Studiu

Studiu de
de caz
caz
Omul
Omul si
si destinul
destinul
DESTINUL CA SI CUPRINS AL VIETII OMULUI
Fiecare fiinta umana este unica prin ceea ce este sau prin
cele ce le-ar putea efectua pe tot parcursul unei vieti in
dimensiunea karmica. Cuprinsul ei, ca valoare in Creatie, poate
aduce un echilibru sau dizarmonia peste locul unde traieste.
Fiecare traire a omului este si ea unica in pasul sau, de aceea
trebuie sa se respecte Liberul Arbitru al fiecarui om, caci doar
prin aceasta el, omul, poate fi ceea ce-si doreste. Prin aceasta
dorinta a lui, ca si valoare a unei hotarari personale, poate fi cu
adevarat el, doar el, ca unicat in univers…
Cum nimic nu este intamplator, si cele ce pot veni fac sa se
schimbe mari destine in fata omenirii, daca nu se gasesc noi cai
de echilibru in “situatiile cheie”. Toate aceste “situatii cheie”
trebuie analizate, iar hotararile luate trebuie sa cuprinda
interesul tuturor, caci acestea pot fi hotaratoare in destinul unui
popor sau chiar al unei rase umane..
• Karma unui popor sau a unei rase umane poate
fi schimbata prin cele ce se hotarasc de catre
majoritatea oamenilor, iar uneori aceasta se
poate realiza si prin vointa unui singur om.
Fiecare hotarare luata de catre un om, poate
aduce un sir de schimbari in destinul intregii
omeniri. De aceea este bine sa se cunoasca
cuprinsul Legii Universale, pentru ca nu cumva
cei care trebuie sa ia decizii majore in anumite
situatii hotaratoare pentru omenire sa greseasca.
Fiecare greseala facuta voit sau din necunoastere
schimba destinul omenirii. Acest aspect ce poate
sa apara nu trebuie ignorat de catre nimeni.
Valoarea trairii fiintei umane este maxima, doar
daca se respecta libertatea fiecarui om, dar el, ca
fiinta in univers, trebuie sa cunoasca ce este bine
si ce nu aduce armonia in viata sa. Pentru a se
respecta cele ce sunt cerute prin Legea
Universala, trebuie sa vina cunoasterea in pasul
fiecarui om.
• Ea, cunoasterea, este valoarea Intelepciunii Cosmice, care
trebuie cuprinsa de catre fiecare om in parte. Numai asa
destinul omenirii poate cunoaste noul ca inceput si
continuare a unei evolutii pe plan spiritual in dimensiunea
karmica. Este bine sa se imbine viata spirituala cu cea a
trairii in plan material, pentru ca doar asa echilibrul in
dimensiunea karmica poate fi pastrat, iar omul poate
evolua.
• […] Viata fiecarui om, de foarte multe ori, depinde
de aproapele sau. Nu trebuie ignorat acest mare adevar!
 Epopeea lui Ghilgames
• Epopeea lui Ghilgames, prima capodopera a literaturii
universale, depaseste cadrele unui poem eroic, cantand cu o
rara intensitate lirica sentimentul unei devotate prietenii si
aducand dramaticele momente ale cautarii vietii vesnice sau
ale tainei ‘lumii de dincolo’. Intalnim aici repetate atacuri si
invective surprinzator de indraznete la adresa zeitatilor.
• Iata pe scurt continutul acestei grandioase epopei ce ni
s-a transmis in texte datand de la inceputul mileniului al
treilea.
• Ghilgames, suveranul din Uruk, este un erou, inalt,
puternic, curajos si de o frumusete tulburatoare. Supusii sai
se plang zeitei Istar ca ii sileste la munci istovitoare si ca sa-l
domoleasca, zeita trimite pe pamant pe Enkidu, erou
‘puternic ca un leu si ager ca un vultur’.
• In cele din urma, Enkidu ajunge la Uruk si este hotarat
sa lupte cu Ghilgames, insa acesta il invinge si cei doi devin
cei mai buni prieteni. Impreuna merg sa lupte impotriva
elamitilor, intorcandu-se incarcati de glorie.
• Dupa aceasta victorie, zeita Istar se indragosteste
de preafrumosul Ghilgames si ii propune sa fie sotul
ei, dar eroul refuza deoarece nu vrea sa aiba soarta
nenorocita a celorlalti fosti amanti ai zeitei, si o
insulta, utilizand comparatii de o uimitoare
plasticitate :
‘Ca o ruina esti, ce nu da adapost omului pe vreme
rea,
– Ca o usa dosnica esti, ce nu poate impiedica vantul
si furtuna ;
– Ca un palat esti, despuiat si jefuit de talhari.
