Dusi de ale vietii valuri, dar si de criticile demnitarilor straini de care depinde biletul pentru Europa, în

birourile propagandistilor de partid si de stat a fost resuscitat vesnicul pretext de reconciliere

nationala, coruptia. Lupta împotriva coruptiei, pentru a evita echivocurile. A fost nevoie doar de
reîncalzirea discursurilor fostului locatar de la Cotroceni, Emil Constantinescu, si el gura bogata cand
venea vorba de starpirea coruptiei. Atunci, ca si acum, sub perdelele de vorbe din jurul coruptiei, mai
toate actiunile împotriva coruptilor s-au transformat în fum.
Ion Iliescu si Adrian Nastase ocupa tribunele si microfoanele, promitand spagii razboi total. Ei cheama
partidele sa-si stranga randurile, sa-i înlature pe corupti, oriunde s-ar afla ei. Dupa sefii de la
Cotroceni si Victoria, un potop de lideri de partid, sindicate, asociatii si tribuni critica artagosi
coruptia. Coruptia altora. Dreptu-i, criticile nu sunt urmate de executiile în masa promise de Corneliu
Vadim Tudor în campania electorala, dar nici liderul PRM nu o duce prea bine acum, vazand ca si
aceasta bijuterie electorala, "Jos Mafia", îi este samavolnic rapita.
Cu atatia luptatori anticoruptie, coruptii au devenit invizibili. Ion Iliescu, cu voia dumneavoastra
primul pe lista luptatorilor împotriva coruptiei, porneste tot de unde stie el mai bine. De la
materialismul dialectic si marxism-leninismul stiintific. Coruptia, spune el, e o emanatie a
capitalismului. Si stim bine ca e greu sa te pui cu emanatiile. Politistii, judecatorii, politicienii si
bancherii, adica oligarhia coruptilor, tind sa preia haturile tuturor afacerilor interne, spune Ion Iliescu.
Presedintele a tras de mai multe ori în aceste umbre fara nume, însa nu si-a ridicat privirea catre
nimeni. De teama, probabil, ca nu va gasi în jurul sau om care sa nu se simta cu musca pe caciula.
Apoi, pentru a arata ca se mentine în zona principiilor, flexibil si întelegator, fara prejudecati si idei
fixe, dupa perdaful tras coruptiei, presedintele se reconciliaza si cu coruptia, gratiind cativa dintre
micii corupti cu stomac delicat, care o duceau greu în puscarie si aveau si probleme cu familia. Unul
dintre cei care au binemeritat gratierea este un ins tinut în brate de o organizatie locala PSD si, spune
presa, a devenit un artist al spagii, încasand taxe de protectie înainte si dupa campaniile electorale.
Tot în prag de Craciun, în acele zile grele de sarmalute si fripturi, presedintele a constatat ca nici
ministrul Agriculturii nu merita sa fie cercetat penal pentru privatizarea cramelor si podgoriei de la
Dealu Mare, desi tribunalul stabilise ca vanzarea, semnata si parafata de ministrul Sarbu, a fost
ilegala.
La randul lui, pentru a arata ca-i pasa, Adrian Nastase le-a spus prefectilor ca e vremea sa scoata din
sertare dosarele coruptiei si a scris o lunga si lemnoasa epistola liderilor de partid, cerandu-le sa-si
toarne comilitonii care au bagat mana prea adanc în borcanul cu miere. Cu alte cuvinte, "jos Mafia,
sus Patria". Nu strica, e drept, sa înceapa chiar cu colegii de partid. Dar, pentru a fi corecti, nici nu
este sigur ca Adrian Nastase a primit la partid scrisoarea pe care a expediat-o de la guvern. Si nici ca,
odata ajunsa la sediul PSD, scrisoarea nu a fost dosita de vreun activist zelos, de teama ca punerea ei
în aplicare ar destabiliza partidul.
Aceste gesturi grandilocvente, facute pentru publicul intern si mai ales international, au pus capac
unui an de lupta crancena pe frontul coruptiei. Este anul marilor sperante pentru VIP-urile de la
Jilava, an în care Ion Stoica, patronul de la Caritas, Mujea Marcelini, Zaher Iskandarani si alti cativa
oameni care au scris pagini de istorie în coruptia romaneasca, dar au gasit calea spre libertate. Prin
mila justitiei. Este anul în care dosarul albumului Eterna si fascinanta Romanie a fost definitiv
îngropat, iar Razvan Temesan a reintrat în pozele de partid. Este anul în care, din miile de tablagii
miliardari, Ioan Rus, ministrul de Interne, a selectat vreo zece pe care i-a pus sub lupa Procuraturii
Militare. Ceilalti si-au castigat din salariul de bugetar, bine chibzuit, vile, masini de lux si terenuri pe
Valea Prahovei. La fel si vamesii care mai pun la granita o piedica în calea uitarii, cand tocmai te
pregatesti sa intri fizic si mai ales psihologic într-o alta lume, cea a zonei Schengen. Te costa 10 marci
intrarea si tot pe-atat iesirea.

Declaratiile de razboi împotriva coruptiei au fost rostite în anul în care Ion Iliescu acorda un nou lot
de 18 mii de certificate de revolutionar si poza pentru fotoreporteri, avand în spate, dar mereu
aproape, insi care au umplut paginile ziarelor cu faptele lor misterioase din punct de vedere penal.
Anul în care firmele si afacerile simpatizantilor si membrilor de partid au cunoscut un reviriment
nesperat. Anul unor generoase comenzi de stat, al stergerii sau reesalonarii datoriilor clientilor de
partid, anul favoritismelor si privilegiilor. Anul lui Sorin Ovidiu Vantu.
Si poate ca gura Iliescului adevar graieste. Coruptia este, în Romania, o boala de copilarie a
sistemului. A unui sistem care-si prelungeste copilaria, centralizat, bazat pe nepotism si mita, pe abuz
de putere si trafic de influenta, pe polarizarea lumii în corupti de partid si de stat si alegatorii tot mai
saraci.

Se spune ca înaltii functionari chinezi aveau maneci largi la kimonouri pentru a nu fi acuzati ca au pus
mana pe banii de mita. Urmand ba modelul chinez, ba cel occidental, dupa 12 ani de zbateri
democratice si revolutionare în tranzitie si posttranzitie, fiecare politician pare sa fi învatat o lectie
importanta de la economia de piata, clientul nostru, stapanul nostru. Intr-o civilizatie a consumului,
doctrina clientului, mai cu seama a banilor pe care-i aduce cu sine, este piatra de temelie a fiecarui
partid. Nu la bugetul de stat, acolo contribuabilul e cel care pune umarul, ci la bugetul de partid.
Politicianul care si-a pierdut clientul si-a pierdut si carisma. Orice contabil de partid stie ca un partid
fara clienti este un partid fara consumatori. Dispare ca fumul. Dupa cum s-a vazut, oamenii de baza
sunt pusi la treaba, în functii de raspundere si mare deschidere financiara, prin regii sau companii de
stat, pentru a contribui la bunastarea partidului. Parlamentarii si consilierii locali care manevreaza
banii statului sunt persoane bine situate în partid, mereu disponibili pentru recompense si
promovari. Ei dreneaza cu firmele lor tot ce misca-n tara asta, raul, ramul. Insa are si bugetul, ca e de
stat sau local, o limita. Nu poti fura chiar totul, desi, dupa cum o duc unii, s-ar zice ca merita sa
încerci.
Asa ca s-au inventat sponsorizarile, ciupite de ici-colo, de la persoane importante care se joaca pe
degete cu miliardele din banci sau împrumuturi. Cum circulatia banilor publici în natura, deci spalarea
lor, trebuie sa scape vederii de cartita a Curtii de Conturi, s-a împamantenit un tabiet care-i
protejeaza pe politicieni de o prea mare apropiere de sursele sulfuroase ale banilor electorali. Filtrele
ecologice ale finantelor de partid se numesc fundatii si nu exista partid la umbra caruia sa nu fi
crescut adevarate ciupercarii. Cum sa tai mana, daca nu a atins banul? Nu spunea presedintele
Iliescu, referindu-se la una dintre donatiile urat mirositoare din campania electorala din 2000, ca
sponsorizarea nu are legatura cu activitatea sponsorilor?
Acum cateva saptamani, primarul general al Capitalei, Traian Basescu, facea o afirmatie
socanta. A spus ca PD ar fi cheltuit în campania electorala de 10 ori mai multi bani decat a
declarat în Monitorul Oficial. Afirmatia, cu iz penal, a redeschis timid discutia despre finantarea
partidelor. Cum, de ce, de unde primesc bani partidele, se întreaba, de la o vreme, societatea civila,
frumoasa fara corp a democratiei romanesti. Se întreaba de una singura, îi place sa fie mirata.
Dupa o calatorie prin infernul finantarii partidelor în ultima campanie electorala, Asociatia Pro
Democratia a publicat o situatie care ar trebui sa dea de gandit si Curtii de Conturi, si alegatorilor.
Conform acestei contabilitati, toate partidele au spalat bani în campania electorala. Uneori raportul
este de unu la zece între cifrele declarate si cele cu care s-a jonglat în realitate. E vorba de multe
milioane de dolari cu care s-a pavat drumul votantilor la urne. Acesta pare sa fie si raportul între
libertatea de exprimare a politicienilor si dependenta lor fata de clientela politica.
O crima aproape perfecta. In timp ce societatea civila face simpozioane si tine momente de
reculegere, cooperativele umanitare ale partidelor lucreaza cu cuptoarele încinse la rosu. In Romania
functioneaza vreo 30 de mii de fundatii. In comuna Vama din judetul Suceava erau înregistrate, pana
mai an, vreo 50 de fundatii pentru protectia copiilor strazii. 50 din cele 1.600, cate erau în tot judetul.
Numarul copiilor strazii din Suceava era, la acea vreme, de 1.300. Cine spune ca romanul nu da în
branci sa construiasca un viitor de aur pentru copiii strazii? E drept ca la aceasta inflatie de fundatii,
filantropii aveau si alte activitati, cum ar fi importul de masini scutite de taxe vamale. Doar erau
pentru asociatii caritabile! Si pentru ca drumul spre iad e pavat cu bune intentii, mai toate fundatiile
se dau de caritate, democratie, prietenie cu poporul lapon sau de protectie a animalelor. Inenarabila
Minodora Ilie, un fel de ornament pentru vreo cinci guverne, a înfiintat Fundatia Omenia care primea
sponsorizari de la vestitul Sorin Beraru, implicat în "afacerea CICO". Vestitul Ristea Priboi, cel care de
la DIE ar fi urmat sa treaca la comisia SIE, si din ofiter securist voia sa devina strateg al democratiei, a
fost si el presedinte de fundatie. Adica, al Asociatiei Române pentru Educatie Democratica. Nu se stie
cati bani a chivernisit consilierul lui Adrian Nastase prin anii '90, cert este ca premierul, pe vremea
cand era în opozitie, a fost mereu aproape de fanii sai, cu cateva carti lucioase si luxoase, platite cu
banii fundatiei.
Asociatiilor pentru protectia copiilor strazii le-au facut o concurenta serioasa cele pentru mituirea
politicienilor. Acestia nu mai colecteaza banii direct, îi primesc prin tunelul fundatiilor caritabile, din
subteranele economiei tocmai în manecuta alba a contabililor, care trec în hartoagele lor, la capitolul
"Venituri", bani impecabili de curati, mirosind înca a detergenti. Si, pana nu se va sti cat de adanca si
neagra este aceasta economie politica, pana nu se va sti ce s-a cumparat cu banii de sponsorizari,
taceri, complicitati, comisioane, comenzi grase si licitatii trucate, nu vom sti nici cine e regizorul si
cine este scenaristul circului politic romanesc. Si prea curand nu vom sti!

Guvernul a intrat într-o noua era a telecomunicatiilor. De cateva luni bune, premierul îi poate privi pe
stabii de pe la judetene ochi în ochi, oriunde s-ar afla. Ministerul Informatiilor Publice si Secretariatul
General al Guvernului au instalat televiziune cu circuit închis. Saptamanalele sedinte cu prefectii au
devenit videoconferinte. Daca pe vremea cand se folosea firul rosu cu prefecturile se mai putea trisa,
acum nu mai e loc de întors, nu poti sta cu capul pe masa, nu mai poti casca, nu te poti scarpina.
Saptamanal, prefectii învata ce greu e sa fii vedeta, chiar daca joci la o televiziune interna de stat.
In sala de la guvern se strang, cu mic cu mare, pana la o suta de persoane: toti ministrii disponibili,
secretari de stat, oameni cu mapa, cu privirile tinta pe camerele de luat vederi. Singurele vorbe pe
care le scot sunt saluturile. Pe ziduri, monitoare care transmit, din sediul prefecturilor, pulsul tarii.
Sistemul de videoconferinte, care costa o avere, chiar pentru standingul premierului, a fost instalat,
spune ministrul Informatiilor Publice, pentru a facilita schimbul de idei si informatii, pentru a face mai
eficienta autoritatea Guvernului în teritoriu.
La ora stabilita, premierul intra în sala de sedinte, însotit de cortegiul de cosmanci si de freamatul
multimii de demnitari. In fata fotoliului pe care sta premierul se afla doua monitoare. Unul transmite
imagini din teritoriu: portrete de familie întepenite, prefectul dand ritmic din cap, în semn de
aprobare, cateva alte chipuri palide paralizate de respect. Pe langa cele doua-trei figuri vizibile,
banuiesti prezenta altor zeci de persoane importante care duc hartii prin judet. Steagurile Romaniei
si Uniunii Europene sunt la mare cinste. Un top de hartii, etern nefolosit, un pix de aur sau un stilou
de firma, tinut în mana de mai-marele adunarii judetene. Sute, poate chiar mii de oameni se aduna
prin toate colturile tarii, la ora fixata, pentru a asculta discursul. Absentii care nu au scutire medicala
sunt penalizati.
Celalalt monitor transmite o singura imagine, premierul în prim-plan. Inainte de a-si începe
interventia, premierul îsi potriveste cravata, privindu-se în ecranul personal. Isi priveste interlocutorii
în ochi pentru a le sonda atentia si solicitudinea. Ochi în ochi, premierul si functionarii locali petrec
mai bine de un ceas pe saptamana. Unul vorbind tot timpul, ceilalti contempland în tacere singura
figura vizibila.
Dupa ce-si termina speech-ul, premierul nu asteapta reactii, ar fi inutile, lucrurile sunt deja hotarate,
se ridica si pleaca. Nu raspunde la întrebarile presei. Cum ar putea? Nu e conferinta de presa, a fost
doar o întrevedere cu prefectii sai. Dupa premier vin, în card, consilierii. Stapan al microfonului si al
ecranului ramane neobositul Cozmanca. El mai cere sa se îndrepte cutele steagurilor si sa se alinieze
cravatele prezidiului de la judete. Personajele secundare din judete nu dau nici ele semne de
oboseala. Sau poate ca au pus în locurile lor niste papusi de cauciuc. Nu transpira, nu clipesc si pot fi
lasate în sala de sedinta pana saptamana viitoare.
Pe langa masa premierului, stand pe scaune incomode, dar alerti si atenti la monolog, jurnalistii.
Ministrul Informatiilor Publice a pus o vorba buna, sa participe si ei la teleconferinte, sa
relateze, sa tina tara la foc continuu. Informatia trebuie luata de la sursa. Informatia e putere. Unii
spun ca e a patra, altii spun ca e singura. Videoconferinta cu prefectii este, de mai mult timp, cea mai
importanta sursa de informatie pentru presa. Pentru ca purtatorul de cuvant nu stie, nu vrea sau nu
poate, iar ministrul Informatiilor Publice tace, si bine face. Jurnalistii, hipnotizati de figura
premierului, unii de chipul în carne si oase, altii de versiunea digitalizata, transfera cu lopata
monologul în paginile ziarelor sau în stirile de televiziune sau radio. Pentru o saptamana, discursul
devine sursa de inspiratie, de informatie si, cum altfel, de putere. Pentru ca, respectand modelul
magistralelor expuneri, monologul premierului atinge rand pe rand subiecte de politica interna si
internationala, devine acid si polemic, atunci cand e vorba despre partidele de opozitie, practic si
gospodaresc, daca se refera la partenerii la guvernare. Informatiile curg din hartiile premierului. Daca
n-au fost atenti, ziaristii mai au o sansa sa transmita corect si la timp spusele premierului. Primesc
prin posta electronica transcrierea integrala a videoconferintei. Numai expunerea facuta de premier.
Cineva amabil si abil de la biroul ministrului Informatiilor Publice transcrie la repezeala discursul si-l
expediaza. Uneori exista diferente notabile între ce se spune si ce se transcrie. Multe ziare folosesc,
pentru ca e mai practic, transcrierea primita cu posta, fara sa mai intervina redactional, decupeaza
din discurs paragraful cu pricina si-l pun în pagina. In felul acesta, este exclus riscul de a distorsiona
pretiosul mesaj si de a tulbura circuitul monologului catre opinia publica. Acestia sunt jurnalistii care
îti spun ca informatia este putere. Da, desigur. Dar a cui?

Iesii au fost, pentru cateva zile, în carnaval. Strazile au fost samponate, circulatia întrerupta în zone
sensibile, casele renovate si pavoazate cu steaguri cat bugetul învatamantului local pe o saptamana,
coruptii au fost dati afara din Consiliul local. Personaj principal al carnavalului, presedintele Iliescu a
petrecut o Zi a Unirii ca-n vremurile de altadata, uitand de mafia la varf cu filierele ei siciliene, de
coruptia din Politie si Justitie. Totul nu ar fi fost decat o obisnuita etapa judeteana a festivalului
Cantarea Romaniei, daca Ion Iliescu nu ar fi primit un semn de unanima recunoastere din partea
universitarilor ieseni. A fost facut si doctor. Ion Iliescu si-a pus tichia care-i lipsea. Si-a demonstrat
competentele doftoricesti vorbindu-le universitarilor despre polarizarea lumii în bogati si saraci si
evocand pagini alese din campania anticoruptie.
Tot despre coruptie a vorbit si invitatul presedintelui la Iasi, ambasadorul american Michael Guest.
Insa pe un ton mai apasat si mai aplicat, care a cam stricat celor prezenti cheful de artificii si
sampanie. Ambasadorul american s-a referit la insinuarea coruptiei în randul magistratilor, spunand
ca atunci cand coruptiei i se permite infiltrarea în sistem, chiar si într-un singur caz, încrederea
publicului se duce pe apa sambetei. Pana si reprezentantul Uniunii Europene îsi ascunde tot mai greu
nervozitatea fata de coruptie, învaluindu-si nemultumirea într-un limbaj diplomatic tot mai
transparent. Cei doi vorbesc o limba straina si autoritatile se fac, în continuare, ca nu pricep.
Dar greseste cine spune ca lupta anticoruptie treneaza si ca, la nevoie, Justitia, Politia si
nomenclatura de partid nu-si pot pune armurile pentru a iesi în arena, sa ne mantuiasca peste
noapte de corupti. Acum cateva zile, primarul Bucurestiului, Traian Basescu, a fost chemat la tribunal
pentru a cincizecea oara în ultimul an, pentru ca a calcat în picioare o ordonanta de urgenta. De data
aceasta, samanta de scandal a fost aruncata la temelia caselor cu etaj ridicate de ANL în cartierul
Vitioara. Aici sunt banii dumneavoastra, cateva milioane de dolari varate în case pentru esalonul doi
al PSD. E drept, cartierul rade-n soare la periferie, într-o zona cam prafuita si cu strazi cam rupte, cu
populatie pestrita si famelica, cu blocuri strambe si jerpelite si cu probleme de încalzire si alimentare
cu apa. Si totusi, e o zona de viitor. Apa calda si caldura vor veni pe direct de la centrala termica din
apropiere. Cei de la Telefoane umbla deja sa faca racordurile si importantele persoane vor fi, imediat
ce se vor muta, în contact cu tara si cu lumea. Prin apropiere va trece autostrada Bucuresti-
Constanta, se face o linie de metrou si nu peste multa vreme zona va geme de supermagazine si
cartiere de vile. Printre beneficiari, însusi primarul sectorului trei, un anticorupt notoriu, care si-a tras
casa cu credit subventionat de stat. Lui i se alatura alti cotizanti PSD care au scos din anonimat
cartierul din periferia sectorului trei. Toti acesti gladiatori ai anticoruptiei si-au aranjat documentele
de identitate, sa para mai tineri si mai defavorizati. Legea zice ca acestia sunt cei care pot cere case
prin Agentia Nationala a Locuintelor.
In timp ce primarul general scotea din dosar documentele scandalului, la Guvern era adoptata
ordonanta de urgenta care trecea în competenta primariilor de sector constructia si atribuirea
locuintelor. Aceasta hotarare a fost adoptata pe 31 ianuarie. Gestiunea primariilor de sector devine
treaba serioasa, de partid la putere, astfel ca Basescu sa nu-si mai bage nasul unde nu-i fierbe vila. Si
de parca nu ar fi fost de-ajuns vaduvit de o parte din prerogativele sale, primarul general a fost citat
în aceeasi zi la tribunal. Doi patroni irakieni, nemultumiti ca primarul general si-a bagat nasul si
buldozerele în chioscul lor cu zaharicale din Piata Crangasi, ridicat, e drept, fara acte, dar cu acceptul
tacit al primarului de sector, l-au dat în judecata pe Traian Basescu. Plangerea a fost înaintata la
tribunal pe cand ordonanta, grea si umeda de stampile, se afla înca pe masa sedintomanilor de la
Guvern, iar irakienii se aflau la Bacau, orasul lor de resedinta. Si al familiei Sechelariu. Poate ca asa se
explica faptul ca în dosarul trimis de cei doi la tribunal se afla si ordonanta cu pricina. Pentru ca nu
aparuse în Monitorul Oficial, la dosar a fost capsata o copie de uz intern a documentului, semnat si
parafat de greucenii Guvernului. Un anticorupt milos din Guvern a scos documentul din mapa, l-a
fotocopiat si l-a pus la dispozitia umilitilor si obiditilor patroni irakieni. In aceeasi zi, mai pe seara,
judecatorul, si el anticorupt pana-n maduva oaselor, vede dosarul, citeste actele si ordonanta de
urgenta si decide ca primarul Basescu trebuie judecat de urgenta. Primul termen a fost stabilit pentru
a doua zi.
Cine spune, asadar, ca la noi Justitia e greoaie si nu functioneaza? Desi ocupate pana peste cap cu
Mafia siciliana, cu falimentul Bancii Romane de Scont si alte afaceri prin care bate Vantu, cu
finantarile dubioase ale partidelor în campaniile electorale, organele colaboreaza armonios cand e sa
faca dreptate unor irakieni napastuiti, cu dugheana în Bucuresti si domiciliu în Bacau, acolo unde
PSD, cu frati si nasi, e mare si tare. Tare de tot. Estimp, organele, cum a spus si Ion Iliescu în ultima
cuvantare, înregistreaza noi si noi succese pe frontul anticoruptiei.

-Nerabdator sa schimbe Constitutia, pe ici-pe colo, prin punctele esentiale, Adrian Nastase vrea sa
modifice si Spiritul legilor, si Declaratia Universala a Drepturilor Omului din perioada Revolutiei
Franceze. La sedinta de bilant a Ministerului Justitiei el a spus limpede ceea ce gandeste, de mai
multa vreme, tulbure: separatia puterilor, conceputa de Montesquieu si pusa în practica, de mai bine
de doua sute de ani, în tarile civilizate, ar fi un moft. Premierul se simte tradat de chitibusurile
democratice, nu de putine ori a fost tras în piept de Politie sau de Justitie, Parlamentul se pierde în
detalii, iar autonomia institutiilor îl scoate din sarite. Ce mai! Statul sunt eu si dupa mine potopul.
Premierul e de parere ca ar fi nevoie de un sistem mai flexibil, care sa permita celor trei puteri sa
functioneze fara sa se împiedice una de alta. Mai precis, sa se identifice pana la confuzie. Si sa nu iasa
din cuvantul partidului.

Gura lui Nastase adevar graieste. De mai bine de un an, cele trei puteri în stat au facut corp comun în
jurul partidului. Atat de strans, ca nu le mai distingi. Ochi de soim sa ai, sa numeri puterile pana
orbesti, îti ies la socoteala fie prea multe, fie prea putine. Niciodata trei. Ai de numarat toanele
premierului, rastelile ministrilor sau ale secretarilor de stat si sefilor de filiala locala, ordinele
generalilor de armata sau politie, blazarea secretarelor si a directorilor de departamente, curiozitatea
serviciilor secrete si corpurilor de control, ba chiar si comenzile date mardeiasilor de patronii de
trusturi de presa si de bancheri. Aritmetica simpla a sistemului democratic a fost înlocuita cu o
ecuatie cu multe necunoscute, din care lipsesc, tot mai des, cele trei puteri cunoscute.

Spiritul lui Nastase bantuie partidul. Acum un an, abia numita la ministerul Justitiei, Rodica
Stanoiu se împiedica în aceleasi vechituri, iluminist, Justitia e schioapa si cocosata pentru ca
Guvernul nu are cum sa-i controleze pe judecatori. Consiliul Superior al Magistraturii îi
protejeaza pe codasi, codurile de procedura le permit sa-si faca de cap. Ca si Adrian Nastase, cu care
este tovarasa de idei si facultate, Rodica Stanoiu avea ganduri mari care s-au transformat, cel putin
partial, în fapte. Voia sa organizeze un serviciu secret al ministerului, din resturile Departamentului
de control al penitenciarelor. S-a tinut de cuvant. Voia sa puna mana pe Consiliul Superior al
Magistraturii. Si a strecurat cinci procurori în miezul faptelor, printre cei 15 membri ai Consiliului.
Voia sa dea Parchetului o putere mai mare. Si a reusit sa obtina pentru omul lui Iliescu, Tanase Joita,
care oricum avea painea si cutitul, puterea de a taia recursurile în anulare în felii cat de mari vrea
partidul de guvernamant. Procurorul-sef semneaza acum ca primarul pentru începeri sau neînceperi
de urmariri penale, are buzunarele pline de mandate de arestare în alb si le distribuie în functie de
cererea si oferta politica. Si pentru ca nimeni nu e de neînlocuit, procurorul general va avea un alter
ego în seful Parchetului Anticoruptie.

In ciuda acestor inovatii, lucrurile nu s-au schimbat. Nici nu aveau cum. Printre atatea comisii, corpuri
de control, politii sau procurori, oarba, ciunga si confuza, Justitia nimereste cu greu dreptatea,
producand un mare numar de victime colaterale. Procesele treneaza si astazi, judecatorii si avocatii
îsi descopera interese comune, daca nu li se traseaza sarcina de partid, iar coruptii adusi în boxa
acuzatilor ies pe usile împaratesti, dusi pe brate ca niste eroi. Presedintele Iliescu se joaca si el de-a
justitia: a pus pe picioare o comisie care cerceteaza cazurile de coruptie si recomanda începerea sau
neînceperea urmaririi penale. A si facut-o de cateva ori, punand catarea pe fostii adversari politici.
Mosita astfel, coruptia însasi pare sa se reformeze. Micii corupti au umplut statisticile si rapoartele
anuale. Mai putin interesati de separatia puterilor, marii corupti au devenit si ei parte a puterii în
stat, primind în schimb noi acte de identitate penala, stralucitor de curate. Ei sunt inamovibili ca
judecatorii si imuni ca parlamentarii.

Setea justitiara a premierului nu se opreste în tribunale. El însusi un exemplu de lupta interioara

anticoruptie, Adrian Nastase taie si spanzura printre legi, îmbracandu-le în ordonante de urgenta si
hotarari pana la desfigurare. Asa se face ca, din promiscuitatea puterilor în stat, printre zecile de
versiuni de coduri si legi penale, devine tot mai clar ca nu e suficient sa respecti legea, ci e necesar,
mai cu seama, sa nu încalci normele si ordonantele Guvernului. Sau regulamentul de ordine
interioara al PSD.

Cu asemenea realizari în atat de putin timp, cum sa nu vrei sa fii mai mult decat ai fost? Cum sa nu-ti
propui sa dai o hotarare de rectificare a lui Montesquieu, cand ai langa tine atatia profesionisti care,
la o adica, sunt în stare sa modifice, prin ordonante de urgenta sau norme metodologice, si
Decalogul, si Tabelul lui Mendeleev? Numai astfel Justitia se va asorta la democratia originala. Legata
la ochi nu pentru ca trebuie sa fie impartiala, ci pentru ca i se vor scoate si ochii.

Facand abstractie de costumele din stofa englezeasca, de caroseriile de BMW sau Mercedes, de
interminabilele turnee mondiale si de stilul sau de viata, premierul Adrian Nastase a fost mereu
mandru ca e roman. Campania electorala si-a inceput-o, acum doi ani, lansand manifeste pentru
romanii din Transilvania, amenintati de iredentismul maghiar, evocand chemarea sangelui si glasul
strabunilor si amestecandu-se cu gloata la petreceri campenesti. Ajuns la Palatul Victoria, unul dintre
primele lucruri pe care le-a facut a fost sa dea un branci inainte mandriei de a fi roman, declansand
programul Fabricat in Romania. De atunci, exportatorii trebuie sa depuna un ban in plus pentru
promovarea productiei autohtone de suruburi si tevi.

Adrian Nastase continua, zi de zi, sa descopere mandria de a fi roman. Intrebat de ce da navala sa

schimbe din temelii Constitutia, pe care, de altminteri, ortacii sai au batut-o in cuie acum 11 ani, fara
voturile opozitiei, Adrian Nastase spunea ca politicienii au votat-o pentru binele lui Ion Iliescu pe care
oricum tot ce misca-n tara asta l-ar fi vrut, la acea vreme, presedinte. Temeliile au fost puse, de la
inceput, stramb si nu au rezistat decat zidindu-l pe Ion Iliescu, ca pe Ana lui Manole, in corpul
Constitutiei. Situatia s-a clarificat acum, pentru ca eternul si fascinantul Iliescu nu mai poate candida
pentru a nu stiu cata oara. Sistemul alegerii directe a presedintelui are slabiciuni. Trebuie schimbat,
zice premierul, care observa in stilul sau abraziv, ca "problema alegerii presedintelui a fost rezolvata
romaneste".

Ce-o fi fost in capul premierului cand a spus toate acestea doar el poate sti! Pentru observatorii
politici tonul lui usor nostalgic nu a putut scapa. Dupa cum ne amintim, Constitutia a fost votata
intr-un mod pompieristic, pe cand politicienii inventau democratia originala pentru uzul
romanilor. Evocand acea perioada, premierul isi va fi amintit probabil, de vremea cand, tot in 1991,
tot intr-o Romanie pierduta iremediabil in tranzitie, ministrul de Externe de atunci, acelasi Adrian
Nastase, participa, cot la cot cu Ion Iliescu, la redactarea si semnarea Tratatului cu o Uniune Sovietica
pe moarte, dar plina de tupeu. Adrian Nastase a pus atunci o piedica in calea uitarii de care si azi se
impiedica multi, atunci cand liderul PSD se lauda cu optiunile sale euroatlantice. Poate ca si-a amintit
si de votul sau romanesc in 1999, cand a fost vorba ca Romania sa se implice mai mult simbolic in
actiunile militare ale NATO din fosta Iugoslavie. Poate ca tot romaneste a votat partidul sau anul
trecut si Legea Administratiei Publice Locale, a carei aplicare guvernul lui Adrian Nastase a hotarat,
tot romaneste, s-o amane pentru mai tarziu. Asa cum romanesti sunt probabil si incercarile de a
impaca negocierile cu Fondul Monetar International cu marirea salariilor politistilor sau cu tichetele
de masa promise profesorilor. La fel de romanesc a fost si pactul social incheiat cu sindicatele la
inceputul anului trecut. Sindicalistii spun ca pactul a fost respectat in proportie de 10 la suta. Restul o
fi fost rata inflatiei la promisiuni. Tot romaneasca o fi fost si decizia de a desfiinta scolile rurale si de a
cadorisi primariile localitatilor izolate cu masini pentru transportul copiilor care nu mai aveau unde
invata. Multe dintre masini s-au stricat din prima zi de scoala, desi scria pe ele Fabricat in Romania.

Cateva zile dupa ce a invocat votului romanesc pentru Constitutie, premierul a temporizat avantul
jurnalistilor, incercand sa explice de ce coruptia judecatorilor e-n floare: "Nu trebuie sa exageram cu
coruptia din magistratura. Magistratii sunt si ei oameni, sunt si ei romani. Si ei traiesc intr-o societate
de tranzitie, cu tot felul de tentatii". O societate plina de tentatii prin care tranziteaza greu, dupa cum
se pare, chiar si premierul Adrian Nastase. S-ar zice ca nici cu coruptia politicienilor nu trebuie sa
exageram prea mult, chiar daca pe ce pun mana se transforma in aur. Nici politistii nu sunt blamabili.
Doar le trec prin maini atatea marfuri confiscate, atatea spagi pentru comandanti si masini furate! Si
ei, oamenii fabricati in Romania, traiesc intr-o societate potopita de tentatii. Si clientii partidului,
pierduti in jungla tranzitiei, descopera ca in pieptul lor bate o inima de om, adica de roman. Cata
vreme ai sentimentul romanesc al partidului si dai un ban cand se face cheta, te poti lasa in voia
oricarei tentatii. Chiar si cumparatorul combinatului Sidex de la Galati, desi indian de mama, a
descoperit, dupa ce s-a targuit cu romanii, ca are suflet de indoeuropean, adica de roman, si, zice-se,
a cumparat combinatul dupa o schema draga multor afaceristi de la noi: a dat bani pentru partid si a
luat un credit cu ajutorul premierului britanic. Cu siguranta ca, daca ar sti de ce sunt capabili
afaceristii sau politicienii nostri, romani get-beget, ar pali de invidie. Luat de mana si dus prin
subsolurile tranzitiei in miezul fierbinte al lucrurilor, in camera blindata a bancilor sau in birourile
politicienilor, ce om ar rezista tentatiei sa fie si putin roman? Are dreptate premierul. Romani suntem
si toate romaneste le rezolvam.

De ani de zile, sefii succesivi ai Serviciului Român de Informatii spun ca au scapat de dinozauri. Ar mai
fi ramas cativa, vreo 15 la suta, dar si-au pierdut stralucirea de altadata si sunt aratati noilor James
Bonzi ca niste raritati zoologice tinute prin subsoluri. Se poate sa fie adevarat.

Falcile dinozaurilor au fost mereu o lectie de viata. Multi securisti au intrat în afaceri si scot un
ban cinstit, întinzand capcane prin economia de piata. Sorin Vantu, îndragostit de securisti, a
luat sub patrafirul sau de mare preot al micilor finante vreo cateva zeci de fosti ofiteri ai
serviciilor de Securitate, numai specialisti care s-au ilustrat cu brio în afacerea FNI. Altii sunt bine
merçi în Parlament sau Guvern, unde par a fi gasit un bun substitut al beznei sulfuroase din care au
aparut. Chiar daca dinozaurii sunt acum persoane publice, sefii SRI-ului se umplu de bube cand presa
face aluzie la publicarea listei cu securisti care au facut politie politica. Ar trebui sa scape de ei,
înainte sa se arunce zarurile la reuniunea NATO de la Praga, dar parca le ceri sa se desparta de iubita.
Poate ca sunt mai în siguranta acum, cand Autoritatea pentru Securitate a trecut în mainile
premierului, care a gasit mereu un loc în echipa sa pentru pensionarii fostei politii politice.
Noutatea e ca nu numai SRI-ul, dar si Comisia pentru controlul SRI a turbat cand Colegiul Consiliul
National pentru Studierea Arhivelor Securitatii a anuntat, acum cateva zile, ca va publica o lista de
fosti ofiteri de Securitate. Seful comisiei, de pilda, un PSD-ist care se umple de respect cand vorbeste
cu seful SRI-ului, a zis ca publicarea listei are miros penal, iar vicepresedinta, o Walkirie peremista, si-
a aparat nevoile si neamul de partid spunand ca membrii din CNSAS care pledeaza pentru publicarea
listei sunt spioni.

Membrii CNSAS au fost transformati, asadar, în inamici publici, cu toate ca, în vreme, au facut servicii
dezinteresate Securitatii, dand rateuri peste rateuri, în încercarea de a-i scoate la iveala pe
colaboratorii Securitatii. SRI-ul a pus umarul si a dat si el un branci sincer institutiei, astfel ca istoria
Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii s-ar putea scrie pe un bilet de tramvai, cu
conditia ca acesta sa fie perforat si mototolit. CNSAS a fost nascut tarziu, înainte de alegerile din
2000, din spuma densa ca braga a constiintei clasei politice. Ideile initiale s-au pierdut în jungla
politica, la fel si autorul legii. CNSAS a fost scos cu forcepsul din sala parlamentara, dupa ani de
problematizari penibile, si trimis în lume, sa se descurce. Purtandu-si cu o anume eleganta silita
infirmitatile funciare, Consiliul a fost pus la munci necalificate, sa-si care catrafusele dintr-un loc într-
altul, sa cerseasca la SRI dosare, sa duca munca de lamurire cu Primaria si Presedintia. Umbla ca un
amnezic, cerand SRI-ului ceea ce înca mai cer si persoanele particulare, accesul la arhivele fostei
Securitati. Epuizat de efortul cheltuit, Consiliul a esuat ajuns la tarm, flasc ca o meduza. A trait un trist
moment de glorie cand a tras pe linie moarta cativa posibili parlamentari, înscrisi pe listele electorale.
Ca un facut, cei deconspirati ca informatori sau colaboratori ai Securitatii comuniste au fost, într-o
covarsitoare proportie, oamenii fostei puteri. Alaturi de acestia, au fost citati si cativa din partidele lui
Adrian Nastase si Corneliu Vadim Tudor. Inutil. Baietii au mers înainte si, parte din ei, au trecut si de
bacalaureatul asta, devenind parlamentari. Nu e prima festa pe care ne-o joaca democratia. Apoi,
prin CNSAS au început sa se sape transee care n-au fost astupate nici azi. Unii adoptasera politica
pasilor marunti, pe loc, altii amenintau cu demisia daca SRI nu cedeaza arhivele. Ar fi trebuit sa se
miste mai alert, pentru ca erau în catarea presedintelui AGVPS, Adrian Nastase.

Gramatica lui Adrian Nastase nu cunoaste timpul trecut. El a si spus-o lapidar, cei care vor sa
priveasca în trecut sa se retraga la tara, sa-si scrie memoriile. Iar salariatii CNSAS sa linga dosarele,
dar sa nu mai plescaie si sa nu uite ca si-au luat televizoare extraplate si jocuri pe calculator din banii
contribuabilului. Primul vanator al tarii pare ca ravneste sa-i transforme pe capii CNSAS în trofee,
numai bune de agatat pe zidurile casei de la Cornu. Si, pentru ca nu razbeste singur, si-a chemat si
haitasii.

Desi românii sunt mari consumatori de telenovele, istorii secrete si barfe, cei care s-au dus sa-si vada
dosarul de Securitate sunt persoane private. Nici premierul, nici sefii camerelor parlamentare, nici
presedintele sau oamenii lui nu si-au cerut dosarele. Nici macar politicienii nu s-au înghesuit sa-si
cunoasca istoria secreta. Ca sa nu mai vorbim despre ofiterii din armata sau politie. Nici macar fostii
granguri comunisti nu au facut coada la sediul CNSAS. Poate ca nu vor sa se umileasca la usa lui
Dinescu. Poate ca le este frica sa-si citeasca operele complete. Poate ca nu sunt curiosi.

Sau poate ca stiu bine ce ar putea gasi în dosar. Doar pagini albe, continand trecutul lor proaspat
spalat.
Cornul abundentei pare sa nu-si rastoarne prea-plinul decat pe raza comunei Cornu. Aceasta vatra de
istorie are pagina pe Internet unde e prezentata drept cea mai europeana zona rurala a tarii. Si cum
de-ar fi altfel? Aici mieii cresc cat caii, iar rosiile cat pepenii. Din Cornu abundentei curg lapte si
miere. Nu demult, modesta ferma a familiei Nastase a raportat ca a depasit productia de o mie de
oua pe zi. Proprietatile solului si subsolului au transformat comuna intr-un simbol al reusitei in viata.
De cand s-a mutat guvernul la Cornu, preturile pamantului au crescut in zona de parca ar fi fost
modificate genetic. Mai mult chiar, s-au gasit bani si pentru repararea drumurilor si pentru gaze, apa
sau caldura. Se zice ca sfanta familie are acolo 10 hectare de pamant, numai cernoziom, pe care nu-l
imparte cu nimeni. Cornul abundentei trebuie pastrat in familie.

Imediat ce parasesti hotarele comunei intri, insa, in zona crepusculara. Aici cornul a secat, laptele s-a
acrit, desi oamenii nu mai stiau cum sa se adaposteasca de inundatia de promisiuni. Saracia a sters
diferentele dintre orase si sate. Si aici, si acolo, oamenii traiesc in plin Ev Mediu, cu lampi de gaz si
apa din fantana. Taranii care nu vor sa intre in asociatie cu cele 10 hectare de teren sunt "lipsiti de
inteligenta", ca sa-l citam pe prim-ministru, iar milionul promis de hectar a fost inghitit de viitura. In
tara care si-a propus acum doi ani sa construiasca sute de mii de case, mii si mii de oameni stau in
case de chirpici. Isi dau pamantul la asociatie pentru ca nu au bani sa-l cultive. Arendasii, mosieri rosii
cu pile la Ministerul Agriculturii si la partid, tanjesc sa traiasca intr-un comunism condus de capitalisti
ca ei, sa le demonstreze si taranilor cum vine chestia asta cu exploatarea omului de catre om.

Cine se plange de lipsa de umor a romanilor nu a recitit promisiunile electorale din anul 2000. Si nici
programele de dezvoltare pe verticala si pe orizontala de care guvernul e plin prin toate buzunarele.
In aceste texte se spune ca ne paste abundenta, ca sta sa se napusteasca peste noi un val de miere,
ca, vrem-nu vrem, intram in epoca de aur. Bogatii vor fi si mai bogati, iar despre saraci si cinstiti vom
citi doar in romanele proletcultiste.

Si, ca semn ca promisiunile nu sunt desarte, cornul si paharul cu lapte au substituit, pe stema, secera
si ciocanul. Cu ochii pe productiile mirobolante de la Cornu si intr-un moment de intensa
generozitate, tata de copii si el, primul ministru a promis ca, incepand cu noul an scolar, toti elevii din
invatamantul primar si gimnazial vor primi gratuit, in fiecare zi, cate un pahar de lapte. Sa puna ceva
carne pe ei, sa nu se mai scrie prin gazete ca guvernul nu stie ca stiinta trece prin stomac. Dar abia ce
primul ministru a facut promisiunea, ca ministra Invatamantului si-a si muscat limba! Dupa ce a
cercetat cu mai multa atentie bugetul Educatiei, ministra doamna a vazut ca nu prea mai e loc de
cornuri si lapte. A refacut cheltuielile, a dat afara vreo cateva mii de profesori din scolile izolate si a
taiat sporurile pentru cei care profesau in conditii grele. Degeaba! Generoasa initiativa nu are prea
mari sanse sa devina realitate. Logistica ar lipsi cu desavarsire si nici resurse financiare n-ar prea fi!
Pentru a nu se spune despre guvern ca nu se tine de cuvant, zeloasa subalterna a premierului a gasit,
totusi, solutia si a propus ca, in locul cornului si laptelui, copiii sa primeasca napolitane, biscuiti si
triunghiuri cu branza topita.

Insa nici pentru acestea nu prea sunt bani. Cornul, laptele si napolitanele incep sa fie inghitite de
Triunghiul de branza al Bermudelor. Cei mai saraci copii din Europa au sanse mari sa mearga la scoala
tot cu burta goala. Si asa vor sta. Ei nu vor flamanzi singuri. Tot in Triunghiul Bermudelor au disparut
si banii pentru tichetele de masa al profesorilor. Mai cu seama ca, a constatat premierul, sunt destui
profesori in stare sa le schimbe pe un toi de rachiu. Paharul cu lapte a disparut si de pe masa
minerilor. Banii de lapte au fost cheltuiti cu cap, cand premierul a vizitat Valea Jiului, directia a bagat
mana in tescherea si a scos de-acolo cateva sute de milioane pentru a instala aer conditionat. Nu in
abataje, ci in salile de conferinte.

Un triunghi de branza li s-a promis si pensionarilor, somerilor si altor asistati pe care guvernul ii
trimite sa cucereasca economatele. Nu trece luna sa nu se stranga limuzinele la guvern, de unde se
pleaca in coloana cu girofar in Romania profunda, pentru a participa la deschiderea altui economat.
Aparent, acolo poti cumpara pe cartela cateva produse de baza cu bani mai putini. Prin grija
guvernului, de aceasta economie se bucura tot mai multi romani. Care descopera astfel ca nu-i e dat
oricui sa ajunga la Cornul abundentei. Tot mai multi trebuie sa treaca, mai intai, de Tringhiul de
branza al Bermudelor. Dulcele simbol al epocii de aur, faimoasa eugenia, abia astepta sa fie
redescoperita. Despre promisiuni, numai de bine. Nu costa nimic si, in fond, gestul conteaza!

La Sibiu, Suceava, Amara, Costinesti sau Sinaia a rulat in aceasta vara, cu casa inchisa, productia de
partid si de stat Ultimii mohicani. Adrian Nastase si tovarasii sai spun ca au pus urechea la pamant.
Nu pentru a auzi poterele, ci protestele si vointa poporului. Poporul nu vrea s-o duca mai bine, ci il
vrea, din nou, pe Ion Iliescu, acest perfect personaj de telenovela politica. Existau si cai mai simple de
aflat vointa populara, insa viteza elicopterelor si limuzinelor care-i duceau pe liderii PSD de la o
destinatie la alta le-a facut imposibile. Dupa o vara de ascultat cutremurul pe care atat seismologii,
cat si propagandistii de partid il tot amana, Adrian Nastase a aflat ce e de facut si, mai ales, cum
trebuie facut.

La ultima intalnire de clasa din aceasta vara, Adrian Nastase i-a adunat la Sinaia pe parlamentarii sai
de partid pentru a le canta la ureche desteptarea din somnul cel de moarte. Le-a spus vorbe de alint
si imbarbatari tovarasesti, a vorbit despre pragmatism si disciplina in celula de baza, despre o noua
ordine parlamentara si despre necesitatea de a fi totuna cu partidul. Si nu s-a sfiit chiar sa ameninte
ca, daca tiranozaurii din UDMR vor insista cu modificarea articolului unu din Constitutie, sunt posibile
alegeri anticipate. Iar componenta listelor se decide acum. Desi venise cu butucul si cu securea dupa
el sa-i infiereze din zece in zece pentru pocinogurile facute prin Parlament si aiurea, cand a dat cu
ochii si cu urechile cu multimea alesilor, toti trandafirii de emotie si gata sa aplaude si un cascat,
Adrian Nastase si-a imblanzit tonul si a dat-o pe critica tovaraseasca. El le-a reamintit ca unde e el,
acolo e si unitatea partidului, ca trebuie sa votezi si sa nu cercetezi si ca suparaciosilor si carcotasilor
li se taie nasul. Lejeritatea cu care a inventariat intr-un discurs de o ora tot ce au aflat ochii si
timpanele partidului pare sa dea de inteles ca in partidul lui nu exista subiecte tabu, doar ca nu toata
lumea are voie sa vorbeasca despre ele.

Supararea tovaraseasca a lui Adrian Nastase nu se leaga numai de scaderea PSD-ului in sondaje, ci si
de lipsa de respect cu care trateaza guvernul parlamentarii partidului. Acestia nu inteleg un lucru
simplu, nu se face sa te superi pe guvern cand guvernul esti tu insuti. A critica guvernul in aceste
conditii inseamna a da cu dreptu-n stinga. Cum sa critici guvernul, cand primul ministru este seful tau
de partid?
Or, guvernul a fost interpelat in mod ostentativ de multi dintre alesii PSD-ului care au luat in serios
ori, pur si simplu, au mimat autonomia puterilor in stat.

Ministrii si premierul au batut pragul Parlamentului pentru a explica inexplicabilul unor ordonante de
urgenta.
Aceste convocari la Parlament i-au stricat multe zile lui Adrian Nastase, nevoit sa-si asume mereu
responsabilitatea pentru diverse chestiuni de importanta nationala. Cand iti asumi de atatea ori
responsabilitatea nu se poate sa nu-i consideri pe ceilalti usor iresponsabili. Nu e de mirare ca n-a
mai fost atat de suparat de pe vremea raportului care-l compara cu Ceausescu.

Pe de alta parte, cei care dau din gura si strica bunul renume al guvernului, au o slaba activitate
parlamentara, in vreme ce oamenii devotati partidului sunt cei care duc in carca greul cartelei de vot.

Apoi, a mai zis Adrian Nastase, desi sunt multi cei care transpira prin comisii si voteaza mult, repede
si pe placul partidului, ei nu se inghesuie sa vanda marfa mai departe, presei. Desi au har, sunt prea
timizi, a opinat premierul, impingandu-i de la spate sa dea ochii cu presa, sa umple coloanele de ziar
si cu alte chipuri decat cele ale cabinetului Nastase. Har au, spunea premierul, si asa-numitii baroni
locali, pe care conducerea de partid si de stat i-a aparat in fata parlamentarilor PSD.

Pentru Adrian Nastase, fericiti sunt cei de pe urma, caci vor fi, pare-se, la viitoarele alegeri, cei dintai.
Ei duc greul acolo, in teritoriu. Ei inmultesc painile si pestii pentru a tine populatia lipita de farfurii, in
vreme ce parlamentarii chiulesc sau duc o existenta vegetala.

Chiar daca n-au curatat moravurile grele din partid, plenarele, discursurile si seminariile urechistilor
din PSD au dat o lovitura de imagine. Intr-o vara in care doar natura parea sa scrie buletinele de stiri,
PSD-ul s-a mai confundat o data cu tara. Cum-necum, nefacand nimic decat sa asculte cu urechea la
pamint, PSD-ul a confiscat spatiile de maxima audienta, dand senzatia ca misca, desi nimeni nu mai
misca-n front. Adrian Nastase si locotenentii sai i-au avertizat pe parlamentari, vreti pe lista, fiti
disciplinati. Daca nu, cobor militaria din pod. Si nici parlament nu mai vedeti.

Poate de aceea i-a pus la tarasuri si cu masca pe figura, sa vada cum stau cu supravietuirea politica...

Tata de familie, de partid, de guvern, ba chiar si de Parlament, Adrian Nastase isi conduce vietile
paralele cu mana de fier. Desi tata in exces, este si el fiul unui tata cam nehotarat cu testamentul
politic. Vara aceasta ar fi fost pentru Adrian Nastase timpul potrivit sa afle ce are de gand babacu', ii
lasa sau nu mostenirea. N-a prea fost sa fie. Nu e de mirare stresul multiplului tata de la guvern. Si
nici critica lui tovaraseasca.

Un om cu atatea familii trebuie sa stie sa mentina echilibrul. Si cata vreme partidul e o mare familie
careia abia ii mai ajunge tara sa se acopere cu ea, nu e de mirare ca orice critica venita din partea
partidelor de opozitie pare indecenta. Ca orice interventie a unui strain in treburile propriei tale
familii.

Cocotat în varful tuturor sondajelor, Ion Iliescu ar putea spune, ca Marilyn Monroe, ca atata
celebritate îl însingureaza. Nu-si mai întelege partidul. Multi dintre copiii lui de suflet fie l-au parasit,
fie cad cu zgomot în sondaje. Inconjurat de o mana de consilieri, el se agita, face zgomot, putine
dintre spusele lui au efect peste gardul Cotrocenilor, la Senat sau în Camera Deputatilor. Ion Iliescu
are din ce în ce mai multi admiratori si tot mai putini urmasi. A devenit o legenda de partid. Acum
catva timp, parca pentru a-l consola, Adrian Nastase le recomanda activistilor partidului sa-si
pavoazeze peretii cu poza lui Ion Iliescu. Viata anosta de la serviciu, intimitatea casei ori a sediului
local de partid ar fi încalzite si umanizate de afisul eternului si fascinantului Ion Iliescu. De acolo, de
pe zid, figura presedintelui ar putea fi o buna inspiratie pentru cei care vor sa se lase patrunsi de
spiritul de partid. Ion Iliescu e o legenda a social-democratiei romanesti, iar daca nu ne-am împiedica
în superstitiile constitutionale, Ion Iliescu ar mai avea loc de înca un mandat, le-a dat de înteles
premierul colegilor sai. De la o vreme, Adrian Nastase nu mai pridideste risipind aceste flaterii, parca
pentru a-l convinge pe pustnicul de la Cotroceni ca s-a vindecat de aroganta, ca stie sa fie loial.

Cununita grea de etern premiant si aureola sa legendara atarna greu pe fruntea presedintelui. Il
însingureaza. Intr-o lume în care totul curge si se preschimba, rating-ul presedintelui Iliescu este
stabil ca o idee fixa pe harta preferintelor electorale. El si inca doua institutii progresiste, Biserica si
Armata, ocupa un confortabil si neschimbator loc întai cand e vorba despre încrederea opiniei
publice, în vreme ce fostii sai tovarasi de drum s-au pierdut în sinergia faptelor. Unii au fost chiar
împuscati.

Catarat pe cifre ametitoare, Ion Iliescu pare sa-si fi rezolvat crizele morale, de le va fi avut vreodata!
Etern preocupat de diferentele dintre saracii si bogatii lumii, de imoralitatea politicienilor, de
coruptie, mereu amator sa submineze sistemul din interior, presedintele pare sa nu bage în seama
faptul ca audienta sa e tot mai saraca. Chiar si cei mai fideli tovarasi de drum par sa pastreze o
distanta respectuoasa, fie pentru a aplauda mai bine, fie pentru a putea casca în pumni de plictiseala.

Cu toate se poate obisnui Ion Iliescu. Si cu nepasarea, si cu transformarea lui în statuie de ceara în
Muzeul figurilor de partid, si cu metamorfozarea coruptilor în campioni ai economiei de piata. Un
lucru pare, însa, peste puterea de întelegere a presedintelui, faptul ca si-a pierdut garda ideologica
pe drum. Inca de la începuturile carierei sale postrevolutionare, o mana de oameni l-au însotit peste
tot pe unde l-a tarat sinergia faptelor. Acestia erau, în cea mai mare parte, senatorii. Garda lui de
nemuritori. Mai toti de-un leat cu el, credinciosi ca elvetienii Papei, senatorii au fost maleabili ca
toporul în mainile versate ale lui Ion Iliescu. Atunci cand l-a suparat Petre Roman, a pus garda pe el.
Rezultatul? Partidul a explodat, umpland scena de resturi. El însusi senator, pe cand era în opozitie,
Ion Iliescu a fost coleg cu multi dintre cei care umplu si astazi Parlamentul si sediile ambasadelor
romanesti de peste hotare. Le-a fost sef la partid si coleg în Parlament, camarad la mierea si, mai
ales, la fierea opozitiei. Vremurile acelea sunt, însa, demult apuse. Putine sunt saptamanile în care
presedintele sa nu carteasca, parca din senin, cand aude de deciziile pe care le iau fostii sai colegi. Ii
apostrofeaza ca-si maresc salariile, ca risipesc banii bugetului, ca nu-si fac publice averile, ca-si pierd
vremea cu fleacuri, ca îsi vand pe bani grei influenta politica sau ca au devenit în instanta garda de
corp a coruptilor.

E drept ca, de multe ori, criticile lui au un caracter mai degraba abstract si ca a revenit nu o data
asupra lor, îndulcind afirmatiile mai taioase. Unul dintre senatorii cu care parintele Revolutiei are
ceva este parintele Constitutiei, vechi copil de casa. Nu cu multi ani în urma, acesta i-a aparat
haiduceste în justitie pe multi dintre oamenii presedintelui. Acum, parintele Constitutiei îsi continua
cariera prin tribunale, înfricosand judecatorii cu aerele lui de cavaler al dreptatii pentru cei cu bani si
cu clientii sai, care sunt, se spune, tot ce are coruptia mai de pret. Presedintele îl critica si apoi îl
apara pe Nicolae Vacaroiu, dupa ce se afla despre fostul sau premier, acum senator sef, ca a primit o
caruta de bani de la bancile falimentare ale lui Sorin Ovidiu Vantu. Un alt lucru care-l îndeparteaza de
fostii sai colegi este si faptul ca e mereu suparat pe baronii partidului din teritoriu, desi acestia sunt
sarea si piperul programului antisaracie cu care-si umple partidul buzunarele. Dincolo de apelurile
presedintelui la cinste, corectitudine si modestie, se întinde jungla intereselor de partid. Oamenii
partidului stiu ca e mai eficient sa taci si sa faci. In mod paradoxal, îi ajuta chiar discursurile patetic
populiste ale celui mai iubit fost activist comunist. Retorica lui de lemn este alibiul ideal în spatele
caruia se pot ascunde afacerile dubioase ale baronilor locali, santajul, evaziunea si deturnarea
banilor, coruptia institutionalizata si retelele mafiote. Nici ca se putea perdea de fum mai buna
pentru toate acestea, decat discursurile moraliste ale prezidentului. Criticand si retractand,
recunoscand si negand, cantecul de lebada al lui Ion Iliescu are înca efecte hipnotice asupra a 50 de
procente dintre alegatori. Poate ca acesta este ultimul sau rol politic - acela de agent electoral al
propriului sau partid.

Un artist al poporului, personaj de mitologie si fala nationala, a ajuns in strada pentru ca nu si-a platit
impozitele.

Omul, care de-a lungul vietii a castigat ce n-a vazut Parisul, si-a pierdut masinile, casele, conturile,
drepturile de autor, tot. A ramas doar cu o cipilica pe cap si cu naiul dosit intr-o servieta.

