UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Opera Sfântului Antim Ivireanul

Coordonator:
Pr. Conf. Univ. Dr Popescu Sergiu
Student:
Arhid. Gama Constantin

Craiova
2020
Cuprins
Introducere............................................................................................3
Cărțile tipărite de mitropolitul Antim...................................................4
Opera lui Antim Ivireanul...................................................................4
Formula tripartita a predicilor crestine.................................................5
Concluzii..............................................................................................12
Bibliografie..........................................................................................13
Introducere
Sfântul Antim Ivireanul s-a născut în Iviria în anul 1650, din izvoare sigure se ştie că
era de origine georgiană (din Iviria, denumire veche a Georgiei sau Gruziei de azi, din sudul
Rusiei). Părinţii săi se numeau Ioan şi Maria, iar el a primit la botez numele de Andrei. Cu
privire la data şi locul exact al naşterii sale, nu există date certe. Din fragedă tinereţe a căzut
rob la turci, pe aceea vreme ţara fiind sub stăpânire otomană. Fiind ulterior eliberat, a trăit în
preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia,
precum și limbile greacă, arabă și turcă slava veche, poate şi araba, şi mai ales româna, pe
care o numea „limba dulce românească”. Tot acolo s-a călugărit sub numele Antim, iar mai
târziu a fost hirotonit ieromonah. Era înzestrat cu „talente rare” şi „a ridicat la perfecţiune
arta tipografică”1 El a fost adus de la Constantinopol de Constantin Brâncoveanu, domnul
Țării Românești (1688-1714), el se numea Andrei.După cucerirea Imperiului Otoman (a doua
jumătate a secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII- lea), mulți tineri au fost luați
robi de turci, printre care și Andrei, având vârsta de 16 ani și apoi vânduți.
Fiind în robie în Instambul, Andrei, a fost nevoit să învețe limba turcă pe lângă cea
maternă- georgiană, remarcându-se ușor între ceilalți robi, deoarece era energic și talentat.
Nu se știe când a fost eliberat, unii biografi afirmă că ar fi intervenit pentru el Dosithei,
Patriarhul Ierusalimului, aflat în exil la Constantinopol, după cucerire de către turci a Țării
Sfinte, deoarece avea nevoie de el pentru ca să-i traducă corespondența din georgiană.2 Tot
Andrei, aflându-se la palatul acestui patriarh a învățat și limba greacă, atât cea veche, cât și
cea modernă. Aici și-a mai dezvoltat și alte abilități, precum: caligraf, desenator și pictor,
sculptor în lemn și în piatră .După ce a scăpat de robie, aflându-se în preajma patriarhului
Dosithei, tânărul Andrei a dobândit o oarecare independență materială, a urmat și Școala
grecească din Constantinopol.
Prin 1689 - 1690 a ajuns în Țara Românească. Aici a învățat limbile română și
slavonă, precum și meșteșugul tiparului. În 1691 i s-a încredințat conducerea tipografiei
domnești din București,
 în care a imprimat 4 cărți:
 Invățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691, limba
greacă),
 Slujba Sf. Paraschiva și a Sf. Grigore Decapolitul (1692, limba
română),
 Evangheliarul greco–român (1693)
 Psaltirea (1694, limba română).

1
Pr. Prof. Ion Ionescu, Pătimirea mitropolitului Antim Ivireanul, în vol. „Sfinţi români şi…”, p. 640;
2
N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. II, ed a II-a, Bucureşti, 1928, p. 48. Vezi şi Pr. Nicolae Şerbănescu
Mitropolitul Antim Ivireanul, în M. O. , XVII (1966), nr. 9-10, p. 772-773
 În 1694, fiind mutat la mănăstirea Snagov, ieromonahul Antim, pe lângă faptul că a
reușit să pună în valoare mănăstirea și restaurând-o și scoțând-o din ruina în care se afla, a
înființat aici și o școală de tipografi. În 1701 s-a mutat la București, reluându-și activitatea de
tipograf, întreruptă în acest oraș din 1694. De asemenea, el este ales pe 16 martie 1705,
episcop de Râmnic, în locul lui Ilarion. Dacă ar fi rămas în continuare episcop al Râmnicului,
sfântul ar fi sporit din plin nu numai activitatea tipografică, dar și administrarea în cele mai
bune condiții a eparhiei sale

Cărțile tipărite de mitropolitul Antim

În cei 25 de ani de viețuire în Țara Românească, Antim Ivireanul a tipărit în București
(la Mitropolia sau la mănăstirea sa, a Tuturor Sfinților), la Snagov, Râmnic sau Târgoviște -65
de ărți de diferite mărimi.

