Contribuția lui Nicolae Filimon la dezvoltarea romanului realist

Student Ticană C. Mihaela-Codruța

Facultatea PIPP, Filiala Slatina, Anul I

Nicolae Filimon, marele prozator român spunea: „Fericire perfectă nu există pe acest
pământ; aceasta s-a zis de mult timp şi de oameni foarte învăţaţi; avem însă ceva care seamănă
cu dânsa: avem iluziunea, credinţa şi speranţa. Aceste daruri divine compun aci, pentru noi,
ceea ce numim fericire.”.
S-a născut la 6 septembrie 1819, la București, fiind al treilea din cei cinci copii ai
preotului Mihai Filimon, paroh la Biserica Enei, și ai Mariei. A studiat la Şcoala catihetică din
curtea Bisericii Enei, cu dascălul Chivu, apoi în casa marelui logofăt Scarlat Bărcănescu şi în cea
a clucerului Eftimie Răsuceanu, unul dintre epitropii bisericii. A urmat şcoala de cântareţi
bisericeşti a monahului rus Vissarion şi la şcoala de cântăreţi de pe lângă Societatea Filarmonică
a lui I. Heliade Radulescu şi C. Aristia. Când a împlinit vârsta de zece ani devine cântăreț la
biserica Enei, în parohia tatălui său.
Din anul 1852, devine epitrop al bisericii Enei, funcție pe care o va avea până la sfârşitul
vieţii, şi „Conțopist” la Departamentul Credinței. La 26 februarie 1856, în cadrul aceluiași
departament, este ridicat la rangul de pitar, iar în finalul anului 1857, debutează în publicistică la
ziarul „Naționalul” cu foiletoane și cronici muzicale.
În anul 1858, realizează o călătorie în vestul Europei, care va constitui sursa de inspiraţie
pentru lucrarea „Excursiuni în Germania meridională”. În anul 1858, publică în „Naționalul”,
nuvela Mateo Cipriani sub titlul „Mănăstirea domenicanilor după colina Fiesole”, inclusă în
volumul „Excursiuni în Germania meridională”, iar un an mai târziu, publică, în același ziar,
nuvela „O baroneasă de poronceală”, inclusă, de asemenea, în volumul amintit.
La 17 septembrie 1859, Nicolae Filimon este numit secretar al Comisiei Documentale, iar
un an mai târziu, „Naționalul” publică fragmente din „Trei luni în streinătate”, apărute în volumul
„Excursiuni în Germania meridională”. În anul 1860, îi apare, în „Revista Carpaților”, nuvela
„Friederich Staaps sau Atentatul de la Schoënbrunn în contra vieții lui Napoleon”, aceeaşi revistă
reeditându-i şi nuvela „Mateo Cipriani”.
 În acelaşi an, „Naționalul” publică nuvela „Ascanio și Eleonora”, iar, spre final, în luna
decembrie, își încheie activitatea de cronicar dramatic și muzical la „Naționalul” cu o cronică
intitulată „Teatrul din București. Il Barbiere di Sevilla, melodramă comică cu două acte”.
În anul 1861, „Revista Carpaților” publică nuvela sa „Nenorocirile unui slujnicar sau
gentilomii de mahala”, îi apare volumul „Mateo Cipriani, Bergamo și Slujnicarii” şi debutează, în
Independenţa”, cu cronici muzicale şi dramatice, cu cronica la „Maddalena, operetă semiserie
într-un act, poezia tradusă din limba franceză de G. Curatolu, muzica originală de A. T. Zisso”.
În noiembrie 1861, începe o colaborare la revista „Țăranul român” a lui Ion Ionescu de la
Brad, cu o cronică la piesa „Prăpastiele Bucureștilor, vodevil în 5 acte de d. Millo”. Un an mai
târziu apare, în „Țăranul român”, basmul „Roman Năzdrăvan”, iar la sfârșitul anului, i se publică
și „Omul de piatră și Omul de flori cu barba de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos”.