– Ca o cursa esti, ascunsa miseleste vederii ;
– Ca o amuleta esti, ce nu e in stare sa-l apere pe om ;
– Ca o sandala esti, ce roade piciorul drumetului!’
• Zeita se razbuna si ii trimite lui Enkidu o boala
incurabila, care in 12 zile il doboara. Suferinta lui
Ghilgames este de o rara intensitate emotionala,
exprimata prin versuri in care predomina repetitia
pentru a accentua sentimentele care il incearca pe
erou.
• ‘Groaza mi s-a facut de sfarsitul care l-a ajuns,
• m-am temut de moarte, de aceea am alergat pe campie.
• Soarta prietenului meu ma apasa greu,
• De aceea drum lung am alergat pe campie.
• Caci soarta lui Enkidu, prietenul meu, ma apasa greu.
• Cum mai pot sa tac, cum pot sa nu strig?
• Prietenul meu drag s-a facut pamant,
• Enkidu, prietenul meu drag, s-a facut pamant!
• Nu va trebui, oare, sa ma culc si eu ca el,
• Sa ma culc si sa nu ma mai scol in vecii vecilor?’
• Plangand deasupra corpului neinsufletit al prietenului sau,
Ghilgames mediteaza asupra misterului mortii. Oare nu exista
nici un mijloc de a scapa de moarte? Un singur om a reusit
aceasta, Ut-Napishtim, stramosul sau; si fara sa mai stea pe
ganduri, Ghilgames porneste intr-o calatorie plina de peripetii
de-a lungul lumii, pentru a-l gasi.
• Stramosul il asculta, ii povesteste toata istoria potopului si
ii da lui Ghilgames planta tineretii si a nemuririi, insa, la
intoarcerea acasa, planta ii este furata de un sarpe. Ne putem
intreba de ce eroul n-a mancat-o imediat dupa ce a cules-o, insa
deducem faptul ca a vrut sa o pastreze pentru mai tarziu.
Ghilgames n-a stiut sa profite de un dar nesperat, i-a lipsit
intelepciunea de a fi in stare sa valorofice o sansa venita de la
zei. Textul se termina abrupt: sosit la Uruk, Ghilgames il pune
pe Ursanabi sa urce pe zidurile cetatii si sa-i admire cladirile.
• Se poate observa in ‘Epopeea lui Ghilgames’ o ilustrare
dramatica a conditiei umane, definita prin inevitabilitatea
mortii. Totusi, prima capodopera a literaturii universale lasa
de asemenea sa se inteleaga ca, fara ajutorul zeilor, unele fiinte
ar fi susceptibile sa obtina nemurirea, cu conditia sa iasa
victorioase din anumite probe initiatice. Vazuta din aceasta
perspectiva legenda lui Ghilgames ar fi, mai degraba, povestea
dramatizata a  unei initieri ratate in care soarta omului ramane
aceeasi supusa mortii si destinului implacabil al unei vieti
sumbre duse in infern.
• Zeita se razbuna si ii trimite lui Enkidu o boala
incurabila, care in 12 zile il doboara. Suferinta lui
Ghilgames este de o rara intensitate emotionala,
exprimata prin versuri in care predomina repetitia
pentru a accentua sentimentele care il incearca pe
erou.
• ‘Groaza mi s-a facut de sfarsitul care l-a ajuns,
• m-am temut de moarte, de aceea am alergat pe campie.
• Soarta prietenului meu ma apasa greu,
• De aceea drum lung am alergat pe campie.
• Caci soarta lui Enkidu, prietenul meu, ma apasa greu.
• Cum mai pot sa tac, cum pot sa nu strig?
• Prietenul meu drag s-a facut pamant,
• Enkidu, prietenul meu drag, s-a facut pamant!
• Nu va trebui, oare, sa ma culc si eu ca el,
• Sa ma culc si sa nu ma mai scol in vecii vecilor?’
• Despre Orfeu:

• Despre Orfeu se spune ca a trait in Tracia, dupa unele

surse, probabil la sfarsitul secolului al IX-lea i.Hr., dar a
inceput sa se vorbeasca despre el abia in secolul al VI-lea
i.Hr.