Naistul spune ca fiscul i-a supradimensionat castigurile, ca a avut, e drept, succes cu carul, dar
ca n-a vazut decat o mica parte din suma care i-a fost pusa in carca. Cu toate acestea, portareii
inca-l mai cauta pentru un rest de vreo doua milioane de euro. Desi cu un roman, acest scenariu
de cosmar nu este romanesc, ci francez. De inteles, francezii au inventat si ghilotina, iar lista
datornicilor executati in ultimii cinci ani e mai lunga decat lista celor mai bogati o suta de romani
publicata de revista Capital. E mai lunga pentru ca multi dintre acestia, aplicand principiul liberalilor
interbelici, Prin noi insine, si-au facut averile in tarisoara noastra, unde fiscul se conduce dupa alte
reguli. Spre deosebire de naistul care si-a risipit si geniul, si banii pe te miri unde, cei mai multi dintre
miliardarii nostri si-au castigat averea din banii de cosnita ai romanilor si din geniul nostru de a trai
intr-o tara unde se moare tot mai des de foame.

De ce sa ne mai mire ca, ironia sortii, Romania e tara cu cei mai multi miliardari pe cap de locuitor?
Lista cu pricina se opreste la cei care au in conturi minimum zece milioane de dolari. Pragul saraciei
pentru bogatii nostri. Dupa ei urmeaza pegra celor care au de la un milion la zece milioane de dolari,
bani grei de transpiratie si de munca. Cei care au sub un milion nu vor avea niciodata privilegiul sa fie
expusi in muzeul de ceara al celor mai economi romani. Ne putem da seama ce inseamna acestia
numai gandindu-ne ca, daca si-ar fi primit banii de mita, adica patru milioane, expertul
guvernamental Pavalache nici nu ar fi intrat pe lista. Ar mai fi trebuit sa falimenteze inca doua banci
pentru ca sa intre in lumea buna si inca multi ani de mita si coruptie pentru a se apropia de cei mai
grei milionari. O cincime dintre bogati au averi de peste o suta de milioane de dolari. Cei din Top ten
au mai multi bani ca bugetul de austeritate al Romaniei. Iar daca insumam banii primilor 25 de
bogatani, strangem mai mult decat rezerva valutara din pivnitele Bancii Nationale a Romaniei. Clasa
de mijloc a multimiliardarilor romani ocupa 80 la suta din clasament. Aceste fantezii matematice pot
continua.

Economistii laureati care au mesterit zeci de ani, studiind mecanismele bogatiei, au ce invata de la
miliardarii acestia rasariti in ciuda vitregiilor sortii, intr-o tara in care capitalul este intepenit in banci
decorative, bursa ruleaza sume ceva mai mari decat cele adunate intr-o noapte de un tripou de
periferie, iar economiile a 20 de milioane sunt mai mici decat cele ale primului clasat in topul
bogatanilor. Cert este ca, falsa, incompleta sau supradimensionata, lista milionarilor este un ghid prin
hatisurile geografiei financiare si un implicit eseu despre bogatie la romani. Am putea identifica astfel
locurile unde se colmateaza canalizarea finantelor publice pentru ca saracia multora sa devina
bogatia catorva.

Lista Capitalului spune prea putine despre felul in care au fost facuti banii. Putini sunt cei care nu si-ar
dori sa ocupe si ei un loc in esantionul bogatanilor. La un salariu lunar de 125 de dolari din care, dupa
cheltuielile de rigoare, ai putea pastra 15 dolari, tot ce trebuie e sa strangi din dinti. Cam 50 de mii de
ani. Trebuie spus, pe de alta parte, ca nu putine au fost cazurile in care acumularea de bogatie a fost
incurajata prin aplauze de politicieni care au considerat mereu ca mai multi miliardari inseamna un
pic mai bine pentru tara si pentru ei insisi. Toata lumea stie ca exista si scurtaturi, un piscot si o
maslina bine tintita in contul politicienilor favoriti, un umar care sa impinga carul electoral al
partidelor invingatoare, o contributie aruncata cu mana ferma peste rand, tocmai in bratele
incasatorilor de partid, iata cateva dintre retetele de succes ale economiei romanesti. Alchimia a
halucinat multa vreme economia romaneasca. E plina istoria ultimilor ani de oameni care au scos
bani din piatra seaca a bugetului si bancilor romanesti.

Ioan Stoica le promitea celor care-si baga banii la Caritas sa scoata de opt ori mai multi. Bancile
aparute peste noapte ofereau o dobanda la credit care parea ajutor umanitar. Bancorex sau
Bankcoop au fost mana cereasca pentru cei care aspirau la un loc pe lista multimilionarilor. La Safi
sau FNI procentele de crestere a investitiilor concurau cu suma ratei inflatiei, a somajului si a
coruptiei de partid si de stat. Reesalonarile, scutirile de taxe si stergerea datoriilor i-au transformat
pe micii investitori in mari bogatasi.

Parte dintre numele de pe lista sunt necunoscute. Oamenii si-au tors averea in tacere si in intuneric,
ca viermii de matase. Multi dintre ceilalti sunt, insa, nume cunoscute din mitologia banului romanesc,
oamenii care au luptat cu legile economice, penale si morale ani de zile pentru a se propti pe lista. Nu
stim care sunt fosti securisti sau demnitari comunisti, ca nu s-a dat liber la lins dosare, dupa cum ii
place sa spuna iubaretului de arta Adrian Nastase. Stim insa ca unii dintre ei au datorii de milioane de
dolari pe care le platesc cu taraita, iar altii, nu putini, sunt personaje de-a dreptul penale, care cand a
fost vorba de raspundere au disparut cu sacul cu bani in spinare. Dupa alegerile din 2000, ei au
revenit si sunt in continuare eroi ai visului romanesc despre bogatie. Putinii bani reali facuti de
acestia provin din comertul cu arme, traficul cu petrol in fosta Iugoslavie, vanzarea fotbalistilor si
comenzile de stat. Dar, mai relevant este ca de pe lista sunt absente notabile, Victor Atanasie
Stanculescu, securistii gen Ristea Priboi, care conduc pe calea cea dreapta cea mai mare parte a
industriei romanesti sau Adrian Nastase insusi.

Un lucru insa ne umple speranta: politicienii si generalii nostri sunt mai bogati decat ai lor. Avem
sanse reale de integrare. La noi, chiar mai mult decat la ei, politica este doar arta de ajunge la banii
altora. Repede si pe nesimtite. La nesimtire suntem maestri, nesimtitii chiar ca nu ne lipsesc. Fara sa-l
fi citit neaparat pe Marx, baietii au gasit scurtatura spre Capital. Acuma s-au si lepadat de Marx. Nu si
de cel care le-a spus ca proprietatea e un furt.

-Nu demult, un poet s-a plans presei de Securitate. Poetul nu era un fitescine. A fost folosit, nu o
data, la festivitati sa închine paharul si sa aprinda artificiile în miezul unui ev aprins. Avea cont deschis
la editurile din tara, batea toate planurile cincinale la volume, avea si o bruma de talent risipit în
presa de partid. Cu toate acestea, a fost filat o vreme de nimeni altul decat de Ristea Priboi. Cel putin
asa rezulta din actele prezentate presei si extrase din dosarul de Securitate.
Locotenent imberb pe-atunci, Ristea Priboi, sau cel care-i purta numele, tinea luneta la ochi, pregatit
sa traga în orice misca-n frontul ideologic. Desi documentele care-l incrimineaza vin de la CNSAS,
seful Colegiului este circumspect. Îl cunoaste pe Ristea Priboi înca de pe vremea cand îi semna un
nou certificat de nastere, dupa alegerile din 2000. În certificat se spunea ca e curat ca un înger. Asa
ca nimic nou sub Soare, l-a facut scapat, înca o data, pe securistul cu pricina, spunand ca la vremea
respectiva era tanar si nelinistit.

Atat de tanar încat nu i se putea da chiar de la început o halca prea mare sa înghita. Asa ca, sustine
presedintele Colegiului CNSAS, investigarea poetului va fi fost probabil doar un fel de practica
studenteasca. Omul îsi facea mana si bratul cel lung.

Dar priboiul nostru a devenit o prada predilecta pentru cei hamesiti sa prinda macar un securist, daca
teroristi n-au reusit. Doi muncitori din Brasov l-au recunoscut pe mult mediatizatul Priboi. Acum 15
ani, spun ei, actualul deputat pesedist si ex-consilier al lui Nastase s-ar fi ocupat de brasovenii care îsi
manifestasera nemultumirea pe strazi.

Priboiul lui Nastase i-a dat în judecata, spunand ca sunt nebuni. Cum l-ar putea recunoaste cineva
dupa atata amar de vreme. Si are dreptate. Ce victima îsi mai poate recunoaste calaul, daca acesta îsi
face treaba cum trebuie?

Ristea Priboi prefera sa-si prezinte cursul scurs al biografiei sale în cateva etape esentiale. El
recunoaste ca a lucrat, totusi, în Securitate, dar politie politica n-a facut. Dupa 1989, a fost consilierul
pe probleme de politica al lui Adrian Nastase. Era ofiter activ în serviciile secrete si a mai trecut o
vreme pana a iesit în civilie. De aproape doi ani, a devenit singurul securist în viata care misca si în
viata publica. La vedere. Sub aceste fapte se ascund cele descoperite, cu încetul, în decursul a doi ani,
de adversarii sai ideologici. Acestia sustin ca Ristea Priboi monitoriza posturile de radio straine si se
ocupa de colaboratorii acestora, tinea în mainile sale fraiele presei si literaturii, activa în strainatate,
asigurand spatele perechii de genii carpatine, iar la nevoie, ar fi fost la datorie si pe plan intern.
Aceasta inflatie de activitati ar putea cocosa orice om, fie el si securist. Cum le-ar fi putut duce pe
toate actualul deputat pesedist, membru al Comisiei de aparare si al Subcomisiei pentru controlul
Serviciului de Informatii Externe?

Foarte probabil ca Ristea Priboi sa nu fie nici pe departe supraomul capabil de toate acestea si ceva în
plus. S-ar putea ca el sa fie doar un biet securist care a mintit cand si-a depus declaratia în 2000. Nu e
singurul. A muncit si munceste cot la cot cu alti priboi înca nedescoperiti. Ei sunt clasa dominanta si
învingatoare dupa ce structurile comuniste s-au facut tarana si îngrasamant la tulpina celor trei
trandafiri pesedisti. Oricat de dezgustator, bine folosit, gunoiul are si un rol benefic. În zarva creata
de amintirile muncitorilor brasoveni si de poetul ale carui metafore erau puse sub urmarire, lumea
pare sa fi uitat armatele de securisti care depaseau toate prognozele CSP-ului la pumni si oase rupte.
Ristea Priboi este doar unul dintre cei multi, în tara cu cei mai multi securisti pe cap de locuitor.

Dornici ca macar un cap sa cada, din sutele de mii pitite în meandrele concretului, prin regii, societati
comerciale, partide si camere parlamentare, acuzatorii l-au luat pe Priboi de-o aripa si vor sa dea cu
el de pamant. Însa acesta pare de neînfrant. Abia ce-i tai un cap, ca-i rasar sapte. El continua
impasibil sa voteze în parlament, sa aplaude la adunarile de partid, sa conduca un forum pentru
democratie si sa-si dea în judecata pentru calomnie acuzatorii. C-asa-i în democratie. Acestia au doar
un capetel de probe, memoria lor, un document jerpelit, o fotografie stearsa. Ti-ar putea arata o
coasta rupta sau dintii sparti, amintiri dintr-o perioada cand se putea muri pentru onoare. Chiar si
asa, lupta e inegala. Ristea Priboi are de partea sa nu numai un premier, care, în consens cu
presedintele Iliescu, zice ca problema Securitatii a fost rezolvata, pe seful CNSAS sau pe colegul sau
de partid care conduce Comisia pentru controlul SRI, ci si propria sa nepasare, o lipsa crasa de
remuscari, o amnezie progresiva si un tupeu absolut. El stie ca nu are de ce sa se teama. Sefii sai sunt
oameni cu capul bine înfipt pe umeri, cu privirea spre viitor. Pe el nu-l dobori cu o rima si nici nu-l
clintesti cu vreo amintire.

Nu mor cainii cand vor caii...

Sigur, mai sunt si rauvoitorii care sustin ca pe langa un spate tare, Iliescu si Nastase, acum si aici la
unison, Securistea are si obrazul gros. Ca pasamite, trasul cu urechea la Europa Libera, ca si trasul cu
ochiul, cu vorba, cu pumnul sau datul cu cutitul, tot politie politica ar cam fi. Ce prostie! In primul
rand, asa era misia. În al doilea rand, misia ca misia, însa altele erau în inima lui. Tragand cu urechea
la Europa Libera, si chiar mai mult decat atat, Securistea nu numai ca submina regimul comunist din
interior, din chiar inima lui voinica, dar se lasa magnetizat, penetrat de valorile democratiei
europene. Intra în Europa, cum se zice. Si-atunci cum sa nu fie omul convins ca în spatele celor care
sustin ca a facut politie politica se afla exact "adeptii Razboiului Rece, care nu vad cu ochi buni
intrarea Romaniei în NATO”?

In fine, daca n-ar fi existat, Securistea trebuia inventat. PSD nu putea lasa totii securistii patrioti, buni,
de omenie sa activeze la vedere numai în PRM.
Chestie de prestigiu, si la urma urmei, si de recunostinta.

-Dupa o lunga perioada în care aparea numai în compania celor îmbatraniti în ale politicii din partid,
Adrian Nastase face o cura de tinerete. Merge la petrecerile de discoteca date de juniorii partidului,
patroneaza agape studentesti, frecventeaza scoli de vara. N-a ratat o ocazie sa se alature celor tineri,
pastorindu-i cu vorba si cu fapta.

Nu degeaba spunea ca e un politician pragmatic, care prefera sa priveasca în viitor. Poate ca de

aceea, anul trecut, Adrian Nastase a facut ordine în familia sa politica. S-a certat cu Ion Iliescu-
tatal si si-a botezat fiul spiritual în ale politichiei. Premierul spunea în prima jumatate a anului
trecut ca Ion Iliescu este o pagina de istorie si ca lumea îl vrea în continuare la Cotroceni.

Apoi, nemultumit ca este al doilea în clasamente si în sufletele oamenilor, a vorbit despre alegeri
anticipate, despre modificarea sistemului de alegere a presedintelui, despre remaniere si chiar
despre demisie.

La randul sau, presedintele s-a întrecut cu dragalaseniile. Si-a început anul facandu-l pe prim-ministru
arogant. Apoi, cum venea vorba despre corupti, arata cu degetul catre guvern. Pentru ca, în ultimele
zile ale anului, sa spuna ca premierul e mai tanar cu 20 de ani si este mai impulsiv, mai impetuos.

Asadar, cei doi se trimit reciproc la azil sau la scoala de bune maniere. Nu mai lipsea din aceasta
drama freudiana decat imaginea lui Victor Ponta, creierul mic, dar mic de tot al tinerilor PSD-isti.

Asemeni lui Fat Frumos, Victor Ponta a crescut într-un an cat altii în zece. Doar un an a trecut de cand
s-a nascut o noua stea. Steaua lui Ponta. In acest an omul a ajuns, din simplu procuror, seful Corpului
de control al guvernului si berbecul premierului în ciomageli politice. In partid a intrat acum cateva
luni, pentru a prelua fara probleme sefia tineretului social-democrat. Acum sta de-a dreapta lui
Adrian Nastase care, dupa ce l-a contemplat bine, a concluzionat ca seamana cu Nicolae Titulescu.
Dar numai din profil. Fostul ministru de Externe taranist este, cel putin în declaratii, marota
premierului, modelul caruia vrea sa-i semene mai mult si mai mult. Ud de emotie, berbecutul n-a
pierdut prilejul sa se remarce. Daca modelul lui Nastase este Titulescu, apoi modelul lui, al lui Ponta,
nu poate fi decat Adrian Nastase. Sa mai zica cineva ca n-are stofa de politician si n-a învatat nimic
din oportunismul protectorului sau.

Sa ne ierte Ion Iliescu, însa pentru un tanar pesedist de viitor modelul "sarac si cinstit", îmbracat la
Apaca, e depasit de istorie. Capitalismul de cumetrie merge numai cu Armani.

E drept, pentru a ajunge pe caii cei mari, Victor Ponta nu a stat degeaba. A fost pus la munci grele si
urat mirositoare. A umblat prin tomberoanele Consiliului general al Bucurestiului, i-a spalat si i-a
pieptanat pe consilierii ministrilor si pe baronii locali, care pot spune acum ca sunt fara pata. A
umplut presa de rapoarte festiviste care demonstrau ca mirosul de coruptie din guvern a fost lasat în
urma de taranistii aflati la guvernare pana-n 2000. Asa si-a castigat renumele de jumatate de
Titulescu de la Adrian Nastase. Pus pe picioarele din spate de mana blanda, dar ferma a premierului,
Victor Ponta a început sa rosteasca si primele cuvinte în viata politica. El le-a spus verde-n fata puilor
de social-democrati care ar trebui sa le fie principiile pentru a fi demni de un partid asa mare: sa-si ia
gandul de la afaceri cat stau în partid si sa se fereasca de conflictul de interese, sa ia cursuri de bune
maniere si sa vorbeasca civilizat, chiar daca au de-a face cu adversarii politici, iar, daca au probleme
cu justitia, sa demisioneze.

Pentru cei care au venit în partid pentru ca si-au dorit sa fie ca Serban Mihailescu sau Miron Mitrea,
"decalogul" lui Ponta e o lovitura sub centura. Ce vorba e aia sa-si ia gandul de la afaceri, cand
afacerile familiei Sechelariu merg tot mai bine, productia de oua a fermei Nastase e tot mai mare,
avocatii partidului întorc cu lopata roadele campaniei anticoruptie, aparand miliardari de carton, iar
din programul Cornul si laptele curge mierea banilor publici? Si-ar putea construi casele la Cornu sau
vilele în orasele de resedinta ca simpli parlamentari, doar din foile de drum falsificate si din diurnele
pentru sedintele la care n-au fost? Cum sa faca "ciocul mic", cand eroii din panteonul partidului si-au
cucerit laurii facandu-si adversarii albie de porci si tarandu-i pe la Parchet, cand au vrut sa arate cat
de serioasa e campania anticoruptie? Si nu ar fi o mare greseala sa renunte la carnetul de partid,
cand au probleme cu justitia? Nici Gabriel Bivolaru nu a facut-o si i-a folosit.

Deputatul Viorel Gheorghiu, cel pe care l-a dus mintea sa-si fure masina pentru a încasa asigurarea,
nu si-a depus nici el demisia. Guvernul însusi a trecut prin sute de scandaluri cu fruntea sus, iar
despre demisie s-a vorbit în treacat, ca despre un vis urat. Nici chiar seful tinerilor PSD-isti nu stie de
unde începe sa fie politicianul o culme a moralitatii.

Este suficient sa aiba sase case, ca Nastase, sau îi trebuie opt, ca lui Serban Mihailescu? Iar casele,
cate nivele trebuie sa aiba? Sase, cat are blocul construit fara avize si aprobari de Sergiu Sechelariu
pentru Adrian Nastase? Sau mai mult, cum au hotelurile fratilor Paunescu si ale altor simpatizanti ai
partidului? Si problema centrala, de la cate lefuri, indemnizatii si spagi în sus trebuie sa înceapa sa se
considere un demn reprezentant al partidului? Cei care au privit profilul de Titulescu al lui Victor
Ponta au crezut o secunda ca au intrat degeaba în partid. Dar chipul unui politician, fie el si tanar,
trebuie privit din fata. Daca ar fi facut asa, ar fi vazut cu totii ca, în vreme ce jumatatea de figura
titulesciana a lui Victor Ponta era impasibila, jumatatea cealalta, care seamana cu Adrian Nastase,
face cu ochiul, dandu-le sperante. Victoras stie deja ca marile modele pentru tanarul pesedist exista
în natura. Se numesc Culita Tarata, Viorel Hrebenciuc, Viorel Gheorghiu, Bebe Ivanovici, Antonie
Iorgovan, Rodica Stanoiu, Marian Oprisan, Nicolae Mischie, Miron Mitrea, Dumitru Sechelariu, Octav
Cozmanca, Marian Vanghelie, Ristea Priboi, Gabriel Bivolaru, Miky Spaga etc., etc., etc. si, cu voia
dumneavoastra, ultimul pe lista, Adrian Nastase. Sa tot alegi! Tanarul pesedist trebuie sa stie de mic:
capitalismul romanesc va fi de cumetrie sau nu va fi deloc!

-De catva timp, Bucurestiul are cativa noi primari generali. Unul e Vanghelie care isi umfla muschii
prin Ferentari, organizand concursuri de manele si revelioane de vis la preturi sociale, al doilea este
consilierul PSD Doru Giugula care, desi dizolvat de guvern, alaturi de alti 60 de consilieri, pe motive
de afaceri dubioase, are cuvinte grele de spus in legatura cu bugetul local si banii Primariei. Insa cel
mai general primar este generalul Gabriel Oprea, prefectul, care are muschi si binecuvantare de la
Guvern sa-l transforme pe primarul Basescu intr-un simplu figurant, poate s-o simti sa duca tava la
alta masa.

Prefectul e un om simplu dupa vorba, dupa port. Ca si primarii de sector sau consilierii PSD, se
invarte ca la el acasa intr-un lexic de 500 de cuvinte. Nici n-are nevoie de mai mult. Isi ajuta
sintaxa cu gesturi militaroase, drepte ca taietura de topor si cu incruntaturi meditative. El a
devenit tatucul adoptiv al orasului. Se intalneste cu primarii de sector pentru a hotari soarta urbei, ii
bate pe umeri pe consilierii dizolvati cu tot cu afacerile lor dubioase, da sfaturi si buchete de flori cu
chitanta fiscala. Face pe generosul pe banii publici, apare ca Vlad Tepes prin piete dand tepe in
galantare, controland cantarele si crucificandu-i pe comercianti, transmite in eter, intr-un limbaj care
face foaia sa roseasca, declaratii de razboi total impotriva primarului general.

Chipul contracandidatilor lui Basescu a fost modelat de partid in functie de ce cred expertii ca le-ar
trebui bucurestenilor. Au vrut un marinar, s-au pomenit pe cap cu piratii, au vrut un primar cu limbaj
colorat, au primit o divizie de specialisti in argou, au vrut o mana de fier, ei au venit cu rangile.

Acesta e statul major care l-a pus la respect pe Basescu. De aici este condusa batalia pentru
Bucuresti. O gherila urbana care, de doi ani si mai bine, a ciuruit si desfigurat Capitala mai ceva ca un
razboi.

Cu asemenea personalitati, Romania umple Europa de mirare. De catva timp, functionarii Bancii
Europene de Investitii sunt in stare de soc si ne vorbesc printre dinti. Baietilor din echipa care l-a luat
prizonier pe primarul general le-a inghetat zambetul civilizat intr-un rictus.

Acum doua luni, guvernul a transmis Bancii, care este pusculita Comisiei Europene, ca renunta la un
imprumut. Primaria negociase doi ani de zile acordul. Guvernul semnase ca e de acord, iar
Parlamentul aprobase.

Bancherii erau pregatiti sa dea drumul la robinet inca din 2001. Atunci, insa, sforile care-i misca pe
consilierii de Bucuresti s-au incurcat. Ei au inceput sa traga de timp, sa gaseasca chichite si, in cele din
urma, sa dea cu tifla primarului general care le cerea doar un vot formal, pentru a putea incepe
instalarea contoarelor pentru caldura. Pe Basescu l-au trecut naduselile. El semnase ca primarul
diverse oferte si trebuia sa cheltuiasca banii intr-un timp anume. Tot de la caldura pare a i se fi tras si
directorului general de la Regia de energie termica. Pe acesta il trec, de la o vreme, racorile in beciul
Politiei. Presat de primar, el incepuse sa instaleze gratuit o prima transa din contoarele aduse de
primaria generala. Era devreme si ar fi terminat treaba pana sa inceapa viscolul. Acum sta la fereala si
i se da cu Codul Penal in cap, paragraf cu paragraf.

De scrisoarea care a anulat imprumutul si a astupat canalele financiare europene s-a aflat recent.
Primarul general nu stia de ea. Nici apropiatii sai. Stiau doar guvernul si bancherii europeni. Acestia
din urma au tacut o vreme vexati. Nu li se intampla in fiecare zi ca, dupa un flirt de doi ani, sa fie
refuzati peste noapte.

Treaba lor ca se mira. De ce nu s-au mirat acum jumatate de an cand prefectul de Iasi spunea ca SRI-
ul a intepat cablul telefonic al Comisiei Europene? De ce nu s-au mirat acum un an cand deputatul
PSD Ionel Olteanu le lua ochii cu un raport de tara plin de marete realizari, mesterit in culisele
partidului? De ce nu s-au mirat cand au descoperit ca multi dintre banii europeni au fost greblati de
Mischie si altii ca el in propriile buzunare?

Si-apoi, ce mi-s 100 de milioane de dolari, pentru un partid care numara atatia oameni economi? De
ce si-ar face probleme partidul lui Vanghelie care a organizat, spune presa, un revelion de miliarde?
Primarul a lipit ca nasul cununite de bani verzi pe fruntea cantaretilor si a puscat artificii de zeci de
mii de dolari. Dar si fieful focsanean al lui Marian Oprisan a ingrasat focul de artificii cu bancnote de
500 de mii. In total, vreo 3 miliarde de lei. De ce si-ar face probleme partidul lui Iosif Armas, afacerist
cinstit care a adunat toata spuma afacerilor de pe ruta Oradea-Calarasi ca un bulgare de zapada? De
ce si-ar face probleme Adrian Nastase cu colectia lui de tablouri si case cu tot?

Sau Doru Ioan Taracila care si-a cumparat Calarasiul iubit inca din mandatul trecut? De ce si-ar face
probleme un partid ai carui admiratori au ocupat cea mai mare parte a primelor locuri pe lista celor
mai bogati o suta de romani?

Te si miri ca bucurestenii, indragostiti cu incapatanare de oamenii duri ai politicii, nu se lasa aburiti de

figurile de ceara ale partidului, nici de ploaia de pietre care curge prin acoperisul primariei si l-ar
alege din nou pe Basescu. Poate si pentru ca, in comparatie cu adversarii sai, chiar si Basescu pare o
orhidee pierduta in jungla politica. Dar e lucru stiut, iarna nu-i ca vara si cu o orhidee nu se face
primavara.

Ca hotararea consilierilor de la Primaria capitalei pune Romania intr-o lumina mizerabila nu mai mira
pe nimeni. In fond, asta fac politicienii nostri, toti, de mai bine de un deceniu. Dar nimeni in PSD nu
baga de seama ca nacafalele consilierilor transforma si legislativul, si executivul, care aprobasera
imprumutul, intr-o banda de prosti si de neispraviti! Si de ce-ar face-o, de vreme ce, de o buna
bucata de vreme, PSD a adoptat golania ca mod de a face politica si de a guverna. De sus si pana jos.
Cine credeti ca arde de nerabdare sa-i dea un cap in gura unui adversar politic?

Manieratul nostru prim-ministru, Adrian Nastase. E drept, adversarul politic era Vadim Tudor, dar
orisicat...

-Cand aude vorbindu-se de partidul-stat, Adrian Nastase ia foc. Un deputat al opozitiei îl critica
deunazi pentru multele ordonante cu care a desfigurat fata legislatiei. Premierul i-a spus, cu vorbe
mester alese, ca guvernarea precedenta a bagat în Parlament atata moloz legislativ, încat guvernul
simte nevoia sa puna mana pe aruncatorul de flacari.
Pentru ca lucrurile sa reintre în normal, guvernul a trebuit sa emita sute de ordonante, de la
gestionarea cainilor fara stapan la punerea în valoare a plantatiilor viticole, de la protejarea
fondului piscicol la accelerarea privatizarii. A pus pe picioare siguranta nationala, regimul proprietatii,
a nationalizat prin ordonanta si a privatizat prin hotarare de guvern.

A inventat ministere si noi institutii, a nationalizat Registrul Comertului, CNAS-ul si cooperatia

mestesugareasca, a dat taxe si a reformulat legi, totul prin ordonante de urgenta. Parlamentul e prea
lent, spune premierul, multe decizii importante trebuie luate repede. Urgenta e un motiv suficient
pentru a transforma Parlamentul într-o anexa a democratiei.

Cu toate acestea, alesii au zilnic de lucru. Trebuie sa aprobe ordonante si ordonante de urgenta. N-
apuca, bietii de ei, sa discute pe-ndelete decat propriul lor buget, meniul restaurantului din incinta si
modificarile de regulament.

Uneori, pentru ca opozitia sa aiba o ocupatie, parlamentarii partidului majoritar le mai pun pe masa
cate-o noua jucarie - legea despre protejarea drapelului, despre scurtarea imnului national sau cea
despre regimul limbilor straine în spatiile publice.

In rest, birourile permanente si comisiile de specialitate stau în pozitia aport, pentru a prinde
ordonantele din zbor. In primii doi ani de guvernare Nastase, prin servietele parlamentarilor au
trecut peste 400 de ordonante, multe dintre ele de urgenta. Guvernul a bagat viteza în adunatura
astmatica de la Parlament.

Legislativul e mai plin de viata si salta din maini ca într-o sala de gimnastica aerobica. Pe multe dintre
ordonante, singurele contributii parlamentare au fost petele de la sandviciul cu salam de Sibiu si
mirosul de ceapa lasat de salata de icre.

Nu e de mirare ca acum catva timp ministra Sanatatii spunea ca este inadmisibila încapatanarea
opozitiei de a cere socoteala pentru orice fleac. “Unde s-a mai pomenit ca guvernul sa dea socoteala
Parlamentului”, se lamenta ea într-un interviu. D-aia le tot spune premierul sa faca ciocul mic atunci
cand este interpelat în legatura cu valul negru si sulfuros de ordonante sub care a îngropat
Parlamentul.

Aceasta opinie este fata vizibila a unei filosofii politice în voga la sediul partidului de guvernamant.
Ganditorii partidului cred si acum ca partidul e-n toate. In fruntea ministerelor, a regiilor, a
societatilor comerciale, a televiziunilor, chiar si în esalonul fruntas al partidelor de opozitie. Privindu-
le din exterior, e greu sa mai întelegi ceva din separarea puterilor din stat. Justitia motaie orbeste cu
capul sprijinit în sabie, în vreme ce Legislativul e în coma si primeste analgezice de la guvern.

Parlamentarii fac, de fapt, ce le-a urat ministra Sanatatii - voteaza. Si nu se pot plange ca nu au ce.

De ce ar mai trebui invocata separatia puterilor într-un stat în care functioneaza în fapt una singura?
In acest caz, indignarea premierului sau a ministrei Sanatatii este legitima - a fi împotriva guvernului
este de prost-gust si, cum spunea alta colega a ministrei de la Sanatate, pericliteaza securitatea
nationala.

Ministra Sanatatii se alatura uneori colegilor din Parlament. Pentru ca mai toti ministrii sunt si
parlamentari, iar seful lor de grup este Adrian Nastase.
Uneori trebuie sa raspunda la vreo interpelare, sa motaie la vreo motiune sau sa voteze vreo lege.
Aici nu mai functioneaza incompatibilitatea. Apele se împreuneaza în chip natural, aproape fara
efort. Cand e nevoie de majoritati consistente, se da sfoara la guvern, sa vina sa-si voteze legile. Dupa
ce-si sustin punctul de vedere de la tribuna, ministrii trec în sala, sa-si dea votul.

Printre colegii lor care-si pierd vremea completand integrame si citind suplimentele colorate ale
ziarelor, ministrii sunt niste aristocrati. Sunt crema cremei. Au o vertebra în plus.

Cum altfel? Au fost alesi si de electorat pe liste, dar si de premier, în cabinetul guvernamental. Sunt
aureolati de merite.

Intruchipeaza, în una si aceeasi faptura, doua puteri în stat. Unii (ca Rodica Stanoiu, senatoare si
ministru al Justitiei sub aceeasi palarie), chiar trei. Aroganta lor e explicabila. Spun ca, în ciuda
opozitiei si a fostei puteri, ne-au bagat în NATO, ca ne-au împins pe culmile Uniunii Europene, ca ne-
au bagat democratia pe facturile de apa calda si reforma pe chitanta de electricitate.

Daca n-ar fi fost puhoiul de ordonante sa ne-mpinga din spate, am fi ramas sa baltim undeva, la
portile Orientului. Integrarea si reforma au fost si sunt în continuare doua mecanisme perfecte care
au macinat Parlamentul, transformandu-l într-un ONG finantat de la buget. Cam costisitor. Consuma
bani si timp pretios. Si, pentru ca nu face nimic altceva decat sa voteze toata ziua-buna ziua
ordonantele de urgenta ale guvernului, s-a naravit sa traiasca din munca altuia.
Viitor de aur tara noastra are...

-Viata lui Ion Iliescu se scurge ca un vis. Din cand în cand, el se rasuceste în somn. Are un cosmar.
Cosmarul unei Romanii multilateral subdezvoltate, avansand implacabil spre capitalism. Ca sa fie
cosmarul deplin, Ion Iliescu vorbeste. Uneori striga ceva în sovietica.

Alteori, o da pe frangleza deprinsa la cursul scurt. Da din mana, da din cap. Face pe democratul, dar
cand vorbeste, te umple cu schijele limbii de lemn. Nu pierde nici o ocazie sa gloseze pe marginea
decalajului dintre saracii si cinstitii ca el si bogatii din partidul pe care l-a mosit. Evoca mondializarea,
despre care vorbeste de parca ar fi a opta plaga a Egiptului.

In somnul lui se rasucesc cativa monstri, înfiati în urma cu cateva decenii, pe cand tria tradatorii de
tara din randul studentilor sau facea pe despotul luminat la judetenele din Iasi ori Timis.

Si-a schimbat între timp dictionarele, a învatat cateva fraze în noua limba de plastic, este antirazboi,
anticorupt si antic în acelasi timp. Ceasul istoric al lui Ion Iliescu bate aceleasi ore. Vorbeste despre
proprietate spunand ca e un moft. Tras de maneca, scoate de-acolo o explicatie, de fapt, presa e cea
care i-a pus în gura nespuse. I-a deformat mesajul. Si apoi a fost nevoit, de cand se stie, sa le
vorbeasca oamenilor pe înteles despre tot soiul de enormitati.

La o alta rasuceala somnolenta, îi scoate basma curata pe cei acuzati de crime în timpul
evenimentelor din ‘89. Ofera si explicatii, ce sa-i faci, daca are suflet mare! Spune ca e imperios
necesara o restructurare a guvernului.

Apoi drege busuiocul, facandu-se ca presa nu a înteles nimic. Vorbeste despre capitalismul de
cumetrie si se uita pe sub sprancene la gasca lui Nastase, dar, la o adica, se irita peste poate cand e
vorba sa numeasca macar un corupt din lista celor mai bogati o suta de romani. Vrea sange de
corupt, dar sa nu fie vreun corupt care cotizeaza la partid. Deocamdata singurii cu dintii sparti sunt
cei care l-au contestat. Ion Iliescu are si acum o scuza, i-a lovit în somn.

Si, cu voia dumneavoasta, ultimul cosmar, deocamdata, pe lista lui Ion Iliescu, urecheala strasnica
aplicata ambasadorului american la Bucuresti, Michael Guest, cel care i-a pus pe jar pe anticoruptii
de la guvern. Initial, presedintele s-a tinut departe. A suras nervos, ambasadorul a vorbit la un
seminar. La un seminar se spun multe traznai. Apoi s-a desteptat în el romanul din somnul cel de
moarte. Cine se crede? Asa procedeaza un ambasador care trebuie sa fie culmea ipocriziei? A fost
intervievat de Tageszeitung, un ziar de stanga pe placul lui. Una dintre întrebari s-a referit chiar la
interventia ambasadorului pe tema coruptiei.

Ion Iliescu si-a venit în fire si l-a înfierat cum numai el stie pe arogantul de ambasador care “vine sa
ne dea noua lectii in materie de lupta impotriva coruptiei”. Sa nu se mai amestece în treburile
noastre interne. Mai ramanea sa pomeneasca de agenturile straine si de samavolnicia imperialista, ca
sa se trezeasca si cei care nu-i cunosc activitatea de scriitor de articole în anii tineretii sale staliniste.

Toate aceste contradictii, si multe altele pentru care nu avem hartie, nervi si timp, nu par sa mai
supere pe nimeni.

Dimpotriva, mereu s-a gasit ceva bun de spus despre Ion Iliescu. O fi el plin de molii, dar si-a calcat pe
inima si si-a trimis oamenii la Versoix, sa-l scoata pe rege în lume. A învatat sa se cruceasca, desi o
face repede sa nu se întoarca în mormant tovarasii de la scoala de partid.

Si-apoi nu el, presedintele, nascut, crescut si scolit în cele mai sulfuroase medii comuniste, duce
Romania în NATO si în Uniunea Europeana? Il ajuta la imagine si dubiosii de partid si de stat, care
fosgaie pe la Guvern si Parlament. Chiar si propria sa biografie îl ajuta la imagine. Cum sa nu-ti devina
simpatic acest personaj, cu somnul lui paradoxal cu tot? Chiar daca uneori o face pe primarul, alteori,
pe premierul.

Cu experienta lui de politruc de la Comitetul Central ar fi putut fi de zece ori mai rau.

Profesorii de istorie vor avea ceva probleme cu biografia lui Ion Iliescu. Fiul spiritual al Oltenitei
sfideaza orice termen de garantie. Este omul de exceptie care si-a depasit generatia. A stat o viata pe
culmile activismului, repetand ce au spus altii si pazind cu strasnicie textele sacre. Un Ceahlau al
muncii de partid. 60 de ani de sedinte de înfierare. O viata petrecuta prin plenare, sedinte, comisii,
judetene si reuniuni tovarasesti. Munca cu mapa i-a pastrat capacitatile intelectuale neatinse înca din
anii ‘50, pe cand era un student ferice în URSS.

Vremurile s-au schimbat, el nu. Tovarasii lui de drum nu o duc prea bine. Colegii moscoviti îsi scriu
memoriile sau populeaza mausoleele. Tinerii comunisti pe care i-a pastorit au facut unii gusa, altii
cozmanca, au devenit antifascisti si umbla cu portretul lui Lenin în buzunarul de la piept. Unii dintre
ei stau la pomana unei pensii grase, pentru ca au subminat sistemul din interior. Toate figurile alea
fioroase de la Comitetul Central, unde Iliescu facea pe tovarasul de la Ape si încingea dansul ploii în
asteptarea schimbarii, s-au retras în cimitire sau în sanatorii, daca nu învart hartoage, uitati de timp
prin cotloanele puterii. Ion Iliescu i-a depasit în longevitate.

Deocamdata, înca mai e bun pe langa Casa Poporului. E popular, inconsecvent, cum le place
oamenilor. Reteta lui aduce voturi. E bun si pentru nostalgici, si pentru cei care vad în el omul care
sapa sistemul din interiorul partidului. Eternul si fascinantul sapator de partide si-a pastrat tonusul.
Un om pentru toate anotimpurile. E de-al nostru, chiar si cand propteste oistea în gardul
capitalismului de cumetrie. Ne apartine.
Ca si Nicolae Ceausescu.

-Inca putin si premierul Nastase va ramane cu carma în mana, la bordul unei nave unde sunt tot mai
multi cei care se cred capitani. Mana de fier a premierului e o carpa, iar camasa de forta în care
spunea ca vrea sa-si îmbrace guvernul si partidul pentru a le disciplina a plesnit pe la cusaturi.

Pe Adrian Nastase îl lasa barca tocmai cand a început sa vada malul electoral înaltandu-se pe
linia orizontului. De început a început sa ia apa pe cand Adrian Nastase batea campii dintre
Palatul Victoria si Cotroceni. Atunci s-a îmbrancit cu Iliescu facandu-se cum le venea la gura.

Iliescu ar fi fost, pentru Nastase, ba un idol de lemn bun de pus în curtea partidului, pentru a speria
adversarii politici si a atrage ploaia de voturi, ba o piesa de muzeu, cu mintea saraca, curata si spalata
în timpul sejurului prelungit în institutiile Moscovei.

La randul sau, Nastase era pentru Iliescu un tanar impetuos si arogant, care-i rastoarna casa si-i
umbla prin hartii cat timp el e plecat la Cotroceni. Timp de mai bine de un an si-au aruncat pisica
anticipatelor sau pe cea a republicii parlamentare de i-au turmentat bine si pe cetateni, si pe ziaristi.
Scandalul dintre cei doi, care miroase de departe a program guvernamental, e o mostra a
democratiei de partid si de stat.

Dupa doi ani în care si-a dorit cu ardoare fie alegeri anticipate, fie o restructurare de profunzime,
cum îi placea sa spuna, Nastase cel fara de case se lauda acum cu coeziunea colectivului, în chiotele
matrozilor care au descoperit unde-si tine carmaciul taria.

Cabinetul Nastase si-a pus în gand sa demonstreze ca face mai multe valuri decat cei 15 mii de
specialisti ai fostei guvernari. Putini sunt membrii guvernului, fie ei si de rang doi, care sa nu aiba un
cuvant de spus în legatura cu legile si hotararile batute-n cuie în poarta reformei.

Unii organizeaza conferinte de presa unde anunta hotarari pe care le neaga apoi cu tarie, altii trimit
comunicate, arca guvernului e plina de cotcodacitul lor fericit. Ce mai, mandra corabia, mester
carmaciul... Purtatoarea de cuvant a premierului, recent urcata în copacul puterii, a dus vorbele atat
de departe de buzele premierului ca acesta nici nu le mai recunoaste.

Cand nu sunt modificate hoteste la taraba sau la colt de strada, legile si ordonantele îndelung
dezbatute în sedintele guvernului, unui guvern responsabil, trebuie corectate cu alte legi si alte
ordonante. Ordonantele sunt ca inundatiile. Si cu acelasi efect. Ministrul Administratiei vorbeste de
unul singur de juma' de an despre remanierea guvernului, în vreme ce toti colegii lui, inclusiv Pig
Brother, spun ca nu s-a discutat vreodata de asa ceva.

Un secretar de stat de la Armata prezinta într-o conferinta de presa un proiect de lege care
institutionalizeaza spaga la racani. Pe ministrul Pascu îl trezeste presa din somnul cel de moarte si
sustine ca nu ar fi vorba despre asa ceva în proiectul de lege. Poate fi din alta guvernare.

Apoi ca ar fi pe punctul sa renunte la acea prevedere. La Ministerul Administratiei Publice, subalternii

lui Cozmanca au hotarat sa ne ia temperatura prin ziduri. Ideea ar fi dus la conflicte internationale.
Cine stie cata caldura ne fura prin granite ungurii si cu cat se încalzeste Prutul de la febra creatoare a
guvernului! O zi mai tarziu, ministrul anunta ca l-a trimis pe functionar la pensie. Hotararea
guvernamentala ramane, însa, în picioare.

Dracula Land si Catedrala Mantuirii Neamului sunt purtate cu roaba dintr-un loc într-altul, ca si
autostrazile virtuale ale ministrului Mitrea. Presedintele Curtii Supreme de Justitie spune ca simte
mana lunga a partidului tot mai grea pe umerii sai. Ministra Justitiei îl face de trei parale si e de
parere ca ar trebui schimbat, ca tot e independent. Pe culoarele justitiei se aud curgand la vale
capetele procurorilor care fluiera în biserica si au pareri personale. Cu atmosfera asta, nu e de mirare
ca palmierii lui Agathon s-au ofilit în glastra, dupa un an de paza cu jandarmii.

Dar si parlamentarii lui Nastase par sa se rasuceasca în somnul ratiunii. Unii citesc abia acum legea
transparentei si li se face rau de-atata goliciune. Seful lor de partid si de stat i-ar vrea cu buzunarele
întoarse pe dos, sa vada tot românul ce tine PSD-ul în gusa. Dar subalternii lui Nastase, care au sapte
ani de-acasa, vad peste tot mafioti si se codesc sa-si dea în vileag economiile lor de bieti bugetari.

Ar vrea sa mai puna o haina pe ei, sa se pazeasca de perversi. Iar dupa ce premierul a anuntat ca-i va
pune sa-si declare banii pana la ultima centima, parlamentarii si membrii guvernului au simtit ca le
vine înapoi pe gat de emotie excedentul bugetar.

Cum sa mute ei maruntisul catorva ani de mandat fara sa verse vreo picatura? Nu e de mirare ca
resping acum ordonante si proiecte pe care ieri le-ar fi votat fara sa gandeasca. Chiar daca se mai
ridica pe picioarele din spate si protesteaza, o grija au - sa nu i se faca rau arogantului, de la atata
democratie de partid.

In harmalaia asta, opozitia e aproape absenta. Ce-ar mai putea face ea sa scada din procentele PSD-
ului? Nimic. Doar sa stea sa astepte. Greu de stiut unde se termina balbaiala si începe minciuna.
Ministrul Informatiilor, Vasile Dancu, spunea deunazi ca e posibil ca unii colegi sa testeze presa
lansand fumigene.

Acest scenariu se potriveste ca tusea cu junghiul cu strategiile concepute de acelasi Dancu. Doar ca,
aruncate pe culoarele tot mai lungi ale PSD-ului, fumigenele îsi ating tot mai greu tintele si
contamineaza birourile si întuneca minti care, de altminteri, numai de limpezime nu au nevoie pentru
a urma neabatut indicatiile carmaciului.

Nu degeaba se aud voci tot mai insistente care-i transmit lui Adrian fara de case ca s-a abatut din
drum, ca-l lasa polul social-democrat al busolei. Corabia beata a guvernului îsi continua neabatut
drumul. Chiar a luat-o pe aratura, mai ceva ca Mig-urile armatei.

-Fostii securisti se simt din nou acasa dupa un exil interior de cativa ani. Li se paruse, o vreme, ca unii
oameni politici le vor pielea si-i ostracizeaza. Se simteau filati si persecutati politic. Simteau ca pensia
le intra la apa. Ca nu se mai bucura de oportunitati în afaceri.

Ca nici în politica nu le mai merge prea bine. Ca scad în sondaje, odata cu partidul lor cu tot. Ca ar
trebui sa se retraga cateva niveluri mai jos, în subteran, sa nu le mai arate vecinii obrazul. Nu se mai
simteau în securitate. Pana mai ieri, era sic sa-ti iei certificat de la Consiliului National pentru
Studierea Arhivelor Securitatii ca n-ai colaborat cu politia secreta a lui Ceausescu. Consiliul primea, la
randu-i, certificate din mana alba a SRI, care cotrobaia de mantuiala prin arhive si apoi ridica din
umeri.

S-a umplut tara de fete mari. Certificatele pe care si le-au luat politicienii demonstrau, într-o
coplesitoare proportie, ca aspirantii la Parlament nu au avut de-a face cu Securitatea. Legea era asa
chitita, ca singurii deconspirati erau turnatorii, nu si tartorii lor. In rest, egalitatea sanselor. Apoi,
cativa membri au vrut sa mearga mai departe, sa publice o lista cu numele a 200 de ofiteri de
securitate. Pentru linistea noastra. CNSAS a fost înconjurat cu un cordon sanitar si lasat sa fiarba în
suc propriu. Au iesit din criza mai întelepti. Se fac ca lucreaza. Oricum, putini sunt cei interesati.
Lumea nu mai iese la manifestatie decat la festivalul berii.

Obiceiul de a cauta prin arhive a iesit din uz. Pentru fostii securisti lucrurile au mers din bine în mai
bine. Dupa doi ani de functionare sporadica si improvizata, CNSAS a intrat în coma, dupa ce capul
conducator s-a spart de pragul de sus pus tot mai jos de partidul lui Nastase.

Politicienii care vanau capete de securisti erau minoritari, înca de pe vremea votului final pentru
Legea deconspirarii Securitatii, iar acum stau pe tusa. Radu Timofte, directorul Serviciului Roman de
Informatii, le-a spus-o de la obraz parlamentarilor, sa astepte mult si bine sa dea arhiva Securitatii.
Cum sa o dea pe mana unor iresponsabili care vor s-o transforme în biblioteca publica? E fara de
lege! N-are lege sa deconspire bieti securisti care au facut mai mult sau mai putin politie politica. Mai
mult sau mai putin!

Politica de protectie sociala a guvernului le-a dat fostilor securisti balonul de oxigen de mai multa
vreme. Au gasit, în fine, pieptul de arama care sa-i pazeasca de mana de vanduti care vor sa faca pe
plac unei asa-zise constiinte istorice. Care le fac morala prin reviste obscure.

Acum nu mai au de ce se teme, nici pentru ziua de maine si nici pentru cea de ieri. Printre cei care le
iau apararea sunt figuri cunoscute lor, persistenti pe scena politica ca gazele de lupta, fosti tovarasi
de drum din perioada comunista. Cum le-ar putea fi ostili d-alde Serban Mihailescu, Octav Cozmanca,
Nicolae Vacaroiu sau Dan Ioan Popescu, figuranti prin Cabinetul lui Dascalescu?

Cum sa le vrea pielea un tovaras secretar cu propaganda, priceput la manevrat limba de lemn prin
dulceata democratiei populare, cu voia dumneavoastra, Ion Iliescu, cand pe spinarea lor de furnicute,
luand în piept valurile istoriei, au purtat bastonul de presedinte?

Chiar si astazi greu gasesti sef de judeteana care sa nu duca dorul securistilor! Cu totii au fost crescuti
cu credinta ca orice comunist de frunte are în servieta bastonul de mardeias si ca e o cinste si o
onoare sa-l foloseasca pe spinarea dusmanilor regimului. Insusi Adrian Nastase, care s-a învechit prin
dedesubturile diplomatiei si mismasurilor de politica externa, pe vremea cand facea parte din lotul
tinere sperante, a luat fraiele în mana, punand piciorul în prag, din primele zile de mandat.

Cine vrea sa dezgroape trecutul sa plece sa-si scrie memoriile la tara! Ceilalti sa ramana la oras, ca e
nevoie de oameni cu creierii spalati. Limba folosita de premier a fost pe placul fostilor securisti.
Pentru ca, ce vorbe de alint mai potrivite putea gasi premierul pentru urechile ascultatoare ale
fostilor securisti? De atunci a devenit clar ca, daca sistemul national de irigatie, tezaurul sau inflatia
nu puteau fi pazite, daca profesorii sau medicii au înfundat granitele în fuga lor disperata catre
luminita din capatul tunelului, macar valorile supreme ale trecutului ar trebui sa le pastram acasa.
Poate ca nu toate lucrurile merg bine. De pilda, reforma. Unele lucruri stau de-a dreptul pe loc. Insa
cei care se fac ca nu vad latura sociala a politicii lui Adrian Nastase nu se uita unde trebuie.
Programele de securitate merg cu motoarele încinse la rosu. Iata, de pilda, de cata protectie se
bucura pensionarii! E drept, trebuie sa fi fost diplomati pe vremea lui Ceausescu, adica angajati cu
norma întreaga la Departamentul de Informatii Externe.

Zilele trecute a trecut prin Parlament, ca o boare pe deasupra viilor, o lege care sporeste considerabil
pensiile acestor pensionari ai sistemului. Nici antifascistii lui Ion Iliescu nu vor sta prea rau. Daca
legea va fi votata în cele din urma, ilegalistii vor primi înapoi o parte din micile bucurii ale vietii. De ce
le-ar mai fi frica securistilor?

Cunostintele lor sunt valoroase. Pentru ca, desi reforma scartaie pe ici pe colo, e nevoie de o minte
organizatorica, de activist, care sa dea lustru realitatii, s-o faca atractiva, sa vegheze la pastrarea
securitatii nationale. A Securitatii, în general. Cu catel si cu purcel. Javrele si porcii au vreun cusur? N-
au!

-Victor Ponta a decazut. Dupa ce Adrian Nastase i-a încadrat portretul cu lauri si trandafiri, lumea îi
era deschisa, cu orizontul ei de oportunitati. In lumea lupilor naparliti si stirbi, el, un catelandru,
reusise sa rupa lantul ierarhiei de partid si sa-si deschida calea catre abisurile puterii. E drept ca seful
îl tinea de profil sa nu-l înghita mlastinile sulfuroase prin care i se ordona sa intre. E drept ca uneori
sefii lui îl luau de picioare si-i foloseau profilul pe post de tarnacop pentru a-i demola pe adversarii
politici. Victor Ponta s-a impus ca imagine vie a faptului ca valorile social-democratiei de tip Adrian
Nastase sau Octav Cozmanca nu au varsta. Ca e o problema de gena, si nu de educatie sa fii un om
bun la toate. Ca nu trebuie sa faci "Stefan Gheorghiu" sau sa fi fost cadrist PCR pentru a fi eficient
cand e vorba sa duci gunoiul.

Luminat de admiratia presedintelui sau de partid, Ponta n-a stat degeaba. Cei doi s-au privit din profil
timp de doi ani si-un pic. Vreme în care Ponta a fost crucisatorul tinerimii social-democrate si
Robespierre care nu se multumeste sa stea cu coruptia în gura. Procuror la 25 de ani, devenit la 27
ochiul si timpanul premierului, ca sef al Corpului de control, Ponta a taiat si-a spanzurat în numele
justitiei de partid si de stat.

Numele si l-a facut o data cu raportul referitor la Consiliul General al Capitalei. Povestea
începuse prin toamna lui 2001, cand Traian Basescu i-a transmis lui Adrian Nastase ca, daca vrea
sa se lepede de Satana, trebuie sa scoata la pensie jumatate din Consiliul Bucurestiului, pe
motiv de coruptie. Cererea l-a ambitionat pe Adrian Nastase, care a vrut sa se arate mai anticorupt ca
Ion Iliescu si l-a pus pe Ponta sa-i încondeieze pe consilieri.

Spera, poate, ca dupa consiliu sa urmeze primarul? Spera sa preia fraiele Capitalei tarii pentru a
corecta votul din 2000? Cert este ca, la începutul lui ianuarie, cand nu-i explodase mamaliga
Armaghedonului în fata, Nastase facea pe îngerul pazitor al puritatii morale si dizolva Consiliul
General invocand raportul Ponta. A tunat si a fulgerat împotriva afaceristilor din Consiliul General, l-a
demis pe prefectul de-atunci pentru incompetenta si l-a numit pe generalul Oprea, toba de
regulamente, ambitie si respect, sa-i tina piept lui Traian Basescu.

Uitat a fost motivul legal al dizolvarii, ca Primaria castigase, conform legii, mai multe procese
împotriva deciziilor consiliului. Problema incompatibilitatilor nu exista pe atunci sau, mai precis,
exista în Legea functionarilor publici si în cea a administratiei publice, dar, pentru ca ar fi avut efecte
sinucigase, punand capat afacerilor de partid din toata tara, premierul a preferat sa se limiteze la
Bucuresti. Hotararea premierului invoca raportul lui Ponta doar ca sa pigmenteze moral o decizie
obtinuta de Primarie pe cale judecatoreasca. Iar raportul juristului Ponta nu pomenea decat în
treacat de problemele consilierilor cu justitia.

Timp de un an si jumatate, în asteptarea alegerilor locale anticipate, alesii locali au fost niste morti
vii. Unii se zbateau prin justitie sa nu li se ia painea, altii si-au dat demisie de onoare, cei mai multi au
continuat neabatut afacerile pe bani publici. Prefectul Oprea a batut cu pieptul bombat campii
politici, perforand cu limba lui de lemn electoratul. A facut pe primarul, prezidand sedinte de consiliu
general, a vizitat piete, a dat mana cu oamenii, a tinut discursuri în care-l facea cu ou si cu otet pe
Basescu.

Asa se face ca Bucurestiul a avut, vreme de un an si jumatate, nu un primar, ci opt, daca nu si mai
multi. Primarii de sector, prefectul, premierul, cu totii i-au sufocat pe bucuresteni de drag ce aveau sa
preia puterea si banii Primariei Generale.

Si generalul Oprea e un figurant emblematic. Si el a avut o cariera de invidiat. In cativa ani si-a luat de
la second-hand-ul de partid titluri universitare si grade militare cat pentru o viata. Prefectura l-a
lansat în ciorba politicii unde facea figura de înger razbunator. Generalul a fost cel ales sa iasa în fata
presei sa anunte bomba: guvernul a decis sa renunte la dizolvarea Consiliului. Uitat era raportul
Ponta, inutil aerul mistic pe care-l luasera acuzele de coruptie împotriva consilierilor. Fostul prefect

Oprea spune ca, de fapt, primarul nu ar fi avut voie sa atace în justitie hotararile cu care nu era de
acord. De aceea, subliniaza generalul, Procuratura Generala va cere recurs în anulare, iar Curtea
Suprema va trebui sa accepte rejudecarea cauzelor. Fireste, într-o democratie lucrurile nu merg atat
de usor, dar cine a spus ca gramatica abisala, gesturile febrile ale generalului si cariera lui exploziva
apartin democratiei? Cine a spus ca dizolvarea si, apoi, resuscitarea Consiliului General respecta
regulile electorale si ale bunului simt?

O zi dupa acest anunt, Curtea Suprema ar fi trebuit sa dea solutia în procesul intentat de cativa
consilieri. Un proces întins pe durata unui an, respectand aerul de cacealma pe care l-a capatat în
ultimii ani de reforma justitia româneasca. In plina dezbatere despre coruptia si imobilismul justitiei,
decizia lui Adrian Nastase de a renunta la dizolvarea Consiliului General este de o prudenta
pilduitoare.

La urma urmei, contestatia împotriva dizolvarii ar fi putut avea castig de cauza la Curtea Suprema,
care a luat-o razna de la o vreme si nu mai asculta de biciul si zaharelul guvernului. Guvernul s-ar fi
umplut de ridicol. Anuland ordonanta de dizolvare a Consiliulului General, Adrian Nastase a preferat
sublimul. Ponta, cu raportul lui cu tot, a fost un prostut. Din fata si din profil. Cei 38 de consilieri cu
bube în cap si cu firme care faceau afaceri cu primaria sunt de fapt fete mari. Paguba colaterala,
pachetul de legi anticoruptie a devenit hartie higienica. O materie prima de care guvernul are nevoie
mare. Normal. La numarul de specialisti pe care-i are, se consuma cu tonele.

