Page 1 of 6

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Lucrare de seminar la
Istoria și Filosofia Religiilor

Prof. Coordonator:
Pr. Conf. Univ. Dr. George Adrian Boldişor

Tema: Epopeea lui Ghilgameș

Student: Protos. Iacob (Ionel-Ovidiu) Rusu

 Page 2 of 6

Epopeea lui Ghilgameș

Motto: "O, tu, cel mai înţelept dintre zei, Enlil cel Viteaz, cum ai

dezlănţuit potopul, fără să te gândeşti? Pedepseşte-l pe

păcătos pentru păcatele sale, pedepseşte-l pe ucigaş

pentru nelegiuirile sale, dar nu fi pătimaş, ca să sufere

cel nevinovat, chibzuieşte din timp, ca cel nevinovat să

nu sufere pe nedrept!”1

În cel dintîi veac dinaintea erei noastre își lua locul de cinste în faimoasa bibliotecă din Ninive  a
regelui asirian Assurbanipal, cea mai veche epopee din istoria omenirii, epopeea lui Ghilgameș.
Epopeea care cântă vitejiile şi suferinţele lui Ghilgameş, legendarul rege al Urukului, cel dintâi erou
tragic al tuturor timpurilor, este una dintre primele capodopere ale literaturii universale.  Deși a
străbătut mileniile, această minunată istorie, dăltuită mai întâi pe tăblițe de argilă în scriere cuneiformă,
continuă să inspire și să farmece pe cititorii săi prin vigoarea și autenticitatea eternului omenesc pe care
îl oglindește. Epopeea lui Ghilgameș este un rezumat al cunoștințelor științifice, filozofice și religioase
ale vechilor babilonieni, prezentat  între-o manieră poetică. Moto-ul de început reprezintă o mostră de
înțelepciune proprie străvechilor popoare ale Mesopotamiei și pentru mine a fost cel mai profund
moment din întreaga epopee, motiv pentru care l-am și pus în evidență.

Din punct de vedere estetic, epopeea este plină de pasaje descriptive (descrierea Urukului sau a
Pădurii Cedrului) și dramatice (lupta cu Humbaba unde natura vine în ajutorul eroilor, urgiile
dezlănțuite de Taurul Ceresc, străbaterea întunericului cumplit prevestit de Oamenii-Scorpion), iar
stilistic aceasta este caracterizată de simplicitate. Totuși există și secvențe în care se reiau aceleași
pasaje de către personaje diferite, și astfel este îmbogățit caracterul dramatic al operei, deoarece prin
acest procedeu evocările par vii, chiar rupte din istorie. Ritmul nu este întotdeauna același. El este fie
încetinit, fie grăbit, în funcție de evenimentul pe care îl evocă. De exemplu, când Ghilgameș și Enkidu
călătoresc spre Pădurea Cedrului există o îmbinare între cele două; înaintarea lor se face rapid, însă
1 Virginia Șerbanescu şi Al. Dima, Epopeea lui Ghilgameş, Editura Mondero, Bucureşti 1996, pag. 140
 Page 3 of 6

visele prevestitoare ale lui Ghilgameș sunt cele care încetinesc ritmul. Motivul viselor prevestitoare
pune în evidență credința vchilor babilonieni în legătura dintre lumea oamenilor și cea a zeilor. Aceasta
poate părea o caracteristică ce ține de specia literară tematică primară a fantasticului, dacă privim spre
epopee în lumina zilelor noastre. Însă, având în vedere contextul istoric în care a fost scrisă, nu avem
de-a face cu un procedeu literar, ci cu o preluare a unor crezuri ale acelor vremuri, și anume că
întâmplările de pe pământ sunt prefigurate înainte în ceruri.

Ghilgameș, deși erou legendar, are un corespondent real și istoric, așa cum cetatea Uruk este o
cetate reală, ale cărei vestigii arheologice au fost scoase la iveală în timpurile mai apropiate de noi.
Faptele povestite se petrec cu mai bine de 2500 ani înainte de Hristos, și sunt un amestec savuros de
legendă și realitate. Tema centrală a poemului este căutarea nemuririi: veșnica năzuință, veșnicul
zbucium al oamenilor de a obţine nemurirea zeilor. De asemenea, Epopeea lui Ghilgameş este un poem
dedicat prieteniei, și, indirect este o mărturie depre potop.

