Fișă de lectură

„Pădurea spânzuraților”
de Liviu Rebreanu

Anul apariției: 1922;

Specie literară: roman realist, psihologic;
Structura operei: capitole;
Semnificația titlului: Titlul romanului surprinde atât peisajul
exterior, cât și ceea ce se petrece în sufletul
protagonistului. Locotenentul Bologa nu este capabil să-și elibereze
psihicul de imaginea spânzuraților, care îl urmărește pretutindeni.
Pădurea spânzuraţilor este o imagine alegorică a vieții, văzută ca o
înlănțuire de «morţi» succesive ale fiinţei ce plăteşte, în repetate
rânduri, vina resimțită în mod tragic.”
Personajele și rolul acestora:
 Apostol Bologa ( fiul avocatului Iosif Bologa)
 Otto Klapka (căpitan ceh, originar din Znaim)
 Varga ( locotenent de husari)
 Gross (locotenent evreu)
 Cervenco (căpitan rutean)
 Meyer (medic militar german)
 generalul Karg (comandantul diviziei)
 Paul Vidor (țăran maghiar din Lunca)
 Ilona (fiica groparului Vidor)
 Constantin Boteanu (preot român din Lunca)
  Maria Bologa (fiica medicului Hogea)
 protopopul Groza (preot bătrân și văduv din Parva)
 Domșa (avocat la Parva, după moartea lui Iosif
Bologa)
 Marta (Domșa fiica avocatului Domșa)

Conținutul operei: Apostol Bologa, fiul unui avocat român semnatar

al Memorandului (1892), originar din satul Parva din apropiere
de Năsăud, dobândește în familie o educație religioasă, dar își pierde
credința în Dumnezeu după moartea tatălui său. Deși era student la
Facultatea de Filozofie a Universității din Budapesta și nici nu urmase
stagiul militar deoarece era fiu de văduvă, el se înrolează în Armata
Austro-Ungară la începutul Primului Război Mondial[8]:Cap. I.2 atât din
ambiția juvenilă de a-și dovedi vitejia în fața logodnicei sale, Marta
Domșa, ce era fermecată de uniformele militare ale ofițerilor unguri,[9]:p.
288 cât și dintr-o suprastructură socială pe care o dobândise în școlile

ungurești.[10]:p. 379 După ce urmează cursurile școlii de artilerie, este

trimis pe front. Luptă vitejește pe fronturile din Italia și Galiția și este
rănit de două ori în următorii doi ani, fiind înaintat la gradul de
locotenent și decorat de trei ori.[8]:Cap. I.2

Frontul Românesc în 1916-1917. Bologa a fost repartizat în

zona Pasul Ghimeș-Palanca și a încercat să treacă de la vest la est.
Războiul devine concepția lui de viață,[11] iar tânărul locotenent se
simte un om al datoriei. Este cooptat în tribunalul militar care-l
osândește la moarte pe ofițerul ceh Svoboda, surprins în timpul unei
tentative de dezertare pe frontul din Galiția.[8]:Cap. I.1[10]:p. 379 Siguranța
morală cu privire la vinovăția cehului este zdruncinată de o discuție de
la popotă în care află motivele încercării de dezertare și de evocarea
ulterioară de către căpitanul Klapka a unei păduri pline cu oameni
spânzurați în urma unor acuzații de trădare.[8]:Cap. I.4-5 Bologa începe să
aibă mustrări de conștiință.[10]:p. 379 Aflând că divizia sa va fi mutată pe
frontul românesc, el trece printr-o criză psihologică și distruge un
reflector rusesc cu speranța că-l va îndupleca pe generalul Karg să
rămână pe frontul galițian sau să fie trimis pe frontul italian.[8]:Cap. I.7-8 Nu
reușește să-l convingă pe general și se hotărăște să dezerteze chiar în
acea noapte, dar este grav rănit în urma unui atac neașteptat al
rușilor.[8]:Cap. I.9-11
După cinci luni de spitalizare, Bologa pleacă pe frontul din Carpații
Orientali, iar generalul Karg dispune mutarea sa la coloana de muniții ce
se afla în satul Lunca, cu o populație mixtă româno-maghiară.[8]:Cap. II.1, 2,
4 Intenționează să treacă frontiera pentru a se alătura oștirii române,

