Portofoliul Elevului

NUME ELEV:tufĂ norica maria

Nume profesor: albu maria

 Că rți preferate: After de Anna Tood

Mara de Ioan Slavici
Ipoteza Iubirii de Ali Hazel
  Filme preferate: After, Titanic, Twilight

 Autori preferați: Ion Creangă , Ariana Godoy

 Aetisti preferați: Irina Rimes, Andia, Ian

Citat: Cei care îți spun că nu poți, sunt cei

care se tem că vei reuși!

Nicolae Filimon
Nicolae Filimon s-a născut la 6 septembrie 1819, la
București, fiind al treilea din cei cinci copii ai preotului Mihai
Filimon, paroh la Biserica Enei, și ai Mariei.

Studiază la Şcoala catihetică din curtea Bisericii Enei, cu

dascălul Chivu, apoi în casa marelui logofăt Scarlat
Bărcănescu şi în cea a clucerului Eftimie Răsuceanu, unul
dintre epitropii bisericii.

A studiat şi la şcoala de cântareţi bisericeşti a monahului rus

Vissarion şi la şcoala de cântăreţi de pe lângă Societatea
Filarmonică a lui I. Heliade Radulescu şi C. ristia.

La vârsta de zece ani este cântăreț la biserica Enei, în

parohia tatălui său.

Își desăvârșește cunoștințele în domeniul teatrului și al

muzicii, fiind unul dintre primii noștri cronicari muzicali și
teatrali, iar începând cu anul 1931, este corist în trupa
Hanrietei Karl și flautist la teatrul lui Papanicola

Din anul 1852, devine epitrop al bisericii Enei, funcție pe care

o va avea până la sfârşitul vieţii, şi „Conțopist” la
Departamentul Credinței.

La 26 februarie 1856, în cadrul aceluiași departament, este

ridicat la rangul de pitar, iar în finalul anului 1857, debutează
în publicistică la ziarul „Naționalul” cu foiletoane și cronici
muzicale.

În anul 1858, realizează o călătorie în vestul Europei, care va

constitui sursa de inspiraţie pentru lucrarea „Excursiuni în
Germania meridională”

În anul 1858, publică în „Naționalul”, nuvela Mateo Cipriani

sub titlul „Mănăstirea domenicanilor după colina Fiesole”,
inclusă în volumul „Excursiuni în Germania meridională”, iar
un an mai târziu, publică, în același ziar, nuvela „O
baroneasă de poronceală”, inclusă, de asemenea, în volumul
amintit.

La 17 septembrie 1859, Nicolae Filimon este numit secretar

al Comisiei Documentale, iar un an mai târziu, „Naționalul”
publică fragmente din „Trei luni în streinătate”, apărute în
volumul „Excursiuni în Germania meridională”

În anul 1860, îi apare, în „Revista Carpaților”, nuvela

„Friederich Staaps sau Atentatul de la Schoënbrunn în contra
vieții lui Napoleon”, aceeaşi revistă reeditându-i şi nuvela
„Mateo Cipriani”. În anul 1861, „Revista Carpaților” publică
nuvela sa „Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de
mahala”, îi apare volumul „Mateo Cipriani, Bergamo și
Slujnicarii” şi debutează, în Independenţa”, cu cronici
muzicale şi dramatice, cu cronica la „Maddalena, operetă
semiserie într-un act, poezia tradusă din limba franceză
de G. Curatolu, muzica originală de A. T. Zisso”.

În octombrie 1864, Filimon denea epitrop al bisericii Enei,

apoi își reia activitatea de cronicar dramatic la „Buciumul”,
revista lui Cezar Bolliac.

În anul 1865, publică în „Dâmbovița” ultimul său articol

intitulat „Răspuns la critica făcută de P.G. Nițescu revistei
noastre muzicale din Monitorul nr. 285”.

Filimon a fost şi autorul unor lucrări despre folclor, câteva

dintre acestea fiind „Jocul bănăţean”, apărut în
„Naţionalul” nr. 88 din 12 octombrie 1858, „Literatură
poporană. Omul de piatră”, în „Ţeranul român” nr. 34 din
11 noiembrie 1862, Bucureşti sau „Lăutarii şi
compoziţiunile lor”, apărută în „Buciumul” nr. 311 din 21
noiembrie / 3 decembrie 1864, la Bucureşti.

