După revoluţie apăreau feţe noi la cîrciuma scriitorilor.

Ofiţeri din CADA, popi care voiau să

revoluţioneze Biserica, autori de care n-auzise nimeni şi diverşi tipi cu ocupaţii incerte. Printre ei un
albanez. Lucra la ambasadă şi recunoştea cinstit că primise misiunea să facă un raport despre
ultimele noutăţi din România.

Bănuitorii îl credeau spion, dar ce să spioneze un albanez la cîrciumă? La început venea cu o sticlă de
uzo în servietă. Îşi turna din ea într-un păhărel, apoi punea sticla la loc. Vorbea prost româneşte, aşa
că dacă-l întrebai ceva neconvenabil despre Albania lui se făcea că n-a înţeles. Ca să-l verific, l-am
întrebat ce se spunea la Tirana despre monarhie. „Ce monarhie?“, zice. „Aia pe care aţi avut-o!“, zic.
„Albania nu avut monarhie!“, zice. „Dar Ahmed Zogu ce-a fost?“ „Nu ştim cine Zogu asta“, se
fofilează şi, cum n-avea nimic de plătit, o întinde. Peste cîteva zile ne întîlnim în centru. Albanezul,
fără servietă, o nimerea mai lejer pe româneşte. „Zogu – rege, dar fugit tezaur, el mort!“, zice, ca pe
o poezie învăţată la ambasadă. „La Tirana vorbim ce-a fost înainte: erou Kastrioti Skanderbeg! Erou
Enver Hodja! Nu Zogu, rege bandit!“  

Pe vremea Cîrmaciului, în ianuarie era sezonul textelor omagiale. Mai întîi despre Ea, apoi despre El.
C.V. Tudor a scris despre amîndoi în Săptămîna lui Barbu. Păunescu, în Flacăra lui. Cînd i s-a luat
Flacăra şi ajunsese, în dizgraţie, la ContemporanulI de nu i se publicau articolele, scrie Păunescu o
poezie despre El, şi simţită, şi mobilizatoare, tot tacîmul, şi-o dă pentru prima pagină. Poetul, care o
păţea pînă şi cu articolele despre fotbal, dar nu se plîngea, face acum o tură încrezător prin birouri şi
pleacă acasă fericit.

Venise din nou vremea lui! Se duc paginile la cenzură, se întorc, dar fără pagina întîi. Secretarul de
redacţie telefonează după pagină şi – ce-o fi vorbit el la Secţie – pune altă poezie în locul vibrantului
poem păunescian. A doua zi, Păunescu, fiert, zice să se audă că a fost cenzurat în expresia iubirii lui
pentru conducătorul ţării! Nu fusese cenzurat, doar că poezia lui ajunse în paginile din mijloc, printre
multe alte asemenea expresii de dragoste. Tot cenzură e! – se inflamează poetul. Şi dă în clocot:
cenzura valorii! Nu bagi un solist printre corişti de mîna a doua!

Încă piuiau gloanţele la Marele Stat Major al Armatei cînd mă sună romancierul Sorin Preda. Cam
indispus. Îl mai lovise un ghinion. Unul dintre neisprăviţii care făceau pe vigilenţii revoluţiei îl acuzase
într-un ziar că le transmitea teroriştilor mesaje codificate Idioţenia aceea prinsese. La ce se gîndise
romancierul? Să se ducă în audienţă la generalul Militaru, să-i explice că n-avea nici o legătură cu
terorismul.

Pe atunci locuiam amîndoi în Drumul Taberei. Pe aleile de la „Orizont“, cartuşe trase, să le strîngi cu
făraşul de pe jos. Intră Sorin Preda în audienţă la Militaru. Îi explică ce i-o fi explicat. Militaru, care
făcea pe ministrul Apărării, îi promite o dezminţire. Pînă să dea dezminţirea în presă, l-a dat jos
armata pe Militaru şi-n locul lui e numit Stănculescu. Sorin Preda se gîndeşte că, dacă se duce şi la
generalul Atanasie în audienţă, mai păţeşte şi ăla ceva. Se duce totuşi pînă la Marele Stat Major, dar
cînd să intre – din umor, din superstiţie –, se răzgîndeşte. Mai trece un timp şi încep acuzaţiile
împotriva lui Stănculescu. Îmi telefonează romancierul. El se răzgîndise. Nu vedea de ce s-ar fi
molipsit şi Stănculescu de la ghinionul lui. O fi fost de-ajuns, te pomeneşti, că se gîndise!
Romancierul Sorin Preda avea cîteva fobii. Om cu umor, mai trecea peste ele, dar cînd venea vorba
de lifturi, să n-audă! Nu s-ar fi urcat în lift nici dacă avea treabă la etajul 8 al vreunei clădiri. O lua pe
scări și, cum nu le avea cu sportul, vara transpira, de i se lipea cămașa de spinare. Cînd s-a mutat în
blocul din Drumul Taberei, la etajul 6, nu i-a picat tocmai bine, dar nu-i venea să caute la dinți calul
repartiției, după ce stătuse cîțiva ani într-un cămin de nefamiliști. Avea, cred, și ghinion cu lifturile. Îl
convinge odată soția lui să meargă împreună cu ea în cușca ororii sale și, pe la etajul 3, se oprește
liftul din senin și se stinge și becul din tavan. Apasă doamna lui pe butonul soneriei de alarmă. Nu se
aude nimic. Se întrerupsese curentul, glumă care se întîmpla des pe vremea lui Ceaușescu, și
niciodată nu se știa cît ținea în timpul zilei. Chiar dacă era adepta liftului, Alisa se sperie. Sorin, ca s-o
scoată din criza ei de claustrofobie, uită de claustrofobia lui și se apucă să-i spună bancuri. Cînd s-au
terminat bancurile care-i veneau în minte, începe să-i povestească un roman. Alisa citise romanul mai
demult. Era lung, iar Sorin, prudent, intra în amănunte. „Crezi că mai stăm aici o jumătate de oră?!!”,
face ea, alarmată, un calcul estimativ al duratei narațiunii de care se apucase prozatorul. Sorin apasă
pe acceleratorul povestirii lui, dar după cinci minute s-a întors din nou la amănunte, ceea ce a
alarmat-o pe doamna lui. „Sorin, treci mai repede la deznodămînt, ca să nu ne mai țină ăștia aici!!!”
Romancierul, sceptic, dar fără a exclude ipoteza: dacă ăștia instalaseră microfoane și în lifturi, singura
soluție ar fi fost să înceapă și ei doi să-l înjure pe Ceaușescu, deși, ar fi băgat mîna în foc, n-ar fi fost
singurii.

Dacă voiai să-i strici ziua lui Sorin Preda îl întrebai ce mai face unchiul lui Marin, scriitorul. Sorin
terminase facultatea – era profesor la o școală dintr-un sat de lîngă Bacău și cam de două ori pe an
venea la București, să citească la Junimea. La început scria povestiri ultrascurte, de un umor păgubos-
absurd, cu personaje neînsemnate din lumea contemporană. Tipi care nu înțelegeau ce li se întîmplă
sau care se trezeau în situații nasoale pe care și le explicau anapoda. Sorin era înalt, arătos, cu o
mustăcioară fină și un zîmbet nesigur în colțul gurii; pînă să debuteze își zicea Tomșa, fiindcă unchiul
lui îi spusese o dată că în literatura română nu încăpeau doi de Preda, care mai erau și rude.
Nepotului îi plăcea să despice firul în patru din te miri ce și, la fel ca personajele sale, ajungea la
concluzii neașteptate, sucite.

Pesimist și cinic, Sorin credea că-l urmărește ghinionul, încît se trata singur de boli imaginare. Se
însurase, dar căsnicia lui scîrțîia. Dacă te luai după poveștile lui, Bacăul era cel mai ciudat oraș din
lume. Cînd începuseră deturnările de avioane, ne povestește Sorin, uimit și ușor plictisit de uimirea
lui, că într-o seară un băcăuan înarmat cu un briceag deturnase un troleibuz. Teroristul îi dăduse
ordin șoferului s-o ia la dreapta, pe o străduță unde nu erau cabluri pentru troleibuze. Șoferul se
supusese. Pasagerii rîdeau. Cînd s-a oprit troleibuzul, fiindcă n-avea curent, teroristul s-a dat jos
scîrbit și a luat-o pe jos spre casă. Ca să nu iasă scandal, ceilalți călători au împins troleibuzul înapoi
pe tăcute și și-au văzut de drum. A doua zi, tot Bacăul vorbea despre deturnare, dar cum nu
reclamase nimeni nimic, Miliția n-a intrat pe fir.

Profesorul Crohmălniceanu spusese o dată la cenaclu că Sorin era mai talentat decît unchiul lui, ceea
ce s-a aflat în lumea literară. Cînd știrea asta a ajuns la urechile lui Al. George, acesta a comentat-o
sec: „Nici n-ar fi greu!”, deși cărțile îi apăreau la editura peste care era director autorul Moromeților.

Sorin s-a dus cu volumul de debut, Povestiri terminate înainte de a începe, la editura unchiului. Spera
că Marin Preda o să-l trimită la plimbare, ca să nu fie acuzat de nepotism. Preda i-a aprobat cartea și
a murit înainte de apariția ei. După ce s-a gîndit vreo cîteva zile, Sorin a renunțat la pseudonim. Și-a
zis că, dacă ar fi semnat Tomșa, s-ar fi spus că voia să ascundă  lumii literare că era nepotul lui Marin
Preda. Așa că, deși era de aceeași părere cu marele său unchi că nu încap doi de Preda în literatura
română, gîndindu-se că oricum ghinionul se ținea după el, cînd volumul a intrat la tipar Sorin s-a
întors la numele lui din buletin. După vreo doi ani a divorțat. Și căsătoria, și divorțul le-a trecut în
contul ghinionului de care se credea bîntuit.

Și-acum se mai vorbește despre farfuria cu microfon pe care a luat-o Dan Deșliu de pe masa de la
restaurantul Uniunii Scriitorilor.

Poetul apucase să-i trimită lui Ceaușescu o scrisoare deschisă care fusese citită la Europa Liberă. Și de
atunci se ținea Securitatea după el. Mititel, cu fața lui galben-măslinie, Deșliu nu prea avea aer de
disident. Părea mai curînd bolnav. Cînd apărea la Uniune ținea în mînă o servietă misterioasă. Se
așeza singur la o masă și imediat mesele din jurul lui se goleau, ca și cum chiar ar fi fost bolnav de
ceva molipsitor. Într-o seară, îl zgîndărește unul, de la distanță. Ce, bă, ești disident!? Deșliu se face
că nu-l aude. Păi, bă, dacă erai disident te lăsa Securitatea să vii aici?! Deșliu, nimic. O chelneriță îi
pune pe masă o farfurie goală. Bă, n-auzi, Deșliule?! Poetul se ridică de la masă și zice că i s-a adus o
farfurie cu microfon în ea. Bagă farfuria în servietă și pleacă. Îl așteptau doi securiști. Dau ei să-l ducă
la secția de miliție ca pe hoți, că furase o farfurie din restaurant. Deșliu îi anunță căo
confiscase, pentru a dovedi că era supravegheat. Lasă, bă, nea Măslină, îți garantăm noi, la secție, că
nu te supraveghează nimeni!

Romancierul Constantin Turturică făcuse liceul, apoi urmase școala vieții. Un timp fusese electrician;
cedînd unei inspirații de moment, devenise macaragiu și-apoi, într-o zi, o voce tainică îi spusese să se
apuce de scris.

