UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Tipăriturile Sfântului Ierarh Antim Ivireanu

COORDONATOR ŞTIINȚIFIC:
Pr. Conf. Dr. Popescu Sergiu

SUSȚINĂTOR:
Student Stoian Dumitru-Raul

CRAIOVA
2018

2
 Argument.
Acest studiu prezintă o sinteză a activității tipografice a unuia dintre cei mai de seamă
ierarhi ai Bisericii noastre cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat, Sfântul Antim Ivireanul. Prin
această lucrare mi-am propus să evidențiez activitatea Sfântului Ierarh și strădaiile sale pentru
instituirea limbii liturgice românești. Pe aceasta temă au mai fost realizate numeroase studii, dar
întreaga activitate a Sfântului Ierarh Antim nu poate fi cuprinsă doar într-o singură lucrare.
Este un lucru binecunoscut faptul că Antim Ivireanul a reuşit să realizeze o performanţă
unică în literatura şi cultura naţională, iar calităţile sale deosebite şi titanica sa putere de muncă
reprezintă obiectul admiraţiei noastre permanente.
Considerat, alături de Coresi, cel mai mare tipograf din cultura medievală românească,
artist desăvârşit şi cărturar strălucit, el a scos la lumină, în decursul unui sfert de veac (1691-
1716), 64 de cărţi, dintre care 24 în limba română, iar restul lucrărilor în limbile greacă, arabă şi
slavonă. Tipăriturile sale cuprind o mare diversitate: cărţi de slujbă, cărţi biblice, cărţi de
învăţătură pentru preoţi şi popor, lucrări de filosofie, de o mare valoare, cu gravuri create de el
însuşi, care au îmbogăţit literatura clasică şi grafica de carte veche românească, cum sublinia
Nicolae Iorga: ,,O carte este un sprijin, o mângâiere, un îndemn....O, sfintele mele cărţi, pe care
soarta prielnică mi le-a scos înainte, cât vă datorez că sunt om, că sunt om cu adevărat!”
(Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost. Vol. I, Bucureşti, 1934, p. 4).
În cuprisul acestei lucrări voi prezenta căteva date biografice ale sfâtului și îndeosebi activitatea sa
de cărturar, de tipograf și de ctitor al limbii de cult românești. Date biografice prea multe despre
viața sa de dinainte de a veni în Țara Românească nu avem. Deși nu era român după origini,
Sfântul Ierarh Antim și-a dedicat întreaga viață pentru bunăstarea Sfintei noastre Biserici.
Activitatea sa a fost desfășurată într-o perioadă oarecum vitregă deoarece Țările Române
în acele vremuri treceau printr-o perioadă în care se luptau pentru identitatea națională, dar și prin
lupta de a-și păstra adevărata credință în fața expansiunii catolicismului. Persoana Sfântului Ierarh
este și astăzi o pildă vie de strădanie, de viață sfântă și de mărturisire a lui Hristos până la primirea
cununilor muceniciei.
,,Ce vom admira mai întâi în vasta personalitate a Ivireanului? Talentul tipografului?
Fineţea gravorului? Capacitatea poliglotului? Geniul oratorului? Luciditatea gospodarului?
Demnitatea ierarhului? Miracolul românului împământenit? E aproape de neimaginat
că atâtea daruri pot fi înmănunchiate într-un singur om!”
(I.P.S.VALERIU ANANIA)
3
 Introducere.
În bogata istorie a poporului român de două mii de ani și a Bisericii dreptmăritoare,
Dumnezeu ne-a binecuvântat cu numeroși sfinți, fiecare au fost odrăsliți din acest pământ sau din
alte părți mai îndepărtate ale lumii.
Aceștia au viețuit aici, au propovăduit aici cuvântul lui Dumnezeu, iar o parte dintre
aceștia au primit cununa muceniciei. Din rândul acestor sfinți face parte și Sfântul Ierarh Antim
Iviranul care „este o pildă pentru noi toți atât prin viața sa sfântă, încununata prin moarte de
martir, cât și prin strădania pe care a depus-o pentru instruirea clerului și credincioșilor
români”.1
Deși locul nașterii sale a fost undeva prin părțile Iviriei, Georgia de astăzi, după cum arată
și numele, Sfântul Antim a viețuit, a tipărit, a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu și în cele din
urmă a primit martiriul în aceste meleaguri. Însă, după cum locul unde acesta și-a petrecut
copilăria nu este cunoscut cu exactitate, tot așa și locul unde s-a petrecut martiriul său rămâne
necunoscut cu precizie.