-„In relatia biela-manivela cu Palatul Victoria, presedintele era biela, dar cel care rasucea la manivela
si transpira in vazul public era omul cu carca, cel care ducea pe umar, in buzunare si in conturi banii
publici, adica premierul. Aflat intr-o perpetua campanie de imagine, isterizand populatia cu aderarea
euro-atlantica si cu sacrificiile pe care trebuie sa le faca amarastenii pentru ca politrucii sa-si poata
omeni partenerii, invocand mereu interesul public atunci cand umbla la borcanul cu miere al
fondurilor aflate la dispozitia lui, premierul si-a adunat langa el oameni pe potriva. L-a adus pe
Agathon Matei Dan, ministrul Turismului, care a risipit sute de mii de dolari taind frunze de palmieri
la caini si dosind cateva zeci de miliarde pentru proiectul fantoma al parcului Dracula, l-a adus pe
Miron Mitrea care a dat cateva milioane de dolari unei televiziuni particulare si a facut locuinte ANL
pentru pegra de partid care n-a apucat sa imprumute de la Bancorex. L-a adus pe Mihai Tanasescu
care a facut gauri matematice in buget pentru a lasa si intreprinderile falimentare sa-si astampere
foamea de capital.

A lasat-o pe ministra Educatiei sa faca ce vrea cu cornul si laptele partidului. L-a impins in fata pe Ioan
Rus, ministrul de Interne, sa musamalizeze afacerea vilelor cu epoleti si fraudele facute prin
depozitele cu stupefiante ale politiei. I-a lasat pe toti humanoizii din teritoriu sa-si joace caii cum
voiau. Sa taie si sa spanzure intr-o reprezentatie facuta pe bani publici. Sa-si cumpere electoratul cu
un mic si o bere. Sa-i oblige la recunostinta pe cei multi si saraci care au si ei un vot de dat si ce nu
face omul pentru a-si pastra venitul minim garantat. Lista ar mai putea continua pe multe pagini. Cu
totii au scapat nevatamati. Adrian Nastase i-a laudat si le-a spus ca in PSD sunt numai oameni de
neinlocuit. La randul lui, Ion Iliescu pregateste medaliile pentru a le arata care e pretul lor in tinichea.
Dar pregateste si discursurile electorale cu care-si va insoti mai tanarul, impetuosul si arogantul
discipol prin teritoriu. Ion Iliescu, mereu cinstit si curat, se va intoarce la partidul lui de suflet.
Papusarul-sef, Octav Cozmanca, a si distribuit rolurile: "Iliescu ne va aduce mai multe voturi. Nastase,
Presedintia tarii"! Viitor de aur tara noastra are! ”

-Dupa lupte agonice cu propriile sale deprinderi, cu biografia si proasta imagine de om care intineaza
orice oranduire in care apuca sa traiasca, pe Ion Iliescu l-a apucat starea de gratie. Ar vrea sa-l
gratieze pe Miron Cozma. Daca i-o cere.

Cand vorbeste despre Cozma, presedintelui i se umezesc ochii. Prea seamana cariera lui Miron
Cozma cu cea a ilegalistilor care au mancat, pentru actele lor de terorism patriotic, inchisoare pe
paine. Miron Cozma nu ar fi existat, daca Ion Iliescu nu l-ar fi creat. Presedintele avea nevoie de
lampasul lui Cozma sa vada inainte, in istorie. El a fost luminita de la capatul abatajului unde traieste
Ion Iliescu. Chiar si-asa, de dupa gratii, Miron Cozma e un exemplu viu pentru cei care promiteau sa
redea Romania romanilor. A fost muza liderilor sindicali care au scris istoria economiei romanesti cu
pumnul si palma, pe spinarea investitorilor straini. Nu intamplator, intre Miron Cozma si Vadim Tudor
a fost o mare iubire, iar cel care-l apara astazi prin tribunale este avocat de partid in PRM. Patriotul
Miron Cozma a vrut sa scape tara de venetici, mosieri, de partide istorice, de intelectuali si de
studenti.

Cele doua personaje, Iliescu si Cozma, au fost doi siamezi care au tesut cu fir rosu Cursul scurt de
istorie PSD. Cand a avut nevoie de o mana de fier, care sa biciuiasca moravurile unei lumi in deriva, in
care lupta de clasa a fost inlocuita cu lupta pe casa cu bani, liderul maxim a imprumutat o ranga de la
Dan Iosif sau o bata de la Miron Cozma. Ion Iliescu a avut mereu la indemana recuperatori care sa-l
scoata de la fundul gramezii.

Asa se face ca lui Ion Iliescu pedeapsa lui Cozma i se pare cam exagerata. De ce ar infunda numai el in
puscarie cand altii sunt la fel de vinovati ca el? Gura activistului adevar graieste. Unul dintre
beneficiarii si mamosii violentelor din zorii democratiei a fost insusi presedintele Iliescu, profetul si
beneficiarul primelor patru mineriade. Nici urmatoarele doua nu i-au prins rau. Pe atunci, in primii
ani de despotism luminat, trebuia sa arate ca, la o adica, are mana grea si stie sa se foloseasca de ea.
Si a facut minuni. Romania, care avusese si ea starea ei de gratie post-revolutionara, s-a reintors in
bezna, cu un nou sistem de organizare statala-securisto-minereasca. Ion Iliescu le-a multumit din
suflet minerilor ca au dat un exemplu de patriotism. I-a omenit cu casa si masa, doar-doar vor culca la
pamant asperitatile democratiei populare. La ultimele doua mineriade, Ion Iliescu, lider al opozitiei, s-
a facut avocatul diavolului spunand ca brigazile negre de fum vin spre Bucuresti doar pentru a-i
pedepsi pe cei care au aruncat mineritul in bezna. A punctat bine, vorbind tarii si electoratului, ca sa
stie cine e seful al mare. La cateva luni dupa alegeri, Ion Iliescu a primit o cerere de gratiere de la
Cozma. Pe atunci presedintele isi facea liftinguri si masaje de intretinere, se imbraca chic si trimitea
emisari la rege la poarta, sa nu se mai spuna ca are ceva cu regimul burghezo-mosieresc. Atunci,
cererea lui Cozma nu era oportuna.

Acum este. Miron Cozma a inteles sugestia a si trimis la Cotroceni cererea de gratiere. Are si motive -
copiii, majori si vaccinati, n-ar mai razbi prin viata fara grija parinteasca, sotia nu se mai descurca prin
conturile pe care le administreaza, Marinela i-a facut figura, sanatatea lui s-a ruinat scriind versuri,
memorii si conducandu-si afacerile de dupa gratii. Ce mai, un om nacajit care stie ca bate la usi
intredeschise. Ion Iliescu e milos si nu de ieri, de azi. Are suflet mare de pe vremea cand dadea butelii
din cabinetul sau de prim-secretar la judet. A mai gratiat acum o vreme cativa tablagii care au dat
iama in timisorenii iesiti sa protesteze impotriva lui Ceausescu si a mai facut scapati cativa delincventi
de partid din inchisoare.

Ion Iliescu a vorbit despre gratierea lui Cozma, la emisiunea lui Adrian Paunescu, alt personaj a carui
hazna biografica si morala a fost asanata de Ion Iliescu cu ditamai medalia. Pentru ca Ion Iliescu are
intelegere si pentru poetul de curte al lui Ceausescu. Dupa ce l-a saltat din periferia unde il aruncase
centrifuga revolutiei si i-a sters de pe haine si obraz sudalmile groase in care a fost scaldat de oamenii
de pe strada, Ion Iliescu a acoperit petele de mizerie cu diplome si decoratii. L-a gratiat moral. Drept
urmare, de multe ori, discursurile parlamentare ale lui Adrian Paunescu sunt versificari ale
discursurilor lui Ion Iliescu, cu care fraternizeaza inca de pe vremea cand erau marginalizatii
partidului comunist.

Dar gratierea presedintelui sau versurile Paunescului nu sterg realitatea biografica a regelui
subteranelor. Chiar si gratiat Miron Cozma ramane ce a fost - un terorist care a atentat la ordinea de
drept si siguranta nationala. Ion Iliescu stie, a trecut si el prin asta, insa ar putea risca. S-ar putea sa
mai aiba nevoie de bratul ghintuit al partidului, mai ales ca acum, la batranete, scartaie si paraie din
toate incheieturile. Si-apoi, oricum ar da-o, tot bine ar fi. Daca semneaza, oamenii vor spune despre
el ca este intelegator, milos si fidel fostilor tovarasi de drum. Daca nu semneaza, oamenii vor spune
ca, la urma urmei, Miron Cozma a fost un pericol chiar si pentru Ion Iliescu, de la care cere acum mila.
Reluand discutia referitoare la gratierea lui Cozma, Ion Iliescu nu a facut decat sa reaminteasca
electoratului ca el are painea si cutitul. Punct ochit, punct lovit. Nu mai are nevoie de o invazie. E de
ajuns sa reaminteasca oamenilor ca e oricand posibila. In plus, da satisfactie si lui Corneliu Vadim
Tudor, un alt mare luptator pentru libertatea lui Cozma. Ca o fatalitate, intru gratierea lui Miron
Cozma, marile spirite democratice, Iliescu, Paunescu si Vadim, au sfarsit prin a se intalni!

-Adrian Paunescu are o emisiune la o televiziune periferica, poate chiar de periferie. Un soi de
cenaclu Flacara unde vin comici vestiti ai protocronismului care vorbesc despre destinele României.
Cu putin efort, ti-i amintesti de pe vremea cand gesticulau pohetic în pagini de gazeta de propaganda
sau declamand angajamente pe stadioane si sali de congres. Cand se îmbracau în steagurile revolutiei
permanente si citau pe spatii largi vorbele tatucului din cabinetul 1. Se preling pe sticla televizoarelor,
de dincolo de vremuri, ca rechinii prin apa tulbure a acvariului de la Constanta. Senatorul PSD îi
pastoreste mangaindu-si burta si barba.

Impreuna, fac si desfac itele istoriei, uneori în rime. Din cand în cand bardul recita tunator, acoperind
camerele cu roua versurilor sale patriotice. Apoi invita diverse alte barde sa-i puna pe muzica
versurile. Uneori invita alti colegi de generatie sau de partid care vorbesc, în mod curios, aceeasi
limba. Se bat în aschii de lemn pe tema dainuirii si universalitatii culturii nationale. Enumera motive
pentru care românii sunt exceptionali si ceilalti mediocri. Declama. Lacrimeaza în dactili. Hohotesc în
trohei. Ii recunosti dupa gusa, dupa aerul de personaj pozitiv în telenovele, dupa nostalgii si frustrari.
Sunt generatia Paunescu, hranita la sanul partidului cu vin acru facut din surcelele unor poeti ca
Grigore Vieru, Leonida Lari si Corneliu Vadim Tudor. Daca te plictiseste Paunescu, zapezi pe TVR
Cultural unde îl vezi pe directorul general al Teatrului National, Dinu Sararu. Invitat sau gazda. Alaturi
de Adrian Paunescu, de pilda. Il vezi poate si pe Dumitru Radu Popescu. Unii spun despre el ca a fost
un exemplu de verticalitate. Insa cel mai des vezi filmele patriotice ale senatorului PSD Sergiu
Nicolaescu. Au fost multiplicate si pe casete. Dai un ban, dar vezi epopeea comisarului Moldovan, un
politist care nu stie multe, care se face frate cu dracul, adica cu comunistii pentru a pune capat raului
burghezo-mosieresc. Cei buni sunt revolutionarii de profesie, cei rai - burghezii care întineaza valorile
socialismului si ale democratiei populare. La Canal cu ei!

României hirsute care napadeste emisiunile lui Paunescu i se adauga masa limbuta a activistilor
PSD. åstia vorbesc despre reforma cum se vorbea de propasirea României multilateral
dezvoltate si înaintarea pe drumul spre comunism. Octav Cozmanca, fost si actual cadrist la
partid, a ajuns a doua persoana în PSD, pentru ca, se spune, este un specialist în organizarea si
conducerea partidului. Te cred, o viata asta a facut. Partidul s-a mai schimbat, el a ramas. Tot
organizator. Ce alt caine de paza al democratiei de partid si-ar fi putut dori premierul. A. Nastase nu
poate fara el, fara experienta lui. Ctitorul de la Talpa e talpa PSD-ului. Nici colegii din guvern nu
trebuie minimalizati. Si ei au experienta. Au fost baieti de mingi prin echipa lui Constantin Dascalescu.
Au condus din birourile lor de functionari speriati de miezul evului aprins afacerile curente ale
politrucilor din Cepex. Stafiile lor bantuie guvernul si parlamentul.

Aceste viziuni caricaturale ale României de început de mileniu seamana ca doua picaturi de apa cu
cele ale României de început de epoca de aur. Actorii principali sunt aproape aceiasi. Ei si-au pus
primii plasuta la coada pentru banii publici, sunt primii la posturi, dau tonul în cultura, economie sau
politica. Omniprezenta lor, rezistenta la soc si presiuni i-au determinat pe comentatori si adversari
politici sa vorbeasca despre întoarcerea dinozaurilor. De parca o vreme ar fi fost înghititi de bezna
timpului si acum, la un colt de post-istorie s-ar fi reîntors, ca gripa spaniola.

Cel mai stralucit exemplu ramane, cu voia dumneavoastra, tot Ion Iliescu. Mereu pe coama valului,
fostul sef al comunistilor tineri, prim-secretar memorabil si propagandist de frunte, sef la Ape si
membru al tuturor coteriilor comuniste, preda democratia la cel mai înalt nivel. Recent, s-a mai gasit
un colt de dinozaur în retorica prezidentiala. Ion Iliescu a fost intervievat de cotidianul israelian
Ha'aretz. Printre altele, presedintele a spus ca Holocaustul nu e o exclusivitate a evreilor. Si altii au
trecut prin asta. Comunistii, de pilda. Oricum, spunea presedintele, evreii nu au prioritate la
restituirea proprietatilor confiscate pe vremea comunistilor. Sute de mii de oameni o duc rau în tara
asta. De ce sa sufere acum pentru ce a fost atunci, se mai întreba Ion Iliescu, în aplauzele lui Vadim
Tudor.

De ce ne-ar mai mira ca în România s-au descoperit dinozaurii pitici? Greseala amatorilor în
paleontologie este ca îsi imagineaza ca dinozaurii au fost mereu maturi, ba chiar varstnici. Ca nu se
gasesc decat ramasitele lor, pe fundul unui pat geologic, nu si în realitate. Ca nu exista decat
dinozauri batrani pe care, daca nu-i distrugea asteroidul, îi anihila batranetea. Or, peste dinozaurii
nostri nu a cazut, dupa cum se pare, nici un asteroid. Ei sunt bine merci, unde au fost si mai mult
decat atat. Conditiile specifice ale locului, cum spun paleontologii, adica aer, umiditate, caldura, apa,
nesimtirea de carnasiera mare, indestructibila si rezistenta legendara a pieii lor batucite, i-au facut
indiferenti la schimbare. Intr-o Europa care se modifica de la an la an, România a devenit o rezervatie
unde antropologii pot descoperi exemplare comune de dinozauri din epoca de aur. Si atunci la ce bun
sa mai vinzi actiuni la Dracula Park atata vreme cat toti am devenit cotizanti, momeala, hrana si
alegatori în Jurassic Park? Jurassic Park? Tataia Park!

-Adrian Nastase nu-i inghite pe mesagerii care aduc stiri proaste. Ii trece Dunarea, si-asa secata, cand
ii prinde. A spus-o de nenumarate ori ca nu intelege cum jurnalele de televiziune nu pot face loc,
intre o crima si un viol, stirilor pozitive despre realizarile guvernului. Sa-si faca loc sa prezinte
realizarile guvernului. Privatizarile de succes, vizitele de lucru...

Acum cateva zile, premierul le reprosa jurnalistilor ca, din articolele care mosesc noul an scolar,
rezulta ca invatamantul romanesc se duce de rapa, o data cu tavanele de sindrila putreda, zidurile de
chirpici si manualele tiparite pe hartie igienica. Nu e posibil sa vedeti si lucruri pozitive, se intreba
retoric premierul? Guvernul a facut atatea. Mai sunt, desigur, multe tevi, cuie si acoperisuri de
indreptat, dar suntem pe calea cea buna. E drept ca, in ultimii doi ani, s-au desfiintat sute de scoli
rurale ca sa nu se mai vorbeasca despre instalatiile sanitare vechi de pe vremea lui Pazvante. Copiii
din scolile desfiintate nu s-au volatilizat. Iau viata pieptis mergand, uneori zeci de kilometri, la cea
mai apropiata scoala. Stirea cea buna este ca de cele mai multe ori ajung. Adevarul e ca scolile
desfiintate erau niste bordeie gata oricand sa se surpe.

Nici cele care au ramas nu sunt mai breze. Dupa cum spune Directia de Sanatate Publica, ─°jumatate
din unitatile invatamantului preuniversitar nu au autorizatie sanitara de functionareБ─². In judetele
Covasna si Constanta, de pilda, nu au primit autorizatie sanitara decat ceva mai mult de jumatate din
scolile satesti. Primarul Vanghelie le-a dat o stire buna elevilor de la Liceul Dimitrie Gusti. Vor invata
in alte scoli. Scoala cea veche nu ar primi in veci aviz sanitar si risca sa le cada in cap.

Daca ambalajul scolilor e mai mereu stire neagra de prima pagina, nici continutul scolilor nu e
subiectul stirilor bune. Statisticile indica o scadere a cifrei de scolarizare, iar conform rezultatelor
obtinute de cadrele didactice la examenele de titularizare sau de grad pe catedra se urca tot mai des
cine apuca. Totul e sa te multumesti cu un salariu putin mai mare ca venitul minim garantat. Cine a
rasfoit manualele alternative, programele scolare sau publicatiile Ministerului Educatiei poate vedea
ca nu e suficient sa stii sa scrii pentru a fi alfabetizat. Inspectoratele si departamentele ministeriale
peste tot in guvern sunt pline de semidocti pusi pe facut cariera. Stirea buna este ca ministerul a
imprumutat bani buni sa repare vreo patru sute de scoli din chirpici. In total peste 300 de milioane de
dolari, adica aproape un milion pentru reparatiile fiecarei scoli. O stire si mai buna e ca, desi scolile
din mediul rural nu au, intr-un procent covarsitor, apa potabila, scolile din comuna Cornu au. Cum-
necum, noua retea de apa potabila din cea mai iubita comuna a tarii primeste finantare din banii
europeni. Dupa cum se vede, invatamantul e pe calea cea buna si orice veste proasta ascunde zece
stiri bune.

Un alt exemplu care confirma regula stirilor bune - seceta a scos din Dunare ce era mai rau: bancuri
de nisip, o scadere a productiei de energie electrica. Presa a inteles mesajul premierului si a imbracat
dezastrul in haine de sarbatoare. Seceta este momentul in care industria extractiva se reabiliteaza!
Oamenii muncesc sa dea tarii carbune. O industrie in faliment, aflata pe lista celor mai mari datornici,
gata de lichidare judiciara a devenit speranta natiunii. E drept, pretul la curent va creste substantial
dupa 1 septembrie. Pretul de productie este piperat, am scapa mai ieftin daca am importa carbune,
dar stirea buna este ca iesim prin noi insine din vara si o alta stire buna este ca ne pregatim sa o luam
de la capat pentru ca se apropie iarna. De aceea se scumpesc si gazele, si carburantii, si caldura.
Macar nu vom inchide luminita din capatul tunelului, chiar daca e o lampa de miner.

Asa ca are si premierul dreptatea lui. Seceta de stiri bune ar putea fi stinsa daca jurnalistii ar face un
efort de imaginatie, asa cum fac cei de la televiziunea nationala si cei de la radio seuleanu. O stire
buna prezentata la inceputul jurnalelor l-a avut ca autor pe Ionel Blanculescu, controlor-sef in
guvernul lui Nastase. Ministrul a dat startul in noua campanie anticoruptie. E drept, nu a inceput cu
afacerile celebrilor frati care ne bantuie economiile - fratii Micula, Paunescu, Cristescu, nici cu
vicepresedintele PSD Bacau, Corneliu Iacubov si nici cu seful sau local, Dumitru Sechelariu, nici cu
afacerile lui Culita Tarata, ale lui Trita Fanita sau cuplului de Baragan, Iosif Armas-Doru Ioan Taracila.
Afacerile acestora pline de zerouri, atarna greu in buzunarul deficitului bugetar. Dar ce inseamna o
economie fara datornici? Cum s-ar mai putea jongla cu cifrele daca nu s-ar face reesalonari, scutiri de
taxe si impozite, stergeri de datorii? Pe de alta parte, marii datornici sunt si persoane pline de
importanta care dau o directie si o noima celui mai bogat partid postcomunist. Ionel Blanculescu nu
controleaza nici afacerile de familie ale PSD-ului.

Cum si-a vandut ministra Justitiei ruinele din Filiasi pentru o caruta de bani, cum reuseste Sergiu
Sechelariu sa fie si secretar de stat, si prosper om de afaceri, cum a ajuns familia lui Marian Oprisan
sa se ocupe de gazonul de pe Stadionul National sau cum a reusit Hildegard Puwak sa-si impinga
familie in primele rinduri ale beneficiarilor de bani europeni nerambursabili. Ne-am fi asteptat de la
fostul sef al Agentiei pentru Valorificarea Activelor Bancare sa taie in carne vie, cum n-a facut-o pana
acum. Ionel Blanculescu a preferat un start moale. Si-a ales doi politicieni care ocupa strapontinele
partidului, ca sa nu se spuna ca face politie politica atunci cand controleaza Primaria Capitalei. Dupa
aceste controale, spun alte stiri bune, Romania va fi mai curata. Si n-ar fi rau. La inceputul acestei
luni, stirea buna era ca Giacomo Santini, presedintele grupului parlamentar al Partidului Popular
European, ne vizita tara. La plecare, Santini a spus ca Romania curata a lui Adrian Nastase exceleaza
prin mizerie. Stirea buna este ca vorbea degeaba. Oficialii romani spun ca italianul nu reprezinta
comitetul mixt Romania-Uniunea Europeana si nu are nici o influenta directa asupra negocierilor de
integrare. Asa ca oficialii romani nu-l baga in seama pe italian. Viata merge inainte. Pentru ca, dupa
cum spun ultimele stiri bune, PSD sta bine in sondaje. Daca o tine tot asa, ne-am mai facut de un
mandat de stiri bune. Si foarte bune.

-Acum cateva zile, Adrian Nastase povestea ca la o vanatoare de rate in barca lui a sarit un crap
imblanit. Nu stim daca era pestisorul de aur si nici ce si-au spus cei doi. Premierul obisnuit sa-i sara-n
barca tot soiul de vietati a lasat pestele sa-i scape, nu inainte de a face o poza cu el. Probabil ca si-a
pus si trei dorinte. Daca a facut-o, una dintre ele, cu siguranta, este aceea de a primi o pusculita
mereu plina numai pentru el si apropiatii lui. Multe dintre povestirile vanatoresti ale guvernarii
Nastase si-ar gasi rezolvarea, daca ar fi prin apropiere o pusculita fara fund pe care guvernul s-o
foloseasca drept balon de oxigen.

Pana una alta, pusculita fara fund este cea a bugetului de stat. Acum cateva zile s-a discutat serios
despre posibilitatea ca marii mancatori de buget sa fie scutiti deocamdata de plata datoriilor pentru
energia electrica. Ministrul Industriei a anuntat ca au fost trimise preavize catre datornici si ca unii s-
au pomenit fara luminita de la capatul tunelului. Are si stiri bune ministrul. Fondurile Autoritatii
pentru Privatizare au devenit banii de cosnita pentru marii datornici, ARO Campulung, Siderurgica
Hunedoara si Roman Brasov. Acestea mananca electricitate pe painea alba a compensatiilor si
politicii sociale. Marii consumatori, recunostea ministrul, au datorii de peste trei mii de miliarde de
lei. Pe care-i vom plati, indirect, din cutia neagra unde-si tine Nastase privatizarea. Asa se face ca s-au
stins luminitele de veghe din sute de intreprinderi a caror datorie insumata nu este decat a mia parte
din cea acumulata de harburile industriei grele romanesti. Daca tot s-a hotarat sa stinga datorii,
guvernul si-a intors fata si catre spitale si a anuntat ca va acoperi datoriile cu bani de la Casa
Nationala de Asigurari de Sanatate. Oricum, pe directorii marilor spitale care au risipit banii pe
pansamente si antinevralgice ii paste destituirea. Si poate mai mult decat atat, dupa cum gesticuleaza
ministrul Controlului, Ionel Blanculescu, care scapa mereu pestii cei mari si prinde in apele tulburi ale
economiei doar plevusca.

Sunt doar doua cazuri de deturnare de fonduri. De altfel, de anul viitor, banii sanatatii de care se
leaga o mare parte din obiectivele campaniei social-propagandistice preelectorale vor fi varsati intr-
un buzunar comun cu cei de pensii si somaj. Pentru guvern este solutia ideala sa nu-l mai controleze
nimeni la pusculita. O pusculita plina de buzunare secrete de unde se scot bani la comanda, cand
partidul o cere. Din aceste buzunare curg cornul si laptele perioadei preelectorale. Se astupa o
strada, se acorda un ajutor, se sapa o canalizare. Totul pentru cetatean! Cu conditia sa stie unde sa
puna stampila de vot. Muncitorii de la drumuri si poduri rasar ca dracii din cutie platiti dintr-un
misterios fond la dispozitia primului ministru. Daca nu intrebi de provenienta lor, autoritatile locale
sau centrale lasa sa se inteleaga ca-s bani truditi de membrii si simpatizantii PSD. Ba chiar isi pun sigla
si semnatura peste tot, sa stie poporul cine e etern si fascinant in tara asta. E un mic adevar aici.
Bugetul de stat si cele speciale sunt mai mereu scurtcircuitate de vointa politica a ortacilor lui
Nastase. Iar daca sapam sub aceste initiative descoperim mai mereu cate-un afacerist magnetizat de
mormanul de bani publici din ciorapii ministrului Finantelor. Cum multimea si pofta celor priceputi la
afaceri pe banii publici au crescut, mormanul se imparte tot mai greu. Cei lasati deoparte, care nu-si
fac cifra de afaceri pe seama rectificarii bugetare, nu-si pierd sperantele. Si au de ce. De cand a
castigat, dupa multe sindrofii, receptii si focuri de artificii, increderea catorva functionari de la
Uniunea Europeana, guvernul spera la mai mult. Pana in 2007, anul prezumtivei noastre integrari, vor
curge pe apa Dambovitei miliarde de euro si nu strica sa stai pe mal, pregatit de braconaj. Iar daca
esti la guvernare, te acoperi cu ordonante care-ti spala cinstea si te transforma in pescar cinstit.

Ani de zile s-a vorbit despre infiintarea Agentiei SAPARD, care ar fi urmat sa scoata din mizerie, cu
bani europeni, ce a mai ramas din taranime, reformata si deformata de 13 ani de postcomunism.
Bani multi, numai buni sa ia mintile unor bugetari ca Adrian Nastase si compania. Nu e de mirare ca
pe seceta asta, primul torent de bani a fost indreptat catre comuna Cornu, unde s-a dat drumul la a
doua retea de apa potabila. Prima retea nu avea presiune buna si nu puteau oamenii lui Nastase sa-si
ude peluzele si sa-si spele dobermanii. Sistemul national de irigatii promis de Adrian Nastase acum
catva timp poate astepta pana-si spala maharii din Cornu mertanele, eventual, pacatele si obrazul.

Pana atunci fondurile SAPARD sunt destinate, vorba lui Nicolae Mischie, celor care inteleg sa voteze
cu cine trebuie. Nicolae Mischie stie ce spune. El este beneficiarul mai multor ajutoare externe pe
care si le-a aprobat singur pentru el si familia sa. Ministrul Integrarii Europene, Hildegard Puwak, a
votat si ea cu cine trebuie. A pariat pe Adrian Nastase. Ea ne integreaza in Europa. Se duce si poarta
discutii in numele nostru. Ia legi si proiecte la pachet si le aduce in tara. Este angelul radios al
reformei. Mama si nevasta integrarii. Promite compromisuri, cere ajutor si ajuta. Firmele controlate
de familia ei au beneficiat de naveta la Bruxelles. Familia doamnei Puwak traieste bine mersi pe bani
cinstiti, europeni si are de ce multumi ministrului Integrarii care a gasit urechi binevoitoare si
finantare pentru afacerile de familie. Si-apoi cine e nemultumit de felul in care se aloca banii din
bugetul Romaniei sau al Uniunii Europene poate depune plangere la Curtea Europeana pentru
Drepturile Omului. Acolo va gasi un umar pe care sa planga, pentru ca, dupa cum se aude, noul
consul al Romaniei la Strasbourg va fi Tanase Joita, fostul procuror general al Romaniei. D-l Joita si-a
dat demisia acum cateva zile dupa mai bine de doi ani in care a fost campion al recursurilor in
anulare si al mandatelor de ascultare a telefoanelor fara motiv. Incet dar sigur, guvernul a invatat
cum sa prinda pestii cei mari din bugetul Uniunii Europene fara sa lase urme.

-Viorel Hrebenciuc este un cetatean european. Era european, vorba domnului Jourdain, de ani de zile
si nu stia. Era in poala Europei inca de pe vremea cand se juca cu banii de la Bancorex si visa la eterna
si fascinanta Romanie de pe coperta albumului cu acelasi nume. El le-a povestit tinerilor social
democrati, veniti sa invete sa minta frumos la Scoala de Vara de la Costinesti, cum a aflat ca Uniunea
Europeana aplica principiile guvernarii PSD. "Aveti in fata si un exemplu de tranzitie catre
europolitician", le-a spus Hrebenciuc, aratandu-se pe sine. Politica, activitatea parlamentara era la
bufet, m-am simtit ca acasa!

Viorel Hrebenciuc se astepta, odata ajuns la Bruxelles, sa fie coplesit de civilizatie si distinctie.
Se astepta sa resimta socul civilizatiilor despre care a citit in cursul scurt. Sa fie marginalizat ca
in cartea aia cu ciocnirea civilizatiilor. Sa nu i se spuna unde e sala de mese, ca sa nu mai vorbim
despre sala de sedinte unde, oricum, nu ar fi avut ce cauta. Nimic din toate acestea. A fost primit si s-
a simtit ca la mama acasa. A fost primit la masa si a vazut ca marea politica tot din cutite si pahare se
face. A vazut si s-a-nchinat de bucurie ca ordonantele, hotararile, rezolutiile si retetele de pizza se
dau de la masa din cantina politicienilor, ca declaratiile sunt insotite de zgomotul polonicului in
supiera, iar marile decizii se iau dupa friptura si sunt semnate cu cabernet. Nimic nu se deosebeste
de Romania, isi incuraja Viorel Hrebenciuc ciracii mai tineri. Restaurantul tot doua stele are pe umerii
chelnerului sef si trei pe cei ai bucatarului. Politicienii - tot mancai si fara chef! Marea politica de la
Bruxelles e mare pentru ca are cateva zerouri in plus in coada produsului intern brut, nu pentru ca s-
ar face in catedralele acelea tuguiate si pustii.

De aceea merg politicienii nostri in vizita la Europa ca la mama acasa. Se simt de-ai locului. Nu sunt
complexati. Au demonstrat de mult ca nu sunt complexati de sofisticareala partenerilor occidentali.
Stiu sa le vorbeasca firesc, ca acasa. E drept, au niste feluri de mancare fistichii si complicate de-ti
raman in gat. Vorbesc cateva limbi straine si seara merg la opera si chiar inteleg ceva din vociferarile
de pe scena. Deosebiri nesemnificative. I-ai pune in dificultate, de pilda, daca i-ai duce la un concert
al lui Vali Vijelie sau Adrian Copilul Minune. N-au fost la festivalul Placintelor organizat pe stadionul
Dumitru Sechelariu. Nici de Santa Marie n-au nimerit vreo biserica sa faca politica la strana, pe sub
patrafire. Politica romaneasca e mai complexa, are mai multe necunoscute si mai multe cincinale.
Singura diferenta e, pare-se, la salariu.

E de inteles cum de vorbea d-l Hrebenciuc fara foi sau fituici si pigmentandu-si povestea cu expresii
colorate. N-avea nevoie de bibliografie. Stia de-acasa politica europeana. Familiaritatea cu sistemul
european nu se invata la scoala, fie ea si social-democrata. Trebuie sa-l ai in sange. In sange sau in
mujdei.

Premierul e deja dascal la catedra de studii europene. A scris si o carte, sa stie toti europoliticienii
cum vad romanii problema. E drept, banii cu care si-a tiparit cartea de bucate europene sunt
romanesti, luati pe sub tejghea din bugetul de stat. Dar premierul e negustor cinstit. Viziunea sa
despre Europa trebuia sa vada lumina zilei. Se apropie publicarea raportului de tara dedicat Romaniei
si Adrian Nastase vrea sa faca totul, vorba inaintasului, sa ramanem la aceeasi masa cu europenii.
Mai cu seama ca a inceput sa le cheltuiasca banii pentru a aduce Europa la Cornu. El explica, deunazi,
cum devine situatia. Avem acum o sansa, le spunea el camarazilor sai. Banii europeni. E drept,
trebuie sa puna si statul ceva, o suma oarecare, dar cum sa nu pui daca proiectele propuse sunt
adoptate la partid.

Dar si Hildegard Puwak vrea la Europa la masa. Cu familie cu tot. Fiul ei, un tanar de 25 de ani, este
bogat ca un european. El ia burse si finantari grase virate din conturile Uniunii Europene sau de la
bugetul de stat. Ca unde s-a dus mia, duca-se si suta. Si oarba de la justitie stie ce vrea. E europeana.
E o obisnuita a salilor de mese din Parlamentul European. A facut carari pe-acolo, vorbind despre
drepturile omului si altele. Stie pe de rost tot jargonul european. Insa, daca o cauti de chitante sa vezi
cum i-a cumparat Petrom pe bani frumosi o ruina de casa ori pe ce da banii pentru renovarea
Palatului de Justitie, s-ar putea sa te umpli de surprize. Nu e de mirare ca si acum justitia romaneasca
ii face pe politicienii europeni sa-si umple caietele cu semne de exclamare.

Lista cu demnitari care traiesc pe picior european este lunga cat o zi de post. Pe ea incap si cei
aproape o suta de consilieri si sefi de consilii judetene care au plecat zilele trecute in Franta la
vanatoare de investitori. Au luat si cateva elemente de cultura franceza, invatand in tara sa impuste
francul si sa cante precum cocosul galic. Printre teleportati in Franta pe banii publici, nume de
referinta in programul Romania curata: Nicolae Mischie, Bebe Ivanovici, Marius Oprisan. Nu vorbesc
o franceza curata si nu stiu sa numere decat cu milionul de euro, dar au painea si cutitul in mana si
scoala lui Hrebenciuc despre cum merg treburile in Europa. Patronii francezi vor fi induiosati de
eforturile lor.

Asa ca Europa ar face bine sa se grabeasca cu integrarea. Politicienii lui Adrian Nastase i-au
descoperit toate secretele. Viorel Hrebenciuc abia asteapta sa puna mana pe un credit avantajos, sa
tipareasca in conditii de lux albumul Eterna si fascinanta Europa. Mischie, Culita, Seche, Micky, Vaca,
Oprisan, Priboi, Platica, Hildegard, noua, si toti europeni. Cu Adrian zece, care-i si intrece!

-In toiul unui discurs recent, Adrian Nastase a spus ca sunt unii prin serviciile secrete care joaca la
doua capete. Chiar daca nu o data rataceste prin discursuri ca scufita Rosie prin padure, de data asta
omul parea ca stie despre ce vorbeste. A revenit presei onoarea sa speculeze daca cele doua capete
sunt Ion Iliescu si Adrian Nastase sau substitutii lor, Ion Stan, presedintele comisiei
parlamentare pentru controlul SRI, si Radu Timofte, directorul SRI. Intr-o inlantuire logica, al
carei mecanism de-abia daca-l banuim, seful comisiei SRI a dat un comunicat in care-l face de trei
parale pe Radu Timofte, care ar fi transformat SRI-ul intr-un paradis al fostilor securisti. Aluziile lui
Adrian Nastase pareau acum transparente. Premierul ar fi fost preocupat de sechelele Razboiului
Rece si de lupta dintre lupii naparliti ai Securitatii si mieii blanzi, postcomunisti. Altii, mai sceptici,
spuneau ca premierul se referea, de fapt, la lupta dintre propriii sai securisti si cei ai lui Ion Iliescu.

Adrian Nastase are momente cand e bantuit de idei putine si fixe, ca figurinele unui ceas medieval.
Printre ele, alaturi de vanatoare, cuvantari, sete de aplauze, scrisul si publicarea cartilor pe bani
publici, colectii de arta si case, racolari de primari si parlamentari, la loc de cinste se afla amorul
pentru fostii securisti. Presedintele PSD-ului are o gandire pragmatica si, in loc sa cutreiere ruinele
comunismului, prefera sa priveasca in viitorul de aur al fondurilor europene si al campaniei
prezidentiale. Problema securistilor este a trecutului, iar cei care vor sa se ocupe de ea sa-si scrie
memoriile. Avea si de ce gandi asa. Pragmatismul l-a facut ce e. Nu poezia l-a scos din bezna
Tartasestiului natal si l-a adus in miezul unui ev aprins. Nu filosofand bovaric a ajuns el mandru
carmaci cu o biografie misterioasa, dar plina de succese. Nu studiile si cercetarile juridice i-au pus in
brate colectia de pictori si case. Dragostea de Securitate l-a ajutat sa treaca de raspantiile vietii.
Ristea Priboi i-a fost ca o sotie grijulie, care l-a insotit pe campul muncii politice ani de zile, l-a sfatuit,
l-a ingrijit si l-a ridicat unde e cu experienta lui de viata. Caci si Ristea Priboi este, se pare, un
pragmatic. Cum sa nu fii pragmatic cand dulapul guvernarii geme de cadavre si e tot mai greu de
inchis? Cum sa nu fi pragmatic, cand banii de cosnita sunt pe mainile fostilor securisti si ai nevoie de
amprenta lor pentru a patrunde in conturile de banci?

Astfel ca, atunci cand un personaj ca Adrian Nastase, moale la istorie, dar tare-n memoria scurta, le
transmite lingatorilor de dosare de la CNSAS, cum a facut-o recent, ca-n ei e speranta de sanatate a
vietii publice, ca nu trebuie sa cedeze presiunilor, implorand opinia publica si scena politica sa-i
sustina sa publice lista cu fostii securisti care au facut politie politica inseamna ca undeva in
microcosmosul lui s-a petrecut ceva. Fie mesajul de acum cateva zile nu era scris de mana lui, fie
Adrian Nastase a simtit nevoia sa se faca frate cu Patapievici si Plesu pana trece puntea Aliantei Nord-
Atlantice. Istoria CNSAS e scurta. Nu ar umple mai mult de o pagina de caiet studentesc. Membrii
Colegiului s-au zbatut jumatate din existenta sa aiba un acoperis deasupra capului. Apoi, cand au
gasit sediul, s-au jelit ca SRI-ul nu le da dosarele Securitati. Primiti la pachet, odata cu odioasa
mostenire de privatizari si reforme a fostei guvernari, vanatorii de capete seci de securisti au fost pusi
la index, criticati, ignorati, ironizati de Nastase si priboii lui.

Cand trei dintre membrii Colegiului au adunat date de prin dosare si au spus ca le vor da publicitatii,
primul care le-a sarit la gat, dupa Adrian Nastase, a fost insusi seful Colegiului, care a facut o greva de
zel. Avea sustinatori puternici, pe seful comisiei parlamentare care i-a infierat pe cei trei insurgenti
promitandu-le ca-i va baga la cremenal pentru tradare, pe directorul SRI care nu vrea sa se scoale de
pe dosarele pe care le pazeste cu fidelitate de closca. Chiar si Ion Iliescu, amintindu-si de biografia lui
sanatoasa la sanul Securitatii, a sarit in ajutorul fostilor securisti, sa-i scape din mainile albe si moi ale
filosofilor si poetilor.

Mesajul lui Adrian Nastase, ca i-ar vrea bagati la teasc pe fostii securisti, a cazut ca traznetul pe un
camp de lupta unde se paruiesc directorul SRI si membrii comisiei conduse de Ion Stan. Dupa ce mai
an ii ameninta cu inchisoarea pe cei care voiau sa publice liste cu securisti, azi ameninta ca merge la
Strasbourg, sa se planga de Timofte. Minunea a tinut trei zile. Premierul a revenit. De fapt, spunea el,
ar trebui facuti de rusine doar cei care au facut politie politica. Mai precis, contopistii care alcatuiau
dosare si umblau ca lasii cu microfoane sa asculte ce-si spuneau defetistii in patul conjugal. Nu si cei
care faceau munca de teren, luptand cu dusmanii poporului culesi cu duba noaptea, pe fulgeratura.
Din punctul de vedere al presedintelui PSD, cei care au sange inchegat pe varful bocancilor ori au
facut luxatii de cate palme au dat imperialismului putred ingropat in zarca ar trebui sa nu se teama.
Au slujit intereselor poporului. Au fost patrioti. Munca lor, ca orice munca in care pui suflet, cerea
sacrificii. Sacrificii umane.

Precizarile vanatorului Adrian Nastase au facut lumina. Securistii buni, patrioti, apartin patrimoniului
national. Trebuie inclusi, alaturi de zimbrii si cocosii de munte, pe lista animalelor protejate. Cel care
a jucat, in cele din urma, la doua capete a fost insusi Adrian Nastase. Solutia a fost simpla. In loc sa
taie capetele, el a preferat sa le innoade unul de altul. Spre binele lor si-a patriei cinstire!

- Acum cateva zile, pe cand se privea in oglinda unor televiziuni si radiouri locale resitene, premierul
spunea ca, pentru el, problema impozitului unic se poate transa simplu: oamenii ar putea sa-si
stabileasca singuri impozitul care sa le fie aplicat. Cu aceasta ironie din varful buzelor, arogantul care
canta in statia de metrou Victoriei arunca sub pres controversa pe care o are, de mai multa vreme, cu
Ion Iliescu. In vreme ce presedintele isi bate gura de la New York la Alma Ata, contrandu-i pe bogatii
lumii cu fraze din Capitalul si Statul si revolutia, Adrian Nastase parcurge trasee mai scurte catre
sufletul electoratului, strabatand in tromba orizontul mioritic. Pe-alocuri, acolo pe unde mai pluteste
inca fumul revolutiei permanente, premierul vorbeste despre problemele de zi cu zi ale oamenilor,
asa cum le vede el de dupa termopanele vilei lui din Cornu. Totusi, oglinda presei locale ii spune ca
inca nu e cel mai frumos din tara. Il intrece de departe Ion Iliescu. Cei doi au de impartit inca multe
mandate si functii in partid. Au in spate doua haite care se pregatesc de hibernare si nu se stie daca
patura listei electorale ii va acoperi pe toti, sa-i faca imuni la gerul tranzitiei spre alta echipa
guvernamentala.

De la o vreme, cei doi sefi de clan nu se mai cearta pe baronii locali si pe coruptia generalizata. Ion
Iliescu a obosit a-si bate gura de pomana, iar baronii isi intorc fata dupa Adrian Nastase, e de-al lor,
lasandu-l pe Iliescu sa-si implineasca vocatia de activist cu discursuri populiste antimondializare. De la
o vreme, cearta balaurului cu doua capete s-a mutat in zona sensibila a banilor de cosnita. Pe unde
trece, indiferent de limuzine, sponsori dubiosi, Rolex-uri si de costumele sub care-si ascunde originea
sanatoasa, Ion Iliescu da impresia unui om saracut. Vorbeste si gandeste ca un om care traieste din
salariul minim pe economie. Nu o data s-a comparat cu somerii occidentali sau cu muncitorii
necalificati. Discursul lui, cu mici variatii, evoca jungla prin care trebuie sa-si faca loc clasa muncitoare
catre paradisul capitalismului multilateral dezvoltat. In vreme ce, dupa vorba, dupa port, Adrian
Nastase se bate pentru o economie de partid functionala, Ion Iliescu este fata saraca, pietrificata a
proletariatului ultragiat de abuzurile si excesele oficialilor.

Transformat in Avocat al Poporului, Ion Iliescu lasa peste tot urmele saraciei lui. Polarizarea lumii
intre cei foarte saraci si cei foarte bogati, impilarea omului de catre fiara imperialist-capitalista,
exodul creierelor si disparitia specificului national al economiei pe butuci par sa-l sperie de moarte.
Omul e credibil. Pare sa nu-si fi pastrat nimic pentru el, nu mai mult decat o functie buna in partid,
dupa ce va trebui sa-si ia colectia de Scanteia si de Cutezatorii din birourile de la Cotroceni. In rest,
este imaginea vie a unui Iov proletarizat, de la sapca la discursurile despre saracie si atat de sarace in
sintaxa si lexic. In controversa cu guvernul, Ion Iliescu se face frate cu electoratul care l-a impins de
atatea ori pe creasta valului. El spune ca ar fi necesar un impozit gradual, care sa-i jupoaie pe bogati
si sa-i imbogateasca in maruntis pe saraci. Calculul e simplu.

Cei care pana acum plateau un impozit de 18% ar plati 23%. Cei care plateau 40 si mai bine la suta ar
plati la fel. Rezultatul? Creste decalajul intre saraci si bogati. O constatare utila, chiar si pentru
controversele plicticoase si sterile intre patronatele trucate ale statului si sindicatele conduse de
aceiasi eterni yesmeni. Ideea nu e noua si face cariera intre vesnicii mitingisti antimondializare. Insa
cum ar putea sa le placa lozincile lui Iliescu eternilor candidati la functii administrative care-si trag
salarii occidentale din bugetul nostru postcomunist? Cum ar putea fi pe plac bugetarilor care si-au
planificat pe termen lung primele si diurnele? Cine va mai finanta capriciile si micile nebunii ale
liderilor locali, cum sa mai platesti devotamentul si linguselile, daca nu cu bani si privilegii decent
impozitate? Daca optiunea presedintelui Iliescu ar fi acceptata, atunci nu ar mai reiesi clar din
fluturasul de salariu care sunt ai nostri si care sunt ai lor. Nu practica europeana trebuie invocata aici,
chiar daca exista vestigii ale bacsisului politic si prin alte tari, ci practica de zi cu zi din Valahia
turcizata, unde sinecura se cumpara cu bani buni si se amortiza peste noapte.

Rezultatul? Cei doi au acaparat discursul social. Nu sindicatele, nu organizatiile nonguvernamentale si

nici macar societatea civila, care tace tot mai mult, aiurita de filmul horror in care a fost distribuita.
Intr-o tara care-si scutura firfiricii din buzunare pentru cumpararea graului cel de toate zilele, tema
saraciei e mai captivanta ca orice discurs despre integrare, despre politia politica sau despre procesul
comunismului. Motivele saraciei par mai putin importante. Doar toata lumea lupta din greu cu
coruptia! Sutele de mii de birocrati din ciupercaria de agentii, de secretariate de stat sau de
departamente ministeriale se fac si ei ca invart hartiile. Cine ar mai putea vorbi credibil despre
saracie decat cei care sunt principalii vinovati de gaurile negre din bugetul familiei? Dupa ce au
sufocat sub discursuri problema coruptiei, cei doi siamezi cu un singur creier par sa-si propuna sa
ingroape si saracia sub discursuri si declaratii vitriolante. Astfel, saracia ar putea muri de plictiseala.
Nu ar fi primul caz in care ipocrizia ar salva România.

In vreme ce premierul si presedintele isi incrucisau sabiutele de plastic pentru ideea fixa a impozitului
unic, la Craiova, in strada, mafia locala (cea interlopa, nu cea politica, desi, cine le mai deosebeste?...)
scotea sabiile ninja si se pregatea de taiat capete. In vreme ce premierul isi impungea cu limba sa de
lemn adversarii politici pe motive de program si frica de alegeri, salariatii de la ARO se pregateau de
greva a foamei, iar autointitulatul rege al tiganilor isi casatorea fiica din clasa a sasea cu unul dintre
colegii ei, intr-o ceremonie popularizata cu simpatie de mass-media, care a transmis serbarea de la
primul voal, la ultimul cearceaf. In vreme ce pe sticla televizoarelor trece spuma aniversarilor
sarbatorite cu sampanie si focuri de artificii, pe strazi trece drojdia tot mai groasa a unei populatii
saracite si dezamagite.

Are dreptate Ion Iliescu, a crescut decalajul dintre saraci si bogati si, mai ales, intre saraci si saraci.
Are dreptate, dar nu stie ce spune. El vede realitatea cu coltul rosu al ochiului. Rosu de pe vremea
cand isi strica ochi citind manifestul Partidului Comunist. In Valea Jiului presedintele a fost intampinat
de niste aratari care-i spuneau ceva. Dupa o vreme si traduceri succesive, a inteles. Spuneau ca le e
foame. Si presedintele Iliescu, care stie din trei surse (Marx, Lenin, Stalin) ca gandirea trece prin
stomac si nu strica sa profiti de asta, le-a oferit discursuri pe saturate.

Revolutia permanenta a lui Ion Iliescu a umplut campii politici de rapita doctrinara. In mainile lui si
pleava politica prinde radacini, da rod. Progeniturile sunt la fel de vorbarete si pline de texte, ceea ce
demonstreaza ca mai sunt unii pe care vorbirea nu-i deosebeste de maimute. Premierul Adrian
Nastase care, se spune, ca orice racan, umbla cu bastonul de presedinte in ranita, promite Romaniei
o Constitutie robusta, pe care Europa n-o va uita cand va discuta despre integrare. Da zilnic in
coruptie, simuland scene de lupta ca-n filmele lui Sergiu Nicolaescu. Si, pe masura ce oamenii sunt
tot mai saraci, tocmeste armate de functionari sa puna pe hartie planuri de lupta cu saracia. Face si
desface coduri, legi si hotarari. Se invarte prin tara intr-un etern turneu electoral, doar-doar vor uita
oamenii ca a jucat si in Armaghedon 2, nu numai in Cu mainile curate. Si-ar injecta doctrina social-
democrata si cu silicon, sa fie mai atragatoare. La randul sau, ministrul Sanatatii a deschis anul
universitar in fata unor sali de studenti mai degraba stanjeniti decat piosi. Ministrul, proaspat acuzat
de furt intelectual, a vorbit despre moralitate si profesionalism, in chicotelile indecente ale
studentilor din ultimul rand. Serban Mihailescu, afonul balzacian de la Palatul Victoria care stie doar
sa cante la goarna ode lui Adrian Nastase, patroneaza Festivalul Enescu, iar Octav Cozmanca, acest
rictus pe fata intinsa a premierului, ctitoreste biserici. Fosta ministra a Invatamantului ducea
calculatoare de ultima generatie in sate neelectrificate, iar ministrul locuintei construieste de zor
case pentru demnitari. Banii destinati agriculturii se duc pe reteaua de apa a comunei Cornu, iar cei
pentru laptele si cornul scolarilor se scurg in buzunarul fabricilor de partid si de stat. Iata cateva date
care ar duce la dementa o divizie de antropologi.

Este tot mai clar ca zgomotul de frana si de caroserie turtita al civilizatiilor care se ciocnesc in strada
nu mai inseamna nimic pentru cei care cauta fractura civilizatiilor pe aiurea. In vreme ce
parlamentarii isi dau in cap cu cioburi de discursuri, vorbind cu majuscule despre statul unitar si
indivizibil, Romania de dincolo de termopane a devenit o tara a cantoanelor in care limba, obiceiurile,
legile, sistemul de organizare difera de la un cartier, de la un oras la altul, de la un catun la altul. S-ar
zice ca mai toti isi doresc sa fie altundeva decat in tara lui Nastase si a lui Micki Spaga.

Acum cativa ani, cand s-a pus problema identificarii zonelor defavorizate, autoritatile locale s-au
batut ca niste lei devalorizati ca localitatile lor sa fie trecute pe lista celor mai mizerabile zone din
tara. Sa fie scutite de impozite. Sa primeasca investitii si sa nu fie intrebate ce au facut cu ele. Sa-si
faca micul lor regat cu bani publici. Sa-l conduca, ei si sotiile lor, pana la adanci batraneti, departe de
lumea dezlantuita a Capitalei. Dar nici ei nu mai aud mare lucru din satrapiile lor imbracate in
termopane si purificate de instalatii de aer conditionat luate din banii de ajutor social. Uneori o piatra
le spulbera ferestrele si atunci trag cu ochiul in strada, sa vada ce e. Un protest, asta e. Oamenii se
vad in strada ca niste insecte care robotesc gregar, fara sens. Cand protesteaza, inchid cu camioane
mari drumurile de acces, fac greva foamei, se blocheaza in subterane. Prefectul sau primarul isi fac
drum pe-acolo, incearca sa spuna ceva bilingv, oamenii par sa-l inteleaga, apoi mai blocheaza un
drum national. In Romania, civilizatiile nu se ciocnesc, ci se freaca una de alta. Deocamdata nu iese
decat fum.

La guvern, se poarta toti de parca ar vrea sa ciocneasca in plin o civilizatie. Asteapta sa auda
scrasnetul franelor. Sa plesneasca parbrizele. Ar fi un semn ca existam. Frecusul continuu pe care-l
face in moara istoriei pietrisul social din Romania nu-i tulbura. Nu-l mai aud sau cred ca e zgomotul
motoarelor incinse la rosu. Pentru amatorii de masinatiuni nationale, bubuitul tobelor de esapament
sparte este sunetul sferelor.

Acum cativa ani, un caricaturist celebru cu veleitati demiurgice a impachetat cladirea guvernului cu o
funda rosie. Voia sa spuna ca guvernul e un cadou pentru saracanii care bat strazile. Cutia cu cadouri
a sunat, insa, mereu a gol. Ouale aruncate de sindicalisti zilele trecute in zidurile guvernului au
rasunat ca niste clopote. Dupa ziduri - nimic. Protestul a sunat si el a gol. Desi se face ca lucreaza,
guvernul e mereu absent. S-a mutat la partid. Cand lucreaza, guvernul o face pentru binele
camarazilor si tovarasilor de drum. In spatele cumsecadeniei si bunei-credinte invocate de Adrian
Nastase si corul de hamesiti din spatele sau, descoperi golul. Vointa si inteligenta guvernului trec prin
pantecul lacom al partidului. Nu intamplator, una dintre maniile cele mai dragi colegilor lui Adrian
Nastase este cea a inaugurarilor. Toata ziua taie panglici cu fata la camere. Viata guvernului s-a
transformat intr-o succesiune de fatade proaspat tencuite si vopsite catre care oficialii isi fac drum cu
foarfeca. Panglica rosie care impachetase odinioara guvernul a proliferat. Dupa atatea reluari la
televizor, nu e de mirare ca institutiile au fost asociate, in mintea telespectatorilor cu fatadele.
Interioarele suna si ele a gol. Sa incapa fondurile europene si banii publici. In spatele fatadei bantuie
o armata de strigoi. Pe toate culoarele dai de cabinete cu cafetiera, secretare, calculatoare
performante din fondul de urgenta si experti.

Pentru Adrian Nastase incurajarea expertilor este o forma de occidentalism. Pavalache era expert la
guvern in parohia lui Serban Mihailescu. N-a dus-o rau pana cand experienta in politici valutare l-a
dat de gol. La fel Virgil Teodorescu, in aceeasi parohie a Guvernului, unde se dosesc rufele nespalate
ale protipendadei de partid. Cohortele de experti sunt pretioase ca aerul. Costa, dar aduc milioane de
dolari. Armatele de contopisti sunt insuficiente pentru a da consistenta unui guvern preocupat de
supravietuire si perpetuare. Sa te afisezi cu cat mai multi experti e semn de profesionalism. Sa-i
invoci - semn de emancipare. Greu de stiut ce ramane daca inlaturi experienta lor in economia de
piata neagra functionala. Expertii de care s-au umplut guvernul si partidul la toate nivelele cara
serviete goale. Prudenta explicabila. Actele se pot transforma in dovezi impotriva expertilor plecati la
vanat fonduri. Expertiza e, si ea, o forma fara fond, plina, insa, cu multe fonduri negre pentru partid.

Insa expertii sunt plamaditi dupa chipul sefilor. Ministrii insisi se dau experti. Ministrii Turismului,
Agathon si Mitrea, s-au dovedit experti in plantatul palmierilor si inaugurari. Afacerile au fost
profitabile. Palmierii s-au ofilit in glastra, a fost nevoie de altii, apa de la Aqualand s-a imputit,
proiectul Draculaland e in hemoragie mortala, zapada artificiala de la Busteni s-a lipit de opincutele
mocanilor din zona. Cu asemenea politici, Romania a devenit o tara de turisti, grabiti sa treaca
frontiera. Si ministra Integrarii Europene sta la locul ei. Pe sacul de bani europeni. Sacul e mare, incap
si altii, sotul, fiul, cumnata, nepotul. Li se alatura turmele de sechelarii si mischii degraba varsatori de
valuta in arterele obosite ale propriilor afaceri. Integrarea europeana ii umple de continut.

Nu altfel se intampla cu Parchetul National Anticoruptie, cainele de paza al coruptiei, care da din
coada si asteapta un semn de la stapan pentru a se napusti in turma opozitiei. Politia insasi, suna a
gol, desi a fost injectata cu tot felul de legi si regulamente si aproape sufocata de gargariselile pe
marginea prieteniei dintre cetatean si bulan. Sectia 5 de Politie din Bucuresti a fost aproape
desfiintata. Aproape toti au fost prinsi intepand conductele de benzina pusi sa le pazeasca. De cand
cu controalele averilor, vilele politistilor au mai crescut cu un etaj. Ministrul Sanatatii Mircea Beuran,
cleptoman si expert in furturi de antinevralgice, vrea sa-si puna expertii in fruntea spitalelor, ca sa
controleze mai bine circuitul banilor prin perfuzii. Acolo se fura, spune el. A pus controalele pe
spitale, iar expertii au descoperit cativa directori iuti de mana sau nepriceputi. Nici unul din partidul
de directori din care face parte Mircea Beuran. Chiar si initiativele "de suflet ale guvernului", multe
plagiate dupa programele altora, au inghitit panglica festiva si, supte de tenia lacomiei, sunt la fel de
vii ca mumia de la Morga.
Programul "laptele si cornul" s-a dovedit a fi fatada in spatele careia isi fac monetarul afaceristii de
partid. Programele pentru tineri s-au transformat in programe pentru membrii de partid care fac
ocolul pamantului in sute de zile pe bani publici. Locuintele pentru tineri s-au transformat in vile
pentru activul de partid. Campania pentru o noua Constitutie a dat de lucru tipografiilor de partid
care au tiparit buletinele de vot la preturi imbatabile. Stie el romanul de ce sta acasa, cu ochii sudati
de televizor. De ce ar iesi pe strada sau la munca unde-l pandesc inflatia si somajul? Adevarata viata
politica si sociala romaneasca e pe micul ecran. O parada pastelata de umbre bidimensionale care-si
umfla pieptul, sa para vii. In spatele lor, vidul tubului catodic. In fata lor, un votant pe care cu totii l-ar
vrea golit de amintiri, reactii si optiuni. Pentru ca mainile lor nu pot transforma totul in aur, oamenii
din gasca lui Nastase se multumesc sa transforme totul in gol. Chiar si formele de import sunt golite
de fonduri.