Este considerat personaj mitologic, semizeu si fondator al
unei gnoze, poet si muzician care farmeca natura
(imblanzea animalele si oamenii prin cantecul lirei sale).
Intemeietor de initieri si de mistere (poate chiar misterele
eleusine), vindecator si cantaret, fidel lui Apolo, dar
slujind si lui Dionis, Orfeu a coborat in infern pentru a o
readuce in lume pe sotia sa, Euridice; a incalcat, insa,
interdictia de a se uita inapoi, zadarnicind intreaga
incercare si pierzandu-si pentru totdeauna iubita.

•
Dupa revenirea din infern, Orfeu moare sfasiat de fiare
sau de femeile trace, a caror iubire o dispretuise, iar
moartea sa constituie pretul platit pentru triumful sau
asupra naturii dezlantuite.
• Orfeu obtine dreptul de a o readuce din moarte pe
Euridice, sotia sa. Coborarea lui in lumea mortii este o
ispita, o chemare si o proba, asa cum chiar cantecul sau
este pentru cei imblanziti; el se confrunta cu propria-i
arma si se lasa ispitit; nu numai ca incalca o interdictie si
refuza un ritual, dar traieste voluptatea seductiei si isi
intoarce privirea spre Euridice;
• Orfeu este un invatator, dar care nu transmite cuvantul, ci
sentimentul; el pledeaza pentru iubire si coboara in
moarte in numele ei, pentru o singura fiinta si anume
pentru fiinta iubita. El este un mantuitor care propune
eliberarea omului prin iubire; muzica, arta, in general,
reprezinta o cale de comunicare eliberatoare si de eros
spiritual, in care se regasesc toate treptele devenirii, de la
simpatie, la dor si deznadejde, coborare si inaltare,
suferinta si moarte.
• Rasfoind Cartile lui Ovidiu,din multitudinea de personaje
si mituri, mi-a atras atentia Orfeu, ''cantaretul ce schimba
natura lucrurilor'' si sufera din iubire pentru nimfa
Euridice,sotia sa.
• Pentru inceput m-am documentat, apoi mi-am schitat idei
de compozitie pe aceasta tema. Astfel am relizat 6
compozitii bidimensionale, avand ca suport hartie de
culoare cafenie pentru a transmite o usoara tenta spre
vechi, trecut, mit; realizate in tus cu penita, elementul
principal de limbaj fiind linia, apoi pata dirijata.
In prima compozitie, am incercat sa-l redau pe Orfeu
cantand prin mijlocul naturii, in timp ce in urma lui se
'schimba natura lucrurilor', tratate decorativ, se pot
distinge din imbinarea stilizata a coloanei ionice cu copacul
stilizat si a unor fraze scrise din poezia lui ovidiu, cele din
urma cu scopul de a exprima deschiderea unui ciclu de
compozitii inspirate din carti pastrate de-a lungul timpului.
Cea de a doua compozitie, reprezinta in viziunea mea,
profilul lui Orfeu, ce e contopit cu fundalul, tratat prin
valoratie in umbra si linii simple in lumina, cantand la lira
si facand abstractie de ce se intampla in jurul lui.
Compozitia cu numarul trei are ca centru de interes pe
sotia lui Orfeu, Euridice, ce umbla prin iarba neatenta,
calcand o vipera ce i va lua viata. Coltul din dreapta
simbolizand moartea acesteia prin prisma lui orfeu, lumea
pentru el va fi rasturnata.
• Coborarea in infern a lui Orfeu, reprezinta a patra
compozitie,in care coborarea este accentuata de scarile
circulare, iar suferinta celor din infern se poate citi pe
expresiile fetelor ce inconjoara aceste scari.
Ultimile doua compozitii exprima tragicul sfarsit al lui
Orfeu, ucis de femeile imbracate in piei de animale. Ultima
lucrare fiind compozitie inchisa, ce inchide ciclul
compozitiilor si tot odata al mitului.
Deasemenea, am tratat aceeasi tema folosind doua tehnici
ale gravurii. Am realizat profilul lui Orfeu si al Euridicei in
linogravura, si un detaliu dintr-o compozitie in maniera
acvaforte si acvtinta a gravurii in metal.
• Orfeu în mijlocul
animalelor, mozaic roman
din Museo archeologico
regionale di Palermo,
fotografie Giovanni
Dall'Orto .