Opera lui Antim Ivireanul

În urma morții lui Antim Ivireanul, au rămas o serie de opere, care îl propulsează pe
acesta printre cele mai importante figuri culturale ale secolului al XVII-lea.
Opera lui Antim se constituie ca o demonstra ie a capacită ii ț ț plastice a limbii
române făcută păturii boierești de către un străin. Lucrările sale predicatoriale, de o factură cu
totul nouă ȋn evoluția speciei la noi, sunt extraordinare ca substanță stilistică. Meritul
autorului se deslușește ȋn frumusețile reale pe care le deșteaptă din banala morală tradițională
și din erudiția meticuloasă și moartă.3
Dintre acestea, 39 sunt lucrate de el, restul de ucenicii lui (Mihail Istvanovici,
Gheorghe Radovici și ieromonahul Dionisie Floru, sub atenta supraveghere ). Multe sunt
traduceri făcute de părintele Antim , însă 4 sunt cărți proprii, alcătuite de însuși mitropolitul: ,,
Învățătura pe scurt pentru Taina pocăinței”, ,,Învățătura bisericească” ,
,,Capete de poruncă”, ,,Sfătuiri creștine politice” .
De asemenea, de la mitropolitul Antim a rămas și câteva lucrări păstrate în
manuscris:,,Izvodul odoarelor sfintei mitropolii” sau ,,Codica lui Antim ”, începută
în1695, ,,Chipurile Vechiului și Noului Testament (acest manuscris a fost dăruit voievodului
Constantin Brânconeavu, la Târgoviște – cuprinda genealogia până la Iisus Hristos).4
Una dintre preocupările de seamă ale mitropolitului Antim Ivireanul a fost zidirea
sufletească a credincioşilor prin cuvânt. Din categoria manuscriselor, se remarcă, însă, cea
mai importantă operă a lui Antim Ivireanul, „Didahiile”. Aceasta este compusă din 28 de
predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, în cadrul sărbătorilor mari, în timpul domniei lui
Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino, după moartea celui dintâi. La aceste predici,
se adaugă încă şapte predici, ocazionale, care sunt rostite la evenimente importante, precum
înscăunarea sa ca mitropolit, la cuvântări funebre, la parastas sau la spovedanie.5
Vestitele lui Didahii (Învăţături) sunt foarte valoroase prin conţinutul lor. E vorba de
28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, la diferite sărbători bisericeşti, ale Maicii
Domnului şi ale unor sfinţi, la care se adaugă şapte cuvântări ocazionale. 6Predicile sale au
3
Negrici, Eugen – Antim Ivireanul-logos și personalitate, Ed. DU Style, București,
1977, p. 7.
4
N. Iorga, Despre Antim Ivireanul, în B. O. R. , LV (1937), p. 614;
5
Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997, pag 367
6
În Introducere, la Antim Ivireanul, Opere, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, pag.
XXXVI
avut şi un vădit caracter social, condamnând prin intermediul lor moravurile societăţii
contemporane lui, nedreptăţile la care boierii îi supuneau pe ţărani, de asemenea, păcate pe
care le mustra categoric: necinstirea părinţilor de către copii, a feţelor bisericeşti de către
păstoriţi, frecventarea cârciumilor, nerespectarea zilelor de duminici şi sărbători, înjurăturile.

Formula tripartita a predicilor crestine

Didahiile lui Antim Ivireanul cultivă formula tripartită a predicilor creştine, alcătuită
dintr-o introducere, o parte mediană şi o încheiere, adică, în termeni latini, din 1. exordium,
2. Narratio însoţită de confirmatio şi reprehensio şi 3. Din conclusio, toate cu subdiviziunile
variate întîlnite în literatura oratorică europeană.
1. Introducere: A povesti lucruri minunate… Ci va pohtesc de ascultare. […]
- Antim Ivireanul mărturisește că are defectele lui și îl roagă pe Dumnezeu să-i îndrepte
mereu calea.
2. Parte mediana: Astazi s-au implinit… au iaste nesimtitoriu.
- E indignat de faptul că cele 10 porunci nu sunt respectate de oameni.
3. Incheiere: Ce tu… Amin.
- Antim Ivireanul îl preaslaveste pe Dumnezeu și îl roagă să fie îndurător.

