Didahiile Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul, contribuție la

formarea limbii literare românești.

Antim Ivireanul este cel mai de seamă dintre Mitropoliții munteni, prin munca lui
neobosită ȋn cultura religioasă a neamului, prin cuvȃntările lui ȋndrăznețe, dar
pline de suflu moral, pentru societatea și timpul lui, și prin strălucirea pe care a
știut să o dea scaunului mitropolitan din București.Se pare că era vlăstarul unei
familii ȋnstărite de georgieni din părțile Azovului, care pe vremea aceea se aflau
sub stăpȃnire turcească. Căzuse din tinerețe ȋn sclavie, fără să știm ȋnsă ȋn ce
ȋmprejurări și nici cum a izbutit să-și recapete libertatea. Del Chiaro, care l-a
cunoscut personal, ne spune că era « ȋnzestrat cu talente rare, cunoștea sculptura,
pictura și broderia și că ridicase la perfecțiune arta tipografiei ». Izbutise să-și
asigure prin aceste calității o situație independentă cȃnd Brȃncoveanu l-a adus ȋn
țară.Adus ȋn țară de Brȃncoveanu a fost ȋnsărcinat cu direcția tipografiei domnești
de la Mitropolie. Fără nicio legătură cu lumea, ȋn atmosfera religioasă de la
Mitropolia Bucureștilor, s-a călugărit și și-a ales ca loc de umilință creștinească și
de muncă sihăstria retrasă ȋn marginea Bucureștilor, ridicată pe o insulă liniștită a
lacului Snagov. Acolo, departe de zvonul lumii, retras ȋn mijlocul apelor, călugărul
Antim, ales ca egumen al mȃnăstirii, a instalat o tipografie și a ȋnceput o spornică
activitate de imprimare, dȃnd la lumină o sumă de cărți grecești, unele cu caracter
religios, necesare serviciului divin, altele cuprinzȃnd norme de ȋndreptare ȋn
credinţa ortodoxă și cȃteva cu caracter didactic și moral. Alături de aceste texte
grecești Antim pune sub tipar și cȃteva cărți romȃnești, ȋntre care și Floarea
Darurilor – Fiore di Virtù.