Numeroși biografi susțin unanim că atunci când era copil ar fi fost răpit din casa
părintească de către turci și dus la Constantinopol unde se pare că a deprins tainele tiparului.
Voievodul Țarii Românești, Constantin Brâncoveanu care se afla la Constantinopol, face
cunoștiință cu tânărul Antim și îi este recomandat drept tipograf iscusit, ceea ce îi lipsea lui
Brâncoveanu.
În vorbirea curentă, în momentul în care noi pronunțăm cuvântul sfânt, dintr-o dată mintea
noastră nu mai cugetă la cele din lumea aceasta și trece într-o altă lume, în lumea cerească. Sfântul
este la fel ca noi un om care își închină întreaga viață lui Dumnezeu, un om care a tins și a deprins
treapta de sfințenie încă de pe pământ, un om care deși este pământean este în același timp ceresc,
trăiește printre oameni pe pământ dar viețuiește duhovnicește în ceruri. Cele de aici de pe pământ
ocupă un loc secundar în viața fiecărui sfânt, iar în întreaga sa activitate este un lucrător ceresc pe
pământ printre oameni.
Sfântul Ierarh Antim, deși după trupul său era pământean, cugetul său era mereu îndreptat
spre cele duhovnicești. Am putea să îl numim Melchisedec al Noului Testament, dar fără spița
neamului. Pe lângă faptul că mereu era îndreptat spre cele ale lui Dumnezeu, era înzestrat ca
nimeni altul cu darul sculpturii, al caligrafiei, al desenului, al broderiei și al multor alte daruri. Din

1
Sfântul Antim Ivireanul- Un Ierarh misionar și Martir (evocări), Ed. Basilica, București, 2016, p. 5.
4
toate aceste daruri cu care a fost binecuvântat de Dumnezeu, și-a construit trepte ale scării care
duce la cer.
Scrierile sale sunt adevărate învățături ale dreptei credințe și hrană duhovnicească pentru
suflet. Predica acestuia era în limba românească populară pentru a fi mai ușor înțeleasă de către
toate categoriile sociale. În vedera elaborării cuvântărilor sale, se ajuta de Sfintele Scripturi, de
scrierile Sfinților Părinți dar și de literatura profană.
Viața întreagă și-a petrecut-o în sfințenie, în care a slujit lui Dumnezeu, a propovăduit
cuvântul Evangheliei Sale și a mărturisit până la ultima suflare dreapta credință. În întreaga sa
activitate de tipograf, de scriitor și în mod special de păstor de suflete, s-a arătat ca o adevărată
podoabă a cărturarilor, un desăvârșit învățător al dreptei credințe în Singurul și Adevăratul
Dumnezeu.
Numeroase dintre activitățile sale au fost realizate din postura de ierarh al Râmnicului
Noul Severin, unde înființează tiparnița de la Râmnic, sub teascurile căreia, în doar trei ani de zile
scoate zece cărți și pune bazele Școlii Râmicene, iar timp de un secol capitala tipografiilor
românești este mutată la Râmnic.
Datorită statorniciei sale în dreapta credință, pentru demnitatea cu care a slujit și a apărat
limba română și interesele poporului român într-o vreme de răstriște, a îndurat multe necazuri de-a
lungul vieții, iar într-un final moarte martirică pentru Hristos, drept pentru care, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a emis în anul 1992, Tomusul de canonizare a Sfântului Ierarh Antim
Ivireanul, care a fost primit cu bucurie duhovnicească de către toți credincioșii.
Antim Ivireanul a suscitat în nenumărate rânduri interesul cercetătorilor datorită vieții sale
sfinte și a învățăturii complexe lăsată moștenire de veacuri. Un lucru care ne atrage în permanență
atenția este viața sa atât de tumultoasă și faptul că a rămas statornic până la ultima suflare. Ne
atrage atenția intransigența sa în raporturile pe care le-a avut cu lumea din jur, care de cele mai
multe ori era înclinată doar spre intrigă și spre minciună. De asemenea, este demn de admirat
spiritul său de sacrificiu și datoria bine îndeplinită întodeauna.
