Pădurea spânzuraților 

(roman)
Pădurea spânzuraților este un roman de război și de analiză psihologică scris de Liviu Rebreanu și
publicat în 1922 de către Editura Cartea Românească din București. Romanul reia tema nuvelei
anterioare „Catastrofa” (1919), completând-o cu evenimente inspirate din tragedia reală a fratelui
scriitorului, sublocotenentul Emil Rebreanu, ce fusese condamnat la moarte și executat în mai 1917 prin
spânzurare la Ghimeș pentru încercarea de a traversa frontul în scopul de a se alătura Armatei Române.
[2]:p. 3

Pădurea spânzuraților configurează un univers dominat de război și pândit de perspectiva morții prin

spânzurare, prezentată chiar din primele scene ale romanului. Acțiunea romanului se petrece în
timpul Primului Război Mondial. Romanul prezintă dilema morală a lui Apostol Bologa, un tânăr ofițer
român din Armata Austro-Ungară, ce este trimis să lupte pe Frontul Românesc împotriva conaționalilor
săi.[3] Personaj șovăielnic, înclinat spre meditații filozofice și predispus la crize mistice, el suferă o dramă
sufletească cauzată de conflictul între datoria sa de ofițer și sentimentul de apartenență la națiunea
română.[2]:p. 3[4]:p. 221 Asistarea la execuția ofițerului ceh Svoboda (nume simbolic ce înseamnă „libertate”
în limba cehă)[4]:p. 220 îl face să înțeleagă nedreptatea războiului și să-și pună probleme de conștiință, care
vor duce la un final tragic.
Romanul a obținut „Marele premiu al romanului” acordat în 1924 de Societatea Scriitorilor Români și a
fost tradus în peste douăzeci de limbi străine.[5]:p. 168 El a stat la baza unui film omonim regizat de Liviu
Ciulei după un scenariu scris de Titus Popovici, care a avut premiera la 16 martie 1965.[6]:p. 112 Ecranizarea
cinematografică a obținut Premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (1965).

Rezumat
Apostol Bologa, fiul unui avocat român semnatar al Memorandului (1892), originar din satul Parva din
apropiere de Năsăud, dobândește în familie o educație religioasă, dar își pierde credința
în Dumnezeu după moartea tatălui său. Deși era student la Facultatea de Filozofie a Universității din
Budapesta și nici nu urmase stagiul militar deoarece era fiu de văduvă, el se înrolează în Armata Austro-
Ungară la începutul Primului Război Mondial[8]:Cap. I.2 atât din ambiția juvenilă de a-și dovedi vitejia în fața
logodnicei sale, Marta Domșa, ce era fermecată de uniformele militare ale ofițerilor unguri,[9]:p. 288 cât și
dintr-o suprastructură socială pe care o dobândise în școlile ungurești.[10]:p. 379 După ce urmează cursurile
școlii de artilerie, este trimis pe front. Luptă vitejește pe fronturile din Italia și Galiția și este rănit de două
ori în următorii doi ani, fiind înaintat la gradul de locotenent și decorat de trei ori.[8]:Cap. I.2
Războiul devine concepția lui de viață,[11] iar tânărul locotenent se simte un om al datoriei. Este cooptat în
tribunalul militar care-l osândește la moarte pe ofițerul ceh Svoboda, surprins în timpul unei tentative
de dezertare pe frontul din Galiția.[8]:Cap. I.1[10]:p. 379 Siguranța morală cu privire la vinovăția cehului este
zdruncinată de o discuție de la popotă în care află motivele încercării de dezertare și de evocarea
ulterioară de către căpitanul Klapka a unei păduri pline cu oameni spânzurați în urma unor acuzații
de trădare.[8]:Cap. I.4-5 Bologa începe să aibă mustrări de conștiință.[10]:p. 379 Aflând că divizia sa va fi mutată
pe frontul românesc, el trece printr-o criză psihologică și distruge un reflector rusesc cu speranța că-l va
îndupleca pe generalul Karg să rămână pe frontul galițian sau să fie trimis pe frontul italian.[8]:Cap. I.7-8 Nu
reușește să-l convingă pe general și se hotărăște să dezerteze chiar în acea noapte, dar este grav rănit
în urma unui atac neașteptat al rușilor.[8]:Cap. I.9-11
După cinci luni de spitalizare, Bologa pleacă pe frontul din Carpații Orientali, iar generalul Karg dispune
mutarea sa la coloana de muniții ce se afla în satul Lunca, cu o populație mixtă româno-maghiară.[8]:Cap. II.1,
2, 4
 Intenționează să treacă frontiera pentru a se alătura oștirii române, dar cade la pat din cauza epuizării,
fiind îngrijit cu devotament de țărăncuța unguroaică Ilona, fiica gazdei sale, groparul Paul Vidor.[8]:Cap. II.5-
6
 În cele din urmă, obține un concediu medical de o lună și se întoarce la Parva. Rupe logodna cu Marta,
pe care o surprinde conversând încântată în ungurește cu un ofițer de honvezi, ce îi făcea curte, dându-și
seama de frivolitatea și de necredința fetei și de faptul că a plecat la război doar pentru a-i îndeplini ei un
capriciu.[8]:Cap. II.7 Pentru a-și salva reputația, Marta susține că ruperea logodnei se datorează faptului că a
vorbit ungurește cu ofițerul de honvezi, iar această variantă este răspândită în sat.[8]:Cap. II.8 Notarul
Alexandru Pălăgieșu, fostul său prieten și un supus loial al statului dualist, îl acuză de crearea unei
tulburări antinaționale și este izgonit cu brutalitate din casa familiei Bologa.[8]:Cap. II.9 În zilele următoare,
Apostol își regăsește credința în Dumnezeu și bucuria de a trăi.[8]:Cap. II.10 Concediul îi este suspendat cu
trei zile înainte de termen din cauza unui denunț al lui Pălăgieșu, iar ofițerul se întoarce pe front, plin de
credință și de iubire.[8]:Cap. II.11
Revenit la Lunca, Apostol Bologa se logodește cu Ilona, dându-și seama că o iubește.[8]:Cap. III.1, 6 Deoarece
este folosit la munca de cancelarie, el consideră că situația sa este încă acceptabilă.[9]:p. 289 În zilele de
dinaintea Paștelui, mai mulți ostași români din Armata Austro-Ungară încep să dezerteze, iar comandanții
militari dispun arestarea și spânzurarea țăranilor surprinși în apropierea frontului, acuzându-i pe nedrept
de spionaj.[8]:Cap. III.7 Bologa este chemat într-o seară la sediul comandamentului de divizie din Făget și
numit de generalul Karg în juriul Curții Marțiale care urma să judece a doua zi 12 țărani români, învinuiți
de fraternizare cu inamicul.[8]:Cap. III.8-9
Refuzând să devină complice la condamnarea unor oameni nevinovați, el se hotărăște să traverseze
liniile frontului pentru a ajunge la români, dar se rătăcește și este prins de o patrulă condusă de
locotenentul maghiar Varga, vechiul său amic.[8]:Cap. III.10-11 Cu ocazia percheziției se găsește asupra sa o
hartă cu pozițiile trupelor, iar pretorul militar îl acuză de dezertare la inamic și trădare.[8]:Cap. IV.1, 3 Bologa
refuză cu încăpățânare să se apere în fața Tribunalului Militar, în ciuda insistențelor căpitanului Klapka, și
este condamnat la degradare militară și moarte prin spânzurare.[8]:Cap. IV.6 El își simte sufletul împăcat, în
timp ce inima îi este inundată de iubirea care „îmbrățișează deopotrivă pe oameni și pe Dumnezeu, viața
și moartea. (...) Cine n-o simte nu trăiește aievea; cine o simte trăiește în eternitate... Cu iubirea în suflet
poți trece pragul morții, căci ea stăpânește și dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente și
inexistente...”.[8]:p. 221 Moare în zorii zilei, detașat de lumea pământească, „cu ochii însetați de lumina
răsăritului” și cu privirile îndreptate „spre strălucirea cerească”.[8]:Cap. IV.8

Structură
Romanul Pădurea spânzuraților este împărțit în patru părți (denumite de autor cărți), cu un total de 41 de
capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri. Gruparea cărților și capitolelor este realizată astfel:[8]:pp. 7,
79, 144, 201, 303

 Cartea întâi – cu 11 capitole;

 Cartea a doua – cu 11 capitole;
 Cartea a treia – cu 11 capitole;
 Cartea a patra – cu 8 capitole.
Fiecare dintre cele patru părți conține, potrivit caietului de creație, câte o idee dominantă și anume:[12]

 „Partea întâi – Datoria.

 Partea a doua – Datoria dincolo de hotare. Dragostea de neam. [...] Ura lui moare și în locul ei naște
iubirea pentru cei de un sânge cu dânsul. [...]
 Partea a treia – iubirea pentru toți oamenii. Iubirea lui cuprinde pe tot ce e om în lume.
 Partea a patra – Iubirea morții. Nu-i bună alcătuirea aceasta care ucide pe om mai rău ca însăși
natura, care pune civilizația în slujba măcelului omenesc.”