În mai 1862, este numit șef al secției bunurilor la Arhivele Statului, în acelaşi an „Revista
română” a lui Al. I. Odobescu publicându-i în mai multe numere romanul „Ciocoii vechi și noi”
sau „Ce naște din pisică șoareci mănâncă”, roman care îi va apărea în volum un an mai târziu şi
care reprezenta o frescă a societăţii româneşti de la început de secol XIX. Trebuie spus că
activitatea de cronicar muzical și dramatic îl va ajuta pe Nicolae Filimon să redacteze ceea ce
înseamnă document de epocă în capitolele de mai târziu ale romanului „Ciocoii vechi și noi”:
Muzica și coregrafia în timpul lui Caragea şi Teatrul în Țara Românească și Italiana în Algir.
Datorită romanului său de căpătâi, Nicolae Filimon va rămâne în literatura noastră ca întemeietor
al romanului românesc modern, iar prin indermediul personajului Dinu Păturică, el crea în
literatura română, tipul parvenitului.
În octombrie 1864, Filimon denea epitrop al bisericii Enei, apoi își reia activitatea de
cronicar dramatic la „Buciumul”, revista lui Cezar Bolliac. În anul 1865, publică în „Dâmbovița”
ultimul său articol intitulat „Răspuns la critica făcută de P.G. Nițescu revistei noastre muzicale
din Monitorul nr. 285”.
Filimon a fost şi autorul unor lucrări despre folclor, câteva dintre acestea fiind „Jocul
bănăţean”, apărut în „Naţionalul” nr. 88 din 12 octombrie 1858, „Literatură poporană. Omul de
piatră”, în „Ţeranul român” nr. 34 din 11 noiembrie 1862, Bucureşti sau „Lăutarii şi
compoziţiunile lor”, apărută în „Buciumul” nr. 311 din 21 noiembrie / 3 decembrie 1864, la
Bucureşti.
 Nicolae Filimon a realizat şi traduceri, „Rachela şi Ristori, primele tragediene la
expoziţiunea de la Paris”, traducere după M.G. Saphir, publicată în „Naţionalul” nr. 23 din 24
februarie 1858 şi „Nabucodonosoru, operă lirică în 4 acte”, publicată în 1859.
Nicolae Filimon devine celebru pentru crearea personajului Dinu Păturică, erou al
primului roman realist românesc „Ciocoii vechi şi noi”.
„Ciocoii vechi şi noi” este considerat a fi primul roman românesc. Acesta a fost publicat
mai întâi sub formă de foileton în „Revista română”, iar în 1863 a apărut sub forma unui volum
de sine stătător. Autorul Nicolae Filimon îți propune să prezinte ciocoii din vremea sa cu
obiceiurile, atitudinile lor asupra oanemilor de rând, din vremea domniilor fanriote, acțiuni ce au
loc în Țara Românească.
Romanul este structurat pe 33 de capitol în care este prezentată poveste lui Dinu Păturică
– tânăr ciocoi – care din fiu de boier sărac ajunge unul dintre cei mai importanți oameni din Țara
Românească din perioada fanariotă. “Ciocoii vechi si noi” debuteazã cu o scrisoare deschisã
adresatã “domnilor ciocoi” si un prolog care contureazã portretul moral al ciocoiului, pentru a se
sfârsi cu un “epilog”, în care este descrisã o nuntã.
Personajele din Ciocoii vechi și noi, de Nicolae Filimon: Dinu Păturică - personajul
principal, un tânăr de 22 de ani dornic de ase îmbogăți (în jurul său se întâmplă întreaga acțiune),
Andronache Tuzluc - personaj secundar, postelnic în suita domnitorului Gheorghe Caragea,
Chera Duduca - personaj secundar, amanta lui Tuzluc, aliata lui Dinu Păturică în comiterea
faptelor ilegale, Chir Costea Chiorul - personaj secundar, intermediarul lui Dinu și al Duducăi în
comiterea faptelor ilegale, Ghinea Păturică - treti-logofăt, tatăl lui Dinu Păturică, Gheorghe
Caragea - domn fanariot, Grigore Ghica - domn al Țării Românești, Gheorghe - vătaf de curte la
Tuzluc, Iordache - soțul Cherei Duduca, Banul C, Maria - fiica banului C, un turc - soț al
Duducăi.