Așadar, Sfântul Ierarh Antim rămâne un caz unic în istoria noastră. Am putea spune faptul,
că el este într-un fel și produsul epocii în care a trăit. Voievodul Constantin Brâncoveanu era în
căutarea unui meșter iscusit în tainele tiparului. După ce vede cu uimire calitătile lui Antim, Vodă
Brâncoveanu îl ridică pe acesta urmașul mitropolitului Teodosie din Veștem.
Relația Ierarhului Antim cu Brâncoveanu era una destul de apropiată. Acesta deși a fost
mustrat în numeroase rânduri de Antim nu s-a atins vreodată de acesta. Urmașul lui Brâncoveanu,
Nicolae Mavrocordat, și-a inaugurat domnia în Moldova bătându-i pe boierii de la țară la tălpi și

5
nu a avut nimic din credința și din puterea de a ierta și de a primi sfaturi ca predecesorului său în
scaunul domnesc.
Nicolae Mavrocordat era cu totul desprins de năzuințele neamului peste care a fost pus să
domnească. Acesta era doar o slugă a semilunei turcești de la Istambul, gata oricând să ucidă doar
pentru a-și păstra scaunul domnesc, ajungând până la situația dramatică de a comanda moartea
Sfântului Antim.
Așadar, putem observa faptul că odată cu demiterea din scaunul de mitropolit, a Sfântului
Antim, a urmat caterisirea și excomunicarea de către Patriarhia de Constantinopol, sub jurisdicția
căreia se afla Mitropolia Țării Românești. De aceaste acte de nedreptate nu s-a ținut seama de-a
lungul deceniilor, nici de vârfurile cele mai înalte ale clerului român și nici de popor, toți fiind
conștienți de fapta mișelească ce fusese săvârșită.
Așa putem explica faptul că numele său nu a fost șters din lista mitropoliților Țării
Românești, listă ce a fost întocmită mai puțin din considerente istorice, ci în primul rând pentru a
fi pomeniți la Proscomidie. La doar câțiva ani după ce murise, îl întâlim pe primul om preocupat
de învățătura sa și de moștenirea lăsată. Este vorba despre preotul de mir Stanciu, de la Biserica
Tuturor Sfinților.
Cel mai probabil, preotul Stanciu l-a auzit predicând pe Sfântul Antim și de aici putem
constata faptul că era unul dintre marii săi admiratori. În alte condiții nu ar fi încălcat legile aspre
ecleziastice, evidențiind opera unui vrăjitor și a unui răzvrătit, cum l-a caracterizat Patriarhia
Ecumenică de Constantinopol în gramata de excomunicare. Pe de altă parte, putem afirma faptul
că tocmai rostirea predicilor sale atesta opoziția clerului românesc față de măsura nedreaptă de
caterisire.
Adevărata explozie de studii ivirene a început la noi cu prilejul comemorării a 240 de ani
de la trecerea la cele veșnice, culminând cu ridicarea anatemei din anul 1966 aruncată asupra sa de
către Patriarhia din Constantinopol. Datorită acestor fapte și a statorniciei în credință până la
martiriu, Biserica Ortodoxă Română a rânduit ca Sfântul Antim să fi trecut în rândul sfinților, cu
ocazia Tomusului de canonizare de la 30 ianuarie 1992 al Sfântului Sinod. Sfântul Ierarh Atnim
Ivirenul este prăznuit în fiecare anul la data de 27 septembrie.

6
 Capitolul I
1.1. Date biografice
Date despre copilăria și tinerețea unuia dintre cei mai de seamă Ierarhi ai Bisericii noastre,
care a păstorit poporul român sub domnia a trei voievozi ai Țării Românești: Constantin
Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat nu avem prea multe. Cunoaștem faptul
că a fost fiul lui Ioan și al Mariei și că originea sa este din părțile Iviriei- așa cum singur Antim
arată în toate tipăriturile sale fie cele scrise în limba greacă, fie în cărțile tipărite în limba română,
unde semnează drept Ivireanul. Din testamentul său de la 23 aprilie 1713, ne este cunoscut faptul
că numele său laic a fost Andrei. După cum ne relatează învățatul florentin Anton Del Chiaro, se
pare că tânărul Andrei a căzut rob otomanilor„ Mulți ani a trăit Andrei ca robîn ținuturile Siriei și
ale Palestinei! Aici a învățat turcă și arabă, pe lângă cea greacă, pe care o cunoștea destul de
bine”2.
