Pădurea spânzuraților

(roman)
roman

Pentru alte sensuri, vedeți Pădurea spânzuraților.

Pădurea spânzuraților

Coperta ediției princeps a romanului

Informații generale
Autor Liviu Rebreanu
Subiect Primul Război Mondial
roman de război,[1]:p. 424
Gen
roman psihologic
Ediția originală
Titlu original Pădurea spânzuraților
Limba română
Editura Cartea Românească din
Editură
București
Țara primei
Regatul României
apariții
Data primei
1922
apariții
Format original Tipăritură
Număr de
328
pagini
Modifică date / text

Pădurea spânzuraților este un roman de război și

de analiză psihologică scris de Liviu Rebreanu și
publicat în 1922 de către Editura Cartea
Românească din București. Romanul reia tema
nuvelei anterioare „Catastrofa” (1919), completând-
o cu evenimente inspirate din tragedia reală a
fratelui scriitorului, sublocotenentul Emil Rebreanu,
ce fusese condamnat la moarte și executat în mai
1917 prin spânzurare la Ghimeș pentru încercarea de
a traversa frontul în scopul de a se alătura Armatei
Române.[2]:p. 3

Pădurea spânzuraților configurează un univers

dominat de război și pândit de perspectiva morții
prin spânzurare, prezentată chiar din primele scene
ale romanului. Acțiunea romanului se petrece în
timpul Primului Război Mondial. Romanul prezintă
dilema morală a lui Apostol Bologa, un tânăr ofițer
român din Armata Austro-Ungară, ce este trimis să
lupte pe Frontul Românesc împotriva conaționalilor
săi.[3] Personaj șovăielnic, înclinat spre meditații
filozofice și predispus la crize mistice, el suferă o
dramă sufletească cauzată de conflictul între datoria
sa de ofițer și sentimentul de apartenență la
națiunea română.[2]:p. 3[4]:p. 221 Asistarea la execuția
ofițerului ceh Svoboda (nume simbolic ce înseamnă
„libertate” în limba cehă)[4]:p. 220 îl face să înțeleagă
nedreptatea războiului și să-și pună probleme de
conștiință, care vor duce la un final tragic.

Romanul a obținut „Marele premiu al romanului”

acordat în 1924 de Societatea Scriitorilor Români și a
fost tradus în peste douăzeci de limbi
străine.[5]:p. 168 El a stat la baza unui film omonim
regizat de Liviu Ciulei după un scenariu scris de
Titus Popovici, care a avut premiera la 16 martie
1965.[6]:p. 112 Ecranizarea cinematografică a obținut
Premiul pentru regie la Festivalul Internațional de
Film de la Cannes (1965).[7]:p. 182

Rezumat

Atenție: urmează detalii despre narațiune

și/sau deznodământ.

Apostol Bologa, fiul unui avocat român semnatar al

Memorandului (1892), originar din satul Parva din
apropiere de Năsăud, dobândește în familie o
educație religioasă, dar își pierde credința în
Dumnezeu după moartea tatălui său. Deși era
student la Facultatea de Filozofie a Universității din
Budapesta și nici nu urmase stagiul militar deoarece
era fiu de văduvă, el se înrolează în Armata Austro-
Ungară la începutul Primului Război Mondial[8]:Cap. I.2
atât din ambiția juvenilă de a-și dovedi vitejia în fața
logodnicei sale, Marta Domșa, ce era fermecată de
uniformele militare ale ofițerilor unguri,[9]:p. 288 cât și
dintr-o suprastructură socială pe care o dobândise
în școlile ungurești.[10]:p. 379 După ce urmează
cursurile școlii de artilerie, este trimis pe front. Luptă
vitejește pe fronturile din Italia și Galiția și este rănit
de două ori în următorii doi ani, fiind înaintat la
gradul de locotenent și decorat de trei ori.[8]:Cap. I.2

Frontul Românesc în 1916-1917.

Bologa a fost repartizat în zona
Pasul Ghimeș-Palanca și a încercat
să treacă de la vest la est.

