Cartea I

I.1.

În timpul primului război mondial, în satul rusesc Zirin se află cartierul unei divizii de
infanterie a armatei austro-ungare, în care luptă și ostași și ofițeri români din
Transilvania (care aparținea în acea vreme Imperiului Austro-Ungar).
Doi soldați români, ajutați de un țăran rus și supravegheați de un caporal, sapă o groapă
nu departe de o spânzurătoare, aflată între cimitirul militar și cimitirul satului. Caporalul
este mulțumit de întârzierea convoiului ce trebuia să aducă condamnatul, căci groapa nu
este săpată nici la o oră după ce trecuse ora programată.

Dinspre sat se apropie un căpitan cu ochii înfrigurați. Acesta îl întreabă pe caporal cine va
fi executat și pentru ce vină, dar omul nu știe să-i răspundă.
Sosește și un locotenent, foarte interesat de buna organizare a execuției. El observă că nu
s-a adus scăunelul pe care să urce condamnatul sub spânzurătoare și îl trimite imediat în
sat pe caporal să aducă unul.
Cei doi ofițeri se prezintă. Locotenentul este Apostol Bologa, căpitanul se numește Otto
Klapka, nou venit chiar în regimentul de artilerie al locotenentului. Klapka află de la
locotenent că urma să fie executat sublocotenentul ceh Svoboda, care fusese prins când
încerca să treacă la dușman. Locotenentul făcuse parte din Curtea Marțială care îl
condamnase. Povestește îndârjit că sublocotenentul își primise sentința cu zâmbetul pe
buze.  Klapka nu pare, însă, convins că sentința era dreaptă. Spune că fusese avocat
înainte de război, iar Bologa adaugă că pe el războiul îl luase din mijlocul cărților, de la
Universitate.
Sosește un grup de ofițeri, în frunte cu generalul, comandantul diviziei. Zelos, Bologa se
apropie și spune că el trimisese după scăunel. Pretorul militar observă că lipsește călăul.
Generalul ordonă să se găsească imediat un călău, iar pretorul îl desemnează pe caporal.
Este adus condamnatul, urmat de un lung convoi de soldați și ofițeri, aduși ca să vadă
execuția și să tragă învățămintele de rigoare. Ajuns lângă spânzurătoare, condamnatul îi
spune preotului că vrea să moară mai repede.
În timp ce pretorul citește sentința Curții Marțiale a diviziei, privirile condamnatului se
aprind mândre, iar Apostol Bologa este fascinat. Svoboda se urcă pe scăunel și își pune
singur ștreangul de gât. Caporalul trage scăunelul, iar condamnatul moare privit de toți cei
de față. Mulți oameni au ochii plini de lacrimi.
Doctorul constată oficial decesul și toți se întorc la divizie. Rămân lângă spânzurătoare
numai Apostol Bologa, care nu poate să-și ia ochii de la spânzurat, și căpitanul Cervenco,
ce îl plânge pe cel mort.
Locotenentul pleacă și el spre sat. Îl ajunge din urmă pe Klapka. Glasul și cuvintele
acestuia spun că el nu fusese de acord cu această execuție, iar Bologa se cutremură.

I.2.

Ajuns la căsuța de nuiele în care își avea locuința, Apostol Bologa ascultă cântecul
ordonanței Petre, un cântec de la ei de acasă. Înainte de a adormi, îl frământă mustrările
de conștiință pentru executia din ziua accea. După ce adoarme, îl năpădesc în vis
amintirile răscolite de cântecul lui Petre.