 Tinerete fara batranete si
viata fara de moarte
• Basmul este incarcat de semnificatii, implicand elemente
din filozofia folclorica romaneasca; conceptia despre viata
si moarte, locul si rostul omului in univers, sensul si
limitele fericirii.
• Pornind de la definitia basmului (naratiune fantastica,
cu personaje fabuloase, grupate dupa cele doua
dimensiuni ale vietii: binele si raul), "Tinerete fara
batranete si viata fara de moarte" face parte din acele
basme care au ca motiv imparatul fara urmas. Astfel, se
nareaza intamplari ale unui "imparat mare" si ale unei
imparatese "amandoi tineri si frumosi" care insa nu
puteau avea copii. "Un unchias dibaci" daruieste
imparatului "ceva leacuri" pentru a aduce pe lume "un Fat-
Frumos" dragastos, dar, spune batranul, "parte n-o sa
aveti de el".
• Copilul nu intra insa in viata decat atunci cand i se
promite "tinerete fara batranete si viata fara de moarte".
Aceast promisiune neobisnuita devine laitmotivul
basmului.
• La implinirea varstei de 15 ani, nazdravanul flacau ii cere
tatalui sau fagaduinta facuta la nastere. Imparatul,
neputincios, este obligat sa refuze. Atunci fiul sau se simte
"nevoit sa cutreiere toata lumea pana voi gasi fagaduinta
pentru care m-am nascut".
• Dorinta, imposibil de implinit intr-o lume obisnuita, se
transforma intr-o cautare a unui ideal superior, a
nemuririi.
• Fat-Frumos isi alege calul "rapciugos si bubos si slab",
dar si el nazdravan, care il invata ce trebuie sa faca pentru
a deveni invincibil. Dupa ce respecta sfatul calului, si
curata hainel si armele tatalui sau, calul "odata se scutura"
si "toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul si ramase
intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru
aripi". Dupa trei zile cei doi pleaca in marea calatorie, ce ii
va supune la numeroase probe de viata, cum au fost:
invingerea Gheonoaiei si vindecarea ei, lupta cu Scorpia,
sora cu Gheonoaia, ambele blestemate de parinti pentru
rautatea lor si transformate din fete frumoase in "lighioi" si
care "vor sa-si rapeasca una de la alta pamantul" .
 A treia piedica este a fiarelor salbatice care pazesc
palatul unde se gaseste "tinerete fara batranete si viata fara de
moarte". "Cu dansele nu e chip de a te bate", dar ajutati si de
"doamna palatului", cei doi razbesc din nou.
Taramul in care patrunsese Fat-Frumos, un taram al
fericirii, nu cunostea scurgerea timpului. Era oprit insa a intra
in Valea Plangerii. Dar intr-o zi, "alergand dupa un iepure,
depaseste hotarul interzis si deodata il apuca un dor de tat-sau
si de mama-sa", pe care se hotaraste sa-i revada. In ciuda
avertismentelor celor trei femei si ale calului, Fat-Frumos ia
calea intoarcerii.
Drumul inapoi insa este de nerecunoscut, iar Scorpia
ramasese doar o poveste auzita din batrani. Locuitorii radeau
de el ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept, iar Fat-
Frumos nu observa ca barba si parul ii albisera".
Ajuns in sfarsit in locul nasterii sale, calul se intoarse
inapoi, in timp ce Fat-Frumos se simte dezorientat in mijlocul
ruinelor palatului tatalui sau.
Astfel eroul reintra in conditia sa umana, de fiinta
muritoare, caci moartea nu poate fi depasita decat simbolic.
Finalul inregistreaza moartea eroului si semnifica
imposibilitatea omului de a-si schimba conditia existentiala..
• Caracteristicile basmului, in general, deci si ale celui in
discutie sunt: formulele de inceput, de incheiere si chiar de
interior, cu rolul de a ne introduce in lumea fabulosului,
pentru ca in final sa ne readuca la realitate. Peisajelor le
lipsesc determinarile geografice precise; palatele, zanele
sunt descrise prin trasaturi ce uimes, stralucesc, cu putine
amanunte vestimentare. Exista fiinte -himerice- ce
comunica cu omul dar nu sunt oameni, si care il ajuta pe
viteazul din basm in depasirea incercarilor. Aceste fiinte au
o mare forta fizica si un simt extraordinar, prevestind si
preintampinand intamplarile nefavorabile eroului
principal.