Războiul devine concepția lui de viață,[11] iar tânărul

locotenent se simte un om al datoriei. Este cooptat
în tribunalul militar care-l osândește la moarte pe
ofițerul ceh Svoboda, surprins în timpul unei
tentative de dezertare pe frontul din
Galiția.[8]:Cap. I.1[10]:p. 379 Siguranța morală cu privire
la vinovăția cehului este zdruncinată de o discuție de
la popotă în care află motivele încercării de
dezertare și de evocarea ulterioară de către
căpitanul Klapka a unei păduri pline cu oameni
spânzurați în urma unor acuzații de
trădare.[8]:Cap. I.4-5 Bologa începe să aibă mustrări
de conștiință.[10]:p. 379 Aflând că divizia sa va fi
mutată pe frontul românesc, el trece printr-o criză
psihologică și distruge un reflector rusesc cu
speranța că-l va îndupleca pe generalul Karg să
rămână pe frontul galițian sau să fie trimis pe frontul
italian.[8]:Cap. I.7-8 Nu reușește să-l convingă pe
general și se hotărăște să dezerteze chiar în acea
noapte, dar este grav rănit în urma unui atac
neașteptat al rușilor.[8]:Cap. I.9-11

După cinci luni de spitalizare, Bologa pleacă pe

frontul din Carpații Orientali, iar generalul Karg
dispune mutarea sa la coloana de muniții ce se afla
în satul Lunca, cu o populație mixtă româno-
maghiară.[8]:Cap. II.1, 2, 4 Intenționează să treacă
frontiera pentru a se alătura oștirii române, dar cade
la pat din cauza epuizării, fiind îngrijit cu devotament
de țărăncuța unguroaică Ilona, fiica gazdei sale,
groparul Paul Vidor.[8]:Cap. II.5-6 În cele din urmă,
obține un concediu medical de o lună și se întoarce
la Parva. Rupe logodna cu Marta, pe care o
surprinde conversând încântată în ungurește cu un
ofițer de honvezi, ce îi făcea curte, dându-și seama
de frivolitatea și de necredința fetei și de faptul că a
plecat la război doar pentru a-i îndeplini ei un
capriciu.[8]:Cap. II.7 Pentru a-și salva reputația, Marta
susține că ruperea logodnei se datorează faptului că
a vorbit ungurește cu ofițerul de honvezi, iar această
variantă este răspândită în sat.[8]:Cap. II.8 Notarul
Alexandru Pălăgieșu, fostul său prieten și un supus
loial al statului dualist, îl acuză de crearea unei
tulburări antinaționale și este izgonit cu brutalitate
din casă.[8]:Cap. II.9 În zilele următoare, Apostol își
regăsește credința în Dumnezeu și bucuria de a
trăi.[8]:Cap. II.10 Concediul îi este suspendat cu trei
zile înainte de termen din cauza unui denunț al lui
Pălăgieșu, iar ofițerul se întoarce pe front, plin de
credință și de iubire.[8]:Cap. II.11

Satul Făget, aflat în acea perioadă în

apropierea frontierei dintre Austro-
Ungaria și România.

Revenit la Lunca, Apostol Bologa se logodește cu

Ilona, dându-și seama că o iubește.[8]:Cap. III.1, 6
Deoarece este folosit la munca de cancelarie, el
consideră că situația sa este încă
acceptabilă.[9]:p. 289 În zilele de dinaintea Paștelui,
mai mulți ostași români din Armata Austro-Ungară
încep să dezerteze, iar comandanții militari dispun
arestarea și spânzurarea țăranilor surprinși în
apropierea frontului, acuzându-i pe nedrept de
spionaj.[8]:Cap. III.7 Bologa este chemat într-o seară la
sediul comandamentului de divizie din Făget și numit
de generalul Karg în juriul Curții Marțiale care urma
să judece a doua zi 12 țărani români, învinuiți de
fraternizare cu inamicul.[8]:Cap. III.8-9

Refuzând să devină complice la condamnarea unor

oameni nevinovați, el se hotărăște să traverseze
liniile frontului pentru a ajunge la români, dar se
rătăcește și este prins de o patrulă condusă de
locotenentul maghiar Varga, vechiul său
amic.[8]:Cap. III.10-11 Cu ocazia percheziției se găsește
asupra sa o hartă cu pozițiile trupelor, iar pretorul
militar îl acuză de dezertare la inamic și
trădare.[8]:Cap. IV.1, 3 Bologa refuză cu încăpățânare
să se apere în fața Tribunalului Militar, în ciuda
insistențelor căpitanului Klapka, și este condamnat la
degradare militară și moarte prin
spânzurare.[8]:Cap. IV.6 El își simte sufletul împăcat, în
timp ce inima îi este inundată de iubirea care
„îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe
Dumnezeu, viața și moartea. (...) Cine n-o simte nu
trăiește aievea; cine o simte trăiește în eternitate...
Cu iubirea în suflet poți trece pragul morții, căci ea
stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile
existente și inexistente...”.[8]:p. 221 Moare în zorii zilei,
detașat de lumea pământească, „cu ochii însetați de
lumina răsăritului” și cu privirile îndreptate „spre
strălucirea cerească”.[8]:Cap. IV.8