Personaje

 Apostol Bologa — locotenent român, originar din Parva. Este fiul avocatului Iosif Bologa (urmaș al
unui fruntaș din Răscoala lui Horea ce fusese tras pe roată și care a fost condamnat în
procesul Memorandului și a făcut doi ani de închisoare) și al Mariei Hogea (fiică de medic, urmaș al
unui subprefect din vremea revoluției lui Avram Iancu). A urmat studiile primare în satul natal,
gimnaziul la Năsăud, devenind apoi student la Facultatea de Filozofie a Universității din Budapesta.
După începerea războiului, se înrolează în armată din ambiția juvenilă de a-și demonstra vitejia în
fața logodnicei sale, Marta Domșa. Este avansat ofițer de artilerie și luptă pe fronturile
din Italia și Galiția, fiind rănit de două ori și decorat de trei ori.[8]:p. 33
 Otto Klapka — căpitan ceh, originar din Znaim, în vârstă de aproape 35 de ani.[8]:p. 9 A urmat școala
de ofițeri, dar nu i-a plăcut viața militară, așa că a urmat apoi Facultatea de Drept și a profesat ca
avocat. S-a căsătorit cu fata unui profesor și are cinci copii. Intenționează să dezerteze de pe frontul
italian, împreună cu alți trei ofițeri cehi, dar renunță dintr-o lașitate[9]:p. 289 pe care și-o recunoaște
ulterior („Mă înăbușe lașitatea, Bologa!”).[8]:p. 48 Este transferat pe frontul din Galiția și numit în postul
de comandant al divizionului al doilea din Regimentul 50 Artilerie, din care face parte și Apostol
Bologa. Este descris de autor ca mijlociu ca statură și cu puțină barbă, „care-i dădea o înfățișare de
milițian sedentar”.[8]:p. 9
 Varga — locotenent de husari, ofițer activ de etnie maghiară, nepotul profesorului de filozofie de la
Budapesta. Este tânăr și îngâmfat și are ambiția să fie socotit un mare cunoscător de cai. Bologa îl
considera „gol și fudul”, dar cu „un suflet deschis și leal”.[8]:p. 38
 Gross — locotenent evreu, inginer la o fabrică de mașini din Budapesta. Este adept al ideologiei
socialiste și al teoriei revoluției mondiale. Comandă o companie de pionieri. Autorul îl descrie ca
fiind „uscățiv, slăbit, cu barbișon retezat și cu ochii mici, negri, fulgerători (...). Vorbind, se aprindea
repede, iar vocea lui aspră, neplăcută, devenea mlădioasă și cuceritoare”.[8]:p. 38
 Cervenco — căpitan rutean, profesor la un liceu din Stanislau. Refuză să poarte armă din
considerente religioase și afirmă că „mai bine și-ar tăia mâinile decât să tragă asupra unor bieți
oameni ca și dânsul”. Este descris de autor ca un „om voinic, spătos, cu o barbă cafenie care-i
acoperea aproape tot pieptul și cu niște ochi în care plângea veșnic o suferință tainică”.[8]:p. 37
 Meyer — medic militar german, permanent ursuz din cauza faptului că suferă de insomnie.[8]:p.
42
 Insistă pe lângă general ca Bologa să primească o lună de concediu de convalescență.[8]:p. 115
 Petre — ordonanța lui Apostol Bologa. Este un țăran din Parva, în vârstă de peste treizeci de
ani, „înalt, spătos, cu mâinile ca niște lopeți, cu obrajii osoși și cu ochii nespus de blânzi, în care
pâlpâia evlavie și resemnare”.[8]:p. 51 Are cinci copii. Îi fusese recomandat lui Apostol de mama sa și îl
slujea pe ofițer „cu o credință de câine, fericit că l-a scos din foc”.[8]:p. 51
 generalul Karg — comandantul diviziei. Este descris de autor ca un „om scurt și gros, cu fața urâtă și
aspră, mohorâtă de mustăți burzuluite, sfredelită de niște ochi rotunzi, ale căror priviri, țâșnind de sub
sprâncene foarte late și veșnic încruntate, păreau două pumnale veninoase”.[8]:p. 67 Manifestă un
comportament intransigent și brutal în relațiile cu subordonații săi.[4]:p. 221
 Paul Vidor — țăran maghiar din Lunca, de meserie tâmplar. Are un lot mare de pământ și lucrează
de 11 ani, de când a rămas văduv, ca gropar.[8]:p. 98 A fost pus primar de către autoritățile militare
române.[8]:p. 99 Are doi copii: un băiat ce a murit pe frontul rusesc și o fată.[8]:p. 98
 Ilona — fiica groparului Vidor, în vârstă de 18 ani.[8]:p. 95 Cunoaște un pic de românește.[8]:p. 97 Îl
îngrijește cu devotament, timp de două săptămâni, pe Bologa, în perioada bolii acestuia.[8]:pp. 114-115
 Constantin Boteanu — preot român din Lunca, prieten din copilărie al lui Apostol Bologa.[8]:p. 93 Este
cu trei-patru ani mai mare decât Bologa.[8]:p. 25 A fost ridicat de autoritățile maghiare înainte de intrarea
oștilor române în sat și deportat în apropiere de Dobrițin, reușind să se întoarcă după câteva luni.[8]:p.
93
 Se teme să vorbească românește[8]:p. 93 și refuză să-l ajute pe Bologa de frica autorităților.[9]:p. 290[8]:p.
109

 Maria Bologa — fiica medicului Hogea din Parva, urmaș al unui subprefect din vremea revoluției lui
Avram Iancu,[8]:p. 21 soția lui Iosif Bologa și mama lui Apostol Bologa. A crescut în internatul de fete de
la Sibiu[8]:p. 21 și are o profundă credință religioasă pe care încearcă să i-o transmită fiului ei.[8]:p. 22 Se
opune logodnei lui Apostol cu Marta Domșa[8]:p. 30 și înrolării acestuia în armată.[8]:p. 31
 protopopul Groza — preot bătrân și văduv din Parva, care i-a cununat pe părinții lui Apostol Bologa și
a fost unul dintre sfătuitorii familiei. A predicat de la amvon ca sătenii să nu-și lepede limba
strămoșească și nici credința în Dumnezeu, fiind denunțat autorităților de notarul Pălăgieșu și trimis
într-o închisoare din Ungaria, în ciuda faptului că avea vârsta de 80 de ani.[8]:p. 34
 Domșa — avocat din Parva, după moartea lui Iosif Bologa. S-a îmbogățit în câțiva ani și încearcă să-
și logodească singura fiică cu Apostol Bologa, căruia îi prevede un viitor strălucit.[8]:p. 29
 Marta Domșa — fiica avocatului Domșa, „o fetiță de vreo șaptesprezece ani, drăgălașă și isteață
cum nu s-a mai pomenit pe valea Someșului, și care, pe deasupra, avea o zestre boierească”.[8]:p.
30
 Este cochetă și ușuratică[8]:p. 30 și, după ce se logodește cu Apostol, îl împinge să se înroleze în
armată.[8]:p. 32[10]:p. 379
 Alexandru Pălăgieșu — notarul din Parva, prieten din copilărie al lui Apostol Bologa. Este cu trei ani
mai mare decât Bologa[8]:p. 25 și un susținător vajnic al autorității statului.[8]:p. 29 Se comportă ca un
renegat: îl denunță pe bătrânul protopop Groza ca inamic al statului și afirmă că nu-i va permite nici
tatălui său să tulbure liniștea cetățenilor.[9]:p. 289

Scriere și publicare
Ideea romanului
Contradicțiile naționale din Austro-Ungaria au răscolit puternic conștiința lui Liviu Rebreanu în
anii Primului Război Mondial. Scriitorul rămăsese în zona ocupată a României, fiind arestat de autoritățile
germane ca dezertor din Armata Austro-Ungară și nevoit să se ascundă după ce reușise să evadeze. A
reușit să ajungă în final în Moldova, unde a fost întâmpinat cu suspiciune. Peripețiile sale au fost descrise
în nuvela „Calvarul” (1919), al cărei personaj principal, poetul și gazetarul ardelean Remus Lunceanu, „cu
părul alb, ca oaia”, este de fapt autorul.[9]:p. 286 El a mai scris și alte nuvele axate pe tema războiului: „Hora
morții” (1916), „Ițic Ștrul, dezertor” (1919) și „Catastrofa” (1919).[13]
Ideea scrierii acestui roman datează de la sfârșitul anului 1918, când un prieten i-a arătat lui Liviu
Rebreanu o fotografie ce reprezenta o pădure plină cu cehi spânzurați în spatele frontului austriac
din Italia.[14] Militarii cehi spânzurați făceau parte din Armata Austro-Ungară și refuzaseră să lupte pe
frontul din Boemia,[15]:pp. 136-137 fiind considerați „trădători de patrie” (Landesverräter).[16] Prietenul său urma
să o prezinte ca document fotografic în dosarele delegației române la Conferința de Pace de la
Paris pentru a demonstra cum au fost tratați cehoslovacii de către conducătorii monarhiei austro-ungare.
„Fotografia m-a impresionat puternic și m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuții similare ar fi suferit
și mulți români. Mi se povestise că chiar la Bistrița, deci în țara mea, au fost spânzurați mai mulți preoți și
țărani români bucovineni”, a mărturisit scriitorul.[14]
Rebreanu tocmai terminase de scris nuvela „Catastrofa”, în care ofițerul ardelean de origine română
David Pop era silit să lupte împotriva armatelor românești, fiind măcinat de sentimentul vinei.[9]:p.
287
 Impresionat de fotografia pe care tocmai o văzuse, scriitorul a hotărât să reia frământările sufletești ale
eroului nuvelei într-un roman intitulat Pădurea spânzuraților.[5]:pp. 169-170 Ideea creativă a autorului era
următoarea: „voi face o asemenea pădure cu spânzurați în Bucovina, unde oamenii executați vor fi toți
români. Eroul meu, văzând atâția români uciși de către înșiși conducătorii patriei pentru care luptă și-și
primejduiește viața, se revoltă și sfârșește în ștreang, în aceeași pădure, după ce zadarnic a încercat să
treacă dincolo, la români”.[14] Personajul principal urma să poarte numele Virgil Bologa[15]:pp. 136-137 și să fie
student în filozofie și locotenent de artilerie.[5]:p. 175 Generalul care urma să-l condamne la moarte purta
numele Kandl.[15]:pp. 142-143 Numele de familie al personajului principal a fost luat de scriitor dintr-o listă lungă
de nume românești sonore, pe care o alcătuise mai demult, după cum i-a mărturisit mai târziu medicului
și publicistului Valeriu Bologa, și provenea de la Iacob Bologa (1817-1888), personalitate din trecutul
cultural al Transilvaniei care a îndeplinit funcția de președinte al ASTREI (1875-1877).[17][18]
Rebreanu lucra în acea perioadă la transcrierea pentru tipar a romanului Ion, așa că a amânat scrierea
noului roman, deși subiectul respectiv îl preocupa constant. Concepe proiectul unei nuvele cu titluri
provizorii, „Moartea” sau „Pasiunea morții”, ce urma să aibă 70 de pagini: „Ofițerul în armata austriacă;
român. Patru ani se bate. Nu mai poate. Trebuie să plece la cei din față unde-i dreptatea lui. Condamnat
la moarte, nu scoate nicio vorbă. Când să tragă deschide gura. Nimic. Vrea moartea” (Caiete, p. 35).[5]:p.
172
 Personajul principal urma să poarte numele Virgil Bologa, ce va fi păstrat timp de câteva luni în
proiecte; el avea în această versiune un frate peste munți și o ordonanță sârbă și era originar din Maieru.
Acțiunea nuvelei era întinsă pe o perioadă mai scurtă de timp și se petrecea exclusiv pe frontul
românesc. Ca un semn de încredere pentru faptul că timp de trei ani își făcuse datoria cu cinste, ofițerul
român este cooptat de superiorii săi în curtea marțială care urma să-i judece pe trădători. Confruntarea
cu propria sa conștiință îl determină să încerce să treacă la români, dar va fi prins, judecat și spânzurat.
[19]
 Ulterior, scriitorul se răzgândește și decide să scrie un roman.[5]:p. 172
Documentarea cu privire la moartea lui Emil Rebreanu
Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 1919, Liviu Rebreanu a aflat de la un prieten din copilărie
(învățătorul Dariu Pop,[5]:pp. 182, 517 ce fusese ofițer în rezervă în armata austro-ungară)[15]:pp. 136-137 că fratele
său mai mic, Emil (1891-1917), care lupta ca ofițer artilerist în armata austro-ungară și fusese adus pe
frontul românesc pentru a lupta împotriva românilor, a încercat să treacă la români, dar a fost prins,
condamnat și executat încă din mai 1917. Nu se cunoștea locul execuției și nici alte amănunte, familia
Rebreanu crezând până atunci că Emil ar fi fost prizonier undeva prin Rusia.[14] Vestea a zguduit profund
sufletul scriitorului, după cum își amintea soția sa, Fanny,[15]:pp. 136-137 iar acesta și-a reproșat că l-a putut
ajuta pe fratele său să ajungă la București. Un alt frate, Virgil (1897-1917), care se înrolase ca voluntar
pentru a încerca să fugă în Italia, unde să urmeze studii de pictură, fusese rănit în 1916 și trimis în prima
linie pe frontul rusesc, deși nu era refăcut complet. Acolo a fost rănit de explozia unui obuz în martie 1917
și a suferit o paralizie progresivă, murind după două luni de suferință într-un spital din Budapesta, la 16
mai 1917, deci la două zile după executarea lui Emil.[20]
Potrivit lui Stancu Ilin, prima pagină a romanului a fost scrisă încă din 20 februarie 1919.[21] Scrierea
romanului este amânată, fiind reluată peste trei luni (în perioada 2-13 mai 1919).[5]:p. 166 Nuvela
„Catastrofa” apăruse în aprilie 1919 în magazinul ilustrat Lectura pentru toți. Prima variantă a fost scrisă
anevoios în perioada 2 mai 1919 - 29 august 1919 și conținea 21 de file, fiind completată cu alte opt
pagini după vizita autorului la Beclean. Ea se suprapune cu capitolele 7, 8, 9 și 10 din Cartea întâi a
romanului și cuprinde refuzul ofițerului de a lupta contra românilor, gândul dezertării, spargerea
reflectorului, decorarea, discuția cu comandantul diviziei pentru a obține mutarea pe un alt front și discuția
dintre Bologa și Klapka, în care căpitanul ceh încearcă să-l convingă inutil pe Bologa să renunțe la
intenția de a dezerta. Analiza psihologică lipsea din această variantă, ca și ezitările personajului între
simțul datoriei și conștiința sa națională, în timp ce puține personaje erau abia schițate: căpitanul Klapka,
ordonanța Ionică (ulterior Petre) și generalul Kandl (ulterior Karg).[5]:p. 187
Fără îndoială că dificultățile întâmpinate în descrierea războiului și a câmpului de luptă se datorau și
faptului că autorul nu participase la război nici măcar ca observator. Rebreanu consemnează în Jurnal I,
p. 358, că descrierea atmosferei frontului a fost făcută pornind de la reportajele de război publicate în
ziarele austriece: „… scenele de război și descrierile câmpului de luptă din Pădurea spânzuraților, atât de
profunde, sunt făcute fără ca autorul să fi participat, el n-a văzut niciodată nici măcar o tranșee, sau o
rețea de sârmă ghimpată. Decorul și atmosfera admirabil redate sunt sugerate de reportagiile de război
ale timpului, apărute în presa austriacă”.[22]
Scriitorul își vizitează apoi familia la Beclean, citind scrisorile rămase de la Emil, după care, potrivit lui
Tiberiu Rebreanu, ar fi realizat o documentare riguroasă în Nușfalău, Năsăud, Ilva Mare, Ilva
Mică și Bistrița „unde urmele se opresc”. El obține actul de acuzare și sentința de condamnare de la
fratele său, Iulius, putând încadra în timp sfârșitul lui Emil. Informațiile reale l-au ajutat să cristalizeze
partea finală a romanului, încorporând și suferințele lui Emil.[23] Numele comandantului diviziei este
modificat acum din cel de Kandl în cel de Karg, așa cum se numea generalul ce semnase sentința de
condamnare a lui Emil Rebreanu.[15]:pp. 142-143 Puia Florica Rebreanu, fiica autorului, afirmă că un popas „de
câteva ceasuri”, la Beclean, l-ar fi determinat pe scriitor să-l separe pe eroul cărții de persoana reală a
fratelui său, Emil. Ficțiunea începe să domine, iar personajul principal va primi numele Apostol Bologa.[24]
După ce a terminat transcrierea romanului Ion, Rebreanu începuse de vreo patru ori să scrie Pădurea
spânzuraților, redactând de fiecare dată între 30 și 50 de pagini. Nu-și găsea ritmul și nu putea să-și
imagineze atmosfera frontului. În unele nopți, i se părea că aude unele bătăi ușoare în fereastră, fără să
găsească pe nimeni: „Mă înverșunam în fiecare noapte și lucrul era în zadar. În schimb, în vreme ce
scriam, în liniștea apăsată, am început să percep niște bătăi ușoare în fereastra mea, delicate ca ale unor
degete imateriale. Deschideam, cercetam întunericul. Nu era nimeni și nimic... Când însă bătăile acestea
misterioase s-au repetat nopți de-a rândul, insistent - fiindcă sunt, repet, credincios și superstițios - mi-am
zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creștinească ce nu i-a fost desigur
acordată”.[14]
Soția sa nu credea în prezența supranaturală a spiritului fratelui său, dar pentru a risipi tulburarea
scriitorului i-a sugerat să plece împreună pentru a cerceta locurile unde și-a trăit Emil ultimele zile și a afla
ce s-a petrecut atunci. Convins, scriitorul a plecat la 20 mai 1920 într-o călătorie de documentare
la Ghimeș.[15]:pp. 142-143 A vizitat ultima locuință a lui Emil Rebreanu de la Făget și casa primarului de pe
vremuri unde avusese loc judecarea sa, a vorbit cu preotul român care-i fusese prieten și căruia nu i s-a
permis să asiste la execuție și cu o fată de țăran sprintenă și frumușică, care păstra câteva scrisori de la
el, a primit de la primar șapca fără cozoroc a ofițerului. Cu ajutorul groparului din sat, el a descoperit
mormântul lui Emil Rebreanu într-o livadă de la marginea fostei frontiere.[14] La 2 octombrie 1921, Liviu
Rebreanu a fost prezent la exhumarea rămășițelor pământești ale fratelui său și reînhumarea lor pe
pământul fostului Vechi Regat Român, peste pârâul care fusese graniță (de la Ghimeș la Palanca), așa
cum fusese ultima sa dorință.[25] Reînhumarea a avut loc într-un cadru oficial, cu concursul societății
„Mormintele eroilor căzuți în război”.[20]
Reluarea lucrului la roman