Nicolae Filimon a realizat şi traduceri, „Rachela şi Ristori,

primele tragediene la expoziţiunea de la Paris”, traducere
după M.G. Saphir, publicată în „Naţionalul” nr. 23 din 24
februarie 1858 şi „Nabucodonosoru, operă lirică în 4
acte”, publicată în 1859.

Nicolae Filimon a trecut la Domnul la 19 martie 1865, fiind

răpus de tuberculoză. A fost înmormântat la Cimitirul
Bellu din Bucureşti.

CIOCOII VECHI ȘI NOI 

de Nicolae Filimon
Romanul este alcătuit din 32 capitole, primul capitol fiind
intitulat „Dinu Păturică”. Într-o dimineață, la curtea postelnicului,
în octombrie 1814 „sosește un june de 22 ani cu fața oacheșă,
ochi negri plini de viclenie, un nas drept și cam ridicat în sus,
ce-i indica ambiția și mândria grosolană”. Acest june se
numește Dinu Păturică și ajunge ciubucciu la curtea bogatului
fanariot, Andronache Tuzluc, care sosise în țară împreună cu
domniile fanariote. Prin necinste și lingușiri ajunge mare
postelnic la curtea domnitorului Ioan Gheorghe Caragea.
Singura nemulțumire a boierului fanariot era aceea că boierii
pământeni nu-i dădeau atenție și de aceea hotărăște să o
ceară de soție pe fiica boierului C, român de națiune. Boierul
refuză cu demnitate și înfruntă mânia domnitorului care
intervine pentru protejatul său. Cu această ocazie autorul
prezintă curtea domnească cu obiceiurile și atmosfera timpului.

Un alt personaj introdus este Chera Duduca, amanta lui Tuzluc,

„o vineră orientală ieșită din rămășițele spulberate ale
populațiunei grece din fanari... o frumusețe perfectă, inteligență
vie, spirit fin și iscusit”. Gelos, Andronache Tuzluc, îl trimite pe
Dinu Păturică să o slujească pe Duduca, în realitate cu porunca
sa o supravegheze.
Întâlnirea dintre Duduca și Dinu Păturică realizează o scenă de
mare măiestrie: „vicleană ca o vulpe, aceasta înțelege
adevăratul rol al slujnicarului trimis”. Cei doi se înțeleg dintr-o
privire și își fac planuri să-l aducă la sapă de lemn pe postelnic.
Pentru a-și realiza scopul, cei doi au nevoie de un intermediar,
astfel intră în scena Chir Costea Chiorul, un negustor și
cămătar, un trădător, un om care spionează, denunță și înșală.
La curtea postelnicului este vătaf Gheorghe, un tânăr cinstit și
devotat care vede incorectitudinile lui Păturică și îi atrage
atenția postelnicului. Drept mulțumire, postelnicul îl dă afară și
îl numește pe Păturică vătaf al curții. Ca vătaf cercetează
moșiile și stoarce bani grei pe baza celor nevoiași, vinde
diferite funcții publice în numele lui Tuzluc.

Dinu Păturică prin intermediul lui Chir Costea Chiorul vinde

moșiile postelnicului. Acesta face cheltuieli mari pentru
întreținuta lui, în cele din urmă ajungând sărac, iar când își dă
seama este prea târziu. Andronache Tuzluc suferă un atac de
apoplexie și este luat și îngrijit de Gheorghe, care intrase în
slujbă la curtea boierului C. Întreaga avere a postelnicului îi
aparține de acum lui Dinu Păturică. Acesta se căsătorește cu
Chera Duduca.
Noul domnitor, Alexandru Suțu îl numește pe Dinu Păturică
stolnic și tot acum Dinu Păturică îl cunoaște pe Ipsilanti,
conducătorul Eteriei care îi oferă două județe dacă organizează
omorârea lui Tudor Vladimirescu. Stăpân atotputernic, jefuiește
sălbatic țăranii care nu mai pot suporta și se răscoală. La
domnie vine Grigore Ghica care îi primește pe țărani cu jalba-n
proțap, află despre fărădelegile lui Păturică și dă ordin să se
facă dreptate.