Încă din fragedă adolescență, deprinde meșteșugul tiparului prin care se face cunoscut.
Constantin Brâncoveanu pusese bazele unei tipografii la București, însă îi lipsea un meșter
priceput care să îi poată lucra desenele tipăriturilor și gravurile. Este foarte probabil ca întâlnirea
dintre Constantin Brâncoveanu și Sfântul Antim să fi avut loc la Constantinopol. Chemarea lui
Antim în Țara Românescă de către Vodă Brâncoveanu este relatată în prefața pe care uncenicul
său i-o închină în Moltivlenicul, tipărit la anul 1706 la Râmnicu Vâlcea, dar și în apărarea
Sfântului Antim Ivireanul, ce a fost scrisă în 13 ianuarie 1712. Mihail Iștvanovici spune
urmatoarele: „ Aice în țara noastră nu acel eghiptenescu farao cel blându asemenea lui Davidu,
preluminatulu nostru stăpânuși domnu Ioanu Constandinu B. B. voevod, aflându-te și văzându-te
pre iubirea ta de Dumnezeu și cercetându-ți ascuțita minte, te-au aflat vrednicu și întru vederoasă
și apucătoare de mână lucruri, care văzându-le și cu minte pricepându-le minunatul acesta domn,
au zisu (și poate zice): au doară vom afla om ca acesta i porci3.
Odată ajuns în Țara Românească, Sfântul Antim se bucură de sprijinul ieromonahului
Macarie și al Mitropolitului Teodosie, așa cum reiese din testamentul amintit mai sus. Cei doi îl
ajută pe Antim să învețe limba română, ajungând în cele din urmă până la însușirea deplină a
acesteia după cum reiese din lucrările sale ce au fost scrise în limba română.
Prima îndeletincire a lui Antim în Țara Românească a fost cea de meșter în tipografia
domnească de la București. În aceată tipografie reușește să tipărească în limba greacă Pareneticele
împăratului bizantin Vasile I Macedoneanul unde semnează smerit Antim Ieromonah. Anii

2
Narcisa Mihaela Câdă, Viața și învățăturile Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Ed. Basilica, București, 2016,
p. 11.
3
Damian P. Bogdan, 240 de ani de la moartea de mucenic a lui Antim Ivireanul, în B.O.R. , Buletinul Oficial al
Patriarhiei Române, Ed. I.B.M.B.O.R., nr. 8-9/ August- Septembrie 1956, p. 679-680.
7
următori va munci ca tipograf în București, până când înființează o tipografie în cadrul Mânăstirii
Snagov în jurul anului 1694. La această mânăstire ajunge egumen și rămâne până în anul 1701
când se întoarce la tipografia din București, la care rămâne până în primăvara anului 1705.
La data de 16 martie 1705 este numit episcop al Râmnicului, unde tipărește o lungă scriere
de cărți în cadrul tipografiei episcopiei. Mitropolitul Teodosie, care era cunscut drept un râvnitor
de împodobire a mânăstirilor cu cărți de ritual, majoritatea dintre acestea fiind aduse din Rusia, la
data de 27 ianuarie 1708 trece la cele veșnice. Înainte de a-și da sufletul în mâinile Domnului,
bătrânul mitropolit îl desemnează pe Sfântul Antim drept urmaș al său în scaunul chiriarhal.
În cronicarul lui Constantin Brâncoveanu, marele logofăt, Radu Greceanu relatează
grandiozitatea alegerii lui Antim în scaunul de mitropolit „ A doua zi după moarte mitropolitului
Teodosie, ce a fost Mitropolit țării 40 de ani, s-a făcut slujba pogribaniei la care iau parte
patriarhii de Alexandria și de Ierusalim”4 . Ciprian, patriarhul ecumenic, îl descrie pe Sfântul
Antim drept „ bărbat de cinste și evlavios și împodobit cu virtuțileca se potrivesc cu vrednicia
arhierească”5.