Reîntors la București, Liviu Rebreanu a reluat lucrul la roman, fără a mai fi deranjat de bătăile în geam,
[14]
 și a găsit un început care l-a mulțumit. În timpul scrierii s-a îmbolnăvit din cauza unui flegmon în gât. O
ultimă experiență i-a fost furnizată în clipele de suferință, când se aflau alături de el soția sa și
dramaturgul Mihail Sorbul. În timp ce ațipise, scriitorul a gemut groaznic și a simțit o stare de sufocare pe
care a asemănat-o cu senzația pe care o trăiește un om aflat în ștreang. A cerut hârtia și condeiul și a
descris această senzație.[15]:pp. 149-150
Soția sa citea în fiecare dimineață fragmentele de roman scrise în noaptea anterioară și se simțea
impresionată până la lacrimi. Aflând aceste impresii, Liviu Rebreanu a afirmat: „Mă bucur, am dorit mult
ca Pădurea spânzuraților să nu fie numai o carte de război, ci, mai ales una de suflet”.[15]:pp. 149-150
Prima variantă integrală a fost scrisă în decursul a 90 de zile (15 decembrie 1921 - 27 iunie 1922),
manuscrisul având 338 de file.[5]:p. 166 Personajul Apostol Bologa este în această versiune fiul preotului
Iosif Bologa din Monor, care „înafară de veniturile parohiale, mai avea și o moșioară frumușică, rămasă
parte de la tatăl său, parte adusă ca zestre”, în timp ce preoteasa era o „româncă înfocată” ce se
asemăna cu doamna Herdelea din Ion.[5]:pp. 188-189 Există unele episoade inedite ce nu vor apărea în
varianta finală: o discuție cu generalul după execuția lui Svoboda; un dialog purtat în tranșee între Bologa
și Cervenco cu privire la război; o vizită făcută de doamna Bologa în spitalul militar din Târgu Mureș,
după ce Apostol fusese rănit; fraternizarea „intelighenței românești și ungurești” monorene de la cazină; o
scrisoare emoționantă a lui Apostol trimisă din temniță mamei sale, precum și un scurt capitol final în care
Ilona venea în zorii zilei să-și plângă iubirea pe mormântul logodnicului ei.[2]:p. 6
Versiunea finală a romanului a fost transcrisă de autor în perioada 5 iulie 1922 - 17 noiembrie 1922, în
casa de pe strada Primăverii nr. 19, cartierul Bisericii Amzei, București, dar și la Iași.[5]:p. 166[16] Rebreanu a
eliminat episoadele menționate mai-sus, a atenuat accentele mistice și naționaliste și a rescris unele
construcții greoaie. Ultimul capitol a fost eliminat deoarece lirismul său afecta sobrietatea prozei
obiective.[5]:p. 228 Timpul transcrierii diferă de la capitol la capitol: Cartea întâi - 87 de zile; Cartea a doua -
25 de zile; Cartea a treia - 14 zile și Cartea a patra - 5 zile.[5]:p. 189
Publicarea
Romanul a fost publicat în decembrie 1922 de către Editura Cartea Românească din București, după ce
fusese tipărit în perioada octombrie-decembrie 1922 în atelierele societății anonime «Cartea
Românească». El conținea următoarea dedicație: „În amintirea fratelui meu, Emil, spânzurat de unguri,
pe frontul românesc, în anul 1917.”,[5]:p. 181 care a fost modificată de la a opta ediție în cea de „În amintirea
fratelui meu, Emil, executat de austro-unguri, pe frontul românesc, în anul 1917.”.[8]:p. 6
Pădurea spânzuraților a obținut „Marele premiu al romanului” acordat în 1924 de Societatea Scriitorilor
Români, pe baza deciziei unei comisii formate din Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Mihail
Dragomirescu și Garabet Ibrăileanu.[26]:p. 11
Romanul a fost tipărit în timpul vieții lui Rebreanu în unsprezece ediții, dintre care primele șapte au fost
editate de Editura Cartea Românească (1922 - două ediții, 1925, 1926, 1928, 1932 și 1938), iar ultimele
patru (greșit numerotate) au apărut la Editura Socec astfel: X (1940), X (1942), XI (1942) și XII (1944).
[27]
 Autorul a efectuat unele modificări stilistice în edițiile I (1922), III (1925), IV (1926), V (1928), VII (1938)
și X (1940), celelalte ediții fiind simple continuări de tiraje.[27] Cartea a avut parte de succes public,
ajungând în 1936 la un tiraj de 30—34.000 de exemplare.[28]:p. 416
Reacțiile critice de la vremea publicării romanului au fost în general pozitive, printre cei care au semnat
cronici fiind Cezar Petrescu (în revista Gândirea), Tiberiu Moșoiu, Octav Botez, Gheorghe Bogdan-
Duică, Mihail Dragomirescu, Pompiliu Constantinescu, Constantin Gerota, Ion Dobre, Radu
Dragnea (colaborator al revistei Gândirea - în 1927) și Scarlat Struțeanu (colaborator al revistei Flacăra -
în 1932).[5]:p. 169 Primirea nu a fost totuși entuziastă, fiind semnalate unele stângăcii în exprimarea literară a
autorului care ar scădea valoarea scrierii. Nemulțumit, Perpessicius considera că aprecierile critice nu se
ridicau la înălțimea operei.[29]

