Închipuirea Iui Dumnezeu Tatăl.

În creştinism încă din vechime s’a înfătişat prin icoane nu numai sfânta Treime, adică cele trei fețe ale
Dumnezeirei împreună, dar şi fie care persoană în parte.

1. Protestanții lepădând din Biserică icoanele, au căutat ca prin mărturii patristice tălmăcite arbitrar, să
dovedească că până prin secolul VIIIl lea nu s'au înfătişat prin pictură persoanele Dumnezeirei. Pentru
scopul acesta urmaşii lui Luter şi Calvin se provoacă la epistola lui Origen adresată lui Celsus, în care zice
că « De și unii susțin că idolii nu sunt Dumnezei ci ei sunt numai închipuirile zeilor adevărați și
simbolele lor, cu toate acestea a se închipui chiar și lucrul mâinilor Dumnezeirei aceasta este strein și
neobișnuit la noi». Dar aceste cuvinte ale lui Origen sunt scrise în secolul III lea când păgânismul era in
floarea lui, şi când idolii făcuți de mâini omeneşti, erau cu pietate adoraţi de păgâni. Teama lui Origen era
aşa dar să nu cadă şi creştinii în idololatrie. Şi dacă el se fereşte de iconografia Dumnezeirei, pentru
respectul către ea, de aci urmează că trebuia să existe, cel puţin simbolic, căci nu se combate de cât ceea
ce este în ființă.

Protestanţii se mai provoacă și la explicarea psalmului 118 făcută de Ambrosie al Mediolanului. Dar iată
ce zice acest părinte apusean: «Păgânii se închină chipurilor de lemn pe care le cred imaginea lui
Dumnezeu; dar imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut, nu este în ceea ce se vede, ci negreşit în ceea ce nu
se vede». Aici însă Ambrosie nu tăgădueşte existența picturei Dumnezeirei în creştinism, ci combate
idololatria păgânilor.

Contrarii icoanelor mai aduc în susținerea lor şi un citat din tratatul lui Augustin «De fide et symbolo»;
iată acel citat: „Astfel (tale) nu este îngăduit creştinului a aşeza în Biserică imaginea, lui Dumnezeu cel
nevăzut, ci mai mult în inimă, unde în adevăr este templul lui Dumnezeu». Augustin însă prin cuvântul
«astfel» (tale), poate a înţeles «pe un timp aşâ de vitreg» sau «în acest chip», nu e bine a aşeza icoana
Dumnezeirei de cât în inima creştinului, unde e Biserica lui Dumnezeu. Negreşit că Augustin care a trăit în
finele secolului IV şi începutul secolului V lea, intr’ un timp adică destul de furtunos in Africa creştină,
unde erau lupte crâncene cu Donatiştii şi ereticii de tot felul, a observat poate că creştinii, se închinau
icoanelor lui Dumnezeu departe fiind cu inima lor de cel închipuit pe icoane. Dar cum că erau icoanele
Dumnezeirei în Biserică, chiar Augustin o afirmă când el le opreşte de a mai fi în locaşurile sfinte expuse
jefuirei şi profanărei duşmanilor. Protestanții mai adaogă în folosul lor şi un text din epistola lui Grigorie
II-lea, al Romei 714-731), îndreptată către Leon III Isaurul, în care autorul ei se întreabă astfel: «Pentru ce
pe Tatăl Domunului nostru Iisus Hristos nu-l înfăţişăm ochilor şi nu-l închipuim prin zugrăvitură? Şi apoi
tot Grigorie răspunde: pentru că cine este el (Tatăl) noi nu ştim; și firea lui Dumnezeu a se face văzută, a
se explica, şi a se zugrăvi, nu se poate». Dar aci Grigorie arată că omul nu este în stare a cunoaşte deplin
pe Dumnezeu şi nu ştie cum este el. Totuşi o imagine a Dumnezeirei, creştinul a avut-o din timpurile cele
mai vechi, intemeiat pe învățăturile sfintei scripturi şi ale Bisericei .

Tot așa Luteranii şi Calvinii aduc un citat din epistola I-a a lui German I-iu al Constantinopolului către
Leontie:«Noi nu, facem zice German, nici chipul Dumnezeirei celei nevăzute, nici asemanarea ei, nici
umbra ori figura ei, dar nici nu putem a ști și a înţelege treptele înalte ale sfinților îngeri , nici a le cerceta
». German însă voește să zică aci, că noi nu ştim cum este chipul lui Dumnezeu şi orânduirile îngereşti, şi
nu le facem de cât după priceperea noastră. Se ştie de altfel că German a fost un mare contrar a1
iconoclaştilor.

