CARTEA A DOUA

Intaia noapte de razboi

Dupa primirea ordinului, in tabara s-a creat haos, soldatii,
ofiterii si ordonantele lor alergand in toate partile,
descumpaniti. Nimeni nu parea pregatit de lupta, avand in
vedere poate si faptul ca, timp de patruzeci de ani, Romania
nu se mai angrenase in vreun conflict major.
Sublocotenentul Gheorghidiu s-a gandit, pentru o clipa, sa
dezerteze pentru a merge la Campulung, insa si-a dat seama ca
nu voia sa rateze acea experienta definitiva, care era razboiul.
In plus, ”blestematii in uniforma” ii erau in acel moment mai
aproape decat oricine altcineva. Experienta tradarii sotiei sale
parea ca se afla intr-un trecut indepartat.
La ora sase seara, regimentele XX si XR au primit ordinul
”Inainte!”. Lipsa experientei si frica paralizanta i-au facut
pe multi sa se comporte irational, uneori neauzind ordinele,
alteori ascunzandu-si doar capul dupa cate un podet, restul
corpului ramanand afara, in incercarea de a evita gloantele.
Cu ajutorul unei calauze, regimentul XX a inaintat spre Bran,
unde regimentul XR se afla angrenat intr-o lupta de strada.
Plutonul sublocotenentului Gheorghidiu s-a remarcat in
luptele din jurul satului Tohanul-Vechi. Ocuparea acestui sat a
figurat si in comunicatul oficial din cea de-a treia zi.

Fata cu obraz verde, la Vulcan

In cea de-a treia zi, la Vulcan, sublocotenentul Gheorghidiu
a primit ordin de la colonel sa mearga in sat, pentru a face
politie si ancheta, deoarece, dupa ce satul a fost parasit de
unguri, casele au fost jefuite de tigani. In fata catunului de
bordeie, astepta toata lumea pentru a se face ancheta. Cativa
copii, invatati probabil de adulti, stateau in genunchi si cereau
iertare. Adultii, cu vocea moale, spuneau ca nu s-au atins de
averea nimanui. Sublocotenentul Gheorghidiu era decis sa
faca o ancheta ”ca la carte”. Atunci a vazut o fata de
aproximativ 16 ani, cu parul roscat, ochii verzi si obrazul de
culoarea ”chihlimbarului verzui”. Aceasta i-a facut o impresie
puternica sublocotenentului, care a ramas pentru o clipa
incremenit. Fata a negat ca ar fi furat ceva, desi avea o
umbreluta de matase visinie, care era evident ca nu facea parte
din portul ei obisnuit. A fost luata, pentru a fi dusa la regiment,
insa pe drum s-a auzit zgomot de gloante. Sublocotenentul a
luat decizia de a o elibera pe fata. Zgomotul auzit s-a dovedit a
fi doar o patrula de recunoastere inamica, pusa repede pe fuga.
A doua zi, trupele romane au primit ordin de a ocupa
localitatea Codlea. Ajunse la fata locului, si-au dat seama ca
inamicul s-a retras pe malul deluros al Oltului.

Intamplari pe apa Oltului

Intr-una din zile, un taran l-a informat pe comandant ca in
sat se aflau doua ”spioane”, care ar fi petrecut cu ofiterii
unguri si acum le trimiteau informatii ”dincolo”.
Gheorghidiu a fost insarcinat, impreuna cu alti patru oameni,
sa cerceteze problema. Neparandu-i-se nimic suspect, s-a intors
la regiment. Colonelul i-a dat insa ordin sa le aresteze pe fete,
urmand ca, in ziua urmatoare, sa continue ancheta. Dupa ce, in
timpul noptii, trupa a primit ordin de plecare, responsabilitatea
celor doua ”spioane” era pasata de la un om la altul. Pe
masura ce inaintau, din loc in loc, se auzeau focuri de arma.
Ulterior, au inceput sa vina vesti proaste din toate partile
intrucat majoritatea batalioanelor fusesera respinse.
Pe culmea din fata lor, la ivirea zorilor, s-au putut observa
siluetele unor soldati inamici si ”palcul” unei mitraliere, care,
mai tarziu, a fost doborata de un obuz romanesc. Pentru a-i
sprijini pe cei care au spart bariera inamica, batalionul III a
primit ordinul de a merge inainte, asta incluzand chiar si
trecerea prin apele reci ale Oltului. Dupa ce inamicii s-au
razgandit si au dat inapoi, s-a facut un bilant: trupele romanesti
au luat 800 de prizonieri si au ocupat malul, insa colonelul a
fost ucis cu putin inainte ca rezervele sa ajunga la el.
Sublocotenentul Gheorghidiu a primit si o veste neasteptata:
Maria Manciulea, una dintre cele doua ”spioane”, a trecut
Oltul in fruntea unui regiment. Avea sa o reintalneasca mai
tarziu, iar la Bucuresti sa ii vada poza intr-o vitrina alaturi de
regina si de doamnele de la palat. Primise decoratia ”Virtutea
militara” de aur pentru faptele ei eroice.