Dinu Păturică este aruncat la ocnă, unde și moare. Duduca

fuge peste Dunăre unde se mărită cu un turc și vrând să facă
pe cocheta și în casa noului bărbat, este vârâta într-un sac și
aruncată în Dunare.

Andronache Tuzluc moare și pe drumul spre cimitir se întâlnesc

două care mortuare, într-unul Dinu Păturică - aruncat la groapa
comună, într-altul Tuzluc, înmormântat omenește de Gheorghe.
Chir Costea Chiorul este condamnat să fie bătut în toate piețele
negustorești, apoi țintuit de urechi în fața prăvăliei sale.

Fostul vătaf Gheorghe, datorită corectitudinii sale, a ajuns din

opincar, mare spătar. Se căsătorește cu Maria, fiica boierului C,
iar domnitorul Ghica îl cinstește cu caftanul de mare spătar,
numindu-l caimacam al Craiovei.

Romanul se impune prin forța dramatică a primei părți, a

acțiunii, prin tensiunea unei scene. Eroii romanului sunt
străluciți luceferi ai viciilor care se ridică pe ruinele acelora care
nu i-au lăsat să moară. Nicolae Filimon prezintă procesul istoric
al formării burgheziei în România.

Ioan Slavici

A fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru

corespondent (din 1882) al Academiei Române.
Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului
ardelean. Scriitorul a fost considerat de criticul George
Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului
rural, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o
frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție
de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei,
îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.
L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul
acestuia a debutat cu comedia Fata de birău în anul 1871.
Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se
numără romanul Mara, nuvelele Moara cu
noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în
volumul Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță
deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator
al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma
articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria,
ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus
spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de
Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele,
publicată în 1920. Istoricul Lucian Boia a constatat cu referire la
Slavici că „dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu
se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se
trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”
La 71 de ani, cuprins de amețeli, leșină, cade și o nouă fractură
îl face să zacă trei luni în pat. Viața românească îi sare în ajutor
plătindu-i o mie de lei pentru o nuvelă care nu a mai apărut.
În 1920 scrie prima versiune a volumului de
memorii Întemnițările mele, romanul Cel din urmă armaș și un
nou volum de povești. Colaborează la Umanitatea, gazetă
condusă de C. Costa-Foru, la Adevărul literar și artistic și Viața
românească. În cele două din urmă reviste începe să-și
scrie Amintirile despre Eminescu, Maiorescu, Caragiale și
Coșbuc și fragmente din Închisorile mele și Lumea prin care am
trecut. În anul 1923 i se publică volumul Amintiri și romanul Cel
din urmă armaș la editura „Cultura națională”. În ultimii doi ani
din viață a scris romanul Din păcat în păcat, rămas needitat.
Obosit și bolnav, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care
trăia la Panciu, într-un ținut de vii care îi amintea de Șiria lui
natală.
La 17 august 1925 s-a stins din viață. A fost înmormântat
la schitul Brazi și cuvântul de rămas bun a fost rostit de Gala
Galaction.