• Calul nazdravan este un alt protagonist al basmului
care "strabate fulgerator spatiul". Este relevanta limba
folosita, cu un pronuntat caracter oral dat de expresiile
populare, proverbele, expresiile locutionale, interjectiile cu
valoare onomatopeica, prezente in text. Se folosesc ca
moduri de expunere: naratiunea, dialogul, descrierea,
monologul interior. Semnele de punctuatie au valori
expresive superioare.
• Basmul este deci, o creatie literara, avand o geneze
speciala, oglindind viata in mod fabulos.
• Semnificatiile textului, dealtfel numeroase,
ni se pot dezvalui, urmarind evolutia narativa
a basmului, structurata pe motive:
• 1. motivul imparatului fara urmas
• 2. motivul dorintei imposibile
• 3. motivul probelor depasite
• 4. motivul dorintei implinite
• 5. motivul dorului de parinti
• 6. motivul reintoarcerii la conditia umana
 Sofocle,viata si opera
• Daca Pericle a ridicat democratia sclavagista pe culmile ei
cele mai inalte pe plan politic si militar, in opera lui Sofocle se
desavarseste oglinda literara a acestui apogeu, se intrupeaza
in chip fidel nazuintele politice, conceptiile morale, juridice,
religioase, etc. ale democratiei sclavagiste. Ca un omagiu adus
insemnatatii operei lui Sofocle, cetatenii Atenei l-au ales
strateg (conducator militar), in aceasta calitate participand la
expeditie impotriva insulei Lemnos.
• Sofocle (Greacă veche Σοφοκλῆς - n. 496? î.Hr. - d. 406
î.Hr.) a fost un poet tragic grec. Împreună cu Eschil şi
Euripide, a pus bazele tragediei clasice greceşti. Aduce
însemnate inovaţii în tehnica teatrală: renunţarea la
conexiunea trilogiei prin crearea de piese independente,
mărirea numărului choreuţilor de la 12 la 15, introducerea
celui de-al treilea actor, dezvoltarea dialogului, importanţa
acordată decorului şi costumelor. Opera marelui tragic,
continuator al lui Eschil, cuprinde peste 120 de piese (după
diverse păreri şi izvoare, numărul pieselor e de 123, 130, 133,
ba chiar şi de 140), dintre care ne-au mai ramas în întregime
numai şapte.
• Adolescenţa, tinereţea şi maturitatea

• La 16 ani fu ales de compatrioţii săi conducător al

tinerilor însărcinaţi a celebra prin cântări şi jocuri
aniversarea glorioasă a Salaminei. Frumuseţea-i
contribuise, pe lângă talentele sale, în a dobândi
această cinste. N-avea însă o voce sonoră, de aceea şi
fu scutit mai pe urma a se supune datinei, care cerea
ca poetul dramatic să joace în propriile piese. A
apărut numai o dată pe scenă, în rolul lui Tamiris
orbul.
• Sofocle a manifestat din tinereţe o puternică
pasiune pentru literatură, căutând cu nesaţ în
operele homerice, în tragediile lui Eschil şi în folclor
răspuns la numeroasele probleme ale timpului său.
Tragedia l-a atras nespus, încă de copil participând
în corul ce susţinea reprezentările pe scenă ale
pieselor înaintaşilor săi. În anul 468 i.Hr. s-a
prezentat la un concurs la Atena şi a obţinut pentru
prima dată premiul I, cucerind auditoriul rafinat al
cetăţii. În cei 60 de ani de creaţie cetăţenii i-au mai
aplaudat de încă 23 de ori victoria la întrecerile
dramatice, fără a avea prilejul să-şi manifeste
compasiunea pentru vreo înfrângere, al cărei gust
amar Sofocle nu l-a simţit niciodată.
• Sfârşitul vieţii
• Sofocle s-a stins din viaţă în anul 406 î.Hr., la numai câteva luni
după contemporanul său mai tânăr, Euripide. A fost înmormântat la
Colonos, în pământul său natal, căruia i-a adus laude şi slavă în
ultima sa piesă: „Oedip la Colonos”. La doi ani după moartea sa,
Atena a fost înfrântă de Sparta, ceea ce a însemnat sfârşitul unei
perioade de aproximativ o sută de ani de supremaţie culturală
ateniană. Aflat în centrul vieţii publice din Atena, Sofocle a fost
trezorier imperial şi diplomat, fiind ales de doua ori general[5].
