DAN CRISTIAN IONESCU

ROMÂNI DESPRE CARE NU SCRIE NIMENI

 Dușmanii omenirii nu sunt Rusia sau China, nici Iranul sau Coreea de Nord. Dușmanii omenirii
sunt statele membre UE și NATO, adică statele căzute sub influiența sionistă - inclusiv România. Pentru
realizarea monstruosului plan sionist de transformare a omenirii într-un imens lagăr de sclavi, păpușarii
au nevoie de o turmă de miliarde de imbecili cărora li se răpește darul gîndirii, li se falsifică istoria, sunt
transformați în tîrîtoare. La asta contribuie învățământul modern, presa, instituții de stat, ONG-uri
puternic subvenționate. Patriotismul devine asimilat cu naționalismul, care devine asimilat cu
extremismul, care devine infracțiune. Desigur, patriotismul nu este interzis peste tot – este permis în
SUA, în Israel, acum și în Ucraina.

În România este permis să vorbești despre Decebal, despre Ștefan cel Mare, despre Mihai
Viteazul, Baba Novac și frații Buzești, despre eroii Războiulul de Independență, dar ajungi la închisoare
dacă vorbești laudativ despre Mareșalui Ion Antonescu, despre luptătorii din munți sau despre martirii
temnițelor bolșevice, în majoritate zdrobitoare legionari.

Românii trebuie să creadă că eroismul este ceva vetust, un apanaj al trecutului.

Asta fiindcă nemernica presă română, principalele cotidiane „Adevărul” și „România Liberă”
căzute în mîna agenților KGB Dumitru Tinu și Petre Mihai Băcanu, TVR și Radiodifuziunea română,
conduse în urma unor numiri politice, nu au scris sau vorbit niciodată despre eroii României de după
1989, cei pentru care revoluția nu s-a încheiat atunci.

În decursul timpului, în cărțile sau articolele mele, m-am referit la mulți dintre aceștia, oameni
adevărați, patrioți adevărați, luptători adevărați, alături de care am luptat ani de zile. Este timpul să adun
laolalta fragmente din cărți sau articole în care m-am referit la ei. Cu scuzele de rigoare celor pe care i-am
omis. Și voi mai face și completări.

În iulie 2016, în „Justițiarul Sibian” a aparut articolul care a dat titlul acestei cărți. Între timp,
„Justițiarul Sibian” a dispărut de pe internet, dar salvasem articolul ca text.

ROMÂNI DESPRE CARE NU SCRIE NIMENI

Pînă în anul 2009, îmi petreceam verile în Vaideeni, la poalele munților Căpățînii, unde
îmi doream să îmi duc ultimele zile, ca și tatăl meu, lucrînd grădina din fața casei bunicilor. Dar
deși eu intenționam să îi despăgubesc pe ceilalți moștenitori cu ce li se cuvenea, s-au găsit unii
care au vrut totul fără să plătească nimic, motiv pentru care au încercat să ma omoare. Neavînd
strop de încredere în justiția română, am preferat să plec și să-mi petrec verile în Muscel.

În anii în care însă mă duceam la Vaideeni venea des să mă vadă un văr, învățător în sat,
care vroia să-l întrebe pe vărul mai bătrîn, venit de la București și care le știe pe toate, ce părere
am eu despre cutare sau cutare personaj politic nou apărut și promovat de media. Și cum pe
atunci îi cunoșteam pe mai toți, îi răspundeam: ăla e tîmpit, ăla e corupt, ăla e trădator de țară. El
se enerva și îmi spunea “Măi, dar pentru tine toți sînt tîmpiți, corupți, sau trădători de țară?” ”Nu,
doar cei despre care mă întrebi tu”. Anul următor, cînd ajungeam din nou, venea din nou să mă
vadă, se uita în ochii mei și răbufnea: “Iar ai nimerit-o! Cum le nimerești așa?” Dar nu era nici o
nimereală, îi cunoșteam.

Din păcate, mass media a promovat (de ce, asta este o altă discuție, mult mai lungă) doar
gunoaiele. M-am bucurat și am fost onorat de prietenia multor români adevărați, patrioți, cinstiți,
de onoare (din păcate, pentru cei mai mulți nu pot să mai spun decît “Dumnezeu să-i
odihnească!”) despre care presa nu a avut, în general, nici un interes să-i amintească.
 M-am bucurat de prietenia deputatului PNȚ-cd Ion Dinu ( avocat, invalid de război și fost
deținut politic) și a deputatului PNL-CD Horia Pascu (medic, fiul generalului Pascu, erou al celor
două războaie mondiale), ambii fiind parlamentari în mandatul 1992-1996. V-ați putea imagina
astăzi vreun parlamentar care timp de 4 ani să nu lipsească nici o zi din parlament, care să nu
plece niciodată în străinătate pe banii statului, care să nu ceară mașină de serviciu și care să-și
aloce tot timpul liber pentru a redacta proiecte de legi, amendamente sau interpelări? Eu v-am dat
două exemple – pe atunci, era permis să ajungă în parlament astfel de oameni.

M-am bucurat de prietenia prințului Dimitrie Callimachi, fiul lui Scarlat Callimachi
(“Prințul Roșu”, prințul devenit comunist – atenție! comunist, și nu bolșevic, confuzie creată
intenționat de Vladimir Tismăneanu și ai lui – cel care a apărat în instanță greviștii de la Grivița
(în timp ce în parlament, greviștii erau apărați de Corneliu Zelea Codeanu), cel care a fost trimis
de regele Carol al II-lea în închisoare, cel care și-a împărțit moșia țăranilor, cel care cînd a văzut
ce înseamnă bolșevismul s-a retras din politică). Ca și tatăl său, Dimitrie Callimachi a fost un
bun român și un bun creștin, un luptător lipsit din păcate de armele necesare (ca noi toți de altfel)
pentru binele țării.

M-am bucurat de prietenia lui Nicu Stăncescu, fost dizident, membru CPUN, președintele
Partidului Unității Democratice.

Am conlucrat îndelung cu Niculae Cerveni, alături de care (și de Dimitrie Callimachi) am

înființat în ianuarie 1990 Partidul Socialist Liberal. Unii vor spune și acum, cum s-a spus și
atunci, că denumirea este o struțo-cămilă. Noi nu am stat atunci să analizăm cel mai potrivit
nume – am ales unul care pe de-o parte să aibe în vedere faptul că în acel moment 99 % din
mijloacele de producție sînt în proprietatea statului, iar pe de altă parte că sprijinim inițiativa
privată, avînd în vedere micii întreprinzători români. Nu ne-am gîndit niciodată că în scurt timp,
prin voința altora, întreaga noastră industrie precum și agricultura vor ajunge în mîinile
românilor escroci ori ale străinilor. În 1992, partidul a devenit PNL-CD. Dar să mă refer puțin la
Cerveni. În 1990, cînd presa iliesceană în frunte cu ziarul “Adevărul” (?), “crucișetorul” presei
române libere vorbea despre Corneliu Coposu că a mîncat 17 ani icre negre la Paris, in timp ce în
acei 17 ani Coposu mîncase de fapt turtoi în lagăre și penitenciare, despre Radu Cîmpeanu se
scria că are un bordel la Paris, iar despre Cerveni unii scriau că a fost legionar, alții că a fost
comunist. Cerveni a fost comunist, repet și în acest caz, comunist, nu bolșevic. În anul 1948, la
un seminar de socialism științific, a făcut o comparație între Hitler și Stalin. Bunul lui coleg,
evreul Foscoli, a fugit și l-a turnat. A doua zi au început, pe rind, excluderea din partid,
exmatricularea, arestarea, condamnarea la 5 ani de închisoare. Cerveni a fost un bun patriot și un
bun creștin, un om de mare curaj. A făcut și unele greșeli, dintre care cea care i-a fost fatală s-a
datorat trufiei. Nu știu cîți își mai amintesc faptul că în ianuarie 1995, într-o conferință de presă,
eu am solicitat înlocuirea lui Emil Constantinescu din fruntea CDR. Constantinescu era un balon
umflat cu pompa, dar gol pe dinăuntru - o mediocritate incredibilă dublată de o arhisuficiență de
sine fără nici un temei. Cerveni era de acord cu mine, astfel încît în vara lui 1996 am organizat o
conferință națională în care să votăm ieșirea din CDR și intrarea în ACL (Alianța Civic-
Liberală), alături de PAC și PL’93 (mai erau cîteva partide mici din CDR care își doreau același
lucru). La conferință însă, cu puține voturi în plus, a cîștigat tabăra pro-CDR. A doua zi însă, au
început să îmi vină informațiile. Convinși de senatorul Alexandru Popovici (fostul secretar PCR
de la Institutul de Petrol și Gaze, bun prieten cu Constantinescu), mai mulți delegați au votat
altfel decît mandatul primit la conferințele județene. Am discutat cu Cerveni, care mi-a cerut să
adun probele și să convoc o nouă conferință națională (eram secretarul general al partidului).
Asta am și făcut, dar! surpriză! Cerveni se abține de la vot! Abținerea a fost devastatoare,
influențînd mulți dintre votanți! Am rămas în Convenție dar eu, credincios, cuvîntului dat (“nu-
mi trădez țara pentru un loc în parlament”), am refuzat locul eligibil care mi se oferise și am
demisionat. Apoi, am aflat ce se întîmplase. Parșivul de Constantinescu venise la biroul lui
Cerveni pentru o discuție în cursul căreia tot învîrtea în mînă o coală de hîrtie cu membrii
viitorului guvern, unde la ministerul justiției era scris mare Niculae Cerveni. Cerveni, fiul unui
țăran mijlocaș din Teleorman, a căzut în capcană. După alegeri, desigur, ministrul justiției a
devenit Valeriu Stoica, preferatul Occidentului (Doamne! cite am de scris și despre el!), cel care,
după ce mai mult de jumătate dintre parlamentarii PNL-CD au dezertat fugind la PNL, pentru
liniștea lui Constantinescu, a ordonat judecătorilor radierea acestui partid năbădăios - și astfel,
judecătorii au luat act de fuziunea PNL-CD cu PNL în baza unui consiliu național care nu a avut
loc niciodată! Cît și-au bătut judecătorii joc de lege, de adevăr și de dreptate timp de peste 20
ani! Iar cîteodată, și astăzi!

Despre toți aceștia, Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească!

Claudiu Iordache, unul dintre eroii zilelor și nopților din balconul Operei din Timișoara
din decembrie 1989, parlamentarul care la 1 decembrie 1990 s-a adresat de la Alba Iulia către
Basarabia și Bucovina și care în parlament a atras atenția (în zadar) asupra riscurilor care apar în
urma recunoașterii independenței Republicii Moldova, cel care a demisionat din FSN și care a
scris un teanc întreg de cărți despre putreziciunea clasei politice românești. Astăzi, este un lup
singuratic, așa cum am ajuns toți care am vrut binele țării, trădați, vînduți, vînați din toate părțile.

Nica Leon, cel mai curajos român pe care l-am cunoscut. Patriot desăvîrșit, fără limite,
specialist în incredibil de multe domenii, luptător pînă la epuizare pentru apărarea economiei
naționale (a pornit pe cont propriu acțiuni pentru anularea în justiție a unor contracte frauduloase
de privatizare, cea mai importantă fiind cea privitoare la ALRO Slatina – judecătorii noștri însă
erau orbi). Poate cel mai important contestatar al Ion Iliescu, de unde i s-au tras multe necazuri.
Bătut de mineri și arestat după mineriadă în baza unor declarații dovedite ulterior ca fiind false, a
stat o lună și jumătate în arest. A încercat să facă agricultură luînd în arendă un teren lîngă
București - i se furau utilajele dar poliția spunea că autorii sînt necunoscuți; făcea el munca
poliției și găsea utilajele în curtea hoților, aducea poliția – dar îi aducea degeaba; i se furau
recoltele, dar parchetul răspundea că nu este infracțiune, ci litigiu comercial! Un alt lup
singuratic, refugiat în prezent undeva prin Bucovina.
 Ion Gîtlan, cel care în 22 dec. 1989 a stat cîteva ore în sediul CC la biroul lui Ceaușescu,
fără să știe că în seara precedentă fiul său Mihai fusese ucis la Sala Dalles. Îi spuneam cîteodată
în glumă că naivitatea i-a salvat viața – dacă și-ar fi dat seama ce se întîmpla cu adevărat atunci
în CC, poate că ar fi fost împușcat ca terorist. Secretar general și apoi președinte al Uniunii
Democrat Creștine, s-a zbătut să smulgă partidul din mlaștina în care, fără ca poporul să afle, se
transformase CDR.

Constantin Calancea – un om simplu, dar cu o inimă mare, cu un curaj, un patriotism și

un altruism pe măsură. Luptător în revoluție, a ajuns președintele Asociației 21 Decembrie.
Începuse o afacere comercială profitabilă, dar a fost nevoit “să fure” din cîștigul familiei (sînt
convins că soția știa, dar tăcea) pentru a acoperi cheltuielile asociației, pentru a edita și tipări
revista asociației, pentru a organiza diferite evenimente, pentru a hrăni revoluționarii săraci și
flămînzi. Atît revista cît și panoul de la poartă se refereau des la corupția lui Adrian Năstase. A
avut probleme mari. În fiecare zi, un alt organ de control venea la firma lui și musai găsea ceva
de amendat, i se tăiau cauciucurile sau i se spărgeau geamurile la mașină, a fost bătut în plină
stradă. Într-o zi, președintele unei alte asociații de revoluționari mi-a spus că vrea să ne întîlnim
să stăm de vorbă. Ne-am întîlnit, și mi-a spus să-i comunic lui Calancea să nu-l mai atace pe
Năstase, și toate problemele i se vor rezolva. Am răspuns că o să-i comunic, dar nu cred că asta
va avea vreun efect. Într-adevăr, după ce i-am spus, Calancea a rîs și a spus ceva de genul ”cum
să lase țara pe mina escrocilor?”. La scurt timp, a fost organizată o adunare generală nestatutară a
asociației în urma căreia cei pe care Calancea îi hrănise au votat înlocuirea lui cu Doru Mărieș,
care nici măcar nu era membru validat al asociației. Am înțeles că în prezent Doru Mărieș a
exclus din asociație cam toți membrii și s-a proclamat președinte pe viață. Astăzi, Calancea este
un alt lup singuratic

Împreună cu Claudiu Iordache, Nica Leon, Ion Gîtlan, Nicu Stăncescu și Constantin
Calancea ne-am reunit în ”Acțiunea pentru Idealurile Revoluției”. Nu ne-am înregistrat fiindcă
nu aveam de ce – acțiunile noastre constau în redactarea unor scrisori către guvern sau camerele
parlamentului. Urmare lor, au fost modificate proiecte de lege sau au fost respinse ordonanțe de
guvern ticăloase. Toate scrisorile noastre au fost trimise și presei. NIMENI nu le-a publicat.

Împreună cu Constantin Calacea, Claudiu Iordache, Nica Leon și deja fostul deputat
Horia Pascu, am dat in judecată în anul 1999 Guvernul României și mulțime de ministere și
instituții de stat pentru încălcarea dreptului constituțional la un nivel de trai decent. Ni s-au
alăturat ca președinți de partid Niculae Cerveni și Ion Gîtlan, Asociația Veteranilor de Război și
a Urmașilor Veteranilor, Asociația ”15 Noiembrie 1987 Brașov”, trei asociații de revoluționari,
etc. Din păcate, ne-au refuzat TOATE centralele sindicale și pensionarii.

Acțiunea noastră a fost respinsă pe bază de excepții.

 Am invitat la proces toată mass-media. Nu a venit NIMENI, nu a comentat NIMENI. Mai
exact, am comentat doar eu, care pe vremea aceea aveam rubrica mea în ”Academia Cațavencu”,
rubrică desființată la scurt timp.