Pe Sfântul Antim îl mai putem descrie drept un mare apărător al credinței creștine. În
tinerețea sa fusese rob la turci, iar țara sa îndura în continuare prigoane din partea acestora. Din
cauza politicii oscilatorii pe care domnitorul Brâncoveanu o ducea atât cu rușii cât și cu turcii,
Mitropolitul Antim este în pericol de a-și pierde scaunul în anul 1712. Din apărarea lui Antim
Ivireanul, scrisă în anul 1712 aflăm faptul că duminică, 13 ianuarie, „la vreme de chindie” 6 ,
duhovnicul lui Constantin Brâncoveanu, Mitrofan de Nisa, vine la Mitropolitul Antim spre a-i
aduce la cunoștiință faptul că domnitorul îi solicită demisia pentru „niște lucruri ce le-a adus
întâmplările vreamei des-au făcut”7.
Aceste tensiuni apar pe fondul relațiilor pe care Antim le avea cu rușii. La aceste tensiuni
se mai adăuga și trecerea la ruși a spătarului Toma Cantacuzino din sfatul lui Antim. Constantin
Brâncoveanu îi acordă Sfântului Antim cincisprezece zile pentru a alcătui o nouă apărare. Acesta
nu așteaptă să treacă cele cincisprezece zile, iar duminică, pe 3 februarie redactează o nouă
apărare, dar aceasta nu era de întinderea celei dintâi, era așa cum o numea autorul ei „puținică a
mea cucernică scrisoare”8. În epilogul celei de-a doua apărări, Sfântul Antim îi atrage din nou
atenția lui Brâncveanu să cugete mai îndeaproape ce să facă în privința sa.

4
Idem, p. 682.
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Solemnitățile comemorării în B.O.R. Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, nr. 9-10 / Septembrie –Octombrie, 1966, p 947.
8
Idem, p 649.
8
 Cele două apărări al lui Antim atrag atenția lui Brâncoveanu, prin aducerea de numeroase
argumente raționale, reușind să scoată în evidență nevoia unui sfătuitor, care se găsea în persoana
lui Antim.
Mazilirea lui Ștefan Cantacuzino, domnul Țării Românești, are ca urmare sosirea pe tronul
țării a lui Nicolae Mavrocordat, acesta fiind pus pe scaunul domnesc de către turci. Această
schimbare a avut consecințe nefaste pentru Mitropolitul Antim. În continuare acesta încearcă să
stabilească legături cu lumea creștină. Cronicarul Radu Popescu ne spune că mare parte din
boierimea țării era de partea lui Antim, astfel Brăiloiu, Obedenii, Bengeștii, și Bujorenii.
Un alt cronicar al vremii, Mitrofan Grigoraș, descrie amănunțit faptul că boierii îl urau pe
Mavrocordat „ atât pentru necontenitele dări și încasări de bani, cât și din pricină că punea pe
cei cu mari boierii în boierii mai mici și dimpotrivă”9.
Instalarea lui Mavrocodat în București are loc la 30 ianuarie 1716, iar după doar câteva
luni este silit să părăsească Bucureștiul, luând odată cu el o parte dintre boieri, împreună cu
mitropolitul. Atim îl părăsește pe Mavrocordat pe drum, aducând drept argument faptul că nu își
poate lăsa credincioșii fără păstor. În opinia marelui istoric Nicolae Iorga, acest argument era pe
deplin îndreptățit. După o datină straveche, mitropolitul prelua și puterea politică în lipsa
domnitorului. Strângerea sfatului boieresc în jurul său făcea, de asemena parte din atribuțiile sale,
deoarece numai cu un sfat de boieri, Vlădica „ era îndrituit să cârmuiască”10.
Cronicarul Grigoraș susține faptul că Mitropolitul Antim l-ar fi sfătuit pe Mavrocordat să-
și continuie drumul, căci între el și Țara Românească nu mai era nimic ce îi putea lega. O altă
versiune a întoarcerii lui Antim la București, se pare că ar fi fost și boala sa. În procesiunea
înmormântării doamnei Profiria, soția lui Mavrocordat, care s-a petrecut în anul 1716, la 18 mai,
Mitropolitul Antim nu a luat parte, așa cum ne relatează Anton Del Chiaro.