Apostol Bologa se născuse în târgușorul Parva de pe valea Someșului. Tatăl său, avocatul
Iosif Bologa, fusese un bărbat scump la vorbă, dar cu suflet bun și caracter nobil, urmaș al
unui fruntaș din răscoala lui Horia. Mama, o femeie cuminte și cu credință în Dumnezeu,
avusese și ea ca strămoș un om al lui Avram Iancu. Mama îi dăduse copilului o
solidă educație religioasă. Tatăl nu prea fusese de acord cu asta, socotind că trebuie să
aibă alte idealuri și dăduse băiatul la liceul din Năsăud, pentru a urma cursurile secundare
(gimnaziul).
Apostol Bologa stătuse în gazdă la profesorul de matematică, bun prieten al tatălui său.
Învățase foarte bine și tatăl său fusese din ce în ce mai mulțumit de el. Numai că, în clasa
a cincea de liceu (echivalentă cu clasa a IX-a de astăzi), avocatul murise pe neașteptate,
de inimă. Această întâmplare a zguduit puternic credința din sufletul băiatului.
Când a venit timpul să urmeze studii superioare, mama a insistat ca Apostol să se
pregătească pentru a deveni preot. El, însă, a declarat că vrea să urmeze filosofia. Atunci
mama, învățată de protopop, a refuzat să-i dea banii necesari pentru studii. Înverșunat,
Apostol a solicitat o bursă și a primit un loc la Budapesta, unde avea pensiune completă și
chiar ceva bani de buzunar.
La Universitatea din Budapesta, tânărul a învățat foarte repede ungurește și nemțește,
stârnind admirația bătrânului profesor de filosofie, care și l-a apropiat pe tânăr.
În prima vacanță, Apostol a venit acasă cu o concepție filosofică pe care și-o înjghebase
singur și pe care i-a explicat-o toată vara prietenului său Alexandru Pălăgieșu, notar în
Parva. În mare, concepția lui se baza pe ideea că oamenii trebuie să gândească și să
acționeze împreună și nu solitari, iar datoria lor să fie dictată de conștiință, nu de legile
statului. Mai apoi, după vreo trei ani, el afirma într-o discuție cu avocatul Domșa că atâta
timp cât există statul oamenii trebuie să-și facă datoria, chiar dacă statul nu este bun.
Altfel, se poate ajunge la anarhie.
Avocatul Domșa îl îndrăgea mult pe Apostol Bologa, căruia i se prevedea un viitor
strălucit, chiar o catedră la Universitate. I-a scos-o în cale pe fiica lui, domnișoara Marta, o
tânără de șaptesprezece ani, drăguță și vioaie.
În scurt timp, Apostol i-a spus mamei sale că se va logodi cu domnișoara Marta. Mama nu
a fost prea mulțumită, căci știa despre fată că e cam cochetă și ușuratică.
Totuși, logodna s-a făcut, urmând ca tinerii să facă nunta după ce Apostol își va termina
studiile.
La scurt timp după logodnă a sosit în târg fiul judecătorului ungur, un trufaș locotenent de
vânători. Apostol și-a dat imediat seama că Marta este atrasă de uniforma și de semeția
locotenentului. În scurt timp a izbucnit războiul (primul război mondial, în care românii din
Transilvania erau încorporați în armata austro-ungară, fiindcă Transilvania făcea parte din
Imperiul Austro-Ungar; devenea astfel posibil ca ei să lupte cu frații români din Regat, care
făceau parte din forțele oponente; ceea ce s-a și întâmplat...).
Frământat de îndoieli, Apostol Bologa a discutat cu mama și cu alții. Mama i-a spus că nu
trebuie să-și sacrifice viața pentru o patrie care nu este a lor. Pălăgieșu, dimpotrivă, a spus
că trebuie să-și facă datoria față de patrie. Domșa, însă, i-a spus să nu se bată pentru
ungurii care, de fapt, îi oprimă pe români. Hotărâtoare a fost însă atitudinea de admirație a
Martei pentru locotenentul ungur care urma să plece la război.
Apostol Bologa s-a prezentat la cercul de recrutare de la Cluj. A urmat școala de artilerie,
apoi a fost trimis pe front. În răstimp de doi ani a fost rănit de două ori, a primit trei
decorații, a ajuns locotenent. În timpul acesta concepția lui de viață s-a schimbat. Acum
socotea că războiul este adevăratul izvor de viață și cea mai bună posibilitate de selecție a
oamenilor. Veniseră însă apoi judecata de la Curtea Marțială, execuția condamnatului și
cântecul lui Petre, care îi zdruncinaseră din nou convingerile.

I.3

Petre îl trezește pe locotenentul Apostol Bologa și îi dă o scrisoare de la mama lui.

Aceasta îi scria că îl așteaptă acasă măcar într-o permisie de câteva zile. Protopopul
Groza fusese arestat și întemnițat în Ungaria, în urma reclamației lui Pălăgieșu că
îndemnase oamenii să păstreze limba și credința strămoșească. Viața devenise și mai
grea de când România intrase în război.
Mama îl roagă pe Apostol să îi scrie Martei. Nu îi răspunsese la ultimele două scrisori și
fata era nedumerită. Pe Apostol nu îl mișcă această veste așa cum l-ar fi mișcat mai
înainte.
I.4
Apostol Bologa se duce la popotă să mănânce. Căpitanul Klapka și camarazii lui,
locotenentul Gross, căpitanul Cervenco, locotenentul Varga se aflau acolo și discutau
despre conștiință, datorie, despre om și Dumnezeu. Discuția pornise de la condamnarea
și executarea lui Svoboda și ajunsese la cuvintele aprinse ale lui Gross despre o
internațională a urii, care să răstoarne orânduirea nedreaptă și să aducă o lume nouă.
Varga aduce în discuție faptul că ei apără patria. Numai că patria lor nu era acolo, în
Rusia. Unul era ceh, altul evreu, altul rutean, altul ungur, Bologa – român, așa că nu se
justifica prezența lor acolo, cu arma în mână.
Discuția revine la Svoboda și Bologa află cu stupoare că și tatăl celui executat fusese
spânzurat acasă la el. Locotenentul este și mai tulburat decât fusese înainte. Plecând cu
Klapka spre bordeiul său, Apostol Bologa încearcă înfrigurat să se justifice pentru
atitudinea lui la Curtea Marțială, dar căpitanul îi răspunde numai cu tăcere.
I.5
Locotenentul Bologa, ajuns la bateria sa, primește spre seară inspecția căpitanului Klapka,
noul său comandant. Căpitanul îi vorbește foarte apropiat și îi spune că i-a observat
chinurile sufletești. I se destăinuie apoi, mărturisindu-i motivul pentru care fusese mutat
acolo.
Klapka plănuise împreună cu trei ofițeri din fostul lui regiment, cehi ca și el, să treacă la
inamic. În ultima clipă se gândise la soție și cei patru copii, cinci cu cel care urma să vină
pe lume, și nu mai plecase. Ceilalți trei fuseseră prinși și spânzurați într-o pădure în care
fiecare copac purta unul sau mai mulți cehi spânzurați. Când a fost mutat, s-a bucurat că a
scăpat de pădurea spânzuraților, dar a simțit antipatia colonelului. Acum, acesta îl presa
să distrugă reflectorul cu care rușii îi luminau în aproape fiecare noapte. Îi făcuse o
observație din care reieșea clar o amenințare cu pădurea spânzuraților.

I.6

Cu inima clocotind, Apostol Bologa se gândește cu mare nemulțumire la viața lui de până
atunci și la așa-zisa lui concepție de viață. Pe când își pune întrebarea ce caută el aici,
Petre îl anunță că a adus mâncarea.
Vorba românească a soldatului și întrebarea pusă de acesta, dacă are vești de acasă, îl
înfurie subit pe Bologa, care răcnește la ordonanță. Imediat, însă, i se face rușine și dă
vina pe război pentru ieșirea lui. I se plânge lui Petre că războiul l-a schimbat, iar omul îi
răspunde ca un adevărat credincios ce era.