Structură

Romanul Pădurea spânzuraților este împărțit în patru

părți (denumite de autor cărți), cu un total de 41 de
capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri.
Gruparea cărților și capitolelor este realizată
astfel:[8]:pp. 7, 79, 144, 201, 303

Cartea întâi - cu 11 capitole;

Cartea a doua - cu 11 capitole;

Cartea a treia - cu 11 capitole;

Cartea a patra - cu 8 capitole.

Fiecare dintre cele patru părți conține, potrivit

caietului de creație, câte o idee dominantă și
anume:[12]

„Partea întâi - Datoria.

Partea a doua - Datoria dincolo de hotare.

Dragostea de neam. [...] Ura lui moare și în locul ei
naște iubirea pentru cei de un sânge cu dânsul.
[...]

Partea a treia - iubirea pentru toți oamenii. Iubirea

lui cuprinde pe tot ce e om în lume.

Partea a patra - Iubirea morții. Nu-i bună

alcătuirea aceasta care ucide pe om mai rău ca
însăși natura, care pune civilizația în slujba
măcelului omenesc.”

Personaje

Scriere și publicare

Ideea romanului

Contradicțiile naționale din Austro-Ungaria au

răscolit puternic conștiința lui Liviu Rebreanu în anii
Primului Război Mondial. Scriitorul rămăsese în zona
ocupată a României, fiind arestat de autoritățile
germane ca dezertor din Armata Austro-Ungară și
nevoit să se ascundă după ce reușise să evadeze. A
reușit să ajungă în final în Moldova, unde a fost
întâmpinat cu suspiciune. Peripețiile sale au fost
descrise în nuvela „Calvarul” (1919), al cărei
personaj principal, poetul și gazetarul ardelean
Remus Lunceanu, „cu părul alb, ca oaia”, este de
fapt autorul.[9]:p. 286 El a mai scris și alte nuvele
axate pe tema războiului: „Hora morții” (1916), „Ițic
Ștrul, dezertor” (1919) și „Catastrofa” (1919).[13]

Ideea scrierii acestui roman datează de la sfârșitul

anului 1918, când un prieten i-a arătat lui Liviu
Rebreanu o fotografie ce reprezenta o pădure plină
cu cehi spânzurați în spatele frontului austriac din
Italia.[14] Militarii cehi spânzurați făceau parte din
Armata Austro-Ungară și refuzaseră să lupte pe
frontul din Boemia,[15]:pp. 136-137 fiind considerați
„trădători de patrie” (Landesverräter).[16] Prietenul
său urma să o prezinte ca document fotografic în
dosarele delegației române la Conferința de Pace de
la Paris pentru a demonstra cum au fost tratați
cehoslovacii de către conducătorii monarhiei austro-
ungare. „Fotografia m-a impresionat puternic și m-a
urmărit multă vreme. Auzisem că execuții similare ar
fi suferit și mulți români. Mi se povestise că chiar la
Bistrița, deci în țara mea, au fost spânzurați mai
mulți preoți și țărani români bucovineni”, a mărturisit
scriitorul.[14]

Rebreanu tocmai terminase de scris nuvela

„Catastrofa”, în care ofițerul ardelean de origine
română David Pop era silit să lupte împotriva
armatelor românești, fiind măcinat de sentimentul
vinei.[9]:p. 287 Impresionat de fotografia pe care
tocmai o văzuse, scriitorul a hotărât să reia
frământările sufletești ale eroului nuvelei într-un
roman intitulat Pădurea spânzuraților.[5]:pp. 169-170
Ideea creativă a autorului era următoarea: „voi face o
asemenea pădure cu spânzurați în Bucovina, unde
oamenii executați vor fi toți români. Eroul meu,
văzând atâția români uciși de către înșiși
conducătorii patriei pentru care luptă și-și
primejduiește viața, se revoltă și sfârșește în
ștreang, în aceeași pădure, după ce zadarnic a
încercat să treacă dincolo, la români”.[14] Personajul
principal urma să poarte numele Virgil
Bologa[15]:pp. 136-137 și să fie student în filozofie și
locotenent de artilerie.[5]:p. 175 Generalul care urma
să-l condamne la moarte purta numele
Kandl.[15]:pp. 142-143 Numele de familie al personajului
principal a fost luat de scriitor dintr-o listă lungă de
nume românești sonore, pe care o alcătuise mai
demult, după cum i-a mărturisit mai târziu medicului
și publicistului Valeriu Bologa, și provenea de la
Iacob Bologa (1817-1888), personalitate din trecutul
cultural al Transilvaniei care a îndeplinit funcția de
președinte al ASTREI (1875-1877).[17][18]