Din cele scrise mai sus putem ajunge la concluzia că în jurul Mitropolitul Antim apăreau
numeroase întrigi care aveau drept scop înlăturarea sa. De acest fapt chiar el se plânge într-o
scrisoare din 24 martie 1716, pe care o adresează lui Hrisant Notaras, în care îi transmite
următoarele: „ Fiind zile rele, necontenite bănuieli și trimiterea scrisorilor nesigură, am fost siliți
și fără voie să tăcem atâta vreme cu Fericirea voastră de Dumnezeu cinstită, să nu dăm pricină
de petrecere celor ce ne urmăresc cu răutate ca să petreacă și să-și miște cu înșelăciune limba
împotriva noastră”11.

9
Damian P. Bogdan, Op.cit., p. 685.
10
Idem, p 686.
11
Ibidem.
9
 1.2. Alte păreri cu privire la originea Sfântului Antim
Viața și originea Sfântului Antim a reprezentat tot timpul un subiect de dezbatere. Pentru a
trata acest subiect, de-a lungul timpului au apărut numeroase lucrări, dintre care amintim și opera
„ Antim Ivireanul” a lui Gabriel Ștrempel, apărută la Editura Academiei Române.
Părerile referitoare la originea lui Antim au fost numeroase și variate. Despre viața și
activitatea sa după sosirea în Țara Românească avem numeroase documente care stau mărturie
despre acest fapt și nu lasă loc de vreo altă interpretare. Cu privire la originea sa, cei mai mulți
sunt de părere că era georgian, sau caucazian. Michel Le Quien, elaborează o lucrare în patru
volume, apărută la Paris, în care dezbate probleme privitoare la Răsăritul creștin și în care este
menționat și Sfântul Antim ca un excepțional tipograf și un erudit care a ajuns în scaunul
mitropolitan. De asemenea, Le Quien vine în sprijinul afirmației cu privire la originea georgiană a
lui Antim, pe care acesta singur o menționează în cartea „Panoplia dogmatică a împăratului Alexe
Comnenul”12. Această lucrare a fost tipărită la Târgoviște în anul 1710 și este singura tipăritură a
lui Antim pe care o menționează Le Quien.
Fără prea multe comentarii și Lesviodax sprijină teoria descendeței gerogiene a lui Antim.
Alexandru Obobescu era de altă părere cu privire la originea Sfântului Antim. În lucrarea Câteva
ore la Snagov, afirma că sosirea lui Antim în Țara Românească s-ar fi petrecut în timpul lui
Cantacuzino, iar locul de proveniență ar fi fost „ din Mânăstirea Ivirului din Muntele Athos”13.
În versiunea prezentată de profesorul I.D. Petrescu, Antim ar fi fost fiul unor emigranți
moldoveni. Au mai fost emise de către profesorul Nicolae Șerbănescu două teorii cu privire la
pregătirea tipografică a lui Antim. Dacă vreuna dintre aceste teorii s-ar dovedi adevărate, ar
schimba fundamental tot ceea ce știm despre viața sa de dinainte de a sosi în Țara Românească.

12
Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, Ed. Academiei Române, București, 1997, p.32.
13
Ibidem.
10
 Capitolul II.
2.1.Contribuția Sfântului Antim Ivireanul la dezvoltarea limbii și culturii
românești. Activitatea tipografică
Întreaga osteneală depusă de Sfântul Antim de la sosirea sa în Țara Românească și până
când și-a dat sufletul în mânile Domnului, vrednică de laudă și de aducere aminte este. Acesta a
fost înzestrat de Dumnezeu cu cu numeroase daruri, printre care și cunoașterea meșteșugului
tiparului, caligraf sculptor și pictor, și-a pus toate aceste cunoștiințe și priceperea sa în slujba
Bisericii și a poporului român.
Mărturii grăitoare ale vastei activități a lui Antim ne stau cărțile tipărite, manuscrisele
copiate și împodobite cu miniaturi, didahiile, pe care cu râvnă le-a rostit, precum și ctitoria pe care
a lăsat-o în cetatea de scaun ce-i poartă numele, spre veșnica sa pomenire. Câtă vreme va fi sub
acest soare, poporul român neîncetat își va aduce aminte cu multe bucurie, de marele său
arhipăstor, care a zidit o piatră trainică la temelia limbii și a culturii naționale românești.
