Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte este o poveste din folclorul românesc, culeasă

de Petre Ispirescu și introdusă în colecția Legende sau basmele românilor. A fost republicată în
numeroase culegeri de povești, ca de exemplu în Povești nemuritoare[1] sau în volumul Tinerețe fără
bătrânețe din colecția Arcade, Editura Minerva, 1985.[2]
Basmul i-a fost povestit scriitorului de către tatăl său, șezător în București, mahalaua Udricani. Este
întâia oară publicat în 1862, în „Țăranul român”. În poveste apar idei filosofice privitoare la condiția
omului în Univers, nemurire și la cuplul viață-moarte. Textul suprapune supranaturalul folcloric și o
profundă concepție filosofico-mitologică într-o construcție de o deosebită originalitate.
Filmul Tinerețe fără bătrînețe (1968) este bazat pe această poveste.

Un împărat și o împărăteasă trăiau nefericirea de a nu avea copii. Ei ceruseră ajutorul

vracilor, magicienilor și filosofilor, însă nimeni nu le putuse alunga nefericirea. După un timp, ei
găsesc un unchiaș care le dă leacuri folositoare, avertizându-i că vor avea doar un fiu, numit Făt-
Frumos, dar că nu vor avea parte de el. Totuși împărăteasa ia leacurile și în câteva zile îi vine
sorocul să nască, dar copilul, nenăscut încă, începe să plângă de mama focului. Împăratul îi promite
fătului împărății și fete de împărat, dar degeaba. Într-un final, împăratul îi promite copilului tinerețe
fără bătrânețe și viață fără de moarte. Atunci copilul tace și se naște. Însă, atunci când a ajuns la
vârsta de 15 ani, prințul îi reamintește tatălui său să-și țină cuvântul dat.Cum împăratul nu-i poate
îndeplini dorința, prințul hotărăște să plece în lume pentru a găsi tinerețea fără bătrânețe și viața fără
de moarte. El își alege un cal din grajd, știind că printre ei se afla unul fermecat. La sfatul acestuia,
se pregătește minuțios: hrănește calul timp de șase săptămâni cu orz fiert în lapte, găsește hainele
și armele lui tătâne-său din tinerețe și abia după aceea pornește în căutarea idealului său. Drumul
prințului începe cu pustietatea și este un drum spre răsărit, pe care eroul trebuie să-l parcurgă fără
alai împărătesc, adică în singurătate.Primul obstacol pe care îl are de trecut este moșia Gheonoaiei,
o ființă blestemată de părinți, pe care prințul o învinge și îi cere un înscris cu sângele ei pentru a
consfinți astfel pacea. Gheonoaia are trei fete ca niște zâne și îl roagă pe prinț să-și aleagă una ca
mireasă, însă eroul, având un ideal pe care nu vrea să-l abandoneze pleacă mai departe, ajungând
pe moșia Scorpiei, sora Gheonoaiei, pe care o înfrânge, de asemenea. Cea de-a treia probă
înseamnă confruntarea cu fiarele cele mai sălbatice din lume, care ziua și noaptea păzesc cu
neadormire palatul tinereții veșnice. Ajutat de una dintre zânele care trăiesc în palat, el trece și de
acest obstacol și își îndeplinește dorința. Tinerețea eterna mult căutată este reprezentată de cele trei
zâne, care îl primesc cu bucurie, iar prințul se căsătorește cu una dintre ele. Aici viața se desfășoară
în pace și desfătare, însă există un loc primejdios: Valea Plângerii. Cel care ajunge acolo este
cuprins de dorul de casă. Întâmplător, într-o zi de vânătoare, prințul intră în acest spațiu și, copleșit
de amintiri, pornește spre casa părintească. În lumea părăsită de erou au trecut secole, s-au înălțat
orașe, iar eroul îmbătrânește brusc. Înainte de a se despărți de calul călăuzitor, prințul face o
promisiune surprinzătoare: „Du-te sănătos, că eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând”. Prințul
găsește Moartea chircită de așteptare în chichița lăzii, în pivnița castelului părinților săi, acum în
ruină, și se lasă secerat cu genunchii slăbiți tremurând de omeneasca teamă.

Caracteristicile basmului, in general, deci si ale celui in discutie sunt: formulele de

inceput, de incheiere si chiar de interior, cu rolul de a ne introduce in lumea fabulosului,
pentru ca in final sa ne readuca la realitate. Peisajelor le lipsesc determinarile
geografice precise; palatele, zanele sunt descrise prin trasaturi ce uimes, stralucesc, cu
putine amanunte vestimentare. Exista fiinte -himerice- ce comunica cu omul dar nu
sunt oameni, si care il ajuta pe viteazul din basm in depasirea incercarilor. Aceste fiinte
au o mare forta fizica si un simt extraordinar, prevestind si preintampinand intamplarile
nefavorabile eroului principal.

Calul nazdravan este un alt protagonist al basmului care 'strabate fulgerator spatiul'.
Este relevanta limba folosita, cu un pronuntat caracter oral dat de expresiile populare,
proverbele, expresiile locutionale, interjectiile cu valoare onomatopeica, prezente in
text. Se folosesc ca moduri de expunere: naratiunea, dialogul, descrierea, monologul
interior. Semnele de punctuatie au valori expresive superioare.

Basmul este deci, o creatie literara, avand o geneze speciala, oglindind viata in mod
fabulos.

Semnificatiile textului, dealtfel numeroase, ni se pot dezvalui, urmarind evolutia

narativa a basmului, structurata pe motive:

1. motivul imparatului fara urmas

2. motivul dorintei imposibile

3. motivul probelor depasite

4. motivul dorintei implinite

5. motivul dorului de parinti

6. motivul reintoarcerii la conditia umana

Personaje
Personajele basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte sunt,
după cum urmează: Făt-Frumos, împăratul și împărăteasa, calul, Gheonoaia,
Scorpia și cele trei zâne. Personajul al cărui portret este cel mai bine definit în
basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” este chiar
protagonistul, Făt-Frumos. În redactarea caracterizării personajului vei avea
în vedere stabilirea tipologiei personajului (principal/secundar,
masculin/feminin, individual/colectiv).

Sinopsis
„– Taci, dragul tatei, zice împăratul, că ți-oi da împărăția cutare sau cutare; taci, fiule, că ți-oi da soție pe
cutare sau cutare fată de împărat, și alte multe d-alde astea; în sfârșit, dacă văzu și văzu că nu tace, îi
mai zise: taci, fătul meu, că ți-oi da Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.”