Didahia= termenul vine din gr. didahi, predică, și este o învățătură cu caracter didactic
și moralizator, rostită de preot în biserică după slujirea sfintei Liturghii, pornind de la pasajul
biblic (omilie, cazanie, prospovedanie) ce se referă la sărbătoarea acelei duminici) .
Didahiile” reprezintă, ca şi definiţia lor din dicţionar, nişte predici moralizatoare, care
au ca punct de plecare un text din Evanghelie. „Didahiile” lui Antim Ivireanul au o valoare
însemnată pentru cultura românească, acestea culminând cu momentul primei intrari în
amvonul bisericii a unui predicator, Antim fiind, astfel, unul dintre cei mai mari oratori
bisericeşti.7 Până în acest moment, în biserică, locul predicii era ocupat de cazanie, Antim
alegând să treacă la o predică vie pentru a se raporta la sufletele şi la nevoile credincioşilor
din timpul său. Astfel, predicile lui constituie o sursă importantă de informaţii privind
obiceiurile, datinile şi evenimentele istorice contemporane.Didahiile evidenţiază şi contribuţia
sa remarcabilă la limba română. Criticul literar George Călinescu, în a sa Istorie a literaturii
române , notează că „Antim e un orator excelent şi un stilist desăvârşit, are darul de a izbi
imaginaţia, are suavitate şi exaltare lirică“. 8În tratatul de Istoria literaturii române, redactat
de o Comisie a Academiei Române, se arată că „niciodată până atunci nu le-a fost dat celor de
faţă, domn, boieri, episcopi şi preoţi, să asculte un cuvânt mai cald, mai înălţător, mai poetic,
mai elocvent, ca cel pe care georgianul Antim l-a pronunţat în româneşte
Mai mulţi istorici literari consideră că Antim Ivireanul a fost influenţat, în adoptarea
„Didahiilor”, de predicile veneţianului Ilie Minat şi de opera lui Hrisant Nottara. Gabriel
Ştrempel infirmă, însă, aceste posibilităţi, susţinând că Antim nu a putut cunoaşte în totalitate
opera lui Ilie Minat, pentru că aceasta a fost tipărită în anul 1718, la doi ani după moartea sa9.
În ceea ce priveşte posibilitatea de inspiraţie din opera lui Hristan Nottara, Ştrempel mizează
pe caracterul personal al „Didahiilor” lui Antim, dar şi pe relaţia dintre acestea şi realitatea
socială din Ţara Românească.
Gabriel Ştrempel prezintă, însă, alte surse de inspirație pentru „Didahiile” lui Antim
Ivireanul. Astfel, acesta susţine că Antim s-a folosit de cărţile „Vechiului şi Noului

7
Negrici, Eugen – Antim Ivireanul-logos și personalitate, Ed. DU Style, București,
1977, p. 7.
8
Istorie a literaturii române Bucureşti, 1968, p. 19
9
Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997, pag 456
Testament”, din care dă, deseori, citate. În afară de cărţile biblice, acesta se inspiră din operele
unor teologi şi comentatori10 ai acestora, precum Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Ioan
Gură de Aur sau Grigorie Bogoslovul, pentru a-i întări argumentele, acesta nepreluînd ideile
lor.
Cunoscând valoarea învățăturii creștine pentru transformarea vieții moral-religioase şi
sociale a credincioșilor, Antim Ivireanul a îmbinat predicile sale cu elemente de teologie
morala care priveau aspecte ale vieții sociale. Prin rezolvarea acestor probleme în duhul
creștin, învățătura de veacuri a Bisericii își găsea o aplicare în contemporaneitate, iar trăirea
credincioșilor se confrunta şi se coordona cu adevărurile de credință. Astfel mitropolitul a
contribuit prin activitatea să la ridicarea culturala a credincioșilor, care era fundamentata pe
temelia principiului iubirii creștine și prin aceasta combătea mentalitatea vremii sale care era
dominată de inegalități și nedreptăți sociale.
Scrisul lui Antim este retoric, persuasiv(convingător), cu multe repetiții, interogații,
ornamente stilistice în stil baroc, sensurile existentei umane fiind exprimate metaforic, că o
expresie a sortii schimbătoare, alunecoase, dincolo de care se simte imperativul moral al unei
vieți cucernice:”Unde ți-ai îngropat partea cea mai aleasa a sinelui tău,zidirea cea mai iscusita
a dumnezeiestei puteri, solia cea iubita a îngerilor? Unde este frumusețea aceea a închipuirii
cei dumnezeiești? Unde este podoaba darului celui dumnezeesc? Unde este slava,unde sunt
frumusețile lui cele minunate, care se arata mai minunat decât soarele?”. Cele mai multe
dintre „Didahii” au fost ținute la principalele sărbători religioase ale Bisericii Ortodoxe,
Duminica Floriilor, Schimbarea la Fata, Sfinții Constantin și Elena, Sfântul Nicolae, Crăciun,
Boboteaza,Duminica Vameșului etc.

Meritul „Didahiilor”sale este acela că până la ele, slujbele bisericeşți nu se făceau în