Pentru ca i-au votat Constitutia, care cum a putut, Adrian Nastase le-a facut un cadou romanilor: i-a
scapat de Hildegard Puwak, Mircea Beuran si Serban Mihailescu. S-ar zice ca i-a tinut pe cei trei ca
trufandale, special pentru a celebra victoria. Miron Mitrea a scuturat la randul sau cateva dintre
capusele din caile ferate, iar procurorul sef Amariei spune, in stilul sau de sibila agramata, ca are in
maneca vreo zece dosare penale pentru tot atatia demnitari. S-a apropiat funia de Hildegard. A fost
sacrificat si Serban Mihailescu, acest Micki Mouse al guvernului, care sustinea pe coloana sa scurta,
groasa si flexibila zidaria si tavanul guvernului, cu toti mortii din dulap. Si Mircea Beuran a murit cu
dreptatea in mana. Omul nu stie nici romaneste ca lumea, cum ar fi putut plagia din franceza?
Concedierea celor trei a fost hotarata, se pare, in noaptea grea de dupa referendum.

Inaltele fete pesediste au tinut-o in sedinte de duminica dimineata, mahmuri dupa o prima zi in care
sectiile de votare au somat. Doua idei fixe au bantuit conclavul de transee. Europa si alegerile de anul
viitor. Cei trei au fost sacrificati pe aceste doua altare. De ce ei? Pentru ca au o faima europeana.
Sunt la crème de la crème in materie de coruptie. Doi dintre ei, Beuran si Puwak, au calcat in picioare
porunca sa nu furi. Mircea Beuran si sotia a impins schimburile culturale cu Statele Unite si Franta
dincolo de limitele cunoscute, iar pe Hildegard Puwak au cautat-o vardistii de la Organizatia de Lupta
Antifrauda a Uniunii Europene. Micki a introdus cuvantul bacsis in vocabularul european. Pasa-mi-te,
operatia de extirpare a acestor vedete internationale ar putea astampara setea de sange a publicului
european. Presa le-a facut un serviciu transformandu-i in simboluri ale coruptiei. Niste hoti
singurateci, ciocane fara stapan, ratacitoare prin magazinul de portelan al tranzitiei de la Ion Iliescu la
Adrian Nastase. Satanizarea a fost folosita judicios de specialistii in reciclarea materialelor de presa ai
PSD-ului. Cei trei au fost prezentati de partid drept niste ingeri cazuti in mici pacate ale tineretii
democratice. Petele de pe aripile lor sunt lavabile, au si posibilitatea sa ne bantuie din nou, protejati
de un alt mandat parlamentar.

Cei trei martiri sleiti pe coperta de vinilin a raportului de tara nu au fost sacrificati degeaba. Calul
troian al Constitutiei a trecut de contestatii, scaldat in aplauze si beat de sampanie. Comisia
europeana ar trebui sa fie multumita. Lupta anticoruptie a dat iama si in personajele principale ale
comédiei. Raportul de tara ar trebui stropit cu apa de trandafiri.

Cei trei sunt, insa, doar aburul greu care se intinde deasupra mlastinii. Culpele lor sunt fie greu de
probat, fie simple gainarii. Ce mai conteaza un plagiat cand se fura cu camionul, cu cisterna, cu
vagonul? Ce conteaza o deturnare de fonduri europene cand in Romania nu se mai fura bani din
banca, ci sunt luate pe sus banci intregi? S-a vorbit indelung despre cei 150 de mii de euro drenati de
familia Puwak in afacerile familiei, dar nu se mai vorbeste despre Bancorex, despre Banca Agricola
sau despre Columna Bank. Fondul Leonardo da Vinci e doar o fisura in pungulita cu doi bani europeni
primita ca ajutor de Romania. Conducta prin care vin banii e intepata in alte parti si pe acolo se fac
transfuziile de capital direct in venele de celuloza ale miliardarilor de carton. De pilda din bugetul de
stat, din cel local sau din banii pentru sanatate, din banii Agentiei Sapard, din fondurile Phare, din
credite nerambursabile. Asa s-au nascut monstrii sacri ai combinatiilor locale. Banii dositi de clanul
Puwak sunt doar cireasa de pe tort. Sunt bani luati cu nesimtire, la lumina zilei pentru bataile de
frisca din familie.

De asemenea, familia de plagiatori a lui Beuran este doar o mostra a unei culturi nationale de data
recenta care il transforma pe seful Academiei, Eugen Simion, din critic modest in nemuritor si-l pune
sa coordoneze manuale scolare copiate cuvant cu cuvant dupa altele, nefinantate de la buget. In
aceasta cultura, plagiatul s-a dezvoltat in mod natural, dand vigoare de buruiana productiei de carte.
Licentele studentilor se transforma in carti ale profesorilor. Doctoratele sunt copii la indigo ale
cartilor de referinta. Pentru ca, nu-i asa, cartile din carti se scriu. Insesi programele politice,
proiectele de lege sau atitudinile de lider sunt copiate fara rusine. O serie intreaga de zombie isi trag
la copiator comportamentul si discursurile pentru a fi pozati, mai apoi, pe prima pagina a ziarelor sau
in revistele cu VIP-uri. Cei trei sunt, asadar, niste marginali in vastul domeniu al furtului din banci sau
din carti.

Chiar si Serban Mihailescu, despre care s-a spus ca este un maestru al combinatiilor, pare un copil de
casa, timid si pus pe sotii fata de grozaveniile care se petrec sub acoperirea legii. Sacrificiul celor trei
este inutil, ca incinerarea marionetelor la sfarsitul carnavalului, cand incepe postul. Referendumul a
trecut, raportul de tara este, cu siguranta transcris pe curat. La ce bun acest exercitiu de decenta si
onoare? Poate pentru ca doi dintre cei sacrificati erau apropiatii presedintelui Iliescu? Poate pentru
ca Vasile Puscas, care negociaza cu Uniunea Europeana, e mai bine privit la Bruxelles pentru ca nu
face probleme si e gata sa inghita orice ca sa-si conserve diurna? Pentru ca Ionel Blanculescu, care
vorbeste doar in interjectii si strigate de lupta, poate baga spaima in doctori si mulge mai bine banii
de la sanatate fara sa le mai poata tine socoteala nici macar Curtea de Conturi? Cine poate sti? Cum,
de asemeni, nimeni nu poate sti care va fi rolul lui Micki in valul de anonimat care i-a ajuns la gura. Va
vegeta in cimitirul elefantilor din partid ca statuia lui Lenin sau se va ocupa cu Cozmanca de alegeri?
Unul cu organizarea fraudei la urna, altul cu colectarea contributiilor financiare... Asa PSD-ul poate
umbla la conturi fara sa lase urme. Cu manusi. Si cu manuta lui.

Cand a fost acuzat de afaceri mafiote si de coruptie, Adrian Nastase a avut o iesire de neuitat. S-a
repezit la gatul ziaristilor sa-i convinga cu vorba si cu fapta ca este un om delicat si pur, un sfant al
posttranzitiei. Cum as mai putea vorbi eu despre anticoruptie, daca la randul meu sunt considerat
corupt? Cum ma mai pot arata in lume, spunea premierul cu un puseu vizionar? Nu este patriotic sa-l
acuzi pe premier de coruptie. De atunci, multe i-au auzit urechile. Si nu de la ziaristi, ci de la
demnitari, ambasadori sau investitori straini. Ei au alte definitii ale coruptiei. In vreme ce ei il critica
pentru deturnarea banilor straini, Adrian Nastase cere implicarea guvernului in gestionarea
ajutoarelor, in vreme ce ei arata cu degetul coruptia la nivel inalt, contrasemneaza scutirea de taxe,
impozite si datorii pentru clientii partidului. Pentru Adrian Nastase publicarea unei carti cu bani de la
secretariatul general al guvernului se numeste imprumut, in vreme ce dictionarul o denumeste
deturnare de fonduri. La fel folosirea fondurilor publice pentru a finanta excursia delegatiei PSD in
Brazilia, la Congresul Internationalei Socialiste.
Adrian Nastase s-a spalat de coruptie intr-un ocean de vorbe. Videoconferintele cu prefectii sunt
cuvantari fluviu despre starea politica a tarii si a lumii. Apare si la televizor unde are, de asemenea,
ceva important de spus, un adversar de sufocat sub mareea sintactica. Are pe o hartie nu numai
raspunsurile, ci si intrebarile. Un ocean de vorbe din care premierul sare din cand in cand la tarm cu
morfologia in gura. Romaneasca lui din lemn de trandafir nu-i este suficienta. Nici microfoanele
unidirectionale de la guvern. Cand simte nevoia sa convinga, umbla la pusculita secreta a guvernului
si aranjeaza cu protocolul ambasadelor sa-i deschida usile prin Europa. Acolo, pe covorul rosu, face
exercitii de respiratie democratica cu presa si diplomatii care-l intreaba verde in fata cum sta cu
coruptia. Ii place sa imbrace cu o sintaxa sumara engleza lui saraca, il tenteaza si franceza careia ii da
un aer usor functionaresc.

Dupa criza din timpul afacerii Armaghedon, a invatat sa se controleze. Structura si mai ales stilistica
discursului sunt mult imbunatatite. Lupta impotriva coruptiei apare pe prim-plan. Evoca reforma
institutiilor, eradicarea birocratiei. Daca i se cere sa fie exact in raspunsuri, incepe sa aproximeze.
Spune comision (in loc de mita), concediat (in loc de suspendat din functie) si ajutoare de la guvern
(in loc de deturnare de fonduri). Cand e citat, pretinde ca traducerea nu respecta spiritul limbii
romane. A invatat de la Ion Iliescu sa puna defectiunile si gafele pe seama traducatorului.

E imaginea vie a omului care nu tace si face. Nu stim ce face, ca nu despre asta vorbeste. Daca ar fi sa
ne luam dupa presa, e de presupus ca fac altii suficient de mult pentru el ca sa-i lase timp sa
vorbeasca. Cand isi cheama adversarii sa-i numere ouale, e sigur ca nu e vorba despre cele de aur.
Acestea sunt ascunse bine, sub oceanul de discursuri. Adrian Nastase stie ca pentru a face o
aritmetica a coruptiei, ii trebuie corupti. De cand a inteles ca e mai bine sa numere el, decat sa-l
numere altii, premierul sta toata ziua cu anticoruptia in gura. E drept ca in tara vede mai bine
coruptia din ochii celuilalt decat anticoruptia din propriii ochi. Ionel Blanculescu si robotii sai de la
Autoritatea pentru Control scurma adanc in gunoiul tranzitiei, pentru a cerceta greaua mostenire
primita de la fosta guvernare. Potera lui Nastase ii alearga si azi pe fostii guvernanti de la care spera
sa scoata bani sa plateasca datoriile lui Iacubov, Gheorghe Savu sau Culita Tarata.

Insa, de la o vreme, Adrian Nastase se incurca in vorbe. Sau are doua fete. Si un discurs dublu. Unul
agresiv si arogant, pentru uz intern, altul pentru uz extern, de politician responsabil, cand iritat, cand
glumet, dar mereu imbracat in zale de Sfantu Gheorghe in lupta cu balaurul coruptiei. Intrebat la BBC
cum lupta cu coruptia cel numit "Nastase-sase case", dupa ce a batut campii cu gratie si fara sa
roseasca, vorbind despre inapoierea proprietatilor ("95% din populatie si-a primit inapoi terenurile,
casele, proprietatile"!!) si despre privatizare ("93% din industrie a fost privatizata"!!), copilul minune
al lui Ion Iliescu a adaugat ca "Nastase-sase case a fost o gluma care se referea la faptul ca in 53 de
ani de viata m-am mutat dintr-un apartament intr-altul, lucrurile au fost lamurite". Lamurite si nu
prea. Conform propriei declaratii de avere are numai cinci case, una pe numele sau, celelalte patru
pe cel al sotiei!!!

In vreme ce in tara deplange si ia in brate colegii nevoiti sa-si dea demisiile pentru a clarifica
furtisagurile descoperite de presa, acelasi Adrian Nastase scrie cu manuta lui in The Washington Post:
"chiar saptamana trecuta am concediat trei membri de frunte ai Guvernului, suspectati de
coruptie"!!! Si asta dupa ce afirmase cu gurita lui: "Vreau sa insist asupra modalitatii de schimbare a
celor trei ministri, pentru simplul motiv ca s-a incercat in mod voit sau poate din necunoastere sa se
rastalmaceasca o serie de declaratii si s-a incercat sa se imprime deciziilor noastre alte conotatii. (...)
Nu a fost vorba de demiteri, cu atat mai putin de combinatii la o masa de noapte"!!!
Limba romana cat o fi ea de dulce nu poate substitui faptele. Un politician cu doua discursuri, unul
pentru uz intern si cu totul altul pentru export, risca sa fie luat drept mincinos. Nu poti pacali tot
timpul pe toata lumea!

Corneliu e poet. Asa crede el. Are multe carti groase, poeme, aforisme, discursuri. Multe publicate pe
banii partidului. Se pozeaza mereu cu biblioteca in spate. Traieste din bube, mucigaiuri si noroi de pe
cand era umbra cocosata a lui Eugen Barbu la Saptamana si ducea campanii
furibunde impotriva dusmanilor de casa, de clasa, de rasa. Scrisul i-a adus
bucurii multe si multe procese, l-a facut om si vedeta. In toamna lui 2000, i
s-a cerut, conform legii, sa declare daca a fost sau nu omul Securitatii.
Corneliu a stat mut ca o lebada. Apoi i s-a spus de la SRI ca nu are dosar de
Securitate. Era nu numai mut, ci si alb ca o lebada. Corneliu s-a inscris in
cursa electorala. A ajuns in finala mare. Certificatul de buna-purtare l-a
facut om onorabil, in ciuda zecilor de dosare penale care-l asteapta la coada
la Parchetul General. Tribunul n-a ajuns la tribunal decat in cazuri minore. Din inclestarile cu justitia a
iesit intarit, cu contul aparent jumulit si cu camasa mortii putin botita. Asta i-a sporit faima de fat-
frumos si norocos printre simpatizanti.

Intre timp, Corneliu a ajuns, paradoxal, cel mai zgomotos reprezentant al opozitiei. Uneori conduce
jocul politic pe poteci nebatute. E cultivat de presa pentru pitoresc si pentru ca reprezinta un sfert
din semenii nostri. Studii recente arata ca romanii au un oarece potential de ura de rasa si de clasa.
Daca trebuie sa aiba si un sef de cuib, de ce sa inventam unul? Corneliu e la indemana, gata oricand
de sacrificii. De altfel, acesta si-a smuls perfuziile de la maini si se invarte prin multime chemand
ploaia de pucioasa. Se imbraca in haine albe de felcer si-si mascheaza ochii cu ochelari heliotropi
bombati.

Desi a publicat atatea, Vadim Tudor are si opera de sertar. Sub haina poetului se ascunde un prozator
de categorie grea si urat mirositoare. Intr-o vreme, paginile revistei Romania Mare erau mai pline de
dosare de securitate decit rafturile CNSAS-ului. Aici s-au publicat declaratii, angajamente, dosare
informative, uneori cu antet, stampila si semnatura. Erau dosare despre adversari, dar si despre
prieteni. Adversarii erau mucul si sfarcul Securitatii, primii la turnatorii si filaje, prietenii - victime
inocente ale razboiului dintre politiile secrete. Revista lui a fost principala vidanja cu care Corneliu
aspira mizeriile din porii adversarilor politici. Deveneau, dupa placul sau poetic, fosti informatori,
agenti ai Mossad-ului, tortionari la Pitesti. Adeseori dosarele s-au dovedit (daca mai poate fi dovedit
ceva in Romania mereu surprinzatoare) contrafacute, pline de elucubratii si fictiuni. Multi s-au
intrebat daca nu sunt scrise cu mana sa chiar de tribun si stampilate apoi de subordonatii din partid
care, in decembrie 1989, au parasit sediul Securitatii cu ceva stampile. Altii, negoniti din structuri,
ramasi in SRI, par sa fi cotizat la partid cu fel de fel de resturi. Tribunul le-a mestecat si le-a lipit de
pagina. Indiferent de autor, dosarele publicate de Vadim Tudor au fost facute de specialistii aflati
mereu la indemana, inainte si dupa aparitia umbrei lui Ceausescu la Targoviste.

Insa din toata productia sa, cea mai rezistenta, sortita nemuririi, e opera scrisa pentru sertar. Pentru
sertarul Securitatii. Recent, lupta de clan si de clasa, tot mai ascutita, l-a ranit si pe eroul de vis urat al
democratiei romanesti. SRI a descoperit, din nebagare de seama, 19 volume pierdute din opera lui
Corneliu. Ditamai scrisoarea pierduta si gasita, la drum mare si de seara, in calea economiei de piata
functionala! 19 volume scrise cu litera mica, cum se scriau operele pe atunci. Despre universul sau
liric, despre personaje indragite. Pline de informari despre scriitori, de dialoguri cu cititorii si cu criticii
lor cu epoleti. Cum de-au ratacit aceste dosare timp de 14 ani, ca Romania prin tranzitie, cum de-au
iesit la iveala taman cand PSD-ul relanseaza moda partidului unic, cu glazura de democratie
populara? Mistere postmoderne ale postcomunismului. Unul dintre titulestii parasiti de Adrian
Nastase pe cararile istoriei a cerut ancheta penala pentru partidul lui Corneliu. I-auzi, ia! Pentru idei si
actiuni extremiste!

Corneliu se simte tradat de Ion Iliescu si de fostii tovarasi de drum ca un poet de muza sa. I-a scos de
la inima. Vrea sa-i bage-n cremenal. Dosarele, zice el, desi pline de turnatorii patriotice, ar fi niste
facaturi. Un scenariu pentru a-l inlatura din cursa pentru Grand Prix-ul prezidential de la anul!
Corneliu nu se zbate pentru ca i-ar displacea sa fie confundat cu eroii sai de desen animat, turnatori,
informatori, securisti, ci pentru ca ar putea fi acuzat de fals si uz de fals in timpul campaniei
electorale din 2000. Ca si Al Capone, ar fi prins pentru o gainarie micuta, dar costisitoare.

Nu pentru ca ar fi facut politie politica, nu pentru ca a incitat la violenta de la tribuna Parlamentului,

in timpul mineriadei din 1999, nu pentru ca a vehiculat idei sovine si antisemite, nu pentru ca a facut
apologia violentei si a dictaturii, nu pentru ca a promis executii pe stadioane si o retea de canale
sapata de jurnalisti si de detractorii sai, ci pentru ca a semnat, unde si cand nu trebuia, niste
declaratii, cum semna si pe vremea cand lucra sub acoperire saptamanala. Si-apoi cine-si disputa la
zaruri camasa mortii? Cei care mai an spalau de pacate cadavrele politice ale Securitatii alunecate pe
scena politica, CNSAS-ul, o institutie care nu starneste apetitul nimanui, mereu in criza de spatiu, de
personal, de bani si de sprijin guvernamental! Pare cusuta cu ata alba. Dosare dintr-acelea are si
Corneliu. Daca n-are, face rost. Poate demonstra orice despre oricine, ii poate tavali prin smoala si
scrie cu ei mascari pe toti peretii. Se va razbuna. Le arata el Romania curata. Daca ajunge la alegeri.
Teafar. Va fi greu. Scurgeri multe, scursori si mai multe.

-201x-

Eurodeputatul socialist Adrian Severin a trimis o factură de 12.000 de euro pentru un serviciu pe care
nici măcar nu l-a făcut.

Nişte ziarişti din presa englezească ticăloşită au supus unui test de corupţie şaizeci de
europarlamentari. Trei au muşcat din momeala. Un austriac, un sloven şi, da, un român. Nu putem
lipsi unde-i vorba de mită, nu? Tărăşenia dată în vileag, cu frizurile ciufulite, austriacul şi slovenul au
demisionat din posturile de parlamentari. Naiba sa-i ia, după ce că sunt corupţi au şi simţul onoarei.
Al nostru, nimic. In ciuda furtunii, frizura i-a rămas impecabilă. A avut şi ezitări, că nu e ticălos de tot.
„Sunt scârbit, primul meu impuls ar fi să mă las”. Şi-a revenit. Nu s-a lăsat. Va lupta, n-a făcut nimic
ilegal. Nu este corupt! Este incomod! Şi, într-o lume invidioasă şi rea, „un român influent nu este
acceptat”. Românul influent, incomod şi cinstit e el. Dar, bată-l norocul de cinstit, am uitat să zic că
este vorba Adrian Severin. Asta era! De milenii toţi de ne vor răul. Pentru ca suntem buni, harnici,
ospitalieri şi, da, dăştepţi şi cinstiţi.

E drept, Severin a pus botul la parale, a trimis o factură de 12.000 de euro, pentru un serviciu pe care
nici măcar nu l-a făcut, deci e şi puţin escroc, în rest e cinstit şi deloc corupt! De două decenii apare
oriunde e rost de o funcţie de prestigiu, gras plătită. Prestigiul fără lovele nu face două parale.
Frumuşel, bun de gura, vorbeşe mai articulat ca Vanghelie, trece drept teoretician al social-
democraţiei şi are un tupeu de Adrian Năstase. Adică, fantastic!

Are şi o oarecare celebritate. Când a aflat că în România apa are de două ori mai mult hidrogen decît
oxigen a sărit din baie ud de grija pentru sănătatea poporului. E şi credincios. Un popă care l-a vizitat
şi-a agăţat anteriul într-un tufiş. Casa era nereprezentativă. A obţinut una de la stat, una pe măsura
egoului lui dilatat. Însă partea lui tare sunt alogenii care manipuleză suferinţele poporului, tătarul
Băsescu este un exemplu! I s-a atras atenţia că discriminarea etnică nu vine bine unui european ca el.
A zis că şi politicianul are dreptul să mai zică prostii. A recidivat. În raportul „Victoria neo-
cezarismului. Patria în pericol!”, tătarul Băsescu este descendentul sângerosului Ginghis Han. Patria
fiind în pericol, vigilentul Severin a descoperit că „tătarul” este susţinut de cripto-legionarii
Patapievici, Cărtărescu, Liiceanu, Pleşu şi alţii. N-a cerut trimiterea lor la canal, însă timpul nu-i
pierdut.

Prins cu mita-n gură, ca exportator de corupţie la Bruxelles, Severin s-a dus la partid. Când are parte
de un corupt, foarte rar, PSD pune de-o demonstraţie de solidaritate. Scandalul fiind european n-a
mai fost cazul. S-a autosuspendat din partid. Mai grav, a fost silit să se retragă şi din grupul
socialiştilor europeni. Dar nu va demisiona şi din Parlamentul European. N-a făcut nimic ilegal! Nu e
corupt!

Şi are dreptate. Nu e corupt. Face parte din partidul cinstitului şi săracului Ion Iliescu, unde nu există
picior de corupt. Pentru mâini nu bag mâna în foc. Iar Năstase, Mitrea, Vanghelie, Mazăre, Oprişan,
Geoană, Cătălin Voicu şi alţii, sunt anticorupţi pînă-n măduva oaseler. Pe scurt, PSD-ul e un fel de
Albă ca Zăpada. Se zice că prietenii îi spun lui Severin Albu ca Zăpada şi chiar Marele Alb.

Apoi, Adrian Severin nu se pretează la o mită de 12.000 de euro. Pentru suma asta un corupt din
România nu-ţi da nici măcar mîna. Are o avere în case, maşini, conturi, depozite bancare de circa un
milion de euro. Cum a facut-o? Din economii. A avut funcţii multe şi bănoase, e gras platit în jdemii
de comisii şi comitete, a economist banii de metrou, a slăbit, deci a mâncat mai puţin, şi poate ca în
timpul liber a lucrat ca căpşunar (sic). Se adună, nu?

Propun să ne solidarizăm cu Severinul nostru acuzat de corupţie. Pe nedrept. Să dăm mână cu mână
toţi cu inima română, să ne ducem la Bruxelles cu rogojini aprinse în cap şi să strigăm: jos labele de
pe Severin, jos labele de pe Albu ca Zăpada.

E criză de rogojini? Atunci, ne punem în cap puţină cenuşă din zăcămintele inepuizabile ale partidului
lui Ion Iliescu & Vanghelie!

Liberalul Crin, abuzînd de dreptul de a spune prostii, riscă să-şi pună întelectul între paranteze.

Recent, Andrei Pleşu a făcut portretul în apă tare al unei gâze politice, liberalul Crin Antonescu. Sub
titlul ca o lespede de mormânt, „Un politician second-hand”, ne oferă profilul insului inconsistent, cu
fundul şi cu capul în toate luntriile ce-i trec prin preajmă. „Un Rică Venturiano care se joacă de-a Vlad
Ţepeş”, incapabil să accepte că poate să bată şi câmpii. Generos cu fiinţele mici, Andrei Pleşu îi
acorda liberalului „şansa de a-şi veni în fire”, deşi nu excludea ceva enervări precipitate. Adevăr,
omul s-a enervat, la nivelul unei glumiţe, după care s-a pornit să-şi arate bărbăţia. Politică.

Uniunea Social-Liberală, alinţa politică contra naturi dintre PNL, partidul lui Iliescu&Vanghelie şi
partidul-televizor al unui informator al securităţii, nu are nici măcar o urmă vagă de program politic.
Are, zice, Crin Antonescu. Dar nu poate fi prezentat. Opinia publică este concentrată pe alte
nenorociri. Şi le-a enumerat, în ordine: „Japonia, divorţul familiei Columbeanu, războiul din Libia,
divorţul dintre Oana şi Pepe”. Clar, animalul politic Crin are naturelul simţitor, dar nu suferă de exces
de inteligenţă.

Apoi Crin a ieşit la iarbă verde. Nu la pascut, ci la bătut câmpii. El şi „tovarăşii” lui de drum, au idea
fixă că fără voturile diasporei, favoarabile lui Traian Băsescu, azi ţara trăia fericirea de a fi condusă de
prostănacul Mircea Geoană. Este motivul pentru care Crin a căzut pe gânduri. Două premiere în viaţa
lui. Gândeşte, prima; gîndeşte la o lege, a doua. Bun, să nu exagerm, e doar o ipoteză. Votul
românilor din străinătate ar trebui condiţionat de plata unui impozit în ţară. I s-a explicat că ideea
aduce a vot cenzitar, prin care bogaţii erau favorizaţi faţă de cei săraci. N-are nimic în comun cu
liberalismul şi i-ar face să se răsucească în mormânt pe înaintaşii lui, Brătienii. De ruşine. Dacă ar
merge mai des la şedinţele Parlamentului, măcar să citească ziarele, Crin ar fi aflat că românii care
muncesc în străinătate au trimis în ţară 30 de miliarde de euro, în ultimii şase ani. Ar fi mai bine
pentru ţară ca aceşti oameni să muncească acasă, pe salarii mici, să plătească impozite pe măsură,
sau, mai rău, să trăiasca din ajutor social sau de şomaj şi să nu plătească nici un impozit? Tinerii care
studiază în ţară ar avea drept de vot, iar cei care studiază în străinătate - nu, deşi nici unii, nici alţii nu
sunt plătitori de impozite? I s-a explicat lui Crin că lege este curat anticonstituţională. Incepînd cu
articolul fundamental care prevede egalitatea în drepturi între toţii cetăţenii ţării, indiferent, deci,
unde trăiesc şi muncesc.

Problema e alta. Românii plecaţi de-acasă, care trăiesc şi muncesc în democraţii consolidate, au
devenit mai sensibili la imnul lor, care începe cu „Deşteaptă-te, Române”! Şi mai angajaţi civic, mai
conştienţi de drepturile lor, dar şi de datoria de le exercita, inclusiv de spune „da” sau „nu” prin
intermediul votului. Şi s-au radicalizat şi politic. Nu vor să audă de o stângă care-şi are obârşia în
moravurile, năravurile şi oamenii comunismului. Face senzaţie şi acum pe internet povestea
românului din Extremul Orient care a bătut cale 1.500 de kilometri, convins că votul lui ar putea bara
calea spre putere a partidului lui Ion Iliescu & haita lui de criptocomunişti, securişti şi imbuibaţi ai
tranziţiei. Adică, exact aliaţii de azi ai lui Crin Antonescu. Acesta este şi motivul pentru care liberalul
Crin se opune votului electronic şi prin corespondenţă, care ar diminua absenteismul şi acasă şi în
străinătate.

Nu demult, un politician suprins în exerciţii democratice vecine cu discriminarea etnica, s-a apărat
invocînd dreptul politicianului de mai spune şi prostii. Fireşte, şi acesta este un drept al omului. Sfânt!
Numai că aşa cum cei care simulează multă vreme nebunia riscă să devină nebuni şi cei care spun
prostii prea des îşi asumă nişte riscuri. Liberalul Crin, abuzînd de dreptul de a spune prostii, riscă să-şi
pună întelectul între paranteze. Ar fi păcat. Altfel, pare inteligent!
Având în vederea subtilitatea analiştilor care fac politica la televiziuni, inteligenţa doctrinară,
subtilitatea retorica şi oratorică a politicienilor, cinstea şi lupta lor pentru binele ţării, dezamăgiţii
parcă ar avea dreptate, nu?

Mai acum vreo săptămână, un blogăr cucuiet susţinea că s-a pus la costum să sărbătorească Ziua
Eliberării de sub Dictatura Băsescu, cum anunţase, Dan „Felix” Voiculescu. Non-ştire ludică. De
atunci, pe dulcea Dâmboviţă a curs ceva apa şi ştirile grele au venit în valuri.

Adrian Severin a aflat că la Bruxelles nu-i ca la Bucureşti. S-a autosuspendat de unde s-a putut, bocit
de Vanghelie, dar în Europa a fost trimis în banca măgarilor, unde-i era locul şi acum face schimb de
experienţă cu vecinii. Despre certificate care probau cancerul tătarului de la Cotroceni şi despre cum
poţi face să dispară o valiza cu un milion de dolari. Apoi, arestat pentru mită, deci se poate, liderul
sindical Marius Petcu a declarat trist: „am făcut atâta bine în aştia 20 de ani, nu mă aşteptam la aşa
ceva”! Nici noi, mai ales ca ultimul bine şi-l făcuse chiar lui, 40.000 de euro - mită. In plus, Dan
Diaconescu-nici-nu-ştiţi-ce-pierdeţi a pierdut dreptul la Partidul Poporului, contestat de Asociţia
Românilor Sinceri. In fine, un mogul şi un înlocuitor de mogul de presă erau să-şi dea în cap la
Realitatea TV. Noroc că gărzile de corp erau pe acolo.

Da, „în România se întâmplă mereu lucruri interesante, pentru că nu se întâmplă niciodată ce
trebuie”, zice cu năduf Dorin Tudoran. Năduful saptămânii aparţine lui Victor Ponta: „Băsescu ne-a
vândut pe toţi americanilor”! Da, şi? A fugit Daciana de-acasă? Au dat ruşii mai mult?

Şi aşa am ajuns la valul săptămânii, Wikileaks. Mulţi au avut speranţe mari. Aşteptau un ţunami. Dar,
inospitaliera Marea Neagră e mai blândă. Iar Dunărea are valuri cât sa legene romanţa-vals, „Barca
pe valuri pluteşte uşor/Inima îmi saltă plină de dor”. In rest, disperare mare. De la americani ne
aşteptam la altceva! Îi credeam mai serioşi! Doar revista presei româneşti, numai lucruri ştiute,
numai bârfe, doar zvonuri! Având în vederea subtilitatea analiştilor care fac politica la televiziuni,
inteligenţa doctrinară, subtilitatea retorica şi oratorică a politicienilor, cinstea şi lupta lor pentru
binele ţării, dezamăgiţii parcă ar avea dreptate, nu? Fataliştii zic că, aci, la Porţile orientului, „où tout
est pris à la légère”, americanii s-au molipsit şi ei de uşurătatea şi de nepăsarea locului. De la agonie,
la extaz, şi retur, n-a fost decât un pas: „Wikileaks, ce mare cacealma! Lehamitea şi greaţa” şi „La aşa
ţară, aşa Wikileaks”.

In realitate, diplomaţii americani şi-a facut bine treaba, au cules toate informaţiile care le-au trecut
pe sub ochi, le-au intrat pe o ureche şi n-au ieşit pe cealaltă. De treierea informaţiilor primare, de
sistematizarea şi sintetizarea lor se ocupă alţii, iar concluziile lor n-au mai ajuns în labele lui Julian
Assange. In rest, daraveri de clopotinţă dâmboviţeană, pro si antimaricani, pro si anti ruşi, politicieni
care fac afaceri, afacerişti care fac politică, mogului de presă care fac de toate, multă corupţie, mulţi
proşti şi, da, mulţi şmecheri proşti. In funcţie de capatul puştii la care s-au aflat, puterea şi opoziţia s-
au ciocănit reciproc. Accidentul în care a murit un om, rău gestionat de americani şi de români, a
oferit opoziţiei gloanţe contra lui Băsescu: a făcut concesii, a fost umilit, a sărutat papucul Unchiul
Sam.

Însă între umbrela americană şi cizma rusească ce-i de preferat? Macar sub umbrela americană,
cinstitul Năstse se poate da victimă politică, prostnacul Mircea Geoana se crede „number one”, dar
numai sub papucul Mihaielei, iar prostuţul Ponta, pe care nu-l asculta nimeni, se poate juca de-a
Micky Mao.
Wikileaks n-a fost ce s-a crezut, dar a stârnit valuri interesante, inclusiv despre oamenii cu care
defilăm. Însă la noi, ce e val, ca valul trece! Ar trebui, poate, să înlocuim îndemnul „Deşteapta-te,
Române”. O combinaţie între „Noi suntem români” şi „Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa
rămânem!” ni s-ar potrivi mai bine!

Respingerea înregistrării Partidului Poporului al mogulului de buzunar Dan Diaconescu-nici-nu-ştiţi-

ce-pierdeţi a trecut neobservată, acoperită fiind de meandrele matrimoniale ale cuplurilor Oana-
Pepe şi Irinel-Monica. Una din buturugile care a răsturnat carul mogulului mic este „Asociaţia
Românilor Sinceri”. Cu asta am asistat la o premieră, „sinceritatea” a poposit în politică. Incă modestă
ca număr de membri, „Asociaţia Românilor Sinceri”, vecină cu „Asociaţia Cer Senin”, nu-i exclude ca
nesinceri pe cei care nu fac parte din ea. Românii sunt oameni sinceri. S-au născut sinceri, cum s-au
născut creştini.

Sinceritatea a fost o constantă a existenţei noastre din ultimile şase decenii. L-am iubit sincer pe
Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus. Nesincerii au intrat în puşcărie. Apoi Gheorghiu Dej, mai
sincer, a zis ca mai bine să fim independenţi. L-am iubit şi pe el. Sincer. A urmat un sfert de secol de
sinceritate totală cu Nicolae Ceauşescu. Și pe el l-am iubit, la fel de sincer. Până când Ion Iliescu ne-a
deschis ochii şi l-a impuşcat pe Ceauşescu. Pentru nesincertate. A întinat socialismul ştiinţific şi mai
fost şi puţin dictator. Iliescu jucase ţurca cu dictatorul şi l-a şi elogiat. Asta se numeşte sinceritatea cu
două feţe. Sincer fiind l-am iubit şi pe el, şi l-am şi ales de trei ori.

Cu Ion Iliescu în frunte am avut victorii multe. Epocii de aur i-a urmat epoca sincerităţii. Cu politicienii
sinceri, cu capitalişti sinceri, cu lideri sindicali sinceri, cu analişti sinceri, cu alegători sinceri. Și cu
televiziuni sincere, capabile să pună de un leşin în direct şi la o ora de vârf şi să manipuleze poporul
cu televizorul în cel mai sincer mod cu putinţă. Sinceritatea politicienilor a mers atât de departe încât,
după nişte alegeri pierdute, urmaşul prostănacului Mircea Geoană, prostuţul Victor Ponta, a
exclamat, „ai lor au furat mai bine ca ai noştri”. Asta nu inseamnă că politicienii sunt nişte hoţi, sunt
sinceri. Nici capitaliştii noştri de cumetrie nu sunt hoţi. Cu condiţia să nu-i întrebi cum au făcut primul
milion. Pe următoarele le-au făcut prin afaceri cu statul, adică prin jefuirea statului, dar nu pentru că
ar fi hoţi, ci pentru că statul e prost, iar justiţia, alt templu al sincerităţii, e legată la ochi.

Acum avem şi O istorie sinceră a poporului. Era şi timpul. Asta nu înseamnă că celelalte istorii erau
nesincere, erau doar minţite, mai ales cele scrise de comunişti. Ca un făcut, autorul istoriei sincere a
dat un pic cu sinceritatea pe la securitate. A nimerit la Academia Română, semn ca sinceritatea
rentează. Însă Academia are atâţia informatori că trebuie să i se spună Academia turnătorilor. Recent
a mai fost dezvăluit încă academician de marcă, scriitor, pentru realţii „sincere” cu securitataea şi
nefireşti cu generalul Pleşiţă. În apărarea lui a sărit academicianul Eugen Simion: „Breban a fost
împotriva lui Ceauşescu”. Cum? Scriindu-i dedicaţii sincere. De impotrivire, fireşte: “Tovarăşului
Nicolae Ceauşescu, simbol şi garanţie a unei Românii comuniste, demne şi libere în Europa, rolului
Său istoric şi sfînt, adîncul omagiu al autorului, care-i mulţumeşte fierbinte pentru apariţia acestei
cărţi…” Și ca împotrivirea să fie totală, i-a scris una şi soţiei: “Tovarăşei Elena Ceauşescu, neobositei
Sale activităţi în slujba ştiinţei şi umanizării relaţiilor noastre socialiste, protectoare a Artelor,
profundul omagiu al autorului…”
După ce „simbolul şi garanţia României comuniste” a fost ucis, scriitorul care cerea relaţii sincere cu
securitatea şi le-a şi avut, susţine că dedicaţia dată lui Nicolae Ceauşescu a fost puţin ”excesivă”, iar
cea dată soţiei a fost scrise în bătaie de joc. Însă atunci erau cât se poate de sincere şi aşa trebuiau
citite. Semn că la unii scriitori sinceritatea e ca talerul. Are două feţe. Dar parcă numai la scriitori. În
fond, toţi suntem români. Mai mult sau mai puţin sinceri.

Expoziția Marilenei Murariu, inocent intitulată „Despre Elena în general”, a scandalizat nu puține
spirite pudibonde încremenite în refuzul nudului în arta plastică. Pe motiv de imoralitate. Iar cînd cea
dezbrăcată de imaginea oficială este chiar Elena Ceaușescu blasfemia nu-i departe. De două ori
blasfemie. Odată pentru că, chiar îmbrăcată,  Elena Ceaușescu nu părea o culme a femintății plină de
vino-ncoace. Și încă odată fața de vigilența cu care a impus morala proletară și tiparul activistei acre,
cu taior, coc și fustă cu lungimea reglementată să ascundă frumusețea unui picior de femei.

Iar Marileana Murariu vede enorm și simte monstruos. Nu numai că reușește s-o dezbrace pe Elena
Ceaușescu, într-o deliberată caricatură de un erotism exacerbat și hidos, dar o înconjoară și de o
faună de monștri masculini, politicienii noștri  de ieri și de azi, ieșiți nu din somnul rațiunii, ci din
somnul națiunii. Efectul e de un comic irezistibil și de o actualitate încremnitoare.

Tabloul „Originea Lumii Noi” se vrea o replică în caricatural a pânzei „Originea lumii” de Gustave
Courbet, socotită o culme a artei erotice explicite și chiar mai mult decât atât. În prim plan, Elena
Ceaușescu, născătoare de lume nouă. In spatele ei, cei trei crai de la răsarit. Cu zâmbete carnasire, în
stînga Nicolae Ceaușescu, în dreapta Gheorghiu Dej și, între ei, urmașul Ion Iliescu, zâmbărețul și
emanatul revoluției, care îl ține în brațe, în chip de om nou, pe Adrian Severin. Înfășat în steagul
Uniunii Europene pe post de scutece! Și el zâmbăreț, dolafan, frumușel, îți vine să-l scuipi. Ca să nu-l
deochi, firește.

Așadar, Iliescu și Severin, cu originari comuniste, dar și la originea lumii noi! Coincidența nu e o
întâmplare, mărturisește artista. Întâmplare sau nu, Iliescu și Severin au de a face cu justiția
europeana și sunt europenii noștri în cea mai fierbinte actualitate. Incepem cu Ion Iliescu, nu din
considerente de vârstă, ci de ticăloșie.

Curtea europeană a Drepturilor Omului a dat câștig de cauză revoluționarilor și urmașilor celor uciși
la revoluție, fără să se fi aflat vreodată cine e vinovat de moartea lor. Prin lipsa de eficiență și
imparțialitate a anchetelor le-au fost încălcate drepturile. Pe scurt, crimele revoluției nu se prescriu.
Iar pe prescrire, cu concursul justiției, tembel sau interesat, scontau câțiva din marii vinovați, printre
care și emanatul Ion Iliescu.

Cu voia dumneavoastră ultimul pe listă, Ion Ilescu a sărit ca ars. CEDO nu are autoritate în cercetarea
Revoluției, „este o instanță care e în afara realităților istorice!” Însă bătrâna pușlama comunistă a
devenit mai precuaută. Și n-a mai avut timp de lansarea „Dicționarului general al Revoluției din
decembrie 1989”. Normal, are pe conștiință multe din cele 1.290 de victime ale revoluției înregistrate
în volum. Și acum justiția dâmbovițeană, atât de tranzacționistă, va fi invitată s-o facă. Va fi musai s-o
facă.

Ion Iliescu nu e întrecut întrecut în ticăloșie de copilul de suflet Adrian Severin, care a exportat în
Parlamentul European un pic din  corupția endmică a politicianului dâmbovițean. Audiat de o comisie
a parlamentului, Severin a acuzat „manevre asemănătoare şi înscenări absolut din aceeaşi familie” ca
în cazul lui Strauss-Kahn.

Numai că într-un caz era vorba de sex, în celălat bani, mită și corupție. In plus, cînd șeful FMI a fost
prins cu pantalonii în vine n-a invocat scenarii sau înscenări. Și a avut bunul simț să demisioneze. N-a
fost cazul cu Adrian Severin, la bunul lui simț mă refer, deși a fost victima unei înscenari, asumata ca
atare de cei care i-au testat slăbiciunea la bani. Ochiul dracului a fost mai tare ca presupusa
onorabiliate a expertului, în toate și în nimic, Adrian Severin.

Se spune că nu odată viața bate arta. O și completează, fericit, uneori. Mai cu seama cînd oamenii nu
sunt doar caricaturizați. Sunt chiar niște caricaturi. Marilena Murariu și-a îngăduit să-i dezbrace de
caracter și să le pună zbenghiul de rigoare, în cazul celor îmbrăcați, dar cu capul gol.

Cu talentul de a isca din nimic teme de discuţie fără finalitate, al cărui secret şi patent îi aparţine,
preşedintele Traian Basescu a reuşit din nou să stârnescă reacţii de o magnitudine care a surprins
adversarii şi simptizanţii. Totul a pornit de la o întrebare aparent nevinovată într-o flecăreală
televizată. S-a lăsat atras în jocul rescrierii istoriei cu „dacă”. Dacă ar fi trăit în urmă cu 70 de ani ar fi
dat ordinul „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul”?

Deşi, dotat cu instinct şi cu reflexe bune, preşedintele a muşcat din momeală. Răspunsul a ţâşnit ca
din puşcă: „Dacă aveam condiţiile de atunci, probabil aş fi făcut-o”. De ajuns ca afirmaţia să
stârnească uimire, ştiind al cui aliat a fost Ion Antonescu, dar şi crimele pentru care a fost judecat şi
condamnat la moarte. Şi pentru că are relaţii tensionate cu Regele Mihai, întreţinute de un membru
prin (mez)alinaţă al familie regale, preşedintele s-a lansat în consideraţii penibile într-un domeniu în
care nu are competenţă şi nici minimul de informaţii necesare. Pe scurt, potrivit preşedintelui, Regele
Mihai a săvârşit un act de trădare în 1947, când a abdicat şi a părăsit ţara, catalogându-l drept „slugă
la ruşi”, spre deosebire de Ion Antonescu care în mod nedrept a rămas în istorie precum un criminal
de razboi!!!

A fost prea mult chiar şi pentru un preşedinte-jucător obişnut să vorbească şi să acţioneze mai
repede decât gândeşte. De la stânga, la dreapta, reacţiile au fost multe şi pe măsura enormităţilor
debitate. S-au amestecat monarhişti, antimonarhişti, antonescieni nostalgici, cu un zest de
naţionalism şi chiar de naţionalism-comunism, plus puhoiul de vorbe mari, de patriotism încins la
roşu şi de indignare morală. Chiar şi susţinătorii necondiţionaţi ai preşedintelui au luat distanţă faţă
de afirmaţiile lui, delicate şi neplăcute, au fost deranjaţi de „stilistica” lui!

Incidentul a oferit muniţie opoziţiei şi adversarilor preşedintelui, strîns uniţi în muget şi simţiri într-o
adevărată confrerie a ipocriţilor. Incepând cu Ion Iliescu, cel care ani de zile a văzut în monarhie un
pericol la adresa propriei legitimităţi. Acum şi-a pus puţină cenuşă în cap, taxând drept lipsite de
răspundere şi „descalificante” declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu, menţionând că regele nu a
abdicat, ci „a fost abdicat”.

Consilierii ar fi vină pentru ruşinoasa hăituire a Regelui la prima tentativă de a vizita ţara după
decembrie ʼ89! Până şi Sergiu Andon, autorul infamelor foiletoane „Fir-ai al naibii, Majestate!” şi
„Feriţi-vă de bâză, Majestate“ socoteşte acum că regele a fost atacat pentru că reprezintă „o oaza de
bun simţ şi echilibru”!
Însă nimic nu egaleză fervoarea republicanilor Victor Ponta şi Crin Antonescu. Primul crede că
declaratiile lui Traian Băsescu „reflectă ignoranţă, impostură şi lipsă de educaţie şi politeţe”, iar al
doilea a adresat o scrisoare regelui, „în numele tuturor romanilor”, cerându-şi iertare pentru că a fost
jignit de un „apatrid imoral”.

Hotărît lucru, cînd e vorba de politicieni, după război mulţi viteji s-arată! Iar în tentativa de a rescrie
istoria cu „dacă” ridicolul nu are  limite!

Frumoasa Elena a politicii continuă să pătimească. Fulminanta ei carieră politică şi vizibilitatea fără
egal ca ministru zgândără invidia otrăvită a opoziţiei. Bărbatul politic român, retrograd şi sexist, şi
presa mogulilor opoziţiei nu concep că o femeie drăguţă poate face carieră fără pat sau protecţie pe
baza de fuste scurte şi decolteuri adânci. Ca şi cum succesul în politică al unei femei ar mai atârna de
cocul Suzanei Gâdea, de sărăcia lui Iliescu, de onestitatea lui Năstase, de inteligenţa lui Geoană şi de
perspicacitatea politică a lui Ponta.

Elena Udrea este o femeie cu vino-ncoa, cu vino peste mine, zic gurile rele. Sa fim oneşti, ce-i frumos
place şi lui Dumnezeu, oriunde s-ar afla el. Dacă are şi un bărbat potent finanaciar, în stare s-o
îmbrace cu ce-i mai scump în materie de modă, cu-atât mai bine ţării, şi ei cu-atât mai bine! Atacul
unei moguliziuni la adresa preţului mare al ultimei rochii înstelate, înnobliată de trupul Elenei Udrea,
a căzut în baltă. Misterele modei şi ale economiei de piaţă făc ca rochiţa să poată fi cumpărată şi la
un preţ mai rezonabil.

Caractaer tare, Elena Udrea şi-a recunoscut slăbiciunea pentru haine scumpe, dar asta nu afecteză
prestigiul PDL, cum lasă să se înţeleagă gurile rele din partid. După ce s-a lăsat văzută desculţă în
iarbă şi călcând cu încântătoarele ei tălpi goale nisipul Deltei, a avut satisfacţia să constate ca PDL a
câştigat un loc în Parlament, la recentele alegeri parţiale, în chiar fieful opoziţiei.

Şi Elena Udrea va avea numai de câştigat dacă, în calitate de şef la Ministerul Dezvoltãrii Regionale şi
Turismului, va avea inteligenţa să desecretizeze actele verificării procedurilor de achiziţie publică ce
au stopat o finanţare europeană de 800 de milioane de euro. Altfel dă câştig de cauză celor care
susţin că între vinovaţi sunt şi colegi din PDL. Este vorba de bani publici, iar stoparea finanţării nu
poate fi explicată doar prin simple neglijenţe sau erori umane. Şi dacă aşa ar fi, vinovaţii trebuie
ştiuţi, eventual, traşi la răspundere.

Corupţia nu are culoare politică, nu-i aşa? Şi trebuie să existe o diferenţă între corupţii din PSD şi
incoruptibilul din PDL. Iar Elena Udrea va dovedi că nu e doar o femeie frumoasă, ci şi un politician cu
mână de fier, fie şi în mănuşi de catifea Dolce & Gabbana.

Elena Udrea va binemerita recunoştinţa tuturor si va avea răgaz să se ocupe de proiectele turistice
ce-i stau la inimă, dar care au încins spiritele. Din păcate, circuitul Dracula este doar un oribil kitsch
istoric şi cultural, care nici nu ne aparţine. O vizită la Bran şi istoria confuză până la penal cu parcul
Dracula al unui ministru PSD, inslusiv prostul care s-a afişat la televiziune cu acţiunile parcului născut
mort, ar lecui-o de această fantezie fără viitor.

In schimb, „circuitul roşu”, care ar include locuri cu semnificaţie pentru cuplul Ceauşescu, inclusiv
locul unde cei doi au fost ucişi pare interesant. Insă casa natală, balconul CC, palatul din Primăverii,
Casa Poporului, zidul de la Târgovişte, închisoarea Doftana, acum ruinate, e puţin pentru un dictator
despre care se spunea că ţara e biroul lui de lucru. Ar trebui să punem osul la treaba şi să facem ceva
grandios, demn de piticul de dimensiuni planetare.

Cum nu avem infrastrucura şi comodităţile turistice să plimbăm vizitatorii prin toate închisorile,
palatele, cabanele de vântoare şi prin alte realizări ale dictatorului, acum ruinate, bine ar fi să le
concentrăm în Bucureşti. Şi ce-ar fi fost Ceauşescu fără omagii şi fără omagiatori?

N-ar strica un pelerinaj la casa lingăului şef, Adrian Păunescu, o bibliotecă de omagii scrise şi un
muzeu al omagilor sub forma de tablouri, statui, vaze, covoare, etc. Câteva magazine centrale
amenajate ca pe vremea dictaturi, cu rafturi goale, conserve expirate, spirtoase infecte şi creveţi
vietnamezi, şi cozile cu pensionari si nostalgii ai ceauşismului ar completa imaginea de marcă
ceauşismului. Şi dacă am reconstitui şi câteva defilări şi spectacole omagile pe stadioane ar fi perfect.

Elena Udrea îşi pune mari speranţe în turiştii chinezi amatori de „circuite roşii”. Dar se înşeală.
Chinezi cu bani vor gasi mereu locuri mai atrăgătoare, iar cei care vin să vândă mărfuri contrafăcute şi
să exporte ilegal valută sub nasul vameşilor nu sunt deloc interesaţi de Ceauşescu. Şi de ce-ar fi după
ce-au trăit grozăviile maoismului? De ce să vadă zidul igrasios unde a fost împuşcat un dobitoc când
până nu demult puteau asista gratis la execuţii publice pe stadioane?

Chinezi sunt pragmatici şi construiesc eficient capitalismul, cu condiţia să nu conteste mitul lui Mao şi
partidului comunist ca forţă conducătoare. Care s-ar putea să nu vadă cu ochi buni turismul pe
ruinele comunsimului şi care ar mai da idei cum se ucid şi miturile şi conducători comunişti.

Să nu ne facem iluzii. Şi dacă turişti, inclusiv chinezi, vor ignora  grădina Carpaţilor, s-ar putea ca,
totuşi, să ne alege cu ceva. Să ne fie ruşine, de exemplu!

Două personaje care au multe în comun şi destule lucruri care-i diferenţiază. Ambii au talentul de a
face din orice aparţie publică un eveniment şi de a focaliza atenţia nu prin ceea ce spun, ci prin cum
se expun, vecin cu exhibiţionismul. Dar dacă Elena Udrea preferă ţinutele şi accesoriile scumpe,
pentru a-şi pune în evidenţă farmecele feminine, Radu Mazăre e mai eclectic, sărind de la costum şi
cravată, la ţinute lejere, de la haine militare, la sacouri fistichii, care-i dau aerul unui papiţoi de
provincie. În plus, primarul are pasiunea sporturilor nautice, colecţionază fete, ceasuri de lux, unul
pentru fiecare ţinută, bărci cu motor rapide, automobile de mare viteză sau de colecţie.

Ambii se pricep la turism. Udrea pentru că este ministru şi peste acest domeniu. Mazăre pentru că
este primarul Constanţei, care include şi staţiunea Mamaia, şi pentru că practică turismul în ţinuturi
exotic, sud-americane mai ales. Ambii veghează părinteşte la căpătâiul unui turism muribund. Până
acum, realizările par modeste.

Udrea a inaugurat teleschiuri care nu duc spre pârtii de schi, un autobuz cu etaj pentru turiştii care
vizitează Bucureştiul, care umblă cam gol, şi a lansat două campanii publicitare internaţionale
scumpe, fără ca numărul turiştilor să fi crescut. Mazăre s-a remarcat prin taxa imbecilă pentru maşini
la intrarea în Mamaia, azi desfiinţată, printr-o telegondolă falimentară, care sluţeşte un peisaj ce nu
strălucea prin originalitate, şi prin prezenţă constantă în cluburile de noapte de pe litoral.
Sunt şi deosebiri de viziune. În timp ce Elena Udrea crede că ar putea relansa turismul prin circuite
tematice (Dracula, pe urmele lui Ceauşescu), pentru chinezi şi amatori de exotism, Mazăre vrea un
turism fără restricţii la sporturi nautice motorizate, la zgomot şi fumat în localuri publice, cu
restaurante şi baruri deschise până la ore mici, în care se bea, se dansează cu muzica la maximum şi
se fumează. Tutun, poate, şi alte ierburi plăcute.

Pe scurt, Mazăre vizează turistul bogat, rus sau arab, care nu vine pentru plajă, ci pentru distracţie,
inclusiv şi mai ales cu fete frumoase. Cu alte cuvinte, Mazăre ar vrea  un fel de turism sexul, într-un
moment în care ţări care l-au promovat s-au săturat de o reputaţie sulfuroasă şi se confruntă cu o
explozie a maladiilor sexual transmisibile.

Spectacolul pus la cale de Mazăre pentru lansarea viziunii USL despre turism miza pe prezenţa unui
cârd de fete sumar îmbrăcate. S-a opus scorţosul Crin Antonescu. În rest, viziunea oscilează între
prostii, de la prelungirea sezonului estival până la 30 septembrie, până la constarea că nu poţi că nu
poţi avea turism modern şi eficient fără o infrastructură adecvată, cu promisiuni pentru construirea a
1200 km de autostrăzi!

Promisiuni s-au mai făcut, s-au şi cheltuit bani în prostie, autostrăzi tot nu avem. Avantajele fiscale şi
reducerile de impozite ar părea interesante dacă în spatele lor nu s-ar ghici mirosul afacerilor la care
tânjeşte o opoziţie care a traversat un lung deşert financiar.

Nu vreau să mă gândesc cine va profita de programul „Prima piscină” pentru hoteluri, cofinanţat din
bugetul de stat, de trecerea plajelor în gestionarea administraţiilor locale şi de eliminarea interdicţiei
de a se construi în zona costieră. Stâlcirea Capitalei, prin construcţii fără noimă, în afara normelor
urbanistice, va fi o joacă de copii tâmpiţi, şi corupţi, pe lângă ceea ce se va întâmpla pe un litoral, şi
aşa fragilizat, încăput pe mâna unor afacerişti fără scrupule.

Şi nu este deloc sigur că turiştii bogaţi vor veni să-şi lase în România banii. Şi lapţii. Dar e sigur că
baronii litoralului, cu Mazăre în frunte, se vor îmbogăţi şi mai mult. Chiar şi cu preţul transformării
litoralului într-un bordel.

Uneori, însoţit de un zbenghi de dramatism: dezastru de la cap la coadă, coşmar, jale, cea mai slabă
generaţie din istoria educaţiei. Ne minunăm de pomană. De două decenii, viaţa politică, socială,
economică şi culturală stau sub semnul dezastrului. De ce ar fi făcut excepţie învăţământul?

Şi, de dezastru fiind vorba, au apărut şi explicaţiile. De vină sunt alţii. Ceilalţi. Una aparţine unui
intelectual fin, rostită într-o emisiune de la Antena 1. „Băi, hai s-o lămurim în 30 de secunde cu bac-ul
ăsta. Deci, a fost o discuţie acum un an sau un an şi jumătate cu Uniunea Europeană, care a spus aşa:
prea mulţi oameni din România au studii superioare, nu? Oamenii s-au conformat şi au zis, tăiem
frate. De unde tăiem? De la bază, de la bac. Pentru ca UE n-are nevoie de intelectuali din România.
Are nevoie de forţă de muncă brută din România”.

Oul lui Columb, nu? Dacă n-ar fi existat, Uniunea Europeană ar fi trebuit inventată numai pentru a
explica nenorocirile noastre de ieri, de azi, de mâine. Apoi, în hăhăiala generală, s-a cerut cântecul
„Ţara te vrea prost”. Aluzie, poate, la faptul că pe platou se aflau cel puţin patru proşti, la care se
adaugă cei care priveau şi se amuzau. Însă hit-ul formaţiei „Sarmalele reci” este o aluzie ironică la
„Deşteaptă-te Române!”, nu la nevoia ţării de proşti, desigur, cu excepţia celor meniţi profesiunii de
moderatori de televiziune.

