocult-gradată provenită de pe vremea ciuruitului cârmaci. Pe lângă
ăștia, a mai apărut o pastă formată din demenți manifești, conspiraționiști și escroci.
Balamucul lui Zamolxe
Astă iarnă, prin ianuarie, m-a mâncat în cur să merg la Babele împreună cu un prieten. Mi-am dat
sufletul până la cabană, fumez mult și eram și mahmur în ziua respectivă. Am campat la o cabană a
Salvamontului, unde, de plictiseală, am început să bem cu un ipochimen care manipula, în joacă, un
piolet de alpinist. Ăla era pornit pe ”jidano-masonii” care au pus mâna pe Roșia Montană nu fiindcă
ăia vor să polueze cu cianuri sau să ciordească aurul țării. Era convins că în galeriile antice de acolo se
ascunde Zamolxe, care e nemuritor, și că masonii, care-s slugile extratereștrilor, vor să-l răpească, să-
l ducă-n altă dimensiune și să-i fure înțelepciunea. Cum pioletul era piolet, iar eu îmi uitasem la rever
o insignă cu un compas, am pretextat că mi s-a aplecat, am ieșit la o plimbare și mi-am extras rapid
ce avem prins de cămașă. Am avut timp să-i blestem repede pe Pavel Coruț și Radu Cinemar ( de fapt,
Dan Bozaru, un servitor din secta lui Grig Bivolaru) care scriu tot felul de inepții daco-
conspiraționiste.
Mai cunosc despre existenţa unei serii de dacomani de extremă dreapta, aproape toți cazuri de
cămeșoi getic de forță. În SUA stă unul Constantin Burlacu, zis Dacialan, mare dușman al cultelor
creștine pe care le consideră o invenție diabolică evreiască. Tot halește ”jidani” pe o pâne imaginară,
se consideră ”șeful legionarilor” și vrea să ne reîntoarcem, in-corpore, la cultul lui Zamolxe. El e un
caz clinic la fel de ciudat ca și al unui june, Andrei Molnar, șeful unei ”Societăți Gebeleizis”. Ăsta
spune că dacii au fost primii arieni, visează lupi verzi pe pereții patriei, se crede un fel de nazist-
păgân, iubește zeitățile dacice și face niște ritualuri idioate în care dă foc unor cruci. Dealtfel, acum
câțiva ani, la Sarmisegetusa, l-a și umflat poliția când făcea așa ceva, dar, în loc să vorbească prin
intermediul undelor cu spiritul lui Bendis dintr-o rezervă de spital, l-au lăsat liber.
Dacii ca biznis
Pe un palier superior, se află niște cetățeni care s-au gândit să transforme geto-dacii într-o
întreprindere profitabilă. Ei au un public țintă format din semi-docți cu studii medii și superioare,
cărora le bagă-n cap că le împărtășesc nu știu ce secrete și informații ocultate de către istoria oficială.
De prin 2011, au făcut un fel de cartel care se ocupă cu organizat congrese de hermeneutică, daco-
turism, vânzarea de cărți și DVD-uri cu bazaconii, medicină geto-dacă și haleală la fel. Oamenii
mizează pe un amestec de beție de cuvinte cu ”misterele orientului”, bionenergie și îi rătutesc de cap
pe unii care scot banul. De exemplu fac meditații în care invocă ”vortexul sacru și arborele vieții
dacice”. Se fac tabere prin munți, unde-i învață pe fraieri să umble pe cărbuni încinși, să baloteze-n
stomac buruieni și să doarmă sub cerul liber. O asemenea distracție, făcută cu investiții minime
pentru organizatori și risc de arsuri, pneumonie și căcare împrăștiată pentru participanți, costă
”puțin”, între 12 și 15 milioane de lei vechi pentru 7 zile cam cât un sejur la un hotel de patru stele,
all-inclusive, la mare în Bulgaria.
Din categoria asta, l-aș aminti pe un Dan Brown de mucava, Daniel Roxin, autorul unor filme kitsch, în
care pretinde că etruscii erau de fapt daci, că dacii au refăcut ”statul centralizat” al lui Burebista după
retragera lui Aurelian, că pe „Tăbliţele de la Sinaia”-o invenţie de secol XlX- s-ar afla nu ştiu ce
„adevăruri tulburătoare”, ba mai amestecă în ciorbă şi ceva bioenergie. Mai e unul, Vladimir Brilinski
(ăsta da, pui de dac!), prieten cu primul, care s-a autointitulat „Păzitorul cetăţilor dacice” şi
organizează tabere-n munţi, o cucoană paranormală la cap, Elena Bliţ, care aude daci cu ochiul minţii
şi o mulţime de şamani, shambalioţi, mari preoţi şi vraci mai mici.
Nu pot să-l uit nici pe generalul Mircea Chelaru, un apropiat al găştii vesele. Ajuns, probabil din
greşeală într-un ONG onorabil, a format o lojă numită Zamolxe. De acolo, până la formarea unei para-
masonerii personale, care să umfle bani de la tembeluţi, a fost doar un pas.
De ce prind oameni în plasă?
Nu sunt psiholog profesionist, dar pot să-mi dau cu părerea. Frustrările cetăţenilor români, în condiţii
de depreciere a vieţii economice şi politice sunt mari. Peste asta, se mai adaungă şi un clasic complex
de inferioritate faţă de culturile occidentale. Despre daci se ştiu destul de puţine, aşa că se poate
spune aproare orice pe principiul „demonstrează că nu-i aşa”. Raportarea la un trecut mega-glorios şi
fraza „vom fi ce-am fost şi chiar mai mult decât atât” par să rezolve traumele mentale ale unora. În
plus se mai adaugă şi reflexul de ţaţă refulată, care vrea să se ştie părtaşă la tot felul de „adevăruri
din spatele adevărului” şi „dezvăluiri cutremurătoare” precum şi destul de des întâlnita tendinţă
sectară a oamenilor…

Relativ puţină lume s-a ocupat de copilăria şi adolescenţa mareşalului Ion Antonescu. Acum câtva
timp am făcut o descoperire cu potenţial extraordinar într-un dosar aflat în custodia Consiliului
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Lucram la TVR şi voiam să fac un film despre asta.
Cum între timp relaţia mea cu instituţia respectivă a încetat şi nu am mai avut resurse, din păcate,
trebuie să mă bazez pe o simplă supoziţie, e adevărat, plauzibilă. Sper ca la un moment dat eu sau
altcineva să ducă investigaţia respectivă la capăt.

„Mai mult, a avut copii, astfel că are fraţi evrei”

Totul a început când m-am apucat să citesc dosarele denumite „Problema 23 August 1944”,
întocmite de Securitate şi aflate în custodia CNSAS. Practic, securiştii se apucaseră să interogheze la
începutul anilor 60 ai secolului trecut actorii aflaţi încă în viaţă care aveau vreo legătură cu
debarcarea mareşalului Ion Antonescu. În volumul numărul
12(http://www.cnsas.ro/documente/23_aug_1944/P%20010933_012.pdf), se află şi o lungă
declaraţie dată de fostul ministru liberal tătărescian Alexandru Alexandrini. Acesta a deţinut în
guvernul Groza, între 1945 şi 1947, portofoliul finanţelor. El nu a fost implicat direct în lovitura de la
23 August, dar, arestat, s-a aflat în aceeaşi celulă cu mai mulţi demnitari ai cabinetului Antonescu.
Printre altele, a stat izolat mai multe luni numai împreună cu generalul Constantin Pantazi, ministru
al apărării între 1942 şi 1944 şi unul dintre ofiţerii foarte apropiaţi de mareşal. Iată ce declară
Alexandrini la pagina 193 numerotarea filelor scrisă pe dosar, sau 218,cea dată de PDF:

„Mareşalul Antonescu fusese crescut de bunica sa, mama tatălui său, întrucât părinţii săi se
despărţiseră şi se recăsătoriseră. El nu a voit să mai vadă niciodată pe tatăl său. Generalul Pantazi mi-
a povestit că trecând într-o zi cu el cu automobilul printr-o comună, mareşalul i-a spus că acolo e
mormântul tatălui său. Pantazi i-a propus să meargă să-l vadă, dar Antonescu i-a răspuns că nu
merge şi nu a fost niciodată, nici la înmormântarea sa, fiindcă tatăl său i-a făcut ruşinea şi s-a
recăsătorit cu o evreică. Mai mult, a avut şi copii cu ea, astfel că are fraţi evrei, pe care de altfel nu i-a
văzut niciodată.”

Cine a fost Antonescu senior

Cu sprijinul prietenului meu Lucian Drăghici am reuşit să fac rost de o „mapă profesională” a lui Ioan
Antonescu, tatăl mareşalului, pe care o redau aici:

Căpitan (r) Ioan Antonescu fişă biografică

Date de stare civìlã S-a născut la 29 iunie 1853 în Bucureşti, în mahalaua Delea Nouă. Fiul lui Anton
Vasiliu şi al Sultanei. Căsătorit la 28 ianuarie 1879, la Piteşti, cu Chirichiţa Dobrian :

Cariera militară:  a) – 6 iulie 1870, încorporat cu gradul de soldat la Regimentul 1 Artilerie; – 8 aprilie
1871, înaintat Ia gradul de brigadier; – 1 ianuarie 1872, avansat la gradul de sergent; – 15 august
1873, înaintat la gradul de sergent-major. b) – 1 octombrie 1874, sublocotenent la Regimentul 1
Roşiori (garnizoana Bucureşti); – 16 ianuarie 1879, mutat la Regimentul 2 Călăraşi (Piteşti); – 8 aprilie
1881, avansat la gradul de locotenent; – 15 octombrie 1884, mutat la Regimentul 10 Călăraşi
(Giurgiu); – 16 septembrie 1886, mutat la Escadronul 1 Călăraşi al Diviziei Active din Dobrogea
(Constanţa); – 16 aprilie 1889, avansat la gradul de căpitan; – 1 aprilie 1893, mutat la Regimentul 1
Roşiori (în garnizoana Bucureşti; ulterior, în anul 1895, regimentul este mutat la Tecuci); – 1 aprilie
1896, mutat la Regimentul 6 Roşiori (Galaţi); – 1 octombrie 1899, demisionat din armată şi trecut în
miliţii la Corpul III Armatã (Galaţi). c) – 30 martie 1900, trecut ca ofiţer de rezervã la Regimentul 6
Roşiori; – 1 iulie 1900, mutat, ca ofiţer de rezervã, la Divizia a V-a.

A participant la Războiul de Independenţă ,,ca ofiţer contabil la partea activã, şi prin zelul şi
activitatea sa a adus servicii remarcabile” (notare din ianuarie 1878).

Decoraţii: Crucea Trecerii Dunării; Medalia ,,Apărătorii Independenţei”; Ordinul Stanislav, clasa a III-a
(Rusia) Medalia Comemorativă Rusă
După cum se vede, era un ofiţer de intendenţă fără studii militare, el pornise de la gradul de soldat şi
ajunsese la cel de căpitan, în cele din urmă. Unele surse memorialistice spun că i-ar cam fi plăcut
jocurile de noroc, femeile şi băutura. Mareşalul Ion Antonescu s-a născut pe 2 (stil vechi)-14 (stil nou)
iunie 1882 la Piteşti. Despărţirea părinţilor lui s-a petrecut după toate probabilităţile, undeva în jurul
anului 1890. Mai mulţi biografi ai mareşalului spun că tatăl acestuia s-ar fi recăsătorit cu o evreică
numită Frieda Cuperman (uneori grafiat Kuppermann). Cât timp lucram la TVR am verificat la Arhivele
Statului din Galaţi dacă a fost contractată vreo căsătorie între Ioan Antonescu şi Frieda Cuperman
acolo şi dacă au rezultat copii. Nu s-a găsit nimic. Am tras concluzia că potenţialele acte s-ar putea
afla la Constanţa,  Bucureşti, Giurgiu sau Tecuci. Totuşi, chiar dacă numele Friedei Cuperman e
menţionat de mai multe surse (unele spun chiar că şi-ar fi reluat numele de fată în perioada de
explozie a antisemitismului, după ce Antonescu senior murise) despre eventualii copii nimeni nu zice
nimic.

O tăcere cu dublu interes

Faptul că tatăl său fugise cu o evreică şi că făcuse şi alţi copii cu ea  a  alimentat, probabil, frustrările
antisemite ale lui Ion Antonescu. La fel şi că Maria Antonescu, soţia sa, avusese drept prim soţ tot un
evreu. Venit la putere pe un val naţionalist, mareşalul nu ar fi avut niciun interes să se afle că are fraţi
vitregi evrei după tată. O astfel de informaţie ar fi picat la fix legionarilor înainte de rebeliune, când îl
acuzau pe „conducător” că vrea să patroneze un regim „jidovit şi masonizat”. E posibil ca mareşalul
să fi apelat chiar la SSI şi Eugen Cristescu pentru a camufla existenţa fraţilor săi vitregi sau chiar
pentru a-i „ascunde”, prin emigrare. După schimbarea de regim de la 23 August 1944, logic ar fi fost
să fie invers, Antoneştii semi-semiţi să nu fi dorit să se facă nicio legătură între ei şi dictatorul care
deportase evrei în Transnistria şi fusese aliat cu Hitler. Mă gândesc ce ironie ar fi ca ei să fi emigrat în
Israel şi ca singurele rude de sânge ale lui Antonescu ( care nu a avut, cel puţin oficial, urmaşi) să fie
în acest moment nişte mândri ofiţeri în Zahal.

În ultima vreme, după ce un mameluc l-a definit drept drept un fel de apostol al luptei cu Securitatea,
stimabilul Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu a îmbrăcat cămașa de zale ruginite uitată în pod
de tac-su vitreg, distinsul turnător Dan Lăzărescu și a pornit la atac. Îi dă cu binomul, ”metodele
securistice”, conspirația serviciilor și altele, de spui că e cel mai mare luptător antisistem și vrea să
salveze patria de o dictatură a instituțiilor de forță. Din cauza asta am făcut un exercițiu și am aruncat
o privire sumară asupra membrilor structurilor de conducere a ALDE. Mai rar am văzut așa o
amestecătură de securiști vechi și noi, fie ei ofițeri, turnători de duzină sau ciripitori importanți.
Fostul premier e înconjurat de atâția d-ăștia că ar putea să-și boteze partidul Asocierea Liberă a
Delatorilor Emotivi, de exemplu. Să o luăm metodic:

Domnii Teodor Meleșcanu și Cătălin Harnagea sunt foști șefi ai SIE. Despre primul, cunoscut aviator
politic, există suspiciunea absolut credibilă că a fost înainte de 1989 și ofițer acoperit al Direcției de
Informații Externe și s-a adăpat direct la izvorul de inteligență al generalului Nicolae Pleșiță.

Varujan Vosganian este vicepreședinte al ALDE. Lăsând la o parte dosarele de corupție în care acuzat
și faptul că a reușit să le fenteze cu ajutorul imunității parlamentare și a uleiului sfințit, în 2006 a fost
acuzat de către securistul transfug Liviu Turcu de faptul că ar fi fost colaborator al DIE înainte de
1989. Chiar dacă a primit un certificat de necolaborare de la CNSAS, în 2010 a pierdut procesul de
calomnie pe care-l intentase lui Liviu Turcu și Jurnalului Național așa că putem spune că discuția a
rămas deschisă.

Vicepreședintele Mircea Moloț (numele de familie în maghiară înseamnă porcușor), fost șef al
Consiliului Județean Hunedoara, este vârât în tot felul de daraveli ale DNA. Era un om hotărât de mic,
fiindcă a început să colaboreze cu Securitatea încă din liceu. Mai târziu, când ajunsese profesor de
fizică, a continuat cu voioșie turnătoriile așa cum dovedesc o droaie de documente.

În Biroul Politic Executiv al ALDE (denumire împrumutată probabil de la PCR) se află și omul cu nume
oximoronic Ionel Cel Mare. Domnul ăsta, pe vremea lui Ceașcă a fost un vajnic gardian de pârnaie și a
ieșit în rezervă cu grad de general după ce a slujit patria prin diverse pușcării. Cred că Ionel poate fi
util colegilor de partid cu dosare, fiindcă, în calitatea lui de exponent al sistemului penitenciar le
poate face un ghid de bune practici pentru când vor ajunge acolo.

Cetățenii enumerați mai sus sunt doar cei din structurile de conducere ale ALDE alese la recentul
pseudo-congres pe care i-am descoperit la o singură privire rapidă ca având legături mai vechi sau
mai noi cu ”structurile”. Probabil mai sunt și alții, pe care i-am omis.  I-aș mai aminti, suplimentar, pe
”vectorul de imagine” Ioan Ghișe, băiat cu angajament la Secu încă din prima junețe sau Andrei
Alexandru,fost purtător de cuvânt personal al lui Tăriceanu și candidat ALDE la Senat, dat în gât de
CNSAS la ultimele alegeri parlamentare.

De ce am făcut tot pomelnicul ăsta? Fiindcă am vrut să demonstrez că domnul Tăriceanu nu e un

luptător anti-sistem. El e doar purtătorul de cuvânt al unor cealaveci din interiorul aparatului represiv
al statului, nemulțumiți că nu mai pot fura ca-n codru și că și-au pierdut unele privilegii și amenințați
de procese. Ținând cont că și asupra șefului senatului, personal, planează spectrul unor dosare grele,
putem spune că e președintele potrivit peste gașca potrivită.

Ieri seară, într-o atmosferă ”inițiatică”, s-a produs la Sala Dalles Alexandr Dughin. Aflând, prin
amabilitatea unui prieten, Doinel Tronaru, că o să descindă în buricul târgului tocmai ”ideologul lui
Putin” și ”inteligența cenușie a Kremlinului”, m-am dus și eu. Am dat peste un Nicolae Ceaușescu
puțin mai sofisticat.

Habar nu am de ce rușii l-au fabricat pe omul ăsta în chip de marionetă ideologică, dar l-au școlit
bine. Are barbă, vorbește calm, face pe pravoslavnicul. Euroasiaticul evită răspunsuri clare, perie
publicul livrând chestii pe care oamenii vor să le audă. Ieri i-a dat cu cât de mult îi iubește el pe Blaga,
Eliade, Culianu, Vintilă Horia, Vasile Lovinescu și Nae Ionescu, semn că și-a făcut bine lecțiile și are în
spate o echipă bună de documentariști. Despre moldoveni spune că sunt o entitate separată față de
români, dar nu o face tranșant, să nu ne zgârie prea tare orgoliul. A atacat mai tranșant doar
problema LGBT, fiindcă, nu-i așa, românii nu sunt sensibili la ce pățesc homosexualii în Rusia. Din câte
mi-am dat seama, consideră popoarele o pastă unitară, nu un conglomerat de individualități cu
credințe și idealuri comune. Bagă și puțin Zamolxe, să se simtă tot puiul de dac bine, semn că are o
memorie bună. Spune că e antiglobalist, dar, la o simplă auzire, chestia asta se reduce la un discurs
anti-UE. Îl place pe Trump, fiindcă poate deveni ca Putin sau, în orice caz, există posibilitatea ca omul
cănit de la Casa Albă să negocieze cu kaghebistul de la Kremlin o nouă împărțire a lumii.

Coloana a 5,2-a
Publicul venit ieri să-l admire plenar pe starețul eurasianismului era format din lingăi profesioniști,
sebighițiști, nebuni cu patalama, dacopați și curioși. Au fost ,cam 52 de oameni. Printre ei i-am zărit
pe Horațiu Șerb, managerul cârciumii La Copac, membru de frunte al PRU și băiat simpatic, generalul
Mircea Chelaru,Dragoș Dumitriu, posesor de ochelari, fost parlamentar PRM, fost redactor-șef la Atac
la persoană, fost băiat de casă al lui Marinescu- Bideu, actualmente vânător de combinații rusofile,
protocronistul ceaușist Dan Zamfirescu, mândru delator la Secu, Mircea Popa, un fan bătrân al URSS
și alții așijderea.

Dacă ăștia sunt, cel puțin pe față, agenții de influență ai Rusiei la noi, nu văd niciun pericol direct
pentru orientarea euro-atlantică a țării. Mi-e tare teamă însă că e vorba de o perdea de fum. Dacă tot
vorbim de Rusia, mi-e frică însă să nu avem de-a face cu o serie de păpuși matroșka pe invers: dacă
deschizi păpușa mică să nu iasă una mare și cu mustață. Nu de alta, dar discursul obsesiv anti Soros și
cu oculta mondială a susurat nițel și din gura lui Liviu Dragnea.

Ostapi Benderi, prezidiul

Traducătorul lui Dughin în românește (de fapt, ar fi trebuit să spună în ”moldovenește”) este Iurie
Roșca. Pentru cei care nu au memorie bună, amitesc faptul că băiatul ăsta, prin anii 90 era principalul
vector unionist în Moldova. Nu știu dacă de la bun început era omul KGB-FSB, dar a cârmit-o din ce în
ce mai tare către est. S-a aliat cu Voronin, l-a susținut pe Dodon, a ajuns să presteze pe platforma
media Sputnik, principalul instrument de propagandă rusească de peste Prut, acum luptă pentru
”neatârnarea” (sau, de fapt, atârnarea de un cârlig estic) statului artificial Moldova. E un maestru al
combinațiilor, dar, din punct de vedere politic e mort pe tot teritoriul României.

De-a stânga lui Dughin se afla Constantin Pârvulescu, un naționalist român care vorbește doar
franțuzește. El e fiul lui Jean Pârvulescu, un personaj cu o biografie fabuloasă, chiar reîncarnarea lui
Ostap Bender. Emigrat în 1949 în Franța, domnul Jean a scris politologie (a dat din el și ceva cu
Eurasia), a consiliat teroriști (mișcarea OAS, care voia să-l asasineze pe De Gaulle), lăsa senzația că îl
primesc mai marii lumii dar se bucura de un sandwich primit moca. Pentru mai multe amănunte
despre personaj recomand citirea volumelor memorialistice ale Monicăi Lovinescu. Dughin i-a
dezgropat operele și-l consideră un mentor spiritual. Domnul fiu, simpatic și cu barbă, domiciliază, nu
se știe de ce, la mânăstirea Negru Vodă și, ca într-o piesă absurdă i-a dat cu rădăcinile creștin-
ortodoxe și românismul de esență putinistă în limba lui Voltaire.

Tot la prezidiu stătea și cucoana editor, Mariana Heroiu. E o doamnă amică a lui Roșca din 1990. Îl
admiră pe marele Ilie Bădescu, tăticul spiritual al lui Marian Munteanu. Editura care-l aruncă pe
Dughin pe piața românescă se cheamă Mica Valahie. Să fie în capul lor, eu unul vreau România Mare
în interiorul Uniunii Europene.