Asemănări cu tragedia lui Emil Rebreanu

Romanul Pădurea spânzuraților a fost dedicat fratelui mai mic al scriitorului, Emil Rebreanu, fiind
precedat de următoarele cuvinte: „În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-unguri, pe frontul
românesc, în anul 1917.”.[5]:p. 181[8]:p. 6
Emil Rebreanu s-a născut la 17 decembrie 1891 într-o familie greco-catolică din Maieru, comitatul
Bistrița-Năsăud (azi în județul Bistrița-Năsăud)[30] și, după ce a absolvit liceul în 1913, a devenit student la
Facultatea de Drept a Universității Franz Josef din Cluj, fiind nevoit să-și întrerupă studiile din cauza
izbucnirii războiului.[23] S-a încorporat ca voluntar în Armata Austro-Ungară în august 1914.[26]:p. 11 În
decursul unui an de luptă, el a fost avansat la gradul de sublocotenent în Armata Austro-Ungară. A
luptat în Rusia și în Galiția, suferind răni multiple. Rebreanu s-a remarcat pe Frontul Italian, a distrus un
reflector inamic în 1915 (după cum îi scrie fratelui său mai mare într-o scrisoare din 3 ianuarie 1916)[5]:p.
175[26]:p. 11
 și a fost decorat cu Medalia de Aur pentru Vitejie, cea mai înaltă decorație acordată de
comandanții austrieci unui român.[23][31]
Transferat pe Frontul Românesc în toamna anului 1916, Emil îi scrie, la 9 septembrie 1916, surorii sale
mai mari că rănile fizice i s-au vindecat, dar că suferințele sufletești continuau să-l mistuie.[5]:p. 179 Obține o
permisie în ianuarie 1917 și își vizitează familia, certându-se cu funcționarul Pălăgieșiu, cu Veronica
Istrate, cu șeful gării și cu Elena Haliță, corespondenta Martei Domșa din roman. Revine pe front în pasul
Ghimeș și hotărăște să li se alăture conaționalilor săi români, în loc să lupte împotriva lor.[5]:p. 179 Anterior,
el își întocmise testamentul și îl trimisese acasă în martie 1917.[5]:p. 182
În noaptea de 10-11 mai 1917,[31] după ce a fugit din infirmeria unde era sechestrat,[23] a încercat să
traverseze frontul către partea română, aducând cu el planurile de împărțire și de poziționare a trupelor
austro-ungare din zonă. El a fost găsit și arestat de o patrulă de ofițeri imperiali. Judecat de curtea
marțială a Brigăzii 16 Honvezi, în data de 12-13 mai, pentru acuzațiile de dezertare și spionaj, a fost
degradat și condamnat la moarte. Ca o umilință suplimentară, a fost aleasă ca metodă de
execuție spânzurarea. Potrivit martorilor oculari, înainte de a fi executat la ora 10 p.m. în ziua de 14 mai,
el l-a dat la o parte pe călău și în fața soldaților, mulți dintre ei fiind români aduși acolo ca un avertisment,
a strigat cu putere: „Trăiască România Mare!”.[31]
Liviu Rebreanu a introdus în roman mai multe întâmplări din viața fratelui său precum încorporarea sa ca
voluntar, lupta lor pe aceleași fronturi (italian, rusesc și românesc), distrugerea reflectorului inamic,
multipla decorare, permisiile avute, povestea de dragoste irosită cu o fată din sat, cearta cu un funcționar
din localitate, povestea de dragoste cu o țărăncuță unguroaică și sfârșitul tragic în urma unei încercări de
dezertare eșuate, dar cu toate acestea Apostol Bologa nu este o copie identică a lui Emil Rebreanu.
„Apostol Bologa însă n-are nimic din fratele meu. Cel mult câteva trăsături exterioare și poate unele
momente de exaltare”, a afirmat mai târziu scriitorul.[14] „Fratele meu a fost un naționalist fără scrupule. Un
asemenea personagiu nu putea inspira decât cel mult o poezie patriotică. Eroul meu e mai puțin „erou”
pentru că în Pădurea spânzuraților am arătat însăși originea și creșterea dezechilibrului moral al unui om,
slab în fond, ca toți oamenii, doritor de dragoste, pe care o găsește la o unguroaică - deși ar părea
neverosimil unui literat oficial - și plâns la spânzurătoare tot de un ungur, tatăl Ilonei... Așa cred eu că e
mai omenește, și un roman care nu palpită de viață - cu toate ororile, cu toate contradicțiile ei - nu are
sorți de viață, chiar când are norocul succesului”.[16][23][32] În plus, Emil Rebreanu nu avea simțul datoriei
atât de puternic și nici crize mistice, deși presimțea că ar putea muri, după cum reiese dintr-o scrisoare
trimisă familiei la 26 martie 1917.[5]:p. 185
Mai multe studii literare au încercat ulterior să completeze geneza romanului cu mărturii noi; printre autorii
acestor mărturii sunt de menționat: Tiberiu Rebreanu (fratele autorului),[33] Camil Baltazar,[34] Fanny
Rebreanu (soția autorului)[15][35] și Puia Florica Rebreanu (fiica autorului).[36][37]
S-a evidențiat astfel că autorul a introdus în roman și alte persoane reale cunoscute de Emil precum
iubirile succesive Elena Haliță („Marta Domșa”) și Ilona Lászlo („Ilona Vidor”, fiica primarului din Făget în
realitate, dar fiica groparului în roman), primarul Vidor (în carte gropar), preotul român, precum și
generalul Karg, care a pronunțat sentința de condamnare la moarte.[14] Ceilalți militari descriși în roman
conțin asemănări cu prietenii scriitorului sau cu ofițeri români pe care i-a cunoscut. Personalitatea
căpitanului Klapka i-a fost inspirată de un ofițer român, ce avea în 1932 gradul de colonel.[14] Unele
corespondențe onomastice cu personajele cărții au determinat pe unii năsăudeni să se identifice cu
personajele cărții și să încerce să se disculpe de răspunderea morală a morții lui Emil Rebreanu. Astfel,
un urmaș al lui Pălăgieșu, la a treia generație, a încercat să repare onoarea familiei și să arunce vina
pentru moartea ofițerului exclusiv în sarcina Ilonei Vidor.[38]
Rebreanu a susținut în numeroase rânduri că Apostol Bologa nu este reproducerea unui model concret
precum fratele său, ci o reprezentare a ofițerului român pus să lupte împotriva compatrioților săi, care se
confruntă cu un conflict sufletesc între datorie și sentiment.[37] Potrivit autorului, cauza principală a acelui
conflict o constituia ruperea dureroasă de spiritul militar austriac, în care fuseseră formați tinerii ofițeri
români în școlile militare austro-ungare.[18] „În Apostol, am vrut să sintetizez prototipul propriei mele
generații. Șovăirile lui Apostol Bologa sunt șovăirile noastre, ale tuturora, ca și zbuciumările lui… Numai
un astfel de om putea să fie personagiul central al unui roman în care lupta dintre datorie și sentiment
amenință mereu să degenereze în frazeologie goală, patriotardă”, mărturisea Rebreanu.[14]
Referindu-se la elaborarea acestui roman, scriitorul scrie astfel despre legătura între realitate și ficțiune:
„Subiectul Pădurii spânzuraților, o construcție cerebrală la început, s-a umanizat numai când a intervenit
contactul cu viața reală și cu pământul. Fără de tragedia fratelui meu, Pădurea spânzuraților sau n-ar fi
ieșit deloc, sau ar fi avut o înfățișare anemică, livrescă, precum au toate cărțile ticluite din cap, la birou,
lipsite de seva vie și înviorătoare pe care numai experiența vieții o zămislește în sufletul creatorului...”[14]
Precizările autorului din „Mărturisiri” (1932) au fost făcute la zece ani după apariția romanului, ceea ce a
făcut ca în memoria publicului să se încetățenească ideea că Apostol Bologa este aceeași persoană cu
Emil Rebreanu. Astfel, pe piatra funerară de la Ghimeș – Palanca a fost scris următorul epitaf: „Aici
odihnește Apostol Bologa – Emil Rebreanu, eroul romanului Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu”.[38]