Cei doi stau de vorbă, Petre povestește multe amintiri din Parva, înmuind inima lui
Apostol Bologa.
I.7
Într-o după-amiază, căpitanul Klapka trece pe la Bologa. Spre deosebire de ultima vizită,
acum căpitanul este vesel și are numai cuvinte bune despre colonel. Acesta se purtase
prietenos cu el, ba, mai mult, îi încredințase un mare secret oficial. O divizie din Italia urma
să vină în locul lor, iar ei plecau pe frontul românesc.
Disperat, lui Apostol Bologa nu îi vine să creadă. Klapka face apel la înțelepciunea lui. Îi
spune că războiul Austriei este unul din cale afară de urât, dar nu erau ei vinovați. Trebuia
să se stăpânească până când va veni pacea sau până când va muri.
Locotenentul îi cere căpitanului să îl ajute să se mute la un alt regiment. Cehul îi amintește
că el însuși era prost privit și nu avea nicio putere. Numai generalul ar fi putut să-l ajute,
dar acesta era vestit pentru inima lui crudă. Îl sfătuiește pe Bologa să se lase în seama
norocului. Locotenentul îi spune că decât să lupte împotriva alor săi, mai bine trece la ruși.
Klapka îi amintește de pădurea spânzuraților, plină cu morți care încercaseră aceasta.
I.8
A doua zi, Apostol Bologa îi spune și lui Petre că urmează să se bată cu românii.
Ordonanța se închină și se roagă lui Dumnezeu să îi apere de acest mare păcat.
Locotenentul se gândește să meargă la general, să îl roage să îl mute. Nu se putea să nu
țină seama de rugămintea unui ofițer ce dobândise în luptă trei decorații. Într-o noapte îi
vine ideea să fie el cel care va doborî reflectorul rușilor, astfel i-ar crește șansele în fața
generalului Karg.
Noaptea, o noapte rece cu vânt puternic și cu ploaie, Bologa așteaptă până după miezul
nopții să apară lumina reflectorului. Așteptarea îl face să se gândească din nou să treacă
la dușman. I se pare că o noapte ca aceea ar fi foarte potrivită.
Lumina reflectorului îi oprește gândurile. Dă ordinele cuvenite la telefon și artileria
reușește să-l nimerească. Deși îi pare rău că a ucis lumina, acum Apostol Bologa e
mulțumit, e sigur că generalul îi va asculta cu bunăvoință rugămintea.

I.9

Apostol Bologa, în urma dobandirii reflectorului inamic, este chemat urgent la colonel, apoi
la general. Toți camarazii întâlniți îl felicită, crezând că urmează să fie răsplătit cu o a patra
medalie. Numai locotenentul Gross îl ironizează că pentru o tinichea a mai omorât câțiva
oameni.