Cum, necum, rezultatele din cea de-a doua sesiune a examenului de bacalaureat arată că 4 din 5
candidaţi au picat. Procentul scăzut din toamnă confirmă nivelul scăzut de pregătire din vară. Însă
„dezastrul” nu miră experţii din învăţământ, cadrele didactice, părinţii şi, uneori, şi elevii. Unii se
aşteptau la rezultate şi mai proaste. Cei căzuţi în vară nu puteau recupera în două luni ceea ce nu au
învăţat în patru ani. Uimitor, în ciuda suprevegherii severe a corectitudinii examenelor, 410 elevi au
încercat să trişeze, ceea ce arată contaminarea generaţiei tinere de molima fraudei, care afectează
societatea românească în ansamblul ei.

Bolile învăţământului sunt sistemice. Unele ţin de mentalităţi. Celor vechi, azi cronicizate, moştenite
din comunism, li s-au adăugat altele, iscate de haosul tranziţie, cu reforme care s-au succedat pripit,
de regulă de sus în jos. Unele, bine intenţionate, au eşuat pentru că cei care le-au iniţiat n-au ştiut
sau n-au să văzut că temeliile erau şubrede.

În zilele premergătoare examenelor la bacalaureatul din toamnă a circulat intens pe internet o

scrisoare amară, plină de imprecaţii la adresa educatorilor, părinţilor, elevilor, lumii în care trăim:
„Ruşine pentru că aţi ajuns să daţi vina pe o generaţie crescută de voi, arătată cu degetul acum tot de
către voi! Ruşine sistemului care ne-a crescut! Ruşine modelelor care ne sunt promovate de mai bine
de 20 de ani încoace! Ruşine nouă, vouă, profesorilor, elevilor, politicienilor, mass-mediei,
ROMÂNIEI!”

Sigur, indignarea, contestarea, revolta, îndreptăţite, stau bine tinereţii. Nu trăim în cea mai bună
dintre lumi. Pe alocuri, lumea pe care o propunem tinerilor este mizerabilă, uneori insuportabilă. Cât
despre modele, să fim serioşi! Înveţi pentru ceea ce vrei să devii, să fii şi să faci în viaţă, nu pentru a
deveni egalul cuiva, fie el Einstein, Iliescu, Becali sau Daniela Crudu. Şi apoi, în ciuda vicisitudinilor şi a
modelelor negative, multe, circa 60 % din cei care s-au prezentat la examen au luat bacalaureatul,
unii cu strălucire. Deci, se poate!

Concluzia este bătăioasă, dar cam copilăroasă. „Dacă nu vom reuşi să vă schimbam, vom pleca din
ţară”! E grozav să-ţi propui să-i schimbi pe oameni. În bine, desigur. Însă omul şi, odată cu el, lumea,
evolueză greu. E nevoie timp, de răbdare, de tenacitate. Altfel, aidoma oricărui soldat, fiecare elev
are în ghiozdan bastonul lui de mareşal. Ceea ce insemnă carte, educaţie, cunoştinţe temeinic
însuşite. Fără carte, fără o meserie, fără o profesiune, atestate de o diplomă obţinută pe merit, poţi
fugi de-acasă doar pentru a schimba o frustare cu alta. Uneori şi mai tristă decât cea lăsată acasă!

Printr-un secret al cărui patent îl deţine, Traian Băsescu continuă să domine agenda opoziţiei. Agendă
e mult spus. Opoziţia nu are idei, programe pentru care să se bată. Nu acţionează, doar reacţionează
la ce fac sau nu fac, spun sau nu spun guvernul şi preşedintele. Băsescu obsedează opoziţia, până la
nevroză şi din toate poziţiile. Prin prezenţă, dar şi prin absenţă.

Băsescu n-a fost la meciul de pomină cu Franţa. Guristul chemat să cânte imnul României s-a îngrijit
ca preşedintele absent s-a fie totuşi prezent, uitând să cânte versurile „Şi că-n a noastre piepturi
păstrăm cu fală-un nume / Triumfător în lupte, un nume de Traian!”. Dacă spunem „Triumfător în
lupte, un nume de Traian!”, se interpreta politic, a explicat cam confuz guristul. Adică lumea l-ar fi
confundat pe împăratul Traian cu preşedintele Traian Băsescu. Pentru pocirea imnului, prefectul a
amendat şi federaţia şi pe gurist. Pe gurist l-a apărat Victor Ponta, ba l-a şi felicitat, pentru că „a
cântat foarte bine”. A cântat foarte bine şi, mai ales, în acord cu o idee a liderului PSD, care anunţase
că atunci când va veni la putere ”până şi în imnul României trebuie sa facem o schimbare, strofa cu
Traian o să plece”, deşi acum susţine că a fost o glumă.

Nici nu se stinsese vâlvătaia cu imnul când o informaţie laconică de la Cotroceni anunţa că Traian
Băsescu se va afla la Washington, în data de 13 septembrie, într-o vizită de lucru, pentru finalizarea
unor acorduri bilaterale între România şi Statele Unite ale Americii. Din nou opoziţia a intrat în
trepidaţii şi odată cu ea şi moguliziunile. Ce caută la Washington? O sa-l primească Obama? E o
cacealma! N-o să-l primească! Se duce ca să se bage în seamă! Victor Ponta, puberul întârziat,
magnanim, a dat-o iar pe glumiţe. După ce americanii au amplasat scutul antirachetă în România, e
normal ca „Traian Băsescu să-i ceară măcar o cafea lui Barack Obama”!

Însă nimic nu egalează previziunile lui Stelian Tănase care simte enorm şi vede monstruos. Politolog
cu pretenţii, Stelian Tănase a eşuat la Realitatea TV, din care a avut ambiţia să facă un BBC
dâmboviţean. A rămas doar cu ambiţia. Când nu serveşte de decor pentru ghiduşiile poetului Mircea
Dinescu, Stelică scrie la blog. Când nu scrie la blog, „mă întâlnesc zilnic cu diverse persoane cu care
discut ce se întâmplă în culisele politicii”. Și ce află de la aceste persoane importante, surse beton,
toate cu acces la „mapele Cotrocenilor”, Stelică spune maselor largi, populare.

Recent, a aflat că Traian Băsescu l-ar vrea ca prim ministru pe Dinu Patriciu. A fost dezminţit politicos
de cei doi preopinenţi. Însă Stelică nu e omul care să se descurajeze. A aflat una şi mai şi, în măsură
să zburlească de plăcere părul de pe limba lui Victoraş şi de pe pieptul lui Crin. Sau viceversa. Traian
Băsescu e bolnav! Rău de tot. Nu doarme, ia medicamente cu pumnul şi, mai grav, nu mai bea! Cum
ştirile despre bolile care-l macină pe Băsescu sunt apanajul lui Vadim Tudor, Stelică devine vag
circumspect. Cine poate să verifice aşa ceva? Asta nu-l împiedică să afirme că, da, Traian Băsescu e
bolnav! Însă bolnavul mişcă, vorbeşte, e prezent peste tot, apare la televizor, ia avionul şi se duce la
Washington. Întortocheate mai sunt căile politicii româneşti. Ca şi cele ale analiştilor atoateştiutori.

Hotărât lucru, dacă n-ar fi existat, Băsescu trebuia inventat. Dă opoziţiei, şi analiştilor de casă, iluzia
că există.

„Am o datorie faţă de copiii mei: să scap România de Traian Băsescu”, anunţa acum trei ani, cârlanul
social-democrat Victor Ponta. Trecut-au anii, copiii s-au resemnat să crească, sub ochii guvernantei
filipineze, în timp ce Traian Băsescu e pe cale să-şi termine cel de al doilea mandat. Victor mai visează
să răpună balaurul de la Cotroceni. Cum armuri de Sfântul Gheorghe nu se mai fabrică, Victor a
îmbrăcat haina de copilot la curse de automobil, unde face reclama la Jack Daniel s. Un social-
democrat, posibil prim-ministru, care face reclamă la spirtoase, sună ca dracu, nu? Se poate şi mai
rău.

De exemplu, o uniune contra naturii între stângaciul Ponta şi dreptaciul Crin Antonescu. Răpunerea
balaurului este scopul care scuză mijloacele. Numai că liberalul Crin trăia în concubinaj  cu Partidul
Conservator, în Alianţa de Centru Dreapta, contra naturii şi ea. Partidul Conservator are două defecte
congenitale: e condus de Dan Voiculescu, turnator dovedit la securitate, şi niciodată n-a intrat în
Parlement prin forţe proprii, în ciuda trustului de presă pe care îl are în spate. Pe scurt, PC, cu
Voiculescu în frunte sau în umbra, este dama de moravuri uŞoare a politicii romîneşti. Pentru a
accede la putere a trecut prin toate paturile politice şi a fost soluţia imorală pentru toate partidele,
inclusiv pentru PSD. Nu degeba se zice că politica e curvă. Insă Dan Voiculescu exagerează.

Când s-a parafat Uniunea Social Liberală, PSD a fost nevoit să-i accepte pe liberali cu Dan Voiculescu
în bagaj. Insă, uşor jenat, Ponta a recunoscut că Dan Vociulescu, ”Felix” pentru securitate, este
partea vulnerabilă a USL şi i-a cerut să nu participe la ceremonia înfiinţării alianţei pentru a nu
compromite momentul festiv.

Dar dacă Ponta s-a resemnat cu Voiculescu, supraveghiată cu grijă de marinarul de la Cotroceni,
corabia USL ia apă pe unde nu te-aşteapţi. USL nu are un candidat credibil la primăria Bucureştiului. A
început să-l curteze pe primarul actual, Sorin Oprescu. Principialul Crin i-a cerut să candideze sub
sigla USL. Medicul care a câştigat primăria capitalei nu pentru ca ar fi un bun edil, că nu este, ci
pentru că, de faţadă, a candidat indepedent de corupţii din PSD, a declinat invitaţia. Cu sprijinul USL -
da, sub sigla USL - ba! Pe bună dreptate! N-a scăpat de strigoiul comunist Ion Iliescu ca să dea peste
broscoiul conservator uns cu toate alifiile securităţii.

Însă ceea ce se întâmplă în teritoriu cu desemnarea candidaţilor pentru viitoarele alegeri locale
intrece orice imaginaţie. Baronii locali nu cedează posturile câştigate, indiferent ce deciziile centrului.
La Buzău USL nu mai funcţionează, au spus baronii locali ai PSD, după decizia celor de la centru ca
liberalii  să nominalizeze candidatul USL pentru Consiliul Judeţean. La Bacau, liberalul Romeo
Stavarache a spus că niciodată nu va ceda oraşul mafiei lui Hrebenciuc, în ciuda ameninţării cu
excluderea proferată de democratul Crin. Insistenţa conservatorilor de a-şi impune candidatul la
primăria din Iaşi l-a scos din papuci pe Victor Ponta: „dacă nu-i convine, PC poate să meargă singur în
alegeri”. Şi minune, broscoiul Voiculescu şi-a strâns Antenele şi ciutacii şi va candida singur la
alegerile locale. Nu înainte de a le spune colegilor de uniune „Adio Antene şi slujnicuţele ei”!  Ca prin
minune, independentul Sorin Oprescu a optat pentru soluţia nici cal, nici măgar, mai degrabă măgar,
şi a anunţat că va candida la primaria capitalei „ca independent, dar cu sprijinul USL”.

Viaţa politică românească este circul în care opoziţia asigura menajeria. Uniunea funcţionează ca în
fabula cu racul, broasca şi o ştiucă. Şi dacă acum, când doar tânjesc la putere, lighioanele lui Donici
acţionează ca o haită de lupi care se sfâşie pe ciolanul cu măduvă, ne putem imagina ce se va
întîmpla când vor veni la putere. De înţeles. „Copiii” lui Ponta, cei de la partid, au traversat lungul
deşert la opoziţiei departe de buget şi de banii statului.

Umblă vorba că mătrăşirea lui Dan Voiculescu, cu Antene cu tot,  din Uniunea Social Liberală, cel
puţin pentru viitoarele alegeri locale, ar fi proba că Victor Ponta a devenit un politician abil. Mai mult,
ar fi încoronarea unei strategii în trei etape, începută cu trecerea în planul doi a lui Mircea Geoană şi
continuată cu îndepărtarea lui Vanghelie de la conducerea PSD Bucureşti.

Felul în care a fost tratat Mircea Geoană după pierderea alegerilor prezidenţiale, chiar de Victoraş,
cel care i-a fost purtător de cuvânt, aduce a golănie şi a răzbunarea haiducilor, iar răzbunarea nu esta
arma omul inteligent. Cât despre trecerea pe linie moartă a lui Vanghelie, dincolo de întrebarea cum
a ajuns el în fruntea celei mai mari organizaţii a PSD, e de observat că Victoraş n-ar reuşit să-l
înlocuiască cu Dan Şova, prieten şi tovarăş de zburdălnicii finaciar-avocăţeşti, semn că mai marii
partidului sunt cu ochii pe el.

Altfel, în manifestările lui publice, se pare ca Ponta rămâne încă Victoraş, „cârlanul tânăr, fără minte”,
adolescentul întârziat care face prostii în recreaţia mare. N-a învaţat nimic din experienţa mentorilor
săi, bună sau rea. Sigur, e bine că evită limba de lemn a lui Ion Iliescu, dar ceva din modestia şi
simplitatea lui, chiar populiste, n-ar fi stricat. Şi a luat prea mult de la naşul politic, Adrian Năstase.
Aroganţa, mai ales şi gustul pentru glumiţe debitate la televizor, unde apare narcisist, la concurenţă
cu Monica Țăţoiu, şi vorbeşte mult fără să spună nimic. Glumiţele, pe care le-a retras, cu sticla de
whisky şi cu scoaterea lui Traian din imnul naţional, probează şmecherie adolescentină.

Lucru mai grav, zburdalnicul Victoraş riscă să-şi ruineze o parte din capitalul politic de care era
mîndru la alegerea lui în fruntea PSD: nu are dosare la DNA, cum au mulţi dintre colegii lui. Dar s-a
dus cu nunta PSD, alaturi de onestul Adrian Severin, să apere un baron local din Argeş, repetând
greşeala lui Adrian Năstase cu Gabriel Bivolaru. Insă necazul mare i s-ar putea trage din hobby-ul
îndrăgit de Victoraş. A avut mintea să nu practice vântoarea, ca toti neoparveniţii, poate inspirat şi de
experienţele neplăcute ale socrului sau de vâlvătaia stârnită de macelul a 23 de mistreţi practicat de
un coleg.

Victoraş a optat pentru raliurile automobilistice, care dau bine la TV şi fac să se vorbească despre el.
Dar e un sport care cere mult timp liber, pe care nu-l are un politician, parlamentar, şef de partid şi
cadru didactic universitar. Şi mai ales cere mulţi bani. Şi dacă în echipa de raliuri Victor Ponta e
numarul doi, copilot, în atragerea banilor de la sponsori pare a fi numărul unu. Dă bine să
sponsorizezi politicieni cu notorietate, zice un cunoscător. Ori operaţiunea asta l-ar putea băga în
oarece conflicte de interese, poate şi mai mai mult.

Ziare iscoditoare au aflat că printre generoşii sponsori ai echipei Keleti - Ponta, prin complexe
operaţiuni finanaciare, cam în marginea legii, se află „regele asfaltului” Dorinel Umbrărescu. Pe care
Ponta îl ştie de pe cînd era şef al Corpului de Control al prim-ministrului Adrian Năstase. A fost trimis
să cerceteze, la cererea OLAF, mafia PSD din Bacău abonată la contracte din bani publici. Printre care
se afla şi Dorinel Umbrărescu! Atunci, Ponta, copil ascultător al PSD-ui, a constat că „informarea
OLAF nu s-a verificat”. Posibil ca verdictul procurorului să fi fost întemeiat, însă lumea e rea şi
vorbeşte. Iar în ziua de azi e bine să te fereşti de cel rău. Mai ales de banii care, se ştie, sunt ochii
dracului! Nu mai vorbim de imaginea publică, prezentă şi viitoare.

Când va ajunge prim-ministru, dacă va ajunge, judecând după pozele rispite pe internet, s-ar putea
cei care nu vor şti de unde sa-l ia să exclame luminaţi, Ponta? Nu e băiatul ăla care se răsturna cu
maşina prin gropile patriei şi făcea reclamă la Jack Daniel’s ? Nu cadrează, nu? Cineva ar trebui să-l
avertizeze pe politicianul tânăr, neliniştit şi atât de zvăpăiat!

Azi vă propun un Top 5 al celor mai scârboşi informatori. Este subiectiv. Am avut acces doar la două
dosare, la unul numai parţial, cel aparent integral, provenit de la SIE, fiind în bună parte ilizibil. În
rest, este vorba de informaţii devenite publice din dosare, cercetări, analize, cărţi şi din deciziile şi
documentele CNSAS înaintate tribunalelor.
Îi cunosc personal pe toţi cinci. Toţi au avut legături cu Europa Liberă. Cu unii am şi lucrat. Trei dintre
ei, foşti deţinuţi politici sau urmaşi ai vechii boierimi, aveau motive să nu fie de partea Securităţii.
Pentru serviciile lor au fost remuneraţi şi au avut privilegiul de a călători în Vest.

Toţi sunt sau par a fi produsul schizofreniei generalizate pe care o presupunea viaţa într-un regim
totalitar comunist. Toţi au slujit cu zel Securitatea, făcând naveta între imoralitate şi amoralitate, cu
o anumită voluptate perversă a ticăloşiei. Niciunul nu pare a avea remuşcări.

Locul 1.
Alex Mihai Stoenescu

Seriozitate, pricepere, pasiune, vigilenţă, patriotism fierbinte, disponibilitate totală şi dotare

deosebită pentru culegere de informaţii sunt câteva dintre superlativele Securităţii la adresa
informatorului Alex. Rolls Royce-ul turnătoriei la români şi idealul turnătorului dezinteresat.
Aproape, pentru că a primit şi bani, dar foarte puţini. Doar pentru a-i fi stimulate calităţile native:
1.500 de lei, în 3 tranşe, într-o carieră scurtă de ciripitor. Scurtă pentru că la trei ani de la recrutare a
trecut în faza superioară a membrului cu drepturi depline. De partid. Carieră scurtă, succese mari.

În trei ani a produs o sută de turnătorii, cam 33 pe an, mai mult de două pe lună! Un stahanovist. Îţi
vine să întrebi dacă mai avea şi alt hobby. Dacă maiorul de la SRI şi ungureanul de la SIE, unde
Securitatea e încă la mare preţ, cel puţin sub forma dosarelor de siguranţă naţională, sunt în căutarea
unui model pentru statuia turnătorului încă necunoscut, Alex pare omul potrivit.

Politicianul

Stoenescu a fost fondator şi vicepreşedinte al Uniunii Forţelor de Dreapta, de unde a demisionat în

2000 pentru a se înscrie în PNL. Apoi a fost responsabil cu doctrina al PNG. În 2004, preşedinţia
partidului a fost preluată de George Becali, care l-a numit pe Stoenescu în fruntea unui grup de
istorici însărcinaţi să scrie „istoria adevărată a României“. În 2007 Stoenescu a abandonat proiectul
lui Becali.

Iată, din analele Securităţii, cu precizia şi cu stilul ei, una dintre faptele de arme săvârşite la numai
două săptămâni de la recrutare: „În dimineaţa zilei de 12.04.1984, la ora 9.50, a surprins, în dreptul
agenţiei CEC din Piaţa Amzei, un individ care fotografia cozile la diferite magazine. Sursa l-a urmărit
pe individ şi i-a reţinut semnalmentele, după care s-a deplasat rapid în dreptul cofetăriei Casata,
unde a făcut cunoscute cele văzute unui sergent major de miliţie aflat în misiune. Împreună cu
acesta, sursa şi alţi lucrători de miliţie, precum şi un ofiţer MI au pornit în căutarea individului,
cercetând magazinele şi toate unităţile comerciale din zonă. La ora 10.30, sursa l-a identificat pe
individ în apropierea unor cozi şi a atras atenţia ofiţerului MI că individul (alertat de agitaţia
subofiţerilor de miliţie) s-a ascuns între oamenii de la coadă. În momentul în care individul s-a izolat
de coadă încercând să-şi plaseze aparatul foto într-un autoturism a fost reţinut şi identificat“.
Homeric!
Să ai 31 de ani, cât avea Alex în 1984, să trăieşti ca tot românul cei trei „F“, foamea, frigul, frica, cu
cozi enorme la orice, coada fiind semnul bunăstării în comunism, şi să stai cu ochii pe cel care le
fotografiază, să-l semnalezi organului şi să contribui activ la prinderea lui – este proba că Alex al
nostru făcuse saltul calitativ de la maimuţă la „omul nou“, la fratele mai mic, dar atât de util lui Big
Brother. Un Pavlik Morozov, adult, de Dâmboviţa. Un aliaj unic şi foarte preţios de răutate, ticăloşie şi
prostie. Monumentale. Toate.

Când dosarele au început să devină publice, Alex şi-a mărturisit păcatul. Cu delicateţe şi cu o anumită
pudoare. Turnătoriile ţineau de profesia lui de subinginer. Aspectele sesizate de el erau de natură pur
tehnică. Deşi doar subinginer, era unicul specialist în tehnologie militară ce putea fi consultat de
Securitate! Oricum, nu ştie să fi afectat pe cineva cu informaţiile date de el. Şi, fireşte, minţea.

Fotograful turnat pentru că imortaliza cozi la carne, despre care Alex a dat relaţii la IGM, a fost
anchetat şi trimis în instanţă, acuzat că intenţiona să expedieze fotografiile la Europa Liberă, iar
colegii pe care i-a turnat s-au ales cu dosare de urmărire informativă, cu violarea corespondenţei, a
convorbirilor telefonice, cu mutarea în alte locuri de muncă.

Explicaţii

„Am primit bani de la Securitate pentru activitatea mea. (…) În afară de cele trei luni în care am
colaborat, nu am mai avut alte legături, din contră, am avut probleme cu Securitatea, mi s-a deschis
şi dosar de urmărire. Banii i-am luat doar pentru acea perioadă, după aceea am stat ascuns, am
avut alte probleme cu Securitatea“, a declarat Alex Mihai Stoenescu pentru cotidianul Puterea în
2010.

Unul dintre laitmotivele turnătoriilor lui Alex era comentarea la slujbă a ştirilor difuzate la Europa
Liberă. Şi, deşi ţinea să-şi asigure securistul care-l pilota că el nu mai asculta Europa Liberă de vreo 10
ani, când cu nenorocirea de la Cernobîl şi-a călcat pe conştiinţa lui de om nou şi a ascultat oficina. Dar
nu pentru că presa, radioul şi televiziunea de partid şi de stat au ignorat ştirile zile întregi. Nu. A
ascultat pentru a sesiza cum sunt interpretate în colectiv!

Interpretările erau catastrofale la adresa conducerii de partid şi de stat. Alex a avut mult de muncă. S-
a achitat exemplar de sarcină!

Turnătorul Alex e un caz complicat şi mă tem că până şi psihiatrii ar avea ceva de furcă cu el. A dorit
de tânăr să fie ofiţer de Securitate. N-a putut din cauza vederii. Un accident din copilărie, dar şi un
handicap depăşit cu brio ca turnător.

După revoluţie, a migrat prin mai multe partide, a făcut carieră la nivel înalt, de la armată la Teatrul
Naţional (sub Săraru), şi s-a reciclat în istoric. Specialitatea lui este lustruirea patriotismului, uneori cu
diagonală, foarte prizat de securişti. Pe care nu i-a uitat. Revoluţia a fost opera agenturilor străine,
securiştii au fost patrioţi, legionarii n-au fost terorişti, nici antisemiţi, mareşalul Antonescu a fost doar
un patriot, pogromul de la Iaşi a fost opera nemţilor, iar trenurile morţii au fost doar o neglijenţă.
Undeva, în ceaţa din mintea lui Alex, se ghiceşte o conspiraţie ungaro-germano-britanico-americano-
evreiască. Pentru a discredita în ochii lumii biata noastră ţărişoară! //

 
Locul 2. Nicolae Balotă

Navetist pe ruta Bucureşti - München - Paris şi retur, timp de mai bine de şapte ani, a fost unul dintre
cei mai preţioşi informatori ai Securităţii în dosarul Meliţa şi Eterul, dedicat postului de radio Europa
Liberă şi oamenilor ei. Atât de preţios încât, mult după căderea comunismului, securistul Victor
Achim se îngrijea de onoarea de mult pierdută a informatorului „Someşan“. I-a cerut lui Mihai Pelin,
care a publicat documente din dosarul Meliţa şi Eterul, să nu scape detalii care ar duce la
deconspirarea lui. Era o personalitate de vază a breselei scriitorilor, cărturar distins, cu un trecut mai
presus de orice bănuială!

Însă paza bună n-a trecut primejdia rea. Adnotarea unui securist pe marginea unui plan de
măsuri cu propuneri de compromitere a redactorilor Europei Libere, întocmit după o vizită a lui
„Someşan“, la Direcţia I, a deschis pista cea bună. Un maior sugera superiorilor „ca Securitatea să fie
mai atentă în ceea ce privea lectorii trimişi la diverse universităţi din străinătate“.

Nicolae Balotă a venit în Occident ca profesor invitat la Universitatea din München. S-a apropiat
repede de oamenii Europei Libere. De la Noël Bernard la Monica Lovinescu, peste tot a fost bine
primit. Avea o carte de vizită impresionantă. Fost deţinut politic, 7 ani de puşcărie, 2 de domiciliu
obligatoriu în Bărăgan, fără momente ştiute de slăbiciune sau laşitate. Dar, la eliberarea din 1963, a
semnat un angajament pe care l-a respectat până la căderea comunismului, cu un exces de zel
stupefiant, chiar şi atunci când nu mai era sub controlul Securităţii. Ceva mai târziu a venit
confirmarea de la CNSAS. Mariana Sipoş, care s-a ocupat de cazul Caraion, a obţinut, în numele
familiei poetului, deconspirarea informatorului Someşan. Nicolae Balotă n-a fost doar trimisul special
al Securităţii în exil. Fusese şi în ţară un turnător destoinic.

Cât a fost cadru didactic în Germania şi în Franţa, avea intrare nu numai la conducerea
departamentului românesc al Europei Libere, dar şi la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca şi, prin ei, şi
la alţi membri importanţi ai diasporei anticomuniste, inclusiv la Mircea Eliade, Emil Cioran şi Eugen
Ionescu. Fiecare vizită în România era precedată de un popas la Europa Liberă. Nicolae Stroescu-
Stânişoară, director asistent al secţiei române şi prieten intim, îi oferea, fără să vrea, informaţiile cu
care Nicolae Balotă contribuia la literatura de sertar a Securităţii. A primit şi sarcini precise, cum ar fi
trimiterea unor scrisori de temperare lui Eugen Ionescu sau „adâncirea unor disensiuni şi contradicţii
de concepţie existente între Nicolae Stroescu şi soţii Ierunca“.

În 1987 a obţinut azil politic în Franţa. A început să vorbească la Europa Liberă în nume propriu, până
atunci o făcuse anonim, pe dolari buni, alăturându-se fără jenă celor despre care relatase Securităţii
că depind de „diverse servicii de spionaj“. După 1989, prin bunăvoinţa amicului şi binefăcătorului
Nicolae Stroescu-Stânişoară, exploatat informativ în folosul Securităţii, a fost şi angajatul Europei
Libere. N-avea nimic de spus. Îi mai lipsea un pumn de dolari la pensie!

L-am avut şi coleg. Era de o politeţe unduitoare, excesivă, dornic să facă impresie bună, oriunde şi
oricui. Pe culoarele Europei Libere nu mergea. Zâmbind în dreapta şi în stânga, se lichefia, se scurgea.
Avea, credea Adrian Marino, o onctuozitate „papal-ecleziastică“. E o licenţă poetică. Cuvântul mai
exact, şi poate mai brutal, este „unsuros“.

Știa că are dosar de informator. L-a citit. Redempţiunea nu a părut a-l ispiti, deşi afişa convingeri
religioase profunde. De dosar ştiu şi colegii lui, scriitorii. Spre deosebire de alte cazuri, Nicolae Balotă
este tratat cu suspectă milă creştinească. A fost deţinut politic şi nu putem judeca! E un argument ce
trebuie luat în seamă, deşi e jignitor pentru deţinuţii politici care n-au semnat pactul cu diavolul sau
au făcut-o în limite decente. Oricum, scuza ar fi valabilă pentru toţi deţinuţii politici deveniţi liberi
într-o puşcărie mai mare, dar aflaţi mereu sub presiunea şi controlul Securităţii. Nu şi pentru cel care
a continuat să slujească Securitatea şi atunci când era un om liber! (...).

Da, dar „opera salvează omul“, li se răspunde celor care arată cu degetul spre jalnica slăbiciune a
omului. Dorin Tudoran, şi el victimă a delaţiunilor „someşene“, crede că opera salvează doar opera.
„Omul nu poate fi salvat decât de om. Ca oameni, suntem exact ce şi cum alegem să fim.“ Dar, în
România, ca şi în vizuina luminată din sudul Franţei, asta sună deja a predică în pustiu. //

Locul 3. Ivan Deneş

Personaj mai mult decât interesant. Viaţa lui pare un roman şi chiar mai rău decât atât. A fost cel mai
aproape de a fi infiltrat de Securitate în secţia română a postului de radio Europa Liberă.

Scriitor vag, bun traducător din germană, engleză, maghiară şi franceză, a emigrat, aparent legal, în
Israel, în 1971. În realitate a fost „trimisul“ legendat al Securităţii, cu numele de cod „GX-36“.

Practic, a lucrat neîntrerupt pentru Securitate din 1948 până în 1989. Trimiterea în Occident, unde a
lucrat cu numele „Krauss“ şi „Konrad“, fusese precedată de o lungă colaborare cu Securitatea, ca
informator de succes. Ca „Aurel Bantaş“ a dat informaţii despre deţinuţii politici, a căror soartă a
împărtăşit-o. Sub numele „Alecu Sîrbu“ a facilitat confiscarea de către Securitate, printr-o spargere
înscenată, a primei variante a manuscrisului cărţii lui Belu Silber, Monarhia de drept dialectic.

Nu s-a acomodat cu viaţa din Israel, a emigrat în Germania şi a fost angajat la concernul de presă Axel
Springer, de orientare net anticomunistă. Normal, drumul lui s-a intersectat cu cel al oamenilor de la
Europa Liberă, unde a început să colaboreze, sub pseudonim sau sub numele lui. Noël Bernard, care
i-a apreciat calităţile reale de jurnalist, vorbitor de patru limbi străine şi o foarte bună capacitate de
analiză şi de sinteză, i-a propus angajarea.

În perioada de probă l-a ajuns din urmă trecutul negru. Foşti deţinuţi politici aflaţi în exil s-au
mobilizat exemplar şi au reuşit să probeze că în închisoare Deneş a participat la „reeducarea“ care a
precedat eliberarea din 1964 şi i-a turnat pe recalcitranţi. Angajarea a fost stopată, Deneş s-a întors
la Axel Springer, dar a rămas în relaţii bune cu Europa Liberă şi cu oamenii ei. Călătorea des în
România, oferind Europei Libere ample materiale documentare despre situaţia din ţară, pentru care
era remunerat. Cinci dintre ele le mai am şi astăzi. Sunt excelente. Detesta comunismul, varianta lui
ceauşistă, mai ales. Asta nu l-a împiedicat să colaboreze şi cu Securitatea, la fel de fructuos şi tot pe
bani, oferind informaţii despre Europa Liberă şi despre oamenii ei.

Apare obsedant în dosarul Europei Libere, Meliţa şi Eterul, dar şi în dosarele individuale ale
oamenilor de la Europa Liberă, mai ales ale directorilor. Are caracteristicile unui spion sadea, nu doar
simplu informator. Era convocat pentru instruiri, la Bucureşti, dar şi în alte oraşe europene, i se
dădeau sarcini, era plătit.
Harnic, articulat, săritor, i s-au trasat sarcini în planurile Securităţii pentru compromiterea lui Noël
Bernard, a lui Emil Georgescu şi a lui Paul Goma, probabil şi a altora. A prezentat planurile casei şi
biroului lui Bernard, cu indicarea exactă a locului în care erau ţinute scrisorile ascultătorilor.

Identificat după aparţia cărţii Meliţa şi Eterul, s-a luat legătura cu el. Nu a negat colaborarea cu
Securitatea. A avut o explicaţie de un cinism năucitor. Pentru el, informaţia era o marfă! A vândut-o
celui care a plătit mai bine. I-a trădat pe toţi cei care l-au plătit. Şi-a trădat şi prietenii din ţară, lista
celor turnaţi de el la Securitate e enormă.

I s-a sugerat să-şi scrie memoriile. Avea ce povesti. A refuzat. Voia să-şi dedice ultimii ani de viaţă
scrierii unei nuvele despre ultima noapte a lui Spinoza! Paradox, evreul de stânga a murit ca apropiat
al unor cercuri de extremă dreaptă, cu obsesii antisemite.

A murit terorizat de gândul că noii lui comilitoni politici ar putea afla că toată viaţa a fost în slujba
unui regim totalitarist comunist.

Arghirofil, afemeiat şi alcoolic, a murit sărac, măcinat de alcool, frustrări, datorii, divorţuri şi pensii
alimentare.

Un păgubos care, în visele lui de glorie, se va fi imaginat ca un Richard Sorge al Războiului Rece. N-a
avut statura necesară, nici la propriu, nici la figurat. Merita, totuşi, un loc mai sus în acest top. Alţii au
fost mai harnici decât el, iar dosarul furnizat de SIE, parţial ilizibil, nu pare complet. Ca om a fost
ticălos, un gunoi. Dar rămâne un personaj interesant. Literar vorbind. Spre deosebire de Bălăceanu
Stolnici, care este doar un gunoi. //

Locul 4. Constantin Bălăceanu Stolnici

Boier de viţă veche şi turnător de cursă lungă. Recrutat în problema „foşti exploatatori“, „pe bază de
sentimente patriotice“, a fost un colaborator harnic, cooperant, prolific, cu iniţiative în întâmpinarea
sugestiilor Securităţii interne pe lângă foştii exploatatori, dar şi unul cu potenţial în problema
emigraţiei anticomuniste. A fost avansat şi trimis peste hotare cu misiuni care transgresau simpla
culegere de informaţii.

A fost un destoinic agent provocator şi un la fel de destoinic agent de influenţă. Prezentabil,

manierat, abuzând de zdrăngănelile boieriei lui, Stolnici a avut uşi deschise în casele celor pe care i-a
turnat, şi în ţară, şi în afara ei. Sub numele de „Ionescu Paul“ şi „Laurenţiu“, a mai avut şi altele, a
turnat, din toate poziţiile, liberali, ţărănişti, monarhişti, diplomaţi, colegi, medici, pacienţi, rude.

Securitatea a fost impresionată de mulţimea şi de exactitatea informaţiilor, de spiritul lui „de sinteză
şi analiză“. A fost recompensat cu dreptul de a călători peste hotare şi cu bani peşin, în lei şi valută.
Oricât i se dădea, mult, puţin, omul lua. De la bacşişul mizer de 125 de lei, la 4.000 de lei, jumătate
din costul unui voiaj în Vest. I-au fost decontate chiar şi fleacurile artizanale dăruite celor vizitaţi şi
turnaţi. A fost primit, la cererea lui, de Vlad Georgescu, directorul secţiei româneşti de la Europa
Liberă. Vizita s-a soldat cu o schiţă detaliată a apartamentului gazdei, îndosariată în arhivele
Securităţii. În schimbul serviciilor făcute Securităţii, a cerut avansare profesională şi ştiinţifică. Nu din
arivism, ci pentru a-şi spori credibilitatea în străinătate. Cot la cot cu Securitatea, a combinat datoria
patriotică cu plăcerea turnătoriei.

Retragerea

În decembrie 2007, Bălăceanu Stolnici a anunţat că se retrage din activităţile Academiei Române. El
a declarat atunci la BBC că nu a negat nicio secundă colaborarea cu Securitatea. Într-o scrisoare
adresată conducerii Academiei, Bălăceanu Stolnici a spus că nu are nicio implicare într-un complot
al Securităţii în vederea asasinării fostului şef al postului de radio Europa Liberă, Vlad Georgescu.

A lucrat pentru Securitate până la revoluţie. În decembrie 1989 era propus pentru trecerea la un nivel
superior al muncii informative la Direcţia a III-a, Contraspionaj. Ironia sorţii, revoluţia a pus capăt
carierei unui turnător cu vocaţie şi cu perspective. Un destin frânt!

După revoluţie a început să-şi plimbe morga boierească în medii democratice. Membru de vază al
Partidului Naţional Liberal, superbă ipocrizie, a leşinat în şedinţa în care partidul se răfuia cu Mona
Muscă, informatoare inofensivă şi fără noroc, dar care a avut tăria de caracter să se retragă din viaţa
publică. Stolnici a fost ofensiv. Era al patrulea senior liberal care colaborase cu Securitatea.

A recunoscut doar strâns cu uşa documentelor, deşi numele „Laurenţiu“ figura în cartea Operaţiunea
Meliţa şi Eterul, fără a se şti cine se ascunde în spate. A negat, a jucat cartea uitării. Nu-şi mai aducea
aminte! Cu documentele pe masă, a recunoscut câte ceva. A jucat rolul informatorului inofensiv.
Probatoriul CNSAS, neobişnuit de amplu, a spulberat orice îndoială. A turnat pentru bani, pentru
carieră şi din exces de zel. Omul trăia voluptatea turnătoriei. Chestie de caracter. Boierul avea
apucături de rândaş şi de slugă hoaţă.

Formal este încă membru al Academiei, onorându-şi colegii la fel de turnători. Vorbeşte despre
„Securitatea noastră“. Semn că suferă de sindromul Stockholm. A devenit totuna cu prigonitorii lui şi
ai clasei din care a făcut parte. Va da detalii despre căderea în păcat în memoriile pe care tocmai le
scrie. Merge greu. Abia a ajuns la copilărie. Și, de obicei, copilăria unui netrebnic e plină de duioşii.
Dacă va reuşi să treacă de copilărie e problematic. Are 88 de ani. Îi dorim viaţă lungă. Netrebnicia
informatorului „Laurenţiu“, eventual, şi redempţiunea boierului merită o mesă. Și, oricum, promit să
fie mai interesante decât copilăria boierului ticăloşit. //

Locul 5. Emanuel Valeriu

Nume conspirativ „Emil“, „Epure“, „Vipera“. Reputaţie de hahaleră. Informator de cursă lungă, a fost
dirijat spre Noël Bernard încă din 1968. A fost abandonat după condamnarea într-un proces cu trafic
de valută.

S-a reactivat, la cererea lui, în 1981. A fost o surpriză suspectă pentru Securitate („Să-i lăsăm iniţiativa
şi să verificăm ce vrea“, „Atenţie pentru a nu se folosi de noi doar în vederea realizării unor interese
personale“). Valeriu dorea să le vorbească despre abuzurile binefăcătorului său Adrian Păunescu.
Însă capitalul lui cel mai important era cunoaşterea oamenilor de la Europa Liberă. A fost preluat de
Securitatea externă şi, după o pregătire informativă corespunzătoare, în 1986 a fost trimis de probă
în Vest. A fost bine primit de către cei care ştiau că, de ani buni, Valeriu era autorul unor foarte bune
corespondenţe cu informaţii abundente, de calitate, despre situaţia şi starea de spirit din România. A
respectat consemnele Securităţii, mai puţin în privinţa informaţiilor proaspete aduse fără ştirea
acesteia.

Situaţie schizofrenică: Securitatea îl bănuia ca fiind autorul unora dintre scrisorile difuzate la Europa
Liberă, dar nu a reuşit să găsească şi dovezile. Valeriu juca pe două tablouri şi juca bine. Surpriză,
fericită pentru el, pentru prima oară Europa Liberă l-a recompensat pentru corespondenţele trimise.
S-a întors cu tolba plină, pe care a deşertat-o la Securitate şi în 1987 a fost trimis cu sarcini mai
precise, inclusiv fotografierea unui redactor de la Europa Liberă. Tot atunci, la München, au apărut
primele suspiciuni legate de vizitele lui Valeriu. În 1988 a fost primit mai rece şi mai distant.

S-a reactivat în 22 decembrie 1989, când, din proprie iniţiativă, a trimis prima corespondenţă din
Bucureşti, îndată după decolarea lui Ceauşescu de pe clădirea CC. Colaborarea cu Europa Liberă a
încetat după cinci zile. Și-a valorificat disidenţa anonimă în două cărţi pline de acuzaţii gratuite la
adresa Europei Libere şi a oamenilor ei, contrazise de documentele găsite în arhiva CNSAS, care
probează că a fost informator. Unul mic şi fără caracter. //

Comisia de Integritate a PSD a votat excluderea lui Mircea Geoană. A fost dorinţa liderului Victor
Ponta, iar şeful comisiei, Dan Şova, prieten, partener de afaceri şi de zburdălnicii financiare, i-a făcut
pe plac. Normal, pentru el Victor Ponta „este un general de mână forte”, „are un ochi permanent
asupra tuturor, ca să facem ce trebuie pentru partid”, „cel mai democratic partid în exprimare”. Atât
de democratic că nu s-a pus problema ca Mircea Geoană să-şi exprime şi el punctul de vedere.
Negura perioadei bolşevice se întoarce în PSD, a exclamat meditativ viitorul exclus.

Decizia iniţială a Biroului Permanent Naţional de a-l inlocui pe Mircea Geoană din postul de
preşedinte al Senatului, a fost aprobată şi de Ion Iliescu şi Adrian Năstase, care aveau să-i plătească
poliţe mai vechi prostănacului. Au revenit când şi-au dat seama că PSD ar putea pierde singurul post
important pe care îl mai deţinea în ierarhia de stat.

N-are importanţă a spus Ponta cel rigid, Năstase şi Iliescu au exprimat opinii personale, decizia
partidului fiind alta. Victoraş are mistica partidului infailibil, care nu greşeşte niciodată, şi ale carei
decizii la pune în practică implacabil şi cu orice preţ.

„Micul Titulescu”, adorat şi promovat de Adrian Năstase şi ajutat de Ion Iliescu, pentru a-i da o lecţie
prostăncului de Geoană, face saltul de la cârlanul imatur, la „micul Stalin”. Arivist cu vocaţie, a învăţat
de la maeştrii lui, Iliescu & Năstase, să-şi disimuleze setea de putere în spatele principiilor. Pasămite,
Mircea Geoană a atentat la unitatea partidului dar, din fericire, jocul sau a fost descoperit la timp,
chiar de către cel care intruchipează unitatea partidului. Sigur, Geoană ar fi fost vinovat şi dacă ar fi
purtat şapcă, vigilenţa lui Victor tot nu l-ar fi iertat.

Şi apropo de şapcă, lui Victor Ponta, copil răzgâiat de uristoare, îi plac teribilismele deghizate. În
recuzita lui de puber bătrân şi află şi şepcuţa lui Mao, cel cu stea în frunte. Este probabil motivul
pentru care o ursitoare de la Cluj vede în Victor Ponta pe singurul om capabil să reformeze stânga, cu
condiţia să-i dărâme idolii, pe Iliescu, în principal, urmat mai târziu de Adrian Năstase. Pentru că el,
Ponta, „ştie că în Marşul cel lung au pornit 90.000, au ajuns 7.000, dar au invins”.

Deci, marele marş chinezesc ar fi modelul stângii dâmboviţene! Numai că nu orice purtător de şapca
cu stea în frunte poate fi şi Mao. Apoi Mao este doar o relicvă pioasă, cu milioane de victime lăsate în
urmă, dar care nu are nimic de a face cu pragamtismul care prezidează dezvoltarea de astăzi a Chinei.
Şi nu deloc clar dacă Victor Ponta şi înţelege ce se întâmplă acolo.

Discursul lui, conservator, populist, când e vorba de economie, este mai apropiat de cel al satrapului
de la Phenian, decât de cel al pragmaticilor de la Beijing. Şi-apoi îi vede cineva pe copilotul Ponta,
sosia lui Năstase, şi pe comparşii lui, Şova, Bădiciou, Negoiţă, Corlăţean acceptând austeritatea
exemplară a unui marş, fie şi mai scurt decât marele marş chinezesc?

Arestarea lui Sorin Apostu, primarul Clujului şi preşedintele filialei locale PDL, la pachet cu
vicepreşedintele Consiliului Judeţean, Radu Bica, poate avea urmări grele pentru partidul de
guvernământ şi pentru premierul Emil Boc, dar şi pentru opoziţie.

Conducerea PDL are de să gestionat o problemă delicată după ce mai mulţi aleşi locali sunt cercetaţi
de procurorii DNA pentru corupţie. Există şi o hartă a corupţiei din PDL, cu vreo opt primari din oraşe
mari, care au dat, dau sau vor da explicaţii procurorilor.

Edilul arestat pentru corupţie s-a lansat în politică, a făcut carieră în anturajul premierului Emil Boc şi
a fost sprijinit de acesta să-l urmeze la primăria Clujului. Evident, prin ricoşeu, buna reputaţie a
premierului ar putea fi afectată. Asta explică recţia rapidă a celui care, în calitate şi de şef al
partidului, a modificat codul etic al PDL, astfel încât cei arestaţi preventiv să fie automat excluşi din
partid. O premieră în România pentru un partid aflat la putere! Care pune în defensivă o opoziţie ce
colcăie de oameni aflaţi în atenţia justiţiei pentru corupţie şi acuză politizarea justiţiei.

Evident, opoziţia şi analiştii săi de strânsură supectează arestările din PDL ca un preludiu la viitoarele
atacuri ale puterii la adresa corupţilor din rândurile sale, plasate în prejma viitoarelor alegeri, şi
nicidecum ca o probă că PDL nu-şi apără penalii din partid, se delimitează de ei, lăsând justiţia să-şi
facă treaba, indiferent de consecinţele politice.  Că lucrurile stau aşa sau altfel vom vedea din
derularea anchetelor şi din felul în care vinovaţii vor fi sau nu scoşi basma curată.

Deocamdată, ne oprim la câteva particularităţi ale cazului de la Cluj, care vorbesc nu numai de
lăcomia neruşinată a coruptului de tranziţie, dar şi de un anume rafinament al capitalismului de
cumetrie, intruchipate cu brio de primarul Sorin Apostu. Un haplea care nu ierta nimic, acceptând şi
stimulând toate formele posibile de şpagă: pepeni, bonuri de benzină, haine pentru nevastă, bilete
de avion, nopţi la hotel, mese la restaurant, excursii cu familia în Austria şi Dubai, 125 000 de euro pe
firma consoartei. Omul care nu s-ar fi dat jos din pat pentru mai puţin de 50 000 de euro, avea
întâlniri de taina în garaje şi parcări, folosea telefone mobile cu cartele aruncate după o singură
folosinţă şi comunica prin Facebook pentru a dejuca o posibilă urmărire. Cireaşa de pe tort, primirea
tainului se făcea prin firme ale soţiei sau ale socrului, plătite generos pentru inexistente servici de
consultanţă.
Clar, familia rămâne celula de bază nu numai a societăţii, dar şi a corupţiei. Şi nu numai la Cluj, dar şi
la Timişoara, unde o firmă de consultanţă a fiului primarului este prima escala a oricărei firme are de
obţinut o aprobare de la primărie.

Pe acest fundal, Adrian Severin a ţinut conferinţa tematică „Istoria şi mitologia excepţionalismului
corupţiei româneşti”. Unde? La Fundaţia Europeană Titulescu, condusă Adrian Năstase, cercetat în
dosarele matuşa Tamara, Zambaccian şi trofeul calităţii. Doi şpăgari, primul cu ifose europene, celalat
cu un patagruelic apetit dâmboviţean, din eterna şi fascinanta Românie! Nici că se putea personaje
mai potrivite pentru a întruchipa sentimentul românesc al corupţiei şi pentru a-i  ilustra 
excepţionalismul. Aferim!

„Partidul Național Liberal a dovedit ca este un partid antisecurist și anticomunist”, susținea Crin
Antonescu în timpul faimoasei ședințe în care s-a decis retragerea sprijinului politic deputatei Mona
Musca, înainte de verdictul privind colaborarea ei cu securitatea. Graba era explicată prin necesitatea
păstrării credibilității partidului. Mai târziu, tot el îi reproșa unui alt liberal exclus că s-a purtat „ca un
securist ordinar”.
 
 Astăzi, sub conducerea aceluiași lider, partidul anticomunist și antisecurist este parcat în rezervația
numită Uniunea Social Liberală, populată cu câteva dintre cele mai splendide exemplare de dinozauri
comuniști și de varani securiști, de la Ion Iliescu, la Dan Voiculescu, plus moștenitorii și tovarășii de
drum, la fel de prădători.

Sigur, politica presupune un pragmatism ce nu exclude cinismul, oportunismul, compromisul, la

nevoie, minciuna. Scopul, dacă e nobil, scuză toate mijloacele. Însă puțini ar fi bănuit în Crin
Antonescu, față atât de palida a liberalismului românesc din anii 90, ambiții atât de mari. Din dorința
de a atinge pragul maxim al incompetenței lui, se visează președinte, Crin Antonescu a devenit
campionul elasticității care dă de rușine și maleabilitatea plastilinei. S-a aliat cu partidul
informatorului securității, Dan Voiculescu, nu din afinități doctrinare, ci pentru accesul la televiziunile
mogulului. Și în numele crinului, PNL a devenit anexa stângii moștenitoare a comunismului. În
numele aceluiași ideal, Crin Antonescu a început să și mintă, dacă nu cumva este vorba, pur și simplu,
de prostie. Sigur este că acum Crin Antonescu a trecut la spălarea cadavrului politic Ion Iliescu.
 
  La întrebarea referitoare la efectul negativ al prezenței lui Ion Iliescu în PSD, ținând cont de
violențele din timpul mineriadei, Crin Antonescu s-a lansat în subtile considerații politice: „În vreme
ce Iliescu făcea crime, aşa cum susţineţi, cu ce le făcea? Cu mâinile goale sau cu trenurile? Cine
conducea trenurile? Îl cunoașteţi pe un tovarăş Băsescu Traian care dirija, de la Bucureşti, aceste
trenuri? Ion Iliescu e un om retras din politica activă pe care îl putem judeca într-un fel sau altul, e un
om care s-a confruntat cu electoratul, cînd a cîştigat, cînd a pierdut, iar problemele României de
astăzi nu sunt generate de Ion Iliescu, nici corupţia de azi din România, nici aservirea instituţiilor care
ar trebui să fie independente, azi în România nimic din toate acestea nu sunt generate de Ion Iliescu”.
 
   Între liberalul de strânsură Crin Antonescu și strigoiul comunist Ion Iliescu există mai vechi afinități
elective. Ud de emoție, titanul din Oltenița a mărturisit public că și l-ar fi dorit pe Crin Antonescu în
PSD, „pentru că eu îl văd mai aproape de social-democrație”. Și probabil că acesta e motivul pentru
care crinul liberal n-a băgat de seama ca Ion Iliescu se află la temelia tuturor nenorocirilor României,
începând cu morții revoluție și cu furtul ei, continuând aservirea instituțiilor statului intereselor de
partid și terminând cu corupția endemică generată de capitalismul de cumetrie, ale cărei baze au fost
pus sub regimul Iliescu. Pe scurt, cum constata un politician mai prostănac decât Crin Antonescu,
daca se poate așa ceva, Ion Iliescu a fost și este cancerul democrației românești!
 
  Și, în plus, profesorul de istorie Crin Antonescu se lansează și în rescria istoriei. N-are nerușinarea sa
afirme ca Ion Iliescu n-a chemat minerii. Pentru că i-a chemat. Și ei au plantat flori în București,
inclusiv la sediile partidelor istorice, PNȚcd și PNL. Vrea doar să-i micşoreze răspunderea, aruncând o
parte din vină pe Traian Băsescu, care ar fi dirijat de la București trenurile cu mineri. Însă atunci
Traian Băsescu n-ar fi putut dirija minerii nici dacă ar fi vrut. Pentru simplul fapt că în 1990 nu era
ministru, ci doar subsecretar de stat și șeful departamentului transporturi navale. Iar minerii au venit
cu trenurile, nu cu vapoarele!
 
  In încercarea lui prostească de a falsifica istoria, cum au făcut-o și comuniștii, Crin Antonescu nu e
nici măcar penibil. Doar penibiluț. Și mai ales jalnic.

Multă vreme, văzându-l, ascultându-l și citindu-l, am considerat că generalul Nicolae Pleșiță este
esența scârboșeniei Securității. Brută primitivă, gândire vulgară, instincte joase, limbaj rudimentar,
era insul perfect pentru încastrarea în mecanismul unui regim totalitar. Adaptat, adoptat, capabil de
orice mârșăvie, inclusiv de crimă, în numele unor idealuri înalte, incapabil de remușcare și devotat
sistemului până la moarte. A lui sau a sistemului.

„Copleșit” de măreția ticăloșiei brutelor, nedreptățeam securiștii de omenie, cu IQ peste media

instituției, ceva mai școliți, care n-au bătut, n-au anchetat, dar care erau șefii celor care au făcut-o,
terorizînd împreună, timp de decenii, o țară întreagă. Este cazul generalului Iulian Vlad care, din câte
se zice, a jucat un rol mai degrabă pozitiv la revoluție, niciodată probat. Dar există și probe scrise că a
încercat să tempereze zelul represiv bovin al unor subordonați.

Numai că, iată, la douăzeci de ani de la căderea comunismului, bătrânelul cu aer de Nae Girimea la
pensie elogiază Securitatea, pentru merite nespecificate, în „păstrarea unităţii şi integrităţii ţării”.
Mai mult, în țara care a condamnat comunismului, Securitatea fiind considerată „o instituție ilegală,
ilegitimă și criminală de la începutul și până la sfârșitul ei”, securistul pensionar face elogiul
informatorilor. „Doresc să elogiez contribuţia la fel de preţioasă a combatanţilor indirecţi, cetăţeni
demni şi mândri ai acestor locuri, fără ale căror acte patriotice benevole niciun serviciu de informaţii
naţionale nu şi-ar fi putut duce la îndeplinire misiunea sa”, a spus fostul şef al Securităţii lui Nicolae
Ceușescu.

Ca în atâtea alte cazuri, bătrânul securist confundă întresele țării cu interesele regimului totalitar și
ale conducătorilor lui. Vinovat și fără nunață, pune semnul egal între funcția represivă a securității și
obținerea informațiilor de interes național. Timp de decenii primul obiectiv al Securității n-a fost
dușmanul extern, ci cel intern, adică românii care n-au fost de acord cu partidul comunist și cu
ocupantul străin care l-a instalat. În această funcție de represiune Securitatea a avut auxiliare
prețioase în informatorii mobilizați nu de patriotism, ci prin șantaj și teroare, când n-a fost vorba
arghirofilie, invidie, micime de caracter. Că au existat și informatori perverși, nu contestă nimeni. Însă
e greu de știut în ce a constat patriotismului celui care a dat pe mâna poliției politice un om care
fotografia cozile din magazinele goale de dinainte de prăbușirea comunismului național-ceaușist.

Faptul că foștii securiști n-au fost prea deranjați după căderea comunismului, în numele consensului
sau a necesității lor, că s-au adaptat rapid noilor realități „democratice” și economice, unii facînd
carieră, inclusiv în noile structuri informative, care aparent nu aveau nimic cu cele din vremea
comunismului, că torționarii notorii pot să se fălească cu faptele lor de arme, să-și etaleze
patriotismul și să-și cosume în liniște pensiile, e semn că decomunizarea țării a fost doar simulată. Ca,
de altfel, și condamnarea comunismului!

Circulă pe internet un schimb de scrisori dintre un parlamentar care reprezintă o parte a diasporei
românilor şi un român plecat de acasă şi stabilit, cu toată familia, în Scoţia. La prima vedere iţi vine să
spui că aşa ceva nu există, că şi scrisorile şi autorii lor sunt rodul unei ficţiuni care, desigur, exprimă o
anumită  realitate,  tristă, dar ficţiune, totuşi. Ei bine, nu. Există şi parlamentarul, şi românul plecat
de-acasă, şi scrisorile lor. Din păcate.

Parlamentarul, cu numele uşor ridicol de Viorel Riceard Badea, Riceard se scrie cum se aude, se
adresează celor plecaţi de acasă cu prilejul zilei „românului de pretutindeni” care, nu întâmplător, e
totuna cu ziua naţională a României. Poate acesta este şi motivul pentru care mesajul, pe lângă
felicitări, musteşte de un patriotism fierbinte şi de păstrarea şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor
româneşti, într-o limbă de lemn fără frontiere: „să ne amintim că suntem români în fiecare zi”, „vă
adresez îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească”, „avem datoria de a
păstra vie şi a cinsti amintirea celor ce au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului”. Clar, cum ar
putea cineva să culeagă căpşuni în Spania sau să muncească în construcţii în Italia făra să nu-şi spună
zilnic că e român şi să nu se gândească puţin şi la Mihai Viteazul?

Slobozit la Patrie, Riceard Inima de Dac o ia pe coardă razachie a patriotismului: „Cu prilejul „Zilei
românilor de pretutindeni” vă adresez vouă, românilor din lumea întreagă, calde felicitări, precum şi
îndemnul de a păstra în suflet spiritul, cultura şi limba românească. Doresc să vă felicit şi să vă
mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea comunităţilor şi a ţărilor în care vă
aflaţi, precum şi pentru păstrarea şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti. Din Australia până în
America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe podiumurile sportului de
performanţă drapelul naţional al României, au dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai
românesc şi excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale.”