Rebreanu lucra în acea perioadă la transcrierea

pentru tipar a romanului Ion, așa că a amânat
scrierea noului roman, deși subiectul respectiv îl
preocupa constant. Concepe proiectul unei nuvele
cu titluri provizorii, „Moartea” sau „Pasiunea morții”,
ce urma să aibă 70 de pagini: „Ofițerul în armata
austriacă; român. Patru ani se bate. Nu mai poate.
Trebuie să plece la cei din față unde-i dreptatea lui.
Condamnat la moarte, nu scoate nicio vorbă. Când
să tragă deschide gura. Nimic. Vrea moartea”
(Caiete, p. 35).[5]:p. 172 Personajul principal urma să
poarte numele Virgil Bologa, ce va fi păstrat timp de
câteva luni în proiecte; el avea în această versiune
un frate peste munți și o ordonanță sârbă și era
originar din Maieru. Acțiunea nuvelei era întinsă pe o
perioadă mai scurtă de timp și se petrecea exclusiv
pe frontul românesc. Ca un semn de încredere
pentru faptul că timp de trei ani își făcuse datoria cu
cinste, ofițerul român este cooptat de superiorii săi
în curtea marțială care urma să-i judece pe trădători.
Confruntarea cu propria sa conștiință îl determină să
încerce să treacă la români, dar va fi prins, judecat și
spânzurat.[19] Ulterior, scriitorul se răzgândește și
decide să scrie un roman.[5]:p. 172

Documentarea cu privire la moartea

lui Emil Rebreanu

Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 1919, Liviu

Rebreanu a aflat de la un prieten din copilărie
(învățătorul Dariu Pop,[5]:pp. 182, 517 ce fusese ofițer
în rezervă în armata austro-ungară)[15]:pp. 136-137 că
fratele său mai mic, Emil (1891-1917), care lupta ca
ofițer artilerist în armata austro-ungară și fusese
adus pe frontul românesc pentru a lupta împotriva
românilor, a încercat să treacă la români, dar a fost
prins, condamnat și executat încă din mai 1917. Nu
se cunoștea locul execuției și nici alte amănunte,
familia Rebreanu crezând până atunci că Emil ar fi
fost prizonier undeva prin Rusia.[14] Vestea a zguduit
profund sufletul scriitorului, după cum își amintea
soția sa, Fanny,[15]:pp. 136-137 iar acesta și-a reproșat
că l-a putut ajuta pe fratele său să ajungă la
București. Un alt frate, Virgil (1897-1917), care se
înrolase ca voluntar pentru a încerca să fugă în Italia,
unde să urmeze studii de pictură, fusese rănit în
1916 și trimis în prima linie pe frontul rusesc, deși nu
era refăcut complet. Acolo a fost rănit de explozia
unui obuz în martie 1917 și a suferit o paralizie
progresivă, murind după două luni de suferință într-
un spital din Budapesta, la 16 mai 1917, deci la două
zile după executarea lui Emil.[20]

Potrivit lui Stancu Ilin, prima pagină a romanului a

fost scrisă încă din 20 februarie 1919.[21] Scrierea
romanului este amânată, fiind reluată peste trei luni
(în perioada 2-13 mai 1919).[5]:p. 166 Nuvela
„Catastrofa” apăruse în aprilie 1919 în magazinul
ilustrat Lectura pentru toți. Prima variantă a fost
scrisă anevoios în perioada 2 mai 1919 - 29 august
1919 și conținea 21 de file, fiind completată cu alte
opt pagini după vizita autorului la Beclean. Ea se
suprapune cu capitolele 7, 8, 9 și 10 din Cartea întâi
a romanului și cuprinde refuzul ofițerului de a lupta
contra românilor, gândul dezertării, spargerea
reflectorului, decorarea, discuția cu comandantul
diviziei pentru a obține mutarea pe un alt front și
discuția dintre Bologa și Klapka, în care căpitanul
ceh încearcă să-l convingă inutil pe Bologa să
renunțe la intenția de a dezerta. Analiza psihologică
lipsea din această variantă, ca și ezitările
personajului între simțul datoriei și conștiința sa
națională, în timp ce puține personaje erau abia
schițate: căpitanul Klapka, ordonanța Ionică (ulterior
Petre) și generalul Kandl (ulterior Karg).[5]:p. 187