Locotenentul este primit de generalul Karg. Acesta îl laudă pentru realizarea lui și îi spune
că l-a propus pentru medalia de aur. Bologa îndrăznește să-i ceară mutarea, fără a-i
spune motivul.
La început generalul pare a fi de acord. Își dă seama apoi că locotenentul este român și că
nu vrea să lupte pe frontul din Ardeal ca să nu lupte cu românii. Generalul se înfurie și îl
socotește nerecunoscător, laș și lipsit de sentimente patriotice.
I.10
Revenit la divizion, Bologa e felicitat de Klapka pentru curajul de a-l fi înfruntat pe general.
Căpitanul îl întreabă ce are de gând să facă acum, iar Bologa îi spune că va trece la ruși.
Klapka îi reamintește de pădurea spânzuraților, dar Bologa îi spune că nu poate să lupte
împotriva alor săi.
Căpitanul îl roagă să se mai gândească, îi spune că ar fi îngrozitor să cadă în mâinile
ungurilor, dar, după ce pleacă locotenentul, cheamă repede telefonistul.
I.11
Pe înserate, Apostol Bologa ajunge la bateria lui. Stabilește că va veghea la postul de
observație începând de la ora două noaptea, apoi le scrie mamei și Martei. Mănâncă bine
la cină, gândind că, dacă trece la ruși în noaptea aceea, cine știe când va primi de
mâncare.
Trecând pe la căpitanul Cervenco, Bologa află că se primiseră informații că rușii aveau
să treacă la atac chiar în noaptea aceea. Se duce la post, îl trimite pe sublocotenent la
culcare și rămâne singur. Aude niște focuri de armă răzlețe, apoi se așterne liniștea.
Pe la ora trei, locotenentul Bologa poruncește să se tragă o rachetă, la lumina căreia să
vadă frontul inamic. Peste tot pare a fi liniște. Se hotărăște să treacă la ruși pe la ora cinci,
când mijea de ziuă. Tocmai când îi vine în minte ideea că rușii îl vor disprețui pentru că a
dezertat, începe atacul. În scurtă vreme, este rănit în piept și în coapsă și își pierde
cunoștința. 
Cartea a II-a
 II.1
Locotenentul Apostol Bologa, rănit grav la plămânul drept, dar și la coapsa stângă și la
piciorul stâng, zace pe paturile spitalelor de patru luni. E trimis din ce în ce mai aproape
de frontul românesc, spre zona în care se afla unitatea lui. În timpul acesta, vegheat în
tăcere de Petre, și-a limpezit gândurile și a ajuns la concluzia că soarta a acționat pentru
el . 
Era mult mai bine să treacă la români, care îl vor primi ca pe un erou, decât la ruși, care l-
ar fi tratat ca pe un dezertor laș. Nu l-a făcut să se răzgândească nici medalia de aur
primită pe patul de spital de la un general bătrân, venit cu o suită de tineri ofițeri foarte
gătiți.
În urmă cu o lună fusese adus, chiar în salonul lui, Varga, rănit și el la șoldul stâng în
același atac. Bologa nu îl mai putea suferi pe acest camarad și s-a scufundat în cititul
cărților ca să nu fie obligat să vorbească cu el. E drept că îi interziseseră și medicii să
vorbească până când i se vindeca plămânul. Varga observă tăcerea lui și îl întreabă de ce
nu mai vrea să vorbească cu el. Apostol își revine și îi cere iertare. Un medic îi anunță că
în curând vor pleca din spital.
II.2      
Aflat în trenul ce ducea trupele austro-ungare spre frontul românesc, Bologa este anunțat
de Varga că în tren se află generalul Karg. Gross îi spusese că generalul vrea neapărat
să îi vadă pe cei doi răniți, mai ales pe Bologa.
Cei doi au o discuție în care Bologa își dezvăluie noul său fel de a gândi. Varga, la rândul
său, i se arată ostil, socotindu-l dușmanul țării, adică al țării sale, Austro-Ungaria, căci el
era ungur. Bologa îi spune că datoria nu îi poate impune sufletului său crima de a-și
ucide conaționalii, pe români.
Varga îl bănuiește că vrea să dezerteze la armata română și îi spune că, dacă va trece
prin sectorul său, nu va ezita să-l aresteze, ba chiar să-l împuște. Cei doi încheie, totuși,
discuția cu un zâmbet, prefăcut la Varga, sincer la Bologa și pornesc spre vagonul
ofițerilor, în care călătorește generalul Karg.
II.3
Ajunși la compartimentul generalului, cei doi află că acesta vrea să îl primească numai pe
Bologa. Locotenentul intră în compartiment, unde se aflau generalul, un colonel și un
maior. E poftit să se așeze. Generalul îl întreabă întâi despre rănile sale, apoi îi pune
întrebarea pentru care îl chemase de fapt.
Întrebat dacă i se mai pare că s-a prăbușit lumea fiindcă a venit pe frontul românesc,
Bologa spune că în sufletul lui s-a prăbușit lumea. Generalului nu-i vine să creadă și cere
părerea celorlalți ofițeri. Colonelul spune că ar fi trebuit să se ia măsuri generale pentru ca
ofițerii puși să lupte chiar cu conaționalii lor să nu fie puși în asemenea situații delicate.
Generalul hotărăște ca locotenentul Bologa să fie repartizat la coloana de muniții, deci să
nu lupte direct pe front. Bologa nu este mulțumit, căci el ar fi vrut să nu se mai afle acolo
deloc.
Revenind la locul său, Apostol Bologa îl întâlnește pe preotul Constantin Boteanu, unul
dintre bunii săi prieteni din vremea liceului. Acesta își avea parohia în satul Lunca, unde
fusese dus cu sila de autoritățile austro-ungare. După îndelungi insistențe își adusese
acolo și nevasta cu cei doi copii. Se despart, înțelegându-se ca Bologa să meargă în vizită
în casa preotului.
II.4

Bologa ajunge în satul Lunca. Aici se afla biroul coloanei de muniții, în casa groparului
Paul Vidor. Proprietarul se retrăsese într-o singură odăiță, biroul era într-o odaie mai mare,
iar în a treia urma să locuiască chiar el, în calitate de comandant al coloanei.
Cei doi gradați din birou rămân uimiți când îl aud pe noul lor comandant vorbind
românește cu ordonanța lui.
Trecând în camera lui, Apostol o găsește acolo pe Ilona, fata gazdei, cu care vorbește
ungurește. O întreabă dacă nu vorbește și românește. Fata spune că vorbește puțin, dar
pe acolo toată lumea vorbea ungurește, deși biserica e românească și popa face slujba tot
în românește, doar predica o spune pe ungurește, ca să înțeleagă toți.
Sosește și tatăl fetei. Paul Vidor povestește că era tâmplar de meserie, numai de curând
se făcuse și gropar. Pe lângă Ilona avusese și un fiu, care murise în război.
Locotenentul pleacă în sat și îl întâlnește pe doctorul Meyer. Acesta îi împrumută un cal și
îl atenționează să fie mai grijuliu cu sănătatea lui.
II.5
În sat, pe malul pârâului, Bologa găsește drumul spre front, apoi către liniile artileriei, la
postul de comandă al căpitanului Klapka. Acesta intrase în grațiile colonelului și începuse
să se simtă bine acolo, așa că e stânjenit de zbuciumul sufletesc al locotenentului.
Bologa pleacă, și mai hotărât să treacă la armata română cât mai curând. În drum, e
solicitat să traducă spusele unui grup de prizonieri români condus de un sublocotenent.
Fără teamă, sublocotenentul îl acuză că se află alături de aceia care luptă cu românii de
un neam cu el. Cuvintele tăioase, disprețuitoare, pe care i le adresează sublocotenentul, îi
întăresc hotărârea să treacă frontul la frații lui.
Ajuns înapoi în Lunca, Apostol Bologa trece pe la preotul Boteanu. Îi spune că la noapte
va trece la români și îl roagă să o anunțe pe mama lui. Înfricoșat, preotul îi cere să nu îl
amestece cu nimic, căci pățise destule cu ungurii și trebuia să își protejeze familia.
II.6
Bologa ajunge la odaia lui. Cuprins de oboseală și de febră, se întinde pe pat. Când își
revine, lângă pat se aflau doctorul Meyer și Ilona. Locotenentul bolește zece zile, îngrijit cu
multă atenție de Ilona, de doctor și de Petre. După alte două zile, doctorul îi dă hârtia ce îi
aducea o lună de concediu de convalescență.
Locotenentul nici de concediu nu se bucură, nici că își va vedea mama și logodnica, nici
nu-i pare rău că nu și-a împlinit visul de a trece frontul la români, doar de Ilona îi pare rău
că se desparte.
II.7

Apostol ajunge la Pava pe timp de noapte. Trece pe lângă casa Martei și simte un

sentiment de vinovăție care îl face să aștepte cu nerăbdare ziua următoare. Vrea să-i cadă
la picioare și să-i ceară iertare.
Acasă, mama lui Apostol nu-și găsește cuvintele, de bucuria revederii. Petre pleacă și el
spre casa lui, peste Someș. Doamna Bologa povestește ce s-a mai întâmplat prin târg.
Când Apostol o întreabă despre Marta, mama răspunde în fugă, apoi schimbă repede
vorba.