Am atacat la CEDO hotărîrile din România, dar atît timp cît românii erau jefuiți de
firmele din UE, asta nu îi interesa pe judecătorii de la Strasbourg. La fel, nu i-a interesat nici
prigoana la care am fost supuși, pentru că ne apăram țara și poporul - eu, Nica Leon și Constantin
Calancea.

Pe cînd puteam să bat țara în lung și în lat, am putut să cunosc nenumărați români
excepționali, patrioți, cinstiți, curajoși, competenți în domeniile lor de activitate. Nu veți putea
afla niciodată despre ei - mass-media noastră, coruptă, vîndută, trădătoare, are grijă să nu-i
pomenească.

Apoi, tot în Justițiarul Sibian, a apărut episodul II. Acesta mai există pe internet, întrucît a
fost preluat atît de Justițiarul cît și de alte publicații patriotice.

ADDENDA (CORRIGE) LA ISTORIE

Mă uit în urmă. Acum 15-20 de ani, aveam “tabieturile” mele: pe 1 iunie mergeam la
biserica “Sfinții Împărați” de la bariera Vergului, la parastasul Mareșalului Ion Antonescu
(atunci cind m-am dus ultima data, am aflat ca nu se mai oficiaza – ce preot poate fi acela care,
de frica lui Elie Wiesel și ai lui, refuză datina strămoșească a parastasului pentru ctitorul bisericii
sale?), pe 13 iunie eram în Piața Universitații, pe 15 noiembrie eram invitat la Brașov, pe 30
noiembrie mergeam la troița de la Tîncăbești, pe 16 decembrie eram invitat la Timișoara, pe 21 și
22 decembrie eram din nou în Piața Universității. Eram peste tot – astăzi, de multe ori ori nu mai
am putere nici măcar să mă duc să îmi cumpăr pîine. Și nici nu am pe cine să trimit.

Am avut o viață foarte plină în evenimente notabile, nu numai în ultimii 26 de ani (ca cei
mai mulți români), ci în ultimii 44. La început, erau evenimente împletite cu mult sport și cu
păcatele tinereții, apoi am renunțat la sport, după care am renunțat și la păcatele tinereții - în
final, nu am mai avut putere nici pentru evenimente notabile. Am ajuns să trăiesc din amintiri –
este trist, dar și mai trist ar fi fost dacă nu aș fi avut aceste amintiri.

Cînd în urmă cu un timp starea sănătații mele s-a înrăutățit treptat dar accentuat, m-am
gîndit că ar fi păcat să trec Styxul înainte să scriu lucruri importante, cunoscute de mine și care,
pentru o istorie neoficială, este bine să fie cunoscute de cei dornici de adevăr. Inițial am vrut să
scriu o carte de memorii, dar apoi m-am gîndit că dacă mă duc înainte să termin cartea, totul este
inutil. Și atunci am ales să îmi împărtășesc amintirile printr-o serie de articole, trimise spre
postare imediat cum le terminam. Am început să scriu cu frenezie, cu gîndul că dacă nu știu cite
zile îmi mai dă Dumnezeu, măcar să scriu cît pot mai mult. Am scris și cînd îmi era rău, ceea ce
a fost o greșeală. Pe de-o parte fiindcă nu mă puteam concentra suficient, scriind în mod
mecanic, ceea ce a condus la unele erori pe care, în ciuda verificării și corectării, le descopeream
doar cînd citeam postarea; cîteodată, eram nevoit să rog să fie operate modificările pe textul
postat, în alte situații, remarcam prea tîtziu (de pildă, am scris că evreul care l-a turnat pe
Cerveni, se numea ”Foscoli” – în realitate, se numea ”Foscolo”, sau, într-un comentariu, scriam
că în noaptea de 21 dec. 1989, bucureștenii din Piața Universității scandau soldaților din fața lor
”Și voi sînteți români! Și voi aveți copii!” – în realitate, strigau ”Și voi sînteți români! Și voi
aveți părinți!”. Desigur, erori minore, dar care atunci cînd ești preocupat de acuratețe, asta te
pune pe gînduri. Un alt neajuns în aceste situații îl reprezintă faptul că la recitirea post-postare,
îmi dau cîteodată seama că am omis o sumedenie de lucruri. Dar înțelegeți-mă, din dorința de a
vă împărtăși cît mai multe, mă grăbesc să apăs cît mai repede și cît mai pot pe ”send”.

Am publicat recent pe Justițiarul articolul “Români despre care nu scrie nimeni”, preluat de
dl. Ion Coja pe site-ul domniei sale cu supratitlul ”Românii care au onorat numele de român! Nu-s
puțini! Începem numărătoarea lor!”. Mi-a plăcut supratitlul, dar nu pot să nu mă gîndesc la faptul că
în cazul a 5 dintre cele 9 nume invocate, din păcate recensămîntul se face la Administrația
Cimitirelor!

Acest articol mi-a atras din partea unor prieteni unele mustrări, fie pentru insuficientele
informații asupra persoanelor despre care am vorbit, fie pentru faptul că am făcut o listă prea
scurtă. O să încerc să mă conformez criticilor. Așadar, completez.

Claudiu Iordache, cel care în 1991 a demisionat din FSN, fusese ales în 1990 prim-
vicepreședinte al FSN, adică, din punct de vedere politic, era ca importanță, al doilea om din
țară!

Nica Leon, președintele Partidului Liber Democrat, a fost membru al CPUN și, împreună
cu Nicolae Cerveni, dușman permanent al lui Ion Iliescu. Sper să am timp să dezvolt pe larg
acest subiect, dar deocamdată vreau să vă spun doar că nou-înființata securitate condusă de
trădătorul și coruptul Virgil Măgureanu (păcat că dosarul închis de defunctul procuror militar,
generalul Samoilă (Ilă)Joarză – Dumnezeu să-l ierte, căci totuși cît a fost procuror civil era
cinstit! – cu privire la construirea palatului de la Giurtelecu Hododului nu-l mai redeschide
nimeni, și aceasta fiindcă nimeni din cei care ar trebui să vadă și să știe nu consideră jefuirea
economiei naționale începută imediat după revoluție ca o infracțiune continuă dar și continuată,
în baza aceleiași rezoluții infracționale și prin acte succesive permanente timp de 26 de ani, deci
nu operează prescripția), a făcut lista cu cei care după mineriadă trebuiau arestați! SRI a fost
înființat ca să înlăture patrioții! Repet, despre faptul cum oameni care nu mă cunoșteau au
declarat în iunie 1990 că eu și Nica Leon am venit în seara de 12 iunie (întîmplător, una din cele
doar trei zile în care am lipsit din Piață!) în Piața Universității unde i-am organizat în trupe de
comando care să atace a doua zi Poliția Capitalei, Ministerul de Interne, Televiziunea și
Radiodifuziunea, voi reveni! PLD avea sediul lîngă Primăria Capitalei, în fostul sediu interbelic
al Senatului României. Un sindicalist șef (al CNSRL-Frăția) devenit om politic, devenit deputat
și devenit infractor (Pavel Todoran), sprijinit de șeful său politic, infractorul și trădătorul de țară
Adrian Năstase și cu ajutorul unui notar infractor, obține actul conform căruia fostul sediu al
Senatului României este proprietatea sindicatului său! În ziua de 6 martie 2001 (sper să nu
greșesc data, dar nu stau acum să răscolesc arhiva personală) executorii judecătorești, poliția,
DIAS (sau cum se numea pe atunci) însoțiți de o haită de cîini polițiști au forțat ușile de la intrare
și au evacuat sediul. Aceasta, vă rog să rețineți, în urma unei hotărîri judecătorești pronunțate în
recurs cu citarea nu a Partidului Liber Democrat, ci a altui partid, a Partidului Liberal Democrat,
citare făcută la adresa acestuia din urmă! Tot atunci, fără să fi fost parte în proces, a fost evacuat
și sediul biroului meu de avocatură, sediu care oficial și legal era la această adresă. Mai îmi
trebuiau 6 luni de muncă pentru a avea vechimea completă de pensie, dar fără a avea
posibilitatea unui alt sediu și fără a mai avea putere să o iau din nou de la cap pentru a nu știu a
cîta oară (asta este o altă discuție), am devenit o “persoană fără ocupație” – probabil, dușmanii s-
au bucurat gîndindu-se că dacă nu mai am venituri, voi căuta resturi de mîncare prin coșurile de
gunoi și voi tăcea. Dar au greșit, fiindcă Dumnezeu m-a ajutat din nou: în Biblie, se spune
“Luptă-te pînă la moarte pentru adevăr, și Domnul Dumnezeu se va lupta pentru tine.” Am luptat
o viață întreagă pentru binele României, și nu am nici o pensie. Parlamentarii au distrus
România, dar pentru asta și-au votat de la bugetul nostru pensii care ar fi trebuit să le fie
asigurate de către Ierusalim.

Ion Gîtlan – a fost, printre multe altele, vicepreședinte executiv al Alianței Civice. Prea
tîrziu și-a dat seama de influența nefastă a cuplului Ana Blandiana - Petre Mihai Băcanu. În
timpul președenței lui Emil Constantinescu, fostul prieten al lui Ion Gîtlan, partidul i-a fost
evacuat temporar din sediul pe care îl avea în Piața Amzei, în fosta primărie a sectorului 1 în
vederea unor lucrări urgente de consolidare a clădirii. Evacuarea temporară a devenit definitivă.
Niculae Cerveni, Nicu Stăncescu, Nica Leon, Ion Gîtlan – președinții a patru partide patriote care
în mod abuziv au rămas fără sediu.

Să mai adaug niște nume la articolul precedent.

M-am împrietenit cu cei de la Asociația “15 Noiembrie 1987” Brașov, în primul cu

Marius Boeriu (la acel moment președinte) și Dănuț Iacob (vicepreședinte). La propunerea mea,
Asociația a acceptat să intre în procesul intentat Guvernului pentru încălcarea dreptului
românilor la un nivel de trai decent. Apoi, Asociația m-a invitat să fiu moderatorul întîlnirii
prilejuite de împlinirea a 12 ani de la revolta muncitorilor brașoveni. Am plecat la Brașov
împreună cu Nica Leon și Constantin Calancea. În seara dinainte, am purtat la hotel o discuție cu
organizatorii cu privire la desfășurarea întîlnirii, făcîndu-le o nouă propunere cu care aceștia au
fost din nou de acord. Astfel, a doua zi, după ce am ”deschis lucrările” (cum se spunea odinioară,
dacă nu cumva se spune și azi), m-am adresat celor din primul rind (Mircea Ionescu Quintus,
proaspăt președinte al Senatului și gașca celor vreo 10 liberali care-l însoțeau) spunîndu-le cam
așa ceva ”Politicienii sînt obișnuiți să vină la aceste întîlniri cerînd să ia cuvîntul la început
fiindcă apoi trebuie să plece la o ședință important de la parlament, la guvern sau la partid, cînd
în realitate ei se duc la o vînătoare, la un șpriț, la amantă sau la vreo întîlnire de afaceri mafiote.
Vă rog ca astăzi să aveți răbdare ca întîi de toate să ascultați ce avem noi de spus, după care să
luați și dvs. cuvîntul”. În prima parte au luat cuvîntul oamenii simpli, care au pus toate tunurile
pe guvern și parlament. A venit pauza și după o gustare la bufet, am revenit în sală. Primul rînd
devenise liber, puternica delegație liberală se retrăsese – la parlament? la guvern? la partid?
Dintre toți politicienii, în sală nu mai rămăsese decît invitatul meu personal, Niculae Cerveni,
care a luat cuvîntul doar după ce a ascultat ”vocea poporului”.

Îmi pare enorm de rău pentru faptul că această legiune de răzvrătiți, pe care se putea
conta prin notorietatea și curajul ei în permanent necesarele mișcări de stradă pentru apărarea
României, s-a destrămat. Cred că intenționat “Steagul Roșu”, devenit ”Roman SA” a fost
falimentat, iar foștii răsculați au fost nevoiți să plece să-și găsească de lucru în străinătate.

Silviu Octavian Popescu, ofițer M.Ap.N. – în seara de 21 dec. 1989 refuză să dea ordin
subunității pe care o conducea să tragă în manifestanți – este arestat; după revoluție, devine
membru fondator al CADA – este trecut în rezervă; în primăvara anului 1990 îl cunosc la sediul
GDS, unde mergeam amîndoi cu speranțe, fără să știm pe atunci că GDS este creația lui Brucan
și că este prima reprezentanță sionistă din România; în toamna anului 1990, cînd înființasem
Asociația “Societatea pentru Adevăr”, a semnat adeziunea pentru această asociație; la mineriada
din septembrie 1991, Silviu Octavian Popescu s-a pus în fruntea bucureștenilor care s-au alăturat
minerilor și care scandau “Jos Iliescu! Jos Roman!” Cade doar Roman. În 1997, cînd Roman
ajunge din nou la putere, Miron Cosma și Silviu Octavian Popescu sînt trimiși în judecată – trag
niște sfori și ajung avocatul din oficiu al lui Silviu Popescu, deja fugit din țară. Procedura penală
din acel moment interzicea reprezentarea inculpaților lipsă în cazul în care pedeapsa prevazută
de lege era mai mare de un an de închisoare! Avocatul nu putea, în aceste cazuri, decît să se
exprime în scris! Adică, nu aveam nici măcar dreptul să pun întrebări martorilor! Judecătorul mi-
a permis la început o pledoarie orală în care am prezentat strategia apărării pregătite de mine, și
anume faptul că pentru binele țării, Iliescu și Roman trebuiau dați jos. Am invocat un principiu
milenar al dreptului roman, pe care l-am invocat și în scrisoarea deschisă adresată anul trecut lui
Klaus Iohannis: “Salus patriae, lex suprema” (“Salvarea patriei este legea supremă”). Apoi, am
depus în scris cererea de probe și, separat, am sesizat Curtea Constituțională. Poate vă mirați,
poate nu, dar Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate ridicată de mine,
adică este bine ca Silviu Popescu să nu poată fi apărat! (după doar un an, într-o nouă
componență, Curtea a admis într-un alt caz similar aceeași excepție).

Am schimbat strategia și, în urma deciziei CC, am declarat instanței de judecată că dacă
nu îl pot apăra pe Silviu Popescu, mă retrag din dosar. Judecătorul, deja punctase prima gafă –
omisese să se pronunțe asupra cererii de probe pe care o depusesem în scris. După cum intuiam,
a punctat și a doua gafă – deși în cazul infracțiunii de care era acuzat Silviu Popescu (subminarea
puterii de stat), sancționată cu cea mai mare pedeapsă din Codul penal, asistența juridică era
obligatorie, judecătorul a omis să ceară un alt avocat din oficiu! Am așteptat răbdător sentința
după care am formulat motivele de recurs și am convins un coleg să le semneze, să scoată
delegație de avocat din oficiu și să le depună. Curtea Supremă de Justiție (cum se numea pe
atunci ÎCCJ) a respins recursul, un recurs care prin flagrantele încălcări de procedură ar fi fost
admis chiar și de justiția bolșevică din Romînia care, nepăsătoare la probe, era foarte atentă la
procedură! Iar judecătorii nemernici care au validat condamnarea la închisoare a lui Silviu
Popescu fără a fi apărat și fără ca să se pronunțe cineva asupra cererii de probe în apărarea sa,
astăzi primesc pensii de mii de euro pe lună!

Silviu Octavian Popescu, un patriot plin de curaj, arestat sub Ceaușescu, dat afară din
armată sub Iliescu, condamnat la închisoare sub Constantinescu!

