Student: Dumitru Liviu

Specializare: Teologie Ortodoxă Pastorală, An III

Disciplina: Istoria și filosofia religiilor

Orfism și creștinism

1. Introducere
Mai mulți cercetători în domeniul istoriei religiilor - printre care Vittorio Macchioro, Alfred
Loisy, Mircea Eliade -au ajuns la concluzia că trecerea de la creștinismul iudaic la cel elenistic, de
la fapta istorică a lui Iisus la cea mistică, s-ar fi operat datorită orfismului, hristologia Sfântului
Pavel fiind, după spusele lui Vittorio Macchioro, doar o transpunere a orfismului. Pentru a
rămâne în picioare, această teorie trebuie să îndeplinească trei condiții conform spuselor
istoricului G. Clemen 1: elementul creștin căruia i se atribuie o asemenea origine, nu trebuie să
poată fi explicat nici prin iudaism, nici prin creștinismul anterior; între termenii comparați nu
trebuie să fie doar o asemănare exterioară, ci și una în spirit; religia păgână trebuie să fi existat
anterior creștinismului și în vecinătate lui 2.

2. Asemănări și deosebiri
Asemănările între mitul lui Zagreus și istoria vieții Mântuitorului au fost remarcate chiar de
unii scriitori bisericești din perioada creștinismului primar (Sf. Iustin Martirul, Origen), dar în
ciuda acestui fapt deosebirile sunt și mai evidente.
Vom începe prin a arăta că spre deosebire de Hristos, Dionysos-Zagreus nu este o victimă
voluntară. După cum se poate citi în mitul orfic, Dionysos este departe de a fi încuviințat propria
ucidere; mai mult el nici nu bănuiește complotul împotriva sa, fiind înșelat cu niște jucării

1Alfred Loisy, Misteriile păgâne și misterul creștin, partea I, traducere de Dan Stanciu, Ed. Symposion, Buc.,1996,
p. 43.
2 Andre Boulanger, Orfeu –legături între orfism și creștinism, Ed. Meta, Buc., 1992, p. 81.
1
(oglindă, sfârlează); el va face tot posibilul pentru a scăpa de urmăritorii săi (transformându-se
succesiv, în mai multe animale, fiind ucis când se găsea sub forma unui taur).
Mergând mai departe, păcatul originar al oamenilor conform doctrinei orfice, este o
consecință directă a uciderii lui Dionysos de către Titani. Practic, moartea zeului constituie o
vină atribuită și oamenilor, ca urmași direcți ai deicizilor (ei ivindu-se din cenușa Titanilor uciși).
Învierea zeului se deosebește la fel de mult de învierea Lui Hristos 3: se poate citi în mitul lui
Dionysos cum zeița Pallas Atena i-a păstrat inima într-un cufăr, de la care a pornit regenerarea
zeului de către tatăl său, Zeus.
Până aici am putut vedea un zeu ce suferă o moarte accidentală și involuntară, el făcând
tot posibilul pentru a scăpa de destinu-i tragic. Indirect, el aduce asupra oamenilor, prin
moartea sa cruntă, blestemul unui păcat strămoșesc.
După cum se poate lesne vedea, nu există nici o premiză pentru a acorda lui Dionysos-
Zagreus atributul de Mântuitor (Soter), nespecific de altfel nici unei divinități din religiile de
misterii greco-romane. Moartea sa departe de a fi mântuitoare și izbăvitoare pentru neamul
omenesc, este în realitate un blestem 4. Este un lucru cu totul diferit, ba chiar în opoziție cu
ceea ce spune Hristos despre Sine: Și după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, așa trebuie să
se înalțe și Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică. Căci
Dumnezeu așa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El, să
nu piară ci să aibă viață veșnică (In. 3,17); sau în alt loc: El este jertfa de ispășire pentru păcatele
noastre, dar nu numai pentru ale noastre ci pentru ale lumii întregi (I In. 2, 2).
Din cele spuse până acum se observă o nepotrivire între moartea zeului așa cum apare ea
în mit și doctrina morții și renașterii mistice a lui Dionysos cu cel inițiat care moare în chip
mistic, doctrină invocată de savantul italian Vittorio Macchioro că ar fi punctul central al
doctrinei orfice care l-a inspirat pe Sfântul Pavel. Cel mai vechi text care poate sprijini această
doctrină orfică (pe care se sprijină teoria lui Macchioro), aparține neoplatonicianului Proclos,
fiind posterioară cu cinci secole Apostolului neamurilor, deci îndoielnică din punct de vedere al