Luat în serios, senatorului i-a răspuns un român de pretutindeni, stabilit în Scoţia: „Vă mulţumesc
pentru caldele urări şi îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce
mă priveşte pe mine (...). Nu am adus nici o „contribuţie” comunităţii care a binevoit să mă primească
(în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile româneşti", nu practic sport de
performanţă sub drapelul ţării, iar singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de
mîncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un restaurant dintr-un orăşel
scoţian”.
Românul de pretutindeni care-i răspunde senatorului este preotul ortodox Ioan Florin Florescu. De pe
blogul lui (http://ioanflorin.wordpress.com/) aflăm că în România a fost preot de ţară, apoi
cercetător ştiinţific la Universitatea din Iaşi. Este doctor în filologie, cu o teză despre primele
traduceri ale Bibliei în limba română. În ţară s-a ocupat de traducerea „Septuagintei” şi de editarea
Bibliei de la Bucureşti. Din august 2011 locuieşte cu familia în Scoţia şi în fiecare duminică e de găsit
în biserica românească din Glasgow. Blogul este o parohie virtuală şi o bibliotecă cu 5000 de cărţi în
format electronic. Se mai adaugă jurnalul scoţian în care părintele Ioan Florin Florescu îşi
mărturiseşte cu talent, candori şi uimiri adolescentine şi cu molcom umor moldovenesc, experienţele
de viaţă, ale lui, inclusiv ceea de şofer care livrează acasă mâncăruri indiene, şi ale comunităţii pe
care o păstoreşte.

Scrisoarea preotului Florescu din Scoţia este aspră cu populismul şi demagogia celor care au inventat
ziua românilor de pretutindeni din raţiuni politicianiste. Nu poate fi o sărbătoare faptul că
nepriceperea, neputinţa sau ticăloşia politicienilor „ne-au împins, pe mine şi pe alte milioane de
compatrioţi, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinţii şi prietenii şi să ne căutăm
pe aiurea pîinea şi dreptatea”.

Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărţite, pentru fraţii şi prietenii lăsaţi în urmă sau pentru
acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au spînzurat în ţară de dorul lor. Şi, în general, nu există
sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă.

Scrisoarea preotului român din Scoţia merită a fi citită cu atenţie. De către politicieni, în primul rând.
Dar nu numai.

Caricaturalul sindicat al militarilor pensionari dă doar o idee palidă despre democrația cu vipușcă la
care visează un Moș Teacă halucinant multiplicat.

Gureși ca niște cumetre isterice, membrii așa-zisului sindicat al cadrelor militare disponibilizate s-au
aflat printre protestatarii cei mai vocali de pe lângă Piața Universității și împrejurmi, adică Antenele
lui mogulului Dan Voiculescu, democratul bine conservat. Normal, la prima vedere, revendicările
militarilor în rezervă și în retragere sunt identice cu ale opoziției: jos Băsescu, jos guvernul, alegeri
anticipate!  Pe scurt, membrii așa-zisului sindicat au ieșit în stradă pentru că nu mai suportau
„lichidarea democrației constituționale”, adică dictatura și  chiar tirania din România. Însă ce-i mână
la luptă pe pensionarii din armată este diminuarea unor pensii nesimțit de mari în raport cu restul
populației. O dimiunare aparentă și care nu-i privește pe toți militarii. Ba chiar unii, în urma
recalculărilor, s-au ales cu sporuri.

Lucrurile se complică puțin daca aveam în vedere că doi dintre liderii „sindicatului”, președintele
Mircea Dogaru și vicepreședintele Valeriu Pricină, și-au făcut cariera militară nu pe terenul de
instrucție, ci în aparatul de propagandă comunistă al armatei de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Și
au suportat bine capriciile dictatorului, cu toate privilegiile care decurgeau din calitatea de slujitori ai
comunismului. Nu e totul. Unii sunt serios afectați de filoxera național-comunismului ceaușist.

Site-ului caricaturalului sindicat al militarilor pensionari dă doar o idee palidă despre democrația cu
vipușcă la care visează un Moș Teacă halucinant multiplicat. Mai mult, exaltatul pensionar în un
uniformă, pentru care regulamentele militare nu mai sunt valabile și după pensionare, instigă la
violență și insubordonare.

Agresivi, naționaliști, sărăcuți cu duhul, tributari limbii de lemn, de care nu se pot despărți în veci,
vajnicii moșneguți isterici și-au găsit eroul în mesianicul locotenent Alexandru Gheorghe, care și-a
făcut o spectaculoasă apariție printre protestatrii din Piața Universității. Și nu numai în Piață. A făcut
și turul Antenelor opoziției. Și a dezamăgit pe mulți, deși prezența în armată a unor astfel de
specimene ar trebui să dea de gândit și militarilor, și civililor.
 
Tânărul locotenet, admirator al mareșalului Ion Antonescu, și admirat de Noua Dreaptă, de resturile
Mișcării Legionare și de ziarul Tricolorul, se visează și el un fel de general și un salvator al națiunii.
Pentru asta ar fi suficient ca țara să intre sub o administrație militară, militarii să se înstaleze la
Cotroceni și în palatul Victoria, Parlamentul să-și suspende activitatea, timp care se vor organiza alte
alegeri.

Modest, gata de sacrificiu, cum sta bine oricărui militar iubitor de țară, locotenentul cerea pentru el
doar 50 % din dreptul de decizie dintr-un Consiliu Militar chemat să conducă țara. A fost momentul în
care s-a cam rupt filmul cu eroul pe care Antenele opoziției l-au promovat cu sârg, pensionarii militari
l-au adoptat în efigie și cu care armata nu prea știe ce să facă, deși el a cam încălcat regulamente
militare severe cu indisciplina și cu indisciplinații.

Lucru ciudat, toți cei care se plâng de insuportabila ascensiune a dictaturii în România au văzut doar
eroul în indisciplinatul locotenent cu aer de vițel la poarta nouă a democrației. Ciudat și nu prea. In
fond, și în Nicolae Ceaușescu mulți au văzut, și mai văd încă, un erou.

Un viitor candidat la președiniția țării participă la o emisiune de televiziune specializată în fauna

mondenă a presei de scandal. Posibila neștiință nu este o scuză. Titlul emisiunii, „Un show păcătos”,
nu lasă loc de confuzii, iar realizatorul este cunoscut ca un cal breaz pentru lipsă de inhibiții, limbaj în
doi peri și vulgaritate fără frontiere. Cu atât mai mult cu cât, tot într-un context electoral, actualul
prezidențial Crin Antonescu propunea și o „revoluție a bunului simț”. Dreptu-i, liderul liberal,
cunoscut pentru voluptatea de mahala cu care-și porcăiește adversarii, nu putea scăpa ocazia oferită
de difuzarea unor imagini cu fostul prim ministru, Emil Boc, surprins gol și filmat pe ascuns în
vestiarul unei săli de sport. Dar dacă există televiziuni care, din rațiuni financiare și de dragul
audienței, practică jurnalismul de pubelă, nu e obligatoriu ca politicienii sa facă același lucru. Măcar
pentru a salva aparențele, mai ales când ești liderul unui partid istoric, cu înaintași iluștri, de talia
Brătienilor.

Ca să nu mor, să zicem, neinformat, am căutat, am găsit și am și văzut emisiunea respectivă. Știam că

în materie de vulgaritate și prost gust televiziunile au făcut din România țara tuturor posibilităților,
însă tot nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Ca să nu greșesc, am mai văzut încă trei emisiuni. În total,
opt ore de program, constatînd că am un stomac tare, după care am exclamat ca țăranul care vedea
pentru prima oară o girafă: „așa ceva nu există”! Există, din păcate!
Un show păcătos  este o emisiune, să zicem, de divertisment, cu doi prezentatori tălâmbi sau care fac
pe tălâmbii, ceea ce le reușește foarte bine. Jenat, unul dintre ei amintește din când în când că a citit
și cărți de estetică, însă asta nu face mai agreabil oceanul de vulgaritate în care se bălăcește.
Emisiunea este cronica faunei de panarame, parașute, fete nubile fugite de acasă, copii de bani gata,
de ieri și de azi, politicieni expirați, cu probleme de prostată și neveste rele de muscă, cu glume fără
perdea, unele porcoase, la care figuranți stimulați de regie și plătiți cu ora aplaudă frenetic și râd
isteric. Gazdele și invitații, ahtiați după notorietate, aluneca frecvent și voios în grotesc și scabros.

Pe acest fundal jalnic, liberalul Crin Antonescu a fost invitat și a acceptat să comenteze filmulețul în
care apărea dezbrăcat fostul prim ministru Emil Boc, cu pretextul că protejarea primului ministru este
o problema de siguranță națională și interes public. Pretext cusut cu ață albă, de vreme ce
publicitatea emisiunii a mizat pe „cel mai mare scandal din ultimii 20 de ani”, iar imaginile au fost
difuzate, non stop, timp de două ore. Au comentat cu precădere jurnaliști ai trustului Antena 1, dar,
spre cinstea lor, unii au considerat difuzarea filmului o „mizerie”. Lucru pe care, într-un fel, l-a realizat
și Crin Antonescu. Mai târziu, mult prea târziu, a spus că ar fi fost mai înțelept sa nu fi intervenit
telefonic, cauționând ticăloșia, dar nu regretă, nefăcând vreo afirmație nepotrivită. Dar, uneori, e
suficient să te amesteci în tărâțe cu un mogul fost turnător al securității, în compania sulfuroasă a
unui smintit politic, pentru a te compromite iremediabil. Suficient, în orice caz, ca Brătienii să se
răsucească în mormânt! De rușine!

Afirmațiile stupide ale avocatului-istoric, care contrazic violent documente istorice, negarea
Holocaustului și a suferințelor evreilor din România au stârnit consternare, dar și protestul istoricilor
și al unor importante organizații naționale și internaționale.

Dan Șova este prototipul politicianului descurcăreț de la primul contact cu politica. Și care face
carieră arzând etapele. Isteț, pe alocuri inteligent, muncitor, a speculat toate oportunitățile ivite. Unii
numesc asta arivism, pragmaticii - plan de ascensiune socială.Și a înțeles iute că pentru o carieră de
succes e nevoie de un protector. Ascensiunea lui politică a explodat sub pulpana colegului de
generație, Victor Ponta. Avocat de succes, mai ales în afaceri cu statul, a avut grijă ca roadele
financiare să se reverese și asupra amicului Victor Ponta, care tocmai își făcea ucenicia pilotat de
simpatia lui Adrian Nastase.

Legați prin fire avocațești, financiare și automobilistice, pasiunea pentru curse a lui Ponta a fost
sponsorizată de Șova, era firesc ca atunci cînd primul a ajuns sculă mare în PSD să-și răsplătească
prietenul. Era gata să-l numească șeful organizației București. Planul a eșuat, dar a fost încununat de
succes odată cu numirea ca  purtător de cuvânt al PSD, post de mare expunere și de vizibilitate
publică. Postul părea că vine turnat pe calitățile lui Dan Șova: agresivitate posacă, cu tendințe
autoritare, impertinență, aroganță vecină cu proasta creștere, unii îl considerau chiar un „benign zbir
de partid”. Senator, cu multe funcții în diverse comisii de comitete, cadru universitar, prezentat ca
viitor ministru al Justiției, Dan Șova era un om de viitor!

Numai că în mai puțin de zece zile de la numire, noul purtător de cuvânt al PSD și, se înțelege, mai
ales al lui Victor Ponta, a capotat lamentabil, dovedindu-se un prost. Un prost cu diplomă, cert, chiar
cu două diplome, dar prost. Prost ca noaptea. Și culmea, într-un  domeniu în care are și o diplomă. Cu
aplombul sfertodoctului școlit, Dan Șova a afirmat public că dacă evreii au fost unii dintre cei care au
suferit cel mai mult în al doilea război mondial, datorită mareşalului Antonescu, ei s-au simţit în
siguranţă pe pământ românesc. Mai mult chiar, niciun român nu ar fi participat la masacrul evreilor
de la Iaşi unde, potrivit lui Șova, „nu au fost ucişi evreii”, au fost uciși, de soldaţii din armata germană,
doar 24 de cetăţeni români de origine evreiască.

Afirmațiile stupide ale avocatului-istoric, care contrazic violent documente istorice, negarea
Holocaustului și a suferințelor evreilor  din România au stârnit consternare, dar și protestul istoricilor
și al unor importante organizații naționale și internaționale. Pentru a stopa incendiul și pagubele
politice, Victor Ponta l-a suspendat pe Dan Șova din postul de purtător de cuvânt, l-a trimis la Muzeul
Holocastului din de la Washington pentru a-și face temele la istorie și a explicat doct că e o problemă
de ignoranță. Dar a și relativizat puțin incidentul:  „Șova e ignorant, nu antisemit, cum sunt mulți alți
români”!

Însă Dan Șova n-ar trebui sa se ducă la Washington pentru a se informa despre Holocaust. Există în
țară informații și documente pe această temă. Totul este să vrei să le vezi. Dar e greu pentru cineva
care pare înrobit tezelor cărții „Naționalistul”, apărută sub egida unui institut al Academiei, condus
de Gheorghe Buzatu, vechi argat la național- comunismului, al securității și al reabilitării lui Ion
Antonescu.

Plecarea lui Sorin Frunzăverde în an electoral este o lovitură grea pentru PDL. Și nu toate pietrele vor
rămâne la locul lor oricât de lin ar bate vântul și ar trece apa.

Casa părintească nu se vinde niciodată, iar un pedelist adevărat nu îşi vinde sufletul! Aceasta a fost
reacția liderului PDL, Emil Boc, la aflarea știrii că unul din greii partidului, baronul de Caraș Severin
Sorin Frunzăverde, a trecut cu arme și bagaje, în an electoral, în tabăra PNL. După care, umblând la
sentimente, a amintit de crezurile scrise și nescrise, cum ar fi „vântul bate, apa trece, pietrele
rămân”, acesta înscris chiar în imnul partidului.

Gestul a lui Sorin Frunzăverde a fost explicat în fel și chip, de la trădarea pe care politicianul o are în
sânge, la oportunismul ce-i ocupă minte. Însă, pierderea de încredere și de popularitate, ca urmare a
exercitării puterii, pun sub semnul întrebării rămânerea partidului în pâine și după alegerile viitoare.
E firesc, deci, ca sufletele sensibile să cântărească și să aleagă oportunițile cele mai convenabile. Or,
trecerea lui Frunzăverde la PNL a fost negociată cu grijă și din vreme, având deja rezervată poziția de
vicepreședinte, dar și de candidat pe poziție eligibilă la apropiatele alegeri locale.

Explicațiile oficiale ale lui Frunzăverde cum că politica oficială a PDL nu mai servește interesul public,
ci doar clientela sa, că s-a luptat în zadar pentru așa numita descentralizare bugetară, au mai degrabă
legătură cu refuzul actualului prim ministru de a apela la fondul de rezervă pentru a înlesni partidului
mita electorală. Cât despre acuzația de „stat polițienesc”, „ne ascultă telefoanele, nu mai poți vorbi”,
este  ridicolă pentru cineva care n-are nimic de ascuns, nici de reproșat, și care a ocupat locuri de
seamă în comisii parlamentare ocupate cu supravegherea celor însărcinați cu ascultarea telefoanelor.
Dar întărește obesiile opoziției care l-a primit cu brațele deschise.
Plecarea lui Sorin Frunzăverde în an electoral este o lovitură grea pentru PDL. Și nu toate pietrele vor
rămâne la locul lor oricât de lin ar bate vântul și ar trece apa. Bolovanul Frunzăverde va disloca câțiva
parlamentari și primari locali și s-ar putea ca exemplul sa aibă efectul bulgărelui de zăpadă. Deja alți
primari care au beneficiat de avantajele de a fi în PDL și-au mutat inteligența în luntriile opoziției.

Traseismul politic, accelerat înainte și imediat după alegeri, când apelul la soluții imorale a devenit
aproape o cutumă, este componenta constantă a vieții politice românești. Crin Antonescu, care a
criticat traseisimul, l-a primit generos pe transfugul Frunzăverde. Iar PDL nu e în măsură să-l blameze
după ce a guvernat grație unui partid născut din nimic și creat în exclusivitate doar din transfugii
opoziției.

Defecțiunea lui Frunzăverde pare doar un simplu incident local în fața disensiunilor majore care agită
cea mai importantă organizație a PDL, cea din București. Aici abia s-a reușit, cu două luni înainte de
alegeri, numirea unui candidat la primăria Capitalei, însă după părerea unor minți avizate șansele lui
de a câștiga nu valorează mai mult decât o ladă de gunoi. În schimb disesiunile au degenerat în
conflicte între reformiștii și baronii partidului. De regulă conservatori. Iar cu conservatorii nu poți
reforma nimic. Și nici nu poți câștiga.

Deși toate partidele se aliniază cuminți de la stânga la dreapta, din necesități de plasare ideologică, în
realitate în politica românească nu există drepta, nu există stânga. Există doar mai în față.

Începutul și sfârșitul oricărui ciclu electoral sunt marcate de o mișcare haotică ce smintește lumea
politică. Turme întregi de bizoni politici intră în febra transhumanței și, căutănd pășuni mai bune,
schimbă partidele. Cu explicația că nu se mai regăsesc în opțiunile politice ale partidelor pe care le-au
servit și în care au făcut carieră. Și, cum „conștiința” nu-i lasă,  își caută și își găsesc culcuș și
adapătoare mai bună la adversarii care sunt sau vor fi la putere. Socotiți trădători de foștii tovarăși de
drum, devin frați de lupta cu foștii adversari.

Din necesități tactice, toate partidele au apelat la acest procedeau. Tacit și eficient când s-au aflat la
putere, văcărindu-se și blestemând, ca victime, când erau în opoziție. Cum scopul scuză mijloacele,
transhumanța a fost stimulată când necesitățile au cerut-o. Și probabil că România deține recordul
unic al unui partid „parlamentar”, Uniunea Naţională pentru Progresul României, care n-a participat
la alegeri, în întregime creat din trasfugi care s-au pus în slujba coaliției la putere. Procedeul și
partidul au creat mari tensiuni între putere și opoziție, motiv pentru care Victor Ponta și Crin
Antonescu l-au condamnat și au refuzat dialogul cu președintele.
 
Pe vreamea când erau victimele traseismului politic, liberalii au cerut dezbateri publice pe tema eticii
actului politic și a omului politic. „Ne confruntăm, zicea Crin Antonescu, cu un fenomen de o
amploare nemaivăzută, cu o sfidare aproape cotidiană a oricarei norme de bun-simț elementară în
politica și asistam la transformarea unui număr semnificativ de parlamentari în porumbei voiajori sau
câini de pripas care sar gardul după o bucățica înmuiata în sos”. Frumos spus și bine încondeiați
porumbeii voiajori și câinii de pripas. Rămâne problema spinoasa a politicii de cadre a liberalilor care
au propus oameni atât de slabi de caracter încât să cedeze la prima „bucățica înmuiată în sos”.
Și tocmai când se prefigurează o posibilă victorie a opoziției în alegerile viitoare un vițel cu adevărat
gras al coaliției la putere anunță că va trece exact la liberali. Sorin Frunzăverde, baron local și timp de
două decenii unul din liderii importanți ai PDL-ului, a plecat cu arme, bagaje și zestrea locală de
parlamentari și de primari. Și a fost primit cu brațele deschise și, mai ales, cu funcția de
vicepreședinte al PNL. Sorin Frunzăverde este un caz de traseism politic gras și cras.

Dar este scuzat de promotorul revoluției bunului simț și de dușmanul  traseismului politic, Crin
Antonescu. Acuzațiile nerușinate de traseism la adresa lui Sorin Frunzăverde nu stau în picioare:
„pentru că a stat în PDL timp de 21 de ani, atât la putere, cât şi în opoziţie”. După care, ca vulpea
dintr-o fabulă, Frunzăverde s-a înecat cu-un os! Pasamite, vulpea era demult liberală!

Un parlamentar din cinci și-a abandonat partidul în actuala legislatură. Campionii au trecut chiar prin
patru partide.

În 2004, printr-o lovitură care se învecinează cu cacealmaua, Traian Băsescu, proaspăt ales
președinte al României, a împins PSD-ul într-o lungă și dezagreabilă traversare a deșertului opoziției,
în ciuda faptului că, în alianță cu PUR, cîștigase alegerile cu o majoritate relativă. A fost deajuns să
zgândăre vanitatea bolnavă a oportunistului politic Dan Voiculescu, bogătaș de tranziție și liderul
partidului de buzunar PUR. Nu dădea doi bani pe el! După ce au bătut palma, președintele a
considerat alianța drept o soluție imorală, aluzie la o biografie interesectată cu cărările Securității și la
suspiciunile privind provenienţa primului milion.
 
Pragmatismul președintelui devenit deja jucător, fără a fi suspect de lecturi politice vinovate, a fost
aplaudat de mulți. S-a observat mai puțin că în scurta istorie a traseismului ierbivorului politic
românesc se trecea la o nouă calitate. Dacă până atunci era cu inteligența în două luntri, simultan,
optând în funcție de pășunile la care tânjea, acum se migra cu turma, mai bine zis cu partidul, în
numele scopului care scuză mijloacele. În mandatul lui Traian Băsescu aveam să vedem altele și mai
și. Partide care au trecut de la stânga la dreapta, fără dureri, fără mari schimbări doctrinare, din
necesități de reprezentare europeană, cazul PDL, sau partide devenite parlamentare prin naștere.
Uniunea Națională pentru Progresul României s-a născut chiar în Parlament cu politicieni care au
abandonat partidele pe listele cărora au fost aleși. Caz unic de partid nu doar parlamentar fără să fi
participat la alegeri, dar cooptat și la guvernare, pentru serviciile aduse coaliției la putere. Soluție la
fel de imorală ca alianța cu Dan Voiculescu, e clar că nașterea Uniunii a fost discret asistată și de PDL,
și de președinte, tot în numele pragamatismului politic.
 
Insă orice medalie, oricât de sclipitoare, are și un revers. Adevăr dureros pe cale să-l descopere și
PDL, și președintele, după căderea deloc spectaculoasă a guvernului condus de Mihai Răzvan
Ungureanu. Deși depusă în dorul lelii, fără șanse de izbândă, moțiunea opoziției a avut numărul de
voturi necesare. Explicația cea mai la îndemână, venită din cercuri PDL, a trădat grupul minorităților
care, tradițional, susținea puterea. O scuză penibilă pentru un partid care, în câteva săptămâni, a
pierdut un număr mare de parlamentari, veniți și rămași în PDL exact atâta timp cât operațiunea le
servea interesele personale. E vorba de șobolanii politici care acum părăsesc în grabă o corabie în
derivă.
 
Deși au condamnat energic încurajarea traseismului, când au avut de suferit din cauza lui, lideri
opoziției l-au încurjat cu promisiuni și i-au primit cu brațele deschise pe actualii trădători. Alianța
pentru o Românie curată, un portal anticorupție, a constatat că un parlamentar din cinci și-a
abandonat partidul în actuala legislatură. Campionii au trecut chiar prin patru partide. E cam mult.
Chiar și pentru țară de mitici care nu au mamă, nu au tată. Au doar interese. Și trădarea în sânge.

Victor Ponta nu pare conștient de răul pe care ruşinoasa lui faptă l-a făcut învățământului,
comunității științifice, dar și imaginii României în lume.

Genică Boerică, Dinel Staicu și Nicoale Mischie sunt oameni de știință cu care ne putem mândri.
Faptul că au avut de a face cu justiția nu le umbrește meritele. Sunt tobă de carte, doctori în
domeniile lor, cu doctorate obținute, probabil, pe merit. Deocamdată, par negustori cinstitiți. Nu ca
Victor Ponta, doctor și el, dar cu care nu ne mândrim. Pentru lucrarea de doctorat, micul Titulescu a
furat ca în codru. Dat în vileag de „Nature” și „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, în primul moment
Victor Ponta a negat agresiv și cu tupeu. Se pare, nu era familiarizat cu propria lucrare de doctorat.
După ce a meditat o noapte, realizând proporțiile dezastrului, a mai lăsat din lest. A recunoscut cu o
jumătate de gură că, da, s-ar fi inspirat din două cărți, poate a și plagiat vreo 30 de pagini, dar nu a
fost vorba despre o intenţie de a copia, fiind dispus să renunţe chiar şi la titlul de doctor. Daca va fi
găsit vinovat! Apoi, bagatelizând furtul, micul arogant a trecut la atac, punând accentul pe posibile
surse din țară care s-ar afla la origina dezvăluirilor.
 
Chiar și după ce au apărut și dovezile plagiatului, - omul furase mult și fără rușine, - micul arogant a
continuat să fie agresisv, încurajat de televiziuni de casă, de colegi de partid și chiar și de un
universitar care știe ce este un plagiat, semn ca lichelismul nu are rușine, chiar și când știe carte. Și a
început să greșească. Între altele, revistei „Nature” i-a fost trimis un drept la replică. În englezește.
Culmea prost gustului, plin de exprimari stângace, greșeli gramaticale și de tastare, taxate fără milă
de revistă. Trebuie să fi fost limba engleză vorbită de Ion Iliescu, dar și de limba lui de lemn în care se
încerca explicarea unor daraveli de politică dâmbovițeană, care nu interesează pe nimeni. Un lucru
era ocolit stîngaci, plagiatul, acum vizibil și de la Bruxelles. Și nu numai. Între timp, numele
plagiatorului făcuse inconjurul lumii. Culmea nerușinări, dreptul la replică era trimis de guvern, deși
plagiatorul era Victor Ponta, întâmplător și din păcate, prim ministru. Din păcate, pentru că nu pare
conștient de răul pe care rușinoasa lui faptă l-a făcut învățământului, comunității științifice,
universitare și academice din țară, dar și imaginii României în  lume.
 
Când i s-au amintit cazuri celebre de oameni de stat, președintele Ungariei și ministrul german al
apărării, care au demisionat după ce au fost acuzați de plagiat, micul arogant dâmbovițean a spus ca
nu va demisiona din astfel de motive, însa „oricând voi face ceva împotriva intereselor unei persoane
sau ale României, sigur ca voi demisiona”. Victor Ponta - plagiator e o chestiune care-l privește,
eventual ar privi și partidul care, de altfel, geme de oameni cu mână lungă și de  îmbogățiți din
politică. Însă este și prim-ministrul țării și asta îi privește pe toți românii. Și care n-ar trebui să rămână
indiferenți dacă, din cauza unui plagiator urcat în copac, presa internațională a scris, scrie sau va scrie
despre România ca despre țara al cărei prim ministru este un hoț. Și nici măcar nu ne-am putea
supăra prea tare, chiar dacă hoțul a promis cel mai competent și cel mai cinstit guvern. Dreptu-i, de
când ne știm suntem la porțile Orientului, où tout est pris à la légère! Însă Victor Ponta exagerează.
Primul ministru Victor Ponta și-a dat puțin poalele peste cap la Bruxelles. Încălcând o decizie a Curții
Constituționale, deși are în ADN respectarea legii, domnul Goe n-a putut rezista ispitei de a se da în
spectacol și de a fi și ridicol. Europa a avut prilejul să vadă un prim ministru plagiator, adică un hoț
care, crede el,  conduce cel mai cinstit și mai competent guvern dâmbovițean.  
 
Înaintea spectacolului european, micul arogant și-a permis luxul unui chip nou. Nu, nu s-a maturizat.
Va rămâne imatur în eternitate. A învățat de la maeștrii lui, excomuniștii Adrian Năstase și Ion Iliescu,
folosirea limbajului dublu. Unul pentru uz intern, agresiv și obraznic, și celalalt pentru export,
chibzuit, responsabil și, culmea, democrat. Prilejul i-a fost oferit de un interviu acordat ziarului El
Pais. Întrebat despre viitorul politic al lui Adrian Năstase, aflat în închisoare, după o ridicolă încercare
de sinucidere, Victoraș a fost categoric. Conform statutului, a pierdut calitatea de membru al
partidului din clipa în care a fost condamnat definitiv. Mai mult, nu s-a îndoit de vinovăția
protectorului său, indicând exact cauza condamnării, finanțarea ilegală a partidului. Cât privește
calitatea de membru PSD, dacă nu mințea, Ponta o scălda. La ora interviului Adrian Năstase era și în
închisoare, și în partid. În partid se vorbea de „era Năstase”, era comparat cu Mihai Viteazul și mulți
oameni cu funcții de conducere promiteau ca fostul lider aflat în închisoare nu va fi abandonat. Insă
„afară” dădea bine sa te arați intransigent cu corupția, chiar și când este vorba de  colegi de partid. Și
Victoraș nu se priva să fie un pic mincinos, un pic ipocrit!
 
Arama și-a dat-o pe față în toată splendoarea când a fost întrebat de plagiat. Nu, a zis micul arogant
fără să roșească, nu a plagiat. Și a anunțat că a cerut Comisiei de Etică a Ministerului Educaţiei să
verifice acuzaţiile. Și dacă această Comisie va decide că aţi plagiat? „Atunci, cu siguranţă, mă retrag”!
Veţi demisiona..., a insistat ziaristul! „Da. Îmi voi asuma responsabilitatea”, a răspuns, bărbătește,
mărunțelul domn Goe. Însă mințea cu nerușinare, știind că ministrul educației, Liviu Pop, cel mai
sinistru agramat care a ocupat vreodată această funcție, lucra pentru a împiedica orice comisie să se
pronunțe sau de a găsi una complezentă cu furtul. N-a reușit însă și cu Consiliul Naţional de Atestare
a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare. Care a constatat că 85 de pagini din lucrarea
premierului sunt copiate, cerând retragerea titlului de doctor.
 
Bărbatul curajos care și anunțase demisia n-a mai demisionat! Ca și mentorul lui aflat în închisoare, s-
a dat victimă politică. Deși plagiatul e vizibil și din avion pentru orice om de bun simț. E vizibil  si
pentru colegii de partid care, încercând sa-i ia apărarea, recunosc implicit realitatea furtului.
Ministrul de Interne Ioan Rus, deși inginer de meserie și sponsor al zburdălniciilor automobilistice ale
lui Ponta, știe că „de la Platon şi Aristotel încoace toată lumea plagiază”. Așa că n-o fi foc dacă a
plagiat și Ponta. Si pentru că ridicolul este contagios, hop și Răzvan Theodorescu. El susține că
plagiatul impune retragerea din politică a autorului doar în țările occidentale cu tradiţie în privinţa
raportului dintre originalitate şi plagiat, dar că în România, aflată al limita orientală a civilizației, ar fi
suficiente doar scuzele!
 
Pe scurt, la noi furi, te scuzi și nici capul nu te doare. Ești numai bun de prim ministru. Mai ales dacă
ești, ca Victor Ponta, un arivist și un taler cu totul și cu totul special. Cu două fețe, adică. Pe una scrie
hoț și pe cealaltă mincinos. Abia așa poți fi șeful celui mai competent și mai cinstit guvern!
După două luni de când se află în fruntea guvernului, timp în care a guvernat puțin, ocupat până
peste cap cu răzbunarea haiducilor și cu suspendarea președintelui Traian Băsescu, Victor Ponta a
văzut nu numai copilașul care face pipi din Bruxelles, si-a văzut și visul cu ochii. Europa toată vorbește
despre el. Și nu mai este vorba doar de doctoratul pe furate de la București, nici despre masteratul
dosnic de la Catania. Incă puțin și despre micul Titulescu, cum l-a alintat mentorul Adrian Năstase,
acum în pușcărie, se va vorbi ca despre micul Adolf!

Problema este că, văzută din gropa lui Oautu sau din Uniunea Europeană, acțiunile premergătoare
suspendării unui președinte ales de două ori și reconfirmat în funcție după o altă încercare ratată de
suspendare, au fost însoțite de violarea Constituției, de ocolirea sau scoaterea din funcțiune a unor
instituții ale statului de drept, cu intenția vădită a Uniunii Social-Liberale de a prelua puterea totală în
stat.

 După cum s-a mai observat, ținta reală a guvernului Ponta și a alianței USL este fără îndoială
independența justiției și sistemul de instituții pentru a lupta împotriva corupției, pus pe picioare în
ultmii ani. În ochiul ciclonului USL s-au aflat Curtea Constituțională, Monitorul Oficial, Direcția
Națională Anticorupție, Agenția Națională de Integritate, Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul
Superior al Magistraturii, Avocatul Poporului, parchetele, judecătorii, procurorii.

 Agitația politică de la București, carcterizată de mulți drept puci, n-a lăsat indiferentă opinia publică
internațională. Ziare de prestigiu au avertizat că democrația din România se împleticește și merge
într-o direcție greșită, criza politică stîrnind îngrijorări majore în legătură cu situația statului de drept.
S-au exprimat în acest sens înalte oficilități ale Uniunii Europene, dar și politicieni din cele mai
importante state europene. Franța, unde la putere se află social democrații, a cerut guvernului
României să respecte statul de drept, valorile democratice  și echilibrul puterilor în cadrul instituțiilor.
         
 Frank-Walter Steinmeier, respectat lider al social-democraţilor germani, consideră că este
„inacceptabil să tai în doar câteva zile puterile Curţii Constituţionale şi să schimbi procedurile
parlamentare în aşa fel încât să se potrivească intereselor tale”. Și Hannes Swoboda, liderul social-
democraţilor din Paralementul European, la inceput foarte favorabil guvernului Ponta, a declarat că
„trebuie să monitorizăm atent situaţia din România şi să acţionăm în cazul în care se încalcă legislaţia
UE”.

 Însă cele mai aspre reacții au venit din Germania. După ce Guido Westerwelle, ministrul de Externe,
a declarat că guvernul federal nu poate ignora ceea ce se întâmplă în România, a venit rândul
cancelarului Angela Merkel să califice drept „inacceptabilă” procedura de destituire a lui Traian
Basescu, apreciind că au fost violate principiile statului de drept!

 Mânios, micul arogant dâmbovițean a replicat că România nu este „colonie”, semn că purta direct,
pe capul gol, ori basca din tinerețea anticolonială a lui Ion Iliescu, ori șapca lui Mao, asortată cu
tricoul cu Che Guevara. Insă, la tinerețea și la rățoita lui incultura politică, s-ar putea ca în cazul lui
Victor Ponta să nu fie vorba doar de proastă creștere și de absența celor șapte ani de-acasă. S-ar
putea ca micul arogant să nu știe că un om politic de talia Angelei Merkel când face o declarație știe
exact despre ce vorbește. N-aș băga mâna în foc că nu știe și că Victor Ponta e un nenorocit de
plagiator.
  Cineva ar trebui să-i explice cine este Angelei Merkel și ce înseamna ea pentru Europa, ca să nu
moară omul neinformat. Eventual, să-i spună că despre Angela Merkel nu se poate vorbi ca despre
Daciana Sârbu, Rovana Plumb sau Corina Crețu. Și dacă tot a vorbit despre colonii, poate că data
viitoare o bagă și pe aia cu „neamestecul în treburile interne”, cum stă bine un social-democrat al
cărui înaintaș pare a fi nu numai Ion Iliescu, ci și Nicolae Ceaușescu.

Parlamentul a luat act de decizia Curții Constituționale privind invalidarea referendumului de

demitere a președintelui ales Traian Băsescu. S-a pus astfel punct procedurii de suspendare și
interimatului de aproape două luni, cu instalarea frauduloasă la Cotroceni a unui frustrat de
provincie. Principalii inițiatori și beneficiari ai suspendării, Victor Ponta și Crin Antonescu, n-au fost la
eveniment. Simbolurile obrăzniciei politice n-au avut bărbăția să-și accepte public eșecul.

Ponta a șters-o englezește în Africa de Sud, cu două zile mai devreme, pentru a participa la Congresul
Internaționalei Socialiste, probabil pentru a-și expune experiența în materie de palgiat. Scârbit, deși
lipit de scaunul atât de dorit, Crin Antonescu a plecat și el în concediu, tot în străinătate, nu înainte
de a fi semnat demisiile consilierilor care nu i-au folosit la nimic. În lipsa vorbeților principali, liniștea
s-a așternut peste Antenele turnătorului Dan Voiculescu, compensată de echipa de zgomote
parlamentare a lui Valeriu Zgonea.

Majoritatea parlamentară a sărit pe ocazie pentru a da o raită pe culmile prostiei. Cum avea nevoie
de un imbold, s-au oferit mai mulți liberali dornici să mângâie vanitatea rănită a liderului Crin
Antonescu și să-i prelungească șezutul la Cotroceni. Câștig de cauză a avut Ioan Ghișe, un fel de Bulă
al liberalismului românesc. Trei au fost clipele lui de glorie. Mai întâi a fost depistat ca turnător la
securitate cu acte în regulă, apoi a primit certificat de fată mare de la CNSAS și, în fine, a treia oară
când, împreună cu Gheorghe Funar, a fost inițiatorul celei mai imbecile propuneri de modificare a
Legii audiovizualului, care ar fi obligat posturile de radio și de televiziune ca jumătate din ştirile
difuzate să fie pozitive!!!

Pentru a bloca revenirea lui Traian Băsesecu la Paltul Cotroceni, diabolicul Bulă liberal a propus două
căi de atac: fie retrimiterea la Curtea Constituţională a hotărârii prin care referendumul era invalidat,
fie ca Parlamentul să constate că preşedintele suspendat este demis. La care se adăugau plângeri
împotriva judecătorilor care au votat pentru invalidarea referendumului și posibila absența a
cvorumului la ședința Parlamentului. Până la urmă, sătul să plătească oalele sparte pentru visele unui
frustrat agresiv și atent la eventualiatea izolării țării pe plan internațional, pentru încălcarea
principiilor statului de drept, PSD a pus piciorul în prag. Propunerile liberalului excitat și dornic să se
afirme în fața și pentru binele șefului au căzut cu zgomot, inclusiv cu sprijin liberal.

Și astfel, după un interimat de aproape două luni, în care toată

lumea, inclusiv și mai ales țara, a avut de pierdut, Traian Băsescu se va întoarce la Cotroceni. Peisajul
după bătălie este dezolant, pentru inițiatorii suspendării. USL a pierdut 10 procente în intenţia de vot
a românilor, iar președintele Traian Băsescu şi-a păstrat scaunul şi a câştigat la capitolul imagine.
Semn că cine sapă groapa altuia cade el în ea!
Crin Antonescu este cea mai curiosă arătare politică scoasă la rigola originalei democrații românești.
Intrat în politică de mai bine de două decenii, n-a lăsat urme durabile în domeniu. Mai mult niște
dâre. Ministru al tineretului și sportului, parlamentar prin nimic remarcat, exceptând absenteismul
care i-a adus o tristă celebritate, o candidatură la președinție și un eșec lamentabil, urmat de un pact
mai lamentabil cu Mircea Geoană.

Printr-un concurs nefericit de împrejurări a ajuns președintele PNL. Și în această calitate cea mai
mare realizare e tot un eșec. A înfeudat un partid istoric, de dreapta, unui partid de stânga, cu
rădăcini în partidul comunist, dar și unui partid-televizor, condus de un fost informator al securității.

Belfer de provincie, timid și cu privire abulică, omului i-a intrat în cap că poate și trebuie să fie
președintele țării. Dacă a fost Ceușescu, de ce să nu fie și el? Printr-un concurs și mai nefericit de
împrejurări, schimbarea majorității parlamentare prin tertipuri dâmbovițene de culise și prin
suspendarea președintelui ales, Crin Antonescu a ajuns președinte intermiar, preludiu la alegerile
care l-ar putea înscăuna pentru cinci ani la Cotroceni.

Însă, tot răul spre bine. În scurtul răstimp care a trecut de la referendum, mesianicul Crin Antonescu
n-a făcut decât să-și dezvăluie inadecvarea definitivă la fișa postului de președinte la republicii, acum
și în viitor. Ba chiar, prin felul intempestiv de a acționa și prin fixația obsesivă împotriva lui Traian
Băsescu, expusă generos, a resuscitat ideea mai veche a unui control medical al aspiranților la
funcțile importante de conducere în stat.

Tovarășul de drum al plagiatorului Victor Ponta și al turnătorului Dan Voiculescu, nu doar că a

adoptat un ridicol ton imperial, fiind de mai mult ori suprins spunând „eu, Crin Antonescu”, dar a dat
binișor în demagogie politicardă, în populism și în naționalism scorțos de tipul independenței
ceaușiste. A fi ridicol e un drept inalienabil al omului și trebuie respectat ca atare. Însă Crin
Antonescu exagerează și prin asta pune sub semnul întrebării nu doar prezentul și alianțele țării, dar
și fragilele sale câștiguri democratice.

Cum demnitari din țari care au înlesnit intrarea României în NATO și în Uniunea Europeană și-au
manifestat îngrijorarea față de funcţionarea statului român în cadru democratic și față de manevrele
neconstituţionale ale guvernului înaintea și în timpul referedumului, dar și după, Crin Antonescu a
devenit agresiv și a început să-și arate mușchii, devenind ridicol.

El e sincer și prostește convins că îi aparțin voturile celor care s-au prounțat pentru suspendarea lui
Băsescu. „Eu am în spate voturile a 7,5 milioane de români, Băsescu îl are pe ambasadorul SUA şi
900.000 de voturi. Cine e mai puternic?”. Sfântul Gheorghe în persoană! Dar în haine de martir:
„Băsescu nu scapă de mine decât dacă mă omoară!”. De acest tratament arogant au avut parte un
emisar la Departamentului de Stat, Angela Merkel și Jose Manuel Barroso.

Nacafale de președinte mai mult intermediar decât interimar!

După episodul penibil al promovării în guvern a unor plagiatori, adică a unor hoți, acțiune stopată în
ultimul moment, se ajunsese la plagiatorul șef, adică chiar la primul ministru Victor Ponta, și după
încercarea ratată de suspendare a președintelui ales, guvernul USL a ajuns la primul lui act veritabil
de guvernare, o piatră de încercare, cu șanse să devină o piatră de moară, privatizarea complexului
industrial Oltchim, aflat în stare de faliment. Necazurile mastodontului au început cu privatizarea
Petromului, făcută de Adrian Năstase, acum în închisoare. La pachet cu Petromul a intrat şi rafinăria
Arpechim, unica sursă de materie primă a Oltchimului. Din cauza crizei sau din alte cauze, rafinaria a
fost închisă. Nu e singurul motiv pentru care Oltchim a ajuns o gaură neagră în care dispăreau banii
publici. Decizii păguboase luate de guvernele Năstase și Tăriceanu, un management catastrofal,
căpușarea de către firme parazite, care au îmbogățit partide și șmecheri, și alte nenorociri de
tranziție au dat lovitura de grație unui complex industrial care producea pentru export, cu șanse de a
se salva, de a asigura existența a peste de 3.500 de oameni. In plus, complexul are datorii uriașe,
inclusiv salarii neplătite. În disperare de cauză, și cu spatele la zid, guvernul Ponta a trecut la
privatizarea colosului. Prost organizată, nu s-a prezentat nici un investitor strategic important, cu
experiență și cu capital, în măsură să salveze combinatul. Doar doi investitori fără forța financiară
necesară și un neofit, și fără experiență, și fără capital, sau cu unul nebulos, dar cu gura mare și
darnic până la delir și cu vorba și cu banii pe care nu-i are. Și care, pentru că suntem în curtea
miracolelor numită România, a câștigat licitația.

Câștigătorul nu este chiar un fitecenie, chiar dacă în absolut este un nimeni. Un arivist de province
cam incult, devenit un mogulaș al audiovizualului, cu un post de televiziune, Oglinda TV, care stă la
baza unui averi cu mare expunere publică, dare minată de multe tare. Cultivă instinctele joase ale
omului cu educație precară, exhibiționist și cu curiozități morbide, căruia îi oferă o combinație de
dezvăluiri senzaţionale, lături și gunoaie. Pe scurt, nivelul zero al televiziunii. Acesta este Dan
Diaconescu, câștigătorul licitației pentru unul dintre cele mai mari combinate chimice din Europa. Nu
are nici un fel de experiență în domeniu. Nu pare a avea nici banii necesari. Însă a oferit cea mai mare
suma posibilă, cu promisiuni de mirobolante investiții. Un negustor de piei de cloșcă, plutind viclean
între prostie, șmecherie și escrocherie, dator la stat, cu OTV-ul în insolvenţă, cercetat pentru spălare
de bani şi evaziune, inculpat într-un dosar de şantaj. Dar a fost crezut de organizatorii licitației și
acceptat ca partener de discuție. Cine se aseamănă se adună și măgarul de măgar se freacă! Pentru
câteva zile, omul care avea de oferit doar praful de pe tobă, s-a aflat pe culmile gloriei, salvatorul
combinatului, în numele poporului, cu cu poporul și pentru popor. Cei care vorbeau de cacialma și de
o farsă aveau drepate. Omul n-a semnat contractul, banii promiși nu par a exista, misterioșii
investitori care i-ar sta în spate par ficțiunea unei fantezii demult dusă cu pluta.

Licitația a fost pretextul pentru ampla expunerea a populismului și demagogiei personale și pentru
partidul poporului, care îi va asigura întrarea în parlament și imunitatea aferentă. Și pentru asta,
Dănuț-nici-nu-știți-ce-pierdeți s-a folosit de oamenii guvernului Victor Ponta ca de niște figuranți de
trei parale din filmele cu proști. Iar Victor Ponta nici nu știe ce-a pierdut! Și nici ce o să mai piardă!

La Constanța, primăria a oferit pensionarilor pui congelaţi cu apă înghețată. Specialist în păcălirea
alegătorilor cu venituri mici, Radu Mazăre a intervenit energic. Furnizorul a fost amenințat cu
rezilierea contractului, iar pensionarii au fost invitați să returneze puii injectați cu apă chioară. Clar,
lui Mazăre și puii pensionarilor îi stau la inimă. Asta dă bine electoral. Firește, primarul nu
candidează, însă în joc e reputația social-democrației și locul fratelui în Parlament. Care candidează.
Un episod din foșgăiala electorală, cu politicieni care nu își găsesc locul, ațâțați de perspectiva osului
cu măduvă al puterii și de posibilitatea groaznică de a nu ajunge la el. Din această cauză, în politicieni
pare a fi dat strechea. Fac din cele nefăcute, cu rezultate de toată mirarea sau de-a dreptul ridicole.
Astfel, dreapta aflată în opoziție, grupată în jurul PDL, și-a pus în cap să moralizeze viața politică și a
înființat o comisie de etică care să filtreze listele cu candidați.

Condusă de Monica Macovei, comisia s-a luat în serios, vreo 36 de candidați au fost găsiți cu bube în
cap și pete la dosar și au primit aviz negativ. Până la urmă, au rămas vreo 12 dalmațieni. Când n-a
fost vorba de complicități în comisie, ceilați au fost salvați de partid. Pasămite, verdictele comisiei
sunt consultative! Ca și altădată, în România etica și politica par incompatibile. PDL are meritul că a
încercat. Nu e și cazul USL, ale cărei liste gem de corupți, turnători, plagiatori, traseiști.

Alt lucru interesant, și greii dreptei și cei ai stângii au ales colegii din afara capitalei. Chiar și urmașul
Brătienilor, liberalul Crin Antonescu, s-a refugiat în Teleorman, sub pulpana celui mai sulfuros baron
PSD, Liviu Dragnea. De mirare la un politician care știe că în București se află mulți militanți și
simpatizanți liberali. Gurile rele cred că a vrut să evite experienţa de la alegerile trecute, când şi-a
câştigat mandatul de senator prin redistribuire.

Gurile și mai rele cred că bucureștenii nu i-ar ierta cooptarea în PNL a oierului minții, Gigi Becali, fapt
care a iritat pe mulți fruntași ai partidului. Crin Antonescu a respins ipoteza că gura bogata și cam
spurcată a lui Gigi Becali a fost adusă în partid din considerente financiare, mizând mai degrabă pe
sinceritate lui fără frontiere. Dar a fost contrazis chiar de Gigi Becali care ar fi declarat la o televiziune
că îl costă 25 de milioane de euro candidatura pe listele PNL! Sigur, e știut faptul că, în cazul Becali,
nu odată vorbește gura fără el. Insă se știe și că uneori pleacă la cumpărături, mitocănește, cu valize
pline de euro.

Totuși, 25 de milione de euro, pentru un loc în Parlament, e cam mult la nivelul Românei! Dar dacă
Gigi e sincer, cum afirmă Crin, ar fi interesant de știut cât a dat, de fapt și, mai ales, cui? Și cum va
colabora cu conservatorul Dan Voiculescu, căruia Gigi i-a făcut oferte precise? Care nu pot fi puse pe
hârtie, dar pot fi auzite pe You Tube. Chiar și de delicatul și de parfumatul Crin.

Ion Iliescu, Ioan Rus și Călin Popescu Tăriceanu - agenți politici ai președintelui Traian Băsescu! Cine
ar fi crezut! Noroc cu vigilența turnătorului Dan Voiculescu, călită în ani de colaborare strânsă cu
securitatea. Vina agenților? Și-au permis să aibă rezerve sau să critice planul său pentru o nouă
suspendare a preşedintelui Traian Băsescu. Și astfel, agenții, infiltraţi strategic în diverse partide, nu
doar că au uitat de orice prudenţă şi au ieșit agresiv la luptă, dar şi-au trădat, o dată în plus, afinitatea
pentru Traian Băsescu. Așa că liderul partidului care mereu a intrat în parlament doar cărat de alții, își
strivește aliații numindu-i „personaje secundare, aflate mereu pe contrasens politic”! Semn că
prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul.

Pentru că noul plan de demitere a președintelui, inițiat de Dan Voiculescu, este o prostie. Este vorba
de o suspendare preventivă, ce ar trebui să aibă loc înainte de alegeri, pentru a evita scenariul posibil
în care Traian Băsescu să nu desemneze un premier de la USL. Mai mult, referendumul de demitere
ar trebui să aibă loc pe 9 decembrie, odată cu alegerile generale, pentru a avea cvorumul necesar
pentru validare. Și, pe lângă ca este prezumțios, planul lui Dan Voiculescu este alături și de
Constituție, care stipulează precis situațiile în care un președinte poate fi suspendat. E un lucru pe
care îl știe și Victor Ponta, care încă plătește oalele sparte la referendumul de suspendare eșuat din
vara trecută și care a afirmat clar că dacă Băsescu „nu face nimic prin care să încalce Constituţia, nu
cred că este oportun să vorbim despre suspendare”. Până și pudelul lui Dan Voiculescu, liberalul Crin
Antonescu, care arde de nerăbdare să ia locul lui Băsescu, a declarat că președintele va fi suspendat
din nou, la sfârşitul anului, deci după alegerile parlamentare, dacă nu îl va numi premier pe Victor
Ponta, în ipoteza în care USL câştigă alegerile! Pe scurt, o nouă suspendare nu este în programul USL,
nici declarat, nici nedeclarat.

Și atunci de ce insistă Dan Voiculescu? Insistă pentru că are o problemă. Il vrea premier pe Victor
Ponta și, de formație profesională de pe vremea cînd era colaborator al securității, vede comploturi
peste tot. Se teme de oportuniștii din PSD și din PNL care ar putea accepta să facă un guvern fără
Victor Ponta! Iar oportunismul este trăsătura de caracter esențială a politicianului român, născut cu
trădarea în sânge. Și de lepre oportuniste partidele din România nu duc lipsă. Cine nu știe că, după
alegerile din 2004, Traian Băsescu a apelat la serviciile unui oportunist intrat în Parlament ca aliat al
PSD, pe care l-a trădat pentru osul cu măduvă al puterii. A făcut-o atât de zelos că l-a scârbit chiar și
pe Traian Băsescu, care a inventat atunci sintagma „soluția imorală”. Cu dedicație specială. Pentru că
soluția imorală era chiar Dan Voiculescu. De atunci omul și-a cam pierdut uzul rațiunii și alunecă
frecvent pe contrasens politic, uitând sănătosul proverb „când doi îţi spun că eşti beat, du-te şi te
culcă”. Dacă nu cumva suferă de insomnie sau refuză să doarmă de frica coșmarurilor. Cu justiția, de
exemplu! Și de care speră să-l păzească Victor Ponta!

Se utilizează cretinismul ca unitate de măsură a inteligenței unor personulități publice, de la vedete

de televiziune, la politicieni. Dar e greu de știut câți ar risca un verdict în cazul Dan Diaconescu, un
erou al timpului nostru și contracandidatul lui Victor Ponta la viitoarele alegeri. Nimeni nu știe, în
cazul lui, cît este cretinism real și cât teatru deliberat. Mistificator sau nu, omul și-a făcut un nume
din mucigaiuri, bube și noroi, cu o televiziune care cultivă instincte joase și curiozități maladive ale
unui public nu prea dus la școală. Și nici la biserică. A făcut și avere, mirobolantă la vedere, fără
legătură cu starea jalnică a firmelor pe care le păstorește, inclusiv prin metode în marginea legii.
Declarațiile de avere sunt mult mai modeste faţă de bogăția pe care o afișează ostentativ. O
autoritate financiară mai energică putea demonta demult mitul reușitei sale economice. Treptat
omul a devenit un fenomen. Despre el și despre reușita lui s-a scris mult. Un filozof și au sociolog au
scris, alarmați, despre „fenomen” și despre „România lui Dan Diaconescu”. Este o lume care există,
pe care „domnul” Dan o cultivă, vrea s-o reprezinte, s-o apere, să-i apere interesele. Și astfel s-a
născut Partidul Poporului Dan Diaconescu, care a obţinut 9% din voturi la alegerile locale şi este cotat
cu 14% în sondaje cu o lună înainte de scrutinul parlamentar din 9 decembrie.

Laitmotivul acțiunilor sale este poporul, aproape cu același sens utilizat și în sintagma comunistă „cu
poporul și pentru popor”. Iar Dan Diaconescu vrea să-l apere, să-l repună în drepturile uzurpate de
ciocoii capitalismului. Chiar și încercarea ratată de a cumpăra Oltchimul avea ca scop final poporul ce
urma să fie reîmproprietărit de generozitatea domnului Dan.
Generozitatea fără frontiere este și caracteristica celor „o sută de puncte ale noii revoluții a partidului
poporului”, un program electoral care cuprinde tot, de la FMI, la sabia lui Ștefan cel Mare, de la taxa
pentru importuri de alimente, la izgonirea ciocoilor din fotbal. Peste România se va revărsa cornul
abundenței, ca să fie bine, tot românul să prospere, cu condiția să știe dacă muieţi-s posmagii.

Partidul domnului Dan va oferi 20.000 de euro fiecărui român care deschide o afacere, va construi
200.000 de locuințe, va mări toate salariile, inclusiv în sectorul privat, pensiile și alocațiile pentru
copii. Că veni vorba de copii, domnul Dan se va implica și în întinerirea de urgență a poporului! În
plus, un eventual guvern PPDD va construi cu nemiluita autostrăzi, hidrocentrale, canale, porturi,
aeroporturi, spitale, și le va redeschide pe cele 65 închise de ciocoi. Un lucru uită domnul Dan să
spună alegătorilor. De unde va lua banii pentru mirobolantele promisiuni, mai ales că va renunța la
multe taxe și impozite, dar și la împrumuturile de la FMI. Și așa, Dan Diaconescu a ajuns la nivelul
maxim al incompetenței lui. Sau poate se adresează poporului care și-a irosit banii la jocul piramidal
Caritas. Păcat. Era adversarul ideal pentru la fel de competentul Victor Ponta.

Președintele Klaus Iohannis a respins propunerea lui Victor Ponta privind numirea lui Mihai Fifor în
funcția de ministru al Transporturilor. Omul nu are „experiența manageriala necesară gestionarii
domeniului complex al transporturilor”. Cu aplombul știut, Ponta a întrebat ce competentă are un
profesor de istorie, ca Iohannis, ca să aprecieze numirea unui specialist la transporturi. Însă Victor
Ponta e prost informat. Klaus Iohannis e profesor de fizică. Apoi, nu-ți trebuie cunoștințe multe, e de
ajuns să fii bine informat pentru a aprecia competența unui om.

Dacă ar fi fost curios, Victor Ponta ar fi aflat că cel propus ministru al transporturilor are licență în
filozofie, master în limba română și doctorat în antropologie socială, toate obținute în centrul
universitar Craiova, un fel de Harvard dacic! În plus, se mai laudă cu cinci ani de experiență de
cercetare socială și nouă ani de management cultural!

Cam puțin, totuși, pentru un minister dificil, cum este cel al transporturilor. E drept, Mihai Fifor și-a
trecut în cei cinci ani de manageriat cultural și festivalurile „Maria Tănase” și „Ioana Radu”. Iar în
repertoriile acestor doamne au fost și cântece tangente cu transporturile, precum „Trenule, mașina
mică”, „Trece-un car cu boi pe drum”, „Mi s-a rupt căruța-n drum”. Și chiar și dacă Victor Ponta i-ar
fredona și „Pocnind din bici pe lângă boi”, tot ar fi puțin că să facă din Mihai Fifor un bun ministru la
transporturi. Un minister în care s-au învârtit bani mulți, mulți au și dispărut în nisipurile
capitalismului de cumetrie, țara continuând să aibă o rețea mai mult simbolică de autostrăzi, șosele
pline de gropi și căi ferate la pământ.

În urmă cu trei ani, când a devenit prim ministru, Victor Ponta promitea „cel mai competent” și „cel
mai cinstit Guvern” pentru că „am în ADN respectarea legii”! După trei ani şi după trei remanieri,
guvernul Ponta are în bilanţ 11 urmăriţi penal, un condamnat, un incompatibil şi un plagiator. Între
timp și Victor Ponta dă cu subsemnatul la DNA. Ca inculpat în dosarul prietenului Dan Șova, fost
ministru al transporturilor!

Și pentru că veni vorba, ministerul transporturilor, în cei trei ani de guvern Ponta, a avut cinci
miniștri. Niciunul n-a reușit să stea la minister un an întreg. Din cei cinci, doi sunt urmăriți penali, iar
al treilea e deja după gratii. Cel mai jalnic a fost prietenul de zburdălnicii financiare, pentru care
Victor Ponta dă acum cu subsemnatul la DNA. De Dan Șova este vorba, omul cu o trecere meteorică
prin minister, trei luni și ceva. În aceste condiții, nu e de mirare că niciunul din cei cinci miniștri nu a
inaugurat nici măcar un milimetru de autostradă, începută de la zero de guvernul Ponta.

Cariera lui Mihai Fifor s-a terminat înainte de a începe. Noul propus este Iulian Ghiocel Matache,
inginer, absolvent al Facultății de Căi Ferate, Drumuri şi Poduri. Un specialist, deci! Cu o calitate în
plus. Ghiocel provine din șerpăria vrânceană a lui de Marian Oprișan. Să sperăm că specialistul onest
va învinge politrucul cu aplomb!