În vara lui '91, aceeași voce îi ceruse să se apuce de filosofie. Turturică avea vreo șaizeci de ani, dar n-
a zis nu. S-a dus la vila scriitorilor de la Neptun. Dacă-l întrebai cît e ceasul, te întreba și el cu o voce
pierdută: Ce e timpul? Își luase o traducere din Heidegger, fiindcă auzise că trebuie să-nceapă cu
nemții, și citea pe plajă. Romancierul stătea cu un prosop ud pe cap, să nu facă insolație, dar și ca să
aibă spor la lectură. Celor care-l invitau la o bere le răspundea de sub prosop că stă să mai vadă ce
zice neamțul. Cînd se ridica de pe nisip cu cartea în mînă, semăna cu un soldat al deșertului între
două atacuri. După vreo zece zile, Turturică apare pe plajă fără carte și fără prosop. Dar iluminat.
Găsise definiția libertății: Să te apuci de Heidegger în concediu și, cînd mai ai doar cîteva pagini de
dovedit, să-l lași în plata Domnului, ca să te așezi cu burta la soare!

Ce-i vine lui Constantin Turturică, pînă atunci romancier? Scrie o piesă de teatru cu securiști,
kaghebiști și i-o pune în scenă Tocilescu la Naționalul din București.

Piesa avea spectatori, dar nu cine știe ce. Turturică, trist, tot aducea vorba, pe unde apărea, despre
securiști și informatori. Care-l mai cunoștea se gîndea că din cauza piesei – că se ducea în fiecare
seară s-o vadă și să numere și spectatorii din sală. Pe securiști nu-i scotea Turturică din să le facă și să
le dreagă. Față de informatori avea o dispoziție oscilantă – ba-i înjura, ba le plîngea de milă: că unii,
cine știe, turnau din prostie, nu să facă rău. Și odată tăcea, de nu mai scoteai o vorbă de la el. Îl
sfătuiește un amic să nu se mai ducă să-și vadă piesa, dacă-l răscolea așa de rău. Turturică, din contra
– o ținea cu catharsis-ul! Și-ntr-o seară, după ce vorbește cu Tocilescu, iese pe scenă cînd să-nceapă
spectacolul și zice că el, Constantin Turturică, a fost informator timp de 20 de ani. Ce succes a avut
piesa după mărturisirea lui! Și Turturică, pe care-l cam lăsase inspirația, a scris și două cărți despre
aventurile lui de informator. Pe prima a intitulat-o ambiguu: Nu ești obligat să mori tîmpit.

În anii’90, dacă-i întrebai pe mai-marii liberalilor lucruri mai de demult din istoria partidului lor, cam
scîrțîiau. Dan Amedeo Lăzărescu, istoric, era mai la largul lui, dar cam pe deasupra. Mircea Ionescu
Quintus povestea cu amănunte despre liberalii de la Ploiești din anii ’40. Cînd venea vorba despre
PNL-ul de mai dinainte, însă, o dădea și el pe generalități. Despre Ionel Săndulescu se spunea că ținea
minte mai multe, și din povești, și de prin cărți, dar om discret, nu prea ieșea în față să le spună.

Cel ce știa de-a fir a păr liberalismul autohton, încă din vechime, era scriitorul Alexandru George, care
citise și scrisese cu brio despre criticul E.Lovinescu, liberal sută la sută, priceput și la doctrină.
Scrupulos și tenace, Al. George căuta neobosit prin biblioteci,chiar și pentru a scrie o notă de subsol.
Își făcea fișe, pe care le ținea acasă în ordine, dar îl ajuta și memoria, încît după ’90, scria articol după
articol, fără să se poticnească în goluri de documentare. Altfel Al. George se prețuia drept mare
romancier nedreptățit, ceea ce proclama și în public, dar se îndeletnicea și cu istoria literară,făcea și
traduceri.

Ca om era ultradificil. Orgolios și bănuitor, cu mersul lui țeapăn de burghez cu închipuiri aristocratice,
Alexandru George era convins că lumea fusese făcută ca să-l admire pe el. Dacă-l lăudai (pe merit,
nici vorbă) într-un articol, dar aveai și vreo rezervă cît de mică asupra lui, trimitea imediat un lung
drept la replică în care se lega de benghiul care nu-i convenise. Avea impresia că scopul secret al
laudelor era de a face preambul mîrșavului atac la adresa persoanei și operei sale.Cu o asemenea
fire, eruditului autor îi era greu să-și facă prieteni. Nu că și-ar fi dorit. Dar și dacă-l mai apăsa trufașa
sa singurătate, n-avea nevoie de prietenie, ci de țuțăritoare admirație. Cine nu-l elogia fără condiții îi
stîrnea bănuiala că era un inamic deghizat.

Alexandru George nu s-a dus la liberali să le sporească numărul sau să le ofere consiliere – așa ceva
era cu neputință pentru el. Dar nici liberalii nu l-au căutat, deși unii dintre ei, scriitori, îl cunoșteau în
persoană, iar alții, cititori dovediți, știau ce scrie. Pe unii dintre ei, cei mai vizibili, tăiosul și cîrcotașul
critic îi forfeca în public. O lua de la Quintus, „un epigramist cu ifose“, dar dintr-o familie bine, trecea
apoi la „Amedeu“, care i se părea tot atît de valabil ca istoric cît un elev mediocru de liceu. Nu-l ierta
nici pe Radu Câmpeanu, pe care nu-l scotea din semidoct, încît ce să zici?Aveau și ei dreptate să nu și-
l dorească alături.

După ce a fost prins cu plagiatul din romanul Incognito, Eugen Barbu se supărase pe toată lumea. Pe
scriitori că-l dăduseră în vileag, pe negrii lui că i-o făcuseră – copiaseră vreo optzeci de pagini la rînd
dintr-un roman de Paustovski, care mai era și tradus în românește. Îi veniseră dracii și pe ăia de la
partid, că nu le băgaseră acuzatorilor pumnul în gură.

Nu mai avea relații bune decît cu Securitatea, care-i furniza marfă de scandal pentru Săptămîna lui.
Altfel, umbla negru prin tîrg și spunea că fusese victima unei tentative de asasinat moral. Ceva-ceva
tot obținuse Jenică Barbu de la partid. Să nu mai fie reeditat romanul lui Paustovski, pe care-l căuta
lumea, să-l compare cu Incognito. Cu asta însă nu-și sărase buricul. Cum să arate el că rămăsese
deasupra? Își face o rubrică în Săptămîna, „La judecata de apoi a poeților”, în care tăia și spînzura pe
cine avea el chef. Mai exact, îi dădea în gît pe poeții în viață că nu urmau indicațiile literare ale
partidului. Și-aici lucra tot cu negri – avea vreo cîțiva trepăduși care pescuiau șopîrlele din versurile
autorilor pe care-i dădea el în gît. Turnătoriile astea aveau două efecte. Unul, nasol, era că editurile
nu-i mai publicau pe poeții de pe lista lui Barbu. Celălalt, pe invers, că învățase lumea pe de rost toate
șopîrlele astea, încît a primit Barbu ordinul să critice mai pe deasupra și, mai ales, fără citate.

Și pe vremea lui Ceaușescu se făceau topuri de carte, la sfîrșit de an. Care-i cea mai bună, care-i cea
mai proastă, cam cum se întîmplă și-acum.

Unii se fereau să răspundă, să nu se aleagă cu dușmani. Alții compuneau cîte un top numai cu locuri
întîi, ceea ce n-avea nici un haz. Mai erau însă și imprudenți care respectau regulile jocului. Într-un
an, profesorul Gelu Ionescu le dă un asemenea top celor de la Viața studențească. Pe cine-a pus pe
primele locuri nu mai contează. Pentru cea mai proastă carte a anului, explică el, nu se putea hotărî.
Avea de ales între un volum de versuri de Ion Dodu Bălan și un volum de eseuri scris tot de Ion Dodu
Bălan. Și apare topul. Pe atunci Dodu Bălan avea o funcție periculoasă în Consiliul Culturii. Era și
profesor la Universitate. După vacanță, la primul curs, îi pune un student pe catedră Viața
studențească deschisă la pagina cu topul. Intră Dodu, recunoaște „infecția“ și se face roșu la față. Nu
zice nimic. Dar cît a mai stat el în funcția de la Consiliul Culturii nu i-a mai fost publicată nici o carte lui
Gelu Ionescu, nici în București, nici în provincie, și n-au mai apărut nici topuri de sfîrșit de an prin
reviste. Dodu, senin, cui îl întreba: „N-am idee, dragă. Mă știi pe mine răzbunător?"

În 1990 editurile publicau tot ce primeau, dacă avea cuvîntul Revoluție în titlu. Povești cu teroriști,
mărturii de tot felul se vindeau imediat și-n librării, și la tarabe.

Dinu Săraru prinde momentul și scoate o ediție nouă din Dragostea și revoluția, în care era vorba de
o cu totul altă revoluție. Săraru fusese dat afară de la direcția Teatrului Mic fiindcă la Revoluție se
zicea că dăduse ordin să se pună lacăt la intrare, să nu se poată adăposti acolo cei pe care-i urmăreau
milițienii și trupeții de la Securitate. Se mai liniștesc lucrurile și apare Săraru la televizor, tînguindu-se
că nu-i lăsat să-și iubească țara. Cum așa? Așa bine: că lui nu i se dădea nici o funcție! Fiindcă, în
particular, țara nu-și putea da seama de dragostea lui. Și vine acad. Răzvan Theodorescu ministru la
Cultură și-l pune pe Dinu Săraru să-și iubească țara ca director la Teatrul Național. Iar Săraru cum să-i
dovedească patriei sentimentele sale fierbinți? Cît a fost director și-a pus piesele în scenă la Național,
să se bucure poporul de ele, și seara, și la matineu, cu reducere pentru elevi, soldați, pensionari și
grupuri organizate.

Încă din prima sa tinerețe, Dinu Săraru și-a descoperit vocația în cultură. Trebuia să fie șef. N-avea
studii, dar cum era bun de gură a fost băgat redactor la Radio în calitate de tînăr de încredere, ca să
înceapă și el de undeva. Două cincinale s-a perfecționat Săraru, la Radio, în arta de a intra pe sub
pielea șefilor, pînă a fost răsplătit cu funcția de secretar general de redacție la Secolul 20, să nu se
rătăcească intelectualii de la revistă pe cărările capitalismului. După ce a trecut printr-un stagiu în
presa de partid, ca să-și întărească musculatura de atlet al regimului, s-a întors în cultură,
la Luceafărul, unde a îndrumat tinerimea literară, pînă a făcut marele pas, la TVR. De aici, cariera
marelui gurist de partid, despre care se spunea că a scris mai multe cărți decît a citit, a mers numai în
sus, inclusiv în CC. Pînă cînd revoluția i-a încurcat, temporar, socotelile, de se plîngea Dinu Săraru la
televizor că nu mai e lăsat să-și iubească țara. Securitatea și Ion Iliescu i-au înțeles mesajul. A devenit
membru fondator al Băncii Internaționale a Religiilor și, după falimentul băncii, Iliescu l-a pus director
la Teatrul Național din București. Cînd Năstase a pierdut alegerile, Săraru n-a așteptat să fie
concediat. Și-a dat demisia, anunțînd la plecare, ca Terminator: O să mă întorc! Au trecut zece ani de
atunci, dar bătrînul ciocoi al culturii nu și-a pierdut răbdarea. Undeva, la stat, îl așteaptă o funcție
care deocamdată nu știe de el.

Cînd Marin preda a publicat Delirul, niște critici sovietici s-au repezit, la ordin, asupra romancierului,
că l-a luat în ochi de bine pe Ion Antonescu, și l-au înfierat pentru păcatul capital al revizionismului.
La București, agitație mare – l-au atacat rușii pe preda! cine ar fi vrut să le răspundă nu era pe placul
partidului. era nevoie de un critic literar serios și principial, care să coopereze cu istorici la fel de
principiali, adică dintre cei pe care-i avea partidul în ochi de bine. Sarcina asta de mare răspundere i-a
fost încredințată lui Pompiliu Marcea.