O întrebare în aer

Ce am înțeles eu din discursul lui Dughin e că omul nu se consideră fascist sau comunist, dar e anti-
liberal. E anti-globalizare și vrea o lume ”multipolară”. Se crede guru al unei ”a patra căi”. La sfârșit, i
s-au pus întrebări. Am vrut și eu, am dat din mâini, din picioare, dar nimeni nu mi-a dat cuvântul,
poate chestionarul era aranjat din start. Voiam să-l întreb de ce nu l-a pomenit pe un alt ”gânditor”
român din care mi se pare că s-a inspirat în mare parte. E vorba de Nicolae Ceaușescu. Și ăla voia o
lume multipolară, cu el bulibașă peste țările nealiniate și în curs de dezvoltare. Îi dădea în sus și-n jos,
exact ca Dughin, cu ”neamesticul în treburili interne”. După logica dughinistă, dacă pe Amazon există
triburi de canibali, ele trebuie lăsate în pace. Dacă Bashar al Assad își gazează adversarii nu e nimic.
Dacă în Rusia jurnaliști curajoși și opozanți politici sunt asasinați, nu contează.

Concluzia mea e că domnul Dughin e un imperialist rus primitiv. Nu am pomenit titlul cărții pe care a
lansat-o, fiindcă nu cred că merită citită și costă mult. Dughin nu e o lumină, nici vreun înțelept ci un
produs media fabricat în laborator la Moscova și exportat. Aș sfătui pe oricine să nu încerce să ia
lumină de la lampa lui Dughin fiindcă nu o să găsească. Are fitilul putred și gazul e de fapt vodcă
slabă, care nu se aprinde.

Milan Petrovici este un personaj extraordinar de interesant. Are 93 de ani şi s-a refugiat în România
în 1948 din Yugoslavia, atunci când Stalin s-a certat cu Tito. Ţinea cu „tătucul popoarelor”.  A lucrat în
aparatul de propagandă al Cominformului, care voia să-l dea de-a berbeleacul pe tovarăşul Iosif
Broz.  Mai multe nu vă spun, fiindcă împreună cu prietenul meu Silviu B. Moldovan de la CNSAS am
făcut un lung interviu filmat cu bătrânul fost tovarăş devenit pe bune domn, pe care vrem să-l facem
public ceva mai târziu.  Totuşi nu pot să mă abţin să nu citez ceva extrem de interesant:

„Eram un colectiv de 137 de refugiaţi antititoişti.  Prin 1949 a ajuns aici şi Momcilo Luburici, care
fusese student la drept la Belgrad, apoi au venit şi fratele său Rade şi cumnata Zora. În 1950 au fost
arestaţi toţi trei. Noi bănuiam că grupul nostru e infiltrat de agenţii lui Tito, dar nimeni nu se aştepta
la Momcilo. Eu aş fi băgat mâna-n foc pentru el şi am avut dreptate. După un an, i-au dat drumul ca
nevinovat. Suspiciuni totuşi au rămas, fiindcă nu a vrut să spună nimic din ce i s-a întâmplat cât a
lipsit.  Abia după vreo 40 de ani mi-a mărturisit că atât el cât şi fratele şi cumnata au fost presaţi fizic
şi psihic din greu să recunoască faptul că au fost trimişi special de Tito să deschidă un canal de
comunicare cu Ana Pauker, care ar fi fost parte dintr-un complot împotriva lui Stalin. Vă daţi seama
ce înseamnă asta? Încă din 1950, când Ana era pe cai foarte mari, se pregătea în România un proces
similar cu cele ale lui Kostov din Bulgaria, Slanski din Cehoslovacia sau Rajk din Ungaria. Ana a căzut
în 1952 abia, dacă nu murea Stalin un an mai târziu probabil că am fi avut încă un proces spectacol.
Momcilo nu vrea să vorbească despre asta, dar eu o spun pentru istorie. „

Într-adevăr, Momcilo Luburici trăieşte şi este preşedintele „Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir”.
A fost profesor universitar de drept. Împreună cu partenerul meu de cercetare am încercat să luăm
legăturala cu el pe diverse canale, dar nu a vrut să stea de vorbă cu noi. Poate că vrea să uite
perioada detenţiei, lucru pe care-l înţeleg. Totuşi pentru binele istoriei întregului spaţiu balcanic, ar fi
bine să spună sau măcar să scrie ce i s-a întâmplat.

E posibil ca undeva în URSS să se fi fabricat scenariul unui proces mamut „Ana Pauker-Lucreţiu
Pătrăşcanu-Vasile Luca-Teohari Georgescu” sub acuzaţia de spionaj şi complot împreună cu „călăul
Tito”, în care cucoana să fie vioara întâi.  Moartea lui Stalin din 1953 a dejucat treaba asta şi Dej a
operat „la bucată”, lichidându-l pe Pătrăşcanu pe care-l ura sincer şi băgându-l la închisoare (unde a
şi murit) pe mai vechiul sindicalist-comunist decât el Luka Laszlo. Pe Ana Pauker, poate din raţiuni
sentimentale (ceea ce nu cred), poate de dragul imaginii externe (era o „eroină” a mişcării comuniste
internaţionale) a iertat-o. Aşa a reuşit să moară „La Passionaria” a României în patul ei, abia în 1960.
Întâmplător, mi-a picat în mână cartea de amintiri a fostului director al Europei  Libere, Nicolae
Stroescu-Stânişoară, „Povestea Europei Libere” (Editura Vremea, 2015). Între paginile 173 şi 176 am
dat peste o poveste uluitoare. Cică un neamţ din RFG, Dieter Georg Scheunemann, ar fi reuşit să
aterizeze în 1982 pe teritoriul României, de unde ar fi extras cu un avion mai multe persoane de
origine etnică germană.  Prins datorită unei turnătorii şi condamnat la mulţi ani de închisoare, Dieter
ar fi fost torturat să spună cum a reuşit să păcălească radarele din sistemul Pactului de la Varşovia.
Până la urmă, a fost eliberat după numeroase diligenţe internaţionale şi presiuni asupra lui Nicolae
Ceauşescu, făcute inclusiv prin „Radio Europa Liberă”.

Mi s-a părut o poveste senzaţională, asemănătoare cu a germanului Mathias Rust, care în 1987 a
aterizat în Piaţa Roşie din Moscova cu un avion sportiv, sfidând toată „lumea comunistă”. M-am dus
la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii să văd dacă găsesc ceva despre povestea
asta. Am dat peste un dosar halucinant, pe care în afară de mine nu cred că l-a mai văzut nimeni în
integralitate, nici măcar ofiţerii care l-au făcut.

Undeva lângă Timişoara

Pe 26 august 1982,  undeva în jurul orei 14, un grup de oameni aşteptau tensionaţi pe un drum
asfaltat de lângă comuna Variaş, judeţul Timiş. La un moment dat, pe la 14 şi 20, se aud din cer
zgomote de motor şi aterizează  un avion. Cei care aşteptau abandonează maşinile cu care veniseră şi
năvălesc la bordul aeronavei. Aceasta decolează fără probleme. Manevra e văzută de un tractorist de
la CAP-ul local. Câteva ore mai târziu, grupul de fugari, compus din şapte persoane, inclusiv doi copii
de aproximativ doi ani era la Viena. Peste încă o zi se aflau veseli la Baden-Baden, în RFG. Ei
aparţineau familiilor  şvăbeşti Helmer, Gunther şi Istok domiciliate în municipiul Timişoara  şi
comunele Bărăteaz şi Orţişoara. Reuşiseră să fugă din „paradisul” lui Nicolae Ceauşescu.

Despre Dieter

Dieter Georg Scheneumann s-a născut pe 6 iulie 1946, undeva pe teritoriul fostei RDG. În  anii 80
locuia la Leverkusen, în RFG. Lucrase ca poliţist, nu avea mari studii, dar se pare că poseda un talent
deosebit spre chestii tehnice, în special electronică. Făcuse o şcoală de pilotaj şi se ocupa cu aviaţie
utilitară. Prin 1981 a cunoscut-o pe Ilse Maria Leidecker o fată de 26 de ani, şvăboaică din Banat, care
ajunsese în Germania legal, prin căsătorie. Ea i-a povestit că o groază de lume ar vrea să fugă din ţara
marelui cârmaci Ceauşescu şi că rudele lor din Vest ar face aproape orice să-i extragă de acolo. Erau
cazuri absolut tragice, copii despărţiţi de părinţi, familii în care unul dintre soţi fugise în străinătate
iar partenerul era claustrat de către autotităţile comuniste.

Nu ştiu cât l-a mânat în luptă pe Dieter umanismul, dar s-a oferit, contra unor sume de bani să scoată
oameni din RSR cu avionul său Cessna 206, mai ales fiindcă se putea obţine relativ uşor drept de
survol pe teritoriul fostei Yugoslavii.

Cutremurul

Fuga celor 7 a declanşat un cataclism în România. Un avion nu e o albină sau o cioară, să treacă
neobservat. A fost scandal la grăniceri (care au îngâimat ceva cum că ar fi văzut un avion dar credeau
că stropea nişte culturi în Yugoslavia), la Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului (cum
naiba nu l-au văzut pe radar?), la Securitate (de ce nu ştiau că familiile respective vor să fugă şi nu le-
au supravegheat), la Miliţie (de ce nu au văzut nimic suspect la maşinile cu care s-au deplasat fugarii).
Oricât îşi chinuiau  tovarăşii capetele nu reuşeau să îşi dea seama cum s-a petrecut de fapt
întâmplarea, cum ziua, în amiaza mare, o aeronavă a aterizat pe teritoriul RSR şi a luat un grup de
oameni. Bănuiau că aviatorul a folosit un aparat care bruia sistemele radar ale „patriei socialiste”.

Totuşi, cercetările au arătat că înainte de fugă familiile celor care au şters-o peste graniţă au fost
vizitate de o pereche de tineri care se mişcau cu un Ford cu numere străine. Securiştii, colaborând cu
autorităţile de frontieră au ajuns la concluzia că cei doi sunt Dieter Schneumann şi Ilse Leidecker,
care  intraseră în ţară ca „turişti”, de fapt pentru a stabili exact cu viitorii fugari locul, data şi ora de
unde îi va prelua avionul.

Estimp, în Germania…

Dieter şi Ilse deveniseră un fel de eroi în comunitatea germanilor originari din România. Îi cam
cuprinsese beţia succesului.  Tot felul de oameni veneau la ei să le ceară să le extragă rudele. S-au
gândit că  „avionul merge de  mai multe ori la aterizări ilegale”.

În septembrie 1982 au intrat iar cu o maşină în România şi s-au apucat să-i contacteze pe cei arvuniţi
de către rudele din Germania. Erau deja suspectaţi. În plus, o doamnă care aspira la condiţia de
azilant politic a comis o indiscreţie în faţa unui informator al Securităţii.

Proces, tortură, informatori

Pe 8 septembrie 1982 Dieter şi Ilse au fost arestaţi în judeţul Timiş. Odată cu ei au mai fost arestaţi
patru cetăţeni români de origine şvăbească pe care cei doi apucaseră să îi contacteze.

Securiştii, cu „porfesionalismul” lor binecunoscut, au făcut o gafă de amatori. În loc să îl reţină pe

Dieter când ateriza să îi ia pe transfugi şi avea în avion şi presupusul echipament de păcălit mijloacele
de radiolocaţie, l-au umflat când se afla într-o călătorie de prospectare.

Conform celor relatate de Scheunemann lui Stroescu-Stânişoară ancheta s-a desfăşurat brutal. A  fost
bătut până i-au rupt maxilarul, a fost ţinut nedormit, ameninţat cu moartea, s-au exercitat presiuni
psihice asupra sa. Miza torţionarilor era să afle cum a păcălit radiolocaţia, dar neamţul era conştient
că în momentul în care „se varsă” viaţa lui s-ar putea să nu mai valoreze nimic.

A urmat o farsă judiciară. Fiindcă Ilse Leidecker era femeie şi avea un soţ în Germania care începuse
să se agite şi contactase asociaţii pentru drepturile omului şi politicieni, a încasat doar trei ani de
închisoare pentru „asociere în vederea comiterii unor infracţiuni” şi un an pentru „complicitate în
vederea trecerii frauduloase a frontierei”. Ambele pedepse fuseseră graţiaţe printr-un decret dat de
Nicolae Ceauşescu în acelaşi an, aşa că fata a fost făcută pachet şi trimisă peste graniţă. Şi ceilalţi
patru oameni care voiau să fugă au căzut sub incidenţa aceluiaşi decret. În schimb, Dieter
Scheunemann a fost condamnat, printr-o sentinţă venită în plic de la Securitate, la  12 ani de
închisoare pentru „infracţiunea de acţiuni duşmănoase împotriva statului”. Încadrarea era absolut
aberantă, fiindcă, orice jurist putea să vadă, Dieter era vinovat doar de „trecere ilegală a frontierei”. E
adevărat, poate cea mai spectaculoasă speţă de acest gen din istoria României comuniste.

În închisoare a fost plasat într-o celulă cu informatori special aleşi dintre valutişti, care ştiau germană
sau engleză. La un moment dat a fost dus într-o celulă care avea microfoane şi care mai era populată
cu trei „sifonari”. Se emiteau zeci de note informative şi transcrieri ale conversaţiilor, din care aflăm,
de exemplu, că neamţul regulase mai demult o fată din Constanţa, că atunci  când era poliţist purta
pistol şi pulan, că îi plăcea carnea şi alte chestii la fel de valoroase.  Din fragmentele de dosar pe care
le public ca anexe la materialul de faţă veţi vedea că dosarul de urmărire a deţinutului se chema
iniţial „Gigel”, apoi un tovarăş isteţ foc i-a schimbat numele în „Şoimul”. De ce?! Fiindcă ceilalţi
deţinuţi şi gardienii îl botezaseră pe Scheunemann tot Gigel, de la Georg, şi se puteau creea confuzii
care să ducă la deconspirare.

Un circ internaţional

Imediat după arestarea celor doi, mass-media din Germania a aflat ce s-a întâmplat şi cazul a devenit
ceea ce se cheamă acum „breaking news”. Publicaţii şi instituţii de presă audio-vizuală de prestigiu au
început să-şi pună problema dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români şi, prin extensie cea a
drepturilor omului în timpul dictaturii lui Ceauşescu. Emisiunile în limba română ale posturilor
Deutsche Welle şi Europa Liberă au relatat pe larg „aventura” lui Dieter.

Securiştii cam „căcaseră steagul”.  Pe lângă imaginea nasoală făcută regimului se dovedea că există
breşe serioase în sistemul de apărare antiaeriană a ţării.  Ce le-a trăznit prin cap generalului maior
Aron Bordea, colonelului Vasile Gheorghe şi colonelului Toma Ioan , strânşi într-o celulă de criză? Să
lanseze zvonul că autorităţile române au ştiut de la început de planul „criminal al bandei de piraţi ai
aerului Scheneunemann-Leidecker” dar că „nu au procedat la doborârea avionului din considerente
umanitare”. Curat umanism socialist. Au mai procedat la dezinformări  şi „măsuri cu caracter de
influenţă” de cea mai joasă speţă, cum ar fi însărcinarea unor agenţi din comunitatea şvăbească din
Germania să mintă că Ilse Leidecker le-a cerut sume imense de bani şi difuzarea către presa din
Vestul Europei a unor pamflete redactate în limbajul de lemn al anilor 50. Bineînţeles, n-au reuşit să
păcălească pe nimeni.

De vânzare

Dieter s-a dovedit o piatră tare. A făcut greva foamei în mai multe rânduri. A cerut şi a primit
asistenţă consulară de la diplomaţii vest-germani acreditaţi la Bucureşti. Starea de sănătate i se
înrăutăţise în urma bătăilor primite. Plimbat între Spitalul Penitenciar  Jilava şi pârnaia Rahova a
rezistat hărţuirilor de tot felul şi nu a zis ce-i interesa pe securişti. Între timp, cazul său a ajuns să fie
discutat şi la cel mai înalt nivel. Unul dintre cei mai influenţi oameni politici germani, primul ministru
al landului Bavaria, Franz-Joseph Strauss a făcut diligenţe direct pe lângă Ceauşescu pentru eliberarea
lui. Probabil că şi NATO era oarecum interesat în aflarea secretului dispozitivului electronic al lui
Dieter, fiindcă autorităţilor române li s-a făcut o ofertă.  Cum în acei ani „iubitul conducător” era în
vria stingerii datoriei externe a României până la urmă a acceptat târgul propus.

Ceaşcă şi banii

După un an şi nouă luni de puşcării româneşti, pe 9 mai 1984, Dieter era liber. Cu o zi înainte sosise la
Bucureşti cel botezat de securişti „Eduard”, de fapt un avocat emisar al guvernului vest-german. Nu
sosise cu mâna-n partea dorsală ci cu o valiză cu 250.000 de mărci, în bancnote de 1000. S-a întâlnit
pe 9 mai, la ora 10,la Hotel Bucureşti cu colonelul Stelian Octavian Andronic de la Aport Valutar
Special (pe care-l cunosc personal şi poate confirma povestea) şi cu colonelul Vasile Gheorghe, şeful
Direcţiei a Vl-a (Cercetări Penale) a Securităţii.  În documentul pe care o să-l public separat veţi vedea
cum se tranzacţiona viaţa unui om. Banii au trecut discret din traista neamţului în mâinile securiştilor,
care i-au depus la Banca Română de Comerţ Exterior. Cu o zi înainte, Nicolae Ceauşescu personal
semnase decretul de graţiere a lui Dieter Georg Scheneumann.  La ora 16,30 atât avocatul cât şi
pilotul se aflau într-o cursă aeriană de Viena

Doi co-căuzaşi de-ai mei dintr-o organizaţie non-guvernamentală de interes public s-au apucat să
scormonească prin arhivele Securităţii şi au scos o carte. Este vorba despre Silviu B. Moldovan şi Alin
L. Mărginean iar operei frăţiilor lor îi spune „Constantin Bellu şi redeşteptarea Supremului Consiliu în
exil (1969) Percepţii ale Securităţii”, apărută la Editura Eikon, în 2018. Titlul, nemţesc de lung pentru
gustul meu, nu trebuie să sperie. El explică destul de clar despre ce e vorba în interior. Cartea merită
citită atât în cheie masonică, dar şi de către amatorii de istorie, fiindcă spune destule despre
metodele de lucru ale Securităţii.

Constantin Bellu (1888-1970), zis Tetea, zis Dinu, zis Tinu, zis Tăticu,inginer şi ofiţer-veteran din
Primul Război Mondial, a fost ultimul Suveran-Mare Comandor al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din
România, ales în ilegalitate, în 1951, înainte ca Securitatea să demanteleze violent branşa
românească a „Frăţiei Universale”.  Fiindcă a vrut să-i reorganizeze pe „scoţieni” a plătit  îngrozitor
de mult, a stat 13 ani la puşcărie, fiind torturat fizic şi psihic.

Ieşit din închisoare în 1964, bolnav, bătrân şi fără pensie, Bellu nu s-a potolit şi a reluat legătura cu o
serie dintre fraţii săi. Printre ei, doctorul Leonida Vladimir-Mahler, Mircea Ciupercescu, Mihai
Arţăreanu, condamnaţi în acelaşi proces cu el. Unii dintre fraţi, precum Isaac (Izu) Grassiani, 
Alexandru Candrea, Marcel Schapira  sau Marcel Gavrilescu între timp reuşiseră să plece în
străinătate, în Israel sau în Franţa. Bellu a încercat să ia contact şi cu ei, atât prin corespondenţă
oficială cât şi clandestină.

Securitatea l-a „încadrat informativ” rapid cu o groază de turnători, din păcate mulţi dintre ei masoni.
„Valeriu”, „Spaniolu”, „Capşa”, „Bălan”, „Manoliu”, „Basarab” , „Liviu” erau numele conspirative ale
unora dintre ei. Eu personal i-am indentificat, nu de alta dar am studiat o perioadă dosarul de 
problemă „Oculta” privind francmasoneria. Unii dintre ei au făcut o carieră onorabilă în „Frăţia” care
şi-a reaprins luminile după 1992. Despre „Liviu”, rebotezat de securişti în anii 80 „Jianu”, personaj
tenebros, dar uşor recognoscibil, am scris aici :
https://istoriiincalcite.wordpress.com/2017/05/26/exista-iad-sau-purgatoriu-la-orientul-etern/.

Totuşi, „perla coroanei” din anturajul lui Bellu era informatorul „Marcel”, nimeni altul decât Panait
Stănescu-Bellu, ginerele venerabilului la propriu şi la figurat Tetea, avocat şi pictor amator din
Timişoara. Băiatul „Marcel” era un turnător zelos, dădea pe goarnă la gradaţi tot felul de chestii pe
bune şi năzbâtii.

La Paris, în 1969, existau trei „loji simbolice” româneşti, care funcţionau în obedienţa Marii Loji
Naţionale a Franţei. În schimb conform regulamentelor masonice nu se putea constitui un Suprem
Consiliu al RSAA în exil atât timp cât Suveranul Mare-Comandor şi mai mulţi membri ai ultimului
consiliu ales se aflau în viaţă şi nu activau. La un moment dat se întâmplă o minune. Fraţilor Marcel
Schapira şi Marcel Gavrilescu  să le parvină o împuternicire, în bună regulă, de la Constantin Bellu
cum că pot reconstitui, în Franţa, Marele Consiliu. Ulterior, prin anii 2000, Panait Stănescu-Bellu a
declarat că el le-a dat parizienilor scrisoarea socrului său. Cum ar veni, o afacere între trei „Marcei”.
Dacă e aşa, a făcut-o cu voie de la stăpânire, sau fără? A jucat la dublu şi nu s-au prins securiştii? Cert
e că el a mai avut prestaţii informative disciplinate mulţi ani după asta şi a tot ieşit din ţară ceea ce
însemna că era omul de încredere al organelor şi atunci.

O altă ipoteză ar fi că Bellu îşi suspecta ginerele şi a trimis epistola prin doctorul Leonida Vladimir –
Mahler, prieten apropiat şi mason cu grad mare, care a reuşit în acel an să plece la Paris să-şi viziteze
o rudă.

O a treia variantă ar fi că Panait Stănescu-Bellu ar fi acţionat cu acceptul Securităţii. Din câte ştiu, ei
nu aveau posibilităţi informative largi în cadrul celor trei loji simbolice româneşti care funcţionau la
Paris. S-or fi gândit că pot controla mai bine un Suprem Consiliu cu un şef captiv în ţară, pe care-l
considerau senil şi cu doi agenţi cu posibilităţi mari de penetrare, mă refer la „Marcel” şi „Liviu”, alias
„Jianu” sau „D.A.L.”. Să fi considerat Securitatea, după o expresie la modă acum masoneria română în
exil un „câmp tactic” unde poate să-şi desfăşoare „jocurile operative”?