Post inaintat la Cohalm

Batalionul sublocotenentului Gheorghidiu se afla dincolo de
Olt, in Cohalm, un orasel cu case sasesti, porti inalte si ferestre
”ca de cetate”. Pe strazile pustii ale orasului nu se intalneau
decat soldati romani si curieri de la regiment. Momentele de
liniste lipseau insa, intrucat patrulele unguresti din Fischer si
Stena ii ”sacaiau” in fiecare zi. La popota s-a aflat vestea ca
Turtucaia a fost ocupata.
Dupa ce un taran din Stena a cerut ajutorul, reclamand ca
ungurii ii jefuiau pe localnici, sublocotenentul Gheorghidiu a
fost trimis, impreuna cu plutonul sau, sa investigheze cazul si,
totodata, sa stranga armele localnicilor. Au reusit sa ii puna
pe fuga pe husarii inamici si sa ”cucereasca” satul. Localnicii
sasi i-au inconjurat pe soldati, plangandu-se ca o fata, studenta
la Sibiu, a fost luata de soldatul care pazea satul. Intre timp,
ungurii, care au primit intariri, atacau din nou, pe doua coloane,
pe sosea si pe dealuri. Insa plutonul sublocotenentului
Gheorghidiu, asezat in ”lant de tragatori”, in lanul de
porumbi de la marginea satului, i-a pus pe fuga. La iesirea din
sat, sublocotenentul a intalnit-o pe fata sasului, insotita de un
soldat care sustinea ca era pus de sublocotenentul Florescu sa
pazeasca satul. La ordinul comandantului, soldatul respectiv a
fost adus de o patrula sub acuzatia ca era spion. Cand
sublocotenentul Gheorghidiu l-a reintalnit, acesta i-a spus ca la
brigada a fost facut caporal.
Companiile capitanului Corabu si a lui Orisan au respins
incercarea inamicului de a intra in Cohalm. S-a pornit si un
contraatac, care a fost inutil, intrucat inamicul se retrasese intre
timp. De teama unei reveniri a inamicilor, s-a decis crearea
unui post inaintat in padure format din plutonul sublocotenentului
Gheorghidiu. Imbracat necorespunzator, sublocotenentul a cedat
fizic din cauza frigului din timpul noptii. La propunerea sergentului
Voicu, doi oameni s-au intins peste sublocotenent, reusind, cu
caldura corpurilor lor, sa il incalzeasca si sa ii salveze viata. Dupa
rasaritul soarelui, a venit ordinul ridicarii postului.
Sublocotenentul Gheorghidiu s-a imbolnavit de stomac.
Doctorul a decis trimiterea lui acasa, insa bolnavul a refuzat,
neputand concepe sa plece de pe front pentru ca ”avea scaune
prea dese”.

Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu

S-a primit ordin de mars continuu si rapid spre Sibiu, cu
respingerea fortelor inamice intalnite in cale. Plutonul
sublocotenentului Gheorghidiu a gasit doua furgoane de
bagaje parasite in fuga de inamic, pline cu mancare si obiecte
de vestimentatie. Sublocotenentul Gheorghidiu a luat pentru
sine si niste ziare nemtesti si mai multe scrisori, dupa care i-a
transmis un bilet lui Orisan, spunandu-i despre prada gasita.
Pe podisul din fata lor, in mod inexplicabil, trupele inamice
defilau. La scurt timp a inceput lupta, armelor individuale
alaturandu-li-se obuze si mitraliere. Trupele romane au
primit ordin de retragere. Exploziile se succedau organizat,
iar oamenii ramasi in viata incercau sa se salveze,
strangandu-se unii langa altii. Apoi fugeau impreuna,
urmariti de focuri de arma. Incercau, cu ultimele puteri, sa
fenteze inamicul, insa orice miscare le era urmarita. Avand
in vedere ca obuzele loveau in pamant, oamenii erau
murdari de namol si funingine, iar unul dintre ei rostea
neintrerupt: ”Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu!”.
In disperare, trupele hartuite au luat-o prin mocirla unui
rau, in speranta ca obuzele, lovind in namol, nu aveau sa
mai explodeze toate. Cu greu, au reusit sa ajunga in sat,
unde au mai gasit oameni din pluton, rataciti.
Sublocotenentul Gheorghidiu l-a intalnit pe Orisan.
Impreuna au reusit sa stranga aproximativ 100 de oameni
si au pornit la drum.