Plicticosul critic era devotat sută la sută partidului nu numai din convingere, ci și de frică să nu-și
piardă numeroasele privilegii. Se aruncă Marcea în  polemică. Unii spun că textul cu care le-a răspuns
rușilor, amestecînd suveranitatea națională cu dreptul artiștilor la o viziune originală asupra istoriei,
n-a fost decît semnat de el. Oricum, după apariția textului, pe Marcea l-a luat o tristețe care s-a tot
adîncit. pe stradă întorcea des capul, să vadă dacă nu-l urmărea KGB-ul și, ca să fie sigur că-l păzește
Securitatea, scria des în Săptămîna lui Barbu. Își făcuse singur viața un infern, încît pentru a scăpa de
bănuielile și spaimele care-l bîntuiau a sărit în lacul Herăstrău, unde și-a găsit liniștea eternă.

După istoria cu Meditația Transcendentală, Costache Olăreanu a fost dat afară de la Ministerul
Învățămîntului, unde era metodist. Atunci au pățit-o și alți scriitori pe care partidul i-a zburătăcit din
ordinul Elenei Ceaușescu, să le treacă aspirațiile dentaliste, cum le zicea unul, Petru Enache, care din
cazangiu ajunsese înalt activist la Cultură. Dom’ Costache mi-a povestit după aia cum a luat legătura
cu clasa muncitoare. Fusese trimis într-o uzină, necalificat, să dea cu mătura prin hală și să împingă
de colo pînă colo un cărucior cu piese. Și, ca supliment de pedeapsă, trebuia să muncească numai în
tura de noapte. După vreo săptămînă de măturat și împins căruciorul, cînd l-a ajuns din urmă pe
romancier povestea cu meditația lui dentalistă, șeful de tură, un maistru, îl ia deoparte și-i arată o
banchetă din vestiar. După ce dădea cu mătura prin hală, să-l vadă cine stătea cu ochii pe el, domnul
scriitor să vină aici, să tragă un pui de somn.Să-și aducă însă o păturică de acasă, dacă suferă cu
dantura, că-n vestiarul ăla era un curent parșiv, imediat te lua de măsele.

Conu’ Costache Olăreanu, chiar dacă trecuse prin destule chestii neplăcute la viața lui, rămăsese un
om zîmbitor, cumsecade și optimist. Era un tip atît de parolist, încît dacă-ți dădeai întîlnire cu el,
aproape întotdeauna ajungea înaintea ta. Pentru el sfertul academic era cu minus, nu cu plus. Avea
un șoricar vesel și cumsecade ca și el. Scriitorul îl dresase cu blîndețe, drept care șoricarul lui avea
îndrăzneala copiilor care ți se așază în brațe, dacă le vizitezi părinții. Cînd mă duceam la conu’
Costache, cățelul lui aștepta să mă așez, apoi venea să dăm mîna, întinzîndu-mi lăbuța dreaptă, și-și
fugărea fericit coada, în cercuri mici, cam un minut, după care se întindea pe fotoliul lui.

Cînd stăpînul lui scria, șoricarul îl păzea de pe un fotoliu și „Cristi, mă crezi că, atunci cînd mă lasă
inspirația, mă invită la plimbare?!”. Dacă însă conu’ Costache avea o zi bună și nu se despărțea de
masa de scris, șoricarul lui se ducea la ușă, cînd nu mai putea să se țină, semn pentru doamna
Olăreanu că-l trece o urgență.

După moartea romancierului, cățelul acela vesel s-a întristat iremediabil. Stătea pe fotoliul lui și
aștepta. Nu mai dădea mîna cu nimeni, nu mai hămăia de două ori cînd doamna Olăreanu îl întreba
cît fac unu plus unu, iar într-o zi, după plimbarea pe aleile din spatele blocului, s-a întins pe fotoliu și
a murit. Îl așteptase aproape doi ani pe conu’ Costache să se întoarcă de pe unde se dusese și
pesemne că, la fel de parolist ca stăpînul lui, ajunsese la capătul răbdării.

Pe vremuri, revista Contemporanul mai scotea la sfîrșit de an cîte un almanah. Revista se vindea
prost. cu almanahul își mai acoperea din pierderi. Almanahurile astea aveau însă un anumit tipic.
Începeau cu poza lui Ceaușescu. Trebuia să urmeze o poezie care să-l laude, un editorial care să-l
proslăvească și încă un text cu marile înfăptuiri ale anului, în care era vorba tot despre Ceaușescu.
Într-un an, Laurențiu Ulici spune că face el almanahul. Şefii redacției au crezut că-și bate joc de ei. El
nu scria despre Ceaușescu nici picat cu ceară, or cine făcea almanahul trebuia să scrie și editorialul
proslăvirii, să caute un poet mai cunoscut care să ticluiască poezia de laudă și să găsească și un
reporter al realizărilor. După care să umble după colaboratori care să scrie restul, ceea ce Ulici de
asemenea nu făcea.

Se apropia termenul de predare, Laurențiu nu tu poezie, nu tu editorial, reportajul nici atît și nici
colaboratori nu căuta. În ultima zi apare el la redacție spre prînz cu un manuscris gros pe care-l dă
secretarului revistei: almanahul! Ulici îl scrisese el pe tot. Herivan se scarpină în cap: unde  erau poza,
poezia și restul despre Ceaușescu? Ulici îi spune să citească titlul: Nobel contra Nobel. Putea fi
amestecat Tovarășul, care voia Nobelul pentru pace, într-un asemenea almanah în care apăreau
scriitorii care ar fi trebuit să-l ia, dar nu-l luaseră? Herivan, care înainte lucrase la cenzură, ce să zică!?
Nu putea.

După revoluție, Vasile Băran credea că vine o epurare în presă, ca în tinerețile lui. Dacă a văzut că nu-l
epurează nimeni de la România literară, venea pe la redacție, dar fără avînt. Nu-i plăcea atmosfera și
n-avea ce să scrie, fiindcă după ce publicase atîția ani articole în care-l pupa în fund pe Ceaușescu ar fi
rîs lumea de el dacă ar fi trecut pe invers. Alții trecuseră. Băran, cel puțin, rămăsese consecvent.
Acum însă romancierul satului socialist își făcea cruce mai des și mai la vedere.

Unde să publice ar fi avut, că apăruseră România Mare, Democrația lui Florescu și încă vreo cîteva
săptămînale care plîngeau după bunele vremuri dinainte. Şi vine lovitura de stat de la ruși. Cristoiu
anunță că se întoarce comunismul și la noi. Băran apare la redacție triumfător, de parcă avea linie
directă cu Kremlinul. Se întorsese roata, ne spune. Dar fiindcă nici pe el nu-l dăduse nimeni afară, o
să păstreze și el echipa, în afară de vreo doi-trei, care prea înjuraseră comunismul de mamă. Se
întoarce Gorbaciov la Moscova, puciștii se predau și Vasile Băran apare băut la redacție să ne anunțe
că ostilitățile se suspendă, pînă la vine rușilor mintea la cap. El, deocamdată, demisiona.

Pînă în decembrie 1989, la România literară, responsabili cu textele despre partid și Ceaușescu erau
Vasile Băran și Platon Pardău. Adică ei lansau comenzile și apoi se țineau de capul scriitorilor să le
scrie. Pardău nu le zicea pe de-a dreptul autorilor pe care-i invita să scrie ce voia de la ei. Formula lui
era „Un eseu politic angajat și angajant”, ca să le mai lase o portiță de scăpare celor care aveau de
gînd să-l refuze. Băran însă mergea direct la țintă: voia o intervenție vibrantă despre tovarășul
Ceaușescu sau despre tovarășa, după caz, și, ca să se facă și mai bine înțeles, aducea vorba despre
posibilitatea excluderii refuznicilor din Uniunea Scriitorilor. Cui îi spunea că e un porc, Băran îi replica,
senin, că e un scriitor comunist angajat. Iar dacă punea mîna pe un text care nu i se părea că pupă în
dos destul sau deloc partidul și Conducătorul, mai punea și de la el, ca să-i facă un bine autorului.
Vine revoluția și, la vreo două zile după căderea lui Ceaușescu, ședința de redacție la România
literară. Se adunaseră cei mai mulți și începuseră să discute subiectele. Pardău și Băran apar cu
întîrziere, dar în același timp. Pe un perete atîrna de mulți ani poza înrămată a lui N. Ceaușescu.
Amîndoi s-au repezit la ea, nu înainte de a arunca priviri de reproș celorlalți. Platon sărea, fără spor,
s-o apuce. Mai chitit, Băran s-a suit pe un scaun și a înhățat tabloul. A sărit pe dușumea cu Ceaușescu
în brațe, a dat cu el de pămînt. Apoi, împreună cu Pardău, a călcat energic poza în picioare, spre rîsul
celorlalți din redacție, care de mulți ani nu mai observau tabloul de pe perete.

Pe vremea cînd era milițian – ofițer, nu vreun tablagiu nesăbuit –, Ion Anghel Mănăstire publica
romane la Editura Albatros, peste care era mai mare Mircea Sântimbreanu. Romanele  – curajoase,
dar dacă erau scrise de un apărător al legii, avea el poate pe cineva, pe sus, de-l susținea. Plus că-l
susținea și gradul – era lent-colonel, dacă nu chiar colonel, și conducea miliția unui județ de la cîmpie.
Așa că nu se băga cenzura peste el. Publică Mănăstire un roman curajos de tot și iese tărăboi, fiindcă
se aflase între timp că nu-l susținea nimeni de sus. Scria de capul lui. Ce l-au mai terfelit de-alde
Platon Pardău și alții ca el, ce l-au mai înfierat și cum l-au acuzat de rătăcire ideologică! Miliția a
început să-l plimbe de colo-colo, iar Sântimbreanu cît pe-aci să rămînă fără șefia editurii. Odată, cînd
m-am dus cu el la pescuit, l-am întrebat cum fusese cu romanul lui Mănăstire. îl lovise și pe el vreun
acces de disidență? Eram pe malul bălții, numai noi doi. Cum să-l lovească,  domnule, așa ceva?
Avusese încredere în gradul romancierului cu epoleți, că dacă ar fi citit manuscrisul nebunului, i-l
cenzura el cu mîna lui! Asta era în toamna lui ‘88.

După Revoluție, cine credeți că se plîngea mîhnit că fusese persecutat fiindcă-i publicase cartea de
conștiință lui Mănăstire?!

Istoria asta puteam s-o aflu din două surse. de la SPP sau de la Mircea Dinescu. Şeful poliției din
Atena e invitat la București de Ministerul de Interne. Iar un regizor grec, cu același nume, e invitat de
Dinescu la festivalul lui de film și gastronomie de la Cetate. Şoferul trimis de Dinescu apare la
aeroport cu numele regizorului pe o pancartă. Își pescuiește invitatul și o ia spre Cetate. Cînd ies din
București, grecul începe să se foiască. Şoferul lui Dinescu îl liniștește, că „ajungem imediat!“. Celălalt
grec, cînd ajunge în fața Ministerului de interne, începe s-o ia cu ți, ți, ți! el trebuia să ajungă la
Cetate, nu la minister. și se pornește atunci o cercetare după șeful poliției din Atena, care părea să fi
fost răpit. Regizorul, cînd se găsește un translator, sare și el în sus, că a fost răpit. Ceva mai calm,
șeful poliției din Atena dă telefon unde o fi dat, să întrebe dacă de la aeroportul Otopeni la Ministerul
de interne din București trebuia să intre și apoi să iasă din oraș pe niște drumuri care nu semănau
deloc cu o autostradă. Dacă aș fi aflat povestea asta de la SPP, v-aș fi putut povesti și finalul.