La această întrebare, ca şi la cele de mai sus, sper să îmi răspundă domnii-fraţi  autori într-o carte
ulterioară.

Pot să afirm însă că proverbul „turnătorul de acasă nu merge de mai multe ori în străinătate”, fără să
se spargă, a funcţionat. Marcel Schapira, devenit Suveran-Mare Comandor la ceva timp după
moartea lui Bellu, un om uns cu toate alifiile şi câteva în plus i-a dat cu flit lui Panait Stănescu iar
sursei „Jianu”, despre care se prinsese ce învârte, îi livra fix ce credea el că trebuie să afle sau să
înghită Securitatea.

Un document pe care l-am găsit recent, provenit din arhiva fostului Muzeu de Istorie a PCR, m-a făcut
să îmi explic ascensiunea spectaculoasă a lui Ion Iliescu în ierarhia de partid a anilor 60. Tatăl său,
Alexandru Iliescu, un fel de Gică-contra murise în 1945 de boală, iar înainte fusese exclus din PCR
după ce susţinuse tabară „din închisori” care încercase să se opună lui Gheorghiu-Dej. În logica
bolşevică, un inamic intern era considerat de multe ori mai periculos decât unul de altă orientare
ideologică. Să nu uităm ce au păţit în URSS în anii 30 „deviaţioniştii” de dreapta şi de stânga,
„troţchiştii”, „buhariniştii” şi alte tipuri de „fracţionişti”. Au încasat un glonte sau, în cazuri mai
norocoase, au ajuns în Gulag. La sfârşitul războiului, micul Nelu Iliescu, odrasla unui „scizionist” care
contestase autoritatea absolută a lui Dej asupra deţinuţilor comunişti nu ar fi avut perspectiva unei
cariere politice strălucite. Totuşi băiatul era susţinut de o stea în ascensiune a partidului, bâlbâitul
Nicolae Ceauşescu. De unde până unde?! Neluţu nu era chiar singur pe lume. Tac-su avea un frate, pe
care-l chema Eftimie. Omul ăsta, care lucrase pe la diverse carmangerii (era un fel de măcelar) fusese
şi el băgat în subterana comunistă. La sfârşitul anilor 30 se împrietenise la cataramă cu un june de
Scorniceşti, care tocmai ieşise de la pârnaie. Cei doi erau atât de apropiaţi că îşi închiriaseră împreună
mansarda unei case, unde au locuit aproape doi ani. Din documentul găsit de mine, un repertoar al
caselor conspirative folosite de PCR în ilegalitate, rezultă  că Eftimie şi Nicu au stat în mansarda
blocului de pe strada Crişului nr. 10, colţ cu Radu Vodă între 1938 şi 1939 (Ceausescu si eftimie). Mă
îndoiesc că domnul măcelar şi cizmarul ratat conspirau ceva pe acolo, dar probabil mai vârstnicul şi
salariatul Eftimie îl ţinea pe spezele lui pe şomerul Nicu.
Cei doi tovarăşi au petrecut împreună în Parcul Carol şi ziua de 1 Mai 1939, la o sărbătoare cu mici şi
bere organizată de breslele oficiale carliste. Eftimie Iliescu a depus şi o mărturie despre ce a fost
acolo în faţa unei muzeografe, în 1979, periindu-l corespunzător pe cel ajuns între timp „cârmaci”.La
chermeza aia lejeră s-a ales „Regina muncii” tovarăşa Lenuţa Petrescu, viitoarea „savantă de renume
mondial”. Episodul e în general cunoscut, inamoratul Ceauşescu a cumpărat toate cărţile poştale care
funcţionau drept buletin de vot şi le-a oferit Lenuţei. După unele surse, sponsorul acestei operaţiuni
a fost tot nea Eftimie. Cei care se ocupă de viaţa sexuală a Elenei Ceauşescu îl includ de obicei pe
Eftimie Iliescu pe lista ei de amanţi, dar nimeni nu a stat să le ţină lumânarea, deci nu pot fi sigur că a
fost ceva între ei.

Despre evoluţia uterioară a unchiului lui Ion Iliescu nu am prea multe date. Se pare că a fost ofiţer de
Securitate la începutul anilor 50 şi a fost pus pe liber după căderea lui Teohari Georgescu. În 1971, pe
când era director adjunct la fabrica de pielărie și încălțăminte ”Flacăra Roșie” din București, a fost
decorat de către vechiul său prieten Nicu, primind ”Ordinul 23 August” , clasa a III-a. De asemenea,
ulterior a fost director la fabrica de încălţăminte „Pionierul”, un post călduţ, de unde a ieşit la pensie.

Ce e cert e că imediat după 23 August 1944 nu avea de ce să nu fie în relaţii excelente cu Nicolae
Ceauşescu, iar acesta nu avea de ce să nu-i fie recunoscător pentru susţinerea din „crunta
ilegalitate”.  Îmi şi închipui, prin 1946, o discuţie între cei doi: „Bă, Nicule, ai şi tu grijă de ăla micu a lu
frati-miu, e orfan, e mai pirpiriu, fă-i un rost în viaţă.” Şi asta s-a şi întâmplat, ăla micu a avut o
ascensiune fulminantă în siajul lui Ceauşescu, ajungând secretar al CC al PCR cu propaganda şi şef
peste tineretul comunist. În 1971, când lui Ceauşescu i s-a părut că protejatul său Neluţu îşi ia nasul la
purtare l-a trimis la plimbare în eşalonul doi al nomenclaturii.

Amintirea unchiului Eftimie, care a decedat în anii 80, nu l-a împiedicat pe Ion Iliescu să fie de acord
cu ciuruirea fostului său protector, la Târgovişte.

Tenebrosul Emil Bodnăraş, cu şcoala de spionaj a GRU la activ şi stagiul său în URSS putea emite
pretenţii, în anii 50, la şefia PMR. Nu a făcut-o. La fel, putea să încerce să se înscăuneze şef al
comuniştilor de la noi imediat după moartea lui Gheorghiu-Dej. A stat în expectativă, făcându-i astfel
pârtie lui Nicolae Ceauşescu. Mă întrebam de ce a preferat să fie tot timpul un fel de numărul 3-4 şi
nu a vrut mai mult.  Am găsit o posibilă explicaţie în volumele „Confesiunile elitei comuniste-Arhiva
Alexandru Şiperco”, apărute la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului,  între anii 2015 şi
2018. Şiperco, la rândul lui ilegalist şi nomenclaturist de rangul doi, în anii 70-80 a stat de vorbă cu
veteranii PCR aflaţi încă în viaţă şi le-a notat amintirile. Până să citesc cărţile respective, ştiam că Emil
Bodnăraş a mai avut doar un frate, Manole (Emanoil), de meserie fotograf, şi el simpatizant
comunist. După 1944, Manole a fost şef al SSI la Suceava unde a reprimat violent opoziţia, tartore
peste sportul românesc şi ambasador.

Ei bine, din volumele lui Şiperco am aflat şi despre un al treilea frate, Aurel.  Surpriză mare, din
discuţia cu  Florica Bodnăraş, fosta nevastă a lui Emil (vol 1, pag 162 şi 166) aflăm că „Emil a fost
agăţat de Gheorghiu din cauza fratelui-SS-ist în armata germană (Aurel). Cu asta îl ţinea pe Emil. L-a
trimis pe Aurel ca zeţar în Bulgaria să-l ţină acolo, departe.”  şi că „Gheorghiu îl ţine pe Emil numai
prin Aurel, SS-ist.”.
În volumul 3, la pagina 304, din discuţia cu Mihai Levente, aflăm că „Emil era sub influenţa maică-sii-
fanatică, nemţoaică, hitleristă. Ultimul frate, Aurel, era legionar, trecut în Bulgaria.”.

Lucrurile par să se lege. Într-adevăr, mama lui Emil Bodnăraş era de naţionalitate germană. În timpul
războiului, etnicii nemţi din România puteau să opteze dacă să lupte în armata noastră sau în Waffen
SS. Datorită unor avantaje evidente, cum ar fi solda mai mare, mâncarea mai bună, echipament
performant mulţi au optat pentru varianta a doua. E foarte posibil să o fi făcut şi Aurel.

Scotocind pe net, am reuşit să găsesc fişa lui Aurel de la verificarea de partid din 1951.Omul, născut
în 1915, de profesie tipograf, declară că a „simpatizat cu mişcarea muncitorească”, dar singurele lui
activităţi pe linie comunistă par să fi fost că le-a dus potol, ţigări şi ţoale la puşcărie celor doi fraţi mai
mari. O altă faptă de eroism comunist este că a fost interogat de poliţie, tot despre cei doi. Mai aflăm
că între 1946 şi 1948 a fost „maistru de maşini arte grafice” la Sofia, în Bulgaria. După 1948 s-a
returnat şi a fost director la Gospodăriile Agricole de Stat Variaş din Timiş şi Segarcea din Dolj. Am
mai reuşit să aflu că pe la sfârşitul anilor 50 era tot director la IAS Mânăstirea din judeţul Călăraşi,
unde se comporta ca un vicerege: schimba miliţieni, făcea chefuri,dădea prime după bunul plac.

Lucrurile vin de se leagă. Practic în anul alegerilor fraudate de comunişti, 1946, SS-istul Aurel a fost
acuns, trimis în răspândire, în Bulgaria.  Nu dădea bine să se afle că unul dintre principalii lideri ai PCR
a avut un frate hitlerist. A fost adus înapoi în 1948, când puterea era consolidată şi ţinut la cutie pe la
diverse ferme, chestie care nu avea nicio legătură cu meseria lui de tipograf.

După cum se ştie, în cadrul oribilei „lupte de clasă” originea şi familia contau teribil. Probabil atât Dej,
cât şi ulterior Ceauşescu au avut acces la dosarul lui Aurel. Astfel îl aveau la mână pe Emil Bodnăraş,
un tip incotestabil mai deştept decât ei. Era o chestie de genul „Bă Emile, dacă mişti în front ne
aducem aminte de frac-tu hitleristu, îl umflăm şi te scoatem şi pe tine din schemă.”

Când spun călău, mă refer la cineva care omoară cu mâna lui. Dintre ucigaşii profesionişti aflaţi în
slujba comuniştilor ne sunt familiare numele lui Gheorghe Pintilie zis Pantiuşa, Alexandru Nicolschi
sau, în ultimii ani, Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior, care şi-au primit prea târziu pedeapsa. Pun pariu
însă că aproape nimeni nu a auzit de Iusuf Amza, Gheorghe Ivanov sau Gheorghe Ivănescu. De fapt,
este vorba de una şi aceeaşi persoană. Pur întâmplător i-am găsit fişa autobiografică de la verificările
membrilor de partid dintre 1951 şi 1952 şi m-am apucat să fac nişte deducţii logice.

Din fişă, am aflat că Iusuf Amza devenit Gheorghe Ivănescu era în ianurie 1952 căpitan MAI şi primise
„dicoraţia” (sic!) Steaua Republicii cls V. Meseria de bază era „muncitor necalificat”, adică nu avea
vreo meserie. Era născut pe 15 februarie 1896 în comuna Sinicean din regiunea Tetovo din actuala
Republică Macedonia de Nord şi era de naţionalitate albaneză. Îşi petrecuse 20 de ani (1924-1944) la
puşcărie în Bulgaria pentru o „faptă revoluţionară” pe care o descrie singur, fără virgule: „am fost
condamnat la moarte pentrucă am ucis un bandit un mare capitalist duşman al poporului”. Asta m-a
făcut să gândesc că, de fapt, l-a omorât pe „marele capitalist” ca să-l jefuiască.  I s-a comutat
pedeapsa în închisoare pe viaţă.  La puşcărie a intrat în contact cu comuniştii bulgari închişi şi ei şi le-
a făcut servicii, fiindcă în toamna lui 1944, după lovitura de stat bolşevică de la Sofia, care a avut loc
pe 9 septembrie 1944, a ajuns „şeful lagărului fascist” din Rusciuc.  Aici cred că a făcut cel mai mare
număr de victime. Spre deosebire de România, unde agenţii Moscovei au luat puterea gradual, în
ţara vecină ei  s-au apucat de genocid. Pe motiv că sunt „fascişti”, ei au executat în primele trei luni
de putere, fără proces, între 20 şi 40.000 de oameni, majoritatea politicieni democraţi, proprietari de
afaceri, agricultori înstăriţi, preoţi, intelectuali. Şi-au eliminat rapid toţi adversarii. Când execuţiile nu
aveau loc în plină stradă ele se petreceau în nişte lagăre improvizate. Amza a fost şeful unui astfel de
stabiliment la Ruse. A fost atât de sadic,  încât în 1945, când în ţara vecină puterea roşie se
stabilizase, nu mai dădea bine la imagine. Între comuniştii români şi cei bulgari funcţiona un fel de
înţelegere pentru protejarea şi ascunderea unor „personaje delicate”.

Aşa a ajuns Iusuf Amza la Bucureşti unde a început o carieră de criminal de partid, sub alt nume. A
fost angajat drept „funcţionar administrativ” la sediul CC al PCR din Aleea Alexandru. De fapt, era o
acoperire.Gheorghe Pintilie, adică Pantiuşa, îşi încadrase oficial echipa de asasini drept umili
conţopişti.  Mai multe relatări despre crimele comuniste făcute în România între 1944 şi 1946 îl au
drept personaj central pe un anume  „Bulgaru”. Era în echipa lui Pantiuşa care i-a lichidat cu ranga în
sediul actual al ambasadei Poloniei pe Ştefan Foriş şi ilegaliştii acuzaţi că ar fi informatori ai
Siguranţei, Petre Melinte şi Ion Pârgaru.  El l-ar fi executat şi pe Marcu Schon, un ilegalist de origine
germană acuzat de trădare. Acelaşi „Bulgaru” a provocat un carnagiu deschizând focul cu arma
automată asupra unui grup de studenţi şi tineri care se manifestau anticomunist pe 8 noiembrie
1945, de ziua Regelui Mihai. Au fost peste 10 victime. Andrei Şiperco, care a publicat până acum în
trei volume („Confesiunile elitei comuniste 1944-1965: Rivalităţi.represiune crime…Arhiva Alexandru
Şiperco”-Academia Română , Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului)  discuţiile
consemnate de tatăl său cu diverşi ilegalişti , îl identifică în primele două volume pe „Bulgaru” drept
un anume Ivanov.  Din mărturia ilegalistului Valeriu Bucicov aflăm că: „ Marcu Schon- a fost peste
drum. Gheorghe (Ivanov) l-a lichidat. Harnoza…-e Gheorghe „Bulgaru”, care a lichidat moşierii ce i s-
au dat în apărare. În 1944 el a lichidat un grup de moşieri. A fost de fapt un albanez mahomedan. El a
venit la noi.”

Melinte, în toamna 1945 Neciu şi Gheorghe l-au lichidat”.

Am tradus notiţele lui Şiperco senior cam aşa: „ Gheorghe Ivanov (Ivănescu) era de fapt un
mahomedan albanez care în 1944 a omorât un grup de moşieri, în Bulgaria. A venit la noi. Aici i-a ucis
pe Schon şi Melinte.” Acelaşi Bucicov povesteşte un episod de pe 8 noiembrie 1945: „Gheorghe
„Bulgaru” a ieşit în drum şi a tras spre Piaţa Palatului- trăgeau tot încărcătorul din Schmeisser.” O
relatare similară găsim şi la Mircea Ioanid, în volumul trei: „Bătrânul („Bulgaru-n.n.) avea o
„balalaică”…Pe stradă erau vreo 2000. Ne făceau zob. Noi eram zeci. Eu am tras o rafală în plan
vertical, restul în aer. Radovanovici –două, trei focuri. Bătrânul, nebunul, a tras în ei.”

Mai revin cu un ultim citat din Bucicov:”Mitca Neciu şi cu Gheorghe „Bulgaru” care a omorât pe
deţinuţii din Bulgaria erau ajutoarele lui Pantiuşa. (…) „Bulgaru” nu e omul să nu îşi asume
răspunderea, el care a ucis atâţia. A şi spus bulgarilor: „Am făcut-o! Ei şi!? Nu meritau altceva!”

Eu unul sunt convins că Iusuf Amza, „Bulgaru”,  Gheorghe Ivanov şi Gheorghe Ivănescu sunt una şi
aceeaşi persoană. De altfel, la concluzia asta a ajuns şi Andrei Şiperco în prefaţa volumului trei al
consemnărilor tatălui său.  Un albanez asasin psihopat, care a stat 20 de ani într-o închisoare
bulgărească ( de aici şi porecla) scapă şi comite o sumedenie de crime oribile în Bulgaria şi România,
în numele comunismului. La o estimare simplă are în jur 100 de victime directe la activ.  Ce păţeşte
pentru asta!? În 1951 este încadrat cu grad de căpitan în M.A.I. românesc.
Ultima informaţie pe care am găsit-o despre el m-a lăsat mască. Este vorba despre Hotărârea
Consiliului de Miniştri  nr. 1415 din 14.10.1958. Ea prevede elaborarea unui decret privind acordarea
unei pensii speciale maiorului în rezervă Ivănescu Gheorghe din Ministerul Afacerilor Interne.

Cum i-or fi calculat pensia ? Câte 50 de lei de fiecare victimă?

Mi-l şi închipui pe blajinul bătrânel (în 1958 avea 64 de ani) Iusuf-Gheorghe dumincându-şi pensia
foarte mare la băi, la o casă de odihnă a M.I., în timp ce le povesteşte la o bere unor cadre mai tinere,
pe un ton potolit, tehnica asasinării cu ranga.

Într-o seară, de plictiseală, m-am apucat să răsfoiesc cartea răposatului meu amic  Mihai Pelin,
„Opisul emigraţiei politice”, tipărită la Editura Compania în anul 2002. Datorită unor înţelegeri cu
Virgil Măgureanu, făcută prin anii 90, nea Mişu intra în arhivele fostei Securităţi ca la moară, aşa că a
avut acces la fişele şi dosarele tuturor celor pe care securiştii îi considerau parte a „emigraţiei
reacţionare”. Cum Mişu a listat 1222 de nume, spaţiul consacrat poveştii fiecăruia e de destul de
mic.  Mi-a atras atenţia un cetăţean, Anton Vinţan, născut în 1931. Din cele scrise de Mişu rezulta că
omul ăsta a circulat prin lumea destul de îngustă pentru el sub nu mai puţin de cinci identităţi.
Numele real mi se părea cunoscut şi mi-am adus aminte că îl mai văzusem într-unul dintre volumele
operei „Închisoarea noastră cea de toate zilele” a lui Ion Ioanid, poate cele mai interesante mărturii
din puşcăriile comuniste apărute la noi. Iată ce am găsit în volumul II, apărut la Humanitas în 2013
despre personaj, într-un fel de înşiruire a persoanelor întâlnite de Ioanid în detenţie: „266. Vinţan
Anton (Toni) Cu nervii zdruncinaţi de pe urma torturilor suferite în timpul anchetei, Toni Vinţan era
ursuz şi puţin  comunicativ cu camarazii lui de celulă. În schimb, faţă de gardienii şi ofiţerii
penitenciarului, avea deseori ieşiri violente, pe care le-a plătit cu nenumărate zile de beci şi carceră.
Tot ce am aflat despre el, este că fusese de mai multe ori la Viena, în sectorul de ocupaţie american,
pe vremea când Austria încă nu-şi căpătase independenţa. Servise de călăuză pentru treceri ilegale
de frontieră între România, Ungaria şi Austria şi se pare că făcuse şi oficiul de curier pentru serviciul
de informaţii american, aducând în ţară diferite mesaje adresate unor agenţi şi organizaţii
clandestine. Fiind implicat într-un proces având legătură cu o organizaţie titoistă, Toni Vinţan
beneficiază de decretul de amnistie acordat sârbilor. Se pare că la scurtă vreme după punerea lui în
libertate, ar fi reuşit să fugă în Vest. Toate aceste informaţii despre Toni Vinţan au rămas însă confuze
şi neverificate.”

Mi-am dat seama că am găsit un personaj complex. De ce să fi avut o groază de identităţi? Era spion
iugoslav sau american? Contrabandist, escroc sau erou anticomunist? Câte puţin din toate? Am dat
fuga la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi am făcut o cerere să-i văd dosarul.
După ceva timp m-au anunţat că pot să-l citesc.   

Evrei, maghiari, germani, cu toţi suntem vinţani

Toni Vinţan s-a născut pe 7 mai 1931, la Bucureşti. Şcoală nu avea prea multă, numai 4 clase. Profesia
de bază, parcă predestinată pentru ce avea să urmeze, era de „muncitor turnător”. Cum maică-sa se
despărţise de taică-su şi se recesătorise, s-a trezit la vârsta adolescenţei, într-un sat lângă Braşov. Nu
se înţelegea cu părintele său vitreg, care-l mai altoia din când în când. În septembrie 1944, în plin
haos, îi vine ideea să fugă de acasă. E foarte curios cum unui copil de 13 ani, cu 4 clase,i-a trecut prin
cap să-şi schimbe identitatea. S-a dus la un centru care repatria mai mult sau mai puţin forţat
basarabeni, bucovineni şi alţi cetăţeni sovietici şi a zis că e Sinan Isac, evreu, născut în 1928 la
Moghilev-Podolsk în Ucraina. Suna ca un fel de evreu-turc dar sovieticii l-au crezut şi a ajuns în
Basarabia de unde a luat-o la sănătoasa din coloana de repatriaţi. Aici i-a mai venit o idee bizară
pentru un copil: să se ducă la o mânăstire şi să spună că a avut revelaţia lui Iisus, doar-doar l-or ţine
monahii pe casă şi masă. Chestia asta i-a ieşit la Hârbovăţ, unde s-a botezat a doua oară, probabil nu
Anton şi a rămas 7 luni. Cum călugării îl puneau la muncă s-a gândit că tot mai bine e acasă. A
încercat să treacă Prutul înot, l-au prins grănicerii sovietici. A trebuit să îşi recunoască adevărata
identitate. Ajuns după aproape un an la loc la Satulung, lângă Braşov, tac-su i-a mai ars o corecţie şi l-
a băgat ucenic la o fabrică din oraş. Cum părinţii îl puneau să dea bani în casă iar lui, erotoman
juvenil, îi plăcea să îi spargă cu fete, Tony şi-a amintit că are nişte rude în Banatul Sârbesc. A ajuns la
ăia trecând pe şest graniţa pe lângă Jimbolia şi a declarat autorităţilor iugoslave că-i zice Istvan
Kovacs, un demn maghiar, fiindcă familia sa din Veliki Torak (Toracul Mare), era mixtă. Şi-a aburit
rudele că l-a trimis la ei chiar maică-sa, fiindcă în România se moare de foame. Când verii au vrut să-l
pună să muncească la o fermă şi-a dat seama că are abilităţi de animator cultural şi a început să
organizeze spectacole cu muzică şi recitări în onoarea lui Tito. Asta a stârnit invidia celor care-l
găzduiau aşa că a fost pârât că nu e exact Istvan. Concluzia a fost că sârbii l-au făcut pachet şi l-au
trimis acasă.