Fără îndoială că dificultățile întâmpinate în

descrierea războiului și a câmpului de luptă se
datorau și faptului că autorul nu participase la război
nici măcar ca observator. Rebreanu consemnează în
Jurnal I, p. 358, că descrierea atmosferei frontului a
fost făcută pornind de la reportajele de război
publicate în ziarele austriece: „… scenele de război
și descrierile câmpului de luptă din Pădurea
spânzuraților, atât de profunde, sunt făcute fără ca
autorul să fi participat, el n-a văzut niciodată nici
măcar o tranșee, sau o rețea de sârmă ghimpată.
Decorul și atmosfera admirabil redate sunt sugerate
de reportagiile de război ale timpului, apărute în
presa austriacă”.[22]

Scriitorul își vizitează apoi familia la Beclean, citind

scrisorile rămase de la Emil, după care, potrivit lui
Tiberiu Rebreanu, ar fi realizat o documentare
riguroasă în Nușfalău, Năsăud, Ilva Mare, Ilva Mică și
Bistrița „unde urmele se opresc”. El obține actul de
acuzare și sentința de condamnare de la fratele său,
Iulius, putând încadra în timp sfârșitul lui Emil.
Informațiile reale l-au ajutat să cristalizeze partea
finală a romanului, încorporând și suferințele lui
Emil.[23] Numele comandantului diviziei este
modificat acum din cel de Kandl în cel de Karg, așa
cum se numea generalul ce semnase sentința de
condamnare a lui Emil Rebreanu.[15]:pp. 142-143 Puia
Florica Rebreanu, fiica autorului, afirmă că un popas
„de câteva ceasuri”, la Beclean, l-ar fi determinat pe
scriitor să-l separe pe eroul cărții de persoana reală
a fratelui său, Emil. Ficțiunea începe să domine, iar
personajul principal va primi numele Apostol
Bologa.[24]

După ce a terminat transcrierea romanului Ion,

Rebreanu începuse de vreo patru ori să scrie
Pădurea spânzuraților, redactând de fiecare dată
între 30 și 50 de pagini. Nu-și găsea ritmul și nu
putea să-și imagineze atmosfera frontului. În unele
nopți, i se părea că aude unele bătăi ușoare în
fereastră, fără să găsească pe nimeni: „Mă
înverșunam în fiecare noapte și lucrul era în zadar. În
schimb, în vreme ce scriam, în liniștea apăsată, am
început să percep niște bătăi ușoare în fereastra
mea, delicate ca ale unor degete imateriale.
Deschideam, cercetam întunericul. Nu era nimeni și
nimic... Când însă bătăile acestea misterioase s-au
repetat nopți de-a rândul, insistent - fiindcă sunt,
repet, credincios și superstițios - mi-am zis că nu
poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere
îngrijirea creștinească ce nu i-a fost desigur
acordată”.[14]

Soția sa nu credea în prezența supranaturală a

spiritului fratelui său, dar pentru a risipi tulburarea
scriitorului i-a sugerat să plece împreună pentru a
cerceta locurile unde și-a trăit Emil ultimele zile și a
afla ce s-a petrecut atunci. Convins, scriitorul a
plecat la 20 mai 1920 într-o călătorie de
documentare la Ghimeș.[15]:pp. 142-143 A vizitat ultima
locuință a lui Emil Rebreanu de la Făget și casa
primarului de pe vremuri unde avusese loc judecarea
sa, a vorbit cu preotul român care-i fusese prieten și
căruia nu i s-a permis să asiste la execuție și cu o
fată de țăran sprintenă și frumușică, care păstra
câteva scrisori de la el, a primit de la primar șapca
fără cozoroc a ofițerului. Cu ajutorul groparului din
sat, el a descoperit mormântul lui Emil Rebreanu
într-o livadă de la marginea fostei frontiere.[14] La 2
octombrie 1921, Liviu Rebreanu a fost prezent la
exhumarea rămășițelor pământești ale fratelui său și
reînhumarea lor pe pământul fostului Vechi Regat
Român, peste pârâul care fusese graniță (de la
Ghimeș la Palanca), așa cum fusese ultima sa
dorință.[25] Reînhumarea a avut loc într-un cadru
oficial, cu concursul societății „Mormintele eroilor
căzuți în război”.[20]

Reluarea lucrului la roman

Partea finală a manuscrisului,

semnat de autor.