3 Ibidem, p. 83-84.
4 Ibidem, p. 90.
2
autenticității, mai ales că neoplatonicienii erau renumiți pentru deformările la care supuneau
religiile de mistere 5.
O altă dogmă caracteristică religiei orfice, care o diferențiază de teologia paulină și nu o
apropie (precum vedea Vittorio Macchioro) este cea privitoare la dualismul trup-suflet. Se
cunoaște concepția orfică a trupului închisoare sau mormânt al sufletului, izvor necontenit al
păcatului. Pe de altă parte, Sfântul Pavel vedea într-adevăr carnea drept sălaș al păcatului, însă
fără a fi păcat prin ea însăși, întrucât nu carnea îl supune pe om păcatului, ci pângărirea ei în
mod ereditar, începută de Adam 6.
Noțiunea de păcat are în teologia paulină sensul de despărțire de comuniunea cu
Dumnezeu, fiind înățișat ca un fenomen complex ce a început cu încălcarea unei porunci divine,
continuându-se cu căderea întregii existențe umane în robia stricăciunii. Astfel legea păcatului
este legea din trupul omului care-l determină să comită păcate. Mai este numită și lege a morții
întrucât prin acest păcat omul se face vrednic de moarte. Hristos S-a întrupat, a murit și a înviat
tocmai pentru a omorâ păcatul în trupul Său, a reface comuniunea cu Dumnezeu, ruptă prin
păcatul lui Adam și a cuprinde virtual întreaga făptură în Hristos cel mort și înviat 7.
De altfel dovezi despre importanța trupului în creștinism avem la același sfânt Pavel: Sau
nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi (I Cor. 6,19); sau în alt loc:
Căci noi suntem templu al Dumnezeului Celui Viu (II Cor. 6,16). Astfel în loc de a se vorbi de un
dualism trup-suflet la sfântul Pavel și în creștinism în general, se vorbește de o dublă
întrebuințare a trupului, ca unealtă a păcatului, sau ca unealtă a faptelor mântuitoare, iar nu ca
izvor al păcatului –învățătură ce ne apropie de pelagianism.
Acum să analizăm mai îndeaproape învățătura paulină din Ep. către Romani, de care s-a
slujit atât de mult savantul italian, pentru a-și argumenta teoria insolită. Astfel noi murim
unindu-ne cu Hristos într-o asemănare a morții lui (Rom. 6.5). Murim omului vechi, adică
păcatului, rămânând să suportăm ca și Hristos durerile care ne conduc la moarte, dar nu ca
pedepse pentru păcat, ci ca dureri ale efortului nostru de renunțare la egoismul plăcut și
păcătos: Făcându-ne cu el o singură tulpină întru asemănarea morții Lui, vom fi părtași și învierii
5 Ibidem, p. 88-89.
6 Ibidem, p. 92.
7 Preot Dr. Dumitru Viezuianu, Hristologia către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Ed. Tipografiei
Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 1999, p. 142-143.