Utemist, ubdist şi deţinut

Ajuns iar la Braşov, s-a angajat turnător, la propriu, la fabrica Metrom. Cum munca fizică nu e cel mai
plăcut lucru din lume a descoperit frumuseţea discretă a agitaţie politice şi s-a înscris în Uniunea
Tineretului Muncitor.  Bun de gură era, origine sănătoasă avea, aşa că a fost ales secretar al
organizaţiei UTM pe întreprindere. Părea o stea în ascensiune a junilor comunişti şi îl păştea o carieră
frumoasă. Marşul triumfal i-a fost stopat de un mic incident, atunci când a furat oarece motoraşe şi
acareturi de la fabrică şi le-a vândut. A ajuns pentru câteva luni la puşcărie. Ieşit din pârnaie,
perspectivele sale nu erau foarte roz. Estimp, Tito se certase cu Stalin, era deja anul 1948. Cum-
necum, domnul Tony o şterge iar peste graniţă, se predă autorităţilor iugoslave cu numele real şi zice
că e un comunist român fan al lui Tito, care-l urăşte pe tov. Dej. Tovarăşii din ţara vecină şi pe atunci
duşmană se bucură şi-l recrutează ca informator al serviciului lor secret, UBD. Îl pilotează prin diverse
lagăre de refugiaţi români, să vadă care sunt de dreapta, care vor să fugă în Occident, dacă sunt
spioni stalinişti printre ei. Pe chestia asta, lui Tony îi pică mai un costum de haine, mai nişte dinari, o
şliboviţă, o masă mai bună.Treaba a fost că s-a apucat să „demaşte” aiurea diverşi oameni care îi
erau antipatici, printre care l-aş menţiona pe memorialistul de închisoare Romulus Rădină. Românii
din lagăre s-au prins rapid că dl. Vinţan e sifonar. Pe chestia asta atunci când Tony a reuşit să fugă în
Italia, românii din lagărul de refugiaţi de la Capua nu i-au făcut cea mai prietenească primire. Cam
voiau să-i ia gâtul.  A ajuns pe străzi. A încercat să-şi ofere serviciile americanilor, care şi-au dat
seama că nu le prea folosesc. Fără bani şi locuinţă era într-o situaţie urâtă. Din cauza asta a picat într-
o capcană. Regimul comunist de la Bucureşti făcea o propagandă asiduă pentru reptrierea celor fugiţi
după 1944, spunându-le că nu li se va întâmpla nimic în ţară şi că au căzut victime ale „propagandei
capitaliste”.  În 1951, Tony cere repatrierea. E posibil să fi crezut că va fi lăsat în pace dacă spune ce a
văzut în lagăre. Gravă greşeală. E umflat direct de la Curtici şi ajunge iar la pârnaie. E condamnat la 15
ani de puşcărie drept agent iugoslav, pentru „trădare de patrie”. În închisoare chiar are un
comportament foarte curajos. Face greva foamei, intră în conflict des cu gardienii şi administraţia, e
pedepsit des cu izolare. În 1956, după ce Hruşciov şi Tito se împacă, numele lui Anton Vinţan se
strecoară pe o listă de susţinători ai mareşalului iugoslav care sunt puşi în libertate. Tony alege iar
libetatea totală. Pe 28 august 1956 o ia din nou la sănătoasa peste graniţa româno-iugoslavă şi se
opreşte din fugă tocmai în Italia.

O metodă ingenioasă

Puţin mai târziu Securitatea îl identifică drept Matteo Rovers (ciudată combinaţie anglo-italiană). I se
pune în cârcă în următorii ani scoaterea din ţară a 19 transfugi. Unele rapoarte îl plasează în anturajul
„trădătorului de patrie” Eftimie Gherman, un fost social democrat.  În mod curios, acesta, un duşman
înverşunat al regimului de la Bucureşti va fi „întors” de către Securitate la sfârşitul anilor 60 şi va
deveni „agentul Laurenţiu”. În 1959, Securitatea află că Vinţan e în Franţa, unde ar fi urmat cursurile
unei „şcoli de spionaj occidentale”. Ulterior se va căsători în RFG, va primi cetăţenia vest-germană şi
se va stabili în oraşul Sackingen.

Cine apare în 1970, ca o floricică-turist neamţ în Republica Socialistă România? Bineînţeles herr Tony
Vinţan, revenit la numele lui original. Climatul politic era ceva mai relaxat, dar Securitatea l-a luat în
colimator dându-i numele de cod „Wagner”. Ofiţerii află că lucra pe post de pirotehnist la o firmă şi o
vreme cred că-l mâna în România dorul de ţară.  După vreun an şi mai multe călătorii în ţară ale lui
Tony, securiştii se prind că datorită lui au plecat spre lumea largă şi liberă nu mai puţin de 12 oameni,
dintre care 4 cetăţeni ai RDG. „Metoda Vinţan” era simplă şi ingenioasă. Sosea în România cu
paşapoarte RFG falsificate foarte bine şi le dădea unor oameni ale căror rude voiau să-i extragă din
„lagărul socialist”. RDG-iştii  veneau ca turişti în RSR. Pe atunci nu existau evidenţe „on line” cu cine
intră şi iese din ţară, iar autorităţile de frontieră româneşti şi iugoslave nu ştiau foarte bine să
identifice un paşaport vest-german bine falsificat. Tony e iar arestat, condamnat la trei ani de
închisoare, dar eliberat datorită unei cauţiuni de 12.000 de mărci. În 1973 era dat în consemn la
frontieră şi declarat indezirabil de teritoriul RSR.

În loc de epilog

Aici se opreşte ce cunosc, din dosarele Securităţii despre una dintre cele mai bizare existenţe umane
despre care am auzit. Habar n-am ce s-a întâmplat cu Anton Vinţan în continuare. S-o fi calmat şi a
devenit un blajin pensionar german? Mai trăieşte (ar trebui să aibă 88 de ani)? L-a chemat şi
Mahatma Gandhi sau Li Peng? Dacă vreunul dintre cititorii materialului de faţă ştie ceva, îl rog să mă
contacteze.

În 1954 Mişcarea Legionară din exil era zguduită de un imens scandal. Însuşi „comandantul” Horia
Sima era acuzat că, profund creştineşte, a coţăit nevasta unui camarad care-l găzduia la Paris. În urma
acestei operaţiuni, doamna respectivă rămăsese  cu burta la gură. Pentru a preveni scandalul, Sima o
trimisese în răspândire în Argentina, unde născuse un băiat. Soţul încornorat era Andrei Costin, un
legionar de meserie pilot, care până atunci fusese unul dintre cei mai fideli companioni ai lui Sima. El
a făcut tapaj, iar aşa –numiţii „legionari codrenişti” grupaţi în jurul lui Constantin Papanace şi Ilie
Gârneaţă au avut  un bun prilej să treacă la ofensivă, vânturând informaţia. Practic, de la adulter,
exilul legionar se împărţiese în două tabere care nu s-au mai reconciliat niciodată, ajungâdu-se şi la
violenţă fizică între ele.
Horia Sima a negat până la moarte că ar fi fost tatăl copilului sau că ar fi avut treabă cu madama,
spunând că tărăşenia ar fi fost o scorneală a codreniştilor  sau a Securităţii. Cu toate acestea, aşa cum
relatează memorialistul legionar Alexandru Ronnet, în broşura sa „O pacoste sau un destin vitreg”,
apărută la Chicago în 2001, la pagina 38, Horia Sima a refuzat orice test de paternitate, deşi Ronnet,
ajuns medic bogat în SUA se oferise să-l plătească, la două clinici prestigioase (găsiţi link-ul aici :

Azi public în facsimil o declaraţie luată în ancheta Securităţii lui Traian Puiu, fostul primar legionar al
Constanţei. Ca şi Oliviu Beldeanu (cel cu asaltul asupra Legaţiei RPR de la Berna) sau profesorul
turcolog  Aurel Decei, el a fost răpit, din „lumea liberă”, de un comando al organului represiv
comunist. Faptul s-a petrecut în 1958, deci Puiu a fost martor la „scandalul adulterului”. Descrie
destul de plastic întâmplarea la paginile 13 şi 14 ale „confesiunilor” sale. Foarte interesant mai este
că la pagina 20, Puiu îl nominalizează drept unul dintre sponsorii lui Sima, care îi dădea bani pentru
editarea revistei „East European Tribune” pe un anume „dr. C Drăgan”. După deducţiile mele este
vorba de nimeni altul decât Iosif Constantin Drăgan, care înainte să ajungă la o relaţie de amor
tracopat cu Nicolae Ceauşescu a trecut puţin şi prin „aşternutul ideologic verde” al lui Horia Sima.

În 1903, la Corcea, un oraş cosmopolit din actuala Albanie, într-o familie numită Plasari, nu foarte
bogată dar onorabilă, de confesiune creştin ortodoxă, se năştea un băiat care a fost botezat Anastas.
Pe atunci se părea că domneşte o relativă armonie între comunităţile etnice din zonă ( în principal
albanezi, vlahi, greci, turci dar şi alţii), dar de fapt populaţia stătea pe o bombă cu ceas. Războaiele
balcanice din 1912-13 au transformat Corcea într-un teritoriu instabil, care şi-a schimbat stăpânul de
mai multe ori şi unde domneau pasiunile naţionaliste. Nu era un mediu propice pentru creşterea unui
copil, mai ales că micul Anastas, dovedind precocitate, intrase într-o bandă de puberi care se ocupa
cu mici şuteli şi ceea ce noi numim azi „şmen”. Familia reunită a luat decizia să-l extragă din anturaj şi
să-l trimită la şcoală hăt, la Bucureşti, unde vieţuia şi era meşteşugar un frate al tatălui.

Cum se ajungea de stânga

Unchiul era un tip cu principii sănătoase. L-a dat la şcoală, dar după ceva timp şi-a spus că e bine să-l
şi obişnuiască să muncească. L-a angajat drept piccolo la o cârciumă, cam la fel cum adolescenţii din
ziua de azi sunt trimişi uneori de părinţi să lucreze la McDonald s. Anastas nu a agreeat prea tare
ideea să meargă ziua la şcoală şi seara să manipuleze tăvi şi sticle. Localul nu era unul de lux, din câte
am dedus, acolo se strângeau intelectuali faliţi, pierde-vară, muncitori sindicalişti, care toată ziua
trăncăneau despre socialism, nu prea făceau consumaţie şi lăsau bacşis din doi în doi. Aşa a aflat
băiatul, căruia clienţii începuseră să-i spună Năstase, că e un „om exploatat de către om”. Îi plăcea
cum filozofau corifeii ăia, aşa că a început să participe la o vârstă fragedă la diverse adunări sindicale.
În 1918, molima bolşevică apăruse şi pe teritoriul României. La Iaşi şi la Bucureşti, diverşi agenţi ai lui
Lenin şi Troţki, alimentaţi cu fonduri mari, încercau să agite populaţia şi să provoace dezordini. Pe 13
decembrie 1918 au reuşit să declanşeze o manifestaţie a muncitorilor tipografi.  Unele surse spun că
era vorba de o tentativă de lovitură de stat. Au fost ciocniri cu armata, s-a tras, au fost 12 morţi.
Socialistul I.C. Frimu a fost arestat şi a murit ulterior de TBC la puşcărie, fapt pentru care comuniştii
cu care nu avea legături l-au transformat în cadavru util, efigie, nume de străzi şi fabrici. Anastas a
fost şi el la manifestaţie. A văzut confruntările şi s-a îndârjit, chestie care l-a făcut să adere la
Tineretul Socialist.
mediat după Primul Război Mondial mişcarea socialistă românească a ratat şansa de a depăşi stadiul
de fenomen politic marginal. Divizată între moderaţi social-democraţi şi adepţi ai bolşevismului, ea
nu a acţionat unitar. Junele Anastas a optat spre aripa moscovită. Sub numele de Năstase Plasa (sau
Plasă), lua parte la tot felul de întâlniri conspirative.  La congresul fondator al Partidului Comunist din
România, din 1921, a optat pentru afilierea la Comintern. A fost unul dintre conducătorii fondatori ai
Uniunii Tineretului Comunist. În acea perioadă, P.C. d. R. îşi pregătea cadrele sub acoperirea unei
şcoli sindicale botezate „Max Wexler”,  în onoarea unui militant socialist asasinat „preventiv” de
către autorităţile române în 1917, fiindcă făcea propagandă revoluţionară. Aici le băga marxismul în
cap viitorilor activişti tocmai tovarăşa Ana Pauker. Ce chimie o fi existat între ea şi băiatul din Albania
care urma cursurile habar n-am, cert e că au devenit apropiaţi, lucru care  va conta mai târziu. 
Agitaţiile studenţeşti din 1922 îl găsesc la Iaşi, unde se pare că a avut o dispută verbală chiar cu
tânara stea a extremei drepte, Corneliu Zelea Codreanu. Tot umbla să organizeze celule UTC prin
ţară, chestie care i-a adus mai multe arestări.

În 1924, după revolta provocată de agenţi sovietici la Tatar-Bunar, autorităţile române au schimbat
foaia. P.C.dR. a fost scos în afara legii şi tratat drept mişcare teroristă. Bolşevicii fără cetăţenie
română sau cu situaţie incertă au fost arestaţi şi expulzaţi.  Aşa sa întâmplat şi cu Anastas. În
februarie 1925 a fost umflat şi i s-a emis un ordin de expulzare, drept comunist periculos. A fost făcut
pachet împreună cu Sotir Lambru, un activist sindical aromân născut tot în Albania şi transportaţi sub
pază pe un vapor care ajungea la Durres. Pe lângă activitatea sa politică, lasă în urmă şi câteva inimi
frânte. Se pare că o doamnă româncă a aşteptat reîntoarcerea sa câteva zeci de ani.

În acei ani Albania era o ţară absolut ciudată. În unele zone domneau încă regulile feudale. Existau
clanuri şi triburi care se băteau între ele. Proletariatul industrial, publicul ţintă al mişcărilor comuniste
era foarte puţin numeros. Ţara era condusă de un preşedinte autoritar (Ahmed Zogu) care se visa
rege şi credea că o va putea moderniza peste noapte, pe modelul Ataturk. Factorul dinamic îl
constituiau tinerii albanezi care studiaseră în afara ţării. Partidul Comunist era sublim,dar lipsea cu
desăvârşire. Funcţionau doar câteva grupuri de marxişti, fără legătură între ele, în marile oraşe,
formate din oameni care luaseră legătura cu ideologia roşie în afara graniţelor.

Pe un teren relativ virgin, la Corcea, Anastas a încercat să organizeze sindicate roşii, a început să scrie
articole cu tentă comunistă în presă, a vrut să creeze nuclee de partid. S-a ales cu o arestare şi cu o
deportare sub supraveghere vreme de trei ani în oraşul Vlora. Totuşi, jocul lui Zogu, autoînscăunat
rege, faţă de „tinerii zburdalnici”, cu ceva şcoală, de diverse orientări potrivnice lui era ceva de genul
„biciul şi zăhărelul”. Spera să-i folosească la reformarea statului albanez. În 1929 l-a iertat pe Anastas
şi, fiindcă acesta era poliglot şi avea experienţă gazetărească, l-a numit pe nişte poziţii medii, pe
relaţia cu presa şi străinătatea la ministerele agriculturii şi economiei.Mai lucra şi pentru ziarele care
apăreau legal. În paralel, însă, ducea şi o viaţă subterană. Organizase la Tirana, unde se mutase, un
grup secret comunist numit „Focul” şi menţinea legături discrete cu Cominternul şi „tovarăşii
români”.

În cazul unei coagulări şi eventuale legalizări a Partidului Comunist Albanez avea şanse reale să
devină prim-secretar.

Făţarnicul Enver
Stalin şi Cominternul nu au fost prea preocupaţi în anii 30 de problema comunismului în Albania.
Erau prinşi cu măcelărirea „deviaţioniştilor” şi „fracţioniştilor” din URSS sau omorârea liderilor unor
partide roşii gata existente prin lume. În plus Plasari, comunist „vechi” putea fi bănuit de troţkism sau
buharinism. Prietena lui din România, Lenuţa Filipovici, a sfârşit împuşcată pentru că l-ar fi plăcut pe
Troţki.

La Corcea şi Skhoder apăruseră autonom nişte grupuri care făceau concurenţă celui din Tirana. Abia
în 1941, când începuse războiul total, de la Moscova a venit un ordin către partidul din Iugoslavia să-l
organizeze pe cel albanez. Nu se ştie de ce, pentru operaţiunea asta, tovarăşii conduşi de Tito au
preferat să se bazeze doar pe grupurile din Corcea, Skhoder şi un aşa numit „Grup al Tineretului”. Şef
al partidului nou a fost ales un tip care nu prea avusese treabă cu acţiunile ilegale. Enver Hoxha, un
suplinitor la liceul francez din Corcea a fost inclus în delegaţia grupului din raţiuni mai mult religioase.
El era musulman, iar restul creştin-ortodocşi. Era înalt,arătos, vorbea bine, avea ceva studii
(neterminate, e drept). Avea 33 de ani, nu era nici prea tânăr, nici prea bătrân.  Din raţiuni etnico-
religioase şi de imagine sârbii şi comuniştii care nu se prea ştiau între ei l-au ales pe 8 noiembrie 1941
să conducă partidul. Anastas Plasari nu a fost chemat la întâlnirea de fondare a P.C. d A., dar Hoxha s-
a gândit să folosească întreg capitalul său de imagine  şi al altor stângişti cu oarece notorietate. 
Diabolic, Enver a încercat să-i elimine în timpul războiului pe toţi comuniştii mai vechi decât el.  După
1991, în arhivele albaneze s-a descoperit corespondenţa lui Hoxha cu mai multe grupuri de
rezistenţă. Într-o scrisoare adresată lui Anastas Plasari, în 1943,îl îndemna să se ducă, în calitate de
om cu experienţă, să-i lămurească pe unii cum se face agitaţia şi propaganda. Pe de altă parte, îi
îndemna pe ăia să-l elimine, pe motiv că e agent provocator. Plasari a scăpat cu viaţă fiindcă se
cunoştea de dinainte cu oamenii care ar fi trebuit să-l împuşte. În timpul războiului de partizani,
pentru a-l controla mai bine, Hoxha s-a gândit să-l ţină pe Anastas în proximitatea sa ca un fel de
consilier. De fapt, era o manevră a paranoicului Enver care limita strict libertatea de mişcare şi
expresie a lui Anastas.

După ce a preluat puterea în 1944, Enver şi-a orientat plutoanele de execuţie spre monarhişti,
liberali, colaboratori ai autorităţilor italiene de ocupaţie, capitalişti. Anastas Plasari a fost numit în
nişte poziţii plăcut-decorative: director al „Teatrului Poporului” din Tirana şi al „Agenţiei Albaneze de
Film” ,a fost decorat. Hoxha îl făcuse inofensiv, dar îl considera un pericol latent. În martie 1946 a
fost arestat sub o ploaie de învinuiri: „agent englez”, „simpatizant social-democrat”, „anti-
Iugoslavia”. Ultima acuzaţie este de un cinism deosebit. Dacă imediat după război Enver îl cultiva pe
Tito şi părea favorabil unei Albanii Mari, unite cu Kosovo în cadrul federaţiei iugoslave, în 1948, pe
fondul conflictului Stalin-Tito, Hoxha a fandat rapid în favoarea Kremlinului. Şi-a lichidat adversarii
din partid peste noapte drept agenţi ai mareşalului de la Belgrad.

Spre norocul lui, Anastas nu a fost ucis imediat. A fost interogat, bătut, în buna tradiţie sovietică
Enver voia să-l forţeze prin tortură „să dea şi pe alţii”. S-a aflat şi la Bucureşti că „tovarăşul Plasă” a
fost umflat. Ana Pauker, ajunsă cea mai importantă femeie comunistă din estul Europei, şi-a adus
aminte de vechiul ei amic. Pe canalele Cominformului, poate via Kremlin, s-a interesat de soarta lui. A
intervenit destul de energic şi cu efect. Bătăile au încetat, condiţiile de detenţie au devenit
suportabile. Prilejul pentru eliberare şi reabilitare s-a invit în 1948. Enver Hoxha a dat vina pe
„titoistul” Koci Xoxe, fostul său adjunct pe care l-a lichidat, pentru cele întâmplate lui Anastas. De
dragul „tov. Ana” l-a numit pe acesta un fel de director la Ministerul Economiei Naţionale. Soarta lui
era însă legată de cea a comunistei din România.  În 1952, când aia a căzut în dizgraţie, a fost şi el
„scos din muncă”, aşa cum spunea jargonul de partid. I s-au luat bonurile de masă şi a fost
transformat, fără prea multe explicaţii, în muncitor necalificat. Au urmat 30 de ani de existenţă umilă,
punctaţi cu interogatorii şi filaj al Sigurimi (Securitatea albaneză), care i-a consacrat un dosar
voluminos. Anastas Plasari a murit în anonimat, în 1982, la Tirana. Singura, vorba lui Gigi Becali,
„aroganţă”, pe care şi-a permis-o a fost să-şi scrie memoriile, rămase până azi inedite.

Că madam „privighetoarea Carpaţilor” Maria Tănase a avut o viaţă amoroasă zbuciumată şi că ea s-a
împletit de multe ori cu poveşti de spionaj e o chestie de notorietate. În schimb, am aflat din cartea
lui Stejărel Olaru,  „Maria Tănase artista, omul, legenda”, apărută anul ăsta la Editura Corint, care e
documentată şi din dosarele de Securitate ale divei că a interacţionat de mai multe ori de-a lungul
vieţii, în general la orizontală cu Henri (sau Henry) Jacober.  Eu personal am scris prima oară despre
omul ăsta acum vreo 15 ani. Eram într-o perioadă în care făceam interviuri pentru „Plai cu boi” cu
diverşi oameni în vârstă, foşti deţinuţi politici, dintre care unii reuşiseră să scape după puşcărie în
lumea ceva mai liberă şi necomunistă. Mulţi dintre ei, printre care şi actualul membru al Colegiului
CNSAS Dinu Zamfirescu mi-au povestit cum familiile sau prietenii aflaţi de cealaltă parte a „Cortinei
de fier”i-au cumpărat prin intermediul unui ipochimen denumit Jacober. Fără să am acces la dosarul
său din arhivele Securităţii, am dedus atunci că omul era un fel de intermediar între regimul opresiv
din ţară şi oameni disperaţi care voiau să-şi extragă din RPR-RSR copiii, nevestele, fraţii, iubiţii,
prietenii. Domnul în cauză cerea sume uneori imense pentru epocă, până la 15.000 de dolari. Făcea
liste, strângea lovele, lua un comision consistent şi plecările se rezolvau.