Un alt membru fondator al CADA pe care l-am cunoscut este Valerian Stan. După
alegerile din 1996, a ajuns șeful corpului de control al prim-ministrului. Dar cînd a redactat și
apoi a dat publicității un raport despre abuzurile (și infracțiunile) prin care zeci de apropiați ai lui
Petre Roman au primit în anii 1990-1991 vile sau locuințe de protocol, a fost dat afară din funcție
de Victor Ciorbea, actuala slugă a băncilor străine, care i-au acordat fără garanții credite de 1,6
milioane euro pe care nu le poate achita.

Am amintit în enumerarea trecută un erou al balconului Operei din Timișoara, Claudiu

Iordache. Mai adaug astăzi unul, pe Lorin Fortuna, președintele Frontului Democrat Român
înființat în 20 dec. 1989 în acel celebru balcon iar, mai tîrziu, președinte al Partidului
Republican. Am fost invitatul lui la unele aniversări de 16 decembrie de la Timișoara, ne
întîlneam și la București la Asociația 21 Decembrie la acțiunile organizate cu ocazia
comemorărilor din această dată. Plecînd împreună de la una dintre acestea și spunîndu-i pe drum
despre o declarație făcută recent de Emil Constantinescu la Marius Tuca Show că dacă ar fi știut
că românii bucovineni nu vor tratatul cu Ucraina nu l-ar fi semnat, mi-a spus că el personal (fiind
născut la Rădauți) a depus la Palatul Cotroceni o cerere prin care se cerea respingerea tratatului
cu Ucraina în forma în care era redactat, semnată de peste 900 de români din Bucovina ocupată.

Nu l-am mai văzut de peste 15 ani, și am citit pe internet că ar fi alunecat spre un

ezoterism exagerat. Nu știu cît de adevărat este, dar orice ar fi, pentru mine el rămîne patriotul
curajos, luptător pentru unificarea teritoriilor răpite, pe care l-am cunoscut.

Ultimul mare patriot pe care l-am cunoscut, din păcate doar recent, este dl general Radu
Theodoru. Mi-ar face plăcere să îl declar prieten al meu, dar ar fi o mare exagerare. Am vorbit o
singură dată la telefon, cînd, după ce primise de la cineva cartea mea “Codul lui Lucifer”, s-a
străduit să afle numărul meu și m-a sunat să mă felicite și să îmi spună că în noua ediție a cărții
sale ”România ca o pradă” mă va trece la bibliografie. Într-adevăr, în ediția apărută anul trecut,
au fost preluate ample citate din lucrarea mea. Dacă de vorbit telefonic s-a întîmplat o singură
dată, de întîlnit ne-am întîlnit tot doar o singură dată. Această întîlnire a avut loc pe 24 oct. 2015
și merită comentat contextul. La inițiativa generalului, la mănăstirea Comana s-a ridicat o troiță
monument în memoria celor 150.000 de militari români căzuți la Cotul Donului. Sînt două
lucruri pe care vreau să le amintesc legat de această troiță. Primul, este acela că generalul, care a
avut inițiativa ridicării troiței realizată prin donații și fără vreun sprijin al M.Ap.N, s-a dus la
“patriotul” ministru PSD Mircea Dușa să-i solicite două tunuri dezafectate care să flacheze
monumentul – Dușa i-a spus să caute pe internet licitațiile prin care armata vinde armament
dezafectat! Al doilea lucru este faptul că la sfințirea troiței-monument, nu a venit nici o
oficialitate și nici o echipă TV. Iată ce înseamnă pentru statul român jertfa a 150.000 de soldați
români căzuți sub drapel!

Să îi dea Dumnezeu acestui general trecut de 92 de ani, mare patriot, puterea de a

continua să scrie!

În final, voi complete lista și cu nume luate din registrele Administrației Cimitirelor.

L-am cunoscut pe Ion Puiu (un alt bucovinean), fost șef al Frățiilor de Cruce din
Politehnica București iar apoi ajuns printre liderii tineretului țărănist. Arestat, a făcut 17 ani de
închisoare. Despre el, Corneliu Coposu a declarat la un moment dat că “Puiu nu a trădat
niciodată” – bizară declarație! Oare Puiu, fostul legionar, era o excepție? Oare cîți dintre foștii
deținuți politici țărăniști au devenit, precum Nicolae Ionescu Galbeni sau Barbu Pițigoi,
turnători? Printr-o inițiativă care îmi este foarte greu să o caracterizez, în anul 1987 Ion Puiu și-a
depus candidatura la Marea Adunare Națională chiar în circumscripția în care candida Nicolae
Ceaușescu! În ianuarie 1990 devine vicepreședinte al PNȚ-CD și vice-președinte al nou
înființatei (în România) Asociații Pro Basarabia și Bucovina. Apoi, din motive pe care nu le
cunosc (oare pentru faptul că nu a trădat niciodată?) a fost exclus din PNȚ-CD. A înființat
Partidul Național Democrat Creștin. Și a murit. Nici un ziar, nici un post TV nu a anunțat
moartea acestui mare patriot.

L-am cunoscut cu ocazia întîlnirilor de la Brașov prilejuite de data de 15 noiembrie pe

Vasile Paraschiv, unul dintre cei mai celebri dizidenți reali ai României, și în același timp cel
care a avut demnitatea să refuze primirea de la Traian Băsescu a Ordinului “Steaua României”,
pe care o merita de cel puțin 100 de ori mai mult decît cei care o primesc în prezent. Nu o să uit
niciodată zîmbetul lui permanent și blajin. Am vrut de multe ori să mă duc la Ploiești să-l vizitez
și să mai stăm de vorbă. Am amînat pînă cînd a fost prea tîrziu.

L-am cunoscut pe Oprea Niță, membru al organizației studențești țărăniste, fost deținut
politic, fostă victimă a calvarului de la Pitești, ultimul președinte al Partidului Național Democrat
Creștin. Un alt patriot despre a cărui moarte nu a pomenit nimeni.

Mai este nevoie să precizez că toți cei pe care i-am menționat atît data trecută cît și azi,
erau buni creștini?

Da, așa cum am scris, am avut marea plăcere, marea bucurie, marea onoare de a cunoaște
mari patrioți români. Din păcate, jumătate zac în cimitire iar dintre ceilalți, nimeni nu este sub 60
de ani. Aștept să văd noua generație, care urmează să hotărască dacă noi vom mai fi o țară și o
națiune, sau nu.
 Iată și un link https://www.justitiarul.ro/8791-2/

Apoi, din comoditate, în loc să scriu un articol, am postat un fragment din Codul lui
Lucifer II despre dizidenții români, așa cum îi vede Wikipedia – dacă nu ar fi fost evreii și
trădătorii, România nu ar fi avut dizidenți în timpul lui Ceaușescu!

Articolul a apărut în “Justițiarul” la data de 10 iulie 2016:

Disidenți români adevărați și cei inventați

DESPRE DIZIDENȚI ȘI DESPRE DIZIDENȚII LUI PEȘTE

Astăzi, nu voi scrie nimic. Întrucît în ultimele postări m-am referit la unii dintre
adevărații dizidenți români, trimit capitolul cu titlul de mai sus din „Codul lui Lucifer
II” (cu precizarea că acolo unde se menționeză „autorul”, este vorba despre mine):

Se spune că România nu a avut un 1956 ca ungurii, nu a avut o primăvară pragheză,

nu a avut o mișcarea sindicală de talia Solidarității poloneze. Este adevărat, a avut
doar o revoluție cu peste o mie de români uciși, ceea ce alții nu au avut.

Se spune că nu am avut în țară dizidenți (prefer acest termen, care parcă sună mai
bărbătesc decît varianta „disident”) de talia celor din țările mai mult sau mai puțin
vecine: Rusia, Polonia, Cehia. Este adevărat? Nu știm. Nu putem ști, întrucît presa de
pînă în 1989 nu ne vorbea despre ei, iar presa de după 1989 nu ne prezintă decît pe
aceași cîțiva pe care îi promova „Europa Liberă”, postul de radio înființat în
subordinea CIA.

Pagina „Disidenți români” din Wikipedia în limba română cuprinde 41 de poziții, iar
cea în limba engleză mărește la 57 de poziții, transformînd mulți evrei, inclusiv foști
demnitari bolșevici, în dizidenți. Deși anunță de la bun început că lista cuprinde
oponenți ai regimului Ceaușescu, prima poziție este ocupată de „banda Ioanid”,
formată din cei 6 tîlhari înarmați evrei (persoane importante în viața politică și publică
a țării în acea perioadă) care în anul 1959 au jefuit furgonul Băncii Naționale! Cu o
totală lipsă de profesionism, cele două liste Wikipedia amestecă în aceeași pe oală pe
Toma Arnăuțoiu (comandantul grupului „Haiducii Muscelului”) și pe Elisabeta Rizea,
ambii din Nucșoara, care ar fi trebuit să aparțină categoriei „Luptători în munți”, ori
pe marele poet Radu Gyr, autorul textelor cîntecelor legionare, alături de foști
nomenclaturiști ca Silviu Brucan (Saul Bruckner), Gheorghe Apostol (Aaron
Gerschwin), Constantin Pîrvulescu, Grigore Răceanu (4 dintre semnatarii „scrisorii
celor 6”) și Karoly Kiraly (bănuit, în mod temeinic, de a fi agent sovietic), pe
trădătorul evreu Mircea Răceanu (fiul adoptiv al lui Grigore) ori colegii săi, foștii
ofițeri DIE dezertori Liviu Turcu și Constantin Răuță, pe conu’ Alecu Paleologu – un
om sclipitor, dar totuși este oarecum aberant să numești dizident un informator plătit
al securității, pe poetul evreu Ezra Fleischer, stabilit din anul 1960 în Israel, ori poeta
evreică la modă pe la mijlocul secolului trecut Nina Cassian (Renee Annie Cassian),
stabilită peste ocean în 1985, pe Andrei Pleșu și Herta Muller. În listele cu dizidenți
„anticeaușiști” mai întîlnim 5 luptători de peste Prut (unul chiar de peste Nistru!)
împotriva ocupației sovietice din Basarabia, vreo 30 de scriitori, vreo 10 comentatori
la Europa Liberă și BBC (poate exista dizidență pe stat de plată?), un muzician, un
regizor de film, un antrenor de handbal și evreul Richard Wurmbrand (fost activist
comunist, arestat de conaționalii săi după ce se dezisese de bolșevism și se convertise
la creștinism, devenind predicator luteran), care a emigrat în SUA în anul 1965, anul
în care Nicolae Ceaușescu ajungea la conducerea țării. Iată cum internetul deja
deformează și falsifică istoria!

Lista americană a dizidenților români reprezintă o batjocură la adresa dizidenței din

România. Dar cum, unde și cui să protestezi?

Interesant este faptul că în perioada 8-14 feb. 2014 pagina în limba română a fost
modificată, pozițiile au fost reduse de la 41 la 37, Karoly Kiraly a dispărut iar
„Scrisoarea celor 6”, care ocupa o poziție proprie, a devenit subcategoria separată
„Disidenți comuniști români” în care au fost mutați Apostol și Brucan, completată și
cu ceilalți 4. Cu toate acestea, în finalul paginii se menționează că ultima modificare a
fost efectuată la 2 aprilie 2013!

Între numele de pe liste întîlnim patrioți de mare valoare, dar care nu au fost dizidenți,
dar și alții care nu au fost nici dizidenți, nici patrioți. Întîlnim tîlhari, trădători de țară,
agenți ai serviciilor străine, turnători, oportuniști, și chiar și cîțiva dizidenți. Greșeală
ori intenția de a discredita dizidența din România? Dar iată ce nume mai întîlnim pe
cele două liste.

Laszlo Tokes, agentul serviciilor maghiare de informații, care au avut un rol deosebit
de important în diversiunea care a condus la declanșarea mișcărilor din Timișoara,
devenite o revoluție pe care participanții la ea o credeau în interesul României și
poporului roman – dar nu ăsta era scopul urmărit de păpușari. Oricum, în Ungaria, la
Balaton, s-a întîlnit generalul trădător Victor Atanase Stănculescu cu reprezentanții
serviciilor de informații străine interesate în răsturnarea lui Ceaușescu.

Mircea Dinescu, omul ambasadei URSS. Cînd îl asculți, parcă îți vine să plîngi cum îl
hărțuia securitatea fiind în permanență urmărit cînd se ducea la magazinul ambasadei
sovietice să cumpere cele necesare traiului, ca de pildă icre negre și vodcă rusească.

Ana Blandiana, cunoscută nu numai prin poeziile despre poporul vegetal și motanul
Arpagic, ci și prin strînsa legătură cu demnitarul septuagenar Gogu Rădulescu (de
altfel, un adevărat Mecena pentru tinerii oameni de artă și cultură). Această legătură a
ajutat-o să nu suporte nici o consecință în urma publicării poeziilor sale, consecințele
suportîndu-le Stelică Moțiu, redactorul șef de la „Viața studențească” și „Amfiteatru”,
care a fost dat afară. Un gest puțin elegant l-a făcut Ana Blandiana la începutul anului
1990 cînd, după arestarea lui Gogu Rădulescu, l-a rugat pe avocatul Niculae Cerveni
să-i recupereze din casa demnitarului toate volumele de poezii pe care i le oferise sau,
dacă asta nu se poate, măcar pagina de gardă, pe care se aflau dedicațiile. În rest, să nu
uităm (iar cine nu știa, să afle măcar acum), că Ana Blandiana ne-a potcovit cu Emil
Constantinescu și cu Victor Ciorbea. La grămadă cu Ana Blandiana, pe lista
dizidenților români a intrat, nu se știe de ce, și scriitorul Romulus Rusan, soțul
acesteia.

Petre Mihai Băcanu a fost condamnat pentru speculă cu autoturisme. Toată lumea știe
însă că arestarea lui a avut la bază aderarea la grupul Anton Uncu-Mihai Creangă-
Ștefan Niculescu Maier-Alexandru Chivoiu, care pregăteau editarea unui ziar
clandestin. Bizar! Cei cercetați pentru infracțiuni de natură politică, nu apar printre
dizidenți, în timp ce Băcanu, condamnat pentru speculă, este dizident! Un fost ofițer
de securitate declara că înainte de a adera la grupul de mai sus, Băcanu era deja
supravegheat ca agent al serviciilor secrete sovietice (spunea că era unul dintre cei 2-3
directori de ziare agenți străini, cum declara Adrian Severin pe la sfîrșitul anilor ’90 –
ceilalți 1-2 erau defunctul Dumitru Tinu și un actual parlamentar). Același fost ofițer
de securitate mai spunea că după Revoluției, Băcanu a schimbat serviciul străin pe
care îl servise cu un altul. Dacă în primii anii după revoluție mulți au crezut că
“România liberă” era crucișătorul luptei împotriva lui Ion Iliescu și FSN (apoi FDSN),
s-au înșelat – reprezenta doar interesele altora.

Un alt lucru uimitor: Băcanu, care s-a alăturat unui grup arestat înainte de a scoate
ziarul clandestin pe care îl pregătea, este declarat singurul dizident din presă. În
schimb, despre grupul condus de tipograful-zețar Valentin Hurduc, care în casa sa din
Otopeni a redactat și tipărit între aprilie 1988-dec.1989 publicația clandestină
„Luneta” și nenumărate manifeste, în Wikipedia nu se menționează nimic, nici măcar
ca personaj colectiv!