Încă din primele pagini ale romanului naratorul îl aduce în scenă pe Dinu Păturică, al
cărui prim portret fizic sugerează parvenitismul acestuia: „un june de 22 de ani, scurt la statură,
cu faţa oacheşă, ochi negri, plini de viclenie, un nas drept şi cu vârful cam ridicat în sus, ce indică
ambiţiunea şi mândria grosolană”. Viclenia ochilor şi forma nasului care evidenţiază lăcomia
nelimitată şi înfumurarea necioplită exprimă în mod direct însuşirile principale ale ciocoiului
dornic de parvenire, de ascensiune şi îmbogăţire rapidă.
 Fizionomia personajului este semnificativă pentru trăsăturile morale ale eroului, iar
vestimentaţia asupra căruia naratorul insistă în continuare ilustrează condiţia socială umilă a lui
Păturică de la începutul romanului: „îmbrăcat cu un anteriu de şamalagea (stofă de Damasc) rupt
în spate; cu caravani (pantaloni) de pânză cu marginile cusute în gherghef; cu picioarele goale
băgate în nişte iminei (pantofi ţărăneşti din piele groasă, cipici) de saftian (piele de capră), care
fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră coloarea din cauza vechimei; la încingătoare cu nişte
călimări colosale de alamă; în cap cu cauc (bonetă înaltă, rotundă) de şal (stofă), a cărui coloare
nu se putea destinge din cauza peticelor de diferite materii cu care era cârpit, şi purtând ca
veşmânt de căpetenie o fermenă (haină scurtă) de pambriu (stofă) ca paiul grâului, căptuşită cu
bogasiu roşu”.
Dinu Păturică este ambiţios, viclean, brutal şi grosolan în acţiunile sale, obsedat de
ascensiune socială şi de îmbogăţire grabnică, în slujba cărora pune o imaginaţie diabolică. În
construcţia personajului există o ipocrizie, dar şi o inteligenţă malefică pe măsură, însuşiri reieşite
în mod indirect din faptele şi atitudinea personajului. Primit în casele postelnicului Tuzluc, în
funcţia modestă de ciubucciu, el adoptă masca supuşeniei şi a umilinţei, iar acest prim pas pe
„pământul făgăduinţei” îl face optimist: „am pus mâna pe pâne şi pe cuţit; curagiu şi răbdare,
prefăcătorie şi iuşchiuzarlâc (dibăcie, şiretenie) şi ca mâne voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca
ale acestui fanariot”.
Ciubucciul simulează atât de bine devotamentul, încât, în scurtă vreme, Tuzluc îi acordă
încredere deplină, dându-i ca misiune supravegherea ţiitoarei sale, Chera Duduca. Din momentul
în care Duduca devine amanta lui, apoi complice în demersurile de sărăcire a lui Tuzluc, Păturică
este sigur că „a învăţat pe dinafară alfabetul norocului” şi simte că i s-au deschis toate porţile spre
atingerea ţelului.
Pentru iniţierea cât mai eficientă în drumul ascendent pe scara socială, Păturică se ocupă
serios de „educaţiunea” sa, învaţă limba greacă şi se străduieşte asiduu în asimilarea unor modele
instructive pentru atingerea scopului, acela de a-şi însuşi averea postelnicului. Dă dovadă de o
„silinţă extraordinară” în cititul cărţilor, între care Principele lui Machiavelli ocupă locul central,
îşi canalizează, fără ezitare, efortul spre acele texte care să-i stimuleze imaginaţia: „mie-mi
trebuie cărţi care să-mi subţieze mintea, să mă înveţe mijlocul de a mă ridica la mărire”.