Contrarii icoanelor se mai întemeează și pe aceste cuvinte luate din tratatul lui Ioan Damascen «Defide
orthodoxa» « Cine poate să facă chipul lui Dumnezeu celui nevăzut şi făra corp, care nu se poate descrie
şi nu are nici o formă? » . Aci însă Damascen admiră a tot puternicia divină, iar nu tăgădueşte icoanele ei,
căci tocmai el a apărat călduros iconografia în timpul iconoclaştilor.

2. Dar acum iată ce mărturii aducem şi noi în contra protestantlților, pentru a dovedi vechimea
iconografiei Dumnezeirei în creştinism.

Sfântă scriptură a Vechiului Testament ne spune că Iehova s'a arătat lui Moisi pe muntele Sinai
încungiurat de un nour des din care se auzeau tunete şi fulgere . Altă dată Moisi afirmă că <<degetul lui
Dumnezeu îl mântueşte» şi cu mână tare l’a scos pe el Iehova din pământul Egiptului». Apoi în psalmul
118,v.15-16,cetim că «dreapta lui Iehova înalță, dreaptă lui Iehova face fapte mari». Pe temeiul acestor
cuvinte creştinii din secolele prime, pictau pe Dumnezeu Tatăl în forma unei mâini izolate eşită din nouri
Monumentele celor d'intâiu patru secole sunt proba puternică a acestor afirmațiuni.

Cei vechi pictau BotezuI Domnului făcând ca să apară din nouri mâna Părintelui Ceresc. Adesea ori mâna
divină ține asupra capetelor martirilor, coroana vredniciei Ior. Pe unele monede ale lui Constantin cel
Mare, se vede o mână cerească dându-i ajutor . Mâna astfel închipuită, sau cum zice Biserica «degetul lui
Dumnezeu», a representat în creştinism puternica divină. Marele Vasilie încă mărturiseşte iconografia
generală a Bisericei şi se închină ei cu cel mai adânc respect. Să ascultăm acum pe Ciril al Ierusalimului
viețuitor în secolul IV lea să ne spue el lămurit în catehesa VI-a cum se zugrăvea Dumnezeirea în
timpurile cele vechi le creştinătăţei:«Mulți și-au închipuit multe (despre Dumnezeire) zice Ciril, și toți ai
greșit. Şi mulţi au crezut că Dumnezeu este foc mistuitor (potrivit cuvintelor din Exod, XIII, 21 şi Deuter.
IV, 24); unii au crezut că e in chip de om cu aripi după cum prea bine zice Scriptura, dar rău înţeleasă; de
ei : « sub acoperământul aripelor tale aflu scăparea mea» (psalm. 17,8). Dar puterea lui care acopere
totul, se însemnează oare cu numele aripelor ? Alţii-l cred a avea şeapte ochi după, cum scrie : «șeapte
ochi ai Domnului privesc pe tot pământul» (Zahar. IV, 10). Iar dacă numai cu şeapte ochi privește el toate
cele ce sunt şi vede aşa dar în parte, iar nu totul, aceasta a se zice cu privire la Dumnezeu, ar fi o
blasfemie ; căci pe Dumnezeu trebue a-l crede intru totul perfect, după cum zice Mântuitorul: « Tatăl
vostru cel din ceruri perfect este». (Mat. V, 48 1). Apoi un text mai înţeles găsim la Paulin de Nola (431)
in epistola lui a XII-a către Sever cu privire la iconografia Dumnezeirei: « Trinitatea străluceşte într'un
mister deplin, zice Paulin. Hristos stă în chip de miel; vocea Tatălui răsună din cer; iar sfântul Spirit se
pogoară în chip de porumb».

Emeric David Raoul Rochette,Pascal,și alți arheologi de astăzi susțin cu drept cuvânt, că abia în secolul IX
pictorii au eşit din simbolismul de până aci, cu privire la persoana Creatorului, şi au început a înfăţişa pe
Părintele Ceresc, sub forma omeneascăa unui bătrân încărcat cu veşnicia, potrivit cuvintelor profetului
Daniel: «Si a şezut Cel vechiu de zile, al cărui veşmânt era alb ca zăpada şi perii capului său ca lâna cea
curată» (Dan. VII, 9) . Pe temeiul acestor cuvinte, Creatorul a toate, se zugrăveşte în chipul unui bătrân,
îmbrăcat în veşminte scumpe clasice, cu capul gol, şezând pe scaun şi ţinând în mâna dreaptă sceptrul
puterei eterne, după cum zice Daniel: «Tronul său era ca para focului şi roatele sale ca focul cel arzător…
mii de mii (de îngeri) il serveau şi miriade de miriade şedeau cu frică înaintea, lui» (Dan. VII, 9,10 4).
Dumnezeu Tatăl se mai înfăţişează stând pe globul pământesc (pentru că al lui este pământul şi plinirea
lui - psalmi 24,1) având pe cap un triunghiu cu părți egale care însemnează „Dumnezeu în Treime“. În
acest triunghiu se scrie.... (cel ce este) aşa ca şi Ia Dumnezeu Fiul cel de o fiinţă cu Tatăl). Iar la
forma omenească a Tatălui, veniră creştinii întemeiaţi fiind pe textul următor (din Cartea Facerei Cap 4,
1, V. 26.27: „Să facem om (pe Adam), după chipul şi asemănarea noastră… şi Dumnezeu creă pe om după
chipul său». Providența divină se închipueşte sub forma unui ochiu întru'un triunghiu încungiurat de raze,
pe temeiul textelor din Cronice cartea II (c. 16,9) şi Proverbe(c. 15,33).

