Destinul omului în ”Epopeea lui

Ghilgameș”, Legenda lui Orfeu și ”Tinerețe

fără bătrânețe și viață fără de moarte”

De-a lungul timpului fiinta umana a crezut ca divinitatea ii hotaraste

destinul.Evenimentele pe care oracolii le-au prezis au creat în randul oamenilor frica fata de
destin, acestia incercand sa fuga sau sa lupte pentru a-1 schimba. Dar oricat de mult s-ar stradui
sa scape de ceea ce i-a fost sortit, intotdeauna omul va gasi o cale la care nu s-a gandit pentru a
duce la indeplinire destinul. Inca din cele mai vechi timpuri, aceasta lupta a omului impotriva
destinului a fost dezbatuta în literatura.

In timp ce majoritatea dintre noi avem speranta pentru viata dupà moarte, avem si
tendinta de a nu insista pe acest subiect pentru ca nu suntem obisnuiti cu necunoscutul. In acele
rare ocazii când ne permitem sã ne gândim la faptul ca zilele noastre sunt numarate, ne întrebam
daca moartea poate fi inselata si nemurirea câstigata. Unii sustin faptul ca si constientizarea ideii
ca viata noastra trece este aceceasi cu nemurirea. Conceptele de „,destin" si „aici", nu sunt
noutati. Ele au legat inimile si mintile oamenilor timp de secole intregi.

O opera antica care trateaza acest subiect este Epopeca lui Ghilgames. în acest text,
personajul principal, Ghilgames, este obsedat de soarta lui. Datorita faptului ca aceasta epopee
reflect în mod concret societatea si cultura acelei perioade, se poate sesiza cã oamenii din acele
timpuri stravechi, au fost preocupati de destinul lor cum suntem si noi.Epopeea lui Ghilgames
ilustreazà faptul ca barbatii si femeile de-a lungul timpului au fost constienti de faptul ca vor
muri si n acelasi timp, ca unii vor trai venic în memoria celorlalti.

La începutul epopeei, Ghilgames, domnitorul antic al Urukului (Warka de astazi), este

binecuvântat cu darul viziunii (Mamã, in noaptea asta am avut un vis). El are numeroase visuri
despre destinul sau si cu toate acestea continua sa lupte impotriva inevitabilului.Semizeul (fiu al
zeitei Istar) neinitiat este un tip imoral, care abuzeaza intr-un mod cutremurator de poporul sau,
mai ales de femei; este plin de sine si foarte egoist si invidios în acelasi timp (Du-te, vânãtorule,
si ia cu tine o curtezanal, o fiicã a plãcerii. Când Enkidu ¡si va aduce turma de fiare sâlbatice/
la adapãtoare,/ curtezana sã-si lepede vesmintele,/ ca sã-si dezvaluie farmecele: cum o va vedea,
se va apropia de ea. Si turma de fare salbatice, cu care a crescut în pustiu,/ de el se va înstraina!
- dovada a luptei impotriva destinului.
 Aparitia lui Ekindu schimba cursul aparent al actiunii. Datorita prieteniei care se infiripa
intre cei doi, Ghilgames se schimba, find dornic de a face bine (in pãdure locuieste Humbaba,
cel de neînvins, tu si cu mine il vom omori, / ca sã izgonim din tarà orice pricinã a relelor), dar
nu renunta la incapatanare, lucru care ,intr-un final, îi aduce suferinta suprema. (Strigâtele lui
Humbaba sunt ca vuietul potopului,/ gura lui e insusi Focul,/ râsuflarea-i moarte aduce!! De ce-
ai doritl o astfel de isprava?!Lacasul lui Humbaba nu-i un loc prielnic pentru luptà! - Ekindu;
Esti un copil, Ghilgames, si te lasi mânat de înflacarare! Nu cunosti nimic din cele ce te-
asteaptã./ Am auzit spunându-se cã Humbaba are o infatisare ciudatã:/ cine e acel care ar putea
sã-i înfrunte puterea armelor?-Adunarea Batranilor)

Dupa victoria asupra lui Humbaba si a Taurului Ceresc, Enkidu moare în urma rusinii
suferite de Istar, consecinta si a faptului ca Ghilgames a dorit sa lupte cu soarta care i-a fost
harazita. Eroul traieste în intuneric, neobservand semnele destinului, si anume ca este timpul sa
se opreasca; în urma mortii lui Ekindu, find terifiat de moarte, porneste în cautarea nemuririi,
cunoscandu-l pe Uta-napistim, unicul supravietuitor al Potopului. Acesta il supune unui test, si
anume de a lua o planta de pe fundul marii iar Ghilgames pica testul acesta; în final resemandu-
se si intorcandu-se sa construiasca lucruri la fel de femere ca si el.

Find prima opera din istoria omenirii, Epopeea lui Ghilgames reprezinta de asemenea si
prima dovada pentru cititori spre a intelege ca nu trebuie sa ne luptam cu destinul. Pentru a nu fi
asemenea lui Ghilgames, pentru a nu ii pierde pe cei la care tinem, lasam orgoliul si
incapatanarea si acceptam soarta asa cum este, incercand sa pastram partea buna a lucrurilor,
tinand cont de semnele vietii.