Mara
de Ioan Slavici
Mara era o femeie saraca vaduva, care se intretinea din
negustorit.
Peste Mures era o manastire, Maria Rdna, in care se ruga
alaturi de copiii ei la Sfanta Maria. Copiii ei erau fericiti si nu
duceau lipsa de nimic. Mara economisea bani pentru vremuri
grele. Isi dorea sa vada fiica, numita Persida, preoteasa si pe
fiul ei, Trica, cojocar. Dorea sa-si dea fata la maica Aegidia sa
invete pentru 60 de fiorini pe an.
Trica refuza sa-l asculte pe Costi si dorea sa-i spuna mamei
despre rautatile acestuia.Copiii si-au dorit sa mearga la mori cu
luntrea. Mara si mai multi adulti erau ingrijorati din aceasta
cauza.
Mara a observat ca Persida a fugit de la calugarite. Femeia s-a
dus la manastire si le-a certat pe maicute.
Copiii au crescut. Alaturi de manastire era macelaria unui
neamt,  Huber Natl, iar Persida s-a indragosit de acesta.
De Florii Persida s-a reintilnit cu Trica, fratele ei, care dorea sa
o ia acasa. Cei doi s-au dus sa culeaga viorele si l-au intilnit pe
Natl. Acesta a indragit-o pe Mara, dar parintii lui nu erau de
acord cu aceasta situatie.  L-au trimis pe Natl la Arad sa isi
gaseasca sotie.
Mara si copiii ei se aflau deasemenea la Arad, unde stateau la
casa lui Claci, impreuna cu mai multi tineri. Persida si Trica
aveau sa asisite la nunta unui preot numit Munteanu cu Milena.
Aici Natl o gaseste pe Sidi (Persida) cu Codreanu, care incerca
sa o atraga. Mara dorea sa-si casatoreasca fata cu
CodreanuAnca, prietena Persidei si-a dat seama ca aceasta il
iubea pe neamt. La inceput Sidi  se ferea de Natl si dorea
dorea sa plece cu mama ei acasa. Mara nu a vrut sa faca ceea
ce ii cerea fiica ei. Au venit impreuna la Radna. Sidi i s-a plins
Marei ca peste tot unde merge il intilneste pe Natl. S-a gindit ca
poate setniul dorea sa se casatoreasca su sasul.  Mama ei,
cind auzi acest lucru, a spus ca e imposibil. Codreanu intilni si
alta fata, Maria, dar totusi dorea sa o revada pe Persida. Se
intereseaza de ea si aflind ca e la manastire se duce acolo, dar
nu putu sa vorbeasca cu ea.
Persida se intilni cu un alt tinar, Pavel, care o ceru in casatorie,
dar fata nu accepta acest lucru.
Trica nu reusi sa-si termina anii de ucenicie si ca sa poata sa
treaca peste iarna vindea haine in Arad. Se intilni cu Bocioaia,
persoana ca nu l-a primit ca ucenic si a plecat la Radna. Trica
s-a hotarit sa vina acasa in fiecare seara.
Persida si Natl se intilneau des si si-au marturisit ca se iubesc.
La Persida au venit in vizita niste cunostinte, care i-au spus ca
Natl este lenes si ca n u e bun de nimic pentru a o convinge sa
renunte la acesta. Acestia au remarcat ca vorbele Persidei
semanau cu cele ale lui Natl.
Natl este trimis la Boioaica pentru a deveni macelar, numai ca
acesta a citit adeverinta de la stapini si a aflat ca nu a facut
nimic, astfel incit nu a fost numit maistru.  Huber a venit de la
macelarie si si-a certat fiul. In cursul disputei a aruncat un cutit,
iar un martor a spus ca a fost o tentativa de omor.
Persida nu a crezut acest lucru si s-a intilnit pe ascuns in
prezenta lui Bandi, fost ucenic la un cizmar. Trica se intilni cu
Natl, desi nu era de acord cu relatia dintre acesta si sora sa.
Observa ca cei doi se iubeau si afla ca aulanuit sa se
casatoreasca in secret.
Mara observa ca fata ei a plecat de acasa si afla ca s-a
casatorit in secret cu Natl. Cei doi plaeca la Viena, unde
cumpara o macelarie. Fata primeste scrisori de la Mara si
Trica. Cuplul revine acasa si cumpara circiuma de pe Sarariei.
Fata se ocupa de afacere, in timp ce Natl nu facea nimic. Cedi
doi s-au indepartat in timp. Pesida se intoarce acasa pentru ca
Natl o batea la betie.
Trica lucra la Bocioaica, iar Marta, sotia maistrului, tinea la el.
Acesta avea sa plece in armata, iar sora sa si sotia maistrului
au platit sa nu se duca, dar mama lui nu il ajuta, astfel incit
trebui sa se inroleze.
Persida este insarcinata si se intoarce la sotul ei. La circiuma
veni Vlaicu, care observa ca Natl seamana cu Bandi, ucenicul
de cizmar, fara tata. Persida naste, Mara vine in vizita si decide
ca nasa nepotului sa fie maica Aegidia. Incep pregatirile pentru
botez, iar Bandi isi da seama ca este fiul nelegitim al lui Huber.
Trica revine de la razboi schimbat. Natl si Trica devin maistri.
Persida e nevoita sa se mute in casa lui Huber. Circiuma e in
grija lui Bandi, iar Huber doreste sa-l ia la Viena. Accepta
propunerea datorita Persidei si incep sa isi faca planuri. Bandi ii
cere lui Huber sa il recunoasca ca fiu si inebuneste pentru
acesta nu accepta. Bandi il omoara pe Huber. Persida intra in
circiuma unde vede cadavrul socrului ei si pe Bandi cu cutitul in
mina.