A doua zi, după micul dejun, Apostol iese în cerdac, să se odihnească puțin. La scurt timp,
aude râsul Martei. Se ridică și privește. Era Marta, împreună cu un ofițer ungur. Ea intră în
curte și îi spune lui Apostol că a aflat de la servitoare că a sosit. Îl prezintă pe ofițerul
ungur și îi spune logodnicului ei că acesta i-a ținut de urât toată iarna, în lipsa lui. Marta
adaugă că l-a adus și pe el special ca să i-l prezinte, să nu fie gelos. De altfel, și
locotenentul ungur era logodit, spune ea.
Stânjeniți, cei doi ofițeri poartă o disuție despre front, în care Marta intervine când cu
glume, când cu suspine fără rost. După ce pleacă cei doi, Apostol are o criză de furie și îi
este necaz pe el că venise cu gândul să-i ceară iertare Martei că nu prea îi scrisese. Îi era
necaz mai ales pentru faptul că el plecase la război numai pentru capriciul ei, iar ea își
omorâse plictiseala cu ofițerul ungur.
Bologa îi scrie tatălui Marthei că rupe logodna, făcută dintr-o pripeală copilărească,  și
înapoiază verigheta.
 II.8
Tocmai pe când Apostol și mama lui se aflau la masa de prânz, năvălește în casă avocatul
Domșa, tatăl Martei. Îi spune doamnei Bologa că fiul ei a rupt logodna, lucru pe care ea
încă nu îl aflase. Îi cere socoteală lui Apostol și îl întreabă de ce a făcut gestul. Tânărul
răspunde netulburat că nu o mai iubește pe Marta.
Doamna Bologa rămâne mai întâi fără grai, deși în sinea ei nu era mulțumită de
comportarea Martei. Totuși încearcă să îl convingă pe Apostol să se mai gândească.
Apostol rămâne neclintit la hotărârea lui, iar Domșa pleacă acasă așa cum venise. Nici el
nu era mulțumit, în sinea lui, de ușurința fetei, dar nu avusese puterea să-și certe unicul
său copil.
Ajuns acasă, Domșa stă de vorbă cu Marta, care insinuează că Apostol s-ar fi supărat
fiindcă au dus conversația în ungurește, din cauza însoțitorului ei.  Domșa preia ideea, mai
ales că tatăl lui Apostol fusese un naționalist fervent, stătuse și doi ani în temniță, pe
vremea Memorandumului. Povestește ce a pățit doctorului și judecătorului, iar a doua zi
toată localitatea știa că Apostol Bologa a rupt logodna fiindcă logodnica lui a vorbit
ungurește.
Notarul Pălăgieșu îl pârăște imediat pe Bologa solgăbirăului (șeful poliției). Acesta cere
sfatul comandantului batalionului ce se afla în Parva. Comandantul îi spune însă că nu are
vreme de fleacuri, iar solgăbirăul îi sugerează lui Pălăgieșu să stea de vorbă cu Bologa,
fiindcă se cunoșteau din copilărie.
II.9
Mama lui Apostol află ce se spune în târg despre el și îl roagă să fie mai supus, fiindcă
sunt vremuri primejdioase. Lumea spunea că, fiind ofițer, ar putea să aibă mari neplăceri.
Bologa își dă seama că lumea s-a cam ferit să vorbească cu el de când cu ruperea
logodnei. Înțelege că asta din cauză că nu i-ar fi permis Marthei să vorbească ungurește.
Începe să regrete că venise acasă.
Într-o după-amiază, sosește la ei și notarul Pălăgieșu. Îi spune lui Apostol că trebuie să
repare ce stricase, că el se străduise să întrețină o atmosferă liniștită, iar faptul că rupsese
logodna numai fiindcă fata vorbise ungurește provocase mari tulburări, care i-ar putea
afecta cariera.
Îngrozitor de furios, Apostol Bologa îl lovește cu pumnul în gură pe notarul Pălăgieșu și îl
dă afară din casă.
II.10
În zilele următoare, Apostol stă numai în casă, fiindcă ploua fără oprire. Discuțiile cu
mama lui și vechile lui cărți de filosofie, amintirile din ultimii ani și gândurile care îi roiau în
minte îl fac, în cele din urmă, să aibă revelația că sufletul său l-a regăsit pe Dumnezeu.
II.11
Schimbat de noile sale simțăminte, Apostol se duce și își cere iertare în public de la
Pălăgieșu.
Cu trei zile înainte de expirarea concediului, Bologa primește ordin telegrafic să se
întoarcă imediat la serviciul lui militar. Înainte de a pleca, el se duce și își cere iertare și de
la Marta, care recunoaște că fusese vina ei.
Apostol pleacă cu zâmbetul pe buze, dar, privindu-și mama, din tren, are
o presimțire neagră.
Cartea a III-a

III.1
Ajuns în gară la Lunca, Apostol Bologa o zărește pe Ilona, care îl aștepta, și vede și
flacăra care se aprinsese în ochii fetei când îl văzuse. Acasă, Apostol îl dă repede afară
pe Petre, dornic să rămână singur cu fata.
Cei doi stau puțin de vorbă, iar fata încearcă să afle dacă acasă are o iubită. Apostol îi
răspunde deschis că de ea îi fusese lui dor. Din cuvintele Ilonei reiese că și ei îi fusese dor
de el. Cei doi se sărută, apoi fata fuge afară din odaie.