limba română. Mitropolitul Antin Ivireanu este primul care, rupând tradiția ,se urca în
amvonul mitropoliei,în zilele marilor sărbători,că să grăiască poporului sau drept de la suflet
la suflet. Până la el,în biserica noastră, locul predicii îl ținea cazania, dar cazaniile alcătuite cu
multe veacuri în urma,cuprindeau explicarea textelor evanghelice în linii general-omenești, că
pentru toate vremurile și pentru toate societățile, pe când societatea romananeasca, de la
începutul secolului al XVIII-lea avea nevoie de o învățătură vie, adaptata la nevoile ei
duhovnicești,la suferință ei, la durerile ei. Mitropolitul Antim a înțeles acest mare adevăr și,de
pe înălțimea amvonului,el a știut să găsească cuvinte mișcătoare de mângâiere,care răsunau
adânc în suflete,alinând necazurile unui neam întreg,că de pilda acele discrete aluzii la
lăcomia nesățioasă a turcilor,care nu mai conteneau cu biruri.
Trăitor într-o vreme de adâncă și nemiloasă exploatare otomana, care a frânat îndelung
avântul poporului nostru, viețuitor într-o tara în care până și limba oficiala din Biserica și din
cancelariile statului nu era încă limba vie a păstoriților sai, Antim Ivireanul dorește să-i
lumineze pe oameni și să le miște inima pentru împlinirea binelui moral personal şi comun.
Predica mitropolitului este elaborata cu grija și cu efort. Ea este alcătuită cu
înțelepciune şi cu arta, după toate regulile omileticii (disciplina teologica privitoare la
principiile și la regulile oratoriei (predicilor) bisericești). Mai este construita pe dimensiunile,
trebuințele și specificul sufletesc al societății pe care o conduce din punct de vedere
duhovnicesc și pe care dorește din țoață inima s-o modeleze după principiile și marile trăiri
creștinești. 11
Așadar,predicile lui constituie o prețioasă sursa de informație asupra obiceiurilor,
datinilor, moravurilor și evenimentelor istorice contemporane.Din predicile sale se constata
smerenia autorului, inalta idee despre preotie, constiinta raspunderii de pastor si mijlocitor
10
În Introducere, la Antim Ivireanul, op.cit, pag XLVII
11
Ibidem
intre credincios si Dumnezeu, profunda cunoastere a Sfintei Scripturi, o vasta cultura
teologica si laica. El infiereaza cu vehementa viciile vremii sale considerand ca acestea il
injosesc pe om.
Valoarea Didahiilor lui Antim Ivireanu sta în claritatea planului,în precizia ideii și a
formei ,și în voiciunea stilului și mai ales în legătură lor cu societatea timpului. Este o predica
vie pentru contemporanii sai . Didahiile sale ne dezvăluie ,cu multa căldură, colturi
interesante din patriarhala viață românească de altădată,care,cu țoață simplitatea ei ,avea și
trăsături etice pline de duioșie:”Am înțeles-grăiește el marilor boieri-cum că este obiceiul de
vă adunați seara în divan și faceți putina orație înaintea domnului și după aceea cereți
iertăciune.Și macar că nu mi s-au întâmplat până acum să văz cu ochii iar foarte mi-au plăcut
și am fericit obiceiu bun acesta,că este lucru cuvios a cere iertăciune de la stăpân și unul de la
altul și nu numai mai marii noștri,nu numai intru aceasta zi,ce vom să intram în zilele
sfanțului post ,ci pociu zice că să se cuvine să cerem iertăciune în toate zilele”12
Autorul „Didahiilor” constata în viață duhovniceasca a păstoriților sai o serie de
practici, atitudini și deprinderi necrestinesti și antisociale, pe care nu mai vrea să le treacă cu
vederea. El ne prezinta cu un real talent predicatorial tabloul acestora, condamnând starea de a
se complace în săvârșirea răului, că și acceptarea săvârșirii lui sub diferite forme. Îi dojenește
și pe aceia care se abat de la principiile morale creștine, dar se crede îndreptățit să nu puna
prea multa asprime, lașând să se întrevadă în cuvântul sau ceva din înțelegerea superioara a
pastorului îndurerat de ignoranta păstoriților, de suferințele și strâmbătățile la care-i împinge
lipsa de omenie a celor sus-pusi. El îi mai critica și pe unii dintre preoții vremii sale din cauza
că nu au pregătirea necesara pentru a pastori suflete, considerand că se nevoiesc mai mult
„pentru folosul lor” decât pentru cel al credincioșilor. În acest caz nu este de mirare că
păstoriții rămân în stare de ignoranta. Atenția mitropolitului se intrepta însă,cu deosebita grija,
spre năravurile rele care duceau societatea românească a timpului sau la decădere și pe care se
străduia din răsputeri să le stârpească. Privirea atenta a mitropolitului nu scapă acel nărav urat
al poporului nostru,care a impresionat neplăcut pe străini: sudalma(injurătură, ocară).13
Cu adâncă indignare,Antim se ridica în predicile sale, rostite de pe înălțimea
amvonului mitropoliei,împotrivă acestui nărav care se scobora înaintea străinilor :”Ce neam-
întreabă el- înjură că noi de lege,de cruce,de cuminecătură,de morți,de pomene,de luminare,de
mormînt,de suflet,de coliva,de prescuri,de ispovedanie,de botez ,de cununie și de toate tainele
sfintei biserici? Și ne ocărim și ne batjocorim înșine legea; cine dintre păgâni face aceasta?”
Se pare că autoritatea bisericii începuse să scadă ,în parte-trebuie s-o spunem; reiese
aceasta chiar din unele predici ale mitropolitului – și din pricina clerului,care nu era
intodeauna la înălțimea misiunii sale.Lumea se ducea mai des „pre la circiume, pre la hore și