dar cade la pat din cauza epuizării, fiind îngrijit cu devotament de

țărăncuța unguroaică Ilona, fiica gazdei sale, groparul Paul Vidor.[8]:Cap.
II.5-6 În cele din urmă, obține un concediu medical de o lună și se

întoarce la Parva. Rupe logodna cu Marta, pe care o surprinde

conversând încântată în ungurește cu un ofițer de honvezi, ce îi făcea
curte, dându-și seama de frivolitatea și de necredința fetei și de faptul
că a plecat la război doar pentru a-i îndeplini ei un capriciu.[8]:Cap.
II.7 Pentru a-și salva reputația, Marta susține că ruperea logodnei se

datorează faptului că a vorbit ungurește cu ofițerul de honvezi, iar

această variantă este răspândită în sat.[8]:Cap. II.8 Notarul Alexandru
Pălăgieșu, fostul său prieten și un supus loial al statului dualist, îl acuză
de crearea unei tulburări antinaționale și este izgonit cu brutalitate din
casă.[8]:Cap. II.9 În zilele următoare, Apostol își regăsește credința în
Dumnezeu și bucuria de a trăi.[8]:Cap. II.10 Concediul îi este suspendat cu
trei zile înainte de termen din cauza unui denunț al lui Pălăgieșu, iar
ofițerul se întoarce pe front, plin de credință și de iubire.[8]:Cap. II.11

Satul Făget, aflat în acea perioadă în apropierea frontierei dintre

Austro-Ungaria și România.
 Revenit la Lunca, Apostol Bologa se logodește cu Ilona, dându-și
seama că o iubește.[8]:Cap. III.1, 6 Deoarece este folosit la munca de
cancelarie, el consideră că situația sa este încă acceptabilă.[9]:p. 289 În
zilele de dinaintea Paștelui, mai mulți ostași români din Armata Austro-
Ungară încep să dezerteze, iar comandanții militari dispun arestarea și
spânzurarea țăranilor surprinși în apropierea frontului, acuzându-i pe
nedrept de spionaj.[8]:Cap. III.7 Bologa este chemat într-o seară la sediul
comandamentului de divizie din Făget și numit de generalul Karg în
juriul Curții Marțiale care urma să judece a doua zi 12 țărani români,
învinuiți de fraternizare cu inamicul.[8]:Cap. III.8-9
Refuzând să devină complice la condamnarea unor oameni
nevinovați, el se hotărăște să traverseze liniile frontului pentru a ajunge
la români, dar se rătăcește și este prins de o patrulă condusă de
locotenentul maghiar Varga, vechiul său amic.[8]:Cap. III.10-11 Cu ocazia
percheziției se găsește asupra sa o hartă cu pozițiile trupelor, iar
pretorul militar îl acuză de dezertare la inamic și trădare.[8]:Cap. IV.1,
3 Bologa refuză cu încăpățânare să se apere în fața Tribunalului Militar,

în ciuda insistențelor căpitanului Klapka, și este condamnat la

degradare militară și moarte prin spânzurare.[8]:Cap. IV.6 El își simte
sufletul împăcat, în timp ce inima îi este inundată de iubirea
care „îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața și
moartea. (...) Cine n-o simte nu trăiește aievea; cine o simte trăiește
în eternitate... Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea
stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și
inexistente...”.[8]:p. 221 Moare în zorii zilei, detașat de lumea
pământească, „cu ochii însetați de lumina răsăritului” și cu privirile
îndreptate „spre strălucirea cerească”.