Autorul-poet ne povestește că regele Urukului, vestitul și viteazul Ghilgameș, își stăpânea poporul
său în chip tiranic. Acesta ducea o viaţă plină de desfătări, care provoacă nemulţumire supuşilor săi. De
aceea supușii săi se roagă zeilor să îi scape de el. Zeul Anu îi cere atunci zeiței Aruru să plăsmuiască un
alt Ghilgameș, un prieten și tovarăș asemenea lui, cu care să își petreacă timpul și să își împartă
gândurile. Aruru îl plăsmuiește din lut pe Enkidu, un om sălbatic, o forță a naturii, care viețuiește și
locuiește cu fiarele sălbatice și care se luptă cu oamenii, cu vânătorii de animale, pentru tovarășii lui de
sălbăticie. Unul dintre vânători se plânge unui bătrân și apoi chiar lui Ghilgameș împotriva lui Enkidu.
Cei doi făuresc un plan prin care să îl determine pe Enkidu să vină în cetatea Urukului. Îi trimit lui
Enkidu în pustie o curtezană, pe Samhat fiica plăcerilor trupești, care-l seduce pe Enkidu și apoi îl
convinge să vină în cetatea Uruk să îl cunoască pe marele rege Ghilgameș. Șamhat îi descoperă
sălbaticului și neînfrântului Enkidu căile omenești. Elementul feminin îl umanizează dar îl și
deposedează de plinătatea puterilor sale. Lupta cu Ghilgameș, pe care o pierde, este o dovadă a faptului
că sălbaticul nu mai e același, căci forța și instinctele de animal l-au abandonat de-a lungul inițierii sale.
Aceeași bătălie presupune o transformare și pentru Ghilgameș care va renunța treptat la căile sale
tiranice și va cunoaște prietenia.

Putem distinge ușor anumite asemănări ale Epopeei lui Ghilgameș cu referatul biblic al genezei:
dacă Eva este cea care îl corupe pe Adam, Șamhat este cea care îl corupe pe Enkidu. Și Adam și
Ghilgameș au fost creați din pământ și trăiesc printre animale; ambii sunt „emancipați” de femei; ambii
își acoperă goliciunea și sunt nevoiți să își părăsească obârșia fără a se mai putea întoarce; la ambii
șarpele este cel care fură imortalitatea: lui Adam la începutul istoriei, lui Ghilgame; către sfârșit.

Regele Ghilgameș are două vise premonitorii care vestesc venirea lui Enkidu în Uruk. Când cei doi
bărbați se întâlnesc, se încleștează în luptă dreaptă, se cunosc și se prețuiesc reciproc, fiecare văzând în
 Page 4 of 6

celălalt singurul tovarăș de viață pe măsura lui. Ghilgameș îl învinge pe Enkidu iar cei doi devin cei mai
buni prieteni. Ghilgameş îi împărtăşeşte lui Enkidu dorința nestăpânită de a săvârşi o faptă măreaţă:
vrea să se măsoare cu căpcăunul Humbaba, stăpânul Pădurii Cedrilor. Cei doi prieteni, ajutați de toate
stihiile cerului și ale pământului, îl biruiesc pe Humbaba și îi taie capul. Astfel cei doi prieteni,
Ghilgameş şi Enkidu, săvârşesc împreună fapte măreţe, ceea ce le atrage pe de o parte admiraţia
oamenilor, iar pe de alta ura din partea zeilor.

Ghilgameș se întoarce ca un biruitor în Uruk și este aclamat de poporul său. Zeița Iștar văzându-l
pe Ghilgameș în toată splendoarea vitejiei și bărbăției sale, se îndrăgostește de el și îi cere s-o ia de
soție. Dar Ghilgameș o refuză, o înfruntă și își atrage ura zeiței. Atunci zeița Iștar îi cere zeului Anu să
plăsmuiască Taurul Ceresc, care să-l omoare pe cel ce-a îndrăznit să-şi bată joc de ea. De data aceasta
Enkidu este cel care doboară marele taur, ca unul ce trăise dintru început între sălbăticiuni. 