Estimp, s-au mai aflat nişte date despre Jacober. Era un evreu maghiarofon  născut în anul 1900 în
Muncaci, un orăşel din zona Transcarpatia care acum ţine de Ucraina, dar care în secolul XX a
pendulat între graniţele a nu mai puţin de 5 ţări.  Când s-a născut, mai bine de jumătate din populaţia
oraşului era evreiască. Se pare că iniţial l-a chemat Heinrich sau Henric Illes şi că şi-ar fi transformat
numele în cosmopolitul Henry când a intrat în afaceri internaţionale.  După unele surse ar fi făcut o
şcoală superioară de comerţ la Viena, a aterizat cu afaceri la Bucureşti, undeva pe la mijlocul anilor
20 ai secolului trecut. În anii 30 avea o societate comercială înregistrată pe numele lui în România.
Atunci se pare că a cunoscut-o pe Maria Tănase. Cântăreaţa era într-o perioadă în care „iubea sincer”
diverşi oameni bogaţi care ar fi putut să-i netezească existenţa.  După documentele publicate de
Olaru, se pare că viitorului samsar de oameni i se puse pata rău de tot pe cântăreaţă, a plimbat-o prin
Europa, ba chiar ar fi cerut-o de soţie.

Un zgârcit

Cum în Austria ocupată de Germania lui Hitler evreii nu aveau o existenţă plăcută, după Anschluss,
Jacober s-a relocat la Londra. Împreună cu Michael, unul dintre fraţii săi, a deschis o firmă la Londra,
care teoretic se ocupa cu import-export şi comerţ cu cereale şi uleiuri. Era  căsătorit şi avea un fiu. La
război, ca la război, afacerile nu au mers strălucit. În schimb, după conflagraţie, musiu Jacober a
reuşit să penetreze  blocul comunist. La început, le ducea tovarăşilor din RPR, Ungaria şi Cehoslovacia
tot felul de mărfuri care teoretic erau supuse unui embargou lansat de vestici către „democraţiile
populare”. Datorită locului naşterii şi peregrinărilor sale interbelice prin Bucureşti, se dădea de la caz
la caz patriot ungur, român sau cehoslovac. Apoi, prin 1954-55 a prins gustul negoţului cu oameni.
Probabil că iniţial a fost rugat chiar de britanici să încerce extragerea unor foşti spioni ai lor din timpul
războiului, salariaţi ai misiunilor lor diplomatice sau rude ale unor „supuşi ai Majestăţii Sale” pe care
comuniştii îi băgaseră la puşcărie pentru simplul fapt că avuseseră legături cu occidentul.

În aceeaşi perioadă Jacober, care apărea prin Bucureşti frecvent, a reluat legăturile cu Maria Tănase.
Era o treabă, ca să zic aşa, „win-win”. Pentru Jacober era bine fiindcă o putea „exploata în orb” pe
cântăreaţă, care avea acces la tot felul de informaţii din cercurile înalte comuniste şi din lumea
cultural-artistică. În plus, cum omul era foarte mândru de performanţele sale de mascul fatal, îi
creştea respectul de sine când se afişa la Capşa sau Athenee Palace cu un sex-simbol al ţării în care se
afla. Maria beneficia probabil de tot felul de mărfuri deficitare pe piaţa românească, chiar şi pentru
vedete, spera ca Henry să-i poată organiza nişte turnee în „ţările capitalismului putred” şi avea ce să
toarne la Direcţia a doua de contraspionaj a Securităţii.

Din cartea lui Stejărel Olaru, care citează rapoartele date de Maria Tănase despre Jacober la
începutul anilor 60 locotenentului-major de securitate Isac Sali, aflăm că omului îi plăcea să petreacă
la Athenee Palace cu curve şi fete tinere, să chefuiască şi mai ales că era zgârcit. El i-a cerut expres
Mariei Tănase să nu spună cunoscuţilor din perioada interbelică şi nici măcar fostului său asociat
Mauriciu Katz că trece prin ţară, fiindcă ăia ar avea pretenţii să le aducă oarece cadouri. De
asemenea, pictorului Paul Miracovici, cu care se înţelese să-i dea un palton englezesc în schimbul
unui tablou, i-a dat o gioarsă veche şi purtată, foarte mare, de i-a venit artistului să i-o facă guler.

Jacober şi-a continuat relaţia cu Maria Tănase până în 1963, când vocea într-adevăr senzaţională a
încetat să mai cânte pe motiv de deces.

Agent triplu?!

Perioada de glorie a „negustorului de oameni” a fost undeva de prin 1960 până în 1975. Când a
început eliberarea deţinuţilor politici din închisori, familiile lor ajunse „afară” făceau tot posibilul să-i
extragă din paradisul lui Dej. Jacober făcea liste, lua bani, îşi trăgea un comision între 10 şi 15% şi
mergea cu sumele cash la Securitate. A făcut ceva servicii şi autorităţilor britanice, fiindcă a mediat
eliberarea din ţară a lui Leonard Kirschen, George Tomaziu, a surorilor Anie şi Nora Samuelii, a unor
membri ai reţelei lui Rică Georgescu, oameni care lucraseră la un moment dat pentru englezi. 
Negocia şi cu organizaţii sioniste din Israel sau cu asociaţii ale germanilor din Banat şi Transilvania,
aflate în RFG, plecarea de evrei şi nemţi.  Nu le dădea securiştilor doar bani cash, îşi diversificase
oferta. Aducea animale de rasă, arme aflate sub embargou, limuzine, aparate de aer condiţionat şi
alte marafeturi pentru nomenclaturişti. Ajunsese chiar la performanţa să intermedieze vânzări de
produse între ţările socialiste, bineînţeles contra comision, în ciuda CAER-ului. Când între guvernele
israelian, vest-german şi cel comunist de la Bucureşti au început tratative directe pentru vânzarea
minoritarilor, Jacober şi-a nuanţat  rapid strategia comercială. Contra unor sume de bani consistente
primite de la familiile candidaţilor plecare el cumpăra pentru ei locuri mai în faţă pe lungile liste de
aşteptare. Primirea dreptului la emigrare, chiar pentru un neamţ sau evreu putea dura până la 4 ani,
aşa că afacerile mergeau. În plus, mai avea o nişă, cea a românilor get-beget care aveau neamuri cu
dare de mână afară şi pe care nu avea ce structură oficială să-i cumpere. Unul dintre cazurile de acest
tip pe care le cunosc este al lui Dinu Zamfirescu, actualul membru în colegiul CNSAS,  care a fost
cumpărat de către familia din Franţa prin intermediul lui Jacober în 1975, contra 6000 de dolari.

Un eveniment necomentat în România, pe care l-am descoperit personal, ar fi trebuit să pună capăt
carierei personajului.  Pe 11 octombrie 1965, în Camera Reprezentanţilor a SUA, congressman-ul
democrat de Ohio Michael A. Feighan, un militant pentru dreptul la reîntregirea familiei, a făcut o
interpelare parlamentară exact despre „eroul” nostru. Ea poate fi găsită aici, în stenogranele oficiale
ale Congresului SUA.

El citează o investigaţie a revistei americane, populare în epocă, „This Week”, care estima că Jacober
cumpărase deja 10.000 de persoane doar în intervalul 1961-1965, că ar fi fost vorba de o cifră de
afaceri imensă pentru epocă, de 210 milioane de dolari. Jurnaliştii, ca şi deputatul, se întrebau cum i
s-a permis unui asemenea personaj, care îmbogăţea regimurile totalitare comuniste prin comerţ cu
oameni, să tranziteze SUA în repetate rânduri spre America Latină unde avea alte combinaţii, fără să
fie luat serios la întrebări.

În mod straniu, Feighan a lătrat, FBI a aflat, dar caravana lui Jacober cu emigranţi s-a plimbat în
continuare nestingherită. Omul poza mai departe în „comersant onorabil” cu grâne şi cherestea şi îşi
avea biroul în selectul cartier londonez Mayfair.  Firma sa Cookson Oilcakes and Oilseeds Co. Ltd prin
care îşi desfăşura parte din operaţiunile „agricole” prospera fără să fie deranjată de fiscul britanic.
Parte din capitalul firmei era deţinut de Hambros Bank, o instituţie financiară puternică în epocă.

Toate astea m-au făcut să mă întreb al cui om era de fapt Henry Jacober. Al Securităţii? Al Mossad? Al
MI 6? Al BND? Poate că al tuturor în acelaşi timp, care-l considerau un rău necesar şi o persoană
utilă. De lucrat a lucrat, în orice caz, în favoarea propriului buzunar pe care l-a umplut cu o avere
imensă.

În ceaţă

Cam de prin 1975 informaţiile despre Jacober dispar, cel puţin eu nu am mai găsit mare lucru. Unele
surse spun că ar fi murit chiar atunci, altele că s-ar fi retras să-şi dumice banii  prin Peru. Alte
informaţii, neverificate, spun că s-ar mai fi ocupat discret cu tranzacţii cu oameni până la începutul
anilor 80. Sunt curios ce s-o fi întâmplat cu averea sa fabuloasă. În principiu, ar fi trebuit să o
moştenească fiul său despre care am aflat dintr-un document al Securităţii că la începutul anilor 60
era angajat al firmei „Egmont de Rotschild” (probabil numele e transcris greşit de poligloţii securişti).
În mod curios, firma sa Cookson Oilcakes and Oilseeds Co. Ltd a intrat în lichidare juridiciară  abia în
1988, când comunismul abia mai horcăia în statele din estul Europei.

Nu pot să spun că sunt un admirator necondiţionat al lui Mircea Druc. Ca om politic a făcut şi el gafe,
a avut naivităţi. Ce nu pot nega însă, este că totdeauna a fost patriot român şi unionist. Spre
deosebire de majoritatea politicienilor basarabeni de primă mână, el nu a fandat şi baletat pe tema
asta, nu şi-a vârât şalterul în priza Moscovei. Şi în 1990, când a ajuns prim-ministru al Republicii
Sovietice Socialiste Moldoveneşti gândea tot la fel. Din cauza asta deranja la Chişinău, Moscova şi
Bucureşti.

Drumuri moldoveneşti

Îşi mai aduce aminte cineva de Aristide Buhoiu? Domnul în cauză făcea în anii 70-80 la TVR o
emisiune numită „Drumuri europene”, ceea ce presupunea călătorii în ţările capitalismului putred cu
voie de la Securitate. În 1984, în condiţii neclare, devine din teledrumeţ european călător american şi
defectează în State, unde pozează în mare disident.  Scoate acolo un ziar, „Universul”, care participă
din plin la bălăcărelile orchestrate de Securitate între membrii diasporei, pe principiul „divide et
impera”.

În septembrie 1990, viteazul Buhoiu descalecă la Chişinău. Nu vine cu mâna goală, ci cu un

cameraman (Tiberiu Mocanu de la TVR) şi, atenţie, cu un „investitor strategic”, june cu pletuţe,
domnul Cristian Tomescu din, hăt, Los Angeles. Naivii basarabeni, dintre care unii credeau că tot ce
zboară via Bucureşti se şi mănâncă se uitau la ăştia cum mă holbam eu, copil fiind, pe vremea lui
Ceauşescu, la maşini străine.

„Delegaţia” româno-americană a năpădit rapid peste proaspătul premier Mircea Druc. Acesta s-a
simţit flatat că „disidentul” Buhoiu o să-i ia nişte interviuri pentru TVR şi ziarul său Universul. În
perioada de destrămare a URSS, Basarabia trecea printr-o criză economică severă. Legăturile
intraunionale între diverse republici sovietice nu mai funcţionau. Fraţii de peste Prut riscau să se
înece cu stomacul gol în vinul pentru care nu mai aveau piaţă. Era nevoie de investiţii ca de aer.
Premierul se pregătea să facă un turneu în Europa Occidentală şi America într-o încercare disperată
de a găsi pieţe pentru produsele moldoveneşti şi investitori strategici. Când, de toartă cu Buhoiu a
apărut şi fratele de peste Potomac, şeful guvernului de la Chişinău a spus că providenţa l-a trimis pe
posesorul de costum alb şi plete. Cristian Tomescu se dădea marele licurici, cu toate că era un
pulifrici. L-a ameţit pe Druc că este milionar în dolari, că este fericitul posesor al unei companii de
transport aerian. Ca să dea poporului speranţa că vor curge dolarii şi economia se redresează,
premierul a apărut cu Tomescu la televiziunea din Chişinău, unde ăla a clămpănit că doar o să
pocnescă din deşte şi va curge vodcă şi caviar peste colhoznici, muncitori şi intelectuali. A afirmat că
o să preia cel mai mare hotel din Chişinău, Codru, şi o să-l facă de cinci stele, de se vor înghesui toate
vedetele de la Hollywood să stea acolo, cu rezervare făcută cu un an înainte.

Pe atunci, nu exista internet, să poţi verifica uşor o informaţie. Basarabia era încă parte a URSS şi SUA
nu avea reprezentanţă diplomatică la Chişinău.  Din naivitate, Druc a înghiţit povestea „milionarului”.

Chef de chef, ţeapă de ţeapă

Tomescu apăruse la televizor alături de o foarte înaltă oficialitate, deci avea bonitate. A reuşit să intre
şi în casă la preşedintele Snegur, operaţiune care i-a crescut iar acţiunile. Pe chestia asta, a început să
organizeze chefuri pe veresie şi să ia pe datorie. Spunea că sunt nişte blocaje în sistemul bancar şi el
nu umblă cu cash la purtător. I-a mai îmbrobodit pe unii şi pe alţii din Chişinău că le poate înmulţi
economiile. După cum mărturiseşte Mircea Druc în cartea „Lupta cu ultimul imperiu”, Tomescu „a
luat de la oameni mii şi poate milioane de ruble”, sume imense ţinând cont că un salariu bun era de
câteva sute de ruble. Druc şi-a dat seama că e ceva în neregulă, a rugat nişte cunoscuţi din SUA să
verifice dacă există măcar compania aeriană a escrocului, dar până când să sosească răspunsul,
Cristian Tomescu se topise. Parcă l-a înghiţit brusc pământul.  Imediat, presa sovietofilă a început să-i
dea cu mandolina-n cap lui Druc, pe motiv că ar fi patronat escrocheriile Tomescului. Atacuri au venit
pe neaşteptate şi de la „prietenii” săi din Frontul Popular, teoretic tot anticomunişti şi pro-România,
precum deputatul Andrei Vartic. A fost începutul unei campanii de proporţii pentru demolarea unui
prim-ministru incomod.

Un episod nebulos
Cine să fi fost în spate? Direct KGB-ul? Să fi fost SRI, care în acea perioadă voia să nu supere monstrul
URSS aflat în agonie? Nu trebuie să uităm că România lui Ion Iliescu a fost ultima ţară din lume care a
semnat un tratat de prietenie şi oarecum alianţă cu sovietele care trăgeau să moară.

Putem lua în calcul şi faptul că Tomescu putea fi un fel de Ostap Bender zis „marele maestru al
combinaţiilor”, vestitul personaj al domnilor scriitori Ilf şi Petrov şi a dat nişte „tunuri” pe cont
propriu. În cazul ăsta, de ce l-a girat Buhoiu? De ce l-a lăsat să spună că are ditamai compania, când
aia nu exista? Din păcate, Buhoiu nu ne mai poate lămuri. El a murit în 2006, după ce a făcut un
popas la PRM-ul lui Vadim Tudor, locul favorit de întâlnire al acoperiţilor şi rezerviştilor Securităţii. 
M-am interesat la TVR şi mi s-a spus că şi cameramanul Tiberiu Mocanu, care putea şti câte ceva ar fi
decedat  acum câţiva ani.

Cristian Tomescu, dacă ăsta era numele lui real, pare să fi fost înghiţit de o gaură neagră. Domnul
Mircea Druc, cu care sunt în relaţii bune, mi-a furnizat fotografia lui. Tot el mi-a spus că ar fi auzit
zvonuri cum că ar fi fost ucis tot în urma unor combinaţii mafiotice. Despre existenţa lui „americană”
nu am dat de nicio dâră. Recent, am citit despre un anume Cristian Tomescu condamnat în primă
instanţă la trei ani şi jumătate închisoare în marele dosar de corupţie al lui Darius Vâlcov. Comparând
poza junelui cu plete aterizat la Chişinău cu cea a acolitului pesedistului, încercând să-l îmbătrânesc,
cu ochii minţii pe primul, cele două persoane par să semene. Dacă cineva ştie dacă e vreo legătură
între cei doi Tomeşti, îl rog să-mi comunice. Dacă doar mi s-a năzărit asemănarea, îmi cer scuze cu
anticipaţie.

În 1944, o gaşcă de tineri evrei care se credeau comunişti era înfierbântată.  Membrii ei voiau
acţiune, „pac-pac” şi „bum”. Erau conduşi de un puşti de 19 ani,  Igor Herşcovici zis Gugu. Partidul
Comunist din România, o structură scheletică şi puţin numeroasă, compusă din spioni sovietici,
fanatici şi oportunişti  nu a făcut fapte de vitejie în timpul războiului. Era oricum infiltrat de Siguranţă
şi SSI şi s-ar fi aflat orice intenţie serioasă de violenţă din partea bolşevicilor de la noi.  În afară de
câteva sabotaje făcute în general din iniţiativele personale ale unor membri, comuniştii din ţară
stăteau la cutie. Ştiau că nu au şanse să o pună de o insurecţie, aşa că aşteptau să-i aducă la putere
„glorioasa Armată Roşie”, care mai mult ca singur urma să-şi facă drum pe aici. Gugu şi amicii săi Hary
Lazarovici, Herman şi Saul Leibovici , cam de aceeaşi vârstă, aveau un mâncărici. Constituiţi într-o
celulă a UTC, voiau să se bată cu inamicul.  Partidul i-a pus însă să fure cartele de pâine pentru
„tovarăşi” şi să falsifice acte, fiindcă, deh, erau la liceu, deci băieţi cu carte după standardele PCdR.
Gugu se specializase în plastografii dar chestia asta nu-i prea satisfăcea spiritul combativ. De aceea,
probabil, s-a bucurat când „legătura de partid superioară” a celulei, tovarăşul Nicolae Petrea, a
dispărut ca măgarul roşu în ceaţă, după ce a fost criticat de către alţi tovarăşi că e „declasat social” şi
„aventurier”. Rămas de capul lui şi peste capetele amicilor săi, tov. Gugu a hotărât că mica sa celulă
UTC e „unitate de partizani”, cum auzise el că există la Radio Moscova. Au tăiat de vreo două ori nişte
cabluri telefonice germane. Se apucaseră să facă nişte explozive empirice, probabil după „Trusa
micului chimist”, cu care îşi doreau să arunce în aer hitlerişti. Gugu habar n-avea că se joacă cu focul
de armă. El probabil nu ştia că în 1941, membrii „Grupului Paneth”, printre care se aflau şi chimişti
adevăraţi fuseseră împuşcaţi pentru fabricare de explozibil în scopuri teroriste. Băieţii nu au apucat
să-şi folosească petardele fiindcă a venit 23 august 1944. Au bănănăit imediat după pe străzi ,un
timp. înarmaţi,  deveniţi combatanţi ai „Formaţiunilor de luptă patriotice”, dar nu au prea avut cu
cine să se bată în Bucureşti.

Partidul, în ofensivă, avea nevoie acută de cadre. Aşa au devenit Gugu Herşcovici Igor Sevianu,  Hary
Lazarovici Haralambie Obedeanu,  fraţii Herman şi Saul Leibovici Alexandru şi respectiv Paul Ioanid,
„români verzi” cu perspective de cariere luminoase.  Igor Sevianu s-a făcut inginer de aviaţie şi prin
anii 50 devenise maior la Direcţia de Transporturi a MAI. S-a căsătorit cu Monica şi a făcut doi copii,
Nina şi Ştefan. Alexandru Ioanid, devenise locotenent –colonel de miliţie şi şeful criminalisticii pe
ţară. Paul Ioanid, specializat tot în aviaţie, în URSS, ajunsese şef de catedră la Academia Militară.
Haralambie Obedeanu a fost uns, pe rând, ziarist la Scânteia, şef al „Serviciului Presei şi
Documentării” din MAI şi decan la Facultatea de Jurnalistică.

În 1959, partidul îşi formase deja o altă generaţie de cadre, de origine etnică română. În plus,
Gheorghiu-Dej avea nevoie de „soldaţi disciplinaţi” şi faptul că oamenii din celula lui Igor Herşcovici
avuseseră „iniţiative personale” în război a contat. Soţia lui, Monica, fusese emigrată în Israel între
1945 şi 1948, treabă care a cântărit şi ea în atmosfera de „spionită” a epocii. Rând pe rând, toţi cei
patru au căzut în dizgraţie, au fost demişi sau traşi pe linie moartă. În plus, Ioanid miliţianul divorţase
de sora soţiei ministrului de interne Alexandru Drăghici, un tip răzbunător.

Frustraţi, ei se împrieteniseră cu Saşa Abraşa Glanzstein (românizat Muşat) fost spion şi „istoric” de
partid şi el dat de-a berbeleacul din „sferele înalte”. Era un tip de aventurier, iar mulţi istorici cred că
el a venit cu ideea „Marelui jaf comunist”. Asupra evenimentului în sine nu o să insist, s-a scris
imens.  Eu cred însă că iniţiativa de jaf asupra maşinii băncii  a fost a lui Gugu Sevianu şi a celor din
grupul său. Probabil a fost o refulare a faptelor de vitejie pe care nu le făcuseră când au fost
„partizani”. Cred că îşi închipuiseră şi pe vremea lui Antonescu un „hold-up” asemănător. Poate că
voiau să-şi dovedească faptul că sunt „oameni de acţiune”.  Gugu nu era genul de om care să vrea o
existenţă plată. Chiar dacă se vorbeşte despre ei şi azi, acţiunea i-a dus pe toţi patru, plus Saşa
Muşat, în faţa plutonului de execuţie.