Gheorghe (Babu) Ursu. Indiscutabil, Gheorghe Ursu a fost o victimă, și chiar din mai
multe puncte de vedere, dar nu un dizident. Haideți să îi revedem pe scurt adevărata
biografie. Evreu născut în anul 1926 în Soroca, se stabilește după răpirea Basarabiei la
Galați și se integrează în mișcarea comunistă, urcînd rapid treptele ierarhice în cadrul
UTM. Aceasta pînă cînd Gheorghe Gheorghiu Dej decide eliminarea evreilor din
structurile de conducere de toate felurile. Din acel moment, se concentrează asupra
activității profesionale, dar și colaborării cu securitatea – colaborare care îi oferea
posibilitatea multor deplasări în interes de serviciu în străinătate. La un moment dat,
din motive cel puțin oficial necunoscute, renunță din proprie inițiativă la această
colaborare. Securitatea nu putea suporta o astfel de ofensă – trădătorul trebuia
pedepsit, iar pedeapsa să fie și o atenționare pentru cei care ar avea idei asemănătoare
(cu cîțiva ani înainte se mai întîmplase un caz similar: un portar de la Hotelul
Intercontinental renunțase la colaborare – securitatea a trimis miliția să-i facă o
percheziție acasă, i s-au găsit o mulțime de pixuri, brichete, brelocuri, etc. primite în
semn de mulțumire de la clienții străini așa că a fost trimis în judecată pentru primire
de foloase necuvenite!). În cazul lui Babu Ursu, se pare (spunem că se pare întrucît
mai este și o altă variantă) s-a apelat la serviciile unei prea-cinstite turnătoare, colegă
cu Ursu la ISLGC. Om foarte inteligent și foarte cult, Ursu avea o serie de caiete în
care acesta își consemna părerile asupra unor filme ori cărți, asupra unor teme din
sport, etc., dar și propriile sale opinii asupra unor realități politice. Într-o zi, rămînînd
după program, colega i-a cotrobăit prin birou, a găsit caietele și a informat. După
tipicul de mai sus, securitatea a trimis miliția să-i percheziționeze locuința. Miliția a
găsit cîteva monede divizionare străine pe care Ursu le primise rest în deplasările sale
din străinătate – o sumă derizorie, care nu justifica nu numai arestarea, dar nici măcar
trimiterea în judecată (o sumă pentru care, în mod normal, s-ar fi aplicat o amendă
administrativă în baza art. 18 indice 1 din codul penal). Totuși, a fost arestat și
încarcerat, nu la secția de cartier, ci în arestul IGM – unde a și murit. Cauza decesului
a fost declarată o complicație medicală. După 1990, la insistențele repetate, obsesive
chiar (dar de apreciat) ale fiului său, s-a recunoscut adevărul: Babu Ursu a fost ucis.
Au fost trimiși în judecată criminalul, Marian Clită, și coloneii de miliție Tudor
Stănică (șeful direcției cercetări penale) și Mihai Creangă (șeful arestului), care i-ar fi
ordonat să comită crima. Au fost cu toții condamnați, apoi Clită a fost eliberat
condiționat și a plecat în Suedia unde a mai ucis o femeie, iar coloneii au fost eliberați
din motive medicale. Autorul avea însă o mare nedumerire: ce motiv putea avea
Tudor Stănică (pe care îl cunoștea) să ordone uciderea lui Babu Ursu? Nici măcar
securitatea nu avea motiv, arestarea și preconizata sa condamnare erau suficiente atît
ca pedeapsă pentru „dezertare”, cît și ca atenționare pentru alții. Autorul a aflat un alt
adevăr. Nimeni nu a ordonat uciderea lui Babu Ursu! Acesta a fost încă o dată
victimă, victima unei brute cu porniri anti-semite. Avînd priciul deasupra celui al lui
Clită, cînd a coborît, Ursu a primit de la acesta o lovitură extrem de dură cu bocancul
în abdomen, lovitură de la care i s-a tras moartea. Apoi, actele medicale de
consemnare a decesului au fost falsificate. De ce acest circ juridic? – se pare că pentru
a da satisfacție familiei, dar și comunității evreiești. De ce au acceptat cei doi colonei?
Poate li s-a spus că în caz contrar se pot găsi alte cazuri, de data asta adevărate, și
oricum, li s-a promis o eliberare rapidă. Din păcate, autorul nu a reușit să îi mai
întîlnească pentru a-i întreba. Interesant este faptul că procurorul Ilie Picioruș, cel care
l-a arestat pe Babu Ursu, după revoluție a ajuns șeful cadrelor din Procuratura
Generală iar procurorul șef al sectorul 6, Alexandru Țuculeanu, cel care a aprobat
arestarea, a ajuns procuror general adjunct – nimeni nu i-a întrebat de ce a fost arestat
Babu Ursu într-un dosar în care nu se impunea în nici un fel arestarea.
Gheorghe Calciu Dumitreasa – despre părintele Calciu, probabil că azi doar bunul
Dumnezeu mai știe adevărul. Oprea Niță, fostul președinte al Partidului Național
Democrat Creștin (Dumnezeu să-l odihnească!), deținut în lagărul de la Pitești pe
timpul „reeducării”, cînd auzea de Calciu Dumitreasa lua foc: „Păi domnule, știi cine
a fost ăsta? A fost un criminal, domnule! A fost mina dreaptă a lui Țurcanu! A ucis
oameni cu mîna lui! Cînd au fost arestați Țurcanu și ceilalți, pe el l-a salvat
securitatea, a fost singurul care a scăpat! Iustin (n.n.: părintele stareț Iustin Pîrvu,
Dumnezeu să-l odihnească și pe acesta!) l-a iertat, dar eu nu pot să-l iert!”. În 1979, la
peste trei decenii de la prima arestare (1948), părintele Calciu a fost din nou arestat și
condamnat. De aceea, mai bine să spunem că doar Dumnezeu știe adevărul asupra sa.

Dacă aceștia ar reprezenta dizidenții României, ar fi vai de mama ei de țară! Noroc cu

puținii alți de pe listă, dar mai ales cu mulții necunoscuți, care nu sînt pe listă.

Doina Cornea – o doamnă admirabilă, cu o energie și un curaj pe care iată, puțini

bărbați români le-au dovedit. A fost prigonită, a fost persecutată, a suferit. A avut însă
o mare șansă, care a impus o anumită limită represiunii – fiica sa, Ariadna Combes,
stabilită la Paris, era soția unui politician francez.

Paul Goma – da, un dizident adevărat. Tot respectul pentru acest om minunat, mînat
în tot ce face de un patriotism visceral (o fi potrivită expresia?). În principiu, dizidența
presupune să desfășori această activitate în țara ta, nu să vorbești în fața Congresului
SUA ori la microfonul unui post străin de radio, etc. Paul Goma este singura excepție
de la această regulă, fiind nevoit să-și desfășoare activitatea, și înainte de 1989 dar și
după, în străinătate. Și tot despre Goma: în 1977, cînd conducerea Uniunii Scriitorilor
l-a exclus din Uniune, din conducere făceau parte și „dizidenții” Ana Blandiana și
Ștefan Augustin Doinaș.

Aceleași cuvinte de mare respect și despre Petre Țuțea – dar, poate fi acesta numit
dizident? Dizidența presupune acțiune, nu colocvii în sufragerie.

Radu Filipescu – da, un dizident adevărat. De numele și renumele căruia, din păcate,
după Revoluție, s-au folosit și se mai folosesc mulți, inclusiv dușmani ai țării. Nu știu
dacă în țările ex-socialiste, care se laudă cu o dizidență superioară nouă, a existat un
Radu Filipescu, dacă cineva a făcut ce a făcut Radu. A fost arestat și condamnat de
două ori, plimbat prin cele mai crunte penitenciare, a fost bătut cu sălbăticie. Poate că
marea lui șansă a fost să fie nepotul lui Petru Groza – poate că asta l-a ajutat să scape
cu viață.

Vasile Paraschiv – da, un dizident adevărat. Dar cîți au scris despre el? Cîți au băgat
în seamă făptura plăpîndă, timidă, cu un permanent zîmbet blînd și trist? Făptura
timidă, aproape smerită s-ar putea spune, care, invitat în anul 2008 de Traian Băsescu
la Palatul Cotroceni pentru a primi “Steaua României” (pe care o merita infinit mai
mult decît Laszlo Tokes sau Elie Wiesel, dușmani ai țării), a mulțumit, dar a declarat
că nu poate primi nimic de la Traian Băsescu. Tot zîmbind blînd și trist, a părăsit sala
și Palatul Cotroceni. Apoi, a părăsit și lumea aceasta. Dumnezeu să-l odihnească! În
noile manuale de istorie din anii ’90, în loc de Andreea Esca, Ion Cristoiu și Cristian
Tudor Popescu, era mult mai potrivit să se scrie despre Radu Filipescu și Vasile
Paraschiv, care au făcut istorie și care chiar înseamnă istorie.

Dar cîți ați citit scrisorile deschise adresate de Nica Leon lui Nicolae Ceaușescu și
publicate în presa străină înainte de Revoluție? Probabil nici unul, întrucît presa
„independentă” de după 1989 nu s-a obosit să le publice și în România. Acel Nica
Leon care în sediul deja fostului CC al PCR cerea arestarea lui Ion Iliescu, iar Ion
Iliescu cerea arestarea sa. Desigur, Ion Iliescu a avut cîștig de cauză astfel încît pe 23
dec. revoluționarul Nica Leon a fost arestat ca … terorist! Noua putere deja își arăta
ura față de dizidenți. Același Nica Leon, arestat de minerii care pe 14 iunie îl așteptau
la poarta partidului său. Același Nica Leon, care încercînd să practice agricultura, s-a
trezit că cei cu care contractase vînzarea recoltei, s-au dus și au recoltat-o ei personal
fără să-l anunțe (adică au furat-o) după care au refuzat să o plătească – poliția și
parchetul îi comunicau, zîmbind, că nu este faptă penală, ci un litigiu de natură
comercială; utilajele îi erau furate din fermă, dar poliția și parchetul îi explicau
zîmbind că autorii nu au putut fi identificați; nici măcar cînd i-a condus pe polițiști la
domiciliul hoților, unde se afla prada, asta nu a folosit la nimic! Același Nica Leon, al
cărui partid a fost evacuat în martie 2001 în baza unei hotărîri judecătorești pronunțate
în recurs cu citarea unui alt partid! Același Nica Leon care a încercat să îndrepte pe
cont propriu abuzurile statului, solicitînd justiției să anuleze unele dintre privatizările
frauduloase (în primul rind ALRO Slatina) – dar ce poți face într-o țară în care
singurul lucru care merge bine este corupția generalizată, în orice domeniu, la orice
nivel?

Sau cîți cunoașteți discursurile ori luările de poziție oficiale avute timp de 17 ani
înainte de revoluție de autorul cărții, prin care critica sugrumarea democrației,
corupția la nivel înalt, raportările fictive din agricultură, demolările ilegale și atîtea
altele? Cîți cunoașteți studiile sale (de asemenea oficiale) despre actele normative
anticonstituționale sau despre interpretările abuzive ale codului penal și codului de
procedură penală? Nu le cunoașteți, fiindcă s-a refuzat să se scrie despre acestea. Cînd
la sfîrșitul lui decembrie 1989 focurile de armă au încetat (întrucît, ne anunțase radio-
televiziunea, dînd ascultare ultimatumului, teroriștii se predaseră), autorul s-a dus la
redacția Revistei Române de Drept propunînd publicarea studiilor sale. Șobolanul cu
care a stat de vorbă (aceasta era impresia pe care i-a lăsat-o, o figură ascuțită, ca de
șobolan, cu ochii învărtindu-se în toate părțile în spatele unor lentile groase, dar
evitînd să privească interlocutorul) i-a răspuns: „Nu mai este cazul, noua putere va
îndrepta toate abuzurile”. „Da, – a continuat autorul – dar este bine să știe că nu toți
juriștii au tăcut din gură”. Șobolanul, descumpănit, a spus „Bine, lăsați-le aici”.
Autorul le-a predat – evident, degeaba.

Sau de Ion Puiu, de Nicu Stăncescu, de Ionel Cană, de Dumitru Iuga și de atîția alții,
de ce nu se vorbește? Paradoxal, în pagina germană a dizidenților din lume îl întîlnim
pe Dumitru Iuga, dar în pagina româna, nu!

Categoric, România a avut mulți dizidenți. Dar cum să îi puteți cunoaște? Nu sînteți
lăsați.

Doi români, pentru a atrage atenția asupra a ceea ce se întîmplă în România, au dat
jertfa supremă: Liviu Cornel Babeș, în 1989, în ultimul an al lui Ceaușescu (cîți au
mai făcut asta în altă țară din Europa de est?) și actorul revoluționar Călin Alexandru
Nemeș, în 1993, în primii ani de domnie ai lui Iliescu. Cîți știți ceva despre jertfa lor?
„Ce fel de țară este asta în care despre sacrificiul lui Călin Nemeș nu știe nimeni, cum
se știe totul despre o Mihaela Rădulescu?” – se întreba în scris, acum mai bine de 10
ani, Claudiu Iordache. Avea perfectă dreptate. Cu așa o presă, nu puteți avea habar
despre eroii actuali ai neamului.”

După care am trecut la necroloage.

A murit Lorin Fortuna.

Lorin Fortuna… In memoriam!…

Simt nevoia de a aduce un omagiu inca unui erou disparut dintre noi: Lorin Fortuna. NOI ne
ducem treptat, si nu de neaparat de batrinete; EI, traiesc in continuare, si traiesc foarte bine.
 .
In zorii zilei de 16 dec. 1999, coborind din tren la Timisoara pentru comemorarea a 10 ani de la
„revolutie”, Lorin ne astepta in gara. Ne-a condus la o ceainarie unde am luat micul dejun,
inaintea unei zile foarte grele, plina de evenimente. La un moment dat, privindu-ne, a spus: „hai
sa facem o poza!” si a chemat ospatarul caruia i-a dat un aparat de fotografiat. Dupa ce s-a
chinuit mult timp, ospatarul a constatat ca filmul fusese consumat. Pacat! Ar fi fost o alta
fotografie istorica: Lorin Fortuna si Claudiu Iordache, liderii revolutionari din Timisoara, Marian
Munteanu, Constantin Calancea (presedintele din acel moment al Asociatiei „21 Decembrie”) si
eu, invitatii de la Bucuresti.
 .
In cuvintarea pe care am tinut-o atunci la Primaria Timisoara (unde a avut loc prima sedinta
festiva) am aratat strinsa legatura: fara Timisoara, Bucurestiul nu iesea in strada; fara Bucuresti,
Timisoara ar fi fost zdrobita.
.
Ultima intilnire cu Lorin a fost pe 21 dec. 2001 la sediul Asociatiei „21 Decembrie” unde am fost
invitati sa primim diplome de excelenta. Dupa partea oficiala, a urmat partea a doua – bufet,
sampanie, discutii libere. Lorin ne expunea teza lui privind originea daca sau romana in raport de
forma urechilor. Si trecind de la unul la altul, spunea: „Tu esti dac!”, „Tu esti dac!”. Cind a ajuns
la mine, a spus: „Si tu esti dac!” – eu i-am raspuns: „Eu sint macedonean!” – s-a gindit o
secunda, dupa care a precizat: „Nu conteaza! Esti trac, tot aia e!”
 .
Am plecat impreuna spre Universitate si pe drum am aflat de la el o alta mare mirsavie a lui Emil
Constantinescu (despre care in timp am mai scris). Lorin nu cunostea declaratia facuta de
„liderul zonal” la emisiunea slugii de lux Marius Tuca, unde pretinsese ca daca ar fi stiut ca
romanii din Bucovina nu vor sa fie semnat tratatul cu Ucraina, nu l-ar fi semnat. Cu multe vorbe
grele, Lorin mi-a spus ca el personal a depus la Palatul Cotroceni o petitie prin care un numar de
romani din sudul Ucrainei (nu mai tin minte exact citi, dar era un numar rotund: 920, 940, 980?)
ii cereau sa nu semneze tratatul cu Ucraina prin care noi renuntam definitiv la drepturile asupra
paminturilor romanesti rapite, iar Ucraina nu le recunostea drepturile lor ca minoritate nationala.
Lorin s-a dus, Constantinescu traieste si impovareaza bugetul de stat cu cheltuieli care ar merita
pentru eroii tarii (cum ar fi fost Maresalul Ion Antonescu), si nu pentru tradatorii tarii.
.
Lorin a fost un mare patriot, un om cu un curaj deosebit, un om cinstit si de buna credinta, care a
vrut binele tarii si a luptat pentru asta. Dumnezeu sa il ierte si sa il odihneasca! Iar romanii, tot
mai putinii care au auzit de el, sa nu il uite si sa le povestaesca despre el copiilor si nepotilor.

https://ioncoja.ro/lorin-fortuna-in-memoriam/

A murit Oliviu Tocaciu.