De la Dinescu n-am aflat decît că, închipuie-ți, bătrîne, l-am răpit pe șeful poliției din Atena, un tip
scorțos, care nu știa de glumă, dar ce era să mai facă? L-au luat cu elicopterul de la Cetate după ce
Mircea i-a dat să mănînce și să bea și l-a invitat și altă dată? Poate. Cert e că, mai spre seară, a ajuns
și regizorul, cu o mașină a Internelor și încîntat de viteza democrației din România.

Înainte de 1989, la cantina scriitorilor din Casa Monteoru își lua masa de seară un domn în vîrstă,
totdeauna îmbrăcat în costum și totdeauna cu papion la gît. Era Nicolae Carandino, criticul de teatru.
Îi plăcea să aibă companie la masă și nu se lăsa rugat mult să spună povești din tinerețea lui de
gazetar. Avea un umor special, cînd negru, cînd sec, după cum i-o cerea întîmplarea la care se
întorcea. Umorul sec îl folosea cînd evoca actori și, mai ales, actrițe, cu luptele lor pentru roluri,
complicate la actrițe și de conflictele la care ajungeau pentru a intra în grațiile unor protectori bogați
și darnici.

Trecea la umor negru cînd povestea ce pățise în pușcărie și cum ajunsese acolo. După război, amicul
lui, Zaharia Stancu, îi spune să lase dracului convingerile și să treacă de partea comuniștilor, fiindcă
partida era pierdută. Și lui Carandino îi puțea situația, însă, brăilean curajos, îi zice lui Stancu: „Drăguț
din partea ta, dar ar fi plictisitor să fim toți de aceeași parte!“. Și a preluat direcția Dreptății, foaia
țărăniștilor. Știa ce riscă. A fost arestat în ’47, în lotul penețiștilor. A stat nouă ani în pușcărie. Cînd s-a
mai dezghețat atmosfera, l-a invitat Stancu la biroul lui de președinte al Uniunii Scriitorilor. Îi scosese
numele de la index și, ca și cum ar fi continuat mai discret o discuție începută cu o zi înainte, i-a spus:
„Nu era, Nae, mai bine dacă… știi tu…?“. Existaseră anumite inconveniente, a acceptat Carandino, dar
împărțise spațiul și cu unii care trecuseră de partea cealaltă. El măcar știa de ce ajunsese pe unde
fusese.

Dacă lui Marin Mincu i se părea că-l contești sau că n-ai o părere suficient de bună despre el, te toca
fără cruțare. Peste tot vedea conspirații împotriva lui. Era înalt, spătos și cînd se enerva se înroșea la
față. Era de ajuns să lauzi alt critic în prezența lui, fără să-l elogiezi și pe el, că odată lua culoarea
racului fiert și te acuza că ești de partea infamilor care complotează împotriva lui.

Mincu își băgase în cap că el era corifeul textualismului. Gheorghe Iova avea aceeași părere, dar
despre sine însuși. Şi vine odată Marin Mincu la cenaclul „Junimea“, cu un aer de mare preot dispus
să le dea binecuvîntarea textualiștilor adunați acolo. Crohmălniceanu îi dă cuvîntul. Stînd picior peste
picior, Mincu le explica textualiștilor cum e cu ceea ce scriau ei și se cita singur. Iova îl contra din cînd
în cînd: el zisese „chestia asta“ înaintea acestui domn! La un moment dat, Mincu se întoarce iritat
spre el: „Domnule Iova, dumneata nu exiști, așa că nu contează ce debitezi!“. Iova, calm: „N-am
reținut cum vă cheamă, aveți buletinul la dvs.?“. Mincu se ridică. Nu răspundea la asemenea
provocări infame. Şi pleacă. Iova își pune mulțumit picior peste picior: „S-a dus să-și ia buletinul“.
Poate din pricina ochilor săi bulbucați cu care-și fixa interlocutorii ori din cauza aerului său grav,
ultimul lucru pe care ți l-ai fi închipuit despre Radu G. Țeposu era că-i plăceau farsele. Era critic
literar, îndeletnicire care excludea asemenea manifestări futile. Țepi spunea și bancurile pe un ton
serios, încît unii dintre interlocutorii lui nu știau cum să reacționeze. Într-o iarnă, înainte de ’89, acasă
la unul dintre prietenii lui, Țepi le spune celorlalți că Marin Mincu era în țară, nu la Florența. Și ce
dacă?! Cum Și ce dacă? Italienistul nu se plîngea de nimic. Lui nu-i era frig și nu-l enervau galantarele
goale ale alimentarelor, ca să nu rămînă fără pașaport. Pune deci Țeposu mîna pe telefon, formează
un număr și începe: „Alo, tov. Marin Mincu? Sînt Ionescu de la Externe. Vă aștept mîine dimineață la
ora 9, la minister, să rezolvăm o încurcătură cu pașaportul dvs. Și avem o sarcină pentru dvs., tov.
Mincu. Nu pot să vă spun la telefon. Vă aștept mîine la intrare! Da, la ora 9!“. A doua zi, în pofida
ninsorii, Țepi și amicii se duc pe Aleea Alexandru. Se făcuse 10 și jumătate. La poarta ministerului,
Marin Mincu aștepta, răbdător, albit de zăpadă. La 12, după un vin fiert, au mai dat o raită pe la
Externe. Italienistul era tot acolo, tropăind mărunt din picioare.

Marin Mincu avea un interes editorial la Editura Paralela 45 din Pitești. Îi scotea Călin Vlasie o carte
cu multe note de subsol. Tot atunci avea și Nicolae Manolescu o treabă la aceeași editură. Își
pregătea Istoria literaturii pentru apariție. Cei doi nu se înghițeau, așa cum numai criticii literari știu
să nu se înghită, încît Vlasie avea grijă să-i invite la Pitești în zile diferite, ca să nu se întîlnească.
Mincu știa de Istorie și-l întreba pe editor: „Ce-a scris, domnule, Manolescu despre mine?”. Călin,
cărbune acoperit: „Nu pot să vă spun, domnule Mincu!”. Totuși, de fiecare dată cînd se ducea la
editură, să-și migălească volumul, Mincu îl tatona cu aceeași întrebare. Vlasie, nimic. Citise Istoria,
dar avea, zicea, consemn de la Manolescu să nu sufle o vorbă pînă nu apare cartea. „Domnule, dar
cîte pagini a scris despre mine, asta poți să-mi spui!”, a întors-o italienistul, ros de curiozitate. Și asta
era secret! După ce-a apărut Istoria, se duce Marin Mincu la Tîrgul de Carte și o cumpără, încă din
prima zi. În ziua următoare se postează în fața lui Vlasie și pufnește: „Domnule, m-ai mințit! N-a scris
nimic!!”. Vlasie încearcă să-l calmeze, dar pe un ton ritos: „Domnule Mincu, nu v-am spus nici că a
scris, nici că n-a scris. V-am zis doar că nu pot să spun. Vă amintiți, nu?”. Criticul nu părea să-l audă:
„Transmite-i ipochimenului… Nu-i transmite nimic! Marin Mincu va scrie cîteva cuvinte despre
această însăilătură diversionistă”.

Cînd apărea prin București de la Pietroșița, Mircea Horia Simionescu avea o geantă de umăr pe care o
umplea cu cărți și reviste. În ultimii ani făcea vizite la doctori, pentru una, pentru alta. Odată pățise
ceva la ochi: vedea dublu, așa că-și acoperea ochiul drept cu un plasture. Cu luleaua lui încovoiată pe
care o ținea în colțul gurii, MHS părea un pirat zîmbitor, ieșit la pensie. Întorcea capul după femei pe
stradă, apoi îți zîmbea inocent. Dacă-ți povestea vreo aventură amoroasă din tinerețe sau mai tîrzie,
nu dădea nume și nici detalii erotice, încît îți puteai închipui ce voiai. Și că ajunsese pînă la capăt, și că
se oprise undeva pe la mijlocul drumului, într-o adorație castă. Istoria cu tînăra oculistă mi-a spus-o
în dreptul librăriei„M. Sadoveanu”. După cîtva timp am citit-o și într-un interviu apărut în Observator
cultural. Oculista era frumoasă, potrivit standardelor lui. Mai întîi au stat de vorbă, să-i spună MHS
ce-l supără. Cînd a început consultul, doctorița i-a cerut să se uite la ea, la care el, galant: „Asta fac,
domnișoară doctor, de cînd am intrat în cabinet”. Atunci a fost una dintre puținele dăți cînd MHS n-a
regretat că vedea dublu. O putea admira pe frumoasa oculistă în dublu exemplar.
„Prinţul“ i se spunea lui Petru Dumitriu, în perioada lui de glorie din ţară. Se îmbrăca elegant într-o
vreme cînd alţii îşi dădeau hainele la întors. Avea datorii mari pe care le trata cu nepăsare. Îşi
legalizase relaţia cu Henriette Yvonne Stahl, care era mult mai în vîrstă decît el. Şi fuge Petru din ţară.
HYS e luată la anchetă de Securitate, ca atîţia alţii.Mulţi ani după aceea, Andriana Fianu, care era un
fel de factotum la România literară, îmi spunea că se duce la Paris să se întîlnească cu el. Dumitriu era
pe lista neagră, dar ea vorbea despre el fără nici o apăsare. Cînd se întorcea de la Paris, ne spunea ce
bine-i merge lui Petru. I-a rămas devotată şi după 1990. Apare Petru Dumitriu în ţară – Adi Fianu era
locotenenta şi piarista lui. Romancierul, cam pleoştit financiar, altfel ţanţoş. Bătrîna Adi se uita la el
cu o iubire veche care putea părea ridicolă. Prinţul devenise un bătrînel guraliv, iar din legendara lui
eleganţă nu mai rămăsese nimic. Pînă şi ochii lui teribili căpătaseră o nuanţă alburie, încît dacă n-ar fi
fost bun de gură, te-ai fi uitat la el ca la relicva celui care fusese pe vremea cînd i se spunea „Prinţul“. 

Ori că intrase la apă cît stătuse în străinătate, ori fiindcă nu fusese nici odată atît de înalt pe cît se
spunea, Petru Dumitriu nu prea semăna cu personajul impunător din descrierile celor care-l
cunoscuseră pe vremuri, în țară. Purta o pălărioară cu borul pleoștit, iar din faimoasa lui eleganță de
odinioară nu rămăsese mai nimic. Orgoliul, în schimb, îi rămăsese intact, erau de părere cei care-l
știau. Cînd a venit la București, în 1996, s-au adunat să-l vadă și cunoscuții, cîți mai erau, și admiratori
mai tineri. Romancierul care schimbase în Franța comunismul pe creștin-democrație se întorsese în
țară ca să-l susțină pe Ion Iliescu în campania electorală. Asta după ce-și pusese cenușă în cap pentru
relațiile lui cu regimul comunist și-și repudiase energic două romane, ofrande ale luptei de clasă,
care-i aduseseră o groază de bani în țară. Ce-i venise lui Petru Dumitriu să-l ridice în slăvi pe Iliescu?
Cîțiva dintre cei care-l cunoșteau erau de părere că picase din nou victimă celor două slăbiciuni ale
sale din tinerețe: setea de onoruri și banii. În schimb, o prietenă apropiată de-a lui susținea că,
pentru autorul Cronicii de familie, povestea asta fusese o afacere negociată în prealabil. Petru
Dumitriu îl lăuda pe Iliescu în campanie în schimbul funcției generos stipendiate de ambasador
itinerant. Altfel nu s-ar fi băgat.