Apostol iese și el din casă și pornește tulburat spre marginea satului. Pe drum își dă
seama că este îndrăgostit de Ilona.
III.2
A doua zi, locotenentul vorbește la telefon cu aghiotantul regimentului și îl întreabă de ce
fusese chemat cu trei zile mai devreme din concediu. Acesta îi spune că fusese ordinul
generalului Karg.
Apostol Bologa vrea să meargă să se prezinte generalului, dar aghiotantul îi cere să stea
la locul lui, căci se așteptau evenimente importante și fiecare trebuia să fie la datorie.
III.3
La depozitul general de muniții, Bologa îl întâlnește pe locotenentul Gross. În discuția lor,
urii lui Gross, Bologa îi opune iubirea de Dumnezeu. Gross îl contrazice, socotind
că creștinismul e doar ipocrizie și că s-a ucis mult în numele lui. Tot în această discuție,
Gross îi spune că generalul e de părere că el, Bologa, asmute oamenii împotriva ungurilor,
nu a războiului. De la el află Bologa și că Cervenco e în spital, cu un glonte în plămâni, și
doctorul nu îi mai dă mult de trăit.
Aproape de casă, Bologa îl întâlnește și pe Varga. Mai în glumă, mai în serios, acesta îi
reamintește că intenționase să treacă frontul la români și îi spune că el îl așteaptă în
continuare.
Bologa se duce și la spital, să îl vadă pe căpitanul Cervenco, aflat în stare foarte gravă.
Locotenentul găsește alinare și sprijin în privirile pline de credință ale muribundului.
III.4
În zilele următoare, Apostol nu se gândește decât la Ilona. Fata este și ea îndrăgostită de
tânărul ofițer.
A doua zi după ce tatăl fetei pleacă din comună pentru câteva zile, locotenentul obține
promisiunea fetei că va veni la el seara, după ce se întoarce de la biserică.
În așteptare, lui Apostol îi trece prin minte că fata nu se potrivește nici cu credințele lui, nici
cu planurile lui de viitor, dar nu poate rezista sentimentelor și dorinței pe care le are pentru
ea.
Ilona vine, într-un târziu de la biserică și, în întunericul odăii, cedează dorințelor lui și ale
ei.
III.5
A doua zi, de dimineață, Apostol o întâlnește din nou pe Ilona. Ea îi spune că îl iubește și
că nu îi pare rău de pasul pe care l-a făcut.
Fericit, Apostol se duce la preotul Boteanu. Găsește multă alinare în cuvintele acestuia
despre viață, despre familie, despre Dumnezeu. Vorbește foarte frumos despre soția lui și
despre importanța pe care o are iubirea sa pentru ea.
III.6
Apostol se întoarce la cancelarie cu hotărârea luată. Când Vidor revine acasă, el îi cere
fata de nevastă. Omul îi spune că fata nu are nici avere, nici învățătură, așa că nu se
potrivește cu el. Apostol insistă și spune că se potrivesc, fiindcă se iubesc.
Vidor își cheamă fata și îi spune că Bologa o cere de soție. Ilona începe să plângă de
fericire și tatăl ei își dă consimțământul la căsătorie. Apostol îi ia pe sus pe cei doi și îi
duce la preotul Boteanu, să facă logodna.
Preotul este mirat de revenirea ofițerului după nici trei ore. Oficiază cu solemnitate
logodna, apoi se așează cu toții să bea câte un pahar cu vin. Boteanu le povestește că  
trei țărani, doi români și un ungur, încălcaseră porunca de a nu se mai duce la pădure în
apropierea frontului. Fuseseră arestați, iar generalul ceruse spânzurarea lor ca spioni.
Curtea Marțială avea să-i judece în ziua următoare, dar era sigur că îi vor face pe plac
generalului.
Seara, Bologa pleacă cu Ilona la slujba de Înviere, ținută cu mult har de părintele Boteanu.
III.7

Groparul Vidor aduce vestea că deja cei trei arestati fusesera arestati în pădure, de crăcile
copacilor, chiar în a doua zi de Paște. Generalul ordonase să rămână acolo trei zile și trei
nopți, ca să-i vadă oamenii și să le fie o lecție. Nu numai atât, dar fuseseră arestați și alți
patru oameni, din același sat și urma să fie judecați și ei.