• Şi după moarte, marele scriitor a continuat să domine scena greacă,
reprezentările pieselor sale bucurându-se de mare succes. Din
iniţiativa lui Licurg, după 40 de ani de la moartea lui Sofocle, i s-a
ridicat o statuie de bronz, iar numele său a intrat în rândul eroilor,
alături de Homer, Eschil şi alţii.
De Sofocle
 Antigona
» Antigona a fost fiica lui Oedip, regele cetăţii Teba
, născută din dragoste incestuoasă a acestuia cu
mama sa, Iocasta şi soră cu Ismene, Eteocles şi
Polynices. După ce oracolul i-a dezvăluit lui
Oedip crima şi incestul săvârşit, acesta s-a
pedepsit scoţându-şi ochii şi pornind orb în
pribegie. Antigona şi-a însoţit tatăl, devenit
cerşetor. După moartea lui Oedip, s-a întors la
Teba, unde a aflat că cei doi fraţi muriseră în
luptă, ucigându-se reciproc. Încălcând porunca
tiranului Creon, care oprise ca Polynices să fie
îngropat, Antigona presară pământ peste trupul
neînsufleţit al fratelui ei, îndeplinind ritualul
înmormântării. Pentru acest gest, Creon a
ordonat să fie închisă şi condamnată să fie
îngropată de vie. Antigona se spânzură în
închisoare, iar Haemon, logodnicul ei (fiul lui
Creon), se sinucide.
» Dintre cele mai celebre şi mai desăvârşite piese a
lui Sofocle (496-406 î.C.) sunt tragediile Oedip
Rege, Oedip la Colonos si Antigona.
• Ca si Oedip rege, tragedia Antigona reprezinta una din cele
mai pretioase creatii literare ale antichitatii. Antigona,
cutezatoarea fiica a lui Oedip, asista la dezastrul provocat
de lupta dintre fratii ei, Eteocle si Polinike. Amandoi au
cazut in lupta, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele
dispune sa se organizeze cu pompa inmormantarea lui
Eteocle, aparatorul cetatii. Pentru celalalt fiu al lui Oedip,
Polinike-venit cu oaste straina sa cucereasca cetatea-, se
interzice chiar simpla inmormantare. Impotriva asprului
ordin regesc, infruntand pericolul pedepsei cu moartea, se
ridica Antigona, sora celor doi luptatori. In mare taina, ea
preda pamantului trupul lui Polinike, indeplinind astfel
obligatia ce i-o reclama, potrivit obiceiului, legatura de
sange cu cel mort. Fapta Antigonei a fost insa repede
descoperita de Creon care o condamna la moarte. In
discutia aprinsa dintre Creon si Antigona se dezvaluie o
ciocnire ascutita de principii morale. Antigona, fecioara
firava si gingasa, este inzestrata cu un caracter indraznet,
cu un curaj demn de un luptator. Taria ei de a-l infrunta pe
rege se trage din constiinta ca actioneaza in numele legilor
strabune,nescrise, in care se sintetizeaza morala
traditionala, adanc inradacinata in cetatile grecesti.
• Antigona va pieri intemnitata, dar Creon, cel care a nesocotit
vointa zeilor, va primi o crunta pedeapsa pierzandu-si fiul,
pe Hemon (logodnicul Antigonei), si sotia, care se sinucide
aruncand blesteme asupra trufasului si nechibzuitului ei sot.
• Desigur, piesa lui Sofocle are influente mitice conforme
spiritului predominant al epocii sale, dar in acelasi timp ea
condamna despotismul. Creon, cu vederile sale inguste, prin
porniri arbitrare, nesocoteste justitia divina, devenita
traditionala in cetate, si va fi pedepsit. Pentru a nu gresi,
arata Sofocle, omul, asemenea Antigonei, trebuie sa
respecte obiceiurile traditionale, sa-si adapteze faptele si
actiunile normelor incetatenite in viata colectivitatii. Cel ce
se impotriveste va fi infrant, dupa cum a fost infrant Creon.
• In Antigona este puternic relevat caracterul luminos, curajul
eroinei, dorinta ei nestramutata de a duce la indeplinire
hotararea luata. Antigona apare ca intruchiparea inaltelor
calitati morale si cetatenesti ale timpului.
» Ea, cutezatoarea, este totusi femeie,
sensibila,indragostita de natura, de viata. Infruntand
neinfricata moartea, plange insa dupa « raza cea
sfanta de soare pe care n-o va mai vedea », dupa
tineretea ei neimplinita.