Din Nicolae Tăutu, poetul-colonel care a publicat 22 de cărți cu de toate, n-au mai rămas decît
farsele. Pentru ridicarea în grad, Tăutu scria poezii cu partidul și cu armata, fără a uita Securitatea.
pentru bani, ticluia romane istorice, polițiste și de spionaj. Şi-a încercat norocul și în teatru, cu două
piese căzute la datorie, iar la singurul film făcut după un scenariu al lui adormeau și soldații trimiși în
misiuni culturale de sacrificiu prin cinematografele patriei. Dacă despre opera lui nu mai vorbesc
decît militarii ieșiți la pensie, farsele lui Tăutu sînt povestite și azi. Pe cea mai tare dintre ele,
capodopera lui, a produs-o în anii ’50. pune mîna pe telefon și-l sună pe administratorul cimitirului
Ghencea Militar, dîndu-se drept ministrul Apărării. „Ce e debandada asta din cimitir? Cum să-și
doarmă somnul de veci ofițerii superiori alături de plutonieri!? Să fie deshumați toți și înmormîntați
după grad. raportează ce-ți trebuie pentru misiunea asta!“ „Treizeci de gropari, să trăiți!“ „Tu apucă-
te de treabă, pînă rezolvăm!“ După cîteva zile, află ministrul că administratorul de la Ghencea se
prezentase la raport. Aștepta instrucțiuni suplimentare pentru a începe operațiunea ordonată.

Cînd a apărut Princepele lui Barbu, Fănuș Neagu află că unul dintre personaje seamănă bucățică
ruptă cu el, și nu în bine. Era pamfletarul Neftiotache Buhuș, bețiv, mîncău, curvar, nespălat și iubitor
de invențiuni ticăloase, care sfîrșește înecat într-o hazna, din ordinul domnitorului. Fănuș, care nu-și
prea citea confrații, străbate cartea cap-coadă, se enervează crunt și scrie despre romanul lui Barbu
că e „un caz de plagiat evident“. S-au mai recunoscut și alții în Princepele, dar n-au făcut caz, ca să
arate că nu le pasă. Peste unsprezece ani scoate Marin Preda Cel mai iubit dintre pămînteni, după ce-
l tot atacaseră oamenii lui Barbu în Săptămîna. S-a aflat imediat că era acolo un personaj Bacaloglu,
croit după Barbu, cu asemănări străvezii și cu deosebiri nimicitoare. Bacaloglu nu era scriitor, lucra la
deratizare. Fusese dat afară de la școala de jandarmi, avea lecturi, se dădea intelectual scîrbit, omora
șobolani cu frenezie, îi plăcea șefia și-l amenința la cîrciumă pe alt deratizator: „Domnu’ Calistrat, nu
te lansa, domnu’, că eu am fișe. Iar fișa dumitale deocamdată e goală“. Cînd Marin Preda a murit, la
cîteva luni după apariția Celui mai iubit dintre pămînteni, la Săptămîna lui Barbu se muncea pe brînci
la niște fișe pentru foruri, cu citate „dușmănoase“ din toate cele trei volume, doar-doar o pune
partidul la index romanul lui Preda.

Cînd au dat jos guvernul lui Petre Roman, minerii au făcut o expediție și-n Dealul Mitropoliei, să
zburătăcească Parlamentul. Pînă să ajungă ei acolo, deputații feseniști mai slabi de înger au tulit-o.
Jandarmii care păzeau clădirea dispăruseră. Țărăniștii, care-o pățiseră și la mineriada din iunie ’90, au
rămas pe loc, dar nici ei toți. Intră minerii în sala cea mare, puși pe harță. Marțian Dan încearcă să-i
potolească de la microfon. Ortacii nu s-au uitat la el. Strigau diverse chestii. Ion Rațiu, căruia îi
devastaseră casa cu un an în ur mă, le spune să-i lase pe aleși să-și vadă de treabă. Unii au intrat în
vorbă cu el. Poetul Ioan Alexandru le zicea altora că el a scris Imnele Transilvaniei. Nu-i
impresionează, dar nu se lasă. Scoate poetul un piron din servieta lui încăpătoare și-i spune unui
miner să-l bată în perete. El ținea pironul, iar minerul îl altoia cu ranga, nu prea tare, ca să nu-l
lovească pe poet peste degete. Apoi dă la iveală Ioan Alexandru crucea de placaj de care nu se
despărțea de la Revoluție, o agață de piron și le strigă minerilor să se închine. Încet-încet, Rațiu cu
democrația, poetul cu crucea, i-au convins pe mineri să-și ia tălpășița. Crucea o mai scosese din
servietă dl Alexandru, dar pironul?! – se miră ardelenește Rațiu. Cumpărase mai multe, pentru niște
treburi gospodărești, îi mărturisește poetul. Ăsta din perete se rătăcise în servietă și nu se îndurase
să-l arunce.

În 2007, i-am luat un interviu pentru Cotidianul unui critic literar, tip cumsecade, dar rău de gură.
Veneau alegerile la Uniune. Aduce el vorba despre candidaturile mai ciudate, de la fostele alegeri. Îl
bagă la ciudați și pe poetul Grișa Gherghei, despre care spune că între timp a murit. Eram amic cu
Grișa. Candidase la președinția Uniunii doar ca să mai socializeze. Fusese plecat în Israel. Stătuse
acolo cîțiva ani și se întorsese în țară. După candidatura la șefia USR mi-a spus că s-ar duce iar în
Israel. De vreo doi ani nu mai auzisem nimic de el. L-o fi tras ața în Țara Sfîntă, cugetam a doua zi,
citind ziarul. Cînd mă gîndeam cu părere de rău la Grișa, bîzîie telefonul. O femeie, soția lui Grișa.
Încep să-i prezint condoleanțe. „Ce condoleanțe, domnule, că mă sună de dimineață toți prietenii lui
Grișa. Îmi telefonează și cunoștințele din Israel… Dați o dezmințire! Grișa, la telefon!“ Poetul
cugetărilor mele întristate mele era cît se poate de viu și de vioi la voce: „Bătrîne, n-o asculta. Știi cîtă
lume a sunat la noi acasă? Puhoi. Mulțumește-i lui M. din partea mea că m-a trecut la morți“. Întors
pe dos, îi telefonez criticului să-l anunț că am vorbit cu nevasta răposatului și cu el însuși, care așa și
așa. M. tace nițel, apoi mă întreabă dacă să dea dezmințirea cerută de doamna lui Grișa, în articolul
lui săptămînal, sau să-i facă pe plac poetului. Îl sun din nou pe Grișa, care-mi propune: „A mai fost
unul de-al nostru în situația asta, așa că lăsați-mă pe mine să spun care-i treaba cu mine“.

Chiar dacă avea grijă să nu se certe cu autoritățile vremii, Marin Sorescu le mai rîcîia. Nu izbutea să se
abțină, zic unii. Alții sînt de părere că poetul avea un plan. Cînd cu Meditația Transcendentală, care
fusese inițial aprobată de sus, pentru ca apoi să fie interzisă și mai de sus, află Sorescu de meditație și
că se băgase în ea crema intelectualității de atunci. Se bagă și el, dar în felul lui. Se înscrie, însă nu se
duce la ședințele transcendenței. Nu-l interesa meditația aia. Sorescu își propusese să ia Premiul
Nobel și proceda metodic. Era tradus? Era. Se scria de spre el în străinătate? Se scria. Ce-i lipsea?
Măcar un pic de cîrîială cu regimul, cît să pară critic pe-afară, fără ca totuși, se gîndea poetul, să se
strice cu puterea dinlăuntru. Așa că mai vîra cîte o șopîrlă interpretabilă prin scrierile sale. Meditația
Transcendentală i s-a părut un prilej de a intra într-o lume de aleși care l-ar fi putut aduce pe căi
oculte printre favoriții Premiului. Cînd a început marea hinghereală a transcendentalilor, unii trimiși
la munca de jos, alții concediați din funcțiile pe care le aveau, Sorescu scapă, dar suficient de jumulit
încît să țină minte această experiență. Totuși, cînd la teatrul din fosta Bănie a Craiovei i se respinge o
piesă care fusese jucată la București, olteanul din el a explodat, dar cu discreție. Dacă și-a mutat
cenzura capitala de la București la Craiova, păi atunci să schimbăm Bănia cu Capitalia.

Lumea din teatre îl poreclise Ayatollah-ul pe Valentin Silvestru. Criticul avea putere și se pricepea s-o
păstreze. Pentru asta îi pîra la foruri pe regizorii care se abăteau de la linia partidului și pe actorii
care, pe vremea lui Ceaușescu, băgau șopîrle de la ei, în spectacole. În plus, făcea alergie la montările
moderniste, pe care le ataca în România literară din motive estetice. George Ivașcu, directorul
revistei, nu-l suporta. Cu mulți ani înainte, cînd Ivașcu primise conducerea Contemporanului, i-a făcut
atîtea zile fripte criticului de teatru, care era angajat acolo, încît Silvestru a plecat la România literară.
Și cînd răsufla ușurat Silvestru că a scăpat de el, Ivașcu a primit conducerea României literare. Se
spune că atunci atotputernicul critic a făcut un atac de panică și, deși era ateu convins, a spus că
Dumnezeu are ceva cu el. Ivașcu nu-i respingea articolele, ca să nu-l reclame Silvestru la foruri. Îl
ataca număr de număr la detalii, de-l treceau transpirațiile pe Silvestru cînd își vedea cuvintele
schimbate și fraze întregi hăcuite, cu explicația „Neinteligibil!”. Criticul se pudra, dar își aplica un strat
prea gros de pudră pe față, încît dacă transpira, i se scurgea pudra pe lîngă tîmple. Cînd pleca de la
redacție, cunoscătorii își dădeau seama cît de tare îi atacase Ivașcu textul după dungile care
apăruseră pe obrajii tencuiți ai Ayatollah-ului.

Cît îți poate purta roșul noroc

CRISTIAN TEODORESCU LUNI, 18 NOIEMBRIE 2019, 07:46 - 0 AFISARI

 ZoomCît îți poate purta roșul noroc

Revistele, ca și oamenii, au perioade mai bune și altele mai proaste. Cînd voiam să mă angajez
la Contemporanul, în funcția de corector, cu jumătate de normă, mă întorceam la București după
cinci ani de navetă în satul Vizurești, din comuna Ciocănești. Romancierul Dumitru Radu Popescu era
pe atunci redactorul-șef al revistei și președintele Uniunii Scriitorilor. Îmi citise cartea de debut și mi-
a transmis prin Laurențiu Ulici că voia să mă ajute „să nu mă pierd”. Dar transferarea mea de la
școala din Vizurești la Contemporanul nu depindea numai de el, ci mai ales de un anume Petru
Enache, care ajunsese semnătura numărul 1 în Consiliul Culturii. Ăsta nu era de acord să fiu angajat la
revistă, fiindcă Bucureștiul fusese declarat oraș închis pentru cei din provincie. Iar eu, chiar dacă
locuiam în București și aveam buletin de Capitală, aș fi venit din provincie. Drept care a scris NU pe
cererea mea.

Nu l-am văzut niciodată pe fostul cazangiu ajuns mai-mare peste cultura patriei. Vreo șase luni am
făcut corectură fără salariu la Contemporanul, unde mă transferasem cu acte în regulă, dar nu
puteam fi și angajat fiindcă tovarășul Petru Enache nu era de acord. Laurențiu Ulici îmi spunea că „se
rezolvă”. Nu s-a rezolvat.

Petru Enache, care apucase să scrie pe cererea mea că NU, a ținut-o pe a lui. Pentru proști, lumea e
simplă și se simplifică și mai mult dacă ajung în funcții importante. Totuși, în cele șase luni cît am
făcut muncă neplătită la Contemporanul, așteptînd ca omul de la Consiliul Culturii să se răzgîndească,
am aflat o mulțime de povești din perioada de glorie a revistei.