La întoarcere Enkidu o vede pe zidul împrejmuitor al Urukului, pe zeița Iştar care se tânguia,
împreună cu alaiul curtezanelor sale, pentru că planul său a eșuat și răzbunarea sa nu și-a atins ținta.
Enkidu smulge atunci bucăţi din taurul ucis şi le aruncă în capul zeiţei, batjocorind-o. Iștar ajunge să-l
urască pe Enkidu de moarte.

În acest timp însă Ghilgameş adună cei mai iscusiţi meşteşugari şi din coarnele taurului porunceşte
să facă vase în care să se toarne uleiuri, în cinstea zeului Lugalbanda. Cei doi prieteni se întorc la palat
și Enkidu are în timpul nopții un vis în care vede cum zeii țin sfat și hotărăsc să îl omoare. Zeița Iștar îi
provoacă o boală foarte grea și Enkidu moare, nu înainte de a avea viziunea Ifernului. Îngrozit,
urmărind agonia prietenului său, Ghilgameş deplânge situția unei morţi lipsite de orice slavă pentru
prietenul său, și îl plânge pe Enkidu, amintind isprăvile pe care le-au săvârşit împreună. Înaintea
bătrânilor cetăţii, regele Urukului îşi jeleşte prietenul, făgăduind să-i slăvească amintirea şi să-i ridice o
statuie din aur şi pietre scumpe, ceva măreț care să-i păstreze vie memoria.

În acest punct al narațiunii avem esența mesajului acestei epopei: căutare nemuririi. În fața
prietenului său mort Ghilgameș are revelația faptului că și el urmeză să moară, se cutremură, și pornește
în căutarea nemuririi! Este de fapt tema prezentă și în basmele românești și în mai toate culturile vechi
ale lumii.

În marea sa căutare Ghilgameș ajunge la poalele muntelui Maşu, care-i păzit de Oamenii-Scorpii, ce
stau de veghe în Calea Soarelui. Aceștia după ce-i arată toate primejdiile ce-l aşteaptă dacă-şi va urma
calea, îi dau sfaturi. Şi iată-l pe viteazul Ghilgameş ajungând - după ce a străbătut un drum nesfârşit
prin bezna cea mai cumplită - în Grădina minunată unde creşte un copac fermecat, cu frunzişul şi
fructele numai şi numai din aur şi pietre preţioase.
 Page 5 of 6

De aici ajunge la Siduri, hangiţa de pe malul mării. Văzându-i înfăţişarea atât de sălbăticită, Siduri se
înspăimântă şi se ascunde. Îsi schimbă totuși atitudinea când află cine e cel care a poposit la uşa ei, de
ce călătoreşte şi mai cu seamă cât e de îndurerat din pricina morţii lui Enkidu. îl sfătuieşte pe
Ghilgameş să nu se mai tânguie, să se bucure de viaţă şi să petreacă. Ghilgameş vrea insă să ştie cum
poate ajunge la Utanapiştim străbunul lui (Ziusudra în tradiţia sumeriană), singurul om care a scăpat de
potop și a căpătat de la zei nemurirea. Zadarnic încearcă Siduri să-l facă să-şi schimbe gândul,
dezvăluindu-i primejdiile ce-l pândesc pe drum. Nemaiavând încotro, ii destăinuie că Urşanabi,
corăbierul lui Utanapiştim, se află în apropiere, şi l-ar putea călăuzi. Ghilgameş, într-un acces de furie,
sparge Făpturile-de-piatră, care ocrotesc corabia lui Urşanabi împotriva apelor morţii. Urşanabi
primeşte totuşi să-l ia cu el. După o lună şi jumătate de plutire, ajung în sfârşit la apele morţii. Făpturile-
de-piatră au fost sfărâmate, dar cei doi călători se vor apăra cu ajutorul celor o sută douăzeci de prăjini
pe care le-a tăiat Ghilgameş în pădure şi veşmântul lui Urşanabi va înlocui pânza corăbiei. Aşa au ajuns
la Utanapiştim "cel de pe tărâmuri îndepărtate".