pre la jocuri”,decât la biserica, iar când venea la „sfintele biserici”, în loc să asculte slujba și
să se împărtășească cu „hrana cea duhovniceasca ”, „vorbesc și rad și fac cu ochiul unul
altuia,mai rău decit pe la cârciume”14
Antim demasca falsitatea și obiceiul nefast al celor care aparțineau claselor privilegiate
de a alerga după duhovnici mediocri, ignoranți, tocmai pentru că ei înșiși se aflau în grava
confuzie morala. El afirma că:”Dumnezeu nu se înșală, ci ne înșelam noi înșine, spre peirea
noastră sufleteasca”. Combătând cu energie aceasta lipsa de respect fata de cele sfinte, el
ataca fățărnicia acelor boieri care găsiseră mijlocul de la ocoli taina spovedaniei, având „cite
doi duhovnici,unul la tara,altul la oraș: la cel de la tara, că la un prost, spune păcatele ce le
socotește el că sunt mai mari,iar la cel de la oraș,spune păcatele ce le socotește că sunt mai
mici- neguțătorind și meșteșugind taina ispovedaniei”Nici pe frumoasele jupânese din vremea
lui Brâncoveanu, îmbrăcate după moda greceasca și iubitoare de lux, nu le crută. Indr-adevar,
12
Antim Ivireanul, Opere, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, pag 267
13
Ibidem, pag 268
14
Ibidem, pag 267
năzuință după podoabe a jupâneselor de la curtea lui Brâncoveanu uimise și pe
străini.Mitropolitul Antim, într-o predica, tine să scoață în lumina și aceasta ușurință a
cochetelor comtemporane și, luând că pilda pe Sara,soția lui Avraam, care nu se sfia să-și
primească oaspeții frământând pâine,întreabă: „Oare să fie acum vreuna așa?Ba,căci ia scoate
mana Sarei!O văd plina de coca.Scoate și mana unei muieri de acum!O văd plina de inele
.Caut și văd fata Sarei,plina de pielm(faina alba ce se presară pe pâine).Văd și fata unei muieri
de acum,plina de fleacuri drăcești.”
Dar ceea ce este de admirat la acest mitropolit este energia cu care, ridicandu-se la
înălțimea vremurilor sale,pune degetul pe rana de care sângeră poporul sau.În acea atmosfera
de patimi,de ura, de invidie și de comploturi, mitropolitul Antim,cu autoritatea să
morala,adresa boierilor în ziua în care biserica comemora Schimbarea la fata,cuvinte de
înfruntare că acestea: „Hristos zice:”Pacea mea o dau vouă”,iar noi nu voim să avem pace
intre noi,ci ne turburam pururea pentru fiestce, că valurile marii când le sufla vântul.Hristos
zice”Nu judecareti că să nu vă judece”,iar noi de ar fi cu putință să nu ne treacă nici zi,nici
ceas,cu judecarea și cu grăirea de rău,nu numai pre cei ce-i știm,ci și pre cei ce nu-i
știm.Hristos zice „Precum pohtiți voi să vă facă vouă oamenii,faceți și voi lor”,noi pohtim să
ne cinstească toți,să ne dea toți plocoane și 15daruri,sa ne dea de sa ne fericească,să ne grăiască
de bine,să ne facă toți după pohta noastră ,să nu ne stea nimeni împotrivă ,nici să ne zică
nimica de am face verice rău.Iar noi pohtim să osândim pe toți,să nu dam nimănui nimica,să
nu facem nimănui niciun bine,nici să se folosească nimeni de noi ;pre toți îi hulim,pre toți îi
grăim de rău,pre toți îi param,pre toți îi luam în ras și în batjocura ;tutora le zicem că sunt
nebuni și fară nicio socoteala;numai pre noi înșine,voiu cuteza a zice,ne facem și mai înțelepți
decât Dumnezeu.”
Revenind asupra aceleiași teme,într-o alta predica, el caută să zguduie adânc
conștiințele,sublinind cu țoață vigoarea,fățărnicia contemporanilor: „Ce folos a fi galben și
ofilit de post,iar de pisma și de ura a fi prins? Ce folos este a nu bea vin și a fi beat de vinul
maniei?Ce folos este a nu manca carne și cu hule a rupe carnea fraților noștri?”
Cuvintele mitropolitului Antim,menite să răscolească puternic sufletele , nu au avut
darul să potolească patimile și să stingă un obicei înrădăcinat din părinți.Și atunci,acesta se
vede nevoit să purceadă de la vorba la fapta: „Și cine are acel obiceiu-revine el într-o alta
didahie- de pâraște pe fratele sau creștin,pentru că să-l păgubească și să-l sărăcească,să se lase
de acel lucru,că toate păcate cate vă face,după ce se vă ispovedi și-și vă face canonul ce-i vă
da duhovnicul,i se vor ierta,iar acel păcat al parei nu se vă ierta nici cu un mijloc,că este mai
mare decât uciderea.Și iată că vă poruncesc și vouă preoților: cine ar veni la voi să se
ispovedesca și vă avea acel păcat al parei,de vă da acel om înainte voastră făgăduială și se vă
chezășui cum că nu vă mai pari pe nimeni în viață lui,voi să-i dați iertăciune,dar să-l și
canonisiti,apoi să se și cuminice;iar de nu vă avea să părăsească,să-l lipsiți de sfânta taina.”
Și tot astfel,se vede nevoit să ia masuri represive și împotrivă neguțătorilor
care,lacomindu-se la căștig,nesocoteau sărbătorile și călcau pravilele:”Iată vă zic,iubiților
mei,și vă învăț cu frica lui Dumnezeu,că un părinte sufletesc și pastor ce vă sunt,să veniți în
fire și să vă căiți de lucrurile cele necuvnicioase…Și vă poruncesc tuturor,cât sunteți cu
meșteșug și cu neguțătorii, veri de ce bresla,că de acum înainte duminicile și sărbătorile cele
mari,se numesc domnești…să vă închideți prăvăliile și nici să vindeți,nici să cumpărați,nu
numai de la creștini,ci nici de late limbi,ce nu sunt de legea noastră,nici să lucrați.Și precum
zic să faceți,nefacand,să știți bine că vă voi pedepsi bisericește cu pravila…și încă și pre cei
cari se vor arata semeți și tari de cap și nu se vor supune direptatii și poruncii bisericești,îi voi
pedepsi și cu domnia. ”16