”Wer kann rumanien retten?”

Dupa 30 de kilometri de mars, la marginea Nagy-Varosului,
trupele au primit ordinul de a cantona in sat. Dupa ce au
gasit camere pentru odihna, sublocotenentul Gheorghidiu
si camarazii sai, au fost chemati pe tot parcursul zilei pentru
a primi ordine administrative. Sublocotenentul a primit si
doua scrisori de acasa: de la mama si de la sotia sa. Ela ii
multumea pentru donatia lirelor, pe care Stefan a facut-o cat
era pe front. Stilul, aproape indiferent, nu facea decat sa ii
aduca aminte cat a suferit din cauza ei. Acum, insa, aceasta
suferinta parea departe.
Seara, a venit din nou ordinul de echipare, si lupta a inceput
din nou: focuri de mitraliera, obuze care sfaramau tot
in cale, camarazi morti, ploaie si un frig napraznic.
Sublocotenentul Gheorghidiu a fost impuscat in mana
stanga iar un deget aproape i-a fost sectionat. A decis singur
ca trebuie sa mearga inainte, desi ceilalti ii spuneau sa
ramana pe loc. A traversat campul, o padure si o valcea si a
ajuns intr-o sosea mare. Ambulanta l-a dus la un post de ajutor
unde a avut o discutie, in limba franceza, cu un gradat
neamt, ranit si el. Acesta critica lipsa de profesionalism a
armatei romane si prezenta ca sigura capturarea Bucurestiului.
Au fost dusi impreuna cu ambulanta la spital, care, in curand,
a fost la randul sau evacuat.
Sublocotenentul Gheorghidiu a aflat ca batalionul lui a fost
injumatatit, ca erau patru ofiteri morti, iar compania lui,
impreuna cu toti ofiterii, cazusera prizonieri.

Comunicat apocrif
Doua sute de raniti, printre care si sublocotenentul
Gheorghidiu, au fost dusi cu trenul sanitar in gara Obor, din
Bucuresti, unde s-a facut triajul bolnavilor. Desi avea
posibilitatea de a ramane in Capitala, sublocotenentul
Gheorghidiu a cerut sa fie dus la spitalul din garnizoana
regimentului XX, pentru a nu fi obligat, cand ar fi fost vizitat
de rude, sa joace ”un fel de teatru de dragoste si bucurie”.
A fost vizitat totusi in gara de mama sa, care ii parea insa total
straina, de cand cu lupta pentru impartirea averii.
La spitalul judetean din R. a venit si Orisan, ranit la mana
dreapta. Trecuti impreuna prin momente dificile, Gheorghidiu
considera ca intre el si Orisan exista acum o ”prietenie
definitiva”. Desi nu stia nimic despre viata lui de familie,
considera ca il cunostea pe acesta bine, deoarece numai in
fata mortii, un om poate fi cunoscut cu adevarat. La
spitalul tip ”Regele Carol I” a sosit si Nicolae Zamfir,
ordonanta sublocotenentului Gheorghidiu, grav ranit, cu
ambele picioare amputate.
Stefan s-a reintors la Bucuresti, dupa externarea din spital.
Sotia sa, Ela, l-a asteptat cu casa pregatita ca pentru
sarbatoare. Iubitoare ”in exces”, a facut ea insasi ”
demersurile imbratisarii”, insa trupul ei usor imbatranit si
cu proportii mai mari decat in trecut, i-a starnit dezgustul lui
Stefan, care, atunci ar fi preferat un ”trup de tigancusa subtire”
. A doua zi, Stefan a primit o scrisoare anonima in care i se
spunea ca sotia sa l-a inselat cu Grigoriade. A anuntat-o ca dorea
sa se desparta. Pentru restul permisiei s-a mutat la hotel si i-a
cedat sotiei sale toate bunurile care tineau de trecutul lor.