Reîntors la București, Liviu Rebreanu a reluat lucrul

la roman, fără a mai fi deranjat de bătăile în geam,[14]
și a găsit un început care l-a mulțumit. În timpul
scrierii s-a îmbolnăvit din cauza unui flegmon în gât.
O ultimă experiență i-a fost furnizată în clipele de
suferință, când se aflau alături de el soția sa și
dramaturgul Mihail Sorbul. În timp ce ațipise,
scriitorul a gemut groaznic și a simțit o stare de
sufocare pe care a asemănat-o cu senzația pe care
o trăiește un om aflat în ștreang. A cerut hârtia și
condeiul și a descris această senzație.[15]:pp. 149-150

Soția sa citea în fiecare dimineață fragmentele de

roman scrise în noaptea anterioară și se simțea
impresionată până la lacrimi. Aflând aceste impresii,
Liviu Rebreanu a afirmat: „Mă bucur, am dorit mult
ca Pădurea spânzuraților să nu fie numai o carte de
război, ci, mai ales una de suflet”.[15]:pp. 149-150

Prima variantă integrală a fost scrisă în decursul a 90

de zile (15 decembrie 1921 - 27 iunie 1922),
manuscrisul având 338 de file.[5]:p. 166 Personajul
Apostol Bologa este în această versiune fiul preotului
Iosif Bologa din Monor, care „înafară de veniturile
parohiale, mai avea și o moșioară frumușică, rămasă
parte de la tatăl său, parte adusă ca zestre”, în timp
ce preoteasa era o „româncă înfocată” ce se
asemăna cu doamna Herdelea din Ion.[5]:pp. 188-189
Există unele episoade inedite ce nu vor apărea în
varianta finală: o discuție cu generalul după execuția
lui Svoboda; un dialog purtat în tranșee între Bologa
și Cervenco cu privire la război; o vizită făcută de
doamna Bologa în spitalul militar din Târgu Mureș,
după ce Apostol fusese rănit; fraternizarea
„intelighenței românești și ungurești” monorene de
la cazină; o scrisoare emoționantă a lui Apostol
trimisă din temniță mamei sale, precum și un scurt
capitol final în care Ilona venea în zorii zilei să-și
plângă iubirea pe mormântul logodnicului ei.[2]:p. 6

Versiunea finală a romanului a fost transcrisă de

autor în perioada 5 iulie 1922 - 17 noiembrie 1922, în
casa de pe strada Primăverii nr. 19, cartierul Bisericii
Amzei, București, dar și la Iași.[5]:p. 166[16] Rebreanu
a eliminat episoadele menționate mai-sus, a atenuat
accentele mistice și naționaliste și a rescris unele
construcții greoaie. Ultimul capitol a fost eliminat
deoarece lirismul său afecta sobrietatea prozei
obiective.[5]:p. 228 Timpul transcrierii diferă de la
capitol la capitol: Cartea întâi - 87 de zile; Cartea a
doua - 25 de zile; Cartea a treia - 14 zile și Cartea a
patra - 5 zile.[5]:p. 189

Publicarea

Romanul a fost publicat în decembrie 1922 de către

Editura Cartea Românească din București, după ce
fusese tipărit în perioada octombrie-decembrie 1922
în atelierele societății anonime «Cartea
Românească». El conținea următoarea dedicație: „În
amintirea fratelui meu, Emil, spânzurat de unguri, pe
frontul românesc, în anul 1917.”,[5]:p. 181 care a fost
modificată de la a opta ediție în cea de „În amintirea
fratelui meu, Emil, executat de austro-unguri, pe
frontul românesc, în anul 1917.”.[8]:p. 6

Pădurea spânzuraților a obținut „Marele premiu al

romanului” acordat în 1924 de Societatea Scriitorilor
Români, pe baza deciziei unei comisii formate din
Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Mihail
Dragomirescu și Garabet Ibrăileanu.[26]:p. 11

Romanul a fost tipărit în timpul vieții lui Rebreanu în

unsprezece ediții, dintre care primele șapte au fost
editate de Editura Cartea Românească (1922 - două
ediții, 1925, 1926, 1928, 1932 și 1938), iar ultimele
patru (greșit numerotate) au apărut la Editura Socec
astfel: X (1940), X (1942), XI (1942) și XII (1944).[27]