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale a fost
un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de
teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl
considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei
mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem
al Academiei Române.
S-a născut la 1 februarie 1852,] în satul Haimanale (care astăzi
îi poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan
Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor
surse, familia sa ar fi fost de origine aromână. Tatăl său, Luca
(1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut
la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la
sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și
cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța
vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca
Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.
Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache,
de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a
urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești,
unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.[necesită citare] Până
în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și
Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală
la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și
Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria
Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care
autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost
ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița
memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul
Unirii.
Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar
înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele
teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă,
fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl
său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă
Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de
declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze
proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și
cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În
același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei

Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl
declară la oficiul stării civile.
În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul
Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a
cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia,
era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875,
Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând
cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă
antidinastică).
La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica
actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta
mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n.
10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei
convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891).
La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a
publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la
clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a
exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24
februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a
fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie
și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. La 14 martie 1905 s-a
stabilit definitiv la Berlin.

REPAUSUL DOMINICAL

REPAUSUL DOMINICAL - Schita de Ion Luca Caragiale,

aparuta in "Universul" din 25 mai 1909; reprodusa in Schite,
noua.
Joi seara, pe 21 mai, de Sf. Constantin şi Elena, nenea Iancu
se plimbă fără nicio treabă pe Calea Victoriei privind forfoteala
unei zile de sărbătoare. Se întâlneşte cu amicul Costică
Parigoridi, care-i mărturiseşte că este singur şi plictisit de ziua
liberă, în care oraşul este lipsit de activitate comercială. Cei doi
hotărăsc să cineze împreună. În drum spre local mai racolează
încă patru amici, toţi plictisiţi la culme. Fiind ziua lui
onomastică, amicul Costică face cinste şi cheful se încinge,
durând cinci ore, până la miezul nopţii. Cei şase prieteni, cu
limbile împleticite de băutură se suie apoi în trei birje şi ajung la
un alt local, la Lăptărie, în afara Bucureştiului, unde, dintr-un
pahar într-altul, îi apucă dimineaţa. Nenea Iancu şi Costică se
reîntorc în centru, în căutarea unei cafele tari, care să-i
trezească. O găsesc, dar întâmplarea face ca, după asta,  să
dea peste un alt cunoscut, beat criţă, care le propune să
meargă să mănânce o ciorbă de burtă. Neavând altă treabă şi
neîndurându-se să se despartă, nenea Iancu şi amicul său se
reîntorc la Lăptărie unde îşi petrec şi ziua abia începută.