Despre inginerul Constantin Bellu (1888-1970), pot să spun cu bună dreptate că a fost o victimă a
regimului comunist, datorită faptului că era francmason. A fost un Frate .: discret, demn, poate uşor
naiv. A fost arestat, torturat, ţinut 13 ani în puşcărie pentru convingerile sale şi totuşi nu a devenit
informator al Securităţii sau o marionetă a regimului comunist. Nu o să mă apuc să-i povestesc viaţa,
fiindcă aş avea prea multe de scris, o să punctez doar câteva momente din existenţa sa. A fost erou în
Primul Război Mondial. Ofiţer de rezervă mobilizat, a fost rănit de două ori, în Transilvania şi la
Mărăşeşti. Pentru asta a fost înaintat la excepţional la gradul de căpitan şi a primit mai multe
decoraţii, româneşti şi ruseşti.
A intrat în masonerie în 1923 şi şi-a văzut de inginereala lui. A deţinut funcţii medii sau superioare în
zona guvernamentală tehnică . În perioada interbelică nu a făcut politică şi nici nu s-a îmbogăţit din
„tunuri”. A urcat în ierarhia masonică, ajungând la gradul 33 în Ritul Scoţian Antic şi Acceptat şi a avut
variate demnităţi în cadrul Marii Loji Naţionale a României.
După Al Doilea Război Mondial, se înscrie în Partidul Social Democrat. Poate singurul lucru care i se
poate reproşa e că nu a plecat de acolo (aşa cum spune Horia Nestorescu-Bălceşti în „Enciclopedia
ilustrată a francmasoneriei române”) cu aripa lui Titel Petrescu şi a fost vărsat, din inerţie, după
fuziunea PSD-PCR în Partidul Muncitoresc Român.
Încă din timpul războului, Bellu picase în iluzia cu care au trăit milioane de români, că „vor veni
americanii”. Împreună cu alţi fraţi masoni închipuise o „Uniune Sud-Est Mediteraneeană”, o federaţie
de state democratice care să funcţioneze sub protecţia SUA şi să se opună totalitarismului bolşevic.
În perioada post-belică, vreme de aproape 4 ani cât masoneria a funcţionat legal, a încercat să
explice ideea asta şi unor fraţi din străinătate şi a frecventat asiduu ambasadele occidentale. După
trecerea forţată în adormire a masoneriei române din 1948, Bellu a încercat să facă funcţionale
structuri ilegale ale Frăţiei, tot în speranţa că vor apărea americanii. În aprilie 1951, reconstituie
„Supremul Consiliu de Grad 33 şi Ultim pentru România”, al cărui Suveran- Mare Comandor este ales.
Din cauza turnătoriei unor participanţi la ţinuta de alegeri, masonii care se întâlniseră acolo sunt
umflaţi rapid de către Securitate. Lui Bellu, care era un patriot român, i se pun în cârcă toate păcatele
lumii, inclusiv spionaj şi trădare de ţară. În anchetă este maltratat îngrozitor fizic şi psihic. În 1953,
„duşmanul periculos” de 65 de ani este condamnat la închisoare pe viaţă. A petrecut, cu arestul
preventiv cu tot, 13 ani de puşcărie. Cu toate că era bolnav, este pedepsit de mai multe ori cu
izolarea. Iese din detenţie în 1964, odată cu marea amnistie. Avea 76 de ani, dar nu a fost lăsat în
pace. Securiştii l-au încadrat cu o droaie de informatori, inclusiv rude ale sale, care îl urmăreau pas cu
pas. În condiţii încă neelucidate pe deplin, în 1969 reuşeşte să trimită la Paris o scrisoare prin care îi
predă prerogativele sale lui Marcel Schapira. Astfel, masoneria românească în exil şi-a putut
desfăşura regular activitatea până la căderea comunismului. Fr:. Cosntantin Bellu a plecat la Orientul
Etern pe 19 ianuarie 1970, cu două zile înainte să împlinească 82 de ani. A murit sărac.
De ce l-am evocat pe Bellu? Fiindcă relativ de curând i-am identificat mormântul în Cimitirul Iancu
Nou, aflat pe Strada Vatra Luminoasă nr. 25 din Bucureşti. Fratele şi prietenul Alin Mărginean mi-a
spus în ce cimitir e înhumat, m-am dus şi l-am găsit. E situat în partea dreaptă înspre gardul după
care se văd nişte blocuri, a doua potecă după o cişmea dezafectată, la Figura R.104. Locul de veci e
colectiv, cu el mai sunt îngropaţi încă 7 oameni, probabil rude. Scrisul aproape că s-a şters de pe
placa tombală. Poarta spre Orientul Etern a lui Bellu este la fel ca şi existenţa lui pământeană,
modestă şi discretă. Cred că nu a mai trecut pe acolo nimeni de multă vreme. Pe 24 ianuarie, de ziua
Unirii Mici, la ora 3,30 P.M. o să fiu acolo să iî aprind o lumânare. Mi-aş dori ca toţi cei care citesc
acest material, masoni sau nu, să facă, dacă au timp, acelaşi lucru pe 24 ianuarie. E o zi liberă legal.
Nu de alta, dar e vorba de un om care şi-a vărsat sângele la propriu pentru România, a fost un
democrat convins, pe alocuri naiv, a crezut în convingerile sale şi nu a abjurat de la ele.

Miron Grindea (1909-1995), pe numele de la naştere Mandy Grunberg, a fost un animator cultural cu
oarecare succes. Gazetar în perioada interbelică, specializat pe muzică şi literatură, în 1939, când
situaţia în estul Europei se împuţise, a rămas la Londra. Aici s-a adaptat relativ bine, reuşind să-şi facă
o serie de relaţii, a editat mai bine de 30 de ani o revistă de ţinută botezată „Adam”, a prestat pentru
BBC. Relativul succes precum, faptul că avea relaţii bune cu ţărăniştii exilaţi V.V. Tilea şi Ion Raţiu şi o
presupusă apartenenţă la francmasonerie i-au făcut pe securişti să creadă că blândul meloman e un
fel de super-spion englez, agent al imperialismului şi ocultei mondiale, a cărui misiune era să gâtuie
comunismul românesc. Ştiam asta şi i-am cerut la CNSAS dosarul de urmărire informativă.
Veterinarul Saşa Pană
Miron Grindea a fost încadrat informativ cu o groază de turnători. Era vorba de oameni cu care
coresponda sau vectori ai Securităţii trimişi la Londra. Printre ei, Petru Comarnescu, despre care se
ştie deja că era turnător. Acesta, având vulnerabilitatea homosexualităţii şi fiindu-i o frică patologică
de puşcărie a acceptat să devină sifonar din fazele incipiente ale regimului comunist. Din mare
admirator al „democraţiei americane” a ajuns bingănitor prolific către „scutul şi sabia poporului”. Ce-i
pot reproşa suplimentar este că şi-a folosit dezonoranta calitate şi pentru tranşarea unor conflicte
personale, venite din lumea culturală. Sub pseudonimele „Aurel” şi „Anton” el dă în două rânduri
relaţii despre Grindea. Având ceva de împărţit cu ultracunoscutul suprarealist Şaşa Pană, de meserie
medic militar (a ajuns chiar general) îl face pe acesta, probabil la mişto, „veterinar”. Poate era doar în
măsura în care ofiţerii pe care îi trata erau nişte boi. Ofiţerul de caz, căpitanul Petre Magheru (sună
aristocratic, nu?) îşi bate imediat capul să îl găsească pe „veterinarul” care deţinea „scrieri ale lui
Blecher şi Urmuz, scriitori suprarealişti”. Habar n-am dacă a dat de el.
Dacă într-o primă fază băieţii îl credeau pe Grindea un geniu al răului, ba chiar, datorită unor
raţionamente schizofrenice îl bănuiau chiar şi pe cunoscutul său , dramaturgul Aurel Baranga,
obedient autor de piese voios-comuniste şi oficial al regimului, de spionaj, în timp au lăsat-o mai
moale. Şi-au dat seama că singurul pericol real era ca Grindea, care cunoştea mulţi impresari să le
ofere contracte în străinătate unor muzicieni români. Asta s-a şi întâmplat cu Mândru Katz,
Constantin Silvestri şi Valentin Gheorghiu.
Cireaşa de sub tort, „Ana Corbu”
Am lăsat la urmă cel mai spectaculos personaj din „dosarul Grindea”. E vorba despre o doamnă
româncă măritată cu un om de afaceri elveţian. De ce să rămâi agent al Securităţii dacă tot trăieşti în
occident măritată cu un om bogat? Mister…
Cert e că dânsa e cel mai prolific informator din dosar. Descrie voioasă casa omului, îi povesteşte
opţiunile, face consideraţii asupra capacităţilor sale intelectuale. Îi ia la puricat rudele. Scrie un raport
despre Sanda Cârciog, nevasta exilatului bogat şi anticomunist Mihai Cârciog, pe care o întâlnise la
piaţă. Probabil bărbat-su habar nu avea cu ce se ocupă, fiindcă e o scenă haioasă în care ea dezvăluie
securiştilor că în timpul unui scandal domestic, întrerupt de un telefon, a recunoscut vocea
„partenerului de afaceri Rădulescu” drept a lui „Victor”, probabil un ofiţer cu care lucra.
Comparând datele din documentele pe care le public azi am ajuns la concluzia că „Ana Corbu” este,
de fapt, Ioana Cacip-Sussman. După 1990 a devenit un fel de „arbitră a rafinamentului” şi apropiată
de Ion Iliescu. Este preşedinta unei băşti care se cheamă „Fundaţia Istorică Română”, care a plantat
un bust al lui Napoleon al III-lea în Bucureşti. A povestit televizat, în calitate de specialistă, „cine e
ouăle Faberger şi ce vrea ele”. A făcut la Palatul Cotroceni o expoziţie de ace, brice şi carice din
colecţia personală, cu participarea exponatului Ion Iliescu.
Dacă tot a venit vorba de ăla, tot el a decorat-o pe doamnă în 2004, cu Meritul Cultural în grad de
cavaler. Surpriză, dar în pomelnicul de la „Cancelaria Ordinelor şi Decoraţiilor”, în momentul în care a
fost pavoazată Ioana Cacip apare având funcţia de „consilier personal al preşedintelui”. În 2004, SRI şi
SIE puteau avertiza preşedintele ce fel de oameni îşi ia în anturaj. De asemenea, faptul că doamna
respectivă a ajuns acolo nu face decât să îmi întărească impresia că „regimul Iliescu” s-a bazat la greu
pe fostele structuri ale serviciilor secrete din totalitarism. Sunt curios şi o să încerc să aflu spre ce alte
personalităţi din diaspora a mai fost pilotată doamna respectivă şi până când a fost ea activă

Fiindcă tot e nebunia cu coronavirusul şi sala de lectură a Consiliului Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii e închisă, m-am apucat să citesc on-line revista Securitatea, publicaţia de circuit
închis a „băieţilor”. Mi-a atras atenţia un articol botezat „Sentinţă pe masura faptelor…”(îl găsiţi
aici:ascher) apărut în numărul 80 (4) din 1987 al chestiei sus-numite, semnat de locotenent-colonelul
Constantin Dinescu. Era vorba despre o condamnare la moarte, a unui inginer chimist, fost
francmason, obţinută prin ceea ce acum se cheamă „plantare de probe”. Fapta lui „Adrian”, aşa l-a
pseudonumit Dinescu pe chimist, părea în fapt doar o banală luare de mită. Locotenet-colonelul e
mândru nevoie mare de „profesionalismul” colegilor săi care au trimis la plutonul de execuţie un om
cu ajutorul unor dovezi „aranjate”.
Profil de victimă
Din articolul securistului am putut să-mi dau seama că „Adrian” era un „element suspect” de multă
vreme. Inginer chimist de top, cu mai multe brevete de inovare, el, încă din anii 1944-45, întreţinea
relaţii cu diplomaţi englezi şi argentinieni (!), mai mult ca sigur pentru a vinde ţărişoara în curs de
bolşevizare putrezilor capitalişti. În plus, fusese surprins la Braşov, pe 1 Mai 1947, filmând coloanele
de muncitori bucuroşi că au fost scoşi cu arcanul de către partid să facă manifestaţie. Nu o făcea
oricum, ci cu camera de filmat a secretarului Legaţiei Argentinei la Bucureşti, o altă dovadă irefutabilă
că inginerul era spion sud-american şi voia să vândă argentinienilor, chipurile, secrete ale oamenilor
muncii din coloane, care probabil se gândeau la micii şi berea de după. O altă culpă îngrozitoare o
constituia faptul că numitul, în 1948, era maestru-mason în loja „Umanitatea” din Bucureşti,
bineînţeles un „cuib de reacţionari”. În plus, fusese capitalist, membru în consiliile de adiministraţie
ale mai multor firme care se ocupau cu comercializarea produselor chimice. Ei bine, „năpârca” mai
fusese şi condamnată în 1962 la închisoare în aşa-numitul „grup Donath” sau „procesele Comerţului
Exterior”. Dacă la începutul regimului comunist singurii specialişti în relaţii comerciale internaţionale
dintre cadrele partidului erau aproape în totalitate evrei, în 1960 lucrurile se schimbaseră. Regimul
Dej apucase să formeze o generaţie nouă de „români verzi” cu „origini sănătoase” care să acţioneze
în domeniu. Evreii din Ministerul Comerţului Exterior au fost epuraţi între 1960 şi 1964 printr-o serie
de procese în mare parte mistificate. În rechizitorii se amestecau mici fragmente de adevăr cu tot
felul de fabulaţii.Dintre cei 29 de inculpaţi 27 erau evrei.
„Adrian” e Andrei
Am comparat lista acuzaţilor din procese cu datele pe care le-am găsit în „Securitatea” despre
„Adrian”. Am ajuns la concluzia că acesta este Andrei Ascher (în unele documente apare grafiat
Asher), inginer chimist de naţionalitate evreiască, fiul lui Heinrich şi al Matildei, născut la Braşov pe
31.05.1912. În primii ani ai regimului comunist fusese implicat în contracte de export pentru lacuri şi
vopsele. Cu „lotul Comerţului Exterior” petrecuse patru ani la puşcărie, din cei 12 de condamnare,
pentru ca apoi să fie amnistiat şi integrat în sistemul de cercetare din chimie ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic. Ajunsese şeful laboratorului „Tehnica aplicării lacurilor şi vopselelor” de la fabrica
Policolor.
O altă confirmare a identităţii sale am găsit-o în cartea „Enciclopedia ilustrată a Francmasoneriei din
România”a lui Horia Nestorescu-Bălceşti. De aici am aflat că inginerul Andrei Ascher fusese iniţiat
ucenic pe 28.01.1948 în Loja Umanitatea nr.21 din Orientul Bucureşti şi avea numărul matricol 1097
în registrele masoneriei. Pe 23.05.1948, cu puţin înaintea „intrării în adormire”, forţată de către
autorităţi, a francmasoneriei, era maestru în aceeaşi lojă.
Urechile braţului înarmat
Chiar dacă Securitatea de la începutul anilor 70 pretindea că nu mai are legătură cu metodele abuzive
din anii 50, foştii deţinuţi politici erau consideraţi tot periculoşi şi supravegheaţi strâns. Un turnător
cu numele de cod „Farcaş”, coleg de birou cu Ascher, i-a sezizat în 1972 pe „băieţi” că inginerul mai
vinde la locul de muncă mici chestii din aur sau obiecte provenite din „lumea capitalului”. De aici a
început ţeserea unei cabale, din care a rezultat că Ascher spiona măreaţa „industrie a lacurilor şi
vopselelor româneşti”, o făcea pachet şi o vindea, vorba lui Ceauşescu, „pe un pumn de dolari şi alte
valute”. De fapt, el făcea pe ghidul pentru nişte ipochimeni, numiţi de către Securitate „Şaibă” şi
„Biro”, procurişti ai firmei austriece de vopsele Vianova. Ăştia doi încercau să vândă aici materii
prime şi să cumpere produse finite ieftine. Îi promiseseră că îl vor angaja oficial reprezentant al firmei
lor în RSR şi îi mai aduceau medicamente, fiindcă omul de la Policolor ieşise cu sănătatea şubredă din
puşcărie. Îi mai dădeau câte „o atenţie, o măslină” pentru banalele servicii de lobby pe care le făcea.
El le oferea un fel de consultanţă cu ce întreprinderi socialiste româneşti ar putea să negocieze
contracte. Ascher a fost înconjurat de o reţea densă de informatori, ca şi cei doi procurişti austrieci şi
a început ascultarea lor „pe tehnică”.
Înscenarea
Austriacul, botezat de securişti „Şaibă”, probabil că nu îşi dădea seama unde se află. Slab de
memorie, nota ce discuta cu Ascher într-un fel de jurnal şi ţinea evidenţa „micilor atenţii” pe care le
dădea acestuia. Securiştii au dat iama cu chei potrivite de mai multe ori în camera de hotel a omului
şi i-au fotocopiat înscrisurile. Aveau o mică problemă, persecuţiile erau ilegale chiar şi după legislaţia
comunistă. „Isteţi”, securiştii au făcut următorul scenariu. Au scos în Occident înscrisurile lui „Şaibă”
şi le-au trimis de acolo pe adresa Centralei Industriale de Medicamente, care patrona Policolor. Un
om al Securităţii de acolo a sezizat Procuratura că se scurg „informaţii secrete”. Atât Ascher cât şi
austriacul au fost umflaţi la sfârşitul anului 1974. „Şaibă” şi „Biro”, ultimul în contumacie, au încasat
câte 10 ani de puşcărie. Pe 30 aprilie 1975 Andrei Ascher a fost condamnat la moarte pentru
„subminarea economie naţionale”, pedeapsă la care s-au adăugat şi altele conexe pentru „divulgare
a secretului care periclitează securitatea statului”, „divulgare a secretului economic” şi „infracţiunea
de nerespectare a regimului privind mijloacele de plată străine”.
Un joc ciudat
În 1975, RSR se pregătea să semneze Acordul Final de la Helsinki privind drepturile omului. Tot
atunci, ea trebuia să primească de la SUA „Clauza naţiunii celei mai favorizate”. Să fi încercat regimul
să arate că în ciuda faptului că îşi asumă aparent nişte obligaţii, acasă face ce vor muşchii lui? Era un
scenariu de genul pompierului piroman care dă foc pentru a avea ce stinge? A contat faptul că Ascher
era mason şi Securitatea voia să testeze forţa de reacţie internaţională a Frăţiei? Poate că da…
Epilog trist
Andrei Ascher avea un băiat la Bucureşti şi o fată căsătorită în Israel. Aceasta a încercat să facă
demersuri să-şi scape tatăl. Ambasada SUA la Bucureşti s-a sezizat şi ea. Vestea condamnării a ajuns
la organizaţiile evreieşti din SUA şi la mass-media acestora. Asociaţia evreilor americani originari din
România a sezizat la preşedintelui Gerald Ford, secretarului de stat Kissinger, Congresului şi Senatului
SUA. Numele lui Ascher a fost pomenit când s-a dezbătut în corpurile legislative americane acordarea
„Clauzei” pentru RSR. Un grup de 6 rabini influenţi din SUA au cerut oficial lui Nicolae Ceauşescu
clemenţă pentru Andrei Ascher.
În cele din urmă, pe 14 mai 1975, după recurs, sentinţa a fost comutată la 20 de ani de puşcărie. Asta
nu a contat prea tare fiindcă inginerul a decedat în Penitenciarul Aiud pe 28.05.1977. Nu împlinise 65
de ani şi pe certificatul de deces scria că făcuse „insuficienţe cardiocirculatorii acute şi şoc
endotonic”.