Vedem dar că Dumnezeu Tatăl a fost zugrăvit încă din vechime sub diferite forme, din cari unele au
rămas până azi în practica Bisericei s. e. mâna dreaptă eşită din“ nouri, chipul unui bătrân şezând pe
scaun, oripausând pe glob, plutind asupra nourilor, bine cuvântând lumea ş.a. De altfel nici nu s’ar putea
admite că Creatorul nu s'ar fi zugrăvit încă din timpurile prime ale creştinătăţei; cel puţin simbolic, când
se ştie cu câtă caldură a discutat şi formulat sinodul I-iu şi II-lea, dogma despre personalitatea lui.

3. Pentru motivul că Dumnezeu Tatăl, după cuvintele sfintei Scripturi, a apărut adesea ori încungiurat de
nouri, de aceea s’a, făcut obiceiul din vechimea creştinismului, ca să fie incungiurat capul său de un nour,
ceaţă, ce poartă în latineşte numirea de «nimbus» (nimb, ceaţă, nour), iar greceşte.... , adică o coroană
de aur făcută ca un disc, sau ca un cerc luminos, simbolul puterei şi al sfinţeniei. Adesea ori se scriu
împrejurul nimbului,cuvintele din Exod, Cap. III, v. 14: „Eu sunt cel ce sunt“ adică a-tot-puternicia şi
eternitatea; dar nimbul împodobi şi capetele sfinţilor, martirilor, etc. De la secolul X-lea el deveni
obligator in iconografie, atât pentru persoana Tatălui şi a Fiului, cum şi pentru sfinţii.

Studiul făcut asupra nimbului, duce începutul lui între păgâni, cari îl puneau pe capetele zeilor. Arheologii
cred că nimbul este de origină egipteană, iar de aci ’l au luat Grecii şi de la aceştia Romanii . Mai târziu
vedem şi capetele împăraţilor romani încungiurate cu nimbul. Pe arcul lui Constantin din Roma, Traian
poartă un nimb pe capul său. Pe monedele lui Antonin Piul, încă vedem nimbul pe capul acestui împărat.

Cunoscutul gramatic Servius Maurus Honoratus vieţuitor în secolul V-lea (d. Nr. ), şi un distins
comentator al lui Virgiliu, Spune că «Nimbul se cuvine să fie pe capetele zeilor şi ale împăraţilor, întocmai
aşa ca şi o ceaţă luminoasă care ’i ar împodobi şi ar umbla imprejurul lor». Dar pictorii vechi creştini, nu
au considerat nimbul ca un atribut al zeilor păgâni, ci ca un ornament al lor, şi-l dădură prin urmare
împăraţilor creştini, principilor şi căpetenielor oraşelor. În mozaicurile vechi creştine,s'a găsit nimbul şi
asupra lui Irod ca şi asupra Mântuitorului. Tot aşa vedem această podoabă nu numai la împăratul
Constantin, dar şi la soţia sa Il-a Fausta. În mozaicurile vechi din Ravena, Nimbul împodobește capul lui
Iustinian şi al soţiei sale Teodora, ca şi capetele sfinţilor şi ale martirilor. Împăraţii bizantini cari aduseră
cu ei insignele împăratilor Romei, aduseră şi nimbul pentru persoana lor. Pentru că nimbul mai e şi
simbolul luminei, de aceea pictorii creştini îl făcură de coloarea aurului şi coloarea albă. Mai pe urmă
când el dobândi semnificative carea sflnţeniei, rămase în obiceiu numai pentru persoanele sfinte, şi se
înlătură de la profani . În apus nimburile nu au avut totdeauna formă rotundă, ci împăratii carolingi au
avut-o pe capul lor în forma pătrată; iar sfinții adesea ori au nimbul în chipul unei elipsa pe vârful capului.
În răsărit s’a păstrat însă totdeauna formă rotundă care acopere capul până la grumaz.

De şi, cum am zis mai sus, nimbul se află şi la păgâni, totuşi în creştinism el are o semniflcațiune cu totul
înaltă, adică a puterei, luminei şi sfințeniei ; iar in păgânism era numai un ornament fără nici o valoare.