Ȋn primăvara anului 1705, Antim Ivireanul este ales ca episcop de Rȃmnic. Luȃnd ȋn
primire episcopia Rȃmnicului, Antim introduce o nouă viață instalȃnd și acolo
tipografie. Această tiparniță a funcționat pe lȃngă scaunul eparhial din Rȃmnic
pȃnă aproape de vremurile noastre și, cu ajutorul ei, Antim a continuat munca de
cultură ȋncepută la Snagov.O altă latură importantă din activitatea de edificare
morală a lui Antim Ivireanul este propovedania. Ȋn zilele de mari sărbători
creștinești, Mitropolitul, după ce săvȃrșea serviciul liturgic, se urca ȋn amvonul
Mitropoliei de unde, ȋn cuvȃntări pline de avȃnt, se ȋndrepta către poporul său, pe
care se străduia să-l ȋnalțe sufletește către puritatea moralei creștine.Și nu se
mulțumea să răscolească sufletele prin cuvinte bine gȃndite și mișcător spuse, ci
cu acea deplină consecvență ȋntre vorbă și faptă, Antim a ȋntrebuințat o viață de
muncă fără răgaz ȋn opere de binefacere.Mitropolitul Antim ca vlădică ortodox,
hrănit cu literatura canoanelor și a polemicelor dogmatice, avea – de altfel ȋn
conformitate și cu dispozițiunile pravilelor bisericești și cu sentimentul general al
țării – o puternică aversiune ȋmpotriva păgȃnilor. De aceea el nu putea să vadă
decȃt cu ochi buni desfacerea țării de turci și alăturarea ei de popoarele creștine,
sub scutul crucii. Brȃncoveanu ȋnsă se simțea stȃnjenit și nu se putea ȋmpăca ȋn
cugetul său cu această activitate a Mitropolitului.Cu tactul lui deosebit,
Brȃncoveanu nu a voit să dea proporții acestui conflict cu Mitropolitul ȋn acele
vremuri nesigure. Dar nemulțumirea Domnului, care mocnea ascunsă ȋn adȃncul
sufletului, crește dospită. Antim pretinde că « pre cei ce sunt pricina răutății ȋi știu
cine sunt cum mă știu pre mine ȋnsumi ». Unul dintre aceștia pare să fi fost
duhovnicul Domnului, călugărul din Athos, ajuns Mitropolit de Nissis, Mitrofan
Tasitul. Acesta ȋi cere lui Antim să demisioneze de bunăvoie, adică să facă, cum se
zicea ȋn limba timpului « paretesis », - că, dacă ȋn 15 zile nu renunță singur la
scaunul mitropolitan, Brȃncoveanu va cere Patriarhiei să-l caterisească. După 2 zile
de zbucium, Mitropolitul Antim se ȋnfățișează la curtea domnească și, discutȃnd ȋn
taină ȋnvinuirile ce i se aduceau, declară că se va retrage de bunăvoie din vlădicie,
dar ȋnmȃnează ȋn același timp Domnului apărarea sa. Din această apărare aflăm
care erau capetele principale ale acuzării.Era mai ȋntȃi vechea pȃră că a viclenit,
adică l-a traădat pe Domn; și apoi altele : că este străin de țară, că a ȋmpovărat
casa Mitropoliei cu datorii, ȋnsă Antim spulberă punct cu punct ȋnvinuirile aduse.
Ȋn cele din urmă este ȋnchis ȋn beciurile palatului ȋmpreună cu predicatorul curții,
Ioan Abrami. Ȋn beciurile ȋnchisorii, Mitropolitul este ținut mai multă vreme. Ȋntre
timp Mavrocordat ȋl silește pe Antim, prin amenințări, să-și dea demisia din
demnitatea de Mitropolit și alege ȋn locul lui pe fostul duhovnic al lui
Brȃncoveanu, pe Mitrofan.Dar lucrurile nu se termină aici. Mavrocordat obținuse
de la Patriarhul din Constantinopol caterisirea lui Antim. Astfel Antim este
despopit, sub acuzarea de vrăjitorie; i s-a pus un potcap roșu ȋn locul mitrei de
Mitropolit; i se ridică numele monahal de Antim și i se redă numele său laic de
Andrei și, ȋn sfȃrșit, i se citește sentința prin care este condamnat la ȋnchisoare pe
viață, ȋn mȃnăstirea din Muntele Sinai

Cea mai de seamă operă pe care Antim a lăsat-o posterității o formează predicile
sale numite și Didahiile. Ele au fost rostite în cursul arhipăstoriei sale, începând cu
anul 1709 și sfârșind în august 1716. Este un fapt unanim recunoscut în istoria
culturii românești că, în afară de activitatea de tipograf iscusit, Antim s-a remarcat
prin opera sa de frunte Predicile, pe care le-a rosrit în duminicile și sărbătorile
mari la București sau la Târgoviște, socotite cele mai măiestre monumente literare
pe careni le-a transmis secolul al XVIII-lea.

Opera oratorică a mitropolitului Antim Ivireanul cuprinde 28 de predici,

pronunțate în timpul lui Constantin Brâncoveanu și Ștefan Cantacuzino. În timpul
domniei lui Constantin Mavrocordat, din cauza atmosferei încărcate, se crede că
Antim n-a mai ținut nici o didahie, cu excepția: “ Cuvântului de învățătură”, ținut la
moartea doamnei Pulcheria Mavrocordat.