3
Lui, dându-ne seama că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să nimicească
trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului (Rom. 6,5-6). Aceasta este jertfa noastră
din puterea și după asemănarea jertfei lui Hristos 8. Este practic relizarea îndemnului
Mântuitorului: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de Sine, să-și ia crucea și să-Mi
urmeze Mie (Mt. 16,24).
După cum se poate observa jertfa Lui Hristos este un model pentru creștinii din toate
timpurile, dar și un izvor de har mântuitor și putere în lupta cu patimile. El, a fost primul Om ce
a învins păcatul în trupul Său, a rezistat suferințelor și morții, pentru ca apoi să învie. La fel și noi
urmând același drum, trebuie să ne luăm crucea (adică să ne asumăm statutul de creștini și să
răbdăm suferințele și ispitele) și să-I urmăm modelului nostru Hristos, Cel ce ne ajută în lupta
noastră cu păcatul.
De cealaltă parte, în orfism avem un zeu –Dionysos-Zagreus, care a primit într-adevăr o
moarte cruntă, dar a făcut tot posibilul să scape de ea și nu și-a asumat statutul de jertfă.
Moartea Lui este dăunătoare pentru oameni, întrucât aceștia devin ucigași ai lui; iar învierea
acestuia se datoarează unor factori externi: Zeus și zeița Pallas Atena care i-a păstrat inima. În
aceste condiții apare întrebarea: Care este modelul pe care inițiatul orfic trebuie să-l realizeze,
pentru a se mântui ? Pentru că Hristos este într-adevăr un model pentru creștini, care
asemenea Lui vor să moară păcatului și să refacă comuniunea cu Dumnezeu, pe când Dionysos
nu a înfăptuit nimic pentru omenire, care să aibă o valoare mântuitoare, ba dimpotrivă a lansat
un blestem asupra ei. El nu suferă pentru omenire, nu moare pentru ea, nu produce o
apropiere de zei prin moartea sau mijlocirea sa, nu luptă cu răul și nici nu se poate spune că-l
biruiește, spre deosebire de Hristos.
Deci până acum se vede o deosebire clară între statutul zeului și cel al Lui Hristos,
moartea sa și moartea Mântuitorului, consecințele morții sale asupra oamenilor și urmările
morții Lui Hristos, învierea lui Zagreus și cea a Lui Hristos, moartea și renașterea împreună cu
Hristos și dogma asemănătoare (atestată foarte târziu –sec V) din orfism care comportă
semnificații mult diferite. Apoi gasim dualismul trup/suflet în orfism diferit de concepția despre
trup și suflet din creștinism. Dar aceste deosebiri nu se opresc aici.

8 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică Ortodoxă –vol. 2, EIBMBOR, Buc., 1978, p. 146-147.
4
 O chestiune interesantă este cea privitoare la felul cum priveau orficii asceza (ei
abținându-se de la consumarea alimentelor animale, jertfele sângeroase, hainele de lână, bobii,
supunându-se la tot felul de lustrații rămase necunoscute). Asceza nu presupunea execitarea
virtuților civice; nu sunt necesare nici disciplina nici transformarea morală a caracterului.
Principiul moral suprem îl reprezintă orientarea spre zeitate și detașarea nu de greșelile și
rătăcirile din viața pământească, ci de însăși această viață, repudierea practic a vieții
pământești. Este o consecință a credinței în trupul inchisoare a sufletului, dar și în reîncarnare.
Sufletul venit de la Dumnezeu și năzuind să-și redobândească esența divină nu are vreo altă
datorie de împlinit pe pământ, decât să se elibereze de viața însăși. De aceea nu trebuie să se
supună unei anumite legi morale 9. Pentru a compara această învățătură cu cea creștină este de
ajuns să-l cităm pe Pr. Prof. Dumitru Stăniloae: Sfântul Pavel pune ca temelie a mântuirii
credința în Hristos, dar nu credința în importanța juridică a morții lui Hristos, ci credința ca
legătură personală cu Hristos, prin care iradiază în om puterea Lui Hristos. E o credință ce
echivalează cu o unire treptată cu Hristos, din a cărui jertfă și Înviere primim și noi putere de a
muri păcatelor, adică de a muri egoismului și izolării noastre și de a învia la o nouă viață, care
stă în comuniunea intimă cu Hristos. Nu faptele în afara Lui Hristos, pe baza unei legi normative,
exterioară, ne mântuiesc, ci faptele izvorâte din puterea Lui Hristos sălășluit în noi, care sporesc
unirea noastră cu Hristos, acestea ne mântuiesc 10.
Anumite trăsături ale religiozității orfice, o apropie pe aceasta de gnosticism (o combinație
extravagantă de elemente păgâne, iudaice și creștine). Iată aceste trăsături: aspirația spre o
cunoaștere superioară; sufletul conceput ca emanație a substanței divine, închis în materie ca
într-o temniță, salvat de un zeu care-i arată calea de eliberare; necesitatea mortificării trupului,
pentru a elibera sufletul; dualismul riguros 11.
În cele ce urmează vom prezenta citate din Epistolele pauline care să arate atitudinea
Sfântului Pavel cu privire la zeitățile păgâne, pentru a înlătura supoziția conform căreia
Apostolul neamurilor ar fi fost inițiat în orfism, sau în altă religie de misterii: zicând că sunt
înțelepți, au ajuns nebuni, și au schimbat slava Lui Dumnezeu Celui nestricăcios, cu asemănarea