Metodele ingenioase pe care le foloseşte Păturică „spre a deveni perfect în arta ipocriziei”
se înscriu în practicile parvenirii, care se definesc indirect atât prin faptele protagonistului, cât şi
prin relaţia lui cu celelalte personaje. Pentru o ascensiune socială grabnică şi o acumulare rapidă
de averi, Păturică nu are niciun scrupul, foloseşte cele mai josnice procedee, între care furtul,
minciuna, abuzul, înşelătoria, falsificarea şi mai ales priceperea de a-şi face complici din
eventualii oponenţi.
O însuşire care-l defineşte pe Dinu Păturică este aceea de maestru al disimulării, ce reiese,
indirect, mai ales din relaţia lui cu celelalte personaje ale romanului. La început, eroul îşi ascunde
cu o extraordinară stăpânire de sine adevăratele intenţii, făcându-se iubit şi preţuit de credulul său
stăpân. Episodul narativ în care Păturică se dovedeşte afabil şi foarte îndatoritor cu toţi servitorii
de la curtea lui Tuzluc evidenţiază, indirect, ipocrizia ca principal mijloc de parvenire.
Romanul Ciocoii vechi şi noi este mai întâi un roman tipologic, prin construirea tipului de
personaj arivist, Dinu Păturică, primul din literatura română, care va fi urmat de Nae Caţavencu,
de Lică Trubadurul sau de Stănică Raţiu, iar semnificaţia numelor din roman îl preced pe
Caragiale.
Romanul Ciocoii vechi şi noi este unul de tipologii, vocea auctorială intervenind în
definirea personajelor cu epitete incriminatoare, ori dimpotrivă, cu numeroase aprecieri
entuziaste. În funcţie de faptele săvârşite de acestea. Stilul este greoi, încărcat cu arhaisme
lexicale şi fonetice şi cuvinte greceşti specifice acelei epoci, care dau o tentă de autenticitate şi
realism romanului. Fraza are o structură orală, cursivă, iar dintre figurile de stil se remarcă
epitetul hiperbolic: „călimări colosale”, „infernală tâlhărie”.
Formula stilistică este, adesea, balzaciană prin detaliile prezente în descrierea încăperilor,
a caselor, a portretelor fizice şi a îmbrăcămintei personajelor. Acceptat ciubucciu de către
postelnic, Păturică este condus de către vătaful Gheorghe în odaia ce-i fusese hărăzită, prilej cu
care naratorul descrie minuţios încăperea: o vatră, un ibric „colosal”, un dulap cu ciubuce „de
antep (vişin) şi de iasomie”, imamele (vârful ciubucului, prin care se trage fumul din lulea) „de
chihlimbar limoniu”, feligene (ceşti) pentru cafea, „cu zarfurile (suport pentru ceştile de cafea)
lor de argint”, un lighean „de argint”, un săpun „mosc”; alături, lângă dulap, „un mizerabil pat de
scânduri, acoperit cu o pătură de lână albastră”. Se sugerează astfel, că în odaie se aflau, mai ales,
obiecte de care Păturică avea nevoie pentru a-l servi pe Tuzluc şi foarte puţine pentru uz personal.
Referindu-se la Dinu Păturică, George Călinescu îl consideră „un Julien Sorel valah”,
tipul parvenitului care „iese din file şi trăieşte în afara cărţii. Nu este în literatura noastră [...] un
erou cu acte mai solide de stare civilă decât Dinu Păturică”.
Bibliografie:
1. George Călinescu, Nicolae Filimon, București, Editura Științifică, 19589.
2. H. Zalis, Nicolae Filimon, București, Editura Tineretului, 1958.
3. G. Călinescu, Istoria literaturii române, Compendiu, București, Edditura pentru
literatură.
4. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție facsimil,
București, Editura Semne.
5. www.google.ro