S-a râs, se râde și se va râde multă vreme de caraghioslâcul unei posibile ieșiri din scenă a primarului
Bucureștiului, Sorin Oprescu. Care aduce bine cu un film cu proști. Cu un zbenghi de un comic
homeric. Nimic mai ridicol ca faptul că posibilul gropar al carierei primarului este șeful Administrației
Cimitirelor din subordinea Primăriei. Evident, până se va pronunța justiția, și pentru Sorin Oprescu
este valabilă prezumpția de nevinovăție. Personal, cred că felul în care primarul a căzut în capcană
este un caz-școală. Și dacă nu a fost un flagrant clasic, modul în care ajuns în casa primarului plicul cu
25.000 de euro, inscripționați cu cuvântul „Mită”, a fost înregistrat audio și video. Parte din bani au
fost găsiți asupra primarului la percheziția corporală din seara reținerii, restul - la percheziționarea
domiciliului, a doua zi. În plus, în seara reținerii, întâlnindu-se cu denunțătorul în clădirea DNA,
primarul s-a interesat dacă banii erau marcați, încercând să schițeze un plan de apărare, moment
care, deasemeni, a fost inregistrat audio și video.

Apărarea imaginată de avocații primarului, susținută de televiziuni amice, că banii sunt un împrumut,
nu se susține. Banii sunt inscripționați, iar primarul nu este sărac. Prin rude și prieteni controlează
clincii private și firme distribuitoare de medicamente care au realizat profituri în ultimii ani și care îl
pun la adăpost de griji financiare. În fine, în depozitele bancare declarate de primar se află euro și lei
cu mult peste cuantumul sumei de 25.000 de euro de care primarul avea nevoie în noaptea de
sâmbătă spre duminică. Apoi de ce bani în plic, la ceas de seară, când un cinstit transfer bancar l-ar fi
pus la adăpost de orice suspiciune?

Și premonițiile primarului, speriat de „balanța justiției legata la ochi”, cu câteva ore înainte de
incident, sunt contrazise de măsurile pentru dejucarea unor posibile suprize. Mesagerii erau pofitiți
să vină pe căi ocolite pentru a dejuca posibila intervenție a oamenilor legii, primarul nu punea
niciodată mâna pe plicul cu bani, mereu strecurat sub o pernă, telefoanele erau supravegheate sau
bruiate, întâlnirile aveau loc la ore târzii ale serii, știut fiind că oamenii legii nu pot face percheziții
după ora 20. Precauții care pun onestitatea primarului sub semnul întrebării.

Există o vorbă leninistă, „încrederea e bună, controlul e și mai bun!” „Paza bună trece primejdia rea”,
în românește. Încrederea excesivă în denunțător l-a pierdut pe Sorin Oprescu. Se întâmplă că
denunțătorul este un tovarăș de drum de cursă lungă. Și, spun procurorii, i-a dat primarului mită cam
un milion de euro în circa 20 de vizite acasa. Și care nu a mai luat în calcul posibilitatea ca, sătul,
denunțătorul să basculeze în tabăra justiției. Restul a fost hazard. Tot de partea procurorilor. Mai
este o vorbă leninistă ce ar fi trebuit știută de un om de stânga: „Învățați, învățați, învățați!” Sunt
șanse ca primarul să primească răgazul de câțiva ani să mediteze la ea. Și să învețe. Omul din greșeli
învață. Și din greșeli.
Un consilier PSD din Consiliul Județean Vrancea a devenit fost consilier, după ce a demisionat sau a
fost împins să demisioneze, pentru că a distribuit pe Facebook o fotografie trucată cu Klaus Iohannis
cu caschetă și în haine militare naziste.După comiterea gestului incalificabil, câteva zile nu s-a
întâmplat nimic, după care, în urma unor proteste viguroase, s-a mobilizat chiar liderul local, baronul
Marian Oprișan.

Postarea a fost ștearsă de urgență și, după ce a fost chemat la ordine, consilierul Constantin
Guguianu și-a prezentat demisia din demnitatea publică, dar și din calitățile deținute în cadrul
organizației PSD Vrancea.

Totodată, organizația PSD Vrancea a anunțat că se delimitează de acțiunile lui Constantin Guguianu și
condamnă ferm acest tip de comportament.

Deși fost ofițer de contra-informații, fostul consilier Constantin Guguianu, pasămite, habar nu avea că
”răspândirea sau vânzarea, prin orice mijloace, ori confecţionarea de simboluri fasciste, rasiste sau
xenofobe” sunt interzise prin lege.

Și, de lege fiind vorba, Parchetul Galați s-a autosesizat și a deschis un dosar în cazul consilierului
neștiutorului consilier.

Sărmanul Guguianu ! N-aș zice că este chiar un acar Păun, dar poate că n-ar fi luat-o prin păpușoi
dacă n-ar fi avut exemplul rău al unor superiori de-ai lui, de la București. Care și ei au luat-o pe
arătură, fără să fi fost trași de mânecă. E o modă sau o molimă în PSD, în a da cu bâta în baltă în
materie de xenofobie. În derapaje și scandaluri similare au fost implicați și foștii miniștri PSD Liviu
Pop și Lia Olguța Vasilescu, precum și Darius Vâlcov, consilierul premierului Viorica Dăncilă.

Liviu Pop afirma că preşedintele Klaus Iohannis a condus o organizaţie care este un “continuator” al
unui grup nazist, spunând că are aceste informaţii “de pe net”.

De asemenea, Darius Vâlcov, un mare iubitor de arată, depozitată unde nu te aștepți, inclusiv în
cimitire, a postat pe Facebook un filmuleţ în care mişcarea #rezist era comparată cu nazismul, iar
Klaus Iohannis, cu Hitler. La rândul său, fostul ministru al Muncii Lia Olguța Vasilescu a declarat: "Ca
neamţ, să vorbeşti de gazare, trebuie să ai mult curaj". Ea a reacționat astfel după ce șeful statului a
spus că este "inadmisibil şi incalificabil că Guvernul PSD a bătut şi a gazat oamenii" în Piaţa Victoriei.

Să ne mai aducem aminte și de penibilul situației în care un alt PSD-ist de vază, Dan Șova, după
afirmații cel puțin discutabile, a fost trimis tocmai la Washington pentru a se documenta în problema
Holocaustului.

Poate că sărmanul Constantin Guguianu se consideră victimă. În timp ce el a fost pedepsit, pentru
aceeași faptă alții au au devenit miniștri , consilieri sau au făcut turism. I-a scăpat doar faptul că în
partidele de stânga funcționează încă dictonul latin „Quod licet Iovi, non licet bovi” !

Niciunul nu a fost în măsură să probeze că Guvernul de la București era pregătit pentru dificila
misiune care îi stă în față. Niciunul dintre cei audiați nu au depășit impresia de vag, de suficiență, de
tratare superficială a problemelor și dosarelor de care răspund. În cazul Petre Daia a fost vorba o
parodie jalnică și ridicolă, demnă de emisiunea comici vestiți ai ecranului. În cazul justiției, mai mulţi
euroaleşi, de la toate grupurile politice, s-au arătat îngrjoraţi faţă de situaţia statului de drept din
România, cerându-i lui Tudorel Toader să nu ia nicio măsură care ar legaliza, de fapt, corupţia și i-ar
face scăpați pe corupții aflați în funcții înalte de partid și de stat.

Toți miniștrii români se aflau în siajul iritat al unei mai vechi afirmații a primului ministru, Viorica
Dăncilă, „n-am venit aici să dau socoteală”. Deși nu de o socoteală era vorba, ci, să zicem, de
prezentarea progreselor în diversele etape ale edificării statului de drept.

Și atunci mi-am amintit de luările de poziții a doi euroaleși, una din acest an, cealaltă de anul trecut.
Care rezumau bine așteptările Parlamentului European. Primul a fost Guy Verhofstadt, liderul
grupului ALDE din Parlamentul European. El a amintit că, în noiembrie trecut, s-a întâlnit cu Liviu
Dragnea și că acesta „a apărat atitudinea guvernului român susţinând că «statul de drept este o
chestiune secundară». Ei bine, multe lucruri sunt secundare în Europa, este adevărat, dar în niciun
caz statul de drept”. Și a mai vorbit despre promisiunile neținute, de atracția pentru practicile greşite
ale lui Orban şi Kaczynski și de plănuita „lege care să garanteze amnistia în corupţie, astfel încât cel
mai mare peşte să nu fie la îndemâna curţilor de justiţie”.

Al doilea europarlamentar care s-a adresat direct primului ministru al guvernului României este
spaniolul Esteban González Pons, care a spus textual: „Nu putem înțelege reacția extremă a
autorităților din țara dvs în acea zi tragică de 10 august, când mii de români veniți din diaspora
încercau doar să fie auziți. Nu putem înțelege tăcerea și complicitatea celor care sunt îngrijorați de
statul de drept în unele țări și nu în altele. Desigur, dvs puteți ignora criticile noastre, dar nu ar trebui
niciodată să ignorați vocea poporului dvs. Românii au votat pentru libertate, au învins dictatura și au
construit o democrație. Ei sunt un popor curajos si decent, doamna premier, iar dvs îi ignorați.” După
care a adăugat: „Spuneți-mi de ce nu vreți să vă ascultați poporul? Spuneți-mi ce interese ascunse
colcăie în spatele Guvernului dumneavoastră? Acest Parlament vrea să ştie aceste lucruri. Ascultaţi-
vă poporul, românii vor doar transparenţă şi integritate”.

Rămâne un mister cum de doleanțele românilor sunt mai bine cunoscute și înțelese de Parlamentul
UE și atât de ignorate de Parlamentul și de Guvernul de la București.

Dar asta-i cam demultișor poveste!

Daea este steaua polară a celor trei guverne PSD din ultimii doi ani. Mulți s-au dus, el a rămas. Gurile
rele susțin că fost ținut să aibă cu cine dialoga Viorica Dăncilă. Însă, față de un analfabet funcțional ca
Dănuț Andrușcă, care intra în panică la orice propoziție mai lungă de cinci cuvinte, Petre Daea se
agită, dă din mâini, e o prezență, vorbește, are dialog, spune ceva. Aproape că nu mai are importanță
ce spune, dar spune. Are și o explicație fermecătoare la limbarița lui: „Sunt spontan! Când să mă
gândesc la ce spun, că n-am timp!?” Și o ia pe arătură, dar cu farmec. În orice caz, nu sunt de acord
cu adversarii lui politici care, speculând amorul lui pentru oi, susțin că o face cam des de oaie, că e
oaia neagră a guvernului, sau mielul de sacrificiu, când nu e vorba de berbecul rătăcit de turmă.

Repertoriul lui de ziceri e suficient de vast pentru a alcătui un volumaș umoristic de succes. Spicuim.
Oaia „acest animal care ne străbate istoria ca un fir roşu”. "Lângă oaie găsești o frunză, dar lângă
frunză nu găsești o oaie". Cu această declarație aproape dadaistă, ca argument în favoarea schimbării
frunzei din brandul de ţară cu o oaie, că „oaia este o statuie vie” şi „că frunze are toată lumea, dar oi
ca în România nu”, trecem la vaci. "Vaca e un miracol extraordinar care transformă furajul în lapte!";
"Este jenant și revoltător să iei un kilogram de carne de vacă cu 100 lei, poți să cumperi o oaie sau o
capră"; "Ciobanul e o fărâma de divinitate. Trebuie păstrat cu atâta grija ca nici lacrima de rouă să
nu-l atingă!"; "Pe mine nu mă interesează câte picioare are porcul, nu mă interesează guițatul
porcului. Pe mine mă interesează porcul la 110 kilograme, așa cum spune legea!"; "Îmi pare rău că
noaptea nu este zi, pentru că aș putea rezolva aproape tot în agricultură". Ne oprim aici cu citatele.

Pentru a adăuga că formarea specialistului Petre Daea s-a făcut pe vremea agriculturii socialiste,
unde s-a simțit ca viermele în măr probabil. Cu tot ce făcea și dregea pe atunci un specialist, inclusiv
șpăgile, recunoscute de om.

A fost adus în minister de Adrian Năstase. Și de aici câteva concidențe. Se pare că fetele lui Petre
Daea au fost botezate de Angelo Miculescu, membru în Comitetul Central al PCR, ministru al
Agriculturii și socrul lui Adrian Năstase. Daea a dezmințit, dar a așezat în holul Ministerului
Agriculturii un bust al lui Angelo Miculescu!!!

În vremea cât a fost secretar de stat, Ministerul agriculturii a fost implicat în afaceri cu urmări grave:
contra unor comisioane grele, Balta Brăilei a fost încredințată spre exploatare latifundiarului Culiță
Tărâță, Dan Voiculescu a cumpărat terenuri şi clădiri ale fostului Institut de Cercetări Alimentare.

În fine, bomboana de pe colivă. În afara studiilor de agronomie, Petre Daea a urmat două cursuri la
Ștefan Gheorghiu, numită și facultatea de boi, fapt nemenționat în biografiile lui oficiale. Acolo nu se
pregăteau specialiști, se pregăteau activiști. Acolo a învățat Petre Daea să mintă și să disimuleze.
Disimularea și minciuna alcătuiau temelia a ceea ce s-a numit noua revoluție agrară. O ficțiune care îi
asigura lui Nicolae Ceaușescu cele mai mirobolante producții la hectar și aburcarea zootehniei pe noi
culmi de civilizație și progres. Asta face Petre Daea și astăzi. Altfel, Daea nu-i ca oaia. E ca nea Alecu,
tunde oaia și berbecu.

În fotografie, liderul PSD apare alături de șeful ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, miniștrii Finanțelor,
Eugen Teodorovici, și Economiei, Niculae Bădălău, Daniel Chițoiu (ALDE) și Darius Vâlcov, consilierul
premierului pentru probleme economice. Textul, lapidar și trumfător, lăsa să se înțeleagă că el,
Dragnea, și camarazii, lucrau la proiectul de buget pe 2019: „Cu cifrele pe masă. Viitorul arată bine!”

Nicio aluzie ca răspuns la posibile întrebări. Bunăoară, de ce în ianuarie 2019 se lucra la un buget care
ar fi trebuit terminat încă din octombrie-noiembrie 2018, pentru a putea fi dezbătut temeinic,
eventual, amendat în Parlament. Și cine ar trebui să răspundă pentru nepermisa întârziere? Din
frumoasa adunătură care părea a decide veniturile și cheltuielile României pe 2019, Dragnea,
Tăriceanu și Bădălău sunt amatori în materie de economie și finanțe și ei nu pot înlocui munca unor
experți în domeniu. Apoi, șase oameni, fie ei geniali, cum ar fi faimosul Darius Vâlcov, nu pot întocmi
pe genunchi bugetul unei țări. E cel puțin neserios. În fine, întocmirea bugetului unei țări este un
atribut al guvernului, iar prezența liderilor Camerei Deputaților și Senatului este cel puțin o încălcare
a separației puterilor în stat. Însă România e încă o democrație originală și nu are rost să ne mai
formalizăm.

Și minune, lucrat pe genunchi și pe repede înainte, cu concursul unor amatori generoși, bugetul a fost
gata în două sptămâni. Dar, înainte de a fi supus dezbaterii în parlament, a fost amendat chiar de
unul dintre genitorii săi. Nemulțumit de propriul buget, Dragnea a cerut tăierea din sumele alocate
serviciilor secrete și redirecționarea banilor către Sănătate și pentru acordarea gratuită de vitamină D
tuturor copiilor din România. Populismul dă bine în orice împrejurare, nu costă și ajută la
îmbrobodirea alegătorilor. Sigur, la discutarea lor, amendamentele au căzut cu zgomot, dar
important este că el, marele Dragnea a încercat. Evident, liderul PSD ar fi fost mai credibil dacă
sumele respective ar fi fost tăiate din banii alocații finanțării partidelor. Căci printr-un artificiu marca
PSD, vecin cu escrocheria, partidele primesc în 2019 de 13 ori mai mulţi bani de la buget decât în
2017. Și astfel PSD încasează mai mulţi bani decât Partidul Socialiştilor Europeni, familie politică ce
reuneşte toate partidele socialiste din Europa. Pescuitor în ape tulburi, Victor Ponta a propus ieri ca
banii alocaţi partidelor să fie relocaţi către „grădiniţe, bolnavi şi alocaţii“. Amendamentul a fost
respins de aleşii PSD, ALDE şi Minorităţi.

Într-un moment de un ridicol imens, Liviu Dragnea a spus că mărirea alocațiilor pentru copii nu este
constituțională. Dar, profitând de lipsa din sală a unor parlamentari ai Puterii, liberalii au impus
majorarea alocațiilor. PSD nu a mai putut da înapoi, fără pagube de imagine. Și astfel, înainte de a fi
aprobat s-a ajuns la creșterea deficitului bugetar de la 2,55% la 2,76%.

În rest, de la ultimul primar, la cel mai important ministru, toată lumea a fost nemulțumită de felul în
care au fost împărțiți banii. Evident, vom avea bine cunoscutele rectificări bugetare. Dar ele vor arăta
ca anteriul lui Arvinte. Se va tăia din poale pentru a cârpi mânecile. După doi ani de guvernare PSD –
ALDE, avem un buget e de austeriate. Și viitorul nu arată prea bine.

Cu orientarea lui în spațiu l-a păcălit până și pe vulpoiul Traian Băsescu, în ciuda bilețelului roz și a
blondei lui mesagere. E adevărat, s-a bucurat de concursul stângii post-comuniste, de PSD e vorba.
Desigur, PSD puțea a comunism de-ți muta nasul din loc, însă, când e vorba de ciolan, dreptaciul
Tăriceanu e în stare să ia duhoarea drept parfum de viorele. Pentru asta și-a făcut partidul preș
pentru picioarele PSD-ului. Nu-i mai puțin adevărat, fără sprijinul pe față al PSD-ului, probabil că
surogatul lui de partid liberal n-ar fi intrat în parlament. A fost un „gentlemen agreement” între
borfași politici, dacă nu dai, nu ai, nu?

Cooperarea a mers târâș-grăpiș până în clipa în care Tăriceanu a întins prea mult coarda. Omul se
vrea președinte. Aici PSD a pus piciorul în prag, aiasta nu se poate! Ultimul care a crezut că se poate a
fost Crin Antonescu. Și de atunci băiatul a ieșit din politică și trăiește pe plaiuri bruxelléze pe spinarea
nevestei. Călin, o idee mai inteligent ca (sic) Crin, n-a riscat ruperea corzii! Dar a descoperit
voluptatea opoziției controlate. După ce a fost de acord cu idioțenia numită „taxa pe lăcomie“, omul
s-a „răzgândit”. Ori răzgândeala asta seamănă un pic cu o luare de distanță nu doar față de frumosul
Orlando, dar și față de guvernul Dăncilă. Enervant pentru PSD. Ei, și după ce l-a pus la punct pe
Orlando, cine se întâlneşte cu patronatele din energie şi discută cu şefii băncilor comerciale pentru a
le asculta ofurile referitoare la Ordonanţa 114? Tăriceanu! Mai mult, vrea modificarea ordonanței,
mai exact prevederile din zona energiei, măsură despre care Liviu Dragnea nu vrea să audă. Și mai
enervant.

Astfel, coarda Tăriceanu crede că împușcă doi iepuri dintr-un foc. Pare independent față de PSD și
chiar un candidat credibil la președinție. Și dacă mai are și norocul să între în turul doi, cine ar fi silit
să-l sprijine pe Tăriceanu? Evident, Dragnea și ai lui.
Însă pentru acest caz și mai enervant, PSD are deja o soluție. Fuduliile lui Tăriceanu sunt în sertarul
pe care îl manipulează numai Dragnea și băieții lui. Este vorba de ridicarea imunității cerută de DNA
în dosarul în care liderul ALDE este suspectat că a luat 800.000 de euro, o mită mică, dar vioaie.
Evident, e greu de crezut că ALDE va vota vreodată cot la cot cu opoziția o moțiune de cenzură
împotriva guvernului Dăncilă și la fel de greu de crezut este ca PSD să voteze pentru ridicarea
imunității lui Tăriceanu. În fond, Tăriceanu și Dragnea sunt ca „doi brazi într-o tulpină”, însă amândoi
sunt siliți să se țină sub strictă supraveghere.

În fine, Tăriceanu mai are o problemă. Din cauza anturajului, mai bine zis a cârdășiei cu PSD, e văzut
de frații de la Bruxelles ca unul care susține subordonarea justiției și că are un discurs populist
antieuropean. Or, liderii grupului Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa de la Bruxelles
sunt categorici: „Partidul ALDE discută intens perspectiva continuării cooperării cu dvs. și cu partidul
dvs. Continuarea actualei abordări și ignorarea pe mai departe a angajamentelor luate nu pot fi, în
opinia noastră, baza pentru cooperarea noastră ulterioară”.

În aceste condiții numai în pielea lui Tăriceanu să nu fii. Orice coardă, oricât de tare, riscă să se rupă.

Geografică și istorică, poziționarea este clară: "Noi suntem o lume a Răsăritului. Că e bine, că e rău,
aşa ne-a aşezat Dumnezeu şi mentalul nostru este un mental răsăritean". Și "eu cu soarta asta mă
împac", ar mai fi putut puncta academicianul cu simțul fatalității, cu un vers dintr-un cântec lălăit, pe
vremuri, pe la cenaclul Flacăra. Dar n-a făcut-o, din fericire.

Însă a pus un zbenghi pe fatalitate, vorbind despre specificul și despre tendințele din această parte a
lumii. "Răsăritul Europei, din care noi facem parte(...), răsăritul acesta este foarte puţin iubitor de
democraţie". Și ce iubește acest răsărit? "Este foarte iubitor de autocraţie, spre deosebire de lumea
cealaltă, occidentală". Acum mai venim de-acasă. Având noi și ceva complexe voievodale, e clar de ce
l-am iubit atâta pe Nicolae Ceaușescu. Iubire curmată brusc în decembrie 1989 printr-un asasinat de
toată frumusețea. Însă nu despre trecut e vorba. Este vorba despre influențele din această parte a
continentului. Și aici e greu.

"Mulţi m-au etichetat atunci când am vorbit despre cei doi mai jucători europeni care sunt în afara
Uniunii Europene şi de care nu poţi să nu ţii seamă, cei doi jucători de tradiţii imperiale, de tradiţii
absolutiste, cei doi jucători care se numesc Rusia lui Putin şi Turcia lui Erdogan". Ei, și în acest unghi
dintre Rusia lui Putin şi Turcia lui Erdogan ne este locul. Pe scurt, a zis academicianul, România nu
poate fi cuprinsă în zona Europei Centrale. "N-avem ce căuta în Europa Centrală, în Europa lui Kafka,
a lui Musil, a lui Brod, a lui Zweig, a lui Kundera. Aia este o altă lume, este lumea austrocraţiei, o lume
de alte tradiţii, cu care noi nu avem nimic, lumea protestantă şi lumea catolică, extrem de
respectabile, dătătoare de măsură pentru Europa Occidentală şi pentru periferia ei creatoare, care
este Europa Centrală".

Ce-i de făcut? Nimic. "Trebuie să ne gândim puţin cum ne gestionăm viitorul. Viitorul nostru nu poate
fi altul decât al locului unde ne aflăm, în Europa de Sud-Est, în Europa Orientală, în relaţii excelente
cu cealaltă Europă, cu care, întâmplător, instituţional, ne învecinăm. Şi e bine că ne învecinăm, într-
un fel", a mai spus Răzvan Theodorescu. Singura raza de speranță este doar vecinătatea "cu cealaltă
Europă". În rest, aici ne locul, țintuiți la și pe porțile Orientului. Și cu fața doar la Răsărit, ca pe
vremea când lumina numai de acolo venea? Da, dacă așa a vrut fatalitatea!

Sigur, te-ai fi așteptat de la un învățat, un academician, un apostol al neamului la ceva mai mult
realism sau măcar la un pic de pragmatism. Probabil că academicianului nu-i este străin faptul că
România este membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, că face parte, deci, din structuri
politice, economice și militare care i-ar îngădui să spere și să aspire la mai mult decât i-a hărăzit
geografia și istoria. Nimic, noi, aici, în Europa Orientală.

Un prieten, a trecut la nuanțări. Dragă, Răzvan a făcut o constatare, nu a vorbit despre preferința lui
sau despre ce ar trebui să prefere românii. Uită-te la ce au votat românii din 1989 încoace și ai să vezi
că are dreptate. Deci asta era. Poporul. El a ales cum a ales.

Am îndoieli. Mari. Dar mi-am amintit că Răzvan Theodorescu a rostit cuvintele pe care le-a rostit la
Fundaţia "Titulescu", al cărui preşedinte este Adrian Năstase. Exact acel Adrian Năstase care în aprilie
1991 semna Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie dintre România și o Uniune Sovietică
muribundă, tratatul defavorabil țării noastre. Același Adrian Năsatse astăzi fascinat de Aleksandr
Dughin și de spaţiul lui eurasiatic. Și de filonul ortodox profund al identităţii şi spiritualităţii româneşti
care ar fi o excelentă o punte de legătură fix cu spaţiul eurasiatic.

Adrian Năstase nu este singurul politician care propagă un viraj spre Est. Mai este o căzătură, Adrian
Severin, care știe că "Românii devin tot mai convinși că apropierea de Rusia este soluția optimă
pentru supraviețuirea lor ca națiune liberă".

Bine veți spune, dar parcă Răzvan Theodorescu nu era cu Năstase, nici cu Severin. Era cu Ion Iliescu.
Da, și? Ion Iliescu n-a cunoscut „fericirea de a studia în Uniunea Sovietică”?

La noi comunismul avea fața lui Ceaușescu. Expresie ambiguă, dar și cam cretină. Lăsa să se înțeleagă
existența comunismului neomenos, fapt exploatat fără milă de industria de bancuri. Cum după
revoluție, trecerea de la "tovarășe" la "domn" se făcea greu, a apărut altă expresie de circumstanță:
"om de bine". Din fericire, n-a ținut mult. Acum a apărut ceva nou: "pesedistul de bun simț
tradițional", care m-a lăsat cu gâtul strâmb..

Într-un discurs plin de indicății prețioase, cel mai bun fiu al PSD-ului, Liviu Dragnea, a lansat şi un atac
la adresa "ONG-urilor soroşiste", subiect care a devenit deja parte integrată din discursurile publice
ale social-democraţilor: "Suntem în situaţia în care, pe de o parte este bunul simț tradiţional al
pesedistului, de cealaltă parte, grobianism, violenţă, înjurături. Asta este de foarte mulţi ani în
România, de când România şi-a deschis porţile către democraţie."

Cum social-democrația păstorită de Liviu Dragnea e de dată recentă, e greu de vorbit de tradiție.
Dragnea și înaintașii nu se pot reclama de la social democrația interbelică, nimicită de comuniști fără
milă. Iar cum au devenit social-democrați FSN-iștii lui Ion Iliescu e o poveste de capă și spadă. Și, un
pic, și de mită. Așa că, din necesități de timp, ne vom limita la cele trei decenii, de când România şi-a
redeschis porţile către democraţie, cum zicea domnu’ Liviu.
În acest interval, vom căuta bunul simț tradiţional al pesedistului. Și nu-l putem situa decât între
sălbăticia mineriadei din 13-14 iunie 1990, pentru consolidarea puterii lui Ion Iliescu, și duritatea
reprimării manifestației din 10 august 2018, pentru liniștea lui Liviu Dragnea. Arc peste timp sau
continuitatea tradiției? Cum, dacă luăm "violența" ca o componentă a bunului simț tradițional al
pesedistului, dăm în politică, ne rezumăm la grobianism și înjurături, cum bine a zis domnu’ Liviu, însă
rămînem la întemeitor, la Ion Iliescu, primul pesedist de bun simț tradiţional. Și, vă aduceți aminte, cu
"măi animalule!" A mai avut una, de același calibru, dar ceva mai ticăloasă. Vorbind despre membrii
unui partid recent reînființat, i-a numit "cretin-democrați." Era vorba de țăraniștii condamnați la ani
mulți de pușcărie de partidul care l-a făcut pe Ion Iliescu să cunoască fericirea de studia în Uniunea
Sovietică. Însă bunul simț tradiţional al pesedistului și-a dat măsura cu adevărat cu delicatul și
învățatul Adrian Năstase, cel care a adus grobianismul și mitocănia în incinta Parlamentului,
invitându-și colegii, aleși ca și el, să-i numere ouăle!

A fost continuat de învățăcelul și pupilul lui Victor Ponta. Titulescu cel mic, cum a fost alintat de
mentor, l-a numit pe Crin Antonescu, viitor coleg de coaliție, "very important papagal". Și a trecut la
numărătoarea ouălor lui Slăbiceanu, Moliceanu, Răzgândeanu, constatând că nu are!

Toate acestea erau parfum de viorele, preistoria bunului simț tradiţional al pesedistului. Dus pe noi
culmi de progres de Florin Iordache, Codrin Ştefănescu, Nicolae Bacalbaşa, Cătălin Rădulescu și
Șerban Nicolae, toți tovarăși de luptă și idei cu domnu’ Liviu.

Întrebat de ce numesc miniștri oameni cu probleme penale, Codrin Ștefănescu, reprezentantul

partidului cu cei mai mulți cercetați și condamnați penali, a răspuns simplu, "pentru că putem"! Și
pentru că puteau, la interpelarea colegilor din parlament în timpul votării legilor justiției, Florin
Iordache a făcut un gest obscen explicit, arătându-le degetele mijlocii de la ambele mâini! Până la
pornografia caracterizată n-a mai fost decât un pas. A fost făcut Șerban Nicolae. În Parlament, i-a
spus unei colege, textual, "am o poză în care dumneavoastră faceți sex anal". Glumă de șofer de
camioane grele, deși Șerban Nicolae a fost șoferul unui parlamentar cu Mercedes.

Cam atât despre bunul simț tradiţional al pesedistului de tip nou. Bunul simț curent are și el limitele
lui!

Săptămâna trecută, primul ministru al României, Viorica Dăncilă, a mai făcut o nefăcută. Cum, de
obicei, nefăcutele ei, dezacorduri și erori gramaticale, sunt și în formă și în fond, de data asta nici
vorbă de dezacorduri, adio erori gramaticale. Și culmea, nici în formă nu era nimic de zis, dimpotrivă
avea un șic intelectual neașteptat, cultural aș zice. Cu fondul, problema e cât casa!
Europarlamentarul luxemburghez Frank Engel a vorbit despre vizită la Bruxelles a Vioricăi Dăncilă,
înainte de a vorbi în plenul Parlamentului European. „Să vă povestesc ce a afirmat doamna Dăncilă în
faţa grupului socialist. Un deputat socialist din Ungaria mi-a spus foarte amuzat că doamna Dăncilă,
înainte de a vorbi în faţa plenului, a venit la grup, iar cei de acolo i-au reproşat problemele legate de
corupţie din România. Şi ea a zis că nu e adevărat, nu există corupţie în România, este doar o manieră
diferită, cultural vorbind, de a mulţumi cuiva. Mi s-a părut extrem de ingenios să vorbeşti de o
diferenţă culturală. Practic, aş putea să-mi cumpăr direct o decizie favorabilă în justiţie, dar asta nu ar
însemna că sunt corupt sau că aş corupe pe cineva, nu, aş avea un comportament cultural specific”, a
povestit ironic eurodeputatul.
Acuma, cine cunoaște stilistica oratorică a primului ministru român, nu-și poate imagina că din gura și
din mintea damei din Videle poate ieși un adevăr formulat atât de simplu, atât de pregnant și atât de
coerent. Chiar și dacă ar fi avut cu ea faimoasa hârtiuță, care de regulă o împiedică să spună prostii.
Că de umor sau de ironie, slabă nădejde să o bănuim pe Viorica Dăncilă.

Numai o succesiune de traduceri, între ele cu un fericit traduttore - traditore, ar putea s-o facă pe
Viorica Dăncilă să se exprime într-o românească atât de inteligibilă. Adevărul este că, până acum,
nimeni nu a auzit-o pe Viorica vorbind vreo limbă străină, exceptând propoziții uzuale la primirea
omologilor străini, gen „make a photo”! Probabil că și la întâlnire cu socialiștii europeni va fi fost
asistată de un traducător când le-a spus minunea „nu e adevărat, nu există corupţie în România, este
doar o manieră diferită, cultural vorbind, de a mulţumi cuiva”.

Inocenta Viorica, sau translatarea, confundă sumele modice de bani oferite celor ce au salarii
modeste în schimbul unor servicii mărunte sau a calității lor. Nu, Viorica, bacșișul oferit chelneriilor,
şoferilor de taxi, frizerilor, coafezelor nu înseamnă corupție. Nu, dulce Viorică, nici sumele modice pe
care le lași și matale portarilor, recepţionerilor, hamalilor, cameristelor, liftierilor din hotel nu se
înscriu la corupție.

În schimb, dulce Viorică, funcţionarul public, mai mărunt sau mai înalt, care îți condiționează
exercitarea unui drept în schimbul unor servicii sau a unei sume de bani intră la corupție
caracterizată. O licitație importantă, în valoare de multe milioane, câștigată nu de oferta cea mai
bună, ci de cineva pentru care a interveni un înalt funcționar de partid sau de stat tot la corupție
intră.

Pentru că banii aceștia obținuți fără muncă sunt considerați spagă sau mită, iar șpaga și mita
stimulează corupția. Și corupția, dulce Viorică, înflorește acolo unde toate lucrurile merg tot pe „pile"
și pe „plicuri", tot pe nepotisme şi clientelisme. Cum nimic nu se învață fără exemple, iată unul
pentru înțelegerea primului Ministru. O tânără domniță, bogată în nuri, muncind numai la stat, la 35
de ani avea un BMW, un Audi, un teren intravilan în Voluntari de o mie de metri pătrați, 66 de mii de
metri pătrați de teren agricol, o garsonieră şi un apartament în Bucureşti. Și nu putea justifica
150.000 de euro avere în plus fața de cât putea agonisi din veniturile declarate. Mai trebuie spus că
tânăra domniță a fost șef la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, locul de unde au
pornit cele mai gigantice operațiuni de corupție din România post revoluționară

Anticoruptul Tudorel Toader i-ar putea vorbi despre corupție doar descriindu-i traseul fugarilor de lux
Gabriel Popoviciu, Radu Mazăre, Bogdan Adamescu, Sebastian Ghiță, Elena Udrea și anturajul rămas
acasă. Și dacă vrea și ceva corupție fără frontiere, Tudorel i-ar putea da amănunte despre afacerile
Micrsoft, Eads și Bechtel, care ar zbârli serios coafura primului ministru. Și pentru restaurarea căreia
Viorica ar putea da un fleac de bacșiș, fără să fie înscrisă la corupție!

Ioan Mircea Pașcu (70) și Victor Boștinaru (66), europarlamentari încă, sunt membri PSD cu state
vechi. Atât de vechi că l-au apucat pe Ion Iliescu tânăr în suc propriu, pe când se distra în Piața
Universității cu o şfară cu motocei și mineri la capăt, de se învinețeau studenții jucându-se cu ei.

În orice caz, când Pașcu și Boștinaru activau în FSN, Liviu Dragnea era doar un pârlit de cârciumar prin
Teleorman, turna vin în apă și îmbăta poporul cu trăscău. Pentru serviciu credincios, amândoi, și
Pașcu, și Boștinaru au fost răsplăți cu câte un sejur de peste un deceniu la Bruxelles. Și știți cum e,
când te obișnuiești cu binele, dacă mai poți, mai vrei odată. Acuma, la alegerile din 26 mai. De-gea-
ba! Cineva, acolo sus, foarte sus, nu-i mai iubea. Dar deloc, deloc, deloc. Victor Boștinaru, mai iute de
mână sau mai înțelept, când a aflat că e pus în coada listei, pe un loc neeligibil, a renunțat la
candidatură, din motive familiale, cum se zice. Când nu mai ajungi la struguri, sunt bune și motivele
astea familiale, oricât de acre ar fi. Ioan Mircea Pașcu, n-a văzut norii negri la orizont sau și-a forțat
norocul, și a fost categoric: „Întrucât mai multă lume - inclusiv de partid - mă întreabă dacă voi
candida pentru un post de europarlamentar din partea PSD, răspund pozitiv: da, candidez! Sunt
convins ca răspund criteriilor stabilite de conducere și că voi putea aduce o contribuție semnificativă
la atingerea obiectivelor stabilite de partid, pentru o cât mai bună reprezentare a României în
Parlamentul European și celelalte instituții ale UE.” Asta se întâmpla pe Facebook, pe 11 martie. O zi
mai târziu, pentru a menține presiunea, mai băga vreo două lopeți de cărbune în cazanul PSD. „Vreau
să mulțumesc tuturor celor care și-au exprimat susținerea pentru candidatura mea la Parlamentul
European și le promit ca le voi îndeplini așteptările.” Se înțelege de aici că susținătorii erau ca pe
vremea lui Ceaușescu, milioane. Și, trei zile mai târziu, cireașa de pe tort sau bomboana de pe colivă,
a publicat un impresionant „Raport sintetic de activitate 2014-2019”. Și când spun realmente
impresionant, vorbesc serios. Ai putea crede că Parlamentul European există ca Ioan Mircea Pașcu să
fie fruntaș în muncă. De-gea-ba! N-a fost pus pe listă nici măcar la mișto, fie și pe un loc neeligibil.

La aflarea vești că nu e pe lista PSD pentru Bruxelles, Ioan Mircea Pașcu s-a simțit ca Adam alungat
din rai. Și-a exprimat nemulțumirea apăsat ca un blestem: „Trebuie fie să ai un simţ de conservare
atrofiat, fie tendinţe sinucigaşe, dacă atunci când şi aşa ai puţini oameni apropiaţi, să faci tot
posibilul să ţi-i îndepărtezi şi pe aceştia! Dar, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, chiar dacă e tot
atât de adevărat că fiecare pasăre pe limba ei piere!?” Când a venit vorba și de „Partidul meu, în
înțelepciunea lui, m-a scos de pe listă, fără să-mi spună nici mulțumesc, nici du-te-n…”, dar și de
„mediocritatea nu e mediocritate dacă nu calcă în picioare valoarea”, a fost clar pentru toată lumea
și cine e „pasărea care pe limba ei piere” și cine e „mediocritatea care calcă în picioare valoarea”. Era
prea târziu. Iar pe Titanul din Teleorman îl doare în cot, eufemism, de suferințele servantului lui Ion
Iliescu. Nu-i rămâne decât să mediteze la sistemul care face ca un bun vorbitor al limbii române să
stea pe margini în timp ce două agramate rămân în pâine, una la București, cealaltă la Bruxelles. Că
degeaba vorbești bine o limbă străină, dacă cele două pupeze, care vorbesc doar limba română ca pe
o limbă străină, sunt preferatele Titanului.

Și cine știe, poate că o oarecare vină are și Ioan Mircea Pașcu. Poate că amețit de aerul pur al
Bruxelles-ului a neglijat ostentativ viermuiala de la București, unde Titanul și băieții lui se luptau pe
viață și pe moarte cu statul paralel, miza maximă fiind chiar libertatea Titanului. N-a prea fost văzut la
Antena 3 disecând păcatele Laurei Codruța Kövesi și ale cârdășiei DNA - SRI. Sigur, Ioan Mircea Pașcu
are și el la activ o mică golănie la adresa procurorului general Augustin Lazăr. Prea puțin pentru
nevoia de respectabilitate a lui Liviu Dragnea. Și poate că bietul Liviu a trebuit să plătească
solidaritatea Antenei 3 oferind trei locuri eligibile protejaților lui Dan Voiculescu, Carmen Avram,
Chris Terhes și Maria Grapini. În detrimentul veteranului Ioan Mircea Pașcu.

Și dacă dictonul „fiecare pasăre pe limba ei piere” va fi valabil pentru Liviu Dragnea, de ce n-ar fi
valabil și pentru Ioan Mircea Pașcu? Noi să fim sănătoși! Și s-auzim numai de bine!
Liviu Dragnea este cel mai ocupat om din România. Când nu conduce Partidul, conduce Camera
Deputaților. Și mai mereu le conduce pe amândouă în același timp. Numai el știe cum face de îi mai
rămâne ceva timp, și-i mai rămâne, să conducă, printre picături, și Guvernul.

Sigur, Guvernul are un prim ministru, pe Viorică Dăncilă. Dar ce știe sărmana femeie, pusă acolo doar
pentru că este neconflictuală. Așa că pe capul lui stă și măgăreața guvernării. Și dacă ar fi numai
astea! Deasupra celui mai împovărat cap din țara asta mai stă și ditamai sabia lui Damocles. Și pe ea
pușcărie scrie. Și ar fi atât de simplu să scape dacă ministrul justiției, Tudorel Toader, ar da odată
ordonanța aia de urgență care să-l scape de griji. Dar Tudorel, nu și nu, că „în lipsa urgenţei, nu poate
fi adoptată o Ordonanţă de Urgenţă!". Și dacă nici iminenta amenințare ca întâiul om al țării să intre
la închisoare nu este o urgență, atunci ce mai este o urgență?

Și ca și cum toate acestea n-ar fi de ajuns, nori negri se arată dinspre Bruxelles. PSD este amenințat
cu excluderea din familia partidelor socialiste europene dacă va continua să nu respecte normele
statului de drept. Mai grav, din același motiv, nerespectarea normelor statului de drept, România
este amenințată cu suspendarea dreptului său de vot în Consiliul UE, organism în care cei 28 de
membri definitivează legislaţia europeană.

Evident, Liviu Dragnea a trecut la contraatac, deocamdată din vorbe și, tot deocamdată, la
televiziunile prietene. De vină sunt numai și numai multinaționalele, care vor „să profite de această
țară”, „să se dezvolte în detrimentul companiilor noastre”. Dar multinaționalele se izbesc de o
„coaliție românească, pentru care cuvântul patriotism nu este un moft”. Iar vârful de lance al acestui
patriotism este el, Liviu Dragnea, și „eu voi fi ținta principală, pentru că îmi iubesc țara”. Și el,
Supremul, a încheiat cu o tiradă împotriva „coloniștilor” care vin peste noi sub pretextul că vor să
aducă democrația și civilizația, dar ne vor doar resursele. „PSD e în realitate în Opoziție, în Opoziție
cu toți străinii care ne atacă”, a pus punct, apoteotic, El lider maximo!

Dar nu mai înainte de a-și fi plecat capul pe umărul împovărat al românului. Care o duce bine, tot mai
bine și mai bine. Ca urmare a creșterii salariilor și pensiilor, „românul călătorește tot mai mult și iese
tot mai des la restaurant, fapt care atestă că românii au tot mai mulți bani”. De unde știe Liviu
Dragnea chestiile astea? Cum de unde? De la mătușile lui Codrin Ștefănescu, care acum ies mereu la
restaurant și spun că nu le mai e frică pentru ziua de mâine și nu mai sunt nevoite să aleagă între
„medicamente și pastile”.

Ei, și după ce le-ai rezolvat pe toate, aproape, pentru că nu-i ușor, sigur că simți nevoia să mai ieși și
la aer proaspăt. Și unde e aerul mai curat decât pe câmpiile mănoase și atât de înfloritoare ale
patriei? Îl iei cu tine și pe Petre Daea, cu privirea lui de cocker credincios, și te scufunzi în succesele
agriculturii românești. Ce destindere mai mare decât să pipăi ici un ardei gras, dincolo să miroși o
legătură cu ceapă, iar mai încolo să-ți scufunzi mustața în parfumul unei legături de pătrunjel. Și vor
urma, desigur, usturoiul, prazul, mărarul, leușteanul, tarhonul. Ce poate fi mai îmbătător decât o
roșie, un castravete, o ridiche, românești toate, gustate în fața camerelor pofticioase ale
televiziunilor. Și după o gustare la botul calului, că o legumă românească bună nu merge fără niște
jumărele și o tărie, ești numai bun să-i bagi în sperieți pe cei care nu sunt în stare să oprească
importurile de legume și fructe „de contrabandă”.

„Dacă nu vor fi în stare să analizeze fiecare fruct, legumă care intră în România, să nu mai intre ceva
nesănătos, atunci mai bine să plece acasă sau de unde au venit. Trebuie să reușim să nu mai existe în
România acest standard dublu: anume roșiile bune se păstrează pentru țările din Vest, iar în România
vin roșii proaste și nesănătoase”, a zis Liviu Dragnea transpirat tot de atâta efort agrar și intelectual.

Că de aia n-avem noi roșii bune. Roșiile bune se păstrează pentru țările din Vest! Și atunci când vom
mânca numai roșiile cele bune, românești, uitându-ne cu scârbă la cele proaste, din vest, ne vom
sufleca mânecile și vom cânta „mulțumim din inimă, conducător iubit!” Că bine le zici! Cu făcutul e
mai greu. Dar să nu ne grăbim! Ce, dau turcii peste noi?

Mari mitinguri în mari piețe din marile orașe, risipă de forțe de ordine și mobilizări vecine cu
nesimțirea, zeci, sute, mii de autobuze, mii, zeci de mii de oameni deplasați de colo până colo, mulți
cu desăvârșire apolitici, aduși cu otuzbiru de primari abuzivi, în numele disciplinei de partid și de stat!
De ce? „Pentru că putem”, cum zice un slogan al PSD, folosit până la greață de tot felul de codrini și
de olguțe. Culmea, în aceste mitinguri, candidații partidului la Parlamentul European erau niște fețe
palide, inși de mâna a doua, mici ariviști gata să-și exporte nuditatea și nulitatea la Bruxelles,
Luxemburg și Strasbourg. Promisiuni, planuri, programe? Nimic și nimici! Vioara întâia în
demonstrațiile de forță, căci asta erau mitingurile, a fost Eu, Supremul, ni-micul Dragnea Liviu. În
război cu toată lumea, cu spatele la zid, condamnat deja, omul se războiește mai ales cu Europa care
nu înghite derapajele de la normele statului de drept și siluirea justiției, cu perversități și după
necesități. Înarmat până în dinți cu panglici tricolore, omul se complace în rolul de maidanez isteric,
gata să sfâșie pantalonii Europei care nu-i dă lui satisfacție. Și acest circ stă sub semnul lui „Pentru că
putem”. Însă în spatele acestui „putem” plutește umbra ticăloasă a abuzului. Toate manifestațiile au
fost însoțite de firești contramanifestații și ,de aici încolo, forțele de ordine au devenit nu doar
părtinitoare, ci parte a PSD-ului. Și-au ieșit din rolul lor constituțional și au aplicat legea cu elanul și cu
nesimțirea neghioabă a unui Pristanda. Constituțional? O fi, dar umflații!

Și de aici întrăm în derizoriu, că de tragic nu ne dă mâna. Pe scurt, am ajuns la Topoloveni, capitala

magiunului românesc și fief PSD, onorat de Liviu Dragnea cu august lui făptură. Vizită de lucru
electoral, firește. Și, vai, augusta vizită a fostă tulburată de zece protestatari, printre care și un
cameraman TV. Zece! Ce puteau să facă zece oameni împotriva unui lider de partid înconjurat de
oamenii SPP și de jandarmi câtă frunză, câtă iarbă? Și totuși, la ordine de sus, cei zece au fost săltați,
băgați în hârdăul lui Petrache, duși la poliție, pentru legitimare și ținuți acolo până la plecarea lui Eu,
Supremul! Explicația, de tot rahatul, era o vizită privată! Cu alaiul de rigoare, Liviu Dragnea era în
exercițiul și în misia de lider de partid și, în mod evident, în campanie electorală. Derizoriul a fost
simțit și de jandarmul care, întrebat de ce i-a reținut pe oameni, a răspuns dezarmant, „De-al dracu'
”.

Iar ordinul „de sus” venea de la un Pristanda de tip nou, mai marele jandarmilor din județul Argeș,
numit acolo de Carmen Dan, la sugestia sau chiar la cererea lui Eu, Supremul. Și așa mai venim de-
acasă și mai ales se explică zelul. Nu în orice zi îți pică în vizită binefăcătorul, care trebuie onorat! Cu
orice preț! Gheorghe Lupescu se numește omul nostru din Havana, pardon, din Argeș! Însă, când se
recomandă, își zice apăsat „colonel doctor Gheorghe Lupescu”. Căci, spre deosebire de Pristanda, om
simplu, de la țară sau din mahala, colonelul doctor este pavoazat cu diplome și doctorate mai ceva ca
un general nord-coreean de medalii. Și nu exagerez. Cu o expresie fericită, pescuită pe internet, omul
are o roabă, literalmente, o roabă de diplome, doctorate și titluri universitare. Majoritatea obținute
la Universitatea Bioterra, celebra „fabrică de diplome”, implicată în mari scandaluri și dosare de
corupție. Și, pentru variație, și-a mai luat vreo câteva masterate și doctorate de la Academia de
Poliție, de la Academia SRI și de la Universitatea Valahia din Târgoviște. Și ele la fel de cunoscute ca
fabrici de diplome. Omul e specialist în inginerie economică, agroturism, securitate comunitară,
terorism, limba engleză etc. La ce-i folosesc toate astea unui colonel de jandarmi? La nimic, cu
excepția lefii, mărită corespunzător, și setei de mărire. Omul a obținut puzderia de diplome în paralel
cu cariera de jandarm, deci prin învățământul la distanță. La distanță de carte, cum zic glumeții! Sunt
prea multe și prea caraghioase ca cineva din Ministerul de interne să nu adulmece impostura. Dar la
ce bun? Ministerul tot e plin de false doctorate și de plagiatori. Ca și întreaga administrație de stat.
Guvernul și Parlamentul gem de impostori. Iar impostorii au și calități. Sunt buni executanți și slugi
devotate. „Colonel doctor Gheorghe Lupescu” și-a trimis subordonații și la protestul din 10 august
2018. Oamenii lui au fost parte la represiunea împotriva populației pașnice. Câteva zile mai târziu,
doctorul Lupescu explica presei argeșene: „La București, la evenimentele din 10 august, Jandarmeria
a acționat legal. Era un miting neautorizat. Atâta timp cât ai un miting neautorizat, nu înțeleg alte
discuții”. Clar, omul înțelege doar limbajul pulanului. Și al jetului de gaze. Și de astfel de slugi are
nevoie un regim autoritar. Din ce în ce mai autoritar.

Raj Tunaru, Lia Roberts, Bratianu-Cartof, Constantin Ninel Potârca, Constantin Mudava, Florin Mihai
Nahorniac, Nuțu Anghelina, William Brînză, Mirel Mircea Amariței, Constantin Rotaru, Gheorghe
Funar, Nati Meir, Teodor Meleșcanu, Dan Diaconescu, Ovidiu Cristian Iane, Remus Cernea, George
Becali, Sorin Oprescu, Gheorghe Ciuhandu, Gheorghe Dinu, Marian Petre Miluț, Ovidiu Tudorici,
Graziela Elena Bârlă, Aurel Rădulescu, Paul Lambrino, Nicolae Cerveni, Ioan Pop de Popa, Adrian
Păunescu, Tudor Mohora, George Munteanu, Nicolae Militaru, Radu Câmpeanu, Constantin
Niculescu și, ultima pe o listă incompletă, Elena Udrea. Pe toți acești oameni, unii cu notorietate, alții
iluștri necunoscuți, i-a apropiat dorința irealistă și nebunească de a fi președinte al României. În
lumea posedaților de președinție un loc aparte îl ocupă Corneliu Vadim Tudor, care a candidat de
cinci ori (1996, 2000, 2004, 2009, 2014). Apogeul l-a atins în anul 2000, când s-a plasat pe locul 2 în
primul tur. A reușit să unească, împotriva lui, toate forțele politice, de la stânga la dreapta,
asigurându-i victoria lui Ion Iliescu. Între tuse și junghi, românii au fost siliți să aleagă... oftica.

Revenind la berbecii noștri, nu se cunosc resorturile intime care îi împing pe acești oameni să ceară
imposibilul, și de la ei și de la semenii lor. Să fie vorba de un instinct de inferioritate sublimat în
instinct de superioritate? Nu știm. Iar psihiatria, care ar trebui să aibă o explicație, refuză rolul de
unealtă politică. Cert este că spitalele de alienați sunt pline de napoleoni și de conducătorii „mari”, cu
tentații totalitare. Și cu fiecare nou ciclu electoral o luăm de la capăt. Coaliția la putere, PSD-ALDE, e
plină de agitați, unii periculoși, dornici de președinție.

Până de curând, prezidențiabilii PSD erau Eugen Teodorovici, Şerban Nicolae, Ecaterina Andronescu,
Mihai Fifor și Liviu Pleşoianu. Urma ca partidul să hotărască ce, cum și cine în urma unor sondaje,
desigur științifice, făcute de cei doi P ai partidului, Marius Pieleanu și Mirel Palada. Dar, indiferent de
rezultate și de deciziile partidului, dacă nu va fi desemnat, Liviu Pleşoianu a anunțat că va candida ca
independent. Preferatul Vioricăi Dăncilă părea a fi arătosul Orlando Teodorovici. L-a luat cu ea la
mare, a jucat ping pong cu el, l-a amenințat în șagă că dacă o bate îl remaniază, l-a lăsat să intre cu
picioare goale în valuri, pe scurt l-a umanizat. Orlando însuși, ieșit din spuma mării, a dat fuga la
OSIM și și-a asigurat exclusivitatea sloganului #insistpentruromania, deși putea la fel de bine să spună
#rezistpentruromânia sau, și mai bine, #narcisistpentruromânia.

În această foșgăială a apărut o necunoscută. Chiar Viorica Dăncilă. Care a anuțat sec vă „dacă partidul
îmi va cere să candidez la prezidențiale, voi accepta ce spune partidul. Dacă nu există o altă opțiune
care să ne ducă în turul 2 și să câștigăm, nu voi da înapoi. Nu vreau să dau impresia că sunt un om
laș.”

Însă mișcarea aparent browniană din PSD pare un joc de glezne menit să tempereze pohtele aliatului
ALDE, Călin Popescu Tăriceanu. Care arde de nerăbdare să fie candidatul alianței și să devină
președinte cu voturile alegătorilor și simpatizanților PSD. Tăriceanu pare convins că electoratul cu
viziune liberală îl „obligă” să-și depună candidatura. Dar de la dorință la putință e o cale atât de
lungă, iar deșertul nu poate fi traversat fără voturile stângii. Și PSD zice nu. Pe bună dreptate. Cum
să-și silească alegătorii să voteze cu „luzerul” rușinos la alegerile europarlamentare și care a obținut
la alegerile din 2014, când a candidat ca independent, un jenant 5%? Lespedea pe pohtele tăriceane
a fost pusă de Mihai Fifor: „Cred că președintele Klaus Iohannis își dorește un tur doi cu PSD. O să îi
oferim acest lucru și ne rezervăm dreptul să îl înfrângem.” Clar, cu PSD, nu cu ALDE! În disperare de
cauză, Tăriceanu și-a întors fața spre Victor Ponta, însă pisicul nu prea are ce oferi, iar o alianță Pro
România- ALDE pare unirea dintre două nevoi, una mică, alta mare.

În competiţia prezidenţială, în afară de candidații UDMR și PMP, fără impact major asupra
rezultatelor, avem și inevitabilul lot de personaje pitorești: Ramona Ioana Bruynseels, reprezentanta
partidului lui Dan Voiculescu, o damă care crede că pământul e plat ca o clătită; Florentin Pandele,
soțul Gabrielei Firea; Ninel Peia, un transfug de la PSD și naționalist cu generali în coadă. Responsabil
cu circul va fi Bogdan Stanoevici, care este chiar directorul Circului din Bucureşti.

În fine, până după alegeri, și anul acesta vom fi o țară de președinți.

Demisie surprinzătoare a lui Nicolae Moga, ministru de Interne, la șase zile de la numire. Cea mai

rapidă demisie din istoria ministerului.

A devenit „fost ministru” în numai 144 de ore. Un post pentru care omul a transpirat mult. A fost
chiar nevoit să dea o fugă până la Constanța, în regim de urgență, pentru a-și alege cămășile și
hainele pentru noua funcție, inclusiv costumul în care a depus jurământul în fața lui Klaus Iohannis.
Cochet și îngrijit în toate cele, că odată în viață devine omul ministru. Și după șase zile, buf, adio
minister, adio demnitate, adio Mercedes, adio șofer, adio tot. Oribil.

Motivul divorțului, pardon, demisiei, după propria mărturie, „în urma unei discuții pe care am avut-o
cu doamna ministru Dăncilă, am decis să mă retrag din fruntea MAI”. Ce să înțelegi de aici? Nimic,
evident. E drept, între investire și demisie a avuta loc nenorocirea de la Caracal în care subordonații
săi s-au comportat mai mult decât lamentabil, ceea ce ar fi putut duce la o demisie de onoare din
partea noului șef. Însă de ce onoare poate fi vorba la un politician român, ca să nu mai vorbim de ce
onoare poate fi vorba într-o instituție care geme de plagiatori, adică de hoți? Omul era prea nou în
funcție ca să-și asume o demisie, fie ea și de onoare.
Ce-i drept, aproape cu lacrimi în ochi demis, demisionarul Moga a mai adăugat, „Am luat această
hotărâre pentru a salva o parte din prestigiul puternic afectat al acestei instituţii în urma activităţii
deficitare a unor angajaţi ai săi, care au fost destituiţi sau urmează să fie sancţionaţi”!!! „Retragerea
din această demnitate trebuie văzută ca un nou început pentru minister”. Pas de mai înțelege ceva.
MAI, un minister de unde Carmen Dan pleacă cu fruntea sus, după doi ani și ceva de eșecuri, iar
Nicole Moga pleacă, după șase zile, cu capul plecat în speranța unui nou început!!!

Aici se cuvine o mică paranteză pentru a consemna că, de la o vreme, PSD are o acută probleme cu
cadrele. De fapt, cu politica de cadre. Și o dă în bară cu fiecare numire. Mereu recurge la oameni cu
bube în cap și cu dosare doldora de probleme grele. Din acest punct de vedere, poate că Nicolae
Moga nici n-ar fi trebuit numit vreodată la un minister atât de dificil și atât de important. Nu numai
pentru că nu are nicio pregătire în domeniu, ci pentru simplul fapt că „nașii” săi politici, cei care l-au
adus în PSD, au fost Nicușor Constantinescu și Radu Mazăre, ambii aflați astăzi după gratii zi. Întreagă
lui carierea politică s-a dezvoltat în umbra perechii Radu - Nicușor. La fel și averea. Nicolae Moga
trăiește într-o vilă imensă, pe malul lacului Siutghiol, trecută pe numele fiului, vecin cu frații
Alexandru și Radu Mazăre. Pe numele fiului său se află o parte dintr-o stațiune de schi în circuit
închis, cu cabane de vânătoare, piscină, pârtie de schi și instalație de teleschi. Pe scurt, Nicolae Moga
este un om care nu poate povesti cum a făcut primul milion. Și nici pe celelalte.