  S-A MAI DUS UN MARE PATRIOT!

            Azi (duminică adică) am aflat că ieri (sîmbătă adică) a fost înmormîntat vechiul, bunul și
dragul meu prieten Oliviu Tocaciu.

            Făcea parte dintr-o galerie de avocați despre care am mai scris, cum sper să mai fie și
astăzi, deși nu prea cred: un jurist excelent, un om de mare cultură generală, un orator desăvîrșit,
un profesionist conștiincios și corect, un partener de discuții spumoase și un mare patriot.

            S-a născut în com. Valea Lungă, jud. Alba la data de 19 aug. 1947, după care a copilărit
la Mediaș.

            În anii ’70 circula o legendă în lumea justiției. Nu pot să spun mai mult, fiindcă nu am
discutat niciodată cu el despre asta (pe atunci lucram într-un sediu care nu se afla în Tribunalul
Mare), dar despre asta încă se mai știe. Oliviu era judecător și stătea cu familia în chirie, la un
proprietar. Degeaba tot cerea statului o locuință a lui fiindcă s-ar putea ca proprietarul să cadă la
un moment dat într-un păcat penal, nimeni nu-i dădea casă.

            Am pomenit în decursul timpului despre unele „nebunii” pe care le-am apreciat și
admirat, fiind făcute de niște oameni deosebiți. Aceasta este una dintre ele. Văzînd că nimeni nu
îl bagă în seamă, într-o zi Oliviu își aduce la Tribunalul Mare familia (soția, fiica și fiul) precum
și cele necesare după care, la închiderea tribunalului, întind paturile pliante, pun pe ele
așternuturile și îmbracă pijamalele. Cînd dimineața s-au deschis ușile, Oliviu, cu un halat de casă
peste pijama, cu papucii în picioare, își fuma pipa liniștit plimbîndu-se prin „Sala pașilor
pierduți”. Așa, a primit un apartament.

            Apoi a trecut în avocatură, devenind unul dintre avocații despre care merită să se
vorbească.

            După cele întîmplate în decembrie 1989 pe care nu le mai comentez, a ajuns inițial
vicepreședinte iar, după demisia lui Dumitru Mazilu, președinte al Comisiei juridice din CFSN.

            În ziua de 13 ian. 1990 au avut loc primele alegeri libere din România, avocații din
București și-au ales o nouă conducere. În noul Consiliu, am fost aleși printre oamenii securității
și noi, oile negre, Oliviu și cu mine precum și foștii deținuți politici Niculae Cerveni și Paul
Mitroi – iar Niculae Cerveni a fost ales decan. Apoi, după primele zile de derută, oamenii
securității s-au reorganizat – conform informațiilor mele, vicepreședintele Victor Anagnoste
(pînă pe 13 ian. 1990 președintele Colegiului de avocați al municipiului București), partener
sîmbăta de jocuri de societate cu familia Emil Bobu, a înfierbîntat liniile telefonice de la barou
discutînd cu șefii avocaților din județe, cu toții oamenii securității (un fost ofițer de securitate mi-
a spus la un moment dat că ce mir, cei mai mulți informatori ei îi aveau printre avocați și preoți).
Urmarea a fost că la constituirea Uniunii Avocaților din România, securitatea l-a ales pe Victor
Anagnoste președinte al UAR (care și-a tot schimbat numele). Sînt multe de povestit și despre
asta, și despre nefericitele consecințe.

            Oliviu nu s-a împăcat cu FSN-ul, așa că a înființat Partidul Reconstrucției Naționale cu
care a participat la alegerile din 20 mai 1990. Partidul a obținut un loc de deputat (pe atunci, cînd
nu exista prag electoral, se putea!) dar nu el, președintele partidului, ci sibianul Nicolae Simescu.

            Din patriotism ardelenesc, și-a luat cognomenul de Transilvanius.

            A înființat editura „Pacifica”, editură care în anul 1993 a tradus și tipărit cartea „Mein
Kampf”. Moses Rosen a cerut trimiterea lui în judecată pentru instigare la ură. Probabil că a fost
ultima mîrșăvie a “Rabinului roșu”, care în anul următor s-a dus în împărăția subterană a
stăpînului său. Și s-a dus fără nici o bucurie, întrucît procuratura generală nu l-a luat în seamă ci
a dat NUP.

            Îmi pare rău că atunci cînd m-a dus la editură să-mi dea cartea eram amîndoi pe fugă, așa
că nu am mai stat să îmi dea o dedicație, rămînînd pe mai tîrziu, cînd va trece pe la mine. Dar
cred că atunci ne-am văzut ultima dată.

După ce s-a pensionat, s-a întors în Ardealul lui natal, și-a construit o casă în Bazna. Pe
cînd aveam PC și Skype am dat de el și ne-am conversat. Cînd am trecut pe leptop, am pierdut
legătura. Din păcate, într-o zi din anul 2009 a căzut de pe o scară, s-a vătămat la coloana
vertebrală, a suferit o hemipareză fiindu-i afectată mina dreaptă. Stătea tot timpul în fotoliu și cu
mina stîngă scria pe leptop – i-am citit texte apărute la dl. Coja sau diferite comentarii în alte
părți.
            De la vărul său, dr. Stelu Petricu, cu care m-am împrietenit prin el, am aflat multe
amănunte. Din cauza unui diabet i-a fost amputat un deget de la un picior, apoi i-au fost
amputate ambele picioare. În ultimele 6 luni a fost plimbat între spitale din Mediaș și București.
Pînă cînd i s-a făcut milă de el lui Dumnezeu și l-a luat.

            De regulă, tristă viață au patrioții, cu sau fără ajutorul organelor statului.

            Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!

https://www.justitiarul.ro/a-mai-murit-un-mare-patriot-oliviu-tocaciu/

A murit Claudiu Iordache. Conform obiceiului meu, l-am omagiat și comemorat printr-un
articol care, din păcate, nu a apărut nicăieri unde l-am trimis! A apărut doar în al doilea volum al
memoriilor mele.

A MAI MURIT ÎNCĂ UNUL

Este titlul uneia dintre poeziile lui Radu Gyr. Un titlu care mi-a devenit obsedant de mulți
ani, de cînd văd cum camarazii mei de luptă se sting unii după alții și mă gîndesc cu groază (cred
că este expresia cea mai corectă) cine ne va lua locul să lupte pentru această țară parcă
blestemată de Dumnezeu? În ultimul timp se umple „piața” de noi patrioți, de noi luptători, de
noi lideri – dar cîți dintre ei sînt creațiile serviciilor? De ce am impresia că adevărații patrioți sînt
trecuți sub tăcere? De ani de zile tot șterg din agendă numere de telefon si adrese de mail. Azi,
trebuie să îl șterg și pe Claudiu Iordache.

Claudiu, împreună cu Lorin Fortuna, au fost liderii revoluției la Timișoara.

Rememorez cîteva momente din trecut, apelînd și la texte preluate din articole vechi.

“Justițiarul Sibian” (25 iunie 1996) – “Români despre care nu scrie nimeni”

“Claudiu Iordache, unul dintre eroii zilelor și nopților din balconul Operei din Timișoara
din decembrie 1989, parlamentarul care la 1 decembrie 1990 s-a adresat de la Alba Iulia către
Basarabia și Bucovina și care în parlament a atras atenția (în zadar) asupra riscurilor care apar în
urma recunoașterii independenței Republicii Moldova, cel care a demisionat din FSN și care a
scris un teanc întreg de cărți despre putreziciunea clasei politice românești. Astăzi, este un lup
singuratic, așa cum am ajuns toți care am vrut binele țării, trădați, vînduți, vînați din toate
părțile.”

Claudiu avea dreptate, nu recunoașterea independenței Moldovei trebuia, ci Unirea.

Recunoscînd independența, în cazul unei ipotetice uniri, oricînd, în baza acestei recunoașteri și în
urma unui referendum se putea produce separarea. A fost singurul care a votat contra,
argumentînd de ce – nici un parlamentar nu a înțeles asta!
 La începutul lui 1999, împreună cu Constantin Calancea, Nica Leon și fostul deputat
PNL-CD Horia Radu Pascu, Claudiu a semnat acțiunea judecătorească pe care am redactat-o
pentru a apăra dreptul la un nivel de trai decent al românilor. În urma acestei acțiuni, românii au
primit înapoi cca. 20 zeci de milioane $ de la Romtelecom în urma restituirii avansului spre
decontare, au scăpat de plata altor zeci de milioane în urma desființării taxei de service,
bucureștenii au scăpat de plata taxei de igienizare. Dar românii nu știu despre asta, fiindcă
“presa” nu a scris nimic.

Tot la începutul anului 1999 am reunit alți revoluționarii de renume (în ordine alfabetică
Constantin Calancea – președintele Asociației 21 Decembrie, Ion Gîtlan – președintele Uniunii
Democrat Creștine, fost vicepreședinte executiv al Alianței Civice și tatăl primului erou-martir
împușcat pe 21 dec. la Sala Dalles, Claudiu Iordache – fost prim-vicepreședinte al FSN,
dizidentul Nica Leon – președinte al Partidului Liber Democrat și dizidentul Nicu Stăncescu –
fost președinte al Partidului Unității Democratice, fuzionat cu PNL-CD). Ne-am numit „Acțiunea
pentru Idealurile Revoluției” și am bombardat cu scrisori pe primul ministru și președinții celor
două camere. În urma acestora, multe nenorociri au fost îndreptate. Nu le mai menționez întrucît
am scris destul despre ele.

Iar la sfîrșitul anului 1999 a fost un alt eveniment pe care la data de 25 nov . 2016 l-am
amintit pe ioncoja.ro în articolul „Lorin Fortuna… In memoriam!…”:

“In zorii zilei de 16 dec. 1999, coborind din tren la Timisoara pentru comemorarea a 10
ani de la „revolutie”, Lorin ne astepta in gara. Ne-a condus la o ceainarie unde am luat micul
dejun, inaintea unei zile foarte grele, plina de evenimente. La un moment dat, privindu-ne, a
spus: „hai sa facem o poza!” si a chemat ospatarul caruia i-a dat un aparat de fotografiat. Dupa ce
s-a chinuit mult timp, ospatarul a constatat ca filmul fusese consumat. Pacat! Ar fi fost o alta
fotografie istorica: Lorin Fortuna si Claudiu Iordache, liderii revolutionari din Timisoara, Marian
Munteanu, Constantin Calancea (presedintele din acel moment al Asociatiei „21 Decembrie”) si
eu, invitatii de la Bucuresti.”

După 10 ani, în 2009, preocupat de educația patriotică a tinerilor, mă duc la IRRD (Institutul
Revoluției Române din Decembrie) condus pe atunci de Claudiu – dar cînd Ion Iliescu a înființat Institutul
a avut grijă ca în conducerea, numită pe viață, să aibe majoritate (formată din falși revoluționari, mai exact
din trădători). Cînd Claudiu a devenit incomod, a fost dat afară. Atunci, în 2009, i-am spus lui Claudiu că
ar trebui făcute pentru elevi, în cîte 100.000 de exemplare, o broșură cu 20 de poezii patriotice și un CD cu
20 de cîntece patriotice. Cum tocmai cîștigasem la Strasbourg un proces de despăgubiri împotriva statului
român, am și spus că voi veni cu propria contribuție. Claudiu, împărtășind preocuparea mea, mi-a spus că
se va ocupa ca broșura să fie tipărită de IRRD și mi-a cerut lista cu poezii. Cînd i-am dus-o, am aflat că nu
se mai poate – din cauza crizei, Boc tăiase fondurile Institutului.
 Pînă la urmă am reușit în 2014 ca această carte, mărită la 40 de poezii, să o postez pe scribd.com
cu titlul “Culegere de poezie patriotică românească”. Dar CD-urile au rămas un vis neîmplinit – inflația mi-
a erodat în mare măsură banii.

Obișnuia ca în fiecare 21 decembrie să lanseze la librăria “Mihail Sadoveanu” cîte o nouă carte, de
fiecare dată excepțională, în care cu precizia unui chirurg, tăia în carne vie cancerul noii societăți. Mă invita
la lansare. Într-una din cărțile sale (genunchii mă împiedică acum să mă aplec și să văd care) a pornit, ca
motto, cu un citat dintr-o carte a mea. Altă dată, m-a rugat să iau cuvîntul la prezentarea cărții – nu citisem
cartea, dar am luat cuvîntul. Cu recunoscuta mea lipsă de diplomație și de delicatețe am ținut o prezentare
în urma căreia Gelu Voican Voiculescu s-a făcut negru la față – vorbisem despre trădare. În schimb,
Dumitru Mazilu a venit să mă felicite. Iar Claudiu mi-a mulțumit.

Ultimele noastre mail-uri au fost luna trecută, cînd i-am trimis scrisoarea mea adresată d-lui Ioan
Aurel Pop. Mi-a spus că a preluat un paragraf într-un articol scris pe blogul lui și că în cartea programată să
o lanseze pe 21 decembrie va avea ca motto tot un citat din cărțile mele. Dar de data aceasta nu o va mai
lansa.

Acum, fiindcă nu mai este, pot să dezvălui un lucru. În cartea “Codul lui Lucifer II” este un
capitol, “Spuse autorului”. Acolo sînt prezentate patru situații incredibile, de care românii nu au habar (dar
nici nu îi interesează). Am scris într-un caz că informația o am de la d-na Nadia Pascu, secretara
Convenției Democrate pe vremea lui Corneliu Coposu – i-am dat numele întrucît părăsise lumea aceasta
încă din 1998. Acum pot să spun că alte două (prima legată de Ion Iliescu, a doua legată de Ticu
Dumitrescu) proveneau de la Claudiu.

A mai murit încă unul! Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!”

În această carte, eu nu urmez cronologia evenimentelor, ci cronologia scrierilor mele. Astfel încît
acum urmează mîrșavele atacuri impotriva gen. Radu Theodoru, “profesorul de patriotism”.

Primul, s-a întîmplat în toamna trecuta. Din păcate, articolul meu a apărut doar în „Certitudinea”,
și acolo incomplet. Iată textul integral:

A DEVENIT PATRIOTISMUL UN PĂCAT?

Într-o lume plină de nedreptăți, unele enorme, se întîmplă cîteodată ca o nedreptate

minoră (la scară istorică sau la scară planetară) să-mi atragă atenția mai mult decît altele, infinit
mai grave. Așa s-a întîmplat și acum.

Am aflat de un atac mîrșav la adresa d-lui general Radu Theodoru. Nu-mi propun să îi iau
eu apărarea întrucît, pe de-o parte, dl. general s-a apărat singur într-o postare pe youtube, cu
documentele pe masă, pe de-altă parte sunt sigur că o vor face și alții.

Alta este tema mea, pornind de la acest fapt, astfel că trebuie să fac pentru început niște
comentarii, mai ales că am primit și niște acte.
 Pe un grup de whatsapp (nu știu ce este asta, dar nu contează), jurnalistul George
Nițulescu (de care pînă acum nu am auzit) îl acuză pe dl. general că a fost un colaborator direct
al bolșevismului, fiind răsplătit pentru asta. Mai mult decît atît, într-un mod foarte parșiv,
sugerează că dl. general la manșa avionului său, vîna din aer luptătorii din munți! Iată textul:

“Mda, adevărații eroi ai României erau în 1952 în pușcăriile bolșevice. Dl.