15
Antim Ivireanul, op.cit, pp. 268-269
16
Antim ivireanul, op.cit,, pp. 287-288
 În cuprinsul „Didahiilor” se întâlnesc și unele considerații teologice, care-l arata pe
Antim a fi un adânc cunoscător al învățăturii dogmaticei ortodoxe. Astfel abordează problema
creării omului, a Sfintelor Taine, a existentei proorocilor care pregătesc lumea pentru venirea
Mântuitorului spre restabilirea legăturii dintre omul căzut și Dumnezeu, a unirii ipostatice, a
mântuirii care se realizează numai în Biserica, a importantei rugăciunilor pentru cei morți, a
faptului că în neascultarea lui Adam sunt cuprinse toate păcatele lumii, Judecații de Apoi, a
importantei virtuților teologice, a Sfintei Fecioare Măria, a faptului că Dumnezeu a luat fire
omeneasca și nu îngerească și a Ființei incognoscibile a lui Dumnezeu care fiindcă Îl
cunoaștem pe Dumnezeu numai în măsură în care El ni Se descoperă și în măsură în care
mintea noastră poate să înțeleagă.
Pentru Sfântul Antim, Biserica este locul unde credinciosul Îl întâlnește pe Dumnezeu
și sta de vorba cu El în intimitatea inimii. Aici e condus de îngerul sau păzitor la momentele
de rugăciune colectiva. În relație cu Sfânta Treime, omul își dezvăluie fata să interioara pentru
o strălucire cereasca intru curățirea de păcate și de cugete viclene. Apoi prin conștiință vă
deveni vas al Duhului Sfanț. Așa precum Sfânta Fecioara a fost adusa la Templu de părinții
sai, Ioachim și Ana, tot așa omul credincios, odată intrat în Sfântul lăcaș se sfințește prin
lucrarea curățitoare a Duhului, primește cuvântul lui Dumnezeu în inima să și așa, spune
sfântul Antim, el vă fi cu adevărat păzitor și cinstitor al Prea Sfintei Fecioare și al tuturor
sfinților.
O profunda, subit elaborata și convingătoare predica a lui Antim Ivireanul este
„Cuvânt de învățătură și de umilință în Duminica Floriilor”, una dintre cele mai mari sărbători
ale ortodoxiei, prilejuita de intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim. Este deci un moment
prielnic pentru oratorul ecleziast să reamintească minunele învierii săvârșite de Mântuitor și
să le interpreteze cu semnificații adânci și cu îndemnuri morale convingătoare.
Antim Ivireanul interpretează cele trei împrejurări prin gradul de vinovăție al fiecăruia,
de cădere în păcat fata de credință și fata de faptele bune, cu alte cuvinte, în ce măsură este
”mort în darul lui Dumnezeu”. 17 În acest sens, învierea devine un demers alegoric de
întoarcere la credință lui Dumnezeu, de pocăință și de mântuire. În primul caz, cel care „au
păcătuit din nesocoteală și din slăbiciunea firii, inviiaza pre lesne, lasă păcatul și vine în
pocăință, cu atingerea dumnezeescului dar ”. Al doilea mort, fiind „încă tânăr în răutate ”, cu
ajutorul lui Dumnezeu și cu învățăturile „Evangheliei”, „de nu să vă cai astăzi, se vă cai
mâine: lasă răutatea și iara se întoarce pre calea maintuintei”.
Învierea lui Lazăr devine, în discursul lui Antim, punctul central al întregii
demonstrații. Lazăr este mort de patru zile, chiar „împuțit”, este deci, redând sensul alegoric
al pildei, „îmbătrânit în păcat și s-au obicinuit în desfătări și în deșertăciunile cele lumești, în
pohtele lui cele rele ”, încât „nu iasta cu putință să se întoarcă pre lesne”. Un astfel de om sau
„rămâne far de căință și moare în păcat”, sau trebuie ajutat, printr-un ”ajutoriu tare, de sus, un
cuvânt viu al lui Dumnezeu, care să încerce în tot chipul să-l ridice din păcat, precum au
rădicat și pre Lazăr din groapa”. 18
Oratorul reia textul biblic și interpretează, în sensurile lui profunde și persuasive,
fiecare cuvânt al lui Iisus Hristos. „Unde l-ați pus pre dansul?”, întrebarea Mântuitorului către
ceilalți, declanșează, pe temeiul interogației retorice, una dintre cele mai frumoase figuri de
repetiție din scrierile religioase, o gradație anaforica ascendenta, cu acumulări semantice și
profunde efecte oratorice:”Unde ți-ai pus, pacatosule,sufletul tău cel iscusit , cel frumos, cel
minunat, cel vrednic? Unde ți-ai îngropat partea cea mai aleasa a sinelui tău, zidirea cea mai
iscusita a dumnezeestii puteri, sotiia cea iubita a îngerilor? Unde iaste frumusețea aceia a
închipuirii cei dumnezeesti? Unde iaste podoaba darului celui dumnezeesc? Unde iaste slava?
Unde sânt frumusețele lui cele minunate, carele îl arata mai luminat decât soarele?”.
17
Antim Ivireanul, Opere, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, pag. 375
18
Ibidem, pag 380
 Plânsul lui Hristos(„Și lacrăma Iisus”) indemna pe cel căzut în păcat să-i plângă