Vasile Alecsandri 

A fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru,

diplomat, membru fondator al Academiei Române, creator al
teatrului românesc și al literaturii dramatice în România,
personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a
lungul întregului secol al XIX-lea.
Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri
(1792-1854) și al Elenei Alecsandri (născută Cozoni; 1800-
1842). După unii cercetători, anul nașterii ar putea
fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Locul nașterii sale este incert,
deoarece nașterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei
Alecsandri în munți din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se
consideră că s-a născut undeva pe raza județului Bacău. A
avut un frate, Iancu Alecsandri și o soră, Catinca Alecsandri,
căsătorită cu Constantin Rolla, boier și om politic român,
militant înfocat pentru Unirea Principatelor Române (1859) și
ministru în mai multe rânduri în guvernele Moldovei.
Mitrica de naștere a lui Vasile Alecsandri (cf. Gh. Ungureanu,
„Câteva date inedite despre familia și vieața poetului Vasile
Alecsandri”, în „Cetatea Moldovei”, Iași, anul IV, vol. IX, nr. 5,
mai 1943, pp. 254-268): ""Mărturie de mitrică Prin care se face
știut duhovniceasca decasterie a Mitropoliei Moldovii că după
încredințarea ce s’au luat prin sprafcă, s’au aflat pentru
dumnealui vasile alexandri că la anul 1818 luna Iunie 14 s’au
născut în târgul bacăului, din pravoslavnicii legiuiții săi părinți,
dumnealui spatarul vasile alecsandri cu soția sa elena născută
Cozoni, căruia atunci prunc, lucrările sfântului botez în drept
slăvitoarea noastră credință, după așezământurile sfintei și
marea biserică a răsăritului, i s’au săvârșit de preotul Ioan dela
biserica Precista din arătatul târg, la 22 a aceleiași luni Iunie,
iar nași i-au fost moșul său, dumnealui Mihalachi Cozoni. drept
aceea, spre încredințarea nașterii și a botezului în pravoslavie
a numitului vasilie alecsandri, fiind mai sus pomeniților săi
părinți, i s’au dat această mitrică deasupra cu iscălitura Înalt
Prea Sfințitului Mitropolit al Moldovii și cavaler I. I. veniamin, iar
gios adeverită cu punerea peceții și cu iscăliturile cilenurilor
acestii dicasterii. 1835. Iulie 12, no. 333”
Tatăl acestuia, Vasile Alecsandri (1792-1854) s-a căsătorit în
1816 sau în 1817 cu Elena Cozoni, fiica pitarului Dumitrache
din Târgu Ocna. În anul 1818, tatăl poetului s-a ocupat printre
altele și cu comerțul cu sare, conducând caravanele de sare de
la Târgu Ocna spre râul Prut, pentru export (vezi Drumurile sării
de la Târgu Ocna).[9]
Alecsandri și-a petrecut copilăria la Iași și la Mircești, unde tatăl
său avea o moșie și unde a revenit pe întreaga durată a vieții
sale să-și găsească liniștea. A început învățătura cu un dascăl
grec, apoi cu dascălul maramureșean Gherman Vida.
Între anii 1828 și 1834, s-a deschis la Iași pensionul lui Victor
Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul
francez, unde a studiat alături de Mihail Kogălniceanu și
de Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie și
admirație și pentru care a scris Chirițele și o mare parte
din Cânticelele comice
  Balta Alba
Vasile Alecsandri 

Într-o seara erau multi prieteni adunati asa cum era obiceiul
oriental.Printre ei se afla si un tanar francez care facea un voiaj
in Orient.Tanarul a marturisit ca ii era rusine deoarece nu stia
ca in Europa exista o Moldavie si o Valahie.Plecat din Paris
spre a intreprinde un voiaj in Orient asa cum era la moda a
ajuns sanatos la Viena si de-a colo s-a imbarcat intr-un vapor
cu gandul de a cobora Dunarea pana-n Marea Neagra.Cu cat
se apropia cu atat mai nerebdator era si curios.Auzea numai
cuvintele valah,Valahia.Pentru “zugrav” Valahia era un pustiu
de fiare salbatice si oameni pribegi ca in sanul Africii.
Oprindu-se vaporul la Braila tanarul zugrav s-a hotarat sa
coboare. Inainte de a cobora si-a incarcat pistoalele in caz ca
va fi atacat de hoti sau de oamenii din Valahia.Cand a coborat
pe mal nici un om nu-l baga in seama ci doar consulul francez
care-l duse pe tanar la el acasa cunoscandu-l drept
compatriot.Acolo el auzi de balta facatoare de minuni si atunci
l-a rugat pe consul sa-l duca si pe dansul intr-acolo.Consulul l-a
dus pe tanar la caruta cu care trebuia dus pana la Balta
Alba.Era o caruta mica cu patru cai slabi si cu un postas
barbos,strenteros si inarmat cu un harapnic lung de-un stanjen.
Suiti in caruta primitiva consulul il avertizase pe tanarul francez
sa se tina bine dar nu a ascultat si acesta s-a trezit pe jos.Mirat
de lucrul ce s-a intamplat si inca tulburat este luat inca o data in
caruta dupa 10 minute dupa ce a cazut.A doua oara urcat in
caruta se tine bine si se pregateste de plecare. Au plecat dar in
timpul mersului nu putea nici sa bage mana in buzunar la
pistoale pentru ca ar fi fost azvarlit din caruta.Caii alergau de
parca ar fi intrat dracul in ei,caruta mergea de nici nu mai
aveau timp rotile sa scartaie, iar postasul batea caii tot mai tare
si acestia mergeau tot mai repede fugeau.
Dupa zececasuri de mers au ajuns la Balta Alba.Francezul
credea ca B
Tema povestirii o constituie imaginea Valahiei din secolul al
XIX-lea, realizata prin contradictia stridenta dintre aspectele
primitive si cele de civilizatie avansata, viziune naucitoare
pentru vizitatorul european.