Theodoru ajunsese în 1952 (la doar 28 de ani!) maior. Doar survolase cu vigilența
maximă munții României, la vremea aceea plini de partizani - români adevărați…
Mai scrie și alte neadevăruri, susținînd că le-a aflat dintr-un articol de presă. Am primit și
acel articol, dar nu am regăsit în el abjecțiile debitate. Ca să nu mă lungesc: dl. Radu Theodoru
nu putea în 1952, cu gradul de maior, să vîneze partizanii din munți, întrucît în 1951 fusese
epurat din armată cu gradul de locotenent major. Răsplata pentru colaborarea sa cu bolșevismul?
Epurarea din armată și excluderea din Uniunea Scriitorilor, nedreptăți reparate după înlocuirea
regimului bolșevic cu regimul naționalist.

Desigur, auzisem de mult de dl. general, citisem cărți ale domniei sale, cel mai prolific
autor de romane istorice, dar și patriotice. La un moment dat (cred ca era 2013 sau 2014) primesc
un telefon – dl. general se străduise să-mi afle numărul de telefon ca să mă felicite pentru o carte
care îi parvenise.

L-am cunoscut în ziua de 24 oct. 2015 cu ocazia sfințirii troiței închinate memoriei
eroilor căzuți la Cotul Donului, prima mea participare la evenimentele patriotice organizate de
dl. general la Mănăstirea Comana. De atunci am început să bat drumul Comanei primăvara, la
Ziua Eroilor, și toamna, la Ziua Armatei – evenimente pe care le comentam în defunctul
“Justițiarul”.

Pe 14 sept. 2016, de Ziua Crucii, am fost la Comana la sfințirea unei alte troițe, la „Moara
de hîrtie”. Într-un moment de pauză, dl. general mi-a spus că și el este aromân (ceea ce domnia
sa știa de mult despre mine). Atunci, s-a născut prietenia noastră.

Zeci de ani, prin zeci de cărți, dl general a “predat” tinerelor generații istoria și
patriotismul.

A bătut țara în lung și în lat vorbind despre valorile perene, eterne, ale acestui popor.

Acum vreo trei ani, la 95 de ani, a ajuns din nou în Munții Apuseni să le vorbească
elevilor copii de moți despre România, despre istorie, despre Eroii Neamului, despre jertfe și
sacrificii, despre nevoia de dragoste de țară dar și despre nevoia de a lupta în continuare pentru a
ne apăra țara în cele mai grele și nefericite vremuri ale ei.

De opt ani organizează (în condiții perfecte) la Comana Ziua Eroilor și Ziua Armatei.
Sînt cele mai minunate momente ale mele de peste an. Ajungînd acolo mă simt într-o altă țară,
nu mai este țara lui Iohannis și a clicilor trădătoare, este Țara MEA și a celor care încă purtăm
România în suflet. Este singurul loc în care patrioții se pot strînge și se bucură că se pot întîlni. Și
acesta este meritul d-lui general.

Da, în ultimul timp, ducîndu-se vestea, au început să apară pe acolo noi personaje de pe
scena publică dornice să-și cîștige aura de patrioți. Îi primim, dar nu ne păcălesc.

Dl. general refuză să accepte noua teză, că patriotismul este ceva depășit, vetust,
condamnabil. Și este liderul incontestabil al nostru, cei care credem la fel.

În urmă cu cîțiva ani, într-o discuție cu dl. George Piscoci Dănescu, l-am numit pe dl.
general “decanul nostru de vîrstă”. Dl. Piscoci m-a corectat: “și de merit”. Așa este, motiv pentru
care în următorul articol am scris “decanul nostru de vîrstă și de merit”.

Patriotismul românesc are un simbol, generalul Radu Theodoru. Dar răbdarea dușmanilor
României văd că a ajuns la limită, prea îi încurcă discursurile și acțiunile organizate de acesta. Și
s-a hotărît că trebuie împroșcat cu noroi. Vîrf de lance a ajuns George Nițulescu. Repet, pînă ieri
(miercuri) eu nu auzisem de el. Cînd m-am interesat, mi s-a spus că este privit ca fiind un patriot.
De patrioți de tip brucanian să ne ferească Dumnezeu (dar vad că nu ne ferește).

În acești 32 de ani de luptă continuă am cunoscut mulți dintre dizidenții adevărați și mulți
dintre marii patrioți. Nu îi cunoașteți, nici nu aveți cum să-i cunoașteți, vă era interzis iar o presă
ticăloasă și vîndută a avut grijă să nu aflați de ei, să nu aflați că mai există români care luptă
pentru România.

În anul 2016 am scris două articole cu titlul “Români despre care nu scrie nimeni”. Au
apărut în ”Justițiarul Sibian”, care nu mai poate fi accesat, dar cel de-al doilea a fost preluat și de
”Justițiarul” și de ioncoja.ro. Am prezentat vreo 20 de mari luptători pentru România care mi-au
devenit prieteni, dar din păcate la acel moment jumătate intraseră în evidența Administrației
cimitirelor. Apoi, la fiecare nou deces, mai scriam un articol-necrolog, să afle românii măcar
post-mortem de ei, de eforturile, de jertfele lor. Mă uit în jur și mă apucă jalea – pe cîți i-a
secerat moartea în decursul acestor ani și ce stare proastă de sănătate avem supraviețuitorii!

La începutul anului 2014 a apărut pe internet cartea mea „Codul lui Lucifer II”, în care
am scris multe lucruri trăite de mine în anii de după 1990 ascunse românilor și în care un capitol
purta titlul „Despre dizidenți și despre dizidenții lui pește” (am explicat de la bun început de ce
eu scriu dizident și nu disident). Examinasem listele wikipedia cu dizidenții români, mă uitasem
la cine este trecut și cine nu este trecut, și nu știam dacă este de rîs sau este de plîns. Ana
Blandiana, amanta lui Gogu Rădulescu, demnitarul cu cea mai înaltă poziție politică în România
racolat de KGB, era trecută ca dizidentă (cum fusese prezentată de „Europa Liberă”, postul de
radio al CIA) – ea, care în ciuda minciunilor cu care și-a cosmetizat biografia după 1990 nu a
avut nimic de suferit pe timpul vechiului regim ci a fost o privilegiată, cunoscută în prezent, în
unele țări din vest, într-un mod deșănțat și revoltător ca Vaclav Havel a României! Romulus
Rusan, soțul ei, declarat dizident, probabil fiindcă o lăsa cu Gogu! De altfel Gogu îi dusese pe
amîndoi în SUA cu avionul statului român. Agentul KGB Petre Mihai Băcanu, condamnat pentru
speculă cu autoturisme, este trecut ca singurul dizident din presă – în schimb colegii lui, Anton
Uncu, Mihai Creangă, Ștefan Niculescu Mayer și Alexandru Chivoiu, arestați politic, nu apar ca
dizidenți, cum nu apare nici grupul condus de tipograful-zețar Valentin Hurduc, cei care între
aprilie 1988-dec. 1989 tipăriseră publicația clandestină „Luneta” (căpiase securitatea căutîndu-i
fără să-i găsească), cum nu apare nici Dumitru Iuga, angajatul TVR care a înființat Sindicatul
liber din instituție și care a făcut pentru asta 6 ani de închisoare (culmea! Iuga apare pe wikipedia
în limba germană cu dizidenți politici din întreaga lume, dar nu apare pe cele în limba română și
limba engleză!).

Cine mai apare la dizidenți? Agentul AVO Laszlo Tokes, cei 6 evrei bolșevici cu funcții
importante în aparatul de stat și de partid care au săvîrșit „furtul sionist al secolului” jefuind în
1959 sub amenințarea armelor un furgon al Băncii Naționale (aceștia apar la pagina în limba
engleză fiind prezentați ca „Ioanid gang”), trădătorul evreu Mircea Răceanu, ofițer DIE,
condamnat la moarte (pedeapsă comutată), evreul Silviu Brucan, omul de legătură cu KGB, CIA
și Mossad în vederea doborîrii lui Nicolae Ceaușescu, evreul Gheorghe „Babu” Ursu, o victimă,
dar nu un dizident (el a fost arestat pentru nimicuri nu pentru dizidență, ci pentru faptul că după
ce a reușit să-și trimită fiica și fiul în străinătate a rupt pactul cu diavolul, adică cu securitatea, al
cărei colaborator fusese), poeta evreică proletcultistă Nina Cassian (Renee Annie Cassian) care
auzind de moartea lui Gheorghe Ursu, nu a mai revenit din vizita din SUA, poetul evreu Ezra
Fleischer (care a emigrat în Israel în 1960!), pastorul evreu Richard Wurmbrand…

Cine privește lista, ar crede că fără evrei în România nu ar fi existat dizidență!

După ce am postat cartea, paginile corespunzătoare au fost periate. Dar eu am avut grijă
să le printez înainte.

Mare porcărie! Eu susțin din nou că internetul va fi marea nenorocire a lumii, va fi

triumful minciunii. La ora aceasta, cărțile și articolele mele mai pot fi găsite (de cine știe unde să
le caute) dar la un moment dat vor dispare (cum a dispărut de pe scribd.com „Procesul
sionismului” a lui Roger Garaudy după moartea sa), paginile wikipedia ale patrioților vor fi
șterse (cum a fost în cazul lui Șerban Milcoveanu) sau in alte pagini vor interveni modificări
convenabile (la paginile lui Heydrich și Beria au dispărut originile evreiești, la pagina lui I. Gh.
Duca s-au redus motivele atentatului).

De pe internet, adevărul va dispare la un moment dat și vor rămâne doar minciunile. Eroii
adevărați sunt aruncați în anonimat, trădătorii sunt promovați ca eroi.

Mai sunt multe de spus pe tema aceasta, dar deocamdata ajunge.”

 Al doilea atac a avut loc în ianuarie acest an, cu ocazia împlinirii de către cel mai mare
patriot român de azi a vîrstei de 98 de ani. Tot din păcate, articolul trimis de mine nu a fost postat
decît de „ART-EMIS”, de unde a fost preluat și de „Națiunea”:

UN ACT ABJECT DE LAȘITATE ȘI SLUGĂRNICIE

Ce merită o țară care își batjocorește oficial eroii? Nimic! Este cazul României.

Am citit o știre uluitoare:

https://www.rfi.ro/social-justitie-141805-mapn-sters-postarea-care-omagia-un-general-care-
neaga-holocaustul-din-romania

Da, este uluitor ce s-a întîmplat după ce M.Ap.N. l-a omagiat pe generalul-maior de
aviație Radu Theodoru, veteran de război, cu ocazia împlinirii vîrstei de 98 de ani.

Institutul Elie Wiesel a protestat vehement aratînd pentru început că acum 81 de ani,
legionarii au ucis peste 125 de evrei (cifră care văd că în timp crește) – ce legătura are asta cu
gen. Theodoru, care pe atunci era elev? După care critică prezentarea ca model de viață a unui
antisemit și negaționist militant al holocaustului, membru fondator al unui partid extremist (adică
PRM).

Hai să lămurim întîi doi termeni folosiți în mod greșit.

Primul este cel de „antisemit” – semiți sînt evreii sefarzi și arabii, nu și evreii k(h)azari.

Al doilea este „holocaust” (termen lansat referitor la lagărele naziste în cea de a doua
jumătate a sec. XX, mi se pare de un polonez) care înseamnă ardere completă, și se referă la
arderea persoanelor vii. Spun asta întrucît pentru arderea morților exista de mult termenul de
incinerare. Evrei arși de vii au existat doar în basmele lui Elie Wiesel, mincinosul care s-a
declarat deținut în Auschwitz unde a fost dus de jandarmii români (asta pe cînd Sighetul lui natal
era sub ocupație horthystă!), deși Miklos Gruner a declarat și reclamat peste tot că nu este acel
Elie Wiesel care i-a fost coleg de lagăr – dar minciuna o dată lansată, trebuia susținută și
promovată în continuare, așa că nu l-a băgat nimeni în seamă. Evreii nu folosesc termenul de
„holocaust” ci pe cel de „shoah” (adică nenorocire, catastrofă - și acesta este într-adevăr potrivit
și adevărat). Cuvîntul exista de mult și conform Dicționarului enciclopedic român, vol. II (1964)
însemna „sacrificiu practicat în antichitate de către vechii evrei, asirieni și alte popoare idolatre,
constînd din arderea ritualică a animalelor pe altar; în împrejurări excepționale se practicau și
jertfe omenești”.

Gen. Radu Theodoru nu este antisemit – el îi critică pe k(h)azarii care în ultimii 150 de
ani au făcut atît de mult rău României și românilor. Iar datele oficiale prezentate de el nu le poate
contesta nici Alexandru Florian și nici vreun alt sionist.
 Gen. Radu Theodoru nu a negat suferințele nedrepte ale mai multor milioane de evrei în
timpul ultimului război mondial – el critică minciunile dovedite lansate de sioniști din mai multe
motive, în primul rînd financiare. De unde am aflat noi de această imensă escrocherie? De la
mulți evrei, în primul rînd Norman Gary Finkelstein (ai cărui părinți au fost deținuți în lagărele
naziste), autorul cărții „Industria holocaustului”.

Gen. Radu Theodoru nu a fost fondator al unui partid extremist – PRM a fost un partid
patriotic, dar pentru sioniști tot ce este patriotic, este extremist. C. V. Tudor a avut multe calități
însă din punct de vedere politic îl consider execrabil, un circar fanfaron, care a compromis
naționalismul din România (am scris pe larg și motivat despre aceasta). Aberațiile lui Vadim s-au
răsfrînt asupra și împotriva partidului. Cît de sincer antisemit a fost acesta? Gîndiți-vă că pentru
alegerile prezidențiale din anul 2004 a fost consiliat de firma israeliană Arad Communications
aparținînd lui Eyal Arad, a trimis în parlament cel puțin 4 evrei (printre care și Nati Meir,
condamnat anterior în Israel și ulterior și în România), a dezvelit la Brașov o statuie a lui Itzac
Rabin, etc.

Și atunci ce au sioniștii cu gen. Radu Theodoru? Păi au.

Ni se tot povestește despre jertfele făcute de evrei în războiul pentru reîntregire. Dar
generalul ne prezintă, din rapoartele unităților militare, situația reală, cu militarii evrei care au
dezertat sau au trecut la inamic. Deci nu au fost patrioți, ci trădători.

https://www.justitiarul.ro/falsificarea-istoriei-evreii-din-romania-eroi-in-primul-razboi-mondial/

Ni se tot povestește despre binele făcut României de evrei, dar generalul vorbește despre
răul pe care l-au făcut aceștia.

https://www.incorectpolitic.com/wp-content/uploads/2019/11/56533514-Romania-ca-o-prada-
Radu-Theodoru.pdf

(din păcate, aceasta este doar prima ediție, însă singura care este pe net).

În bibliografia cărților sale găsiți mulți autori evrei de bună credință. Generalul este
acuzat de antisemitism întrucît scrie despre crimele, trădările și jafurile săvîrșite de unii evrei.
Dar, ca și în cazul lui N. C. Paulescu, nimeni nu poate contesta datele istorice sau statisticile
oficiale prezentate.

În Ioan 8.44, Mîntuitorul îi acuză pe farisei că sînt fiii satanei, care este și tatăl minciunii.
Sioniștii de azi sînt urmașii fariseilor. Ei nu suportă adevărul, care îi contrazice în toate.