O alta opera in care se reliefează ideea de incapacitatea simplului om de a schimba

destinul este Legenda lui Orfeu. Mitul lui Orfeu a inspirat literatura secolului al XX-lea, fiind
receptate și reactualizate odată cu o multitudine de transpuneri literare moderne contemporane.
În aceste transpuneri, avem de-a face cu resemantizări sau recreri ale mitului arhaic, variantele
moderne ale acestuia fiind reconstituite pe nucleul mitic și adaptate unei noi concepii despre
lume. Orfeu este personaj al unui mit descris în felurite chipuri de poeți și întunecat de
numeroase legende.Totuși, Orfeu apare pretutindeni ca muzicianul prin excelență, care, cu lira
sau țitera lui, potolete stihiile dezlnuite ale furtunii,fermeca plantele, animalele,oamenii și pe
zeii. Datorită efectului magic al muzicii, el reușete să obțina de la zeii Infernului eliberarea soției
sale, Euridice, omortă de un șarpe pe când fugea vrând să scape de stăruințele lui Aristeu. I s-a
pus însă o condiție: să n-o privească până nu vor reveni la lumina zilei. Cuprins de o îndoială,
Orfeu întoarce capul pe la mijlocul drumului și Euridice dispare pentru totdeauna. Neconsolat,
Orfeu sfârșete sfâșiat de femeile din Tracia, cărora le-a dispreuit dragostea. EI pare să fi instituit
misterele de la Eleusis. Legenda lui Orfeu trasează o impresionantă călătorie de inițiere care
eșuează în ultimul moment,din cauza sorții tragice care s-a împlinit printr-un mod sau altul.
 Influența destinului asupra omului apare si in opera Tinerețe fară batrânețe și viață fârâ
de moarte. Basmul este incarcat de semnificatii, implicand elemente din filozofia folclorica
romaneasca; conceptia despre viata si moarte, locul si rostul omului in univers, sensul si limitele
fericirii.Povestea începee cu un 'imparat mare' si o imparateasă 'amandoi tineri si frumosi' care
insa nu puteau avea copii. 'Un unchias dibaci' daruieste imparatului 'ceva leacuri' pentru a aduce
pe lume 'un Fat-Frumos' dragastos, dar, spune batranul, 'parte n-o sa aveti de el'.Copilul nu intra
insa in viata decat atunci cand i se promite 'tinerete fara batranete si viata fara de moarte'. Aceast
promisiune neobisnuita devine laitmotivul basmului. La implinirea varstei de 15 ani, nazdravanul
flacau ii cere tatalui sau fagaduinta facuta la nastere. Imparatul, neputincios, este obligat sa
refuze. Atunci fiul sau se simte 'nevoit sa cutreiere toata lumea pana voi gasi fagaduinta pentru
care m-am nascut'.Dorinta, imposibil de implinit intr-o lume obisnuita, se transforma intr-o
cautare a unui ideal superior, a nemuririi.Fat-Frumos patrunde într-un final în Taramul
fericirii,un taram ce nu cunostea scurgerea timpului. Era oprit insa a intra in Valea Plangerii. Dar
intr-o zi, 'alergand dupa un iepure, depaseste hotarul interzis si deodata il apuca un dor de tat-sau
si de mama-sa', pe care se hotaraste sa-i revada. In ciuda avertismentelor celor trei femei si ale
calului, Fat-Frumos ia calea intoarcerii.Drumul inapoi insa este de nerecunoscut.Locuitorii
radeau de el spunând că viseaza, iar Fat-Frumos nu observa ca barba si parul ii albisera'.Ajuns in
sfarsit in locul nasterii sale, calul cu care please se intoarse inapoi, in timp ce Fat-Frumos se
simte dezorientat in mijlocul ruinelor palatului tatalui sau.Astfel eroul reintra in conditia sa
umana, de fiinta muritoare, caci moartea nu poate fi depasita decat simbolic.Finalul inregistreaza
moartea eroului si semnifica imposibilitatea omului de a-si schimba conditia existential și de a-și
înfrunta destinul.

,,Epopeea lui Ghilgameş’’, ,,Legenda lui orfeu’’si basmul românesc „Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” oglindesc aventura spiritului uman,cei trei protagonist
incercand sa-si depaseasca conditia. Între cele trei capodopere ale culturii există similitudini
frapante si în ceea ce priveşte teama metafizică a omului în faţa morţii şi căutarea acestuia de a
anula un destin iremediabil. Şi Ghilgameş şi Făt – Frumos și Orfeu vor sfârşi în acelaşi mod, atât
datorită nesăbuinţei omeneşti, cât şi datorită limitelor peste care omul nu poate să treacă.
Frumoşi şi sublimi, aşa cum numai eroii pot fi, ei dovedesc cea mai înaltă culme a nesăbuinţei şi,
în acelaşi timp, cea mai frumoasă îndeletnicire a sinelui, cu atât mai mult cu cât căutarea
idealului este un scop în sine, măsura valorii sinelui.