Recent ieșitul din pușcărie George Ivașcu, om de stînga, dar acuzat și condamnat de spionaj pentru
britanici de partidul de stînga care se unicizase la putere, fusese numit mai-mare la Contemporanul.
Revista a ajuns rapid la un tiraj fabulos, asta grație vînzărilor la chioșc, nu abonamentelor obligatorii,
cum se purta pe atunci. Dintr-o foaie de propagandă idioată, Ivașcu transformase Contemporanul 
într-o revistă care se putea citi. Concediase cea mai mare parte dintre cei 280 de angajați ai revistei și
adusese prospături. Ivașcu nu-l suporta pe deținătorul rubricii de critică de teatru, Valentin Silvestru.
Dar cum n-avea nici un motiv plauzibil să-l dea afară, căci criticul urma neabătut linia partidului, i-a
făcut zile fripte, încît Silvestru s-a mutat la România literară. Spre ghinionul lui Silvestru, la cîțiva ani
după aceea, George Ivașcu a fost numit directorul României literare. Iar războiul lor de poziții a
reînceput. Mai precis, Vali Silvestru voia să taie și să spînzure în lumea teatrului, iar Ivașcu îi tăia
aripile celui care ajunsese să fie numit ayatollahul teatrului autohton. Ce însemna asta? Că îi cenzura
textele cu mîna lui și îi și explica lui Roger Câmpeanu, secretarul general de redacție, de ce o făcea.
Țin minte și azi în ce constau acele explicații sumare: „Să scrie asta în revista lui, nu în România
literară”. În competiția lor, căci ayatollahul nu mai putea să plece și de la România literară fiindcă nu
mai avea unde să se ducă, Silvestru a rezistat. Ivașcu a murit răpus de o criză de inimă. Apoi, însă,
Silvestru a fost dat afară de N. Manolescu de la România literară, ca pensionabil. Iar criticul de teatru
al revistei a devenit tînăra Marina Costantinescu. Nu mult după acee,a Silvestru a fost lovit fatal de o
mașină în Piața Kogălniceanu, trecînd strada pe roșu. Adică pe culoarea care pînă atunci îi purtase
noroc.

Era în toiul Revoluției. Venise frigul. La Casa Scînteii patrulau tipografii pe culoare înarmați cu AKM-
uri, să nu comită ceva teroriștii. La reviste, agitație mare: comunicate, scriitori cu adeziuni și cu
articole înflăcărate. Pe culoarul care ducea la Luceafărul, liniște. Redactorii revistei găsiseră că era
mai prudent să stea acasă, ca să nu-i smotocească opinia publică. Apar doi poeți răgușiți și trei
revoluționari energici care-l întreabă, în dreptul liftului, pe Roger Câmpeanu, de la România
literară, unde erau cheile și ștampila de la Luceafărul. De unde era să știe Roger?! Dar îi întreabă la ce
le trebuiau. Poeții voiau să preia revista în numele Revoluției. Roger îi sfătuiește să se ducă la Uniune,
să vadă ce zice noua conducere. Poeții, nu și nu, că ei au mandatul poporului, și-i arată pe cei trei
revoluționari. Dar vreo hîrtie, ceva, aveau? Scoate unul dintre poeți o listă de adeziuni, cam scurtă și
cam mototolită. Roger se uită la hîrtia lor cu îndoială și-i sfătuiește să nu spargă ușile, ca să nu-i
bănuiască tipografii de intenții teroriste. Au plecat poeții. N-au revenit. După vreun an, trei sferturi
din redacția Luceafărului lucra la Guvern, iar Mihai Ungheanu, cel care le dădea direcția luceferiștilor
pe vremea lui Ceaușescu, ajunsese secretar de stat. Unul dintre poeții revoluționari îi ducea aferat
servieta.

Am vorbit de mai multe ori la telefon cu Geo Dumitrescu, să stabilim o zi ca să-mi dea un interviu.
Eram emoționat. Îmi găseam cu greutate cuvintele. Nu-l întîlnisem niciodată pînă atunci pe lesne
iritabilul poet. Îl știam doar dintr-o fotografie din tinerețe. Poza aceea îi plăcea atît de mult, încît
atunci cînd Roger Câmpeanu, secretarul general de redacție de la România literară, îl suna să-l trimită
pe Ion Cucu să-i facă o poză la zi, poetul îi spunea că preferă fotografia „aceea”. Din nenorocire, poza
care-i plăcea lui Geo Dumitrescu, singura din arhiva revistei, fusese folosită de atîtea ori, că ajunsese
greu de reprodus.

Prin anii ’90, cînd îi telefonam autorului Libertății de a trage cu pușca pentru un interviu, părea
agasat de ceva. L-am întrebat, la a doua convorbire, ce și cum. „Mici probleme particulare”, mi-a
răspuns cu vocea lui ușor răgușită, însă bine timbrată. În cele din urmă, a acceptat să ne vedem.
Locuia într-o căsuță cu un pic de curte, pe strada Roma.

Casa lui din Otopeni fusese demolată la „sistematizarea” comunei. Se nimerise pe partea dreaptă a
șoselei, cea unde aveau să fie construite blocurile. Casele de pe stînga rămăseseră neatinse. Poetul le
spunea puținilor săi prieteni, zîmbind a pagubă, că el, om de stînga, trecuse o dată pe dreapta și uite
ce pățise. Cînd m-am dus la el acasă m-a întîmpinat la ușă, supărat și vag dezorientat. Proprietarul
casei îl somase să plece. Așa că deocamdată își pregătea cărțile din bibliotecă, de mutare. Nici vorbă
nu mai putea fi de interviu.

Om mîndru, Geo Dumitrescu nu se plîngea că trebuia să plece din casă. Trecuse prin multe, cu o
bărbăție și cu o cinste pe care alții nu le avuseseră. În anii ’50 fusese dat afară din partid și din presă
sub mai multe acuzații scornite, printre care și aceea că ar fi corespondat la Paris cu Mircea Eliade. În
1967 a acceptat să devină redactorul-șef al revistei în pregătire, România literară, care avea să ia
locul Gazetei literare, al cărei nume era traducerea în românește a Literaturnaia Gazeta care apărea
la Moscova. Geo Dumitrescu n-a rezistat acolo decît vreo doi ani. A demisionat atunci cînd forurile
vremii i-au spus că nu făcea politica partidului, refuzînd să scrie sau să publice articole scrise de alții
despre secretarul general al partidului. Geo Dumitrescu n-a devenit disident. A trecut colaborator la
revista Luceafărul. Acolo ținea poșta redacției, unde răspundea la scrisorile poeților și prozatorilor
care voiau să debuteze. Răspunsurile poetului erau nete și mergeau pînă într-acolo că pe unii dintre
cei care-i trimiteau producțiile lor presupus literare îi sfătuia să renunțe la scris. În ziua aceea, la
despărțire, Geo Dumitrescu mi-a spus că urma să debuteze în calitate de chiriaș sub noul regim, al
șaselea pe care-l apucase în România, ceea ce-l făcea să creadă că trăise prea mult.

Dacă vrei să fii publicat într-o revistă unde toți vor să apară, tre’ să ai relații bune cu secretarul
general de redacție! Nu-mi aduc aminte acum cine mi-a zis asta. Scriitor mai bătrîn, oricum. (Însă,
cînd n-ai nici 30 de ani, cei mai mulți dintre scriitorii pe care-i cunoști sînt, ce să vezi, mai bătrîni.)
Roger Câmpeanu era secretar de redacție la România literară. Trecuse de 50 de ani, dar părul îi albise
de la 40. Părea mai tînăr decît îl arăta părul. Scriitorii care se certau cu redactorul feliei în care voiau
să publice – la poezie cu Ion Horea, la proză cu Platon Pardău, la critică literară cu Gabriel Dimisianu –
se duceau cu textul la Roger, mai rar la directorul George Ivașcu, care conducea revista de acasă, prin
telefon.

Ivașcu avea reputația de mare făcător de reviste. Ceea ce și era. Cînd fusese numit șef
la Contemporanul, tirajul revistei încăpea într-o roabă mică. Sub conducerea lui, ajunsese la 80.000
de exemplare. La România literară, tot așa – hebdomadarul care de-abia își trăgea sufletul de la un
număr la altul pînă la venirea lui se tipărea sub Ivașcu și în 30.000 de cópii, tiraj imens pentru o foaie
de cultură. Ivașcu nu era superstițios, dar cînd plecase de la Contemporanul îl luase cu el pe Roger
Câmpeanu. Fiindcă îi aducea noroc, ziceau răuvoitorii. De fapt, un secretar general de redacție se
formează greu – trebuie să se priceapă la tot, să fie ordonat pînă la manie și să și scrie repede ceva
pentru numărul la zi. Roger nu mai scria – dar avea toate celelalte însușiri trebuincioase. Cînd era
tînăr redactor la Contemporanul, Ivașcu îl trimitea peste tot, zilnic, încît ceilalți de la revistă aveau
impresia că directorului i se pusese pata pe el. După vreun an de hinghereală, Ivașcu a anunțat
solemn în redacție că de azi secretarul general de redacție al revistei e domnul Roger Câmpeanu.

Scriitorii care se duceau la Roger erau de toate felurile. Pe cei ocoliți de talent îi trimitea la redactorii
la care ar fi trebuit să se ducă. În schimb, textele autorilor înzestrați, dar certăreți i le dădea lui
Ivașcu, după ce-i stîrnea curiozitatea. Adusese cutare niște poezii, zicea. „Ăla care-i certat cu…?“,
venea întrebarea de la celălalt capăt al firului. Ăla! Cînd era vorba de texte foarte bune, Ivașcu ignora
inamicițiile redactorilor – după ce le citea, i le dădea lui Roger să le pună în pagină. Dacă textul era
așa și așa, își întreba secretarul general dacă el crede că merită să apară. Roger relativiza gînditor: „E
mai bun decît altele!” și autorul se vedea publicat.

Cînd un autor bun era refuzat de cenzură, Roger păstra și manuscrisul, și textul cules în plumb, și
zicea „Se mai schimbă cenzorii! Se mai schimbă situația! Și se mai schimbă și foaia!”, chestie cu care
Ivașcu, fost deținut politic, era de acord.

În 1990, pe la începutul verii, lui Roger Câmpeanu îi vine o idee de anchetă printre scriitori. Roger
încă era secretar general de redacție la România literară – avea să plece cîteva luni mai tîrziu.
Ancheta avea o singură întrebar: „Cum va fi Bucureștiul în anul 2000?“. Cu întrebarea asta în cap m-
am dus în Statele Unite la o bursă pentru jurnaliști. Cînd am văzut New York-ul, m-au trecut toate
uimirile din lume. Mă simțeam în plin SF. După cîteva zile recunoșteam turiștii în șuvoaiele de oameni
de pe trotuare: căscau gura la zgîrie-nori, ca și mine, și umblau cu aparatul de fotografiat atîrnat de
gît.

În Times Square, pe unde treceam aproape zilnic, turiști în evoluție browniană, vînzători de ceasuri cu
tarabe rapid demontabile, predicatori care vesteau Apocalipsa, jucători la alba-neagra, tipe
somnoroase cu rochii ultrascurte, roșii, galbene sau roz, care ieșeau la agățat în mijlocul zilei.

La București, cînd plecasem, Piața Universității aproape că se golise. Trecuseră alegerile. Dincă
Gogoșarul ce se mai afera pe acolo, cu portavocea lui roșie, printre cele cîteva zeci de protestatari
care se plimbau pe trotuare și, pe peluza de la Teatrul Național, cele două corturi cu greviști ai
foamei. În rest, străzi prăfuite și pietoni ce uitaseră de zîmbetele de la Revoluție, cărora le luase locul
un soi de nedumerire. Eram, totuși, optimist. Și cînd am văzut niște profesori care veniseră la New
York din America profundă la fel de uimiți ca și mine de înfățișarea orașului, mi-au mai trecut
senzațiile de figurant într-un film de anticipație.