nenorocirea, așa cum un plâns divin, universal, se revarsă asupra celui pierdut pentru
credință:”Cum nu-t plângi nenorocirea? Plânge pentru tine biserica. Plâng drepții. Plânge
îngerul, pazitoriul sufletului tău, pentru căci vede, aiave, pierzarea ta. Și tu nu verși o lacrăma,
nu te întristezi, nu vii în căință. ”. Chemarea din moarte a lui Lazăr dobândește sublime
sensuri metaforice:”O, fiiule, carele ești mort, Lazare ingropatule în groapa nesimtirei, eși
afara! Vino odată în sine-ți.”. Discursul se îndreaptă astfel către concluzie, mentinandu-se tot
sub semnul metaforei și al alegoriei: ieșirea din „groapa păcatului” înseamnă mai întăi să se
„ridice piatra de pre mormânt”, „că să înțeleagă păcătoșii cum că de nu vor rădica deasupra
lor piatra obiciaiului celui rău,cu neputință iaste să inviiaze și să se căiască”.
Antim a folosit în predici elemente din cultul creștin din abundenta. Astfel textele și
cântările întrebuințate că material intuitiv erau într-o buna măsură familiare ascultătorilor sai,
deci asigurau percepția adevărurilor de credință expuse în „Didahii”.
Fară îndoială, Antim Ivireanul a contribuit la progresul limbii romane literare, întărind
elementele proprii ei și inmultindu-le. El a prelungit viață unor arhaisme a căror dispariție ar
fi sărăcit limba.
Revenind la personalitatea mitropolitului, s-a observat că traiectoria vieții sale a urmat
învățătură creștină pe care și-o însușise și pe care o transmitea la rândul lui păstoriților, nu
numai prin puterea elocventei, ci și prin aceea a exemplului personal pentru că o mare însușire
a să era aceea a convingerii religioase nestrămutate, acceptarea conștienta a adevărurilor de
credință, și adâncirea lor cu ajutorul Sfinților Părinți ai Tradiției bisericești.
Așadar,în evoluția literaturii vechi,Antim Ivireanu are meritul de a fi stimulat
introducerea limbii materne în bisericile din Tara Românească și de a fi fost inițiatorul
predicii - o predica vie adaptata nevoilor societății și timpului, de o mare înălțime morala și o
reala frumusețe stilistica.
Lectura Didahiilor ne descoperă că în alcătuirea cuvântărilor s-a ţinut seama şi de
anumite principii hristocentrice, pentru că învăţătura bisericească şi îndemnul spre a face bine
vin de la Hristos şi se împlinesc în şi pentru Hristos, eclesiocentrice, pentru că se afirmă
necesitatea ascultării necondiţionate şi continue de Biserica, psihologice, prin analiza unor
stări sufleteşți ale persoanelor din istoria sfântă şi prin observarea unor astfel de stări la
ascultători, al intuiţiei, prin capacitatea de relaţionare dintre cunoştintele abstracte cu cele care
caracterizau societatea contemporană cu autorul, al stimulării activităţii proprii a
ascultătorilor, al actualizării, prin raportarea învăţăturii evanghelice la situaţii din viaţa
societăţii, al propovăduirii cu cuvântul şi cu fapta, prin modelul vieţii sale duhovniceşți. Acest
ultim principiu este deosebit de important pentru reuşita predicii.19
În didahii, stihiile: întunericul, vîntul şi marea în furtună, figurează că forţe care
primejduiesc omul. Prin urmare, potrivit afirmaţiei lui Şerban Cioculescu, Sf. Mitropolit avea
“un simţ viu al naturii”, utilizat atît cît îi permiteau canoanele predicii. Cu un efort de
imaginaţie, putem reconstitui calitatea auditoriului lui Antim, în ceea ce priveşte ritmul de
viaţă reglat după calendarul creştin, moravurile sociale şi familiale, vestimentaţia şi limbajul,
pentru că toate acestea sînt lăudate sau acuzate de predicator.
Cu toate că „Didahiile” lui Antim Ivireanul au fost publicate târziu, în 1886, acestea s-
au bucurat de o circularitate foarte mare, „după apariţia primei ediţîi(...)s-au mai scos nu mai
puţîn de şase alte ediţîi, unele complete, altele prescurtate, pînă în anul 1915, când a apărut
ultima dintre ele”20. „Didahiile” sunt cu atât mai importante, cu cât au avut menirea de a
19
Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pag.
197
20
Gabriel Ştrempel, în Introducere, la Antim Ivireanul, Opere, Bucureşti, Editura
Minerva,
1972, pag. LVII
instaura limba română că limbă oficială a serviciului divin, dar şi de a crea predicile vii,
rostite de un orator bisericesc, într-o limbă accesibilă tuturor românilor. Nicolae Cartojan36
afirmă că „valoarea didahiilor lui Antim Ivireanul stă în claritatea planului, în precizia ideii
şi a formei, şi în voiciunea stilului-şi mai ales în legătura lor cu societatea timpului. Este o
predică vie pentru contemporanii săi”
 