Din capul locului spun că nu e vorba despre scriitorul Ion Agârbiceanu, cel căruia i-am dumicat cu toţi
opera „Fefeleaga” din manualele şcolare, ci despre fiu-său, adică Ion I. Agârbiceanu. Acesta e
considerat până în ziua de azi unul dintre cei mai importanţi fizicieni pe care i-a avut România, poate
al doilea după Horia Hulubei. Cariera lui ştiinţifică este absolut impresionantă. A făcut studii la Paris,
unde a luat şi doctoratul, „magna cum laude”, coordonat de vestitul profesor A. Cotton. S-a
specializat în fizică atomică-spectroscopie. A fost profesor, şef de laborator la IFA. A realizat, după o
concepţie proprie, primul laser cu gaz din România. A publicat lucrări ştiinţifice care s-au bucurat de
un mare succes internaţional. Pentru meritele sale, în 1963, profesorul Agârbiceanu a fost primit ca
membru corespondent al Academiei Române. Mai trebuie să menţionez că fizicianul era în general
un tip cult, pasionat de literatură şi poliglot: vorbea la perfecţie franceza, engleza şi germana. Fiind şi
anglofon, de exemplu, a fost trimis la sfârşitul anilor 30 la Londra să testeze şi achiziţioneze nişte
sisteme optice de ochire pentru tunurile antiaeriene ale armatei noastre.
Totuşi, savantul a avut în viaţă şi un episod tenebros-nebulos. Eu l-am descoperit citind cartea de
memorii a fostului director al postului de radio Europa Liberă, Nicolae Stroescu-Stânişoară
( „Povestea Europei Libere”, Editura Vremea, Bucureşti, 2015). Acesta citează la pagina 264, un
articol al fruntaşului ţărănist Emil Ghilezan, publicat în 1987 în revista B.I.R.E. a emigraţiei române de
la Paris, despre înscenarea de la Tămădău, care a dus la arestarea fruntaşilor PNŢ şi dizolvarea
partidului: „Treizeci de ani mai târziu am aflat că în intriga de la Tămădău naviga şi un alt agent de
dezinformare, o persoană deasupra oricărei bănuieli. În ziua fatală de la Tămădău, a fost arestat pe
stradă şi doctorul Vlad Haţieganu, care se găsea în tovărăşia prietenului său nedespărţit din copilărie,
inginerul Ion Agârbiceanu. Vlad Haţieganu mi-a povestit acum 10 ani, la Roma, înainte de a fi
decedat, că amândoi au fost încarceraţi la Ministerul de Interne, unde, după o jumătate de oră, un
colonel de Securitate l-a eliberat pe Agârbiceanu.”L-am strigat printre zăbrele, dar s-a făcut că nu mă
aude”, mi-a povestit Vlad. „Când după trei ani, am ieşit din închisoare, paşii mei s-au îndreptat spre
casa vechiului meu prieten. Între timp el devenise profesor universitar şi membru al Academiei. Intrat
în casă, amicul meu a izbucnit în lacrimi: Eu am fost cel care te-a trădat. Sunt membru al partidului
comunist de când eram student în Anglia. Rolul meu a fost să te dirijez, să te contolez şi să raportez
activitatea ta în cadrul complotului.” Emil Ghilezan conchidea: „Astfel a fost controlată, montată şi
realizată de Securitate capcana de la Tămădău.””
Din această relatare se observă lejer câteva inadvertenţe, printre care faptul că Agârbiceanu nu avea
cum să fie arestat de un colonel de „Securitate” fiindcă aceasta încă nu apăruse oficial. În 1947
funcţiona, condus, e drept, de agenţii Moscovei, Serviciul Special de Informaţii. De asemenea, la
eliberarea lui Haţieganu, în 1951, Agârbiceanu nu era academician, el fiind făcut „semi-nemuritor”
(membru corespondent) abia în 1963.
Totuşi, pe motiv că nu iese abur fără apă pusă la fiert, am cerut la Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii acces la dosarul lui Agârbiceanu. Mi s-a permis să-l studiez şi am făcut-o. Din
păcate, asta se întâmpla exact înainte de nebunia cu pandemia (uite că am făcut şi o rimă
involuntară), aşa că părţile din dosare după care am cerut copii nu mi-au parvenit, însă le voi publica
în facsimil cum le dobândesc. Ce am găsit a fost destul de interesant. Într-adevăr, cei doi prieteni,
Haţieganu şi Agârbiceanu au fost arestaţi împreună de pe stradă, dar după cum reiese din actele pe
care le-am consultat, în data de 17 august 1947. Înscenarea de la Tămădău avusese loc cu o lună şi
ceva înainte, pe 14 iulie 1947. Într-adevăr, medicul Vlad Haţieganu, fiul fruntaşului PNŢ dr. Emil
Haţieganu, avusese un rol în povestea de la Tămădău. El făcuse legătura ţărăniştilor cu piloţii printr-
un coleg de la Spitalul Colţea, dr. Constantin Gafencu. Data la care Ion I. Agârbiceanu devine
colaboratorul SSI este, oficial, cea a arestării şi eliberării sale intempestive. Există o mică posibilitate
ca relaţia dintre el şi S.S.I. să fi început fără să existe un angajament scris, ceva mai înainte, dar eu
cred altceva. Din actele pe care le-am consultat (dosarul SSI nu l-am văzut, dar am găsit informaţia
într-unele ale Securităţii, din anii 50), Agârbiceanu, unul dintre puţinii intelectuali apropiaţi de
ţărănişti, vorbitori de engleză a fost utilizat de către PNŢ ca agent de legătură cu Ambasada Marii
Britanii. A fost folosit drept translator la întâlnirile şefilor partidului cu diplomaţi englezi. De
asemenea, comunicarea, via ambasadă, cu grupul PNŢ de la Londra, condus de Viorel V. Tilea se
făcea tot prin el. Am tras concluzia că a povestit pur şi simplu ce au vorbit Iuliu Maniu şi Ion
Mihalache cu englezii. Probabil nu putea să conceapă că represiunea împotriva ţărăniştilor va fi atât
de dură. În plus, avea un premolar împotriva lui Maniu, despre care credea că a diminuat rolul tatălui
său, preotul şi scriitorul Ion Agârbiceanu în conducerea organizaţiilor PNŢ din Transilvania. Într-o
autobiografie din anii 50 spune că a simpatizat cu stânga pe când se află la studii la Paris, dar nu că a
fost membru în Partidul Comunist Francez sau în ilegalul P.C.d.R..
Un an şi ceva mai târziu, la începutul lui 1949, a fost abandonat din reţeaua informativă a deja
„Securităţii”. A fost reactivat în 1952, dar la scurt timp a spus ofiţerului care-l avea în reţea că „e cea
mai mare mizerie să îţi torni şi denunţi prietenii”, că el nu mai poate face aşa ceva. Să fi avut revelaţia
asta după ce s-a văzut cu amicul său Haţieganu, ieşit din puşcărie? Habar n-am. Cert e că profesorul
Agârbiceanu a devenit din urmăritor, urmărit, a fost bănuit de spionaj în favoarea englezilor şi
încadrat cu informatori şi „tehnică”. În ciuda prestigiului ştiinţific dobândit i s-au refuzat mai multe
ieşiri la colocvii şi conferinţe în occident de teama unei „defecţiuni”.

În mai toate cărţile de istorie contemporană din perioada lui Ceauşescu, care făceau referire la Al
Dolea Război Mondial, la un moment dat apărea o poză ciudată, cu un fel de claie de fân sau colibă,
care avea următoarea explicaţie: „Adăpost în munţi al grupului de partizani români Carpaţi”. În text
referinţele la zisul grup ori lipseau cu totul, ori erau foarte vagi, de genul „detaşamentele cele mai
înaintate ale clasei muncitoare s-au organizat şi au luptat cu arma în mână împotriva hitleriştilor pe
Valea Prahovei, în grupul de partizani Carpaţi”. Fiind copil, imaginaţia mea era excitată. În revista Pif
exista un serial de benzi desenate cu Le Grele, un partizan francez care omora şapte hitlerişti dintr-o
lovitură. La televizor, în perioada anilor 80, se difuzase un serial englezesc (lucru rar), denumit
„Frontul invizibil”, tot cu partizano-francezi, care făceau şi dregeau împotriva cotropitorilor. Mi-am
şoptit atunci în bărbia imberbă că am avut şi noi „maquis”-ul nostru, ca în Franţa. La fel şi-au spus şi
tovarăşii istorici din epocă: „de ce să nu avem şi noi partizanii noştri?!”.
Nişte diversionişti ai GRU…
În doctrina războiului comunist, care din când în când se chema „lupta întregului popor”, partizanii
erau nişte elemente din zonele controlate de inamic, care se organizau şi luptau în „teritoriul
vremelnic ocupat”. În România lui Antonescu, cu câteva excepţii rare, nu au existat tentative de
opoziţie armată la regim (aş menţiona grupul Paneth-Marinescu, nişte chimişti şi chimiste, năuci
membri ai PCR, care au încercat să facă explozibil, dar autorităţile i-au luat în serios şi i-au împuşcat).
Încă de pe la sfârşitul anului 1943, celor din Stavka, comandamentul Armatei Roşii, le-a venit ideea să
formeze detaşamente de diversionişti, un fel de comandouri, care să acţioneze în întâmpinarea
forţelor sovietice în timpul unei înaintări previzibile spre şi pe teritoriul României. Baza lor de
recrutare exista: prizonieri de război români cărora nu le surâdea perspectiva petrecerii timpului în
lagărele sovietice, unde se murea de epuizare, inaniţie, frig şi epidemii. Candidaţii trebuiau să fie,
conform teoriei luptei de clasă, „de origine sănătoasă” şi uşor de îndoctrinat. Pentru grupul „Carpaţi”
(unii istorici, printre care şi Stelian Tănase în cartea sa excelentă, „Clienţii lui Tanti Varvara”,l-au
confundat cu altă formaţiune, paraşutată şi condusă de ilegalistul Constantin Doncea) au fost
selectaţi 13 oameni: Bădică Ilie, Lovin (sau Lorin, după unele surse) Constantin, Humulescu Manole,
Matei Alexandru, Goidea Octavian, Zeiceanu Victor, Manea Tudor, Schapira Izu, Benea Ion, Gureschi
Mihai, Coler Jean, Naum Grigore, Munteanu Ionel. Nouă erau prizonieri de război iar trei, Grigore
Naum, Jean Coler şi Izu Schapira erau ilegalişti ai PCR trecuţi prin experienţa războiului civil din
Spania. Despre Ionel Munteanu înclin să cred că era de fapt Aizic (Iancu) Goldstein, frate lui Max
Goldstein, zis Ciungul, autorul atentatului cu bombă de la Senat, din 1920. Şi el fusese combatant în
războiul civil din Spania. Toţi erau muncitori şi ţărani, cu excepţia lui Izu Shapira, care era actor şi
regizor (!). Cei 9, scoşi din lagăr, au fost şcoliţi pe repede înainte la o „şcoală antifascistă” în arta
diversiunii şi marxism. Şef al grupului a fost desemnat Ilie Bădică, fost muncitor ceferist din Craiova,
care a fost intoxicat suplimentar cu comunism la o „şcoală superioară de partid de la Moscova”. La
începutul lunii mai 1944, celor 13 li s-au alipit doi operatori radio sovietici, care nu ştiau româneşte şi
li s-a încredinţat misiunea: se vor infiltra în România şi vor merge pe Valea Prahovei unde vor sabota
transporturile feroviare cu cisterne de petrol către Germania şi vor culege informaţii militare pe care
le vor transmite ruşilor prin radio.
Sus la munte, la aer curat
Înainte vreme, sovieticii mai încercaseră să introducă în România diversionişti prin paraşutare, dar
încercările fuseseră nişte eşecuri glorioase. Din cauza asta, s-a hotărât ca „grupul Carpaţi” să fie
introdus în ţară prin trecerea liniei frontului. Oamenii au fost echipaţi cu uniforme româneşti, li s-au
dat arme capturate de la români. Au trecut pe undeva prin dreptul comunei Argel de lângă
Câmpulung Moldovenesc. Ruşilor le păsa aşa de tare de misiunea lor că nici măcar nu le dăduseră
mâncare aşa că, în hălăduiala lor, tovarăşii au trebuit să halească urzici culese de pe drum. Au campat
pe drum la un schit, după ce, neprincipial dar sănătos, i-au învăţat pe operatorii radio să-şi tragă cruci
şi să se dea bolnavi de măsele, pretext ca să nu vorbească. Cum în România, aflată în pragul invaziei
ruseşti, era destul haos, diversioniştii au reuşit să ajungă cu trenul la Timişul de Sus, pe Valea
Prahovei. S-au cocoţat pe munte, pe Pietrosu, au făcut coliba care apare în celebra poză şi au luat o
pauză. După, zice Ilie Bădică într-o declaraţie dată în 1956 pentru Institutul de Istorie al PMR ( o găsiţi
aici: http://www.rador.ro/2016/01/10/noi-trebuia-sa-impiedicam-plecarea-pe-front-a-petrolului-
romanesc/), s-au apucat de treabă, adică au minat 16 sau 18 garnituri de tren. Este posibil să se fi dat
mare. Şi mai frumos şi agramat descrie această perioadă idilică dl. Constantin Lovin, la bază
„agricultor” , în 1952, într-o declaraţie scrisă dată unei comisii de verificare a PMR: „Dela baza depe
muntele pietrosu acţionam în toată ţara spre Bucureşti, Galaţi, Iaşi la bază în muntele Pietrosu am
avut tipografie unde ne făceam fel de fel de docomente umblam cu trenul în toată ţara unde ziua
culegeam date şi transmiteam la Moscova şi Chev de două ori pe zi iar noaptea minam trenuri.”
Traiul ăsta frumos, turistico-exploziv, nu putea să ţină la nesfârşit. Pe 6 inuie 1944, jandarmii au
descoperit „baza”. Şeful, Bădică, împreună cu alţii se întorceau dintr-o misiune de minare, când au
văzut că ăia pe care îi lăsaseră în colibă sunt atacaţi de către jandarmerie şi ceva trupe nemţeşti. Cei
din grupul lui s-au gândit că e mai sănătos să dispară în natura patriei. Despre căderea bazei, Bădică
bănuia că s-ar fi petrecut în urma unei turnătorii a lui Matei Alexandru, care se gândise să schimbe
tabăra, dacă tot ajunsese acasă. Dată fiind situaţia dezastroasă de pe front, probabil că nici
autorităţile române nu au făcut exces de zel. Constantin Lovin, rămas printre cei asediaţi, spune că au
reuşit să se retragă cu o singură pierdere, unul dintre operatorii radio sovietici, spre muntele
Postăvaru. Aici, pe 9 iulie, au dat de altă dandana, au fost descoperiţi de jandarmi şi vânători de
munte. Lovin relatează iar (declaraţia lui scrisă, delicioasă, o găsiţi pe aplicaţia asta, dacă daţi căutare
pe numele lui:http://andco.ro/aplicatie/), în stilul lui caracteristic: „în ziua de 9 iulie 1944 atacaţi de
un Batalion VM şi L. Jandarmi pe muntele Postăvarul unde au reuşit să ne despartă gruparea în două
nu am avut nicio pertere fiecare grupare au luptat şi sau desprins de duşman şi retrăgînduse în munţi
apoi în Ploieşti.” Vânătorii de munte români erau vestiţi pentru antrenamentul lor şi ceva mă face să
cred că nu au prea avut chef să-i prindă sau să-i omoare pe Lovin&comp.
Estimp, Bădică şi ceilalţi făceau pe turiştii la Sinaia. După spusele şefului, au avut o tentativă să treacă
la loc frontul, dar văzând că e periculos, au renunţat. Ziua de 23 august 1944 i-a prins ascunşi la
Chitila, unde probabil că nu-i căuta nimeni.
Final fericit, spre nefericirea altora
Imediat după 23 August 1944, Ilie Bădică şi o parte din grupul Carpaţi au luat legătura cu comuniştii
români deveniţi vizibili. Au fost detaşaţi să îi dubleze pe chelnerii lui Emil Bodnăraş care îl ţineau
sechestrat pe mareşalul Ion Antonescu într-o casă din Vatra Luminoasă. Să-l lăsăm pe rafinatul Lovin
să ne spună ce s-a întâmplat cu ei în septembrie: „În ziua de 17 Sept. 1944 am fost chemaţi la
Moscova toată gruparea de partizani o parte din noi am fost făcuţi ofiţeri cu diferite grade şi dicoraţi
la care am fost şi eu făcut ofiţer şi am primit două dicoraţii.” Am aflat că li s-a dat o zdrăngănea
sovietică numită „Meritul partizanului”, clasa a II-a. Bădică a luat şi „Ordinul Steaua Roşie” un
marafet rusesc ceva mai important.
Asemenea eroi nu puteau să rămână nerăsplătiţi şi în patria-mumă care tocmai se înroşea. Cadre de
nădejde, cei mai mulţi dintre ei au fost încadraţi în aparatul de represiune, unde au făcut porcării
maxime. Doar Izu Schapira, deh, artist, a ajuns directorul teatrului evreiesc din Iaşi.
Ionel Munteanu, dacă e vorba de una şi aceeaşi persoană, a fost încadrat în 1945 în S.S.I., unde a fost
un timp şef al contraspionajului. Era foarte dur şi bătea groaznic arestaţi cu mâna lui. După o
perioadă de dizgraţie a fost director în Ministerul Învăţământului (!) şi director al Centrocoop, de
unde a şi ieşit la pensie de pe un post de consilier.
Manole Humulescu a fost încadrat în M.A.I. din 1945. A contribuit la deportările timişorenilor în
Bărăgan. În 1952 era locotenent major de securitate la Timişoara şi vâna pesudo-titoişti. Între 1962 şi
1964 a fost comandant la Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă şi comandant al
Penitenciarului Miercurea-Ciuc. A ieşit la pensie ofiţer superior, maior, cu toate că avea câteva clase
şi profesia de bază, printr-o ironie a sorţii era de „filator”.
Grigore (Grişa) Naum a ajuns în 1949 colonel de securitate şi a tot urcat ierarhic, în 1952 a fost numit
şeful contrainformaţiilor militare şi în 1954 a fost avansat general- maior. A fost trecut în rezervă în
1962. Nu se ştie cum, a reuşit să emigreze în SUA. Am murit în 1999, la 87 de ani şi a fost înhumat
într-un cimitir din California, numit suav „Hills of Eternity Memorial Park”. E o altă ironie cumplită că
a ajuns să fie parcat pe veci tocmai în inima putredului capitalism impotriva căruia a luptat.

„Scriitorul” Constantin Lovin, băiatul simplu, de la ţară, s-a căpătuit la Ministerul Apărării Naţionale.
În 1952 era căpitan şi politruc, locţiitor politic al comandantului Direcţiei Auto.
Jean Coler, după ce a fost activist la CC al PCR şi PMR o perioadă, a fost tras pe o linie moartă plăcută.
Probabil fiindcă făcuse, ca „partizan” alpinism prin Carpaţi, ajunsese director la Comitetul pentru
Cultură Fizică şi Sport. Ulterior, fiindcă profesia de bază era zugrav, dar se şlefuise la şcoala vieţii, a
fost parcat la Direcţia Presei.
L-am lăsat special la sfârşit pe „marele comandant de oşti” Ilie Bădică. Încadrat chestor de poliţie la
Craiova în 1945, a ajuns în 1949 comandant al miliţiei din Hunedoara. În 1951, cu grad de locotenent
colonel, a fost încadrat ca adjunct la Direcţia Generală Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă,
director al acestora din urmă. A păstorit lagărele comuniste exact când acolo s-a murit şi s-a schingiut
mai abitir. A asistat în calitate oficială la execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1954. Când Dej a iniţiat o
vagă distanţare de sovietici, în 1958, ofiţerul Armatei Roşii, Bădică, a fost trecut în rezervă cu grad de
colonel. Totuşi, nu se făcea ca „partizanul de sămânţă” să rămână complet pe afară. În 1963 era
director general adjunct la Direcţia Generală a Recrutării şi Repartizării Forţelor de Muncă de pe
lângă Consiliul de Miniştri. A avut un mic hop în viaţă în 1968,când şi-a dat singur „ceafă de partizan”
după cap şi a recunoscut în faţa comisiei de partid care ancheta abuzurile „perioadei Dej” că în
subordinea sa, cât a fost la lagăre şi închisori s-a torturat şi s-a ucis. Nicolae Ceauşescu a fost blând cu
un asemenea tovarăş de nădejde. În 1973 era director general adjunct la Direcţia Generală a
Rezervelor Statului. Instituţia respectivă era un fel de azil de lux pentru nomenclaturiştii de care
Ceauşescu voia să se dispenseze, dar din raţiuni politice şi de imagine nu putea să scape de tot. Şef al
insituţiei fusese după reabilitare sa din 1968 Constantin Doncea, pe care Ceauşescu voia să-l
contrapună efigiei defunctului Dej, iar după moartea sa urmase ca director general Gheorghe
Apostol, concurentul „cârmaciului”, care trebuia pitit undeva unde să nu aibă mare influenţă.
Probabil, pe linia lui Ceauşescu, de comunism naţional, i s-a atras lui Bădică atenţia să-şi ţină gura
despre faptul că „Grupul Carpaţi” a fost de fapt o şleahtă de diversionişti sovietici şi nu o iniţiativă
spontană a „clasei muncitoare româneşti’.