M-am gîndit că poate și la București vor apărea niște zgîrie-nori, dar mai mici, ca să rămînă în picioare
la cutremure. Taxiurile aveau să fie galbene – ceea ce era mai simplu. După ce am văzut marea
librărie Barnes & Noble, mi-am închipuit că așa ceva ar fi putut apărea și la București și că imensa
clădire cu coloane de pe Știrbei Vodă, de la balconul căreia Ceaușescu primise ultima defilare de 23
August, ar fi putut deveni sediu pentru expoziții de tot soiul sau un ciudat hipermarket. Casa
Poporului mă încurca. Mi se părea urîtă și inutilă. Pe atunci nimeni n-ar fi îndrăznit nici măcar să se
gîndească la viitoarea ei utilizare, care avea să se apropie de gustul lui Ceaușescu, în absența lui.

Într-o seară, văd la televizor imagini din București, de la mineriada din iunie. Mai întîi nu mi-a venit să
cred, apoi am recunoscut Universitatea, echipamentul minerilor (nou-nouț!) care fugăreau civili și pe
cei pe care-i prindeau îi loveau cu ciomege și cu răngi. Năucit de Bucureștiul anului 1990, am uitat cu
desăvîrșire de ancheta lui Roger. Mi-am adus aminte de ea acum cîteva zile cînd am dat de un carnet
cu pagini galbene în care am făcut însemnări cît am stat la New York.

Cînd poetul Ion Drăgănoiu își ridica semeț cămașa să-ți arate cicatricile de pe burtă, te treceau fiorii.
Avea cinci, dintre care una pornea de la buric și-i ajungea în coșul pieptului, și împreună cu celelalte
patru mai mici, dar aproape tot atît de impresionante, prin însumare, păreau un memento al
chirurgiei victorioase. Și-a luat poetul certificat de handicapat sau, cum îi zicea el, „diplomă de
suferind emerit”. Pe atunci se făceau partide, sindicate și asociații într-o frenezie națională.
Drăgănoiu, om cu idei, lucra la radio. Avea o voce groasă cu care rotunjea impunător cuvintele. Cu
ajutorul ei voia să facă o uniune națională a handicapaților, ceea ce ar fi însemnat o forță de cîteva
sute de mii de persoane. De-aici, socotea el, putea ieși un partid de stînga, să mai taie din aripi FSN-
ului. Poetul mă ținea la curent cu evoluția proiectului său unionist. Trecuse de faza negocierilor, urma
înscrierea la tribunal a marii federații. Cu o seară înaintea evenimentului, are loc un banchet, di
granda, la un restaurant, în contul viitoarelor sute de mii de cotizații. Totul a mers ceas, cu discursuri
de frăție și elogii reciproce. Cînd a venit nota generală de plată, a ieșit scandal. Drăgănoiu, calm, a
făcut un apel la handicapații de bine, să nu se lase provocați. N-a ajutat la nimic, banchetul s-a spart
prin fuga participanților, deși, ca să-i oprească, Drăgănoiu le-a arătat celor care vedeau cicatricile
războiului său cu moartea. Dar cum n-avea nici el bani să plătească banchetul, i-a dat cuvîntul unui
orb înflăcărat și a șters-o.

După Revoluție, criticul Dumitru Micu se întîlnea mîhnit cu prietenii lui ardeleni, oameni de condei. Îi
felicita protocolar pe cei pe care-i vedea la televizor, dar se vedea că-l roade ceva. Era de mulți ani
profesor la Filologie, în timp ce alți confrați de-ai lui, mult mai cunoscuți ca autori, păreau
condamnați să rămînă conferențiari. Pe el nu voiau să-l epureze studenții, ca pe Dodu Bălan, dar nici
nu se gîndeau să-i ridice statuie ca altora dintre colegii lui. Dîrdîise și el de frig în casă în ultimii ani,
consumase eroic salam cu soia și, din cauza intrigilor din facultate, cam fusese trecut pe linie moartă,
adică, după părerea lui, avusese de suferit, chiar dacă nu se plînsese decît în fața cîtorva prieteni de
încredere. Se săturase și el de Ceaușescu, dar nu-și exprimase sațietatea politică decît cu mare
fereală. Drept care nu se ținuse nimeni de capul lui. Mititel și cu privirea blajină, criticul stătuse
departe de coterii și ai fi zis, retras cum era, că trecuse de vîrsta deșertăciunilor. Însă în stofa lui de
ardelean răzbătător era ceva care-l zgîndărea. Și le zice, pînă la urmă, Rusanilor. Dacă știau că începe
revoluția, puteau să-l anunțe și pe el, să participe. Nu așa, să afle de la televizor, ca toată lumea, și să
creadă unii și alții că el ar fi avut ceva împotriva evenimentelor. Rusanii i se jură că n-au știut nimic. La
care Micu, trist, dar de neabătut: Mai știm și noi cum se face o revoluție…

Cînd era student la Filosofie, enigmaticul Alexandru Monciu-Sudinski își exersa ochiul de prozator
observîndu-și colegii. Îi observa și pe cei de la fără frecvență, dintre care unii absolviseră școala de
ofițeri de Securitate și Miliție de la Privighetori. Ăștia aveau dreptul să se înscrie direct în anul III la
facultate. Cei mai mulți alegeau Dreptul, cu gîndul să schimbe uniforma cu roba de procurori. Cei care
veneau la Filosofie visau să devină ideologi cu epoleți. Profesorii îi lăsau să copieze la scris, iar la
oral îi treceau cînd tinerii locotenenți le spuneau că n-au avut timp să învețe din cauza „misiunilor”.
Singurul care îi trîntea era profesorul Ion Banu.

Curajoșii ofițeri tremurau de frica lui și a istoriei filosofiei. Monciu-Sudinski află și le spune din timp că
la oralul cu Banu, indiferent ce subiect le-ar fi picat, dacă voiau notă de trecere trebuiau să-i
vorbească despre slăbiciunea lui, filosoful chinez Mon Ciu. Informații despre opera chinezului antic
nu existau decît la biblioteca facultății. Mai exact, la fișier. Fișa lui Mon Ciu fusese compusă și
introdusă fraudulos în fișier de Sudinski.

Îi trîntește profesorul Banu pe studenții-locotenenți, imun la filosoful chinez, pînă cînd îi zice unul mai
isteț că la bibliotecă exista fișa lui Mon Ciu. Profesorul se duce la fișier cu studentul, să verifice. Fișa
chinezului dispăruse. Monciu-Sudinski avusese grijă s-o ia de acolo încă de dimineață. Cîțiva ani după
aceea, cînd Securitatea începuse să se țină după el, prozatorul era convins că printre cei mai dornici
să-l înfunde cîțiva erau foști studenți ai profesorului Banu.

În anii ’90, lumea literară începuse să ridice capacul de pe oală. La Uniune, discuții mari, dacă să fie
dat afară Eugen Barbu numai pentru plagiatul din Incognito sau și pentru turnătoriile cu damf
securistic pe care le publica în Săptămîna. Pînă la urmă a fost dat afară pentru amîndouă. Negrul lui,
Nicolae Paul-Mihail, se ceartă cu Barbu și începe să povestească despre negritudinea lui literară în
serviciul romancierului, asta în timp ce dinspre SRI fîsîiau primele informații despre scriitorii care
turnaseră la Securitate.

Printre primii dați de gol, Dan Zamfirescu, eruditul care, în loc să-și toarne cenușă în cap, se lăuda pe
toate drumurile că-și pîrîse confrații, din patriotism. Marele lui regret era că nu-i turnase destul. La o
emisiune de televiziune, cineva i-a bătut obrazul, fiindcă unii dintre cei despre care scrisese eruditul
la Securitate fuseseră bătuți la interogatorii, iar alții își luaseră lumea în cap. Dan Zamfirescu nu părea
deranjat de aceste consecințe. O dădea pe Neagoe Basarab, pe conspirațiile rușilor și-l probozea pe
negrul lui Barbu, pe care nu-l scotea din nerecunoscător. Dar cînd l-a ciupit cineva de coarda
sensibilă, că el, cărturarul, om cu operă, s-a coborît pînă într-acolo încît a devenit negrul Securității,
făcîndu-le treaba băieților, Dan Zamfirescu n-a mai rezistat. Dacă era pe-așa, el a fost și negrul
marelui George Ivașcu, i-a scris Istoria. Să i se pună și asta în cont. Cum Ivașcu nu mai avea cum să-i
răspundă, eruditul a insistat: făcuse un act de cultură sub acoperire!

De cînd îi dovediseră confrații plagiatul din Incognito, parcă turbase Eugen Barbu. L-a luat la rangă pe
negrul său principal, Cocoșatul, cel cu care mai scrisese cărți împreună. Cocoșatul a ridicat din umeri.
Ca ofițer ce fusese, procedase metodic. Subcontractase romanul la vreo doi negri mai mici, că
Patronul voia să-l vadă apărut mai repede și el nu mai prididea. De unde să-i treacă prin cap că unul
dintre nemernici, ca să scape mai repede, furase zeci de pagini dintr-un rus, care fusese și tradus în
românește. Barbu, nimic! Cocoșatul îl băgase în căcat, să-i ruineze cariera! I-a promis că-l dă pe mîna
partidului și că pune Securitatea pe el.

Bătrînul negru al lui Barbu avea și el demnitatea lui. A povestit după aceea cum l-a potolit pe clasicul
în viață: „Jenică, tu crezi că ieși mai bine dacă eu vin să spun că n-ai plagiat, fiindcă eu că ți-am scris
romanul?”. Patronului i se lungește fața: și ăsta era un aspect! S-a apucat să ticluiască împreună cu
Cocoșatul o dezmințire, să le închidă gura celor care-l acuzaseră de plagiat. Incognito era un roman
post-modern, realizat prin procedeul, îngăduit literar, al colajului. După ce au terminat, Barbu se
binedispune. Îi înfundase pe ticăloși, cu postmodernismul lor de infecți! Cocoșatul era de acord cu el
și nu prea. Dezmințirea asta, Jenică, era mai bună decît nimic, dar cînd iei zeci de pagini din romanul
altuia și le pui la tine în carte, e mai mult plagiat decît colaj. Barbu nu mai înghițea nici de la apropiați
să-i spună Jenică. Așa că l-a rîcît și el pe vechiul său negru: „Te dai cu ei, Cocoșatule? Am zis că e colaj,
colaj rămîne!”.

Cînd a apărut Desant ’83, ne-a luat Săptămîna lui Barbu la forfecat, metodic, după modelele
verificate în anii ’50. Ce urmărea Crohmălniceanu cu antologia asta? Să destabilizeze literatura
română, cu un conflict între generații! Se mai găsește unul în Scînteia să le țină hangul săptămîniștilor
și pune textualismul la zid, din auzite. Se întărîtă și cei de la Luceafărul, de-ai fi zis că antologia
noastră era inamicul nr. 1 al literaturii române.

Pe atunci, dacă te ataca Săptămîna și voiai să răspunzi, forurile îți răspundeau că nu încurajează

polemici neconstructive. Dacă întrebai de ce Săptămîna are dreptul să te atace, ți se răspundea că
ăsta era dreptul la critică, pe care Partidul îl încurajează, ca și la celelalte reviste. George Bălăiță, care
era directorul Editurii Cartea Românească, unde ieșise Desantul, se vede atacat și el în Săptămîna că
publicase această antologie suspectă. Crohmălniceanu îi spune romancierului să încerce un drept la
replică. Bălăiță însă nu voia în ruptul capului să publice în foaia lui Barbu, chiar dacă, strategic,
apariția dreptului său la replică în gazeta lui Barbu ar fi fost o victorie. Și trimite un text la România
liberă. Îi făcea de două parale pe conspiraționiștii de la Săptămîna, care atacau tineri scriitori. Forurile
dau să-l convingă pe Bălăiță că nu era de demnitatea lui să răspundă, fiindcă Barbu atîta aștepta.
Autorul Ucenicului neascultător le-o întoarce. Păi, nu ziceau ele, forurile, că nu încurajează polemicile
neconstructive? Să-l astîmpere pe Barbu, nu pe el. Apare textul lui Bălăiță în România liberă.
„Patronul” Săptămînii știa de el și își pusese cățeii la treabă, dar primește un telefon de la foruri.
Deocamdată s-o lase moartă.