Dar cel mai mult, sioniștii îl urăsc fiindcă încă mai trăiește, fiindcă încă luptă pentru
adevăr, fiindcă încă este un model de patriotism. Ca să distrugi sentimentul național, trebuie să
ucizi trecutul prin falsificarea istoriei, prin denigrarea eroilor. Ce simplu este! Arunci stigmatul
antisemitismului și atunci autoritățile române îi scot din istorie! După 1947 eroismul românilor s-
a manifestat prin luptătorii din munți, cei care au luptat împotriva celor reprezentați de tatăl lui
Alexandru Florian, tatăl lui Radu Ioanid, tatăl lui Vladimir Tismăneanu, tatăl lui… Dar 80 %
dintre aceștia erau legionari - și atunci vorbim despre ei, dar nu îi nominalizăm. Alexandru
Florian nu știe dacă vreunul dintre aceștia a fost antisemit, nici dacă vreunul dintre aceștia a făcut
vreodată vreun rău vreunui evreu – dar nici nu îl interesează. Este suficient că au fost legionari,
deci au fost patrioți, iar patriotismul este “verboten”. Trebuie cultivate lașitatea și trădarea.

Ministerul apărării a șters mesajul omagial calificîndu-l ca pe “o eroare impardonabilă”.

Vă pare absurd dacă vă spun că pentru acest „fleac” ar fi trebuit să iasă în stradă sute de
mii de români? Nu a ieșit nimeni. Cine are butonul care a mobilizat protestarii în favoarea
familiei Bodnariu din Norvegia și a copiilor lor, a Cameliei Smicala din Finlanda și a copiilor
ei? Acelea erau niște cazuri personale, foarte probabil întemeiate. Dar în cazul de față este
altceva, nu retragerea unei omagieri ci mult mai mult – aruncarea în derizoriu a unui erou, a celui
care simbolizează patriotismul în această țară, de către ministerul apărării, la porunca unor
dușmani ai României. Cine mai poate avea încredere în armata română, cînd se dovedește a fi
condusă de trădători?

Nu știu dacă ați remarcat, dar sunt convins că nu. Cînd este vorba de falsificarea istoriei
noastre, trădătorii care distrug România însărcineză cu asta fiul unui bolșevic evreu.

„Procesul comunismului” a fost încredințat lui Vladimir Tismăneanu, fiul lui Leonid
Tisminețchi. După ce l-a dat afară din comisie pe cel mai competent să se exprime în această
materie (Paul Goma), a redactat un raport în care rolul evreilor bolșevici este trecut sub tăcere.

INSHR-EW a fost încredințat lui Alexandru Florian, fiul lui Radu Florian. Un institut
plătit de la bugetul statului pentru a fi cel mai mare dușman intern al României, al istoriei
noastre, al eroilor noștri și al adevărului.

Nu de mult, director științific la Institutul Revoluției Române (cu care nu avea nici o
legatură a fost numit Andrei Ursu, fiul pretinsului dizident Gheorghe Ursu. Am urmarit la
sfîrșitul lui decembrie un interviu al lui și am ramas uimit: nu am ascultat niciodata o jumătate de
ora de minciuni, de la cap la coadă! Cel mai important lucru, nega implicarea serviciilor străine
în revoluție! Acum este propus pentru funcția de președinte executiv al IICCMER!

Gheorghe Ursu a fost un activist evreu bolșevic, pînă cînd Gheorghiu Dej a trecut la
eliminarea evreilor din structurile de conducere politice. Biografia lui este permanent
cosmetizată (falsificată) – ultima dată, cea în limba engleză, chiar zilele trecute (la 13 ian.). Că a
fost racolat de securitate, nu se pomenește nimic. Știu foarte bine acest caz întrucît am făcut
propria mea anchetă privată cu privire la uciderea lui.

În fine, mai sînt multe scris, dar ar însemna să tot repet lucruri studiate și scrise în ultimii
15 ani.
 Închei arătînd situația unui alt general - un evreu criminal de război, fugit în Israel unde a
fost făcut general și director la Yad Vashem, a cărui extrădare cerută de Lituania a fost refuzată
(extras din “Codul lui Lucifer” ediția a V-a, pag. 280). Ce optică diferită! Un general român,
luptător împotriva Germaniei naziste, un erou pentru noi, pe care trebuie să îl uităm. Și un
criminal evreu făcut general și transformat în erou de Israel!

“După anul 1990, oficialităţile lituaniene au devenit interesate de cercetarea crimelor de

război săvîrşite de evrei împotriva civililor. În decursul anchetei, a apărut necesară interogarea
lui Yitzhak Arad. Acesta (ns. 1926 cu numele de Itzhak Rudnicki) intrase în anul 1944 în NKVD,
iar după ce la o vîrstă fragedă săvîrşise o serie de crime de război, în noapte de Crăciun a anului
1945 a emigrat ilegal în Palestina; aici, a continuat activităţile teroriste, de data aceasta
împotriva armatei britanice iar, după constituirea statului Israel, a devenit istoric al
Holocaustului, general de brigadă în cadrul Tzahal iar, între anii 1972-1993, director al Yad
Vashem (Memorialul Victimelor Holocaustului, înfiinţat în anul 1953 prin hotărâre a Knesset-
ului). In anul 2007, Lituania a solicitat Israelului extrădarea lui Arad în vederea cercetării
acestuia pentru executarea unor civili lituanieni şi a unor membri ai rezistenţei antibolşevice -
Israelul a refuzat.”

https://www.art-emis.ro/jurnalistica/un-act-abject-de-lasitate-si-slugarnicie

Precizez faptul că, întrucît adesea redacțiile modifică textele mele, am ales să inserez
ciornele originale.

Cînd am început să îmi scriu memoriile, în volumul II (1989-2002) am completat cu alte

nume, astfel încît preiau și din această carte.

“Nici măcar nu i-am menționat pe toți care meritau.

Dintre cei pe care i-am cunoscut în mileniul trecut, ar mai fi trebuit de pildă să îl menționez și pe
Ion (Nelu) Iofciu, membru al asociației 21 “Decembrie”. În noaptea de 21 dec. 1989 a fost la ambele
baricade, atît cea celebră de la “Dunărea”, cît și cea mult mai puțin cunoscută, de la “Cocor”. În 1992 a fost
șoferul lui Emil Constantinescu prin toată țara, în timpul campaniei electorale. În 1996 a ajuns viceprimar
la sectorul 5 iar în 2000 consilier la același sector. În acest an, trecut de 70 de ani, este ales din nou consilier
local, tot acolo. Este președintele asociației „Baricada Inter 1989”. Permanent plin de inițiative, dar din
păcate și el se poate bizui pe tot mai puțini oameni. Un nebun ca și mine, era normal să ne împrietenim.
Voi posta o fotografie – nu este din intervalul de referință, dar are o strînsă legătură cu lupta noastră de
acum peste trei decenii. Ultimii mohicani ai Pieții Universității – „Sic transit gloria mundi!” (adică, azi,
niște boșorogi):
 (notă actuală, 15 mai 2022: aș fi vrut să ofer link-uk către conferința de presă ținută de Nelu Iofciu
pe trotuarul de vis-à-vis de ambasada Isaelului cu ocazia vizitei lui Shimon Peres, cînd a depus la
ambasadă o scrisoare adresată acestuia prin care îi cerea să prezinte scuze României pentru crimele
săvîrșite de bolșevicii evrei – dar postarea a fost ștearsă de pe youtube).

Îl mai adaug și pe Ioan Roșca de la Piatra Neamț, care luptă neîncetat de 32 de ani. Are blogurile
“Piața Universității” și „Procesul comunismului”. Invitat la emisiunea TV a lui Miron Manega „Ridică-te
Gheorghe, ridică-te Ioane”, a prezentat cele 16 eșecuri ale sale – adică 16 inițiative blocate de opacitatea,
nepăsarea, corupția sau prostia autorităților. Am aflat cu surprindere că este mai cunoscut de românii din
străinătate decît de cei din țară. Un alt lup singuratic, așa cum am ajuns cei mai mulți dintre noi.

Pînă acum, am vorbit despre luptătorii în mod direct, cei gata de acțiune.

Dar, măcar ca un omagiu post-mortem, să amintesc prieteni excepționali, buni români și buni
creștini, excelenți profesioniști, de bună credință și cu probitate, care s-au luptat (fiecare în felul lui) pentru
adevăr, pentru dreptate, pentru BINE.

Dan Slușanschi. L-am cunoscut în octombrie 1978, cînd am fost concentrați pentru a antrena
trupele anti-apatheid din Rhodezia de Sud. Datorită lui am ajuns un pasionat al bridge-ului. Un mare
patriot, un foarte bun creștin. Cel mai mare indo-europenist al nostru. Consultantul meu în probleme de
greacă veche, ebraică și aramaică. A primit „Steaua României” – el o merita. În 2008 a încetat să-mi mai
răspunde la telefon și mail. Am aflat de pe internet că murise.

Părintele Constantin Mosor de la Tîrgu Neamț. Mi-a fost coleg de facultate. Unul dintre ultimii
mari teologi ai noștri, fost profesor la Seminarul teologic de la Mănăstirea Neamțului și apoi de la
Facultatea de teologie din Iași, prigonit de Daniel. Preotul cu cele mai multe haruri din cîți am cunoscut.
Singurul cu care puteam discuta despre derapajele bisericii – dar nu despre asta este vorba acum. O moarte
stupidă: în oct. 2018 s-a urcat într-un măr să culeagă roadele dar a căzut și și-a frînt coloana. Atitea am avut
de scris despre el, încît articolul meu necrolog a avut trei episoade.

Dan Antoș. Inginer instalator, l-am cunoscut tot prin bridge, la începutul anilor ’80. Cînd după
1990 la ministerul justiției a fost înființat biroul pentru experți tehnici și contabili a fost numit în fruntea
acestuia. Mi-a spus lucruri cutremurătoare. A fost nevoit să demisioneze, păstrînd calitatea de expert
tehnic. Mi-a povestit cum judecătorii impuneau experților concluziile dorite de părțile care îi mituiau. Dar
și-a dat seama că știind prea multe, este vînat. De pildă, a fost contactat din partea avocaților firmei
Millenium (care ridicase blocul care a ars în apropierea bisericii armenești, suma de 1 milion $ ca să își
însușească concluziile lor). A renunțat și la activitatea de expert, s-a pensionat. A fost consultantul meu în
multe probleme de specialitate – escrocheriile promovate de stat în interesul mafioților în domeniul
repartitoarelor la calorifere și al senzorilor de gaze, dar și în cazul incendiului de la „Colectiv”. Nu știu dacă
a apucat să citească ultimul meu articol, pe această temă – la începutul lui ianuarie 2020 a murit răpus de
cancer.

Radu Călin Cristea. L-am cunoscut înainte de 1989, ne-am reîntîlnit apoi in redacțiile „Cuvîntul” și
„Europa Liberă” (unde, după mutarea redacției de la Munchen la Praga, a fost șeful secției în limbă
română). În primăvara trecută, s-a dus și el.

Marius Albin Marinescu. Între anii 2016-2019 am publicat în „Justițiarul” și „Justițiarul Sibian”
circa 400 de articole. Nu ne-am cunoscut niciodată, legătura noastră era exclusiv telefonică și prin mail, dar
ajunsese fratele meu mai mic. Nici nu puteam să ne cunoaștem, eu aveam deja probleme cu deplasarea, el
avea 5 boli dintre care care cea mai gravă era BPOC, care îl obliga ca jumătate din zi să fie conectat la
aparatul de respirat. Nu cred în telepatie, dar au fost situații în care similitudinea instantanee a gîndurilor
noastre m-a făcut să mă gîndesc la așa ceva! A fost un luptător împătimit pentru adevăr și dreptate. Timp
de 15 ani a scris, nebăgat în seamă de presa main-stream, despre toate păcatele (penale) ale lui Klaus
Iohannis și ale acoliților săi, pe care le cercetase mai mult decît oricine. Ar fi cel mai bun exemplu de urmat
pentru adevărații ziariști (dacă vor mai putea exista): zi și noapte scria, traducea articole din presa străină,
verifica articolele primite ( nu publica nimic neverificat!). Acum un an s-a stins acest simbol al
jurnalismului adevărat, un martir al presei libere.

Gheorghe (Gigi) Mocuța. Ne-am cunoscut în 1978, cînd intrase în procuratură. Un alt împătimit al
adevărului și dreptății. În 1990, promovat la Procuratura Generală, a fost unul dintre cei doi procurori (al
doilea a fost Titus Duță) care s-au implicat în mișcarea civilă, a aderat la „Alianța Civică” și la „Societatea
pentru Adevăr” unde a fost alături de Radu Filipescu, unul dintre cei doi vicepreședinți ai mei. A fost
primul procuror român trimis în Italia să fie pregătit în lupta antimafie. Pregătirea nu i-a folosit la nimic –
toate inițiativele lui au fost blocate de procurorul general Nicolae Cochinescu. Sub Constantinescu a ajuns
secretar de stat la finanțe (răspundea de vămi), de unde a fost mutat secretar de stat la justiție – dar ministrul
mafiot Valeriu Stoica l-a deposedat de toate responsabilitățile importante, pe care i le-a dat slugii lui,
Flavius Baias. O amintire de neuitat, de pe timpul lui Constantinescu – Gigi declanșase o campanie de
anchetare a adopțiilor ilegale (în numele și interesul căreia lucra o mafie enormă formată din avocați,
judecători, polițiști de la evidența populației și funcționari de la autoritatea tutelară). La un moment dat
primește un anunț tulburător de la un ofițer SRI care intercepta telefoanele unei avocate implicate plenar în
adopțiile ilegale (la ce bun sa-i mai dau numele? o doamnă foarte drăguță și elegantă). Această doamnă îl
sunase la Cotroceni pe consilierul prezidențial Sorin Moisescu (fost coleg de facultate cu Emil
Constantinescu) să se plîngă că Gigi o hărțuie penal. Sorin o asigură că în scurt timp va fi procuror general
și va scăpa de Gigi. Într-adevăr, în perioada 1997-2000 Sorin Moisescu a fost consilier prezidențial, apoi
procuror general și apoi președinte al ÎCCR. Un infractor, ca și nevastă-sa Adriana care în 1979 (pe cînd
era vicepreședintă la Judecătoria sectorului 5 și amanta procurorului șef adjunct Jan Popescu de la același
sector) a scăpat de arestare pentru luare de mită (cum au fost arestați majoritatea judecătorilor de la acea
instanță) întrucît era măritată cu nepotul patriarhului Iustin Moisescu. Gigi a declanșat și campania de
arestare a bancherilor care își falimentau băncile. În 2007 Gigi a mai fost numit încă o dată secretar de stat
la justiție – pentru doar cîteva luni. Încep să cred că era promovat temporar doar pentru a i se lua dosarele
în lucru. În primăvară am aflat cu uimire că a murit de covid în lagărul M. Ap. N. din curtea Institutului
„Ana Aslan” din Otopeni. Am fost uimit fiindcă era un om cu o stare perfectă de sănătate și care se ferea
de covid cum nu am văzut pe nimeni – ultima noastră întîlnire a fost vara trecută cînd mi-a adus niște
„bombe” împotriva cîrtițelor pentru prietenul Calancea: era singur în mașină dar cu mască și mănuși, nu
am dat mîna, mi-a dat pachetul prin geamul coborît! Nici nu am apucat să ne strîngem mîinile pentru
ultima dată! A primit și el „Steaua României” – tot în mod meritat. El și Dan Slușanschi, doi dintre foarte
puținii care chiar meritau.

Dumnezeu să-i odihnească pe toți!

Am (avut) patru prieteni care cu amintirile lor atît de neștiute românilor ar fi putut scrie biblioteci
întregi: Gigi Mocuța, Dan Antoș, Ion Gîtlan, Nelu Iofciu. I-am bătut la cap să scrie, le-am asigurat apariția
în presă, cred chiar că i-am și blestemat dacă nu vor să scrie, dar nici un succes. Care că nu are talent să
scrie, care că nu are timp, care că să-l înregistrez pe reportofon și să scriu eu – asta era culmea! eu nu
aveam timp pentru memoriile mele și să scriu despre ale lor! Primii doi, nu mai pot să scrie de dincolo.
Ultimii doi, chiar dacă le-am reînnoit în aceste zile propunerea, tot nu au de gînd.