Grupate pe sărbători, observăm cinci dintre ele au fost ținute la Duminica Floriilor,
trei la Schimbarea la față, câte două au fost pronunțate la: Sf. Constantin și Elena,
adormirea Macii Domnului, Sf. Dimitrie, Sf. Nicolae, la Nașterea Domnului și la
Duminica lăsatului secului de brânză, câte una la: Tăierea Împrejur, Botezul
Domnului, Sf. Petru și Pavel, Intrarea în biserică a Maicii Domnului, Soborul Sf.
Arhangheli, Duminica vameșului și a fariseului și una asupra pocăinței. La aceste
28 de didahii manuscrisele cunoscute mai cuprind 7 predici ocazionale: una la
urcarea în scaun, trei funebre, un cuvânt la parastas și două învățături la
spovedanie. . Didahiile se inspiră din Sfânta Scriptură şi Sfanta Traditie, dar și din
viaţa celor cărora le erau adresate, fapt ce conferă acestor scrieri o valoare în plus,
aceea de izvor important privind viața politică, economică, socială şi morală a
țării. Materia predicii lui Antim Ivireanul în Didahii o formează adevărurile
dogmatice şi morale, apoi cuvintele de laudă şi cinstire adresate Mântuitorului,
Maicii Domnului, Sfinţilor. Întâlnim tot felul de predici: predica propriu zisă, omilia,
predica analitică, pareneza, panegiricul . Manuscrisele mai cuprind, fără deosebire
de vremea la care au fost copiate și cele două apărări trimise lui Constantin
Brâncoveanu în anul 1712 Predicilor lui Antim Ivireanul; este legată de calendarul
bisericesc, de pericopa biblică a duminicii respective, sau de izvoarele
aghiografice, alteori este ocazională, ca cele funebre, de multe ori îşi alege
materia din mediul înconjurător. Compoziția operelor este transparentă și
cercetătorii au remarcat că nu lipsesc introducerea, tratarea și ȋncheierea, ȋnsoțite
de formula de adresare sau de un text ȋn motto.

Copiile acestor manuscrise, existente la Academie, au fost publicate, printr-o

ciudată întâmplare, la data când au fost descoperite de episcopul Melchisedec, în
anul 1886, în biblioteca episcopului de Buzău, Dionisie Romano.

Didahiile au fost tipărite mult mai târziu, la peste 170 de ani de la moartea sa
mucenicească, între 1886 şi 1915

Epoca în care trăiește mitropolitul Antim nu este prea departe de aceea a

începuturilor literaturii românști scrise, încadrându-se în perioada, destul de
amplă, de formare a limbii române literare. Dintre operele sale, cea mai
importantă pentru istoria limbii române literare este, fără îndoială, Didahiile.

Străin de neamul nostru, prin origine nu prin aspirație, Antim Ivireanul ne uimește
prin însușirea limbii române în toate nuanțele ei și prin folosirea acestei limbi la
redarea celor mai alese imagini pe care un poet al acelei vremi le-ar fi putut simți.

Este de-a dreptul surprinzător cum un străin, ca mitropolitul Antim care nu ştia
româneşte când a venit la noi, a ajuns să posede într-un grad aşa de înalt şi de
profund limba poporului căreia i-a închinat toate zilele vieţii sale.

Limba română, prin Didahii este supusă la noi probe, în care ea iese biruitoare și
mai încrezătoare în cucerirea locului firesc ce-I revine. Ea ar fi câștigat
incomparabil mai mult dacă Didahiile nu s-ar fi tipărit atât de tîrziu. “ Din punct de
vedere literar și artistic, predicile lui Antim depășesc tot ce s-a scris și tipărit în
românește până la acea dată prin expresivitate, vigoare și lirism, de aceea
valoarea lor istorico-literară și artistică este cu totul deosebită.(G. Ștrempel)

N. Cartojan, referindu-se la predicile lui Antim, arată că ele constituie un moment

important în dezvoltarea limbii române literare: „ Fiind strâns legate de societatea
timpului și fiind expuse cu multă căldură, deoarece se adresează nu numai minții,
ci și inimii și urmăreau să convingă, predicile lui Antim se caracterizează, sub
raport stilistic printr-o realitate remarcabilă.” Conștient de rostul cuvintelor, el
scrie unul din cele mai glorioase capitole ale predicii românești. Antim este cu
siguranță, unul din cei mai mari, distinși și mai puternici oratori ai Bisericii
Ortodoxe Ronâne.(D. Tabor, Figuri Mari)

Meritul mare alui Antim Ivireanul constă în contribuția la statornicia definitivă a

limbii române în biserică și implicit la făurirea limbii literare române. De sub
condeiul său a ieșit la lumină o slovă românească simplă și plină de frumusețe.
Așadar mitropolitul Antim n-a fost numai un iscusit tălmăcitor în limba română, ci
și un scriitor de real talent, având un loc bine stabilit în istoria literaturii române.