Căpitanul Klapka, sosit în grabă, rămâne uimit când află că Ilona este logodnica lui
Bologa. Acesta îi explică faptul că sufletul este același la o țărancă și la o contesă. Arată
că nu pune prea mare preț pe așa-zisa civilizație, care de fapt a înrăit omul și că lui numai
credința în Dumnezeu îi este sprijin.
Klapka spune că e mare fierbere pe front, de parca ori s-ar porni la atac, ori s-ar aștepta
unul. În ultimele zile o mulțime de soldați români dezertaseră și Curtea Marțială pornise să
formeze pădurea spânzuraților. Și cei patru țărani fuseseră condamnați și spânzurați.
Căpitanul îl roagă pe Bologa să stea liniștit la muniții și să aibă încredere în norocul lui.
În aceeași seară, Petre primește ordin să se prezinte la regiment în douăzeci și patru de
ore.
III.8
Bologa petrece câteva zile plăcute cu Ilona, făcând planuri de viitor, povestindu-i cum o
va învăța carte și cum o va îmbrăca frumos ca pe o doamnă.
Într-o după-amiază, pe când Apostol îi spunea Ilonei că vor face nunta la Parva, cu mare
pompă, sosește cu mașina un plutonier. El îi aduce locotenentului ordinul de a se prezenta
imediat la comandantul diviziei.
Bologa pornește spre comandament cu mașina. Pe drum, își dă seama că plutonierul era
cel care organizase spânzurarea lui Svoboda. Trec prin pădurea spânzuraților și
locotenentul îi vede, cu inima strânsă, pe cei șapte.
Locotenentul își amintește, cu rușine și părere de rău, cum votase și el condamnarea lui
Svoboda, cum dăduse chiar ajutor la pregătirea execuției.
III.9
În curtea casei în care locuia generalul Karg, casa primarului, Bologa îl întâlnește pe
pretorul diviziei. Acesta îi spune că fusese chemat să îl înlocuiască pe locotenentul
din Curtea Marțială, care se îmbolnăvise. Aveau să judece doisprezece români găsiți prin
pădure în spatele frontului, oameni pe care îi socoteau trădători ce duceau secretele lor la
dușmani.
În timp ce Bologa așteaptă împreună cu primarul ca generalul să se trezească din somnul
de după-amiază, sosește viitorul său socru, groparul Vidor. Omul se sperie când îl vede și
se înspăimântă când află că a fost chemat să facă parte din Curtea Marțială. Primarul îl
asigură că va avea grijă de viitorul lui ginere. Le arată un mic chioșc cu bârne, care fusese
rezervat ca temniță pentru ofițeri, dar nu se afla nimeni în el, și le spune că, dacă va dura
mai mult, Bologa va putea locui acolo.
Intrat la general, Bologa află că îl chemase pe el fiindcă nu voise să scoată de la treburile
lui vreun ofițer de pe front. Generalul subliniază că a uitat greșeala pe care o făcuse mai
demult și că nu ține seama nici de reclamațiile privind atitudinea lui din concediu. Îi cere
apoi să fie nemilos și necruțător cu spionii și trădătorii care vor fi judecați.
III.10
Apostol Bologa se întoarce înfrigurat și tulburat la Lunca. Merge pe jos și ocolește pădurea
spânzuraților, luând-o pe calea ferată. Ajuns acasă pe întuneric, se întreabă într-una de ce
a venit și ce a uitat acasă.
Tânărul venise, de fapt, să o mai vadă o dată pe Ilona. Nevrând să recunoască acest lucru
față de ea, se preface că a uitat o hârtie. Ia la întâmplare harta cu pozițiile frontului, o
împăturește și o pune în buzunar. Înnebunit, nu știe ce să-i spună, dar Ilona simte ce
urmează. Îi spune că îl conduce ea spre frontul românesc, dar el nu vrea să o pună în
pericol. După ce îi promite Ilonei că se va întoarce ca să o ia, Apostol Bologa pleacă să
treacă frontul la români.
III.11
Pe întuneric, Apostol ajunge la pozițiile bateriei. Merge mai departe, dar, într-o poiană,
pierde cărarea. Merge în stânga, merge în dreapta, peste tot se lovește de trunchiuri de
copac căzute și de garduri de sârmă ghimpată. Tocmai când credea că a găsit drumul
bun, ajunge exact pe cărarea patrulelor. Ocolește o stâncă și se lovește de un om.
Omul aprinde o lanternă, îl luminează și îl recunoaște. Îi spune pe nume și Bologa
recunoaște și el glasul locotenentului Varga. Plin de satisfacție, acesta le cere soldaților
care îl însoțeau să îl percheziționeze și să îl aresteze pe Apostol Bologa.
Cartea a IV-a
IV.1

În timp ce merge între soldați, Apostol Bologa simte o ușurare ciudată. Își dă seama apoi
că fusese prins pe când voia să treacă frontul și își reproșează că nu se pregătise mai
bine.
La postul de comandă al regimentului, Apostol e dus într-un adăpost și aghiotantul ordonă
telefonistului să-i facă legătura cu ofițerul de serviciu al cartierului. La telefon, i se cere
aghiotantului ca prizonierul să fie interogat și să i se facă percheziție.