Temele romanului
Romanul Pădurea spânzuraților analizează drama sufletească a lui Apostol Bologa cauzată de conflictul
între datoria convențională de ofițer și conștiința națională de român (adică sentimentul apartenenței la
națiunea română)[2]:p. 3[4]:p. 221 sau, după cum l-a denumit Ov. S. Crohmălniceanu, „un caz de conștiință trăit
sub presiunea fatalităților istorice”.[9]:p. 289 Potrivit criticului Alexandru Piru, procesul psihologic descris de
autor este „dramatic, sentențios, dostoievskian și ibsenian”.[2]:p. 6
Conflictul psihologic din Pădurea spânzuraților este generat de război, el fiind dependent de
evenimentele exterioare și de atmosfera în care trăiește eroul, adică este un conflict care evoluează de la
exterior spre interior, spre deosebire de conflictul psihologic din Ciuleandra care este de natură pur
interioară și se produce independent de condițiile exterioare, adică este un conflict care evoluează de la
interior spre exterior.[39]
Drama lui Apostol Bologa a fost descrisă, prin extrapolare, ca drama intelectualului român
din Transilvania în timpul războiului,[40][41]:pp. 562, 568[42][43][44] căreia i se cere o atitudine clară într-o situație
complexă[45] precum lui Titu Herdelea în romanul Ion (1920).[41]:p. 562 Războiul poate fi considerat o premisă
social-istorică[46] care precipitează zdruncinarea echilibrului sufletesc al personajului și căutarea sensului
vieții,[47] adică doar un factor determinant al evoluției psihologice a eroului.[41]:p. 572 Potrivit aceleiași
optici, Alexandru Philippide îl consideră pe Apostol Bologa un personaj tipic pentru Rebreanu („Eroii lui nu
sufăr de nicio boală a personalității, sunt oameni bine definiți, conduși de instincte sau de patimi bine
conturate”), căruia războiul îi declanșează în suflet „furtuna șovăielilor și a întrebărilor chinuitoare”.[48]
Conflictul între datorie și conștiința națională
Tema principală a romanului este preluată din nuvela „Catastrofa”; criticul George Călinescu considera că
nuvelistica lui Rebreanu conține „liniile operei mature” întrucât „nuvelele sunt niște detalii, brațe, pumni
strânși, picioare, în vederea unei imense pânze”.[49]:p. 647 Rebreanu încearcă să aprofundeze tema,
încercând să evite finalul lui David Pop, personaj prea sărac sufletește pentru a avea o gândire politică și
a lupta pentru un ideal. Cu toate acestea, deși inteligența lui Apostol Bologa este superioară, voința sa
rămâne inferioară, tipică unui suflet mediocru ce luptă cu o dramă peste puterile sale.[49]:pp. 650-
651[50]
 Existența unui trecut împovărat de misticism a determinat considerarea obsesiei ce-i scindează
sufletul lui Bologa drept un „caz tipic freudian”.[51]
Fiu al unui semnatar al Memorandului, Apostol Bologa a avut crize mistice în copilărie, dar după moartea
timpurie a tatălui său (pe care nu și-a putut-o explica decât ca rezultat al inexistenței lui Dumnezeu) a
început să studieze filozofia și și-a pierdut credința, făurindu-și o concepție de viață pur teoretică și
abstractă[4]:p. 220 ce așeza interesul statului deasupra interesului omului și susținea supunerea efortului
oamenilor în folosul colectivității organizate. Personaj excesiv de șovăielnic,[4]:p. 220[52]:p. 326 el se înrolează în
armată pentru a-i dovedi logodnicei sale că poate fi un erou și devine un om al datoriei,[9]:p. 288 considerând
că „numai războiul e adevăratul generator de energii! (...) războiul e adevăratul izvor de viață și cel mai
eficace element de selecțiune. Numai în fața morții pricepe omul prețul vieții și numai primejdia îi oțelește
sufletul”.[8]:pp. 12, 33
Apostol ignoră argumentele naționale ale mamei sale („Noi n-avem patrie! (...) Asta nu-i patrie...”), ca și
rezerva patriotică a avocatului Domșa („Să te bați tu pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar când ai o
patrie ca a noastră nu ești deloc obligat să te îmbulzești la datorie, ba chiar dimpotrivă!”) în numele
datoriei față de stat. Liniștea sufletească dovedită de sublocotenentul ceh Svoboda, executat pentru
dezertare, ca și comentariile compătimitoare ale căpitanului Klapka sunt impulsuri externe ce îi produc lui
Bologa o criză morală care-i torturează sufletul.[10]:p. 379[40] Personajul are „revelația unui fals profund care i-
a fondat existența”, simțind că a fost manipulat.[53] Ofițerii condamnă războiul absurd, considerându-l o
crimă monstruoasă, iar singurii partizani ai datoriei militare sunt doar generalul austriac Karg și
locotenentul maghiar Varga, reprezentanți ai națiunilor dominante.[2]:p. 4
Frământările interioare cresc în intensitate, iar, pe măsură ce se apropie de linia de hotar ce-l separa de
România, personajul își regăsește identitatea națională română[9]:p. 288[54] transmisă ca moștenire morală de
către tatăl său prin îndemnul „(...) să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român!”,[55]:p. 33 fiind dispus
să-și facă datoria oriunde, numai să nu lupte împotriva conaționalilor săi.[9]:p. 289 În opinia eseistei Corina
Ciocârlie, Apostol Bologa este „un nou Hyperion (…) programat să răstoarne, la momentul oportun,
ordinea stabilită a lumii”.[54] Venit în permisie la Parva, rupe logodna cu Marta Domșa pentru că a vorbit
ungurește cu un ofițer de honvezi și-l lovește cu pumnul pe notarul Pălăgieșu, reprezentantul statului
dualist. În cele din urmă, Apostol își regăsește credința în Dumnezeu și bucuria de a trăi și, revenit pe
front, își găsește un refugiu în dragostea pentru țăranca unguroaică Ilona Vidor.[41]:p. 562 Faptele sale devin
iraționale, nemaifiind izvorâte dintr-un fundament rațional sau dintr-o reacție patriotică,[56] ci dintr-o
obsesie religioasă și umanitară, dintr-o dorință de iubire și de eliberare.[40][48]
Personajul își însușește un umanitarism naiv de concepție creștino-rousseaunistă,[57] fiind convins că a
găsit forma ideală de împotrivire față de rău:[2]:p. 5 „eu cred că civilizația a falsificat pe om și l-a înrăit; omul
primitiv e bun și drept și credincios, de aceea e mult mai fericit ca omul civilizat!... Imensei majorități a
omenirii civilizația nu i-a dăruit până azi decât războiul, care pune față în față milioane de oameni și care
ucide mii și mii de suflete într-o secundă! Binefacerile civilizației se răsfrâng numai asupra câtorva
privilegiați suferind de plictiseală și de spleen. Pentru o mie cinci sute de milioane de oameni civilizația e
o pacoste, dacă nu chiar un rafinat sistem de robire! (...) Civilizația d-tale stârnește în bietul suflet
omenesc numai întrebări, dar nu e în stare să-ți ofere nici un răspuns! Fiece „cucerire” a civilizației a
dărâmat câte-o bucățică din fericirea omului, până ce nu i-a lăsat în suflet decât un morman de ruine...
(...) Zece mii de ani de civilizație nu prețuiesc cât o singură clipă de adevărată împăcare sufletească!”.[8]:pp.
178-179
 Limbajul eroului dobândește, potrivit lui George Călinescu, „un misticism profetic, cu o puternică
sentențiozitate ibseniană, ceea ce dă cazului său o și mai cețoasă obscuritate cazuistică”.[49]:p. 647
Numit de generalul Karg în curtea marțială ce urma să judece 12 țărani români, învinuiți de fraternizare cu
inamicul, Bologa încearcă să dezerteze, dar, epuizat fizic și moral, este prins de patrula condusă de
locotenentul Varga. I se oferă o încercare de scăpare, dar o respinge resemnat, considerând că o viață
smulsă prin minciună nu ar mai avea nicio valoare. Finalul romanului este de o esență mistică de
tip dostoievskian, acceptarea senină a morții transmițând o concepție pesimistă cu privire la destinul
tragic al omului.[4]:p. 221
Întreaga evoluție sufletească a lui Bologa poate fi împărțită în trei etape, așa cum își notase autorul într-
un caiet de creație, fiecare dintre ele corespunzând unui principiu călăuzitor: 1. Apostol e cetățean („o
părticică din Eul cel mare al statului, o rotiță într-o mașinărie mare; omul nu e nimic, decât în funcție de
stat”); 2. Apostol devine român („pe când statul e ceva fictiv și întâmplător, putând întruni oameni străini
la suflet și aspirații, neamul e o izolare bazată pe iubire, chiar instinctivă. Statul nu cere iubire, ci numai
devotament și disciplină omului, pe când neamul presupune o dragoste frățească”); 3. Apostol devine om
(„în sânul neamului, individul își regăsește eul său cel bun în care sălășluiește mila și dragostea pentru
toată omenirea. Numai într-un eu conștient poate trăi iubirea cea mare, universală - religia viitorului.”).[2]:p.
6[58]
 Metamorfoza spirituală a personajului se petrece pe drumul între două spânzurători.[59] Personajul
alege ispășirea prin moarte, primind osânda ca o împăcare cu lumea, ca o „crucificare eliberatoare”.
[60]
 Ultimul său drum se aseamănă cu parcurgerea Viei Dolorosa, străjuită de făclii aprinse, cu gândul că
astfel va păși în veșnicie.[5]:pp. 206, 215
Potrivit lui Eugen Lovinescu, criza de conștiință a lui Apostol Bologa nu se datorează naționalismului, ci
unei incompatibilități morale și omenești.[40][56] Încercarea sa de dezertare este realizată din dorința de a
se elibera de o obsesie chinuitoare și de a merge pe singurul drum care-l scoate din impas, părând mai
mult rezultatul unei gândiri instinctuale decât al unei lucidități intelectuale[41]:p. 569 și de aceea ea este în
plan interior o formă de sinucidere.[58] Rațiunea nu are însă puterea de a transforma instinctele în acțiuni
hotărâte, iar personajul nu are o conștiință suficient de lucidă.[41]:p. 569 Tragedia personajului pare dictată de
legile supreme ale universului și poate fi asimilată cu o „dezagregare sufletească în genul spectacolelor
cosmice”.[29]
Condamnarea războiului
Rebreanu realizează în Pădurea spânzuraților un tablou sugestiv al războiului prin prezentarea sa ca o
imensă crimă colectivă și prin descrierea mizeriei, suferinței și a morții.[9]:p. 290 Războiul este privit ca „un
ucigător de energii”[8]:p. 12 ce produce mizerie, suferință și moarte. Scriitorul descrie imaginea dezolantă a
câmpurilor de luptă, cu garduri din sârmă ghimpată, tranșee umede și friguroase și drumuri înecate în
noroaie.[5]:p. 207
Familiarizarea cu ideea morții determină abrutizarea oamenilor care capătă gesturi mașinale și o dorință
egoistă de a-și apăra viața și căminul cu orice preț. Căpitanul Klapka tăgăduiește cu lașitate participarea
la o încercare de evadare și mărturisește că ar fi dispus să accepte orice umilință pentru a-și salva viața
și a-și revedea familia. Renegatul Pălăgieșu își denunță conaționalii pentru a fi considerat un element de
nădejde necesar în spatele frontului, iar preotul Boteanu se leapădă de prietenul său și refuză cu îndârjire
să transmită un mesaj doamnei Bologa, după evadare. Însuși Bologa ar accepta cu seninătate să
masacreze italieni, polonezi sau ruși, numai să nu fie trimis pe frontul românesc; Gross constată că
românul ar purta o mască ce-i ascunde șovinismul: „Tu, în străfundul sufletului tău, ești un mare șovinist
român… [...] Ai fi ucis bucuros și cu entuziasm o mie de muscali sau italieni, numai să nu fii nevoit a trage
în ai tăi… Aici ți s-ar părea o crimă să omori, pe când aiurea, oriunde, ți-ar fi indiferent sau ai socoti c-ai
făcut o vitejie…”.[8]:pp. 155-156
În Caiete, p. 220, Liviu Rebreanu notează următoarea cugetare antirăzboinică: „Un vers de Goethe e mai
prețios decât o bătălie câștigată. Niciodată poporul nu vrea război. Numai conducătorii vor, fiindcă ei stau
acasă și trimit la moarte numai poporul”.[61] În schimb, oamenii simpli se înfrățesc între ei împotriva
războiului, indiferent de naționalitate. Țăranii maghiari condamnă scârbiți spânzurarea țăranilor români,
iar groparul Vidor, fiica sa și primarul din Făget îl înconjoară cu o afecțiune sinceră pe românul Bologa,
condamnat la moarte.[9]:p. 292
Scriitorul integrează stările de spirit noi apărute în contextul războiului, precum socialismul și anarhismul,
promovate de ofițeri ca locotenentul Gross în preajma izbucnirii Revoluției din Rusia. Cuvintele sale se
referă la iminența revoluției antiburgheze, la înfrățirea popoarelor într-o societate viitoare și la pedepsirea
celor responsabili de măcelul mondial: „Statul!... Statul care ucide!... În spate statul nostru, în față statul
dușman, și la mijloc noi, cei osândiți să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la
cale măcelul milioanelor de robi inconștienți! (...) Izbânda trebuie să vie! glăsui Gross, patetic, gesticulând
și cu niște ochi tremurători de emoție. O crimă monstruoasă trebuie să nască o pornire uriașă de
răzvrătire universală... Trebuie! Și atunci, peste tranșeele pline de sânge, peste granițele brăzdate cu
morminte, toți oropsiții, toți răzvrătiții, își vor strânge mâinile și, într-un avânt nimicitor, se vor întoarce
împotriva celor ce-i exploatează de mii de ani, și în sângele lor buhăit de trândăvie vor înmuia steagurile
păcii și ale lumii noi!”.[8]:pp. 39-40
Concluzia autorului este că neutralismul este în anumite circumstanțe sinonim cu ideea de lașitate, în
timp ce războiul este un masacru stupid în care milioane de oameni devin victime luptând pentru un ideal
care le este deseori străin.[62] Liviu Rebreanu condamnă războiul prin demistificarea sa, prin
demonstrarea fără tezism a tragismului său, prin spulberarea concepției eroului despre război[47] și prin
prezentarea lipsei de certitudine cu privire la existența unui viitor.[43]