Ghilgameş va afla de la acesta că nu poate căpăta nemurirea, nemurirea nu va fi niciciodată a

oamenilor pentru că ea aparține doar zeilor. Totuși Utanapiştim îi încredinţează lui Ghilgameş marea
taină a Potopului pe care zeii l-au dezlănţuit împotriva omenirii şi ai cărui singuri supravieţuitori au fost
el şi cu soţia lui. Utanapiştim îi povesteşte cu de-amănuntul cum a pregătit corabia şi cum s-au
desfăşurat lucrurile pană când a ajuns corabia pe muntele Niţsir şi apele s-au retras în matca lor. Apoi îi
spune cum zeul Enlil i-a dăruit lui și soției sale nemurirea cu condiția să locuiască departe de oameni la
“gura apelor”. Utanapiştim îi spune că singura cale de a dobândi nemurirea este să nu doarmă timp de
şase zile şi şapte nopţi. Dar Ghilgameş adoarme imediat cu somn greu. În timpul somnului lui, soţia lui
Utanapiştim îi pregăteşte cele de trebuinţă pentru drumul de întoarcere şi-l roagă pe Utanapiştim să se
îndure de pătimirile lui lui Ghilgameș și să-i descopere o altă cale pentru a dobândi nemurirea, cale care
să nu depindă de zei. Utanapiştim îi spune lui Ghilgameş că de va fi în stare să culeagă de pe fundul
mării o buruiană ai cărei spini îi vor sfâşia mâinile, a lui va fi nemurirea. Viteazul se scufundă plin de
curaj pănă în adâncul apei, aduce acea plantă miraculoasă – numită "bătranul-întinereşte" - la suprafață
şi porneşte spre casă. Pe drum însă, la un popas, pe când se scaldă într-un izvor, un şarpe îi fură planta
minunată și îl aruncă pe Ghilgameș iarăși într-o mare deznădejde.

După alte încercări nereușite de a ajunge la prietenul sau Enkidu în Infern, Ghilgameş îl roagă pe
Enlil zeul vânturilor și al vremii, cel care adusese urgia potopului asupra omenirii, să cheme sufletul
prietenului său Ghilgameș din Infern. Prin mijlocirea lui Enlil, a lui Ea – zeul apelor, şi a lui Sin - zeul-
lună, Nergal - zeul Infernului, îngăduie sufletului lui Enkidu să vină pentru câteva clipe pe pământ.
Ghilgameş îi cere lui Enkidu să-i destăinuie cum o duc morţii, şi poemul se termină cu descrierea pe
care Enkidu o face despre tristețea și deznadejdea locuinței morților.
 Page 6 of 6

"Spune-mi, prietene, spune-mi, prietene, spune-mi, care-i legea lumii subpământene pe care o
cunoşti! Nu, nu ţi-o voi spune, prietene, nu ţi-o voi spune, dacă ţi-aş destăinui legea, o cunosc, te-ai
porni pe plâns!
Ei bine, fie, vreau să mă pornesc pe plâns!
Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale, este astăzi pradă viermilor, ca o haină
veche.
Ce ţi-a fost drag, ce-ai mângâiat şi era pe placul inimii tale, este astăzi acoperit cu pulbere.
Toate acestea sunt acum cufundate în pulbere,
Toate acestea sunt acum cufundate în pulbere."2

Astfel, la capătul unei călătorii zadarnice, Ghilgameş se întoarce acasă trist și abătut, cu gustul amar
al lecției de viață pe care a învățat-o în itinerariul său inițiatic: nemurirea aparține doar zeilor și omul,
orice ar face, nu-și poate schimba condiția sa de făptură muritoare.

Bibliografie :

Virginia Șerbanescu şi Al. Dima, Epopeea lui Ghilgameş, Editura Mondero, Bucureşti 1996

Pr. Conf. Univ. Dr. George Adrian Boldişor, Istoria şi filosofia religiilor

2 Virginia Șerbanescu şi Al. Dima, Epopeea lui Ghilgameş, Editura Mondero, Bucureşti 1996, pag. 153