De ce i-am pomenit pe toți aceștia? Fiindcă sunt cei pe care ani de zile m-am putut bizui. Oameni
care și-au dovedit în repetate rînduri credința și patriotismul, care nu au trădat oricît de prigoniți au fost,
care nu au renunțat la luptă.

Anul 2002 a fost un punct de răscruce. Au reușit să ne dezorganizeze, să ne rupă unii de alții. Am
continuat să luptăm, dar devenise mult mai greu.”

Da, am pus punct acestui volum la anul 2002 întrucît a fost finalul unui capitol din viața mea.
Atunci s-a definitivat acțiunea statului împotriva partidelor patriotice (https://www.justitiarul.ro/evacuarea-
din-sedii-a-partidelor-conduse-de-patrioti-romani-in-perioada-1998-2001/), atunci patriotismul a primit
cele mai grele lovituri, atunci nu am mai putut profesa și tot atunci m-am mutat în casă nouă, pentru a-l
putea îngriji pe tatăl meu.
 În anul 2015, după ce „Codul lui Lucifer” a ajuns răspîndită și pe internet, după scrisorile mele
către academie pe marginea primirii lui Elie Wiesel și către Iohannis pe marginea legii nr. 217/2015, am
intrat cu onoruri în rîndul a ceea ce părea a fi „rezistența română” și, implicit, a „grupului de la Comana”.

Cu această ocazie am avut bucuria să îl cunosc pe gen. Radu Theodoru.

 L-am cunoscut (dar nu la Comana) pe un alt mare patriot, George Piscoci Dănescu, patronul
Librăriei românești antitotalitare din Paris - citiți o parte din biografia sa recentă, merită!

https://ioncoja.ro/scrisoare-mai-veche-de-la-dl-george-piscoci-danescu/

Un lucru foarte interesant, și poate emblematic. Scriitorii români care au scris despre crimele
săvîrșite de evrei împotriva românilor, sunt aromâni (gen. Radu Theodoru, Paul Goma, George Piscoci
Dănescu și cu mine). Legătura am facut-o eu. Auzind că regretatul Paul Goma, cu care am corespondat
prin mail ar fi aromân, l-am întrebat în toamna lui 2015 și mi-a răspuns plin de mîndrie: „Da, sînt
machedon!”. Ceilalți doi mi-au spus de originile lor aromâne aflînd că eu sunt aromân. Culmea este că toți
trei erau prieteni, dar nu își știau originea comună! Au aflat de la mine, la o întîlnire la Grădiștea (evident,
mai puțin Paul Goma)!

La Comana am avut plăcerea să îl reîntîlnesc pe vechiul meu prieten Adrian Grigoriu. Mîna
dreaptă a d-lui general în organizarea acțiunilor sale, cel care a sărit în apărarea sătenilor de la Nadăș
deposedați de întregul pământ prin acte false, implicat în nenumărate acțiuni patriotice, dar și victima DNA
care de peste două decenii refuză să cerceteze modul în care niște mafioți importanți, tot prin acte false, i-
au furat afacerile de peste 15 milioane $.

Tot la Comana m-am împrietenit cu fratele Vasile Șoimaru. De ce îi spun așa? (m-a întrebat
cineva odată). Simplu – el mi-a spus „frate Dane”, așa că și eu i-am spus „frate Vasile”. Vasile a fost
deputat în primul parlament al Republicii Moldova, a fost semnatar al Declarației de Independență (furată
acum cîțiva ani!), azi este pentru a treia oară parlamentar. A înjghebat din două crăci uscate pe care a lipit
cu scotch un tricolor rupt de pe coperta unei reviste prima cruce pusă pe locurile unde peste 150.000 de
ostași români au căzut la Cotul Donului. Are blogul „Românii din jurul României”‚ a scos minunatul
album foto cu același nume. Un mare admirator al aromânilor. Mai sunt multe de spus despre el, dar mă
rezum doar la a spune că este autorul cărții de mai jos:
 https://www.incorectpolitic.com/wp-content/uploads/2018/10/Cotul-Donului.pdf

La Comana, părintele Constantin Cîrlan Ungureanu a adus icoana Sf. Ioan Botezătorul, stropită cu
sînge de eroi, dăruită de Ion Antonescu armatei române înainte de trecerea Prutului.
 Desigur, am cunoscut mulți alții dintre cei prezentați poporului ca fiind “scriitorii patrioți” ai
României. Dar după ce m-am lămurit că pentru ei importanți sînt banii, că în spatele lor sînt serviciile, că
au compromis site-urile patriotice și după ce anul trecut au început (direct sau indirect) atacurile împotriva
mea, mi-am dat seama că naționalismul în România este combătut în primul rînd de serviciile secrete. Care
în ultimii ani lansează în public, pe bandă rulantă, noi eroi după noi eroi. Dar nu mă refer acum la asta, este
prea mult de comentat.

Sînt cîțiva asupra cărora nu am îndoieli, dar sper că mă vor înțelege de ce în acest moment nu îi
menționez. Pentru mine, în prezent grîul este separat de neghină dar este prea devreme să fac acest lucru
public.

Sînt cîteva domenii în care pot pretinde că sînt singurul care…

Sînt singurul care lupt în mod continuu în România de 50 de ani pentru cîteva principii, începînd
cu lupta pentru democrație, în 1972. Cu naivitate, m-am ridicat în ședință și am întrebat ce democrație este
aceea în care altcineva hotărăște pe cine trebuie să votăm. Cînd anunțam apropierea acestui jubileu, au
început primele atacuri împotriva mea din partea pretinșilor naționaliști.

Sînt singurul care am vrut să declanșez lupta împotriva corupției la nivel înalt, spunîndu-i în aprilie
1980 procurorului general Nicolae Popovici în cadru oficial că dacă peștele de la cap se impute, să
începem să arestăm prim-secretarii de județ și miniștrii corupți, că dacă vrem să facem curățenie, să
începem cu propria ogradă și să arestăm procurorii și judecătorii corupți.

Sînt singurul împotriva căruia s-a încercat arestarea și înainte de 1989 și după 1990.

Sînt singurul care am declarat că nu îmi trădez țara pentru un loc în parlament - și am părăsit CDR,
înființată după principiile enunțate de mine (și semnate și de Niculae Cerveni) pe 6 iunie 1990.
 Sînt singurul președinte ales al Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timișoara, în ziua de
29 mai 1990 – adică am fost, cu mult timp înaintea lui Corneliu Coposu, primul președinte ales al opoziției
unite din România. Dar desigur că eu președinte și Nica Leon vicepreședinte nu era pe gustul păpușarilor.
S-a creat o diversiune și organizatorii au fugit cu toate actele, inclusiv procesul verbal al alegerilor.
“România Liberă”, care organizase alegerile, nu a scris nici un cuvînt. Singura mențiune în presă despre
faptul că eu am fost ales președintele ANPT a apărut în cadrul unui interviu luat lui Niculae Cerveni (în nr.
116/2 sept. 1996 din „Actualitatea”:

Și cred că sînt singurul care am luptat împotriva tuturor președinților României.

Volumul II al memoriilor mi-a reamintit soarta celor pe care i-am avut alături în luptele grele la
întretăierea dintre milenii. Cred că merită să reamintesc cîteva momente.
 “Cînd mi-am revenit după moartea mamei, m-am rearuncat în luptă.

Am studiat timp de vreo 3 luni, evoluțiile tarifelor în ultimii ani, cursul valutar, indicii de
inflație și actele normative. Am conceput o acțiune judecătorească pentru apărarea dreptului
constituțional al cetățenilor români la un nivel de trai decent, semnată de prieteni adevărați, de
patrioți adevărați. Cu timpul, ni s-au alăturat mulți, dar nu cei care se pretindeau apărătorii
românilor (partidele parlamentare), apărătorii oamenilor muncii (marile centrale sindicale) sau
apărătorii adevărului (gunoaiele din presă).

Iată primul articol pe care am putut să îl postez pe această temă. Si prima și ultima pagină
din acțiunea judecătorască, singurele pe care le pot posta.

http://www.napocanews.ro/2015/09/cum-se-falimentau-firmele-romanesti-in-favoarea-celor-din-u-e-
pentru-cei-care-au-murit-saraciti-ancheta-e-prea-tarzie.html
 Împotriva noastră s-a dezlănțuit o nouă teroare, pe care aș fi fost tentat să o numesc neo-
bolșevică. Dar mi-am dat seama că este ceva nou, este teroarea democrat-europeană, susținută de
UE!

Am depus la reprezentanța UE, lui Jonathan Scheele, un material privind prigoana

împotriva noastră fiindcă apărăm drepturile românilor. Nu i-a păsat. C. V. Tudor îl numea pe
Scheele cel mai corupt reprezentant al UE – se pare că avea informații bune.

Am formulat o acțiune în instanță cerînd obligarea statului român să renunțe la prigonirea

mea și la plata unor daune morale. Am depus copii ale declarațiilor mincinoase prin care se dorea
arestarea mea urmate de retractări, copii ale unor acte care confirmau supravegherea mea și după
1989, zeci de anexe prin care dovedeam represiunea împotriva mea,

Instanțele române mi-au respins acțiunea, CEDO la fel. UE, organizație teroristă, ca și
NATO, își premiază agenții. Ca de pildă acum, cînd i-a dat premiul Saharov pentru libertatea de
gîndire agentului lor, Navalnîi.

Agentul provocator Navalnîi primește un premiu de 50.000 euro fiindcă joacă cum i se
cîntă. Cică el reprezintă libertatea de gîndire.

Pentru libertatea de gîndire, la vîrsta de aproape 90 de ani Ursula Haverbeck a fost

aruncată în temnițele nu naziste ci democrate. Dar CEDO nu a aflat asta.”

“Acțiunea pentru Idealurile Revoluției

În 1998, autorul reunește un grup de 6 luptători în Revoluție, mai mulți dintre ei foști
dizidenți, cu toții persoane publice (dar cu toții boicotați de presă), într-un grup care s-a intitulat
“Acțiunea pentru Idealurile Revoluției”. În afara autorului (fost secretar general al PNL-CD), din
grup mai făceau parte Nica Leon (președintele Partidului Liber Democrat), Claudiu Iordache
(fost prim-vicepreședinte al FSN), Ion Gîtlan (președintele Uniunii Democrat Creștine – cînd
treceți prin fața sălii Dalles spre Piața Romană, la capătul trotuarului este o cruce – acolo a căzut
Mihai, fiul său, primul tînăr ucis pe 21 dec. 1989; opriți-vă cît să faceți semnul crucii, sau măcar
făceți-l din mers), Nicu Stăncescu (fostul președinte al Partidului Unității Democratice) și
Constantin Calancea (președintele Asociației „21 Decembrie 1989”). Acțiunile lor constau în a
redacta scrisori pe care le trimiteau, după caz, la Senat, Camera Deputaților ori Guvern - și,
desigur, în copie, și presei. Presa nu a publicat niciodată, nici una dintre aceste scrisori. În
schimb, pe plan legislativ, unele au avut efecte. De pildă, după ce Camera Deputaților votase
favorabil OG nr. 13/1998 care, contrar scopului urmărit, ducea în fapt la tergiversarea
nejustificată a actului de justiție și OUG nr. 25/1998 prin care Romtelecom era scos de sub
controlul Oficiului Concurenței, scrisoarea lor adresată Senatului a avut succes iar Senatul a
respins ambele ordonanțe, trimițîndu-le la Cameră pentru o nouă dezbatere – în urma noilor
dezbateri, și Camera Deputaților a respins, în mod definitiv, cele două ordonanțe ale guvernului.
De asemenea, după ce Senatul votase „Legea Ticu”, cei 6 s-au adresat cu o scrisoare Camerei
Deputaților, cerînd ca în aceasta să fie incluși în plus revoluționarii și avocații – autorul a văzut
cu ochii lui cum în textul votat de Cameră erau trecuți și revoluționarii dar și avocații. În schimb,
legea apărută în Monitorul Oficial nu mai prevedea avocații. Poate au dispărut la mediere? Poate
au dispărut în drum spre Monitorul Oficial? Nu putem ști și este cam greu să verificăm.

Reactualizări 2021:

În primul rînd, una dintre scrisorile noastre – singura pe care o am scanată (succesul
nostru a fost total, 100 %):
 Privesc scrisorile noastre pe care eu le redactam, le scriam și le printam la sediul lui Leon
iar după ce le semnau toți, Leon le trimitea prin fax la guvern si la cele două camere ale
palamentului. Eram 6, toți teferi, plini de energie și de inițiative, gata de luptă oricînd. Mă uit la
semnături. Nicu Stăncescu s-a dus de mult, cred că prin 2006 (caut pe internet dar nu găsesc
nimic legat de moartea sa, un dizident arestat pentru acțiunile lui înainte de revoluție). Claudiu
Iordache s-a dus zilele trecute. Acum 4 ani Constantin Calancea a suferit o operație (ulterior a
aflat că nici nu era necesară) și a luat din spitalul Fundeni multe bacterii nenorocite; de atunci, își
petrece viața prin spitale, dintr-o operație în alta. Ion Gîtlan a fost operat pe inimă. Nica Leon,
mezinul grupului, scîrbit de toate ce se întîmplă a părăsit de peste 10 ani Bucureștiul și a rupt
legăturile cu lumea. Iar eu, mai ies din cînd în cînd din casă dar trăiesc cu pumni de medicamente
și îmi petrec timpul în pat cu leptopul în față. Cine să lupte în locul nostru? George Simion?
Diana Șoșoacă? Hai să fim serioși. Serviciile de informații își bat joc de poporul român (așa văd
eu lucrurile).

Mă uit și la semnăturile de pe acțiune și de pe cererile de intervenție. Dr. Horia Radu

Pascu, deputat în perioada 1990-1996, a murit și el cam în acelaș timp cu Nicu Stăncescu – nici o
mențiune în presă (cu mult regret, am fost nevoit să întrerup legătura cu ei doi în momentul în
care am văzut că loviți de Alzheimer, nu mai știau cu cine vorbesc). Niculae Cerveni a murit în
2005, atins și el de Alzheimer. Col. (rtg.) Ștefan Cucu, președintele veteranilor de război de pe
frontul de est (avansat ulterior general-maior în retragere) a murit și el – nu știu cînd, în presă nu
am găsit nimic. Eroii din 15 nov. 1987 de la Brașov, de la Steagul Roșu (devenit Roman SA, dar
nu cred că în cinstea lui Petre Roman), după falimentarea acestui simbol al industriei românești
au plecat la muncă în Italia (cel puțin cei cu care păstram legătura). Despre alți semnatari (Leon,
Claudiu, Calancea, Gîtlan, am scris deja situația actuală).”

De la Petre Țuțea ne-a rămas un munte de expresii memorabile. Dintre acestea, două îmi
par deasupra tuturor celorlalte.

“Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii și i–am zis: domnule Preda,
macedoromânii nu sunt români, sunt super-români, români absoluți. Atît de năpăstuiți și goniți,
au instinctul național de fiară bătută. Iar eu și dumneata, pe lângă ei, avem forță domestică de
rațe. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniță. Îi băteau până îi omorau, dar nu declarau
nimic. Au o bărbăție perfectă.”

Iar cea de a doua:

„Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să fac treisprezece ani de temniţă pentru un
popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare.”

De ani de zile, eu scriu lucruri necunoscute de români. Că nu sînt publicate în ceea ce se

numește presa oficială, nu este de mirare. Că nu sînt publicate în presa patriotică, însă este o
întrebare. Iar răspunsul poate să dea răspuns și la altă întrebare – de ce nu are naționalismul nici
o șansă în România?

Ajunge. La starea mea de sănătate, să “scriu” într-o după amiază o carte de 47 de pagini
cred că este un record.