Ce faună avea Eugen Barbu în jurul lui, la Săptămîna, pe vremea cînd ținea și un cenaclu la Casa de
Cultură de pe strada Mihai Eminescu! Foaia lui nu începuse să muște scriitorii, el încă nu fusese dat în
vileag pentru plagiatul din Incognito, nu-l scrisese. Pe atunci îi țineau trena Dan Mutașcu, poetul, pe
post de vioara întîi, Marian Popa, criticul literar, Dan Ciachir, critic și el, poetul-doctor Dan Claudiu
Tănăsescu. Se străduia să-și facă loc mai în față, în această trupă frîntă de șale, tînărul poet și
publicist Corneliu Vadim Tudor, în rolul de „speranță literară incontestabilă”. Mai erau și alții, dar nu
mi-i amintesc.

Din cînd în cînd, poeții lui Barbu citeau și ei din compunerile lor la cenaclu. Șeful acestei trebușoare îi
lăuda gros, încîntat că aceste perle ale literaturii îi împodobeau revista. Barbu fusese cîțiva ani, puțini,
redactor-șef la revista Luceafărul. De atunci își băgase în cap că el trebuia să fie protectorul tinerilor
autori și al scriitorilor necunoscuți.

N-ar fi fost nimic rău în asta, doar că scriitorii pe care-i lua sub aripă trebuia să-i spună că era un
romancier genial, ceea ce aveau datoria sacră să susțină și prin tîrg cînd venea vorba despre Barbu.
Iar dacă nu aduceau alții vorba despre maestru, musai s-o facă ei. Protejații lui se mai și pîrau între ei,
cînd îi chema el la discuții, să afle ce se mai zice prin lumea literară. Pîrele, am aflat mai tîrziu,
constau în exprimarea de regrete că unul-altul dintre ceilalți aleși nu susțineau cu destulă însuflețire
cauza valorii lui Barbu, pe-acolo pe unde se duceau. Marian Popa, care-l preamărise în Dicționarul
scriitorilor români pe care-l publicase de curînd la o editură din București, era, firește, marele critic și
istoric literar, ale cărui judecăți se cuveneau ascultate cu sfințenie. Singurul care avea voie să nu-i
cînte în strună lui M.P. era dl Barbu, care-i mai bemola verdictele, dar ca să-l ia peste picior, ca pe
ceilalți țuțări ai săi.

Printre criticii literari care veneau la cenaclul lui Barbu era și Ion Papuc, om singuratic, cel ce i-a făcut
praf de cîteva ori, cu o fermă politețe, pe protejații acestuia, împotriva curentului de tămîieri la
comandă. Patronul își mîngîia negul de pe obraz, tot mai iritat de vorbele lui Papuc, și cînd, la sfîrșit,
vorbea și el, își exprima politicoase mirări despre evaluările criticului. Una peste alta, după un timp,
cînd Papuc ridica mîna din public, că vrea să vorbească, Barbu îl prezenta ca pe un soi de Gică Contra,
ceea ce și la un cenaclu era un fel de spune „Nu vă uitați în gura ăstuia!”.

Aveam să aflu mult mai tîrziu că Ion Papuc era un apropiat al lui Petre Țuțea pe vremea cînd Țuțea,
chiar dacă se întîlnea pe alocuri cu național-comunismul lui Ceaușescu, rostea și vorbe riscante în
public despre regim. Așa că Papuc, avînd oarecum de ales între prietenia riscantă cu Țuțea și șansa de
a fi promovat de Barbu, l-a ales pe Țuțea. Cînd Barbu și-a mutat cenaclul de pe Eminescu la sala
„Atelier” a Teatrului Național, unde după ședințele literare urma și un mic spectacol muzical, susținut
de vedetele vremii, Ion Papuc n-a mai călcat pe acolo. Cam tot atunci sau nu mult după aceea, în rolul
de primă vioară la Săptămîna a trecut C.V. Tudor, care i-a luat fața lui Dan Mutașcu și, cum Marian
Popa rămăsese în Germania, unii zic că avînd „misie”, poetul C.V.T. a început să facă și pe criticul
literar, de l-a făcut pe Dan Ciachir să plece exasperat de la Săptămîna.

Se aude prin tîrgul literar, acum vreo 15 ani, poate chiar mai mulți, că Haralambie Grămescu ar fi fost
turnător la Securitate. Celebritate specială, omul murise, așa că nu mai putea susține nici că da, nici
că nu. „Da’ cine e Grămescu ăsta?”, întreba cîte unul, pe care îl compătimea imediat pentru ignoranța
lui altcineva, că nu știa cine fusese persoana în chestie. Răposatul nu era cunoscut ca poet, prozator
sau dramaturg. Dar asta nu era o scuză pentru cei care n-auziseră de el, susțineau inițiații. El
tradusese O mie și una de nopți, cap-coadă. Adică toate acele cărți în serial, apărute la BPT, pentru
care stătea lumea la coadă imediat după apariția lor. Îndată se lăsa o liniște admirativă printre cei
prezenți. Scriitorii mai în vîrstă, care-l cunoșteau pe Grămescu, spuneau că mai publicase și volume
de versuri, și un roman, dar nu se alesese nici măcar cu o faimă mică de pe urma lor. Nu contează,
erau toți ceilalți de acord, a tradus O mie și una de nopți. Totuși, se întrebau cei care-l știau, pe cine
să fi turnat Grămescu, om retras, la Securitate? Fănuș Neagu, leat cu el la Școala de Literatură, în anii
’50, se așază la o masă unde se dezbătea subiectul. Nu-i era gîndul la asta, dar cînd îl întreabă unul
dintre comesenii cu care se trăgea de șireturi pe cine credea el că turnase Grămescu, se ridică de pe
scaun, varsă o picătură din pahar pentru setea răposatului și zice: „Ce, bă, nu mai aveți despre cine
vorbi? Pe Șeherezada a turnat-o, bă, proștilor!”. Și ca să fie sigur că Haralambie Grămescu avea ceva
de băut pe-acolo pe unde ajunsese, a vărsat tot paharul și a plecat.

Impetuoasă și pasională ca Libertatea conducînd poporul din pînza lui Delacroix, Leonida Lari a venit
la București mînată de mari gînduri unioniste. Poeta nu prea înțelegea certurile literare din România.
Predica aprins unirea tuturor compatrioților împotriva molohului de la Răsărit și, de cînd Republica
Moldova se rupsese de URSS, era convinsă că sosise momentul. Avea însă nevoie de o tribună de
unde să i se audă glasul.

După ce a trecut Prutul, Leonida Lari a intrat în PNȚCD și a ajuns în Parlament. La țărăniști n-a stat
decît vreo doi ani. S-a mutat în PRM-ul lui C.V. Tudor, fiindcă i se părea că în partidul lui Coposu n-
avea loc destul ca să-și întindă ea aripile unionismului. Marea ei slăbiciune era că îi plăcea să fie
elogiată tot timpul, afecțiune larg răspîndită printre poeți. Leonida n-a rezistat avansurilor lui C.V.
Tudor, care îi lăuda talentul și inspirația politică, în vreme ce strategii penețecediști încercau să-i mai
tempereze elanurile unioniste explicîndu-i că, pînă să ajungă țara la unire, mai întîi trebuia să-i
învingă pe oamenii Moscovei de pe acest mal al Prutului.

Din nerăbdare sau din naive calcule politice, poeta a trecut la PRM, făcîndu-se că nu aude și nu vede
vorbele spuse și scrise ale tribunului care-și umpluse partidul cu securiști, turnători și cu extremiști de
toate vîrstele. Zece ani a stat poeta alături de Vadim Tudor, fără s-o deranjeze oratoria lui de vidanjor
politic și alianțele lui cu tot soiul de scursuri ale ceaușismului. De fapt, în PRM, Leonida Lari și-a văzut
de idealurile ei unioniste, la fel ca Ilie Ilașcu, cel care a devenit parlamentar român peremist, în timp
ce era închis la Tiraspol.

În privința lui Ilașcu, C.V. Tudor, cu toate păcatele lui, cele mai multe de neiertat, a avut o inspirație
extraordinară, chiar dacă l-a folosit cu un cinism maxim pe luptătorul basarabean după ce l-a văzut în
ograda lui politică. Nici cu poeta basarabeancă nu s-a purtat CVT mai bine, însă, spre deosebire de
toți cei care au plecat din partidul lui, pe ea n-a îndrăznit s-o facă albie de porci.

Cînd Leonida Lari s-a despărțit de PRM, a fost prea tîrziu. În politica de la București n-o mai voia
nimeni, iar la Chișinău nici atît. A rămas singură, cu bentițele pe care și le punea pe frunte și cu
poeziile pe care nu i le mai citeau decît cîțiva dintre scriitorii de la Chișinău care-și aminteau de cea
care fusese, pe vremea cînd basarabenii visau frumos după ce-i citeau poeziile.

Din colonel la MAI și redactor-șef la revista Pentru Patrie, romancierul Olimpian Ungherea s-a făcut
mason după revoluție. Pînă în ‘89 scria proză polițistă cu milițieni. Nici el nu mai știa cîte cărți
scrisese. Ungherea avea acel soi de cordialitate exagerată a oamenilor cu funcții care voiau să pară
populari. Cînd publica ceva în volum, colonelul avea grijă să trimită exemplare cu dedicație criticilor și
redactorilor-șefi ai publicațiilor de cultură. În plicurile în care Ungherea expedia noua apariție se afla
și o carte de vizită a autorului. Cel puțin așa se spune. L-am văzut o singură dată pînă la evenimentele
din 1989. Apoi l-am mai văzut o dată pe vremea cînd era mason și cînd cordialitatea lui căpătase un
halou misterios, ușor ridicol.

Cînd era redactor-șef la Pentru Patrie, scriau criticii despre el, lăudîndu-i cărțile pe întrecute. Nu-l
proclamau chiar autor de capodopere ale genului polițist, dar insistau asupra meritelor lui, încît,
epitet după epitet, cronicatul avea de ce să fie încîntat de fiecare cronică în parte. Pe atunci citeam
toate revistele de cultură de la noi, așa că puteam inventaria cu destulă exactitate cronicile despre un
autor sau altul. Ungherea era unul dintre răsfățații cronicarilor vremii. I-am citit o carte. Mi s-a părut
slăbuță spre anemică, așa că l-am întrebat pe Radu G. Țeposu, cu care eram prieten, de unde i se
trăgeau elogiile olimipanului Ungherea. Țepi m-a lămurit rapid. Colonelul-prozator era o relație. Aveai
nevoie, să zicem, de un pașaport turistic, Olimpian îți netezea drumul spre obținerea lui.

Ungherea nu făcea minuni, dar se știa că o recomandare din partea lui era aur curat, la pașapoarte.
Marea lui specialitate erau carnetele de conducere a vehiculelor de tot soiul care-și pierdeau
greutatea specifică pentru o lună sau pentru trei, după cum decidea Miliția de la Circulație în urma
procesului-verbal al agentului constatator. Olimpian le recupera imediat, încît criticii literari care
aveau carnet de conducere se înghesuiau să scrie despre cărțile lui. După 1990 însă, cînd Ungherea se
făcuse mason, scriau despre el nu numai comilitonii de lojă, ci și unii dintre criticii literari conducători
auto. Unul dintre ei, nu-i dau numele, mi-a explicat de ce continua să fie suporterul mediocrității
literare a romancierului Ungherea. Nu știa cît de important era olimpianul printre masoni, dar
cuvîntul lui te mai putea salva în noua Poliție de suspendarea carnetului.