9 Erwin Rohde, Psyche, Ed. Meridiane, Buc., 1985, p. 274.

10 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 365-366.
11 Andre Boulanger, op. cit., p. 125
5
chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și al celor cu patru picioare și al târâtoarelor. De
aceea Dumnezeu i-a dat necurăției după poftele inimilor lor, ca să-și pângărească trupurile lor
între ei, ca unii care au schimbat adevărul Lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit
făpturii în locul Făcătorului (Rm. 1, 22-25). Este greu de crezut că Sf. Pavel ar fi acceptat să
adore pe Dumnezeu sub chipul taurului, sau al țapului, după lecturarea acestui fragment la
adresa religiozității păgâne; sau: Vă fac cunoscut fraților că Evanghelia cea binevestită de mine,
nu este după om, pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin
descoperirea lui Iisus Hristos. Căci ați auzit de purtarea mea de altădată întru iudaism, că
prigoneam peste măsură Biserica Lui Dumnezeu și o pustiam. Și spoream în iudaism mai mult
decât mulți dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor
mele părintești. Dar când a binevoit Dumnezeu..să descopere pe Fiul Său întru mine..nici nu m-
am suit la Ierusalim la apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia și m-am întors iarăși
La Damasc. Apoi după trei ani m-am suit la Ierusalim..(Gal. 1,11-18); apoi alt text: sunt din
neamul lui Israel, din seminția lui Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu. În ce privește
râvna, prigonitor al Bisericii, în ce privește dreptatea cea din Lege, fără de prihană (Fil. 3,5-6). Se
poate vedea că în ce privește respectarea Legii, Pavel se socotea fără pată, ori inițierea în
religiile păgâne era practic o apostazie de la iudaism, care nu putea fi trecută cu vederea de Sf.
Pavel 12.
O interesantă paralelă a fost propusă între educația Sf. Pavel și cea a lui Moise – care fiind
lepădat, l-a luat fiica lui Faraon și l-a crescut ca pe un fiu al ei. Și a fost învățat Moise în toată
înțelepciunea egiptenilor și era puternic în cuvintele și faptele lui (F. A. 7,21-22). În aceste
condiții se poate vedea că educația străină de tradiția iudaică, nu era evitată ci cultivată. Și Sf.
Vasile a studiat împreună cu împăratul Iulian Apostatul la Universitatea din Atena, însă unul a
devenit unul din cei mai cinstiți sfinți creștini, pe când celălalt a dorit o reînviere a religiei
păgâne și o ditrugere a creștinismului 13. Cu privire la același subiect Sf. Grigorie de Nazianz
afirmă: la fel cum s-au alcătuit remedii prin concursul anumitor reptile, la fel din literatura
seculară am moștenit principiile cercetării și speculației, în timp ce am respins idolatria 14.
12 Ibidem, p. 102
13 Jaroslav Pelikan, Christianity and Classical culture, Yale University Press, New Haven & London, 1992-1993,
p. 10-11.
14 Ibidem, p. 177.
6
 Sfântul Pavel cu siguranță a primit o educație aleasă, cunoscând filozofia păgână, dar
nefiind influențat și cu atat mai puțin inițiat de religiile păgâne ale vremii. De altfel înainte de
venirea Mântuitorului lumea nu a fost uitată de Dumnezeu, nu a fost lăsată în beznă totală,
dovadă că unii filozofi –Socrate, Platon, Pitagora, Heraclit, ajung prin intermediul rațiunii și a
Revelației naturale, să vorbească despre un Dumnezeu unic și bun, despre valoarea virtuții,
despre valoarea unică a sufletului nemuritor (Dialogul Phaidon), un salt fantastic de la politeism
și excesele religiilor vremii. În acest context se poate spune și despre o lucrare a Lui Dumnezeu
prin religiile de misterii, care au anticipat moartea și învierea Mântuitorului. Practic procesul
exte invers de cum lasă să se înțeleagă unii savanți. Dumnezeu se descoperă înainte de vreme
prin intermediul unor religii păgâne.