Nu se știe ce l-a pierdut pe ministrul Moga, prostia sau neîndemânarea. Însă în șase zile a avut timp
să calce de două ori în străchini. Primul pas greșit, a decretat că la 10 august 2018 a avut loc o
tentativă lovitură de stat, teză îndrăgită de închisul Liviu Dragnea, reluată și de Viorica Dăncilă. Al
doilea pas greșit a fost o gogomănie cât roata carului. S-a crezut lebădoi. Și a numit în postul de șef
de cabinet o lebădă de pe litoral, Elena Voinea, o fătucă fâșneață, cu forme generoase. Nimic rău
până la un punct, știut fiind faptul că fetele din Constanța dobândesc calități profesionale deosebite
prin frecventarea plajelor din Mamaia, ziua, și a barurilor aferente, noaptea. Partea picantă, Elena
Voinea și-a exersat și farmecele și priceperea profesională mai întâi pe Radu Mazăre. În acel anturaj,
să zicem sulfuros, a cunoscut-o Nicolae Moga. Și n-a mai putut să o uite. Și-a adus aminte de ea când
a devenit dregător și a chemat-o să-i fie aproape, cât mai aproape. Să aibă omul pe ce-și odihni ochii,
și chiar mai mult decât atât, când își va sacrifica sudoarea frunții pentru binele public. Că știți cum e,
ochii văd, inima cere. Partea rea, unii vorbesc chiar de prost gust, numirea lebedei de pe litoral ca
șefă de cabinet, într-un minister cu multe documente secrete, a avut loc pe fundalul tragediei de la
Caracal. Țara ardea și lebădoiul de la interne se înfoia în pene Și se prea poate ca asta să-i fi cauzat
berbantului ministru. Zic și eu.

Le pomenim numele și cine o ieși, o ieși, vedem noi, un lucru e clar, numai unul va fi președinte. Un
singur ales, mulți nechemați. Iată-i pe cei 23 de magnifici, în ordine alfabetică: John Ion Banu, Dan
Barna, Mădălina Baroncea, Cătălin Berenghi, Ramona-Ioana Bruynseels, Viorel Cataramă, Miron
Cozma, Claudiu Crăciun, Alexandru Cumpănaşu, Viorica Dăncilă, Mircea Diaconu, Gheorghe Funar,
Kelemen Hunor, Avram Iancu, Klaus Iohannis, Emanuel Onoriu, Theodor Paleologu, Florentin
Pandele, Ninel Peia, Liviu Pleşioanu, Sebastian Popescu, Bogdan Stanoevici, Dorin Dimitrie
Stoichescu. Din motive necunoscute, din listă lipsește nașul televiziunii Nașul, Radu Moraru, care și-a
anunțat candidatura încă de la începutul anului, mai lipsește un client al nașului de la Nașul,
Laurențiu Primo, misterios om de afaceri, cu o doctrină proprie, numită „meritocrația”.
În fine, ultimul ales nenumit, Florin Călinescu, a zis că ar candida cu o singură condiție: „Dacă un
milion de români spun, nene, dacă nu te bagi, îți rupem picioarele”. Ultima oară când a fost văzut era
pe două picioare și deducem că i-a venit mintea la cap. Ceea ce nu se poate zice despre cel puțin 20
dintre aspiranții la fotoliul de președinte. Oricum, nu ne ocupăm de toți. Lăsăm la o parte pe doi
dintre care se va alege viitorul președinte, conform sondajelor, Klaus Iohannis și Dan Barna. Lăsăm în
plata celui de Sus și pe Viorica Dăncilă. Sondajele zic că nu va intra în turul doi. Și așa va intra în
istoria stângii post-decembriste. Ignorăm și pe Alexandru Cumpănaşu, ajuns candidat la președinție
pe cadavrul fetei dispărute în cumplita tragedie de la Caracal, om de care ar trebui să se ocupe alte
instituții ale statului. Dintre cei rămăși, care vor rămâne doar la stadiul de candidați, câțiva intră în
categoria „rara avis” și de ei ne vom ocupa puțin.

Primul candidat, Emanuel Onoriu, pastor penticostal, fiu al cântăreței de muzică lăutărească și
discutabil dezvoltator imobiliar în Dămăroia. Cea mai tare mărturie dintr-un discurs electoral „Am
mâncat o fasolică bătută cu ardei copţi în usturoi. Măiculiţă mamă, pericol public!” Și gata! Suficient
pentru un președinte, nu?

Al doilea candidat, fostul actor Mircea Diaconu care a intrat în politică și nu a făcut nimic, pe bani
buni, timp de patru ani la Bruxelles. I-a plăcut mult și acum ar vrea să nu facă nimic și la Cotroceni.
Ideea i-a venit când a văzut că Iohannis face prea mult: „eram ca o chiftea pe foc, mă gândeam, chiar
nu face nimeni nimic?” Într-un acces de sinceritate și-a dat seama că „nu mă recomandă nimic pentru
funcția de președinte, sunt un om banal”, mai mult „faptul că vreau nu înseamnă că și pot.” Și și-a
găsit doi nevolnici care să-l susțină, duetul Tăriceanu-Ponta, cu partidele lor de buzunar. Astfel, un
actor cândva de succes face totul să-și încheie cariera ca figurant în politică.

Ultima „rara avis” de astăzi este Ramona Ioana Bruynseels, candidata Partidului Puterii Umaniste,
ieșită din pălăria lui Dan Voiculescu. Dama a studiat prin multe universități străine, printre care una
numită sibilinic „Harvard - Școala de Guvern”. Și așa stând lucrurile, n-a mai mirat pe nimeni că
Ramona a fost consiliera lui Gabriel Oprea și nici că este membră a grupului „The Flat Earth
Revolution - România”, grup care crede că pământul este plat ca o clătită. Și cine crede asta, crede și
că „suntem împreună cu Rusia parte a NATO” dar și că „Moldova în următorii ani cu siguranţă nu va
mai fi acea parte a ţării în care economia merge PE BURTĂ”.

Ținându-ne cu mâna de burtă de râs, o asigurăm pe Ramona că, da, e lung pământul, ba e plat!

Din recuzita comunismului a scos unul din trucurile infailibile ale lui Nicolae Ceaușescu, vizita de lucru
prin piețe. Când îl căutai, era printre tarabe. Pipăia cartofi, gusta roșii, mesteca castraveți, ciugulea ici
o frunză de leuștean, dincolo un fir de mărar, mai încolo o foaie de salată și tot așa. Stilistica ceaușistă
a vizitei de lucru se lăsa inevitabil cu „indicății prețioase”, asortate cu recuzită cu iz naționalist,
ohtături și ocheade parșiv populiste, antieuropene și intens patriotice. Occidentul ne îndopa cu
legumele, zarzavaturile și fructele lor lipsite de gust și pline de e-uri, alungând legumele noastre
bune, zemoase și gustoase. Și de aici a sărit și iepurele cu aprozarele.

Pornind de la problema că țăranii, cu exploatări agricole mici, neorganizați și neajutați, nu-și pot
vinde marfa decât pe piața neorganizată, social-democratul cu irizării comuniste și-a dat drumul: „Ni
s-a spus mereu că nu avem ce să facem. De ce? Că până la a pune mâinile pe piept, avem ce să
facem, adică să folosim acest pământ pe care îl are România, inteligent și cu patriotism. De ce nu
putem să refacem rețeaua de aprozare în România? Nu e păcat ca producătorii români să nu poată
să vândă marfa lor în magazinele din România? Nu e o rușine națională asta?” Este, poți să zici că nu
e!

Dar greu de crezut că există țăran sau orășean care au trăit în comunism și pentru care aprozarul să
nu fie chintesența mizeriei în aprovizionarea cu produse agricole și culmea neputinței planificării
centralizate. Batjocură mai mare la adresa cetățeanului ca aprozarul n-a existat în societatea
socialistă multilateral dezvoltată. Și de vină nu era țăranul legat de glia CAP-ului și redus la batjocura
de lot ajutător, ci GOSTAT-urile și Întreprinderile Agricole de Stat, ineficient și prost administrate. Și
din care, ce nu era rezervat nomenclaturii locale și centrale, se fura de către burghezia comunistă
rurală.

Și la „furt” s-au dus cu gândul toți cei care își mai amintesc de aprozar, la trei decenii de la căderea
comunismului. Liviu Dragnea nici măcar nu era original. A fost precedat de colegul social democrat,
Marian Vanghelie, cu faimoasele lui „economate”, magazine care urmau să vândă mărfuri la prețuri
mici, fără adaus comercial, pensionarilor și celor cu venituri mici. Construirea și echiparea
economatului lui Vanghelie a costat 7 milioane de euro. Falimentul societății, condusă de un văr și de
șoferul lui Vanghelie, s-a lăsat cu un proces de corupție, în care cei trei sunt suspecți că au sifonat
milioane de euro din fondurile societății și din banii Primăriei Sectorului 5.

Și totuși, anul trecut Guvernul a aprobat înființarea Casei de Comerț „UNIREA”, subordonată
Ministerului Agriculturii, pentru dezvoltarea unei rețele naționale de magazine în orașe mari.
„UNIREA” urma să ofere țăranilor semințe, răsaduri, rase animaliere, produse chimice, fitosanitare,
îngrășăminte, mașini agricole, servicii de mecanizare, resurse umane şi financiare. Urma să
achiziţioneze pe loc şi la preţul corect al pieţei produsele agricole. Aceeași Casă urma să gestioneze o
reţea de centre regionale de însilozare, depozitare, conservare şi procesare industrială, precum și o
reţea naţională de magazine, plus parcul de camioane și de mașini de transportat mărfuri agricole.
Aveți aici, in nuce, toată rețeaua producției și comerțului care preceda regina socialismului,
aprozarul! S-a scris mult despre nebunie. „Aprozar-urile au fost aruncate”, s-a intitulat contribuția
mea, din care am citat și aici. Nu credem că acesta a fost motivul pentru care inițiatorii nu că au pus
frână, dar au schimbat proiectul. În locul unei gigantice piețe de legume și fructe, care presupunea
investiții tot gigantice, au preferat o „Brânzărie”. Ați citit bine „Brânzărie”. Ceva micuț, drăguț și nu
așa de costisitor. Norocul a căzut pe capul sibienilor din cauza faimoșilor ciobani din mărginime, plus
că telemeaua de Sibiu este marcă recunoscută și protejată în UE. Inaugurarea a fost făcută făcut chiar
de Petre Daea, amicul mieilor, oilor, berbecilor și, un pic, și al cormoranilor. Lapte și miere a promis
Daea: în Brânzăria de la Sibiu, producătorii îşi pot comercializa marfa, fără taxe, iar chiria spaţiului
este suportată de Casa Română de Comerţ Unirea. Asta era la începutul lunii octombrie. La sfârșitul
lunii noiembrie Brânzăria din Sibiu era în pragul falimentului. Iar prin rafturile magazinului bătea
vântul mai ceva ca în aprozarele comuniste. Brânzăria uitase o mică bagatelă. Uitase să plătească
facturile producătorilor. Și cum micii producători nu prea primesc credite, fără banii de pe marfă nu
pot trăi și nici nu-și pot continua producția. Și atunci de ce să dai pe veresie, unor trântori, brânza pe
care o poți vinde în piață, pe bani buni și în mână.

Pe scurt, brânza bună în burduf... de Daea nu rentează. Și mai trebui să fii și cu ochii pe portofel. Nu
mai vorbesc că pe acolo trebuie să fie și măgari pe care-i paște mititica!
Nu putem vorbi de comunism si de nationalism in Romania postbelica ignorand situatia minoritatilor
si indeosebi politica ceausista in aceasta privinta. Prezentarea ce urmeaza nu are alta pretentie decat
aceea de a pune problema (din perspectiva majoritatii, dar cat mai obiectiv cu putinta) si de a sugera
liniile unei viitoare analize speciale, adica purtate cu instrumente specializate.

Vanzarea germanilor si a evreilor

Incurajarea plecarii definitive a sasilor din Ardeal si a svabilor din Banat, precum si a altor
categorii de populatie, avand o (fie si indepartata) origine germana, a reprezentat un proces dureros
pentru insasi societatea romaneasca, iar urmarile acestei masive plecari au fost si vor fi resimtite inca
multa vreme in Romania. Populatia germana a constituit un factor de stabilitate si de echilibru si a
avut o contributie civilizatoare pe care nimeni din acest teritoriu nu va putea s-o conteste vreodata.
In afara de faptul ca au fost intemeietorii celor mai importante orase din Ardeal si din Banat, ca s-au
dovedit a fi posesorii unei competente tehnice devenite legendare in intreaga regiune dintre Marea
Baltica si Marea Neagra, nemtii s-au caracterizat, in genere, prin probitate profesionala si un veritabil
cult al muncii.

Survenita dupa deportarile decimatoare din Donbas si din Siberia(1) - ca urmare a unei culpabilizari
colective abuzive - caci nu toti nemtii din Romania au fost simpatizanti ai nazismului, nici membri ai
Grupului etnic german -, urmate (pentru svabi) de aceea din Baragan(2), stramutarea germanilor
poate fi considerata una din ultimele consecinte ale razboiului, ale "razboiului rece" si ale "cortinei de
fier".

Desigur ca o asemenea plecare in masa(3) ar fi fost imposibila fara o intelegere la cel mai inalt nivel
intre Republica Socialista Romania si Republica Federala Germana, fara politica Bonn-ului de
repatriere a conationalilor din singura tara socialista cu care intretinea relatii cordiale si fara ambitia
lui Ceausescu de a profita din plin de o asemenea situatie. Caci, in cazul lui, sa nu uitam, a fost vorba
nu atat de o politica externa liberala si generoasa, cat pur si simplu de o vanzare(4) - sau de o
(ras)cumparare - neoficiala, dar urmand un ritual cunoscut de toti cei interesati si controlat cu
strictete de Securitatea romana, careia, avantaj suplimentar, ii reveneau locuintele mai confortabile
ale celor plecati.

Inceputa mai devreme si realizata tot ca o vanzare, plecarea definitiva a evreilor din Romania s-a
inscris, la randul ei, in cadrele unei politici de relativa deschidere fata de statul Israel, in opozitie cu
ostilitatea declarata a celorlalte tari din lagarul socialist. Daca in anii ‘50 au existat evrei condamnati
pentru sionism (si inchisi alaturi de legionari sau catolici), acum un antisemitism codificat, neasumat
oficial, se manifesta in politica de cadre a Partidului, respectiv a Statului, indepartandu-i pe evrei din
functiile de conducere sau nepromovandu-i pur si simplu, marginalizandu-i, discriminandu-i tacit si
impingandu-i sa aleaga solutia (nu intotdeauna dorita) a plecarii definitive. Si aici pierderile au fost
insemnate indeosebi in ordinea competentei intelectuale.

Spre deosebire de germani sau de evrei, maghiarii, cea mai importanta minoritate din Romania si din
Europa (aproximativ 1,8 milioane) nu erau cumparati de nimeni, ceea ce, printre altele, incurca
socotelile politico-bugetare ale dictatorului. In plus, maghiarii nici nu doreau sa plece in Ungaria, tara
care, desi pornita pe calea reformelor, tot socialista ramanea. Abia spre sfarsitul anilor ‘80, cand
penuria si xenofobia au atins cote inalte in Romania, a inceput o migrare a ungurilor din Transilvania
si din Bucuresti inspre Budapesta. Nu putini intelectuali si artisti maghiari de marca si-au parasit in
acei ani locurile natale.

Daca in primul deceniu al asa-zisei "dictaturi proletare" regimul minoritatilor in Romania a fost unul
favorizant (in scopuri de tactica politica), principalii beneficiari fiind (alaturi de evrei) maghiarii, dupa
aceea situatia se schimba treptat in defavoarea lor. De fapt, o anumita suspiciune fata de maghiari a
regimului se instaleaza (fara sa fie recunoscuta oficial) indata dupa Revolutia din 1956 (numita oficial
"contrarevolutie"), cand riscul contagiunii a fost puternic resimtit in regiunile vestice din Romania si
chiar la Bucuresti. Semnalul schimbarii in politica fata de maghiari a fost dat de unificarea in 1958 a
celor doua universitati clujene "Babes", pe de o parte, si "Bolyai", pe de alta parte, pana atunci
separate, in Universitatea "Babes-Bolyai". In 1961 se va desfiinta si Institutul de Medicina si Farmacie
din Cluj cu predare exclusiv in limba maghiara. Liniile maghiare de la Institutul Politehnic si de la
Institutul Agronomic disparusera mai inainte.

Este, poate, momentul sa constatam ca, in raport cu alte nationalitati conlocuitoare - si chiar cu
romanii - maghiarii au beneficiat in anii ‘50 de conditii privilegiate cel putin in privinta invatamantului
superior. Daca Universitatea "Bolyai" era o prezenta fireasca (atunci, ca si acum), un Institut Medico-
Farmaceutic in limba maghiara si linii maghiare la Politehnica si Agronomie au constituit prezente mai
putin firesti si, in orice caz, de loc economice. O universitate maghiara de stat este o institutie
legitima in Romania, data fiind ponderea comunitatii maghiare, si necesara pentru a produce si
reproduce cadrele superioare fara de care instructia, educatia, cultura si, in ultima instanta, spiritul
acestei comunitati risca sa fie diminuat. Dar a produce ingineri, agronomi si medici spre a-i destina
unor medii de munca ori unei populatii exclusiv maghiare a reprezentat un privilegiu, un lux care n-a
contribuit la armonizarea raporturilor romano-maghiare. Tot in anii ‘50, mai precis, intre 1948 si
1965, a existat in Romania o regiune administrativa speciala, constituita pe criterii etnice - Regiunea
Autonoma Maghiara -, dupa modelul numeroaselor regiuni si republici autonome din conglomeratul
etnic imperial numit URSS.

Etapele politicii oficiale fata de minoritati

In mare privind lucrurile, cred ca putem distinge trei mari perioade in politica oficiala fata de
minoritati. Anii 1946-1958 au fost anii in care s-a urmarit atragerea lor de partea regimului comunist
prin specularea unor grave lovituri, vexatiuni, ori frustrari colective mai vechi sau mai recente si
printr-o promovare sociala preferentiala. Rostul acelei politici a fost sa contrabalanseze o rezerva a
majoritatii fata de "prefacerile revolutionare", sa previna si sa contracareze orice eventuala
rezistenta.

De-a lungul acestei perioade si cu deosebire la inceputurile ei, calitatea de minoritar constituia un
avantaj, un posibil criteriu de eligibilitate in posturi importante din Partid, din Securitate, din
administratia politizata la randul ei. Un serviciu despre care se poate spune ca a functionat
intotdeauna, dar mai cu seama in acei ani, ca un serviciu terorist, serviciul de cadre a fost ocupat cu
prioritate, cel putin in Transilvania si Banat, de persoane apartinand nationalitatilor conlocuitoare.
Desigur, nu toti minoritarii beneficiau de asemenea avantaje si mai ales nu toti s-au folosit de ele;
romanii cu "origine sociala sanatoasa" au fost si ei beneficiarii unor astfel de posturi pe masura urii
lor (personale) de clasa ori a oportunismului.
Oricum, dincolo de oprimarea intelectualilor "sovaielnici" (indiferent de nationalitate) si in ciuda
faptului ca internationalismul proletar presupunea in primul rand cultivarea filosovietismului (in fapt,
a filorusismului), egalitatea in drepturi a minoritarilor si a majoritarilor era reala; ba chiar s-ar putea
spune ca minoritarii erau (atunci) "mai egali" decat majoritarii! Ideea de "discriminare pozitiva",
astazi la moda, fusese de mult inventata de comunisti (fara a purta acest nume) si era aplicata nu
doar in modul lor de a se raporta la minoritati.

"Discriminare pozitiva" se facea si in promovarea pe baza faimosului "dosar de cadre" care-i favoriza
pe cei cu origine sociala "sanatoasa", iar pe cei cu origine "nesanatoasa" ii excludea pur si simplu. Nu
competenta profesionala, nu meritele personale, ci originea sociala - acesta era criteriul de selectie.

Discriminarea pozitiva se practica si la admiterea in invatamantul superior, de pilda. Cei cu origine

"nesanatoasa" ori cu "probleme la dosar" (legate de activitatea ori apartenenta politica a unor rude,
nu numai a parintilor!) erau victimele unei duble discriminari: ale discriminarii pozitive de care se
bucurau concurentii lor de origine proletara sau sarac-taraneasca (in cadrul unui examen de admitere
cu locuri limitate(5)) si ai discriminarii negative care ii viza pe ei insisi: cate destine omenesti s-au
frant ori s-au modificat astfel fara nici o vina alta decat aceea de a apartine unei clase "condamnate
de istorie" (de fapt, de istoria prezenta)!

O a doua etapa in raporturile oficialitatii comuniste cu populatia minoritara din Romania s-ar putea
distinge incepand din 1959 si pana in 1971 sau 1977. A fost o etapa in care incepe o politica de
reconsiderare a problematicii nationale din perspectiva majoritatii, o politica de reechilibrare a
drepturilor si a proportiilor mai mult sau mai putin fireasca, mai mult sau mai putin justificata: "mai
mult sau mai putin" pentru ca in comunism totul se politizeaza (si se deformeaza astfel!), iar in
totalitarism totul porneste si se impune de la centru in dispretul realitatilor locale. Asa se face ca
aceasta etapa a sfarsit printr-un dezechilibru invers care anunta si pregateste trecerea in etapa a
treia si ultima, aceea in care national-comunismul ceausist foloseste ideea nationala ca pe o
diversiune indreptata impotriva minoritatilor si a strainilor in general.

Limitele perioadei nu pot fi stabilite cu o exactitate rigida pentru ca anumite procese caracteristice
incep mai devreme, dar este sigur ca o asemenea restaurare n-ar fi fost de conceput fara un
eveniment decisiv: retragerea trupelor sovietice de ocupatie in 1958. Pe de alta parte, daca suntem
dispusi sa acordam factorului cultural importanta pe care o merita, sfarsitul acestei perioade ar putea
fi anul "tezelor din iulie", 1971. Ce se intampla? Din 1958 incepe o reducere treptata a drepturilor
colective ale minoritatilor, precum si a institutiilor menite sa le cultive specificitatea. Se desfiinteaza
nu numai scolile confesionale, dar si cele publice ale turco-tatarilor, grecilor, armenilor etc., se
desfiinteaza invatamantul profesional in limbile minoritatilor. In 1959 s-a initiat transformarea
scolilor germane si maghiare (unele cu o traditie seculara) in scoli care vor pastra doar sectii cu
predare in limbile respective pentru ca, in timp, cele mai multe sa fie in intregime romanizate. S-au
desfiintat apoi treptat si anumite organizatii culturale specifice ale diferitelor nationalitati ori au fost
comasate cu institutii similare romanesti.

Perioada respectiva este insa mai complexa decat rezulta din acest tablou pentru ca, sa nu uitam, anii
‘60 au fost anii unei liberalizari nu numai culturale, dar in primul rand culturale. Restaurarea ideii
nationale a condus, cum am vazut, la o reducere institutionala in privinta minoritatilor (indeosebi in
domeniul invatamantului), dar, in acelasi timp, a deschis si pentru minoritati posibilitatea de a-si largi
propriul concept de cultura in sensul recuperarii traditiei si mai cu seama al dialogului cu
modernitatea si, in genere, cu strainatatea (inclusiv cu tara-muma). Revistele literare in limba
maghiara, germana, sarba etc. (majoritatea apartinand Uniunii Scriitorilor din Romania) si-au
intensificat si ameliorat activitatea, s-a infiintat Editura Kriterion, destinata scriitorilor minoritari si
publicului lor. Aici s-au publicat carti indeosebi in limba maghiara (inclusiv traduceri din autori
romani), dar si in germana, in ucraineana, in sarba, in slovaca, in idis, in turca etc. Permisivitatea
crescuta a regimului in acei ani a fost una valabila nu numai pentru romani, dar si pentru minoritari
care, in functie si de calitatea intelectuala sau de abilitatea politica a reprezentantilor lor, si-au putut
extinde preocuparile inspre zone inabordabile pana atunci: au putut fi repuse in circulatie opere
cenzurate inainte, au reintrat in circuitul public scriitori, artisti, intelectuali interzisi, s-au lansat
numerosi tineri creatori.

Ar mai trebui adaugat faptul ca in primele decenii postbelice, educatia scolara, culturala, sociala in
genere, a fost una corecta in privinta atitudinii fata de nationalitatile conlocuitoare, cultivand ideea
de buna intelegere si respect reciproc, precum si aceea de drept al fiecareia la propria identitate.
Desigur, nici in aceasta perioada nu s-au respectat toate prevederile Constitutiei (socialiste) si nu s-a
aplicat intocmai Statutul minoritatilor din 1945; dar cate principii legiferate si proclamate s-au aplicat
cu adevarat in statul socialist?

Sub rezerva descoperirii unor elemente noi pe care doar studii specializate si aprofundate vor fi in
stare sa le aduca, se poate afirma ca o minima consecventa ideologica facea ca principiile egalitatii in
drepturi si ale fraternitatii socialiste sa fie propagate in continuare in ciuda faptului ca inchiderea
culturala de dupa 1971 i-a afectat si pe minoritari.

Anii ‘80: "omogenizarea natiunii"

Schimbarea majora de ordin ideologic (si nu numai) avea sa se produca spre sfarsitul deceniului al
saptelea, cand, asa cum am vazut(6), nationalismul mai mult sau mai putin latent si decent al
regimului se transforma intr-un sovinism tot mai putin acoperit. Anii ‘80 au fost anii "omogenizarii
natiunii" sub lozinca demagogica a "limbii comune a socialismului si comunismului", ori sub aceea
diversionista si perversa a "limbii unice a muncii". Termenul de "nationalitati conlocuitoare" a fost
inlocuit in documentele oficiale si in discursurile Conducatorului cu acela de "minoritati nationale";
mai tarziu, scriitorii maghiari (sau germani sau sarbi etc.) din Romania devin "scriitori romani de
expresie maghiara" (sau germana sau sarba etc.). Este impusa treptat renuntarea la versiunea
maghiara si/sau germana a numelor unor localitati din Transilvania si Banat, apoi se interzice chiar si
folosirea in literatura a acestor denumiri (!) Dispar emisiunile in limba maghiara si germana de la
Televiziunea Romana (alaturi, e adevarat, de alte numeroase emisiuni culturale in limba romana),
sunt tot mai sever controlate si impiedicate contactele culturale cu strainatatea ale minoritarilor (ca
si ale majoritarilor). Se incearca, intr-adevar, "punerea in practica a unui model de cultura anacronic,
supraideologizat si supracentralizat"(7), de ale carei efecte n-au fost scutiti nici reprezentantii culturii
majoritare.

Reducerile si "reorganizarile" in campul institutiilor de cultura sunt generale in acesti ani; in urma
infiintarii Muzeului Colectiilor din Bucuresti, de pilda, mai exact, in urma desfiintarii multor altor
colectii si muzee, au iesit din circuitul public (spre a intra in palatele si casele de vanatoare ale lui
Ceausescu) nu putine capodopere ale artelor plastice romanesti. Dar aceste reorganizari si reduceri
vizau cu precadere muzee si biblioteci apartinand minoritatilor nationale (maghiare si germane
indeosebi). Faimoasa Biblioteca Batthianeum din Alba-Iulia, Biblioteca Teleki din Targu-Mures,
Muzeul Bruckenthal din Sibiu au fost restructurate si finalmente inchise pentru cercetatorii maghiari
ori germani.

S-au inchis si arhive ori au fost, la randul lor, restructurate sau comasate (Arhiva Nationala Saseasca
din Sibiu, Arhiva Muzeului Ardelean Maghiar din Cluj, Arhiva Secuiasca a Muzeului din Sfantu-
Gheorghe etc., bogate in documente pretioase si manuscrise rare). In felul acesta, "s-a infaptuit o
dezmostenire brutala a minoritatilor nationale de o zestre culturala de exceptionala valoare"(8).

Ruptura acestor comunitati nationale mai mari sau mai mici de trecutul lor, instrainarea de valorile
proprii, acesta va fi fost scopul (nemarturisit) al politicii de omogenizare nationala practicate de
Ceausescu si acolitii sai, dintre care nu lipseau, fireste, reprezentanti ai respectivelor comunitati.
Daca la toate acestea adaugam suprimarile din cadrul invatamantului destinat elevilor minoritari,
precum si repartizarile obligatorii directionate "de sus" ale absolventilor universitari (romanii erau
dirijati in zone sau localitati cu o populatie preponderent maghiara, maghiarii in zone compact
romanesti), intelegem mai bine ce acoperea asertiunea oficiala conform careia "problema nationala a
fost definitiv (!) rezolvata in Romania".

Impotriva minoritatilor (si indeosebi impotriva ungurilor) s-au aplicat metode cunoscute si incercate
mai inainte asupra populatiei majoritare: urmariri, acte de intimidare, procese demonstrative,
arestari etc.(9). E important (si simptomatic) sa ne amintim ca exact in acesti ani de maxima oprimare
s-au creat organisme de (falsa) reprezentare a minoritatilor, precum Consiliile Oamenilor Muncii de
nationalitate maghiara, germana etc.

Izolarea culturii minoritatilor nationale in ansamblul culturii romanesti era un aspect al izolarii acestei
culturi in ansamblul culturii europene. Teama de contagiune a regimului l-a facut sa reduca la
minimum contactele culturale (oficiale si mai ales individuale) cu strainatatea si chiar sa interzica
intalnirile pe plan intern intre creatori. In contextul in care manifestarile culturale s-au imputinat si au
fost tot mai atent cenzurate si urmarite, a fost oprit Festivalul teatrelor minoritatilor nationale de la
Sfantu-Gheorghe, precum si intalnirile dintre scriitorii romani si cei maghiari de la Lazarea. Activitatea
si viata unor scriitori germani din Timisoara, reuniti in "Grupul de actiune Banat" (Herta Müller,
Johann Lippet, William Totok, Richard Wagner si altii), au fost grav tulburate de interventiile(10) dure
ale Securitatii (urmariri permanente, anchetari, arestari etc.).

Anii ‘80 au fost anii in care nu numai minoritarii (nemti, evrei, unguri), dar si romanii plecau "pe
capete" ("fugeau" sau "ramaneau") in strainatate. Rudele lor din tara suportau consecintele: erau
indepartate din posturi, marginalizate. Dosarul de cadre (care n-a incetat sa functioneze in tot
intervalul comunist, dar a carui pondere scazuse in anii ‘60) isi recastiga importanta decisiva initiala
cu un reper nou: "rudele din strainatate". A avea rude in strainatate devenise o vina, o tara sociala si
morala, un stigmat. Aici minoritarii si majoritarii se bucurau in mod egal de "dreptul" de a fi
persecutati.

Bineinteles ca minoritarii erau, prin insasi apartenenta lor etnica, mai "dotati" la capitolul "rude in
strainatate", dar si romanii s-au lansat in anii’80 intr-o cursa de acoperire a acestei lacune si de
reunificare a familiilor in Occident. Exodul romanilor in acei ani nu e mai putin spectaculos (nu doar
din punct de vedere numeric) si nici mai putin dramatic decat acela al germanilor, al evreilor sau al
maghiarilor.
Nationalismul antinational

Xenofobia cultivata de regimul ceausist in ultimii sai ani si intarita prin mijloace administrative
(precum obligatia salariatilor de a semnala printr-o nota speciala adresata sefului institutiei intalnirea
cu un cetatean strain) s-a repercutat asupra starii generale a natiunii, tulburand climatul vietii
cotidiene si, in acelasi timp, a afectat grav raporturile intre minoritati si majoritatea romaneasca.
Politica regimului inducea prin toate mijloacele o reactie de suspiciune fata de tot ce este
neromanesc, inclusiv fata de aderentele si adeziunile romanilor insisi la persoane si valori din afara
frontierelor tarii. O asemenea manipulare mai mult sau mai putin subterana se baza pe o alta vizibila,
ostentativa chiar: flateria populista a specificitatii ireductibile si a valorilor inestimabile produse de
"minunatul" (Ceausescu dixit!) popor roman. Izolarea fortata si indigenta crescuta din ultimii ani au
creat o ambianta in care invidia si ura fata de strainatate in toate aspectele ei (Occidentul, dar si
URSS-ul, minoritatile, dar si "transfugii", "fugarii" romani) erau considerate o proba de patriotism.
Exilul romanesc intalnea in anii ‘80 aceeasi ostilitate oficiala (si chiar agresivitate!) ca in anii ‘50.

Sentimentul national transformat intr-o reactie primara si agresiva, reductia lui la un criteriu biologic
si la o unitate iluzorie, refuzul diversitatii, suspiciunea fata de alteritate - toate acestea au
reprezentat delicte impotriva umanitatii in genere. Si, in mod neasteptat, inca altceva. Aici dam peste
o contradictie esentiala a nationalismului, a oricarui nationalism excesiv, dar mai cu seama a unui
nationalism adoptat de un stat totalitar: masurile luate in sens nationalist se intorc impotriva natiunii
insesi. Efect de bumerang sau oximoron caracteristic: nationalismul antinational.

Pierderea suferita in chiar ordinea bogatiei nationale prin plecarea in masa a atator cetateni
apartinand minoritatilor va intra si in bilantul postdecembrist. Ce sa mai spunem despre exodul
romanilor insisi care alegeau cele mai disperate solutii spre a parasi tara (greva foamei, trecerea
ilegala a frontierelor, cu riscul inchisorii si chiar al vietii etc.) si a se refugia oriunde, in Statele Unite,
in Canada, in Europa de Vest (si chiar in Ungaria(11)!).

Situatia comunitatii maghiare

Politica ceausista fata de minoritati si indeosebi fata de maghiari a lasat urme in constiinta si in
mentalitatea cetatenilor majoritari, nu numai in Transilvania, dar, oarecum paradoxal, si in celelalte
provincii romanesti.

Nationalismul primar incurajat de ceausism a alterat grav raporturile interetnice, a reactivat vechi
resentimente, a scos la iveala noi prejudecati. Astazi inca destui romani reactioneaza negativ, de
pilda, la introducerea panourilor sau placutelor bilingve (in romana si in maghiara) cu nume de
localitati sau de strazi, acolo unde este cazul, ca si cum maghiarii n-ar fi ai locului, ca si cum n-ar fi, la
randul lor, autohtoni, ca si cum n-am trai in mileniul al treilea. Cadrul general (nu numai legislativ)
europenizant este unul care asigura minoritatilor drepturile firesti; instaurarea lui va conduce
neindoielnic la depasirea multor false ostilitati (si prejudecati).

In ce priveste comunitatea maghiara din Romania, ea pare a fi - dincolo de aspecte sociale si

economice - inca sfasiata intre trecutul istoric, istoria prezentului si prezentul insusi, purtatoare a
ceea ce as numi "complexul transilvan", complex in care se amesteca sentimentul autohtonismului si
al "mileniului maghiar" cu frustrarea nevindecata produsa de hotararile Trianon-ului si cu plierea de
neocolit pentru orice minte lucida la realitatile demografice si politice de ieri si de astazi. Asa se
explica, probabil, faptul ca presiunile si agresiunile totalitarismului comunist au fost (si sunt!)
resimtite - chiar si atunci cand nu ar fi (fost) cazul (de pilda, intre 1946-1956) - ca o asuprire in primul
rand nationala. Si, probabil, ca aici isi afla sursa - dincolo de interese economice precise si jocuri
politicianiste imoderatia (eufemistic vorbind) a unor pretentii formulate de unii exponenti ai
maghiarimii din Romania. Si din acest punct de vedere, experienta si stabilitatea democratica a
Europei occidentale va oferi modele si solutii rezonabile.

Altfel, romanii au si ei frustrarile lor istorice (dupa secole de impilare si umilinta, dupa atrocitatile
horthyste din Ardealul de Nord) care pot tulbura buna convietuire mai ales daca sunt zgandarite de
gesturi provocatoare precum contestarea semnificatiei Adunarii de la Alba Iulia din 1 Decembrie
1918 si a valabilitatii hotararilor ei.

Climatul democratic ingaduie (si) afirmatii iresponsabile de ambele parti, iar ceea ce este inca mai
trist, nationalismul sovin majoritar si minoritar va obtine inca voturi in Romania si in Estul Europei -
nu neaparat numeroase, dar sigure.

Traim alaturi de peste o mie de ani, iar faptul ca perioadele ori momentele faste ale istoriei unora au
fost nefaste pentru ceilalti n-ar trebui sa altereze convietuirea de acum. A fost un moment, extrem
de scurt din pacate, la sfarsitul lui ‘89 si inceputul lui ‘90 cand am putut nutri, cred, impreuna iluzia
unei adevarate prietenii. Au existat si s-au manifestat, din nenorocire, forte potrivnice intelegerii
reciproce si bunei vecinatati. Dupa conflictul din martie 1990 de la Targu Mures, unii incearca sa
vindece ranile, altii sa le adanceasca in continuare. Iar aceasta din urma separatie nu este interetnica,
ci intraetnica.

Nimic mai degradant pentru un intelectual decat sa participe la manevrele suspiciunii si ale urii. Rolul
lui, rolul lor, al intelectualilor romani si al intelectualilor maghiari ar trebui sa fie acela de a
problematiza impreuna relatiile romano-maghiare si de a incerca - daca nu o analiza, greu
imaginabila, a unui subconstient istoric - macar o terapeutica prin cultura, prin respectul pentru
cultura celuilalt, a complexelor si a resentimentelor reciproce. Si, bineinteles, printr-o educatie civica
indeplinita cu insistenta si, mai ales, cu buna credinta. (Vreau sa cred ca aceste ultime randuri nu sunt
pura utopie.)

Minoritatile romanesti din vecinatate

Evident, aceasta incursiune in problematica minoritatilor e departe de a fi completa. In finalul ei tin

sa atrag atentia asupra unei perspective care nu intra in obiectivul nostru de acum, dar care este, la
randul ei, edificatoare pentru situatia minoritatilor din Romania vazuta, de aceasta data, intr-un
context regional-european. E vorba de o analiza - fie si numai statistica - a situatiei minoritatilor
romanesti din tarile vecine: din Iugoslavia (Voijvodina si Valea Timocului), din Bulgaria, din Ungaria,
din Ucraina, spre a nu mai vorbi despre (inca) majoritatea romaneasca din Republica Moldova. Daca
am lua drept referinta anii 1918, 1945 si 2000, cifrele insele - adica numarul de locuitori romani
ramasi in respectivele teritorii - ar fi suficiente si elocvente.

Sarbizarea brutala a romanilor din Valea Timocului (prin schimbarea numelor, prin desfiintarea
scolilor romanesti si interzicerea - nu numai in public – a limbii insasi) este o trista realitate. Valurile
de deportari ale romanilor din RSS Moldoveneasca, schimbarea numelor de persoane si chiar a
toponimelor, impunerea alfabetului chirilic, stalcirea limbii, restrangerea patrimoniului cultural la
(unii) autori moldoveni (adica eliminarea creatorilor munteni si ardeleni) etc. - iata numai cateva din
metodele de rusificare practicate acolo de puterea sovietica.

Maghiarizarea lenta dar ferma pe filiera greco-catolica a romanilor din Ungaria este, la randul ei, o
evidenta istorica. Ce sa mai spunem despre putinii romani din Bulgaria care aproape ca si-au pierdut
urma sau despre comunitatile aromane din Grecia a caror existenta nici nu mai e recunoscuta
oficial?! Intr-un cuvant, scaderea populatiei romanesti din jurul granitelor Romaniei este dramatica.

Sa fie la mijloc si o problema de natalitate scazuta? Raspunsul ar trebui sa vina chiar dinlauntrul
acestor teritorii. Eu am incercat mai sus o analiza a nationalismului (si a comunismului) de la noi in
perioada postbelica. As fi, la randul meu, curios sa citesc o analiza a nationalismului sarb (si a
consecintelor acestuia asupra minoritatii romanesti din Serbia) efectuata de un cercetator sarb; la fel,
as fi extrem de interesat sa aflu opinia unui cercetator ucrainean despre nationalismul ucrainean si
efectele lui asupra romanilor din Bucovina. S.a.m.d. Vreau sa cred ca nici aceste deziderate nu sunt
utopice.

La o zi dupa ce cotidianul parizian Le Monde a publicat articolul semnat de Nicolas Weill, Le ventre de
"une". Paris manque d'honorer l'inventeur antisémite de l'insuline, ziarul Adevarul din 26 august
2003 titreaza: "Redescoperindu-i trecutul antisemit, Parisul anuleaza dezvelirea unui bust al lui
Nicolae Paulescu, descoperitor al insulinei". Articolul din Adevarul reda, pe un ton usor iritat, ceea ce
au aflat cu o zi inainte cititorii ziarului francez. "Ceremonia, care urma sa aiba loc (...) la L'Hôtel Dieu,
in capitala Frantei, a fost contramandata din cauza trecutului antisemit al profesorului Paulescu
(1869-1931), ale carui pamflete, editate in Romania anilor ‘20, aveau titluri de felul Complotul iudeo-
masonic impotriva natiunii romane, Evreii si alcoolismul", relateaza ziarul, fara sa precizeze ca
scrierile medicului calificate drept "pamflete" constituie, de fapt, niste contributii "originale" la
teoriile antisemite vehiculate si raspandite de la sfarsitul secolului al XIX-lea in diversele tari
europene.

Citand Le Monde, ziarul bucurestean continua: "Nicolae Paulescu a fost, de asemenea, unul dintre
fondatorii, in 1923, ai Ligii Nationale a Apararii Crestine(1), un partid antisemit, a carui scindare, in
1927, a dat nastere Garzii de Fier". Adevarul preia apoi si informatia ca "dupa tergiversari, Ambasada
Romaniei la Paris a decis, pe 21 august, sa anuleze ceremonia, in acord cu profesorul Gerard Slama
de la L'Hôtel Dieu. Acesta din urma a participat, la Bucuresti, la dezvelirea unui bust al lui Paulescu si
s-a aratat mirat de trecutul celebrului cercetator in tratarea diabetului. Cotidianul francez sustine ca
dezvelirea unui bust al lui Paulescu se anunta ca o reparatie a unei nedreptati, deoarece l-ar fi scos
din uitare pe cel care a descoperit insulina, a carui colaborare activa cu cercetatori francezi avea sa
duca la obtinerea, in 1922, a unui brevet romanesc intitulat Pancreina si procedeul fabricarii sale".

In ziua cand trebuia sa aiba loc ceremonia dezvelirii bustului, alte doua ziare din Bucuresti - Ziua si
Evenimentul zilei - s-au oprit asupra subiectului. Ziua, din 27 august 2003, a publicat o corespondenta
din Franta care deja din titlu se anunta a fi polemica: Dupa Eliade, Cioran, Ionescu, Romania este
invitata sa se lepede de o alta mare personalitate acuzata peste Ocean de antisemitism. Articolul din
Ziua este scris in acelasi stil ca si asa-numitele "dezvaluiri" semnate de Vladimir Alexe. Acesta sugera,
de pilda, in articolul intitulat: Anatomia unei conspiratii. Noaptea de cristal - 9/10 noiembrie 1938
(Ziua, 20.04.02), ca pogromul impotriva evreilor din Germania ar fi fost, de fapt, organizat de catre
evrei pentru a compromite regimul lui Hitler.

Intr-un alt articol publicat in acelasi ziar de Miruna Munteanu si Ciprian Nitulescu (Dezvaluiri din
arhiva Ministerului de Externe. Regimul Antonescu si evreii, in Ziua din 12.07.03) se sustine ca "o
abordare pur obiectiva" a problemei "Holocaustului din Romania" ar fi dificila din pricina unor
"presiuni internationale". Cei doi autori incearca sa demonstreze cu ajutorul unui "raport, intocmit in
iulie 1944 de Mihai Antonescu, ministru de Externe si vicepresedinte al Consiliului de Ministri", ca "o
campanie sistematica de decimare a populatiei evreiesti din Romania" nu ar fi avut loc. In fond, cu
aceasta asertiune semnatarii articolului nu spun nimic altceva decat ceea ce doua saptamani mai
tarziu a afirmat si presedintele Iliescu in interviul sau scandalos din ziarul israelian Ha'aretz (din
25.07.03).

Autorii articolului au starnit aplauzele comentatorilor gazduiti de forumul electronic de dezbatere

accesibil prin adresa-internet a ziarului, unde unul dintre participantii la discutii si-a postat concluzia
semnificativa pentru un anumit tip de gandire conspirationist-xenofoba, larg raspandita in Romania:
"Mosadul inventeaza holocaustica oriunde are vreun interes..."

Presiunile de peste Ocean

Relatarile privind cazul Paulescu aparute in Ziua nu se deosebesc prea mult de exemplele citate mai
sus. De data aceasta Ziua a sustinut ca pregatirile pentru dezvelirea bustului lui Paulescu "au fost insa
aruncate in aer de o acuzatie venita de peste Ocean: Nicolae Paulescu ar fi fost antisemit, si
comemorarea sa la Paris ar fi condus la represalii. In contextul destul de sensibil al discutiilor pe tema
Holocaustului, organizatii extrem de influente de peste Ocean au amenintat chiar cu blocarea
aderarii Romaniei la NATO; in aceste conditii, participarea unor oficiali romani la un omagiu adus lui
Nicolae Paulescu ar fi alimentat polemica".

Fara a nominaliza "organizatiile de peste Ocean" despre care se vorbeste in acest articol, cititorilor li
se sugereaza ca ar fi vorba despre niste grupuri puternice, pe care extremistii de dreapta le numesc
"oculte", desemnand prin aceasta sintagma eufemistica organizatii evreiesti reale si imaginare.
(Pentru desemnarea influentei evreilor asupra politicii internationale respectiv americane, in
discursul revizionist occidental se utilizeaza formula aluziva: "coasta de est".(2))

In continuare ziarul se refera la opinia exprimata de "delegatia romana de medici" care urma sa
participe la dezvelirea bustului si care "tinea", "totusi, sa faca distinctia intre omul de stiinta Paulescu,
ale carui cercetari si descoperiri au salvat si continua sa salveze milioane de vieti, si opiniile sale
politice, care nu sunt intru totul elucidate". Despre faptul ca cercetarile lui Paulescu nu s-au rezumat
doar la cele privind descoperirea insulinei, ci si la demonstratii teoretice privind inferioritatea
biologica a "rasei evreiesti" fata de arieni, ziarul Ziua inca nu a aflat, sugerand posibilitatea unei
viitoare disculpari a lui Paulescu de acuzatia, chipurile, nedreapta de antisemitism.

Facand abstractie de responsabilitatea etica a omului de stiinta (medic, fizician, istoric etc.),
presedintele Federatiei Romane de Diabetologie, profesorul Nicolae Hancu, sustine si el intr-un
interviu acordat cotidianului Ziua (din 28.08.03) ca "denigrarea lui Paulescu a fost orchestrata",
intrebandu-se, "cum este posibila imixtiunea politicului de o asemenea maniera incat o personalitate
stiintifica incontestabila sa isi vada meritele anulate pentru niste lucruri care nu au nici o legatura cu
stiinta?". "Eu sunt gata (...) sa spun ca meritele stiintifice nu au absolut nimic comun cu activitatea
politica, orientarile ideologice; cadem acum in exact aceleasi naravuri pe care le avea regimul
comunist care incepand cu 1947 a ras marile valori, cand Blaga era pe post de om de serviciu la
Biblioteca Universitara din Cluj si ajunsese muritor de foame?"

O parere similara - reprodusa in acelasi ziar (din 29.08.03) - a exprimat si academicianul Nicolae Cajal,
presedintele Comunitatii Evreiesti din Romania. "Indiferent de parerile pe care le are un om la un
moment dat in viata lui, constient sau inconstient de ele", a spus Cajal, "eu consider ca trebuie facuta
o diferenta mare, o desfacere intre contributia la stiinta si problemele in care un om are o serie de
opinii", adaugand: "Romania trebuie sa se mandreasca ca a avut un om ca Paulescu in cercetarea
medicala romaneasca si a facut un pas mare inainte prin ce a facut el".

Perspectiva unilaterala asupra unor personalitati compromise din cauza unor atitudini politice
detestabile facea parte si din strategia reconsiderarii folosita intr-un context asemanator dupa
ultimul razboi mondial. Intrebarea tulburatoare asupra responsabilitatii intelectualului si-au pus-o,
insa, numerosi scriitori care in operele lor au dezbatut, de exemplu, atitudinea blamabila a unor
oameni de stiinta de o valoare incontestabila fata de ideologia totalitara a national-socialismului
hitlerist. Problematica responsabilitatii s-a pus de asemenea si in cazul unor chimisti sau fizicieni care
au contribuit la construirea unor arme de distrugere in masa. Un loc central in aceasta discutie l-au
ocupat scriitorii, filozofii si cercetatorii din domeniul stiintelor umanistice care, in pofida valorii unor
lucrari sau descoperiri, si-au pierdut inocenta, tocmai din cauza optiunilor lor totalitare considerate o
tradare a eticii profesionale, a principiilor universale ale drepturilor omului, a umanismului si
democratiei.

Pledoaria pentru o diferentiere stricta intre descoperirea medicala si teoria politica a lui Paulescu
este nepotrivita, fiindca cele doua laturi ale activitatii sale sunt strans legate. Paulescu pretindea ca
teoriile sale antisemite au o baza stiintifica, medicala. Tocmai acest aspect umbreste intreaga opera a
doctorului care nu a fost un simplu ucenic al vreunui vrajitor, ci insusi vrajitorul care a starnit si a
impulsionat spiritele malefice ale unui antisemitism imbracat in straie medical-teologice.
Prezentarea medicului roman ca un prizonier al spiritului vremurilor (Zeitgeist) nu este altceva decat
o minimalizare grosolana a activitatii politico-ideologice a lui Paulescu, care trebuie considerat un
creator si furnizor de idei care au influentat opinia publica.

Reabilitarea lui Paulescu

Reabilitarea postuma a lui Paulescu incepuse imediat dupa 1990, cand reaparusera primele nuclee
postcomuniste ale extremei drepte.
Actualul senator PRM Gh. Buzatu a reliefat deja in prefata volumului lui Paulescu - reeditat in anul
1996 la Editura Majadahonda din Bucuresti sub titlul Francmasoneria - ideea conspiratiei globale
contra medicului antisemit, idee vehiculata si de cotidianul Ziua. Pentru a demonstra cauzele izolarii
politice a celui care fusese in perioada interbelica alaturi de A.C. Cuza (1857-1947) cel mai influent
teoretician xenofob si rasist din Romania, Buzatu scrie ca "Paulescu si-a atras nu numai fulgerele
cercurilor interesate ori vizate, dar, mai grav, a fost pur si simplu monitorizat in planul lumii stiintifice
internationale, fiind eliminat din cursa pentru Premiul Nobel. (...) Este interesant ca, si dupa 1989, s-a
incercat si se incearca, precum si in cazurile Nae Ionescu, Mircea Eliade, Petre Tutea, Emil Cioran,
Constantin Noica, inclusiv Mihai Eminescu - mentinerea savantului pe aceeasi lista infama si pentru
acelasi motiv. Dar totul a fost si este in zadar! Caci reinstalarea lui N.C. Paulescu in centrul atentiei
noastre nu a mai putut fi blocata, iar argumentele contrarii, tinand de ridicolul limbaj al intrarii
Romaniei in Europa (sic!) etc. etc., s-au dovedit facile si false" (p. 6).

Publicarea cartii lui Paulescu la editura condusa de Radu Dan Vlad(3) - care este, de fapt, ultimul
capitol al lucrarii Spitalul. Coranul. Talmudul, Cahalul. Francmasoneria din 1913 - este calificata de
Buzatu drept "un act reparator" (p. 7).
Paulescu preia in aceasta scriere toate cliseele antisemite care la inceputul secolului XX erau
vehiculate prin intermediul Protocoalelor inteleptilor Sionului (traduse in limba romana de legionarul
Ioan Mota si reeditate dupa 1990 de Editura Lucman din Bucuresti). "Ovreii au o rabdare prodigioasa
si o incapatanare cu adevarat diavoleasca. Acest neam blestemat nu se da indarat niciodata si
dinaintea nimanui; el desfide timpul si trece peste toate piedicele, cand e vorba sa-si sature ura - care
astazi e tot asa de vie, ca in timpul lui Hristos", scrie Paulescu in editia prefatata de Buzatu.

Francmasoneria continua, potrivit lui Paulescu, conspiratia iluminatilor din anul 1776 (op. cit., p. 36),
care si-au ales Franta ca loc de expansiune a unei republici universale: "In ochii masoneriei marea
misiune a Frantei este de... a prezida la organizatia Republicii universale - al carui presedinte va fi un
fiu al lui Iuda. De altfel, Francmasoneria se forteaza sa prepare Statele Unite nu numai din Europa, ci
din lumea intreaga" (p. 31). Concluzia la care ajunge Paulescu este cea impartasita de mai toate
curentele si partidele antisemite: "Dealtmintrelea, scopul de capetenie, catre care tinde ovreimea,
este sa realizeze o Republica universala, sub dominatia lui Israel, care va ajunge astfel, stapanul lumii
intregi" (p. 55).

Indicii ca, dupa o scurta pauza dictata de ratiuni electorale, revista Romania Mare va reveni asupra
liniei traditional-antisemite au existat deja in ianuarie. Atunci, revista extremist-nationalista condusa
de Corneliu Vadim Tudor a publicat un articol deghizat sub forma unei relatari despre comemorarea
legionarilor Mota si Marin. Materialul dedicat celor doi legionari cazuti in razboiul civil din Spania, in
anul 1937, a fost redactat de catre organizatia extremista Noua Dreapta, care intretine legaturi cu
diverse grupari similare din lumea intreaga, intre care amintim doar Partidul National-Democrat
(NPD) din Germania.
Exprimandu-si inca prudent rezervele fata tezele negationiste vehiculate de francezul Roger Garaudy
si mai nou de catre Paul Goma, revista Romania Mare a publicat apoi serialul intitulat Scandal
antisemit colosal declansat de celebrul dizident anticomunist Paul Goma - preluand, de fapt, din
cotidianul Ziua filipica politica si istorica indoielnica a scriitorului exilat la Paris.
A urmat un material semnat de istoricul Petre Turlea - intitulat Domnul Tariceanu si "Holocaustul" din
Romania - prin care se semnaleaza ca cenzura temporara asupra unor subiecte impusa de sicofantii
lui C.V. Tudor a luat sfarsit. In materialul citat autorul face o afirmatie limpede, sutinand ca "in
Romania nu a existat Holocaust: nici ca politica de stat, nici ca numar de evrei asasinati de catre
organisme ale Statului". Respingand, indirect, pana si cifrele vehiculate de-a lungul anilor in Romania
Mare privind numarul mortilor, Turlea sustine negru pe alb ca "Statul Roman este raspunzator de
disparitia unui numar de 10.000-30.000 de evrei".
In 1991, cand mai fusese FSN-ist, Turlea a propus in Parlament un minut de reculegere pentru Ion
Antonescu. Ulterior istoricul s-a alaturat PRM-ului si s-a distins prin numeroase scrieri antimaghiare.
Ca o voce aparte in corul strident xenofob si antisemit al colaboratorilor Romaniei Mari s-a distins Ion
Coja. Dupa ce semnatura acestuia a disparut pentru cateva luni din revista amintita, de curand
profesorul universitar a revenit cu un articol deghizat intr-o scrisoare deschisa adresata autoritatilor
americane. In acest material, el isi relanseaza tezele principale negationiste vehiculate de-a lungul
ultimilor ani in diverse publicatii. Coja sustine ca in Romania nu a avut loc un Holocaust, deoarece aici
"nu a functionat o politica de genocid antievreiesc". Totodata, el ii acuza pe evrei ca ar fi vinovati de
recrudescenta antisemitismului. Explicatia pentru aceasta aberatie o sintetizeaza in cinci puncte,
afirmand ca regenerarea antisemitismului s-ar datora faptului ca "asupra romanilor" s-au exercitat
presiuni "pentru a-l trata pe Ion Antonescu ca pe un criminal de razboi". Cea de-a doua cauza pentru
antisemitism este - dupa Coja - faptul ca partidul comunist si Securitatea ar fi fost dominate de catre
evrei. In al treilea rand, profesorul universitar si fostul mentor al lui Marian Munteanu invoca rolul
"nefast al evreilor" in timpul revolutiei din 1989, iar in al patrulea rand, rolul acestora la privatizarea
economiei.
In perfecta concordanta cu ideologia neonazista, Coja vorbeste in final despre "atacul demografic"
asupra suveranitatii Romaniei. Prin aceasta ultima teza, inspirata si din asertiunile unor conspirologi
antisemiti, el vrea sa acrediteze ideea ca Romania este invadata de evrei carora autoritatile le-au
acordat cetatenia romana, cu scopul de a transforma tara intr-un "stat inrobit capitalului mafiot
international, majoritar evreiesc".
Textele lui Coja reprezinta, in general, ceea ce raportul final al Comisiei Internationale pentru
Studierea Holocaustului in Romania numeste "deflexie manipulativa". In trecut, Coja a mai sustinut,
intre altele, teza absurda ca evreii insisi sunt responsabili pentru Holocaust si pentru antisemitism.
Astfel, el a incercat, de pilda, sa-si convinga cititorii ca evreii ucisi in abatorul din Bucuresti nu ar fi
fost victime ale actiunilor teroriste comise de legionari in timpul rebeliunii din 1941. Totodata, el a
incercat sa-l reabiliteze pe criminalul de razboi Gheorghe Alexianu, cel care fusese guvernatorul
Transnistriei, deci a provinciei unde au fost deportati evreii si romii in timpul dictaturii antonesciene.
In anul 2001, Coja a infiintat Liga pentru Combaterea Antiromanismului (LICAR) care si-a propus, in
mod programatic, sa militeze pentru reabilitarea lui Antonescu, negand Holocaustul si bagatelizand
crimele din perioada dictaturii militare si fasciste. Brosura cu titlul provocator A fost Holocaust in
Romania? (2002) constituie o sinteza a ideilor lui Coja, raspandite si in publicatia legionara din
Bucuresti Permanente sau in revista extremista Noua Dreapta, editata de organizatia omonima.