» Pe buna dreptate, dupa cum ne marturiseste si
Aristotel, in felul in care a creat-o pe Antigona este
vizibila dorinta lui Sofocle de a zugravi oamenii « asa
cum ar trebui sa fie ».
» In Antigona gasim un minunat imn de slavire a
omului, a geniului sau creator. In timp ce la Eschil
oamenii primisera toate cunostintele de-a gata de la
Prometeu, Sofocle ii infatiseaza pe acestia ca pe niste
cautatori neobositi ai tainelor naturii, truditori
harnici care, prin propria lor forta, schimba fata
pamantului.
» In tragediile lui Sofocle, deznodamantul tragic al
vietii eroilor se datoreste in primul rand greselilor
lor, faptelor necugetate pe care le savarsesc.
• Importanta tragediilor elene

• Tragedia greaca din secolul al V-lea i.Hr. a reprezentat

culmea creatiei dramatice a antichitatii. Atat ca structura
si adancime a conflictului, cat si ca tehnica de
reprezentare, ea a ramas in esenta neschimbata de-a
lungul multor secole ce i-au urmat. Opera lui Eschil,
Sofocle si Euripide a exercitat o puternica atractie si
influenta asupra literaturii dramatice din epoca elenistica,
a celei romane si alexandrine, ea constituind de asemenea
un izvor de inspiratie pentru marii autori de tragedii ai
Renasterii si ai epocii moderne.
• Oedip Rege:
Antigona îl conduce pe Oedip
afară din Teba - pictură de
Charles Francois Jalabert.
• Tragedia „Oedip Rege” (Greacă veche: Oἰδίπoυς τύραννoς) începe
cu freamătul cetăţii Teba, care se afla în faţa unui chin: plantele,
animalele şi femeile erau sterile iar ciuma făcea nenumărate
victime. Tebanii vin să ceară ajutorul lui Oedip, regele Tebei, care
i-a scăpat şi de Sfinx, răspunzând corect la ghicitoarea acestuia.
Creon, fratele soţiei lui Oedip, este trimis la oracol să afle de ce s-
a abătut această nenorocire asupra Tebei. Oracolul motivează
prin faptul că moartea lui Laios, predecesorul lui Oedip, nu a fost
ispăşită. În scopul de a afla cine l-a omorât pe Laios, Oedip cere
să fie întrebat Tiresias, bătrânul profet orb. Tiresias îi spune lui
Oedip că el este ucigaşul lui Laios. Crezând că Tiresias şi Creon
au complotat împotriva lui, Oedip se ceartă cu ei. Apare Iocasta,
soţia lui Oedip, care îi spune că el nu putea să-l fi omorât pe
Laios, deoarece acestuia i-a fost prezis, de către oracol, că va
muri de mâna fiului său. „Oedip rege” a fost considerat de
contemporani şi de Aristotel drept cea mai desăvârşită tragedie
din întreaga Antichitate. Subiectul tragediei este cunoscut, căci şi
azi „Oedip rege” este tragedia cea mai jucată din tot teatrul grec
[11]. În final, pentru a-şi ispăşi îngrozitoarea-i crimă, Oedip se
pedepseşte singur scoţându-şi ochii, apoi, orb şi nenorocit,
părăseşte Teba, după ce îşi ia rămas bun de la fiicele sale .
• Copile, unde sunteţi voi? Veniţi încoace,Apropiaţi-vă de
aceste mâini...frăţeşti,
Care-au orbit, aşa cum îl vedeţi acum,
Scânteietorii ochi de-alt' dată-ai tatălui.
Pe-atunci, copile, făr'să văd şi făr'să ştiu
V-am zămislit pe voi în ceea ce m-am născut.
Vă plâng cu lacrimi, căci nu vă mai pot vedea,
Gândindu-mă la ce viaţă de amaruri
Va trebui de-acum să duceţi printre oameni (...)
Pe voi, copile, dac-aţi pricepe de pe-acuma
Eu mult v-aş sfătui: rugaţi-vă acum
Că orişiunde veţi trăi s-aveţi un trai
Mai bun decât al tatălui ce v-a dat naştere...
• Sofocle, Oedip Rege
• De Jean Racine
 • S-a născut într-o familie de
mici funcţionari. Orfan la 4
ani, mama sa murind în anul
1641 iar tatăl său în 1643, el a
fost crescut de bunicii săi
Jean Racine: acasă până la moartea
bunicului său în 1649. Cu
bunica sa s-a mutat la
mănăstirea din Port Royal.