Realismul operei
Romanele Ion și Pădurea spânzuraților au fost considerate puncte de reper în evoluția romanului
românesc datorită folosirii unei formule realiste în prezentarea realității exterioare și a îndepărtării de
tradiționalismul în care se împotmolise romanul autohton de cinci sau șase decenii.[63] Construcția acestui
roman are în vedere două laturi: lumea exterioară a societății și lumea interioară a sufletului. Instinctul de
neam determină crize sufletești care influențează evoluția ulterioară a personajelor.[41]:p. 572
Pădurea spânzuraților se înscrie în rândul romanelor realiste prin descrierile obiective și lipsite de
sentimentalism sau de patetism, prin accentul pus pe analiza psihologică și prin imparțialitatea și lipsa de
șovinism a autorului în prezentarea unor indivizi aparținând mai multor naționalități.[64] Întâmplările
prezentate de autor sunt inspirate din realitate, ele reprezentând realități atestate istoric (Primul Război
Mondial, conflictele interetnice ș.a.) extrase din ziarele epocii sau din scrisori scrise de fratele scriitorului,
care a servit ca prototip al personajului Apostol Bologa. Destinele individuale ale oamenilor sunt integrate
de autor unei viziuni plastice a existenței umane.[65]
Realismul romanului Pădurea spânzuraților conține asemănări cu realismul tragic dostoievskian. Analiza
psihologică întreprinsă de Rebreanu descoperă trăirile sufletești ale personajului în cele mai mici detalii.
„În Apostol Bologa surprindem toate fazele de îmbolnăvire ale sufletului printr'o imagine, privim mecanica
independentă a psihologiei obsesiilor”, considera Vladimir Streinu.[10]:p. 380 Apostol Bologa este dezvăluit
astfel ca un suflet torturat de îndoieli, ezitări, remușcări și întrebări la care nu poate găsi răspuns, ca
și Raskolnikov.[66] Liviu Rebreanu considera că sensul ultim al realismului constă în construirea unei alte
lumi „care adaugă ceva, care prelungește creațiunea”.[67]
Autorul introduce însă și elemente aparținând altor curente literare cum ar fi naturalismul[41]:p. 572 (evidențiat
în prezentarea atmosferei dezolante a peisajului, în concordanță cu stările sufletești ale personajelor, și
prin exacerbarea trăirilor interioare) și sămănătorismul (trăirea unui sentiment al dezrădăcinării,
considerat o cauză a inadaptării și a înfrângerii). Descrierea unor senzații intense precum setea, frigul,
spaima sau transpirația ce însoțesc emoțiile creează o viziune naturalistă a omului și-i accentuează
obsesiile, acest procedeu fiind folosit anterior în nuvelele lui I.L. Caragiale.[68]
Criticul Petru Comarnescu remarca substanța densă și uneori brutală și sălbatică a literaturii lui Liviu
Rebreanu, precum și atmosfera sa realistă realizată prin urmărirea vieții cu o obiectivitate rece și prin
adâncirea instinctelor și patimilor.[50] Realismul lui Rebreanu nu este însă unul descriptivist, ci conține
infiltrații simbolice ce proiectează acțiunea dincolo de planul vieții cotidiene. Rigoarea stilistică nu exclude
existența rară a unor fraze patetice, integrate însă în cadrul observațiilor directe, care le conferă un grad
de autenticitate.[48]

Construcție literară
Romanul Pădurea spânzuraților se remarcă prin construcția sa simetrică și echilibrată,[1]:p. 424 la fel ca și
romanul anterior Ion.[12] Camil Petrescu îl considera un roman „construit după tradiția marilor romane, de
multe ori prolix, dar cel puțin în cărțile din mijloc remarcabil… cartea se impune prin proporții,
documentare și compoziție. Când e vânturat și de suflul unei pasiuni puternice, el se apropie hotărât de
arta mare”.[69] Autorul folosește modalități epice ca narațiunea auctorială, dialogul și monologul, dar și
metode de analiză psihologică și tehnici narative moderne precum decupajul cinematografic, colajul sau
excesul punctelor de suspensie.[5]:p. 224
Simetria cărții se datorează faptului că începe cu spânzurarea sublocotenentului ceh Svoboda și se
termină cu spânzurarea lui Apostol Bologa, eroul cărții. Similar, paginile de început și de sfârșit ale
romanului Ion descriau drumul prin care se ajunge în satul Pripas, locul acțiunii.[4]:p. 220[52]:p. 325 Cele două
execuții par identice, desfășurându-se după un ritual comun într-un decor sinistru: „un stâlp alb și lucios,
cu un braț cârligat la vârf”, groapa de la picioare, cu pamântul „deschis ca o rană gălbuie”, lumea
înfricoșată din jur, gesturile mecanice ale condamnatului etc. Descrierea execuțiilor diferă însă în funcție
de modul în care sunt prezentate evenimentele: moartea lui Svoboda este văzută din exterior de către
martorii la execuție, în timp ce moartea lui Apostol Bologa este privită din interior prin senzațiile trăite
chiar de condamnat.[52]:p. 327 Cele două execuții au loc în mod simbolic în momente diferite ale zilei:
Svoboda moare într-o zi întunecoasă și umedă de noiembrie, cauzând primele frământări sufletești ale
protagonistului, în timp ce Apostol Bologa moare simbolic în zorii unei zile de primăvară „cu ochii însetați
de lumina răsăritului”.[52]:p. 330
Stilul literar al lui Liviu Rebreanu este anticalofil, lipsit de podoabe.[1]:p. 423[64] Partizan al romanului obiectiv,
Rebreanu considera că „sinceritatea e calitatea de bază a scrisului adevărat... Prefer să fie expresia
bolovănoasă și să spun, într-adevăr, ce vreau decât să fiu șlefuit și neprecis de altfel, cred că e mult mai
ușor de a scrie „frumos” decât a exprima exact”.[4]:pp. 222-223
Fiecare capitol al romanului reprezintă câte o treaptă a procesului de conștiință al unui om măcinat de
grave contradicții.[52]:p. 325 Construcția simfonică a cărții aduce în prim plan același erou, dar în ipostaze
diferite: ofițerul credincios jurământului militar, românul incapabil să lupte împotriva conaționalilor
săi, omul îndrăgostit de toți semenii săi și „o conștiință schilodită” ce vede în moarte singura salvare.
[12]
 Scriitorul descrie un proces psihologic, renunțând la omnisciența autorului în favoarea acțiunii directe
și observației. Personajul principal își trăiește emoția, o observă și o discută cu ceilalți; discuția ofițerilor
de la popotă îi prilejuiește o confruntare interioară între datorie și conștiință.[4]:p. 223 Frământările
personajului sunt prezentate prin notarea unor senzații iritante care le însoțesc precum foamea, setea
sau frigul și prin folosirea unor cuvinte sugestive. Autorul notează conștiincios stările de vid interior, actele
mașinale și asocierile involuntare cu un interes naturalist pentru explorarea celor mai profunde straturi ale
sufletului omenesc.[9]:p. 291
Descrierile sunt întotdeauna subordonate analizei psihologice. Sunt prezente în roman o serie de motive
recurente precum lumina și întunericul, care însoțesc schimbările stării de spirit a lui Bologa: „Ce
întuneric, Doamne, ce întuneric s-a lăsat pe pământ...” - murmură el la sfârșitul primei scene (care
descrie spânzurarea lui Svoboda); spargerea reflectorului înseamnă stingerea luminii și sosirea
întunericului, „mirându-se cum a putut face el asemenea ticăloșie și bucurându-se că a făcut-o”. Metafora
luminii apare în cel puțin șase ipostaze diferite: speranță, disperare, iubire, credință, rațiune umană și
moarte.[5]:p. 178 De asemenea, există o obsesie cromatică pentru culoarea albă ce ar putea sugera
greutatea confesiunii, dificultatea exprimării necunoscutului.[4]:pp. 223-224
În roman, o serie de epitete („câmpul mohorât”, „văgăuna întunecoasă”), comparații („cerul cenușiu de
toamnă ca un clopot uriaș de sticlă aburită”) și metafore (mormântul este considerat a fi „o rană urâtă,
gălbuie”) creează o atmosferă tragică premonitorie.[5]:pp. 207, 227-228 Folosirea frecventă a repetiției („omul...
omul... omul”, „iubirea... iubirea...”, „nu se poate... nu se poate... nu se poate...”, „Lumina!... Lumina!...”)
dezvăluie zbuciumul interior al personajului, fiind semnul unei gândiri torturate de îndoială.[70]
Natura descrisă de Liviu Rebreanu este întotdeauna demitizată și depoetizată: peisajele sunt reci, umede
și cețoase, cerul este cenușiu sau ciuruit de stele, în timp ce pământul este galben, cleios și zgâriat de
bombe.[4]:p. 225

Aprecieri critice
Pădurea spânzuraților este considerat a fi unul dintre cele mai bune romane românești publicate
vreodată, ce a contribuit la creșterea interesului internațional pentru literatura română. Criticul Alexandru
Piru afirma că acest roman ocupă primul loc în literatura română dedicată Primului Război Mondial și un
loc de frunte în literatura mondială dedicată aceluiași subiect, fiind comparabil ca valoare cu Focul (1916)
lui Henri Barbusse, trilogia Nimic nou pe Frontul de Vest (1929), Întoarcerea (1931) și Trei
camarazi (1936) a lui Erich Maria Remarque sau cu Adio, arme (1929) a lui Ernest Hemingway.[2]:p. 7 Ov.S.
Crohmălniceanu îl considera „una dintre mărturiile cele mai zguduitoare despre ororile primului război
mondial”.[9]:p. 292
Apariția sa a revoluționat, potrivit lui Șerban Cioculescu, „romanul nostru analitic, prin studierea
migăloasă a psihologiei individuale”, reprezentând un moment important în istoria literaturii române;
criticul îl consideră o carte „masivă, laborioasă (...), primul studiu moral care se impune atenției publice
din câmpul epicei noastre”.[28]:p. 416 Romanul se remarcă prin sinceritate (evidențiată mai ales prin lipsa
retorismului și a declamațiilor),[1]:p. 424 acuitatea observației și profunzime psihologică, constituind o
capodoperă a literaturii analitice naționale și universale.[4]:p. 225 El este construit pe schema unei obsesii,
care dirijează destinul eroului din profunzimea subconștientului.[10]:p. 379 Criticul Eugen Lovinescu susținea
că Pădurea spânzuraților este „cel mai bun roman psihologic român, în sensul studierii evolutive a unui
singur caz de conștiință - studiu metodic alimentat de fapte precise și de incidente și împins dincolo de
țesătura logică în adâncurile inconștientului”.[28]:p. 416[40][56] George Călinescu afirma că romanul este
monografia „incertitudinii chinuitoare de esență morală” ce analizează psihologia unui suflet mediocru.
[49]:pp. 650-651
 Urmând aceeași optică, Tudor Vianu scria că Rebreanu era „un analist al stărilor de
subconștiență, al învălmășelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice”.[4]:p. 221[68]
Unii critici (precum Șerban Cioculescu sau Ovid Densusianu) au evidențiat un progres stilistic față de
romanul anterior Ion (1920),[1]:p. 368 constatând că Pădurea spânzuraților are o construcție simplă și liniară
și o mai bună stăpânire a expresiei literare, deși există totuși și unele stângăcii (exprimări confuze ale
unor stări sufletești,[3][28]:p. 417 fraze incolore și banale,[64] epitete lipite neglijent, comparații forțate sau rău
plasate etc.).[71] Alți autori au criticat unele neajunsuri ale analizei psihologice. Gheorghe Bogdan-
Duică și-a exprimat dorința ca „sonda psihologică să fi pătruns mai adânc ori să fi fost mai fină”.
[72]
 Recunoscându-i locul istoric, Șerban Cioculescu aprecia că analiza psihologică a lui Rebreanu este
„oarecum primară”, inferioară celeia din romanele lui Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu.
[28]:pp. 416-417
 Rezervele criticilor au fost considerate parțial îndreptățite de către criticul Garabet Ibrăileanu,
ce recunoștea existența unui deficit estetic al romanului, dar îl justifica prin nevoia de obiectivitate în
prezentarea raporturilor sociale.[73]
În ceea ce privește genul principal al romanului, există păreri diferite. Majoritatea criticilor (printre
care Eugen Lovinescu, Șerban Cioculescu,[39] George Călinescu și Tudor Vianu) îl cataloghează roman
psihologic. Criticul român de limbă maghiară Gyula Kormos îl consideră un roman antirăzboi,[74] Ion
Simuț evidențiază componenta sa religioasă datorată descrierii unei crize mistice a protagonistului,
[75]
 pentru ca Gyula Dávid să considere că pune accentul pe aspectele sociale ale unui imperiu
multinațional ce-și trimite soldații să lupte împotriva propriei națiuni.[76]
Romanul Pădurea spânzuraților a fost asemănat cu scrierile marilor romancieri ruși prin zugrăvirea fără
patetism[64] a războiului ca o „acumulare de mizerabile eroisme și lașități necunoscute, monotone” (ca în
volumul „Povestiri din Sevastopol” al lui Lev Tolstoi),[71] prin misticismul bolnăvicios[77] de
esență dostoievskiană[65] al personajului principal,[40] generator precipitat al unei „psihoze spre disoluție”,
[65]
 și prin „alternarea a două elemente etice opuse, în sufletul unui erou”.[3] Asemănarea cea mai des
vehiculată a fost cu romanul Crimă și pedeapsă (1866) al lui Dostoievski, în care elementul fundamental
al acțiunii (crima lui Raskolnikov) se află chiar la început și declanșează o lungă introspecție ce determină
o hotărâre neașteptată a personajului.[58] De asemenea, povestea de dragoste între Apostol și Ilona care
atinge momentul culminant în noaptea de înviere amintește de motivul central al
romanului Învierea (1899) al lui Tolstoi.[58]
Scriitorul francez André Bellessort afirma în prefața primei ediții traduse în limba franceză că Pădurea
spânzuraților e un roman „ce interesează toate națiunile” în care „adevăratul câmp de bătălie este o biată
inimă a omului”, cu un erou „demn de a trăi în memoria cititorului”, considerându-l „o realizare
impresionantă sub raportul construcției”, ce are un loc de frunte în galeria romanelor inspirate de Primul
Război Mondial („une place singulière au milieu de tous les romans inspirés par le cataclisme de 1914”).
[55]:p. 32
 Romancierul grec Kosmas Politis îl considera o capodoperă de o măreție clasică atât din punct de
vedere al analizei psihologice, cât și al compoziției, concluzionând: „Cine reușește (ca Liviu Rebreanu) să
închidă în cuvinte simple bogăția unor clipe de viață, acela a înfăptuit o mare operă, mai valoroasă decât
orice frazeologie”.[2]:p. 8
Ecranizare
Articol principal: Pădurea spînzuraților (film).