Naratiunea este la persoana I pe parcursul intregii povestiri,

inceputul fiind relatat, la persoana a III-a, de vocea auctoriala
(naratorul se confunda cu autoruL), in ipostaza unui tanar
valah, iar intamplarile propriu-zise sunt istorisite de naratorul-
personaj, adica turistul francez. Modalitatea narativa se
remarca, asadar, prin prezenta marcilor formale ale naratorului
subiectiv, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente,
pana la substituirea lui de catre personaj. Perspectiva
temporala este continua si limitata, evenimentele sunt povestite
cronologic si se desfasoara in numai 24 de ore. Perspectiva
spatiala reflecta un spatiu real, statiunea balneara Balta-Alba si
un spatiu imaginar inchis, al bulversarii si perplexitatii din
constiinta protagonistului.
 O scrisoare pierduta – I.L.Caragiale

Ipoteza
Opera literara “O scrisoare pierduta” se inspira din
evenimentele politice ale anului 1883, este jucata pe scena in
1884 si publicata in 1885. Opera apartine genului literar
dramatic si este o comedie de moravuri de tip clasic.

Teorie
Comedia este specia literara a genului dramatic in versuri sau
in proza in care se imbina categoria estetica a comicului si
dramaticului cu un conflict puternic ce declanseaza situatii
neasteptate, finalul fiind de regula fericit.
Comedia se clasifica in comedie de situatii (de intriga) – cu
intamplari derulate intr-un ritm alert, cu rasturnari bruste de
situatie si cu rezolvari neasteptate. A doua clasificare
este comedia de moravuri – prezinta, cu scop moralizator,
defecte umane (morale) sau moravuri sociale. A treia
clasificare este comedia de caractere – cu accent pe latura
psihologica a personajelor, infatisand adesea caractere (avarul,
orgoliosul, naivul, etc.)
Comicul este o categorie estetica avand ca efecte rasul,
declansat de contrastul/ nepotrivirea dintre aparenta si esenta,
pretentii si realitate, asteptari si rezultate.
Comicul se clasifica in mai multe tipuri/ forme de realizare a
efectului comic. Comicul de situatie este creat prin
rasturnarea spectaculoasa de situatii, prin prezenta
incurcaturilor, a confuziilor. Comicul de caractere schiteaza
tipuri umane – avarul, canalia, familistul, care sunt vizibile prin
patima ce-i stapaneste. Comicul de moravuri evoca modul de
viata al unei epoci, tabieturile unor familii, snobismul, incultura,
aerele unor personaje care pretind apartenenta la o clasa
superioara a societatii. Comicul de limbaj se refera la modul
de expunere al personajelor, tradandu-l incultura prin folosirea
gresita a unor termeni, tautologia, ticurile verbale, truismele,
constructiile prolixe. Comicul de nume Farfuridi si
Branzovenescu, cuplu caragialesc al carui nume are sugestii
culinare.

Semnificatia titlului
Titlul pune in evidenta contrastul comic dintre aparenta si
esenta. Pretinsa lupta pentru putere politica se realizeaza, de
fapt, prin lupta de culise, avand ca instrument al santajului
politic “o scrisoare pierduta” – pretextul dramatic al comediei.
Articolul nehotarat indica atat banalitatea intamplarii, cat si
repetabilitatea ei (pierderile succesive ale scrisorii, aplificate
prin repetarea intamplarii in alt context, dar cu acelasi efect).