Pe 22 februarie 1994, pe la orele serii, mă aflam în Pasajul Universităţii, care nu semăna deloc cu ce e
acum. În mijloc era un fel de fast-food, înconjurat de anticariate, magazine de marafeturi şi cârciumi
mai mici. Aici se strângea o societate veselă, formată din lumpeni, revoluţionari de profesie, ziarişti,
escroci, politologi de ocazie. Stăteam şi beam o cafea şi o vodcă mică împreună cu iubita mea de
atunci, Luci Ştefanovici (între timp, Dumnezeu a luat-o la El, la o vârstă relativ tânără). La un moment
dat, a apărut unul dintre primi papparazzi din presa post-decembristă, Ştefan Ioniţă, zis Fane Jeg (mai
există şi azi). Îi plăcea să regizeze poze şocante, iar dacă viaţa îi dădea ocazia să le facă fără
premeditare era fericit. Fane a apărut cu o mutră mulţumită, şi-a luat o vodcă şi ne-a zis: „Bă, am
făcut nişte poze ăle mai tari. S-a spânzurat unu’ la Alianţa Civică, pe Calea Victorie. S-a înfăşurat într-
un steag şi şi-a pus ştreangu’. Avea limba până la buric şi era mov la faţă. E de pagina-ntâi.” Fane
lucra la Evenimentul Zilei, atunci în mare vogă, a dat rapid vodca pe gât şi a fugit la Casa Scânteii, să
prindă închiderea ediţiei. Încă de când deschisese gură şi clămpănise eu mă blocasem. Mă întrebam
doar atât: „Gigi?!”.
„Băi jgheabule!”
Pe la sfârşitul lui 1990 mă înscrisesem în Alianţa Civică. Colaboram la ziarul lor. Pe fondul plecării
dirijate a lui Marian Munteanu din organizaţie, fiindcă se împiedica de mine pe acolo Ana Blandiana,
ajunsesem şeful organizaţiei de tineret. Eram încă elev de liceu. Pierdeam o groază de timp prin
sediul de pe Calea Victoriei, fost pe vremea lui Ceauşescu, Ministerul Industriei Construcţiilor de
Maşini( MICM ). Acolo era o atmosferă absolut deosebită. Veneau năuci, exaltaţi, entuziaşti, oameni
providenţiali, incoertenţi. În acestă atmosferă veselă l-am cunoscut pe Gheorghe Gavrilescu. Era un
fel de „om bun la toate al alianţei”. Funcţiona ca un fel de paznic al sediului, unde şi dormea,
descărca ajutoare, vopsea lozinci pe bucăţi de pânză, monta tribunele pentru mitinguri, trăgea la
xerox, făcea pe curierul. Era ţigănos, deşirat, cu un nas mare şi ceva dinţi lipsă. Unii dintre ei se
duseseră în urma unor „discuţii” de prin 1987-88 cu nişte tovarăşi miliţieni şi securişti. În 1987 lucra
ca macaragiu la Întreprinderea de Autocamioane din Braşov. A fost unul dintre instigatorii răscoalei
din 15 noiembrie 1987, treabă care îi adusese o arestare, aplicarea unor „corecţii fizice” şi expulzarea
din oraş. În general era îmbrăcat ponosit, dar la ocazii speciale folosea un echipament „boem-
revoluţionar”, cu un sacou, o lavalieră şi o şapcă de comunard parizian de la 1871. Cum îi cam plăcea
să machească şi avea ascunse după nişte lambriuri ale pereţilor sediului diverse sticle, ne-am situat
de la bun început pe aceeaşi parte a baricadei civice. Clipa de glorie a lui Gigi fusese pe 3 martie
1990, când fugise cu macaraua pe care lucra la un şantier din Bucureşti fix până-n, pe atunci încă
Piaţa Scînteii. Împreună cu alţii, îmbrobodise statuia lui Lenin cu nişte cabluri de gât şi subţiori şi o
dăduse jos de pe soclu.După aia, defluise,aşa cum zicea un termen pe atunci la modă, în Cotroceni,
de unde îl dizlocase, prin aceeaşi pe metodă, pe Dr. Petru Groza, varianta de bronz.
De fiecare dată, după ce se terminau nişte şedinţe îngrozitor de lungi, la care se tăiau fire în 14,7, mai
rămâneam cu Gigi la o „dezbatere internă”. Pentru toate persoanele faţă de care se simţea apropiat,
Gigi folosea, nu se ştie de ce, un mod de adresare ciudat: „Băi jgheabule, îţi spun eu, Ilici şi comunişti
nu se lasă…”. Şi prin jgheabul de mine mai curgea nişte bere…
Instituţionalizat
Încet-încet, Alianţa Civică a devenit din chestia simpatică de la început o treabă ierarhizată şi
instituţionalizată. Secretar executiv fusese numit Valerian Stan, fost ofiţer participant la mişcarea
CADA (alt subiect interesant), care îşi petrecea şi el o groază de timp la sediu. Atitudinea riguros-
cazonă a lui Stan se potrivea ca aluna-n tavan cu bezmeticeala simpatică a lui Gigi. Pe la AC
începuseră să treacă în vizită diverşi „notabili” români şi străini şi am observat că anumite persoane
nu prea apreciau prezenţa lui Gigi acolo. „Eroul zdrenţăros” nu mai dădea bine în cadru. Ţin minte că
la un moment dat cineva important i-a arătat Anei Blandiana că Gigi, într-un acces de infantilism, îşi
tehnoredactase pe calculator (abia apăruseră) nişte cărţi de vizită pe care scria cu litere gotice:
„Alianţa Civică, Gheorghe Gavrilescu, Departamentul Tehnic-Protocol”. Pe zi ce trecea, corifeii luptei
civice păreau din ce în ce mai jenaţi de Gigi.
După alegerile pierdute glorios în 1992 eu am lăsat-o mai moale cu activismul. Mă angajasem la un
ziar serios din epocă şi mă concentram asupra examenului de adminitere la facultate, care în
perioada aia era foarte serios. De prin primăvara lui 1993 nu am mai prezidat organizaţia de tineret şi
am început să trec din ce în ce mai rar pe la sediu. Oricum, AC devenise un fel de anexă a PNŢCD,
treabă care nu îmi plăcea.
Ultima întrevedere
Pe la începutul lunii februarie 1994, într-o seară, eram tot în pasaj la Universitate unde beam tot o
cafea şi o vodcă mică. Din senin a apărut Gigi, cu un parpalac soios. Părea foarte deprimat. Mi-a spus
că se certase atât cu Valerian Stan cât şi cu regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, membră în
conducerea AC. I se sugerase că nu ar mai fi bani pentru salariul său de mizerie, ba chiar i se lăsase de
înţeles că ar fi cazul să îşi caute alt hogeac. Am încercat să îl consolez fără prea mare efect. Peste
relativ puţin timp Fane Jeg publica în Ev. Z. poza cu Gigi atârnat în ştreang, după ce îşi trăsese peste
cap un tricolor găurit, vestigiu de la evenimentele din decembrie 1989.
Trei scrisori pierdute
Imediat, civicii au început să plângă de săreau izmenele de pe ei (era încă iarnă). Clamau că Gigi şi-a
luat viaţa sătul de comuniştii care se perpetuau la putere. Unii îl comparau cu Liviu Babeş,
braşoveanul care şi-a dat foc pe o pârtie de schi pentru a protesta împotriva lui Ceauşescu, alţii cu
cehul Jan Palach. O doamnă a poeziei româneşti a depănat, cu o lacrimă-n ochişor amintiri duioase cu
defunctul. În subsidiar, a transpirat informaţia că Gigi ar fi lăsat trei scrisori de adio identice, adresate
Anei Blandiana, lui Petre Mihai Băcanu şi poetului Lucian Avramescu (ăsta era directorul AM Press, o
agenţie de ştiri care funcţiona în aceeaşi clădire cu AC). Nici până în ziua de azi conţinutul scrisorilor
nu a fost făcut public. Doar Băcanu a zis ceva vag, că Gigi a lăsat cum limbă de moarte ca societatea
să aibă grijă de copiii străzii.
Macaragiul devine „Buldozerist”
Ani la rând, de câte ori evocam „cariera” mea politică, mă vizita mental şi bietul Gigi. Mă tot întrebam
ce ar fi conţinut scrisoare de adio multiplicată. De când cu Covidul, m-am apucat să citesc ceva mai
mult. Aşa am dat de cartea „Nu putem reuşi decât împreună-O istorie analitică a Convenţiei
Democratice, 1989-2000”, scrisă de Dan Pavel şi Iulia Huiu, apărută la Editura Polirom în anul 2003.
La paginile 340-341, autorii publică declaraţia „unui personaj important”(nu spui care, exact ca în
Caragiale) din Alianţa Civică. O redau integral, cu toate că e lungă:
„Gică Bulderistul stătea tot timpul în sediu, într-o săliţă şi el cu Valerian Stan erau singurii care erau
permanent acolo. Stan era totă ziua, pentru că venea la servici, Gică Buldozeristul era acolo ziua şi
noaptea,pentru că dormea acolo, acolo era casa lui. Gică făcea curat, aranja totul, era curier, era om
bun la toate, tot ceea ce făcea, făcea dintr-un devotament exemplar. Tot din devotament, el a venit
de mai multe ori la noi- or, lucrul acesta îl ştiu toţi liderii importanţi din Alianţă-şi la Convenţia
Democratică, şi la PNŢCD, şi la foştii deţinuţi politici, spunîndu-ne că are că are dovezi că Valerian
Stan era omul Securităţii infiltrat în Alianţa Civică şi CDR. Ani de zile el a adunat dovezi, de pe unde
lucrase înainte Stan, de la armată, de la serviciile de contrainformaţii, de la CADA, unde fusese şi
acolo infiltrat. Îşi făcuse un dosar voluminos. Şi umbla cu dosarul ăsta peste tot. Îl ducea la Emil
Constantinescu, la Ana Blandiana, la Ticu Dumitrescu, la Costin Georgescu. Devenise pentru el o
cruciadă personală, să ne convingă de faptul că Valerian Stan era omul Securităţii. Noi nu ştiam dacă
să credem sau nu, pentru că era epoca în care veneau tot felul de intoxicări, despre care toată lumea
vorbea, dar cum puteai să fii sigur de ceva, dacă nu aveam acces la dosarele fostei Securităţi? Gică
Buldozeristul ne spunea că Valerian Stan lucra în continuare pentru SRI, sau pentru UM0215, sau
pentru contrainformaţiile militare, iar noi nu mai ştiam ce să credem. Iar dacă ar fi existat pe atunci o
lege a accesului la dosarele Securităţii, nu în forma propusă de Ticu, ci în forma pe care au matratat-o
tipii de la noi, tot nu am fi avut dovada, pentru că foştii agenţi ai Securităţii, care sunt în continuare
agenţi ai actualelor servicii, nu pot fi deconspiraţi. Şi pentru că noi nu l-am crezut pe deplin, ba chiar
unii făceau băşcălie, Gică Buldozeristul s-a sinucis. L-am găsit într-o dimineaţă spânzurat. Ne-a lăsat o
scrisoare, în care explica de ce s-a sinucis, şi spunea că sinuciderea lui este dovada de care noi aveam
nevoie, că el se sacrifica, pentru că, dacă nu îl vom da afară pe Valerian Stan, atunci el avea să ne facă
mult mai mult rău mai târziu. Şi a avut dreptate, pentru că Valerian Stan ne-a făcut mult rău.
Scrisoarea nu a fost publicată. Mă întreb dacă mai există. Ea a fost luată de anumite persoane de la
Alianţă şi ascunsă, pentru a nu compromite oamenii Alianţei Civice. Gică Buldozeristul s-a sinucis
degeaba, dorind în felul acesta să ne provoace să-l dăm afară pe Valerian Stan, iar el nu a fost dat
afară, pentru că sinuciderea cuiva în sprijinul dovedirii unei realităţi nu putea fi considerată o dovadă.
Nu putea fi în sensul juridic, este adevărat. Dar în sens moral, ce dovadă îţi mai trebuie? Iar când
Valerian Stan a făcut mai târziu tot ceea ce ştim, unii dintre noi şi-au adus aminte de episodul cu Gică
Buldozeristul. Nu îmi dau seama dacă Stan poate dormi cu conştiinţa împăcată, dar dacă totul este
adevărat?”.
Deci, să recapitulăm. Gică Buldozeristul este de fapt Gheorghe Gavrilescu, zis Gică Macaragiul, dar
memoria i-a jucat o festă „anonimului important”. Habar n-am cine e acesta exact, dar am o vagă
bănuială că e vorba de profesorul Gheorghe Ceauşescu (Ghighi), vicepreşedinte al AC în acel
moment, viitor deputat PNŢCD. Ştiu că intrase printre primii în sediu când a fost găsit Gigi spânzurat
şi că citise una dintre copiile scrisorii de adio. Între timp şi el a plecat la Orientul Etern. Nu ştiu ce
relaţii avea Stan cu serviciile, dar e cert că era să rupă coaliţia de guvernare CDR-PD în 1997. Ajuns şef
al Corpului de Control al Primului Ministru, el a scos în spaţiul public nişte dosare intrumentate de
antecesorii săi pedeserişti şi a tensionat la maximum relaţiile dintre partenerii de guvernare.
Dreptul la cuvânt, post-mortem!
Cu o manevră de aikido politic, şefii de atunci ai Alianţei Civice au dat vina pentru moartea lui Gigi pe
„ciuma roşie”. De fapt, omul care-l spânzurase pe Lenin de macara şi-a pus ştreangul de gât
dezamăgit de ce se întâmpla în opoziţia de atunci. Manevra liderilor AC din acel moment, chiar dacă
nu a fost deloc morală, era explicabilă în „focul luptei politice”. Au trecut mai bine de 26 de ani de
când Gigi s-a sinucis. Este posibil ca scrisoarea lui să mai existe pe undeva. Cei trei destinatari ai ei
sunt în viaţă. Chiar dacă ea conţine chestii foarte subiective, enormităţi, e o mărturie a acelor
vremuri. Poate că Gigi spunea şi ce s-a ales de ajutoarele pe care le primea AC în anii ăia şi care a fost
soarta lor, chestie care s-ar putea să supere încă, dar nu cred că e important. Cred că sărmanul
macaragiu ar avea dreptul la cuvânt după atâţia ani de la moarte. Sper ca textul meu să fie citit de cei
care poate mai deţin scrisoarea. Cred că e mai important să-ţi asumi ruşinea unor fapte reprobabile
din trecut decât să-ţi fie scârbă să te uiţi în oglindă. Dacă epistola nu apare, am totuşi o satisfacţie
ipotetică. Gigi, acolo unde se află, cred că e mulţumit că s-a gândit cineva la el şi a încercat să clarifice
în ce circumstanţe a plecat. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Evrei-secui-evrei
La începutul secolului XX, sabatarienii din Transilvania al căror număr era estimat între 3 şi 5000
practicau religia mozaică, ţineau sărbărtorile evreieşti, ba chiar unii se apucaseră să înveţe alfabetul
ebraic. În Regatul Ungariei, funcţionau două comunităţi evreieşti. Cea neologă era liberală şi
asimilaţionistă, cea ortodoxă era conservatoare. Sabatarienii, cu toate că aveau o identitate distinctă,
s-au apropiat de neologi. Au fost multe căsătorii mixte, iar diferenţele păreau să dispară în timp şi ei
să fie absorbiţi în corpul cultului mai numeros. Aveau totuşi o comunitate compactă la Bezidu Nou
(Bozodujfalu, pe ungureşte) .
După Primul Război Mondial, în România Mare, cei din Bezidul Nou se considerau evrei. După
„Dictatul de la Viena”, au început necazurile pentru ei.
Cum încă de la începutul războiului măsurile antisemite din Ungaria începuseră să lovească serios, cel
puţin economic, minoritatea evreiască, sabatarienii au încercat o strategie. Cu ajutorul, după cum mi-
au relatat unii dintre urmaşii lor, avocatului Dobai Istvan din Budapesta, încă din 1940, ei au încercat
să dovedească faptul că sunt doar de religie mozaică, nu şi de etnie evreiască. Au trimis scrisori
autorităţilor centrale, au scos din arhive documente istorice care atestau că iniţial au fost doar nişte
ţărani secui de religie unitariană. În urma acestor demersuri, au reuşit, cel puţin până la ocuparea
Ungariei de către trupele germane, în martie 1944, să rămână cu drepturile civile intacte, dar într-o
situaţie ambiguă.
Când a început ghetoizarea evreilor din Ardealul de Nord, autorităţile locale pur şi simplu nu au mai
ţinut cont de statutul sabatarienilor. Pe cei din Bezidul Nou i-au luat şi i-au dus în ghetto-ul de la
Târgu Mureş, o anticameră pentru Auschwitz. Au fost salvaţi în ultimul moment de către preotul
catolic de la ei din sat, Istvan Laszlo Raduly. Acesta nu numai că a pledat pentru ne-evreitatea lor, dar
chiar le-a şi completat certificate de botez ante-datate, pretinzând că se făcuseră catolici pe repede
înainte pentru a dovedi că-s buni maghiari. Raduly a reuşit să extragă mare parte din comunitate, mai
puţin unii care pur şi simplu nu au vrut să abjure, nici măcar formal, de la credinţa lor şi care, din
păcate, au fost în mare parte exterminaţi de nemţi.
Cei care s-au întors în sat au scăpat, cu toate că în restul timpul cât au stat la putere „Crucile cu
Săgeţi” la Budapesta au fost în pericol: exact ca pe marranii din Peninsula Iberică în secolele XV-XVI,
nişte vecini binevoitori, care râvneau la bunurile lor îi turnau structurilor de represiune că practică
mozaismul în continuare.
După 1945, sabatarienii din Bezidul Nou au stat undeva în aer. Nu-i mai persecuta nimeni direct, dar
nici nu le spunea cineva cărei comunităţi mari etnice sau religioase aparţin. Până la urmă, Federaţia
Comunităţilor Evreieşti din România i-a recunoscut drept parte a ei. Unii au emigrat în Israel. Fizic,
comunitatea a dispărut chiar în 1989, când Ceauşescu a decis să le transforme satul în lac de
acumulare. Bătrânii sabatarieni care nu emigraseră au fost mutaţi forţat la Sângiorgiu de Pădure, în
nişte blocuri fără canalizare. Acum mai există doar amintirea lor şi ceva urmaşi, care, răspândiţi prin
lume, încearcă să ţină legătura între ei.

Nemţi, francezi, nemţi

Alsacia şi Lorena sunt două regiuni care au fost disputate mai multe secole între nemţi şi francezi.
Ameţiţi fracvent, prin metoda biciului şi zăhărelului, de multe ori localnicii nu mai ştiau nici ei ce sunt.
O metodă de asimilare şi în acelaşi timp de îndepărtare din zonele disputate a „etniei incamice” era
atragerea, prin avantaje economice, a unor comunităţi ale „adversarului” spre zone îndepărtate,
unde una dintre populaţii era aşezată compact. Aşa au ajuns, în a doua jumătate a secolului XVIII,
nişte grupuri de familii franceze din Lorena în Banat. Ele au primit pământuri în zone încadrate de
localităţi ale germanilor şvabi.
Satul Tomnatic (în germană Triebswetter) din judeţul Timiş a fost fondat de către francezi din
Lorena.Dacă iniţial vorbeau franceza şi îşi ţineau slujbele religioase catolice în această limbă, după
mai puţin de 100 de ani locuitorii din Tomnatic fuseseră complet asimilaţi de către şvabi. Nimeni nu
mai ştia franceză, se considerau nişte mândrii germani. Se încheiaseră multe mariaje cu nemţi din
satele învecinate. Singurele urme ale originilor lor mai erau câteva nume de familie precum Renard,
Cocron, Damas, Haman şi faptul că mai păstrau tradiţii culinare franceze, precum mâncatul melcilor,
chestie pe care şvabii pur-sânge nu o făceau. E adevărat, la recensământul din Regatul României
desfăşurat în 1930, un notar local cu idei ciudate i-a determinat pe câţiva să se declare francezi.
Treaba asta şi faptul că parohia catolică locală avea o arhivă excelentă, a salvat comunitatea, după
cum veţi vedea.
În ianuarie 1945, Armata Roşie a impus în Transilvania şi Banat o metodă de pedeapsă colectivă
asupra unei etnii. Germanii consideraţi capabili de muncă (bărbaţii între 17 şi 45 de ani, femeile între
18 şi 33) au fost umflaţi şi deportaţi în lagăre din URSS, „să contribuie la reconstrucţia patriei
sovietice”. Condiţiile au fost de multe ori foarte grele, cu frig, lipsă de hrană şi igienă, molime, norme
de lucru grele, rezultând un procent însemnat de decese.
Şvabii din Tomnatic şi-au adus aminte brusc că-s „francezi”. Probabil că au şi închinat un pahar în
cinstea notarului de la 1930. Preotul Adam Willkomm a scos din arhivele parohiei toate actele care
puteau dovedi o cât de vagă ascendenţă franceză a unor locuitori. După ce o mică parte dintre
oameni a fost deportată, Legaţia Franţei a intervenit şi s-au stopat „excursiile forţate” în URSS.
Diplomaţii francezi, care nu prea iubeau stalinismul, i-au luat sub protecţia lor pe săteni. Pentru
moment, comunitatea a fost salvată. Nu de tot, fiindcă o parte a ei a fost dusă în Bărăgan în 1951,
când autorităţile comuniste româneşti au vrut să epureze zona de frontieră cu „călăul Tito” de
duşmani de clasă şi „elemente nesigure”.
Pe la sfârşitul anilor 60, au redevenit „buni germani” oficial. Nu de alta, dar se dăduse drumul cu
ţârâita şi pe mărci capitaliste la plecări în RFG, treabă pe care mulţi dintre ei au făcut-o.

Munca de turnător-informator al Securităţii nu era chiar aşa de simplă pe cum părea. De multe ori,
sifonarii trebuiau să-şi sacrifice sănătatea bând şi mâncând peste măsură. Aşa este şi cazul
informatorului „Ion Stan”, direcţionat să-i fileze pe profesorii fizicieni Ion Agârbiceanu şi Horia
Hulubei .Pseudonumitul „Stan”, pe care eu l-am identificat pe baza altor documente drept
cercetătorul fizician Ionel Neamu, a fost unul dintre cei mai productivi bingănitori la organe din
mediul ştiinţific. Strategia lui era simplă: se băga pe sub pielea unui savant renumit, făcea pe umilul şi
servitorul, dar în acelaşi timp producea către „băieţi” tot felul de delaţiuni mai mult sau mai puţin
sordide. Spre ghinionul tovarăşului agent, atât Hulubei cât şi Agârbiceanu erau mâncăi şi băutori de
înaltă performanţă, urechea şi limba partidului nu prea putea să ţină ritmului cu ei. În februarie 1958,
surmenajul muncii informative grele şi-a spus cuvântul. După ce a halit un cârnat, informatorului i s-a
aplecat şi a borât vreme de 10 minute (să se fi uitat la ceas în timp ce regurgita?). Cum ghinioanele
vin în serie, văzându-l mov la faţă, profesorul Agârbiceanu i-a spus că nu-l mai ia la băutură până nu
se repară, fiindcă arta pilelii nu e pentru toţi nechemaţii şi sensibilii. Se ivea o tragedie la orizont: din
cauza vomei, valoarea informativă a unui agent grafoman de top risca să scadă semnificativ. Tot
informatorul sugera cum ar putea fi remediată situaţia: cu un puturos medicament capitalist care să-i
dreagă stomacul şi bila.
Securitatea a reacţionat matern-protectiv, ca o cloşcă ce îşi ocroteşte puii. Un ofiţer superior a
adnotat agramat jalba lui Stan: „Este necesar ca noi să avem grije de sănătatea agentului şi să-l
ajutăm atuncia când are nevoie. Să nu-l lăsăm să şi procure medicamente de la speculanţi- ci să ile
procurăm noi. În acest mod se va ataşa şi mai mult.”
Probabil crăcănat la citirea talentelor de fin psiholog ale superiorului, locotenentul major Florea
Nedelcu, ofiţerul care-l avea în reţea pe fizician, scris şi el, cu creionul : „Isa spus agentului: că dacă
mai are nevoe de medicamente să ni se adreseze nouă-„
Habar n-am cât de repede a fost remediată starea domnului delator şi când a redevenit apt pentru
sesiuni de macheală, unde putea să tragă de limbă. Este cert însă, din câte am văzut eu, că a mai
produs un număr imens de note informative, în aşa fel încât să mă facă să mă gândesc când avea
timp să-şi vadă şi de fizică şi de chefuri dar şi de scris atâtea porcărioare către „băieţi”.

Undeva, în iarna lui 1916, Regimentul 4 Roșiori ”Regina Maria” încerca în zadar să oprească ofensiva
trupelor germane pe aliniamentul Cricov-Ialomița. În timpul unui contra-atac românesc, un
”plotoner-major” cu nume simpatic, Moacă Badea, s-a pus în fruntea oamenilor săi și a dat să
năvălească peste inamic. În aparență, a murit ca un erou, fiind lovit de un o rafală de mitralieră. Cei
care au supraviețuit din unitatea sa au spus că l-au văzut picând ciuruit. Cum în război moartea se
produce foarte des, a fost decretat erou și decorat post mortem cu Virtutea Militară clasa I-a, prin
decretul regal numărul 299 din 7 aprilie 1917. Motivarea a fost publicată în Monitorul Oficial numărul
9, din 12 aprilie 1917: ” în momentul când pleca la atac a fost lovit și a murit moarte de erou”. 
Familia i-o fi făcut parastase și pomeni, în ciuda crizei alimentare de atunci. Copiilor, dacă îi avea, li s-
a povestit că au un tată mort pentru patrie.

Un an și ceva de la decorare, însă, a fost o surpriză. În urma păcii de la Buftea-București, a început

eliberarea prizonierilor români luați de Puterile Centrale. Autoritățile s-au pomenit pe cap cu Moacă
viu. Pot presupune că în momentul atacului unității sale doar a căzut înconștient și s-au milostivit de
el și l-au dus la spital niște brancardieri nemți. A avut zile și fiindcă a supraviețuit în prizonierat. În
lagărele de pe actualul teritoriu al Franței unde erau duși captivii români se murea pe capete de
molime și chiar inaniție.

Îmi dau seama ce surpriză a fost pentru autoritățile militare române când s-au trezit cu ”mortul-viu”
pe cap. Cavaleristul Moacă trebuia să primească solda, dreptul de tutun și de efecte pentru perioada
în care a fost dispărut. În plus, trebuia rectificat certificatul de deces și brevetul de decorare care îl
dădea drept dus pe lumea cealaltă. A doua parte a operațiunii s-a realizat parțial relativ simplu. În
Monitorul Oastei din 22 septembrie 1918, apare o erată, în care motivul decorării e modificat: ”în
momentul când pleca la atac a căzut grav rănit pe câmpul de onoare