Castelul Bánffy de la Bonțida, unde a fost amenajat în film sediul comandamentului diviziei
Un prim proiect de ecranizare a romanului Pădurea spânzuraților datează din anul 1926, după cum
menționa Grid Modorcea în volumul Dicționarul cinematografic al literaturii române (Ed. Cartea
Românească, București, 2003). Scenariul filmului a fost scris de Alex. Demetrescu, dar proiectul a rămas
nefinalizat.[6]:p. 104
Romanul Pădurea spânzuraților a fost ecranizat de regizorul Liviu Ciulei într-un film omonim[93] cu o
durată de 158 de minute, ce a avut premiera la 16 martie 1965.[6]:p. 112 Potrivit propriilor mărturisiri,
cineastul a plănuit să facă „un film despre dezintegrarea certitudinii, conformismului și concepțiilor de
viață”.[94]
Scenariul scris de Titus Popovici[7]:p. 182 (care mai colaborase cu Liviu Ciulei și la Valurile Dunării (1960))
[7]:p. 180[95]
 păstrează liniile de forță ale romanului lui Liviu Rebreanu, dar remodelează materia cărții dintr-un
unghi filozofic amplu,[96]:p. 120 introduce unele elemente din nuvelele „Catastrofa” și „Ițic Ștrul, dezertor”[7]:p.
183
 și contopește personajele Gross și Ițic Ștrul în soldatul socialist Johann Maria Müller, anticar vienez ce
locuiește în subsolul unei case unde a stat „timp de 17 zile Wolfgang Amadeus Mozart”.[6]:p. 106 Filmul
conține și alte diferențe față de roman: acțiunea filmului se petrece numai pe frontul românesc,[97]:p. 152 sunt
eliminate unele subiecte jenante (încercarea de dezertare a lui Apostol Bologa la ruși, originea evreiască
a anarhistului socialist, propovăduirea urii mondiale antinaționale), evoluția spirituală a lui Apostol Bologa
este golită de orice influență religioasă,[97]:p. 155 concediul ofițerului la Parva și povestea de dragoste cu
Ilona sunt mult scurtate etc. Potrivit lui Cristian Tudor Popescu, realizatorii au transformat, prin aceste
modificări, „romanul profund religios, creștin, dostoievskian, străbătut de fiorul credinței” al lui Liviu
Rebreanu într-o „operă artistic valabilă, dar laică”, despre patriotism și dragoste de oameni.[97]:pp. 157-158
Filmul a fost realizat pe o peliculă alb/negru (4531 de metri), în format cinemascop.[6]:p. 112 Echipa tehnică a
fost formată din operatorul Ovidiu Gologan (imagine), Giulio Tincu (decoruri), Ovidiu Bubulac și Ileana
Oroveanu (costume), Theodor Grigoriu (muzică), Anușavan Salamanian (coloană sonoră), Yolanda
Mântulescu și Dan Naum (montaj). Filmările s-au realizat în mai multe locații; sediul comandamentului
diviziei a fost amenajat în castelul Bánffy de la Bonțida.[98] Rolurile principale au fost interpretate de
actorii Victor Rebengiuc (Apostol Bologa), Liviu Ciulei (Ottokar Klapka), Ștefan
Ciobotărașu (Petre), György Kovács (generalul conte von Karg), Anna Széles (Ilona), Gina Patrichi (Roza
Jánosi, soția unui colonel și amanta lui Varga), András Csiky (Sándor Varga) și Emmerich
Schäffer (Johann Maria Müller), în alte roluri apărând Costache Antoniu (preotul militar), Emil
Botta (Cervenco), László Kiss (Vidor), Nicolae Tomazoglu (medicul polonez), Constantin
Brezeanu (procurorul militar), Ion Caramitru (fiul lui Petre), George Aurelian (Domșa), Mihai
Mereuță (caporalul), Gheorghe Cozorici (locotenentul român, prizonier), Mariana Mihuț (Marta
Domșa), Toma Caragiu (un căpitan), Nae Roman (colonelul), Valeriu Arnăutu (slt. Jan Svoboda), Ferenc
Bencze (plutonierul), Alexandra Polizu (Rodovica) și Angela Moldovan (doamna Sofica Domșa).[6]:p. 112[7]:p.
182
Filmul Pădurea spînzuraților a obținut mai multe premii naționale și internaționale și anume: Premiul de
excelență pentru calitatea imaginii și ingeniozitatea mișcărilor de aparat, la al IV-lea Congres al UNIATEC
(Union Internationale des Associations Techniques Cinématographiques) de la Milano (1964), Premiul
pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes (1965),[7]:p. 183 Marele premiu „Pelicanul alb”
(Liviu Ciulei), Premiul pentru imagine (Ovidiu Gologan), Premiul pentru interpretare feminină (Anna
Széles) și Premiul pentru muzică (Theodor Grigoriu) la Festivalul Național al Filmului de la Mamaia
(1965). Valoarea sa artistică a determinat includerea filmului în programele de vizionare a peste 120 de
cinemateci din lume, precum și în fondul documentar al mai multor instituții de pe toate continentele.[6]:p. 113
Aprecierile critice la adresa filmului sunt în majoritate superlative. Pădurea spânzuraților este considerat
unul dintre cele mai bune filme românești realizate vreodată,[97]:p. 157 una dintre „acele opere exemplare cu
dimensiuni universale și etern valabile” (după cum scria istoricul de film Manuela Cernat în volumul Filmul
și armele),[6]:p. 16 fiind comparat cu capodoperele europene ce prezintă dimensiunea psihologică a
dezastrelor cauzate de războaie precum Cărările gloriei al lui Stanley Kubrick, cu Pe frontul de vest nimic
nou de Lewis Milestone, cu Pentru țară și rege de Joseph Losey sau chiar cu Iluzia cea mare al lui Jean
Renoir.[6]:p. 108
Potrivit criticului Călin Căliman, factorii care contribuie la valoarea operei cinematografice sunt: calitatea
scenariului lui Titus Popovici, interpretarea actorului Victor Rebengiuc în rolul lui Apostol Bologa,
imaginile expresive și profunde create de operatorul Ovidiu Gologan și mai ales regia lui Liviu Ciulei, ce
imprimă filmului o construcție riguroasă[96]:p. 121 și poliritmică[96]:p. 122 și creează momente de virtuozitate
(precum marșul din pregeneric, rotirea tulburătoare a reflectorului, trecerea liniei frontului de către Müller,
„pădurea cu spânzurători” sau ultima cină a condamnatului, desfășurată în tăcere).[7]:p. 183
Teatru radiofonic
Romanul a fost dramatizat de Valeriu Sârbu pentru Teatrul Național Radiofonic, fiind realizat în 1971 un
spectacol de teatru radiofonic cu o durată de 146 de minute în regia artistică a lui Constantin Moruzan.
Spectacolul a avut următoarea distribuție: Ion Caramitru (Apostol Bologa), Constantin
Brezeanu (pretorul), Fory Etterle (generalul), Ion Marinescu (Klapka), Andrei Codarcea (Petre), Ion Ilie
Ioan (protopopul), Clody Bertola (mama), Nicolae Luchian-Botez (Iosif Bologa), Rodica
Tapalagă (Marta), Tudorel Popa (Gross), Nicolae Pomoje (Cervenco), Corado Negreanu (Varga), Dorina
Lazăr (Rodovica), Mircea Cosma (ofițerul român), Tamara Crețulescu (Ilona), Florian
Pittiș (Tohaty), Mircea Anghelescu (Pălăgieșu), Mihai Velcescu (Boteanu), Mihai
Mereuță (plutonierul), Emil Hossu (sublocotenentul) ș.a. Echipa tehnică a fost alcătuită din Constantin
Botez (regia de studio), Romeo Chelaru (regia muzicală) și ing. Flavia Cosma (regia tehnică).
Reprezentația teatrală a avut șase episoade, ce au fost difuzate în premieră în perioada 6–11 decembrie
1971.[99]
Operă muzicală
Compozitoarea Carmen Petra Basacopol a compus în perioada 1988-1990 o operă în două acte
intitulată Apostol Bologa, op. 58 și inspirată din romanul Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu.[100]