Concluzii
În lucrearea de fă ă este redată imaginea mitropolitului Antim ț Ivireanul, cel care a
avut menirea de a introduce definitiv limba română în biserică, stabilind, astfel, unitatea
naţională de care poporul român avea atâta nevoie.
Antim este unul dintre cei mai mari oratori religio și din trecutul poporului romȃn.
Calitățile artistice ale predicilor sale ȋl așează printre cei mai de seamă propagatori ai
limbii romȃne literare21
Didahiile lui Antim Ivireanul sunt foarte ȋnsemnate din punct de vedere literar. Este
de
remarcat că predicile lui Antim, spre deosebire de vechile cazanii varlaamiene, au
idei, firește
ȋmprumutate, dar cu mare ȋndemȃnare propuse unor ascultători neobișnuiți cu
speculațiile
teologice și cu transcendentalități. Se vorbește despre sensul mistic al cuvȃntului
Marian, despre botezul cu apă și cu duh, despre mȃntuire și se face cu multă grație o exegeză
destul de subtilă.
Dar mai ales Antim are darul ȋntoarcerii bruște către ascultătorul din biserică cu o
retorică
ȋncărcată de sevele vorbirii zilnice, și pe temeiuri de un bun simț curent, ducȃnd la o
serie de portrete morale 22
Raportată la aspectul general al limbii literare din prima jumătate a secolului al XVIII-
lea, limba lui Antim are la bază exprimarea populară și impresionează prin claritate, prin
expunere
curgătoare și prin naturalețe. Spre deosebire de Dosoftei, Antim nu se lasă furat, decȃt
foarte rar, de sintaxă și de lexicul izvoarelor grecești (sau slavone). Datorită acestor calități, el
poate fi numit, cu drept cuvȃnt, ctitor al limbii liturgice romȃnești și unul dintre ȋntemeietorii
oratoriei religioase la romȃni 23

21
Rosetti, Al.; Cazacu, B.; Onu, Liviu – Op. cit., p. 183
22
Călinescu, G. – Istoria literaturii romȃne de la origini pȃnă ȋn present, Ed.
Fundația Regală
pentru literatură și artă, București, 1941, p.15-17.
23
Rosetti, Al.; Cazacu, B.; Onu, Liviu – Op. cit., p. 194-195
Bibliografie

 Pr. Prof. Ion Ionescu, Pătimirea mitropolitului Antim Ivireanul

 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti

 Pr. Nicolae Şerbănescu Mitropolitul Antim Ivireanul

 Negrici, Eugen – Antim Ivireanul-logos și personalitate

 Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul
 Antim Ivireanul, Opere
 Istorie a literaturii române
 Rosetti, Al. ; Cazacu, B. ; Onu, Liviu – Istoria limbii romȃne literare
 Călinescu, G. – Istoria literaturii romȃne de la origini pȃnă ȋn
present