Această serie de întâmplări
nefericite i-a permis însă să
primească o educaţie aleasă
Jansenistă (curent moral al
secolului al XVII-lea care a
culminat la sfârşitul
secolului, şi care consta în
relaţia dintre liberul arbitru
al omului şi graţia eficace
promovată de biserica
Calvinistă. Apare şi în opera
Fedra: "Creştin care a
încălcat graţia...") care nu era
permisă în şcoli. A acumulat o
cultură vastă, incluzând
literatura, şi în special
învăţarea limbilor greacă şi
latină.
• Vârsta de 18 ani îl găseşte pe Racine orfan şi sărac, dar cu o
cultură vastă şi cu o serie de relaţii în rândul Janseiştilor. A
studiat filozofia în liceul Harcourt. Acum scrie primele poezii. Ca
un prim pas el încearcă să concilieze aspiraţiile literare şi cariera
ecleziastică, dar în final, după un eşec în cariera ecleziastică, s-a
devotat în întregime literaturii.
• În 1664 a fost introdus curţii regale, scriind un poem în care îl
lăuda pe Ludovic al XIV-lea. Apoi a jucat într-o piesa de Molière,
în acelasi an, însa fără prea mare succes. În 1665 l-a jucat pe
Alexandru cel Mare, care a fost primul său succes.
• Racine publică două pamflete împotriva mănăstirii din Port Royal
, şi în special a fostei sale profesoare, care se opunea carierei sale
teatrale.
• Imensul succes al tragediei Andromaca (1667), jucată sub
protectia Doamnei Henriette a Angliei îi asigură reputaţia lui
Racine. După o singură comedie, "Apărătorii", în 1668, revine
permanent la tragedii şi scrie Britannicus (1669), Bérénice (1670
), Ifigenia (1674) si Fedra (1677).
• Zdruncinat de critici, Racine renunţă la teatru, în ciuda
succesului capodoperei sale, Fedra. Membru al Academiei
Franceze înca din 1673, Racine a fost înaltat la rang de
cavaler în 1690. Este deasemenea trezorier al Franţei,
funcţie care îi aduce venituri considerabile. Deasemenea
este numit historiograf al regelui în 1677. Racine decide să
se aşeze la casa lui iar soţia sa Catherine de Romanet îi
dăruieşte 7 copii. Însa căsătoria sa a fost una din interes.
• La cererea Damei de Maintenon scrie tragediile biblice
Esthera (1689) şi Athalia (1691). La acea vreme Racine era
tot împotriva teatrului, dar considera aceste piese ca opere
pedagogice şi poetice.
• Racine a murit în anul 1699 la Paris în urma unei tumori.
La cererea sa, a fost înmormantat în Port Royal, dar dupa
distrugerea localitaţii, cenuşa sa a fost mutată la biserica
Saint-Etienne-du-Mont din Paris.
 Andromaca
de Jean Racine
• În mitologia greacă, Andromaca (Ανδρομαχη) este soţia lui
Hector, fiica lui Eetion şi sora lui Podes. A fost născută şi
crescută în cetatea Teba din Misia, unde tatăl ei era rege.
Numele ei ar putea însemna "lupta unui om", deoarece s-a
format prin contopirea cuvintelor ανδρος (andros), al unui
om şi μαχη (machē), bătălie, luptă.
• Înainte de cel de-al nouălea an al războiului troian, cetatea
natală a Andromacăi a fost devastată de Ahile, iar tatăl şi cei
şapte fraţi ai săi au fost masacraţi. Împreună cu Hector,
Andromaca a avut doar un copil, Astianax. În timpul
războiului împotriva Troiei, ea îşi va pierde atât soţul (ucis de
Ahile într-o luptă eroică) cât şi fiul (aruncat de pe zidurile
Troiei de Neoptolemus). După căderea Troiei, Andromaca va
reveni lui Neoptolemus şi va fi dusă împreună cu acesta şi
fratele lui Hector, Helenus, în Epir. Acolo, Andromaca îi va
dărui lui Neoptolemus trei fii: Molosos, Pielos şi Pergamos.
În tragedia Andromaca de Euripide, eroina era pe cale să fie
asasinată împreună cu Molosos de Hermione, soţia lui
Neoptolemus şi fiica Elenei.
• După moartea lui Neoptolemus, Andromaca se căsătoreşte cu
Helenus şi devine regina Epirului.