Cartea intai
Pe un fundal tomnatic, in mijlocul unui cimitir, in care au fost adunati toti soldatii pentru a "asista" la
spanzurarea sublocotenetului ceh, Svoboda, acuzat de Curtea Martiala de dezertare. Printre cei care
au fost de parerea ca acest sublocotenent trebuie spanzurat, s-a numarat si locotenentul Apostol
Bologa. La momentul respectiv era convins ca verdictul dat este cel corect, dar mai tarziu avea sa se
izbeasca de parerile contrare ale camarazilor sai.
La locul executiei, inainte ca acuzatul sa apara, Apolstol Bologa a venit pentru a verifica daca totul
este pregatit. In timp ce acesta verifica rezistenta streangului, a aparut capitanul Klapka. Pentru un
moment, Bologa se lasa dus de starea de mila si frica a capitanului, dar in curand isi reveni. La putin
timp a sosit si acuzatul. In momentul in care i-a fost pus streangul la gat si cand s-a recitit acuzatia,
pe fata sa, nu se putea observa nici cea mai mica urma de frica sau regret; din contra, , avea
constiinta impacata. Privirea din ochii acuzatului si imprejurimile i-au provocat mari zbuciumari
sufletesti lui Bologa. La sfarsitul groaznicei executii, afland ca este comandantul lui, Bologa la invitat
pe Klapka sa doarma la el. Ajuns acasa, il aude pe Petre, ordonanta sa cantand o doina. Bologa si
Petre erau romani, ajunsi pe front din diferite motive. Dupa ce-si incheie doina, petre vine si-l scoala
pe Bologa, fiind destul de tarziu. El ii inmaneaza o scrisoare de la mama sa. Aceasta din urma il
indemna sa-i scrie atat ei cat si Martei, logodnica lui mai des si-i relateaza nimicuri din Parva, satul lui
natal.In decursul a doi ani de cand era in armata, Bologa a obtinut medalii pentru curaj, astfel, prin
munca a ajuns la functia de locotenent. In armata s-a inrolat de dragul Martei, care parea a fi
dascinata de eroii de razboi. Astfel, prntru a-i dovedi ca si este demn de admiratia ei s-a inrolat.
Inainte, el a fost student la filozofie, si-a creat mii de ipoteze legate de viata, dar toate i-au fost
spulberate o data cu venirea razboiului, care nu avea loc in nici una din miiile de ipoteze elaborate.
Astfel, acum Bologa sta la masa cantinei alaturi de camarazii lui, care , unii il acuza ca hotararea luata
a fost gresita , altii il sprijina, in acest mod ajunganduse la o permaneneta cearta care se ridica la
proportii care depaseau executia lui Svoboda.
Urmatoarea zi, bologa se intalneste cu Klapka, care ii marturiseste ca si el a fost la un pas de a fi
spanzuratm dar s-a ascuns ca un las, lasndu-si camarazii sa moara. Ba mai mult, a fost la executia
lor, pentru a dovedi cat este de nevinovat. Atunci el a trecut prin niste momente groaznice, si chiar
acum mai are cosmaruri legate de padurea in care, de creanga fiecarui copac atarna o persoana
spanzurata . padurea spanzuratilor.
Dupa marturisirea lui Klapka, se trezesc simtamintele patriotice in sufletul lui Bologa si sisi aduce
aminte de toate ipotezele si planurile sale din facultate. Din acest motiv, Bologa se sperie si
exagereaza ajung sa spuna ca va dezerta la muscali, cand afla ca divia sa va fi mutata pe frontul
romanesc. Dintr-o data realizeaza ca prefera sa omoare mii de alte persoane numai sa nu fie nevoit sa
mearga pe frontul romanesc si sa se lupte cu romanii.
O data cu marturisirea legata de padurea spanzuratilor, Klapka i-a spus lui Bologa ca generalul Karg ii
atrage atentia asupra reflectorului inamic, care inca nu a fost distrus. Ajuns la postul de observatie,
Bologa este invaluit de gandul dezertari, dar in acelasi timp da si ordinele prin receptor. Lumina
intarzia sa apara, dar, intr-un final se vede plimbandu-se peste front. La un moment dat se stinge. A
fost distrusa. Urmatoarea zi, Apostol Bologa este chemat la generalul Karg. Acesta il propune pentru
medalia de aur si-l felicita pentru uciderea reflectorului inamic. Cand acesta sfarseste cu laudele,
Bologa indrazneste sa-i ceara sa-l lase aici, sa nu-l trimita pe frontul romanesc impreuna cu divizia.
Generalul isi aduce aminte ca Apostol este roman, si-l refuza, fiind indignat de o asemenea cerere.
Dupa intrevederea cu generalul Bologa era hotarat: va trece la muscali. El ii imparteseste acest gand
si lui Klapka, care se inspaimanta de hotararea acestuia. In acea noapte, in drum spre punctul de
observatie, Bologa trece pe la Cervenco, care ii spune ca muscalii vor sa atace. Acest atac i-ar incurca
planurile complet, de ceea Bologa il socoteste ca imposibil. Ajuns la locul de destinatie, Bologa
asteapta ora potrivita pentru a trece dincolo. Dintr-o data se aud sunete de impuscaturi. Rusii au
inceput atacul. Deodata, la cativa pasi in fata, se despica cerul, iar un avant puternic smulge
acoperisul observatorului, distrugand tot .
Cartea a doua
In urma atacului muscalilor, Bologa a fost grav ranit si internat in spital. Aici se intalneste cu Varga un
vechi prieten, cu care insa nu prea vorbeste, el fiind invaluit de gandurile sale. Peste cateva
saptamani, cei doi au fost externati si trimisi pe front. In trenul in care acestia se deplasau, se afla si
generalul Karg, care a dorit sa vorbeasca cu Bologa. Deoarece fusese grav ranit, Bologa a fost mutat
la coloana de munitie. Inainte de a intra la general, Bologa i-a matrturisit lui Varga dorinta lui de a
dezerta la muscali. De asemeneaa, Apostol a avut placerea de a se intalni cu preotul Constantin
Boteanu, unul din prietenii cei mai buni ai lui Apostol din liceu. A aflat ca preotul fusese mutat intr-un
sat langa Faget, Lunca.Bologa lucuia la o familie din Lunca, Satul in care era Boteanu preot. Acolo este
asteptat de o frumoasa fata, Ilona, fata groparului Paul Vidor. Felul de a fi al fetei il fermeca pe
Bologa, dar totusi, nu se lasa abatut de la gandul de a dezerta. La scurt timp dupa ce ajunge, Bologa
merge sa cerceteze frontul. El ajunge si la Klapka, caruia ii marturiseste ca are aceleasi intentii de
dezertare. La intoarcere, se abate pe la preot, pentru a se spovedi, dar observa frica lui Boteanu,
astfel plecand de la el complet dezamagit. Ajuns acasa, se imbolnaveste si este nevoit sa stea zece
zile la pat. El este ingrijit de Ilona, de care, realizeaza ca o place. Dupa perioada de zece zile, doctorul
Meyer ii face rost de un concediu de odihna la el acasa, in Parva.
Acasa, Bologa este intampinat de Rodovica si de mama lui, care parca-l asteptasera. Urmatoarea zi,
Marta venise la el impreuna cu locotenetul Tohaty. Vazand-o pe ea cu el si vorbinf=d ungureste, isi
aduce ca a vrut sa-i ceara iertare pentru ce s-a intamplat cu Ilona. Seara, i-a scris o scrisoare
domnului Domsa, prin care anula logodna cu Marta.

La scurt timp venise Domsa la el acasa pentru a afla care este motivul, dar Bologa nu-i ofera nici un
raspuns concret. Astfel, intreg satul aflse ca Bologa a rupt logondna cu Marta pentru ca a vorbit
ungureste. Toti satenii il acuzau si-l judecau pe Bologa pe la spate, i-ar Palagiesu il ameninta ca strica
linistea satului. Bologa nu-i ia in serios si regreta ca s-a intors in Parva. Mai mult, Palagiesu vine la el
acasa si-l avertizeaza, dar Booga are o reactie violenta la cele spuse de el, si-l loveste.
Seara la cina, nu-i spune mamei nimic din ce s-a intamplat. Tot timpul concediului, el incerca sa se
refugieze in carti, dar, cand privea biserica si piatra funerara a tatalui sau, isi aducea aminte de
vechile sale povatuiri .
Inainte de a pleca din nou pe front, Bologa le cere iertare tuturor celor carora le-a grasit, inclusiv lui
Palagiesu si Martei, care recunoaste ca ea a gresit.
Cartea a treia
La intorcere, Ilona il astepta pe peron.Apostol se bucura vazando acolo. Cand ajunge acasa, el cauat
se ramana singur cu ea. Atunci el o strange in brate si o saruta. Ii era draga fata .
Bologa vorbeste la telefon cu aghiontantul , dar nu afla de ce a fost chemat mai repede din concediu.
Apoi, urmatoarea zi, Bologa se intalneste cu Gross, care ii analizeaza fiecare gand si-i nimiceste toate
gandurile si visele, candpleca de la acesta, Bologa merge la spital pentru a-l vedea pe Cervenco, care
era grav ranit..
Vidor pleaca la Faget cu treburi, lasand-o pe Ilona singyra cu Bologa. Acesta din urma ii cere, in
Vinerea Patimilor sa vina la el in camera dupa ce vine de la Biserica, ceea ce a si facut fata. A doua zi,
dupa ce a vorbit cu Ilona, a mers la preot, pentru a-si descarca sufletul. Acunoscut-o si pe preoteasa,
o femeie frumoasa, harnica si iubitoare. Cand se intoarce Vidor acasa, Bologa o cere pe Ilona in
casatorie, care accepta. Seara au mers cu totii la Inviere.
Foarte multi soldati romani dezertasera la inamic, de aceea, Klapka a venit la Bologa pentru a-i spune
ca e posibil ca toti soldatii romani sa fie mutati pe alt front. La scurt timp, Bologa este chemat de
general la cartier. Pe drum trece pe langa cei spnazurati pentru dezertare si se ingrozeste, amintindu-
si de padurea spanzuratilor . La cartier, Bologa afla ca a fost numit provizoriu in Curtea Martiala.
Apostol se intoarce acasa pentru a o vedea pe Ilona, careia ii spune ca se va intoarce dupa ea. Spre
seara, Bologa se indreapta spre inamic. Fiind foarte intuneric, el ajunge la divizia lui Varga care-l
aresteaza.
Cartea a patra
Apostol a fost raportat ca fiind dezertor. La perchezitie a fost gasita asupra lui harta cu pozitii, care l-a
facut pe Varga sa creada ca intr-adevar Bologa a vrut sa dezerteze. In drum spre generalul Karg,
Bologa il intalneste pe Klapka, caruia i se face mila de el. Pe drum, bologa vorbeste putin, doar la
sfarsit ii explica sublocotenentului cum a murit Svoboda.
Ajuns la locul cu pricina, lui Bologa i s-a facut proces verbal. Pretorul avusese o ipoteze interesanta in
legatura cu intentia de dezertare a lui Bologa, dar, in cazul acesta era departe de adevar . dupa
incheierea procesului verbal. Bologa a fost dus la inchisoare. Aici este cuprins de tot felul de ganduri.
Spre seara veni Ilona si-i servi cina. Doar atat ii ingadui plutonierul.
Aparatorul lui Bologa era Klapka. Cand veni sa vorbeasca cu Bologa, acesta observa ca nu vrea sa
scape de spanzuratoare, dar totusi vrea sa-l salveze.
Bologa este judecat. In fata juriului nu se apara in nici un fel ba mai mlt, cere sa fie omorat cat mai
repede. La incheierea procesului, Bologa este dus in inchisoare, unde-si asteapta sentinta. Intre timp
isi aduce aminte de mama sa si vrea sa-i scrie dar nu are putere. Preotul Constantin Boteanu venise la
Apostol. Cel din urma i-a cerut sa vesteasca el pe mama sa de moartea lui. Drumul pana la locul
spanzurarii se paru ingrozitor de lung; omultime de oameni erau prezenti, iar cei care tineau la el
plangeau amar dupa Apostol . .