Tema operei
Tema operei o constituie satirizarea societatii burheze si a lumii
politice de la mijlocul secolului al 19-lea. Opera are un caracter
de generalitate prin tema, fapt evidentiat si de reperele spatio-
temporale “In capitala unui judet de munte, in zilele noastre.”
Opera cuprinde 4 acte in care conflictul dramatic se cumuleaza
prin tehnica bulgarelui de zapada, conflicte secundare
acumulandu-se in cel principal, scotandu-se astfel in evidenta
amplificarea treptata a conflictului.

Actiunea operei
Fiind destinata reprezentarii scenice, creatia dramatica impune
anumite limite in ceea ce priveste aploarea timpului si a
spatiului de desfasurare a actiunii. Actiunea comediei este
plasata in “capitala unui judet de munte, in zilele noastre.” adica
la sfarsitul secolului al 19-lea, in perioada campaniei electorale,
intr-un interval de trei zile.

Personajele operei
Personajele din comedii au trasaturi care inlesnesc incadrarea
lor tipologica. Caragiale este considerat cel mai mare creator
de tipuri din literatura romana. Ele epartin viziunii clasice pentru
ca se incadreaza intr-o tipologie comica, avand o dominanta de
caracter si un repertoriu fix de trasaturi. Pompiliu
Constantinescu precizeaza in articolul Comediile lui Caragiale
noua clase tipologice, dintre care urmatoarele sunt identificate
si in O scrisoare pierduta: tipul incornoratului (Trahanache),
tipul primului-amorez si al donjuanului (Tipatescu), tipul
cochetei si al adulterinei (Zoe), tipul politic si al demagogului
(Tipatescu, Catavencu, Farfuridi, Branzovenescu, Trahanache,
Dandanache), tipul cetateanului (Cetateanul turmentat), tipul
functionarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda,
Tipatescu, Branzovenescu), tipul raisoneurului (Pristanda).
Dar scriitorul depaseste cadrul comediei clasice, avand
capacitatea de a individualiza personajele, prin comportament,
particularitati de limbaj, nume, dar si prin combinarea
elementelor de statut social si psihologic. De exemplu,
Trahanache este incornoratul simpatic, dar si vanitosul inselat
si ticaitul, Zoe reprezinta tipul cochetei, dar si al femeii
voluntare.

Conflicte
Intriga piesei (elementul care declanseaza desfasurarea
actiunii si efectul de ansamblu al textului) porneste de la o
intamplare banala: pierdea unei scrisori intime,
compromitatoare pentru reprezentantii locali ai partidului aflat la
putere si gasirea ei de catre adversarul politic, care o foloseste
ca arma de santaj. Acest fapt ridicol starneste o agitatie
nejustificata si se rezolva printr-o impacare generala si
neasteptata.

Perioada literara
Clasicismul este o doctrina literara cristalizata in secolul al 17-
lea in Franta, caracterizata prin imitarea operelor Antichitatii
greco-latine, potrivit unor reguli deduse din capodoperele
acesteia. Clasicismul presupune, indiferent de epoci, subiecte
nobile, monumentale si o expresie simpla, echilibrata, eleganta.
Ca si caracteristici, clasicismul este un curent rationalist in
care exista obiectivitate si se respecta normele de compozitie,
a regulilor (celor trei unitati: de loc, de timp, de actiune). Exista
interesul pnetru natura umana (tipuri eterne) si idealul imbinarii
frumosului cu binele si adevarul, a utilului cu placutul. In opere
se afla ordine, echilibru, armonie, rigoare si are loc puritatea
genurilor, sobrietatea stilului, scopul fiind didactic si moralizator.

Concluzie si opinie
Avand in vedere aceste caracteristici, opera literara O scrisoare
pierduta de I.L. Caragiale este o comedie de moravuri, in care
sunt satirizate aspecte ale societatii contemporane autorului.
In opinia mea, prin aceste mijloace, piesa provoaca rasul, dar,
in acelasi timp, atrage atentia cititorilor/ spectatorilor, in mod
critic, asupra “comediei umane”.