Locotenentul Varga îi cere lui Bologa să scoată tot ce are prin buzunare. Printre lucruri se
află și harta frontului. Varga socotește că aceasta este dovada trădării, în timp ce
Bologa, în starea lui de confuzie, nici nu își dă seama ce este hârtia aceea.
Pe la ora unu, Apostol Bologa, extrem de obosit, cade într-un somn greu.
IV.2
Dis-de-dimineață, Apostol Bologa este trimis la cartierul general, păzit de patru soldați și
un sublocotenent. Înainte de a porni cu căruța, prizonierul este văzut de căpitanul Klapka.
Profund impresionat, acesta îi spune că îl va apăra el și îl va scăpa.
În căruță, sublocotenentul are chef de vorbă. Îi povestește lui Bologa toată viața lui, apoi
începe să povestească despre diferite cazuri de dezertare, toate finalizate cu execuția
vinovaților. Bologa se gândește numai la faptul că va trece prin pădurea spânzuraților și
nu va mai scăpa niciodată de ea.
Când ajung în pădurea spânzuraților, sublocotenentul începe să comenteze înfocat ceea
ce vedea. Întorcând capul îl vede pe Bologa abătut și i se face rușine. În sinea lui, Apostol
își spune că nu vrea să moară, apoi începe să povestească, agitat, despre faptul că el
trebuia să fie ca judecător la Curtea Marțială și că mai fusese o dată. Povestește grăbit,
fără a se face înțeles, despre cazul sublocotenentului Svoboda.
IV.3
La cartierul general, Bologa  îl întâlnește pe groparul Vidor, care este îngrozit de
nenorocirea întâmplată. Pretorul, însă, e mulțumit că are de anchetat un caz excepțional.
Apostol caută să-i explice motivele acțiunii sale, în timp ce pretorul dorește să afle fapte,
lucruri concrete.
Pretorul îl acuză pe Apostol Bologa că a luat harta frontului, pentru a duce informații la
inamic. El consideră că cei șapte oameni spânzurați, precum și cei doisprezece arestați
formau o organizație de spioni al cărei șef era Bologa.
Apostol ascultă uimit spusele pretorului, apoi nici nu îl mai bagă în seamă. E dus în căsuța
care slujea drept închisoare pentru ofițeri, încuiat și lăsat sub paza unei santinele.
IV.4
În mica lui temniță, Apostol stă aiurit, cu capul roindu-i de gânduri despre suflet, despre
viață, despre Dumnezeu.
Gândurile prizonierului sunt întrerupte de sosirea unui soldat ce ducea o tavă cu mâncare
și a plutonierului. Apostol bea ceaiul cu poftă, apoi cade într-o apatie, întreruptă doar de
privitul ceasului.
Încet-încet, Apostol înțelege că viața lui e în primejdie. Aduce, în minte, argumente în
apărarea lui. Vitejia lui în luptă ar fi trebuit să fie luată în seamă, căci atârna mai mult decât
o clipă de rătăcire. Numai dragostea pentru Ilona îl mai liniștește pentru câteva clipe, apoi
revine iar și iar la gândurile care îl chinuiau.
Seara, Apostol are o mare surpriză. Cea care îi aduce tava cu mâncare este chiar Ilona.
Plutonierul fusese înmuiat de rugămințile primarului, cumnat cu groparul Vidor, și de
amenințările Ilonei că își ia viața dacă nu o lasă să-și vadă logodnicul.
IV.5
În temnita lui Apostol Bolga sosește căpitanul Klapka. Acesta îi spune că soția primarului îi
căzuse la picioare generalului și obținuse ca acesta să nu se amestece în judecata de la
Curtea Marțială. Asta pentru că nevasta primarului îi gătea generalului niște bucate
împărătești...

Căpitanul Klapka mai spune că obținuse, după mari insistențe, un supliment de instrucție.
Îl învață pe Apostol să își retragă prima depoziție, să spună că nu intenționase să
dezerteze la inamic. El, căpitanul, avea să explice că se rătăcise noaptea, prin locurile pe
care nu le cunoștea. Încă nu știa ce avea să spună despre harta din buzunarul lui Bologa,
elementul cheie pe care se baza acuzația de spionaj și trădare.
La scurt timp după plecarea lui Klapka, sosește pretorul. El îi spune prizonierului că
generalul aprobase să-i ia declarații suplimentare, la cererea apărătorului său. Spre marea
satisfacție a pretorului, Apostol spune că s-a răzgândit și nu are nimic de declarat.
Înainte de a pleca, pretorul îi dă prizonierului o scrisoare de la mama lui. Apostol o citește
de două ori, dar nu înțelege nimic. În mintea lui domnește numai gândul că și-a tăiat singur
craca de sub picioare și acum se află între viață și moarte.
IV.6
Judecata are loc în cancelaria pretorului. Din Curtea Marțială face parte și locotenentul
Gross, căruia Bologa ar vrea astăzi să îi pună întrebarea cum de a primit să-l judece pe
camaradul său și să-i spună că el e om cinstit, fiindcă a preferat să fugă decât să
condamne oameni la moarte.
Președintele juriului, un colonel pe care îl cunoscuse, îi pune întrebări, îi cere să spună ce
are de spus în apărarea sa. Apostol Bologa tace. Se înfruntă apoi glasurile acuzării și ale
apărării, pretorul și Klapka. Colonelul îl întreabă din nou dacă mai are ceva de spus. Cum
Bologa tace, colonelul anunță că s-au terminat dezbaterile și Curtea va intra în deliberări.
IV.7
Reîntors în temniță, Apostol citește din nou scrisoarea mamei. Printre altele, ea îi scrisese
că l-a visat urât, că se afla într-o mare primejdie. Apostol se gândește că nici nu își
închipuie mama în ce primejdie se află el. Intenționează să îi scrie și el, dar nu este în
stare.
Tânărul realizează cu groază că urmează să moară. Când vine plutonierul cu soldatul care
strângea masa, el întreabă dacă s-a hotărât sentința, în speranța că a fost achitat.
Plutonierul spune că sentința s-a hotărât demult, se mai așteaptă doar aprobarea de la
Marele Cartier. Bologa nu îndrăznește să întrebe care este sentința lui.
IV.8
În mijlocul nopții, în mica temniță năvălește pretorul, urmat de plutonier. Citește sentința
dată în numele împăratului: moartea prin ștreang, cu executare imediată.
Plutonierul îi ia haina militară, ca semn al degradării, apoi îi dă, din partea primarului, o
haină civilă și o pălărie. Apostol se îmbracă, cei doi ies, iar în urma lor intră preotul
Boteanu. Apostol cade în genunchi, își ascunde fața în patrafir și izbucnește în plâns.
Când se liniștește, tânărul îl roagă pe preot să o anunțe pe mama lui și să o roage din
partea lui să aibă grijă de logodnica lui. Pretorul deschide ușa și îl invită în tăcere afară.
Apostol pornește ținându-se strâns de brațul preotului.
Pe drumul către spânzurătoare se aude un bocet ascuțit și Apostol recunoaște vocea
Ilonei. La spânzurătoare, groparul Vidor îl sărută pe amândoi obrajii, în timp ce Klapka
plânge cu un glas gros. În timp ce preotul se roagă lui Dumnezeu să îi primească sufletul,
Apostol își sfârșește viața.