3. Concluzii
În final, se poate conchide că gândirea greacă-mitologică, senzualismul dionisiac și tot ce
împiedică pe om în comuniunea cu Hristos, rămâne în afara teologiei ortodoxe apostolice și
patristice. Ortodoxia a dobândit elenismul fără a fi înrobit de acesta. Educația, știința, iubirea de
frumos, arta, politica privită ca reglementare a problemelor obștești și în general căutarea
Adevărului, sunt cunoscute și prelungite de Sfinții Părinți 15.
În ce privește relația între păgânism și creștinism, putem spune că religia creștină nu este
o nouă formă de păgânism, nici un sincretism păgâno-creștin, așa cum lasă să se înțeleagă unii
cercetători. Este cunoscut faptul (aici suntem de acord cu savantul italian), că anumite rituri
păgâne au supraviețuit în creștinism, dar nu așa cum au fost ele, ci cu esența total încreștinată
16
.

Bibliografie

15 Pr. Prof. Gheorghe Metallinos, Elenism-Creștinism și taina îndumnezeirii omului, în Teologie și Viață, Iași,
ianuarie-iunie 2000, nr. 1-6, p. 166-169.
16 Pr. Dr. Lect. Ioan Stancu, Studii de istoria filozofiei religiilor, Ed. Tiparg, Pitești, 2004, p. 20.
7
Alfred Loisy, Misteriile păgâne și misterul creștin, partea I, traducere de Dan Stanciu, Ed.
Symposion, Buc.,1996.
Andre Boulanger, Orfeu –legături între orfism și creștinism, Ed. Meta, Buc., 1992.
Preot Dr. Dumitru Viezuianu, Hristologia către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Ed.
Tipografiei Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 1999.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică Ortodoxă –vol. 2, EIBMBOR, Buc., 1978.
Erwin Rohde, Psyche, Ed. Meridiane, Buc., 1985.
Jaroslav Pelikan, Christianity and Classical culture, Yale University Press, New
Haven & London, 1992-1993.
Pr. Dr. Lect. Ioan Stancu, Studii de istoria filozofiei religiilor, Ed. Tiparg, Pitești, 2004.
Pr. Prof. Gheorghe Metallinos, Elenism-Creștinism și taina îndumnezeirii omului, în Teologie și
Viață, Iași, ianuarie-iunie 2000, nr. 1-6, p. 166-169.