Perioada de domnie a lui Brâncoveanu este considerată pe bună dreptate „culmea cea mai
înaltă a culturii românești în Muntenia”. Vodă Brâncoveanu era considerat un „om cu carte” și
cu gust pentru tot ceea ce este frumos. Odată ajuns domnitor peste Țara Românească, el a dus mai
departe mișcarea culturală ce a luat naștere sub domnia unchiului său, Șerban Cantacuzino. Nu
este considerat doar un simplu continuator, „prin mijloacele materiale de care dispunea, a reușit
să o ridice la o excepțională strălucire”14.
Un convins susținător al acestei mișcări, face din Curtea sa locul unde se îmbinau două
curente, anume, cel din Apus și cel din Răsăritul Ortodox. Pe lângă domnitor, de asemenea se află
oameni de cultură precum George Maiota, grec ce studiase la Veneția și Roma, medicul Iacob
Pylarino, Ioan Avramie- predicator al Curții, Anton Maria Del Chiaro, reprezentant al culturii
Occidentale, secretar și diplomat în relația cu Occidentul. De asemenea erau prezenți și
reprezentanți ai culturii din Răsărit, precum: Patriarhul Antiohiei Sevastos Trapezunitul,
Kimenitul dascălul, Ioan Comnen, Ioan Cariofil, Mitrofam Grigoraș din Dodona și mulți alții.
Trebuie menționat faptul că în acea perioadă slavonismul „ intrase în agonie”15, iar pe
ruinele sale se ridica grecismul, ce se bucura de susținerea celor amintiți mai sus. Cultura
grecească, reprezenta la acel moment, întărirea ortodoxiei în viața poporului român. Din această
cauză, „blagocestivul” 16 Constantin Brâncoveanu a hotărât reorganizarea școlii grecești din

14
Pr. Nicolae Șerbănescu, 240 de ani de la moarte de mucenic a lui Antim Ivireanul în B.O.R , Buletinul Oficial al
Patriarhiei Române Ed. Instituului Biblic și de Misiune Orodoxă, numerele 8-9 / August- Septembrie 1956, p. 690.
15
Ibidem.
16
Idem, p. 691.
11
București, ce a fost întemeiată de predecesorul său în scaunul de domnie în chiliile de la
Mânăstirea Sfântul Sava.
Pe lângă această școală, Brâncoveanu a menținut și școala ce se afla la Sfântul Gheorghe
Vechi și școala de la Mânăstirea Colțea, ctitoria lui Mihai Cantacuzino. Domnitorul Brâncoveanu
a încercat să le insufle celor patru fii ai săi uciși la Țaringrad, o cultură aleasă, fapt pentru care a
adus la Curtea sa pe cei mai vestiți dascăli. În această perioadă de înflorire a limbii și a culturii
românești, expansiunea romano-catolică era tot mai aproape și de granițele noastre.
Mare parte dintre ritualurile cultice se oficiau în limbi străine până la începutul secolului al
XVIII- lea, iar de multe ori acestea nu erau înțelese nici chiar de către cei ce slujeau. În aceste
condiții s-a încercat grecizarea cultului, spre paguba slavonismului. Mitropolitul Antim se plânge
de acest fenomen, menționând că pe lângă faptul că nu cunoșteau limba în care se slujea, cei ce
slujeau erau slab pregătiți și în ceea ce privește învățătura ortodoxă.
Am realizat aici o expunere a evenimentelor ce s-au petrecut în timpul domniei lui
Brâncveanu, deoarece ele ne vor fi de ajutor spre a înțelege rostul tipăriturilor apărute sub purtarea
de grijă a lui Antim. Pentru școli tiparește cărți de știință, filozofie și literatură profană, pentru fii
domnitorului cărți de învățătură, împotriva propagandei eterodoxe - cărți ce cuprindeau dogma
ortodoxă, pentru cler și credincioși cărți de învățătură și zidire sufletească, spre apărarea cinstirii
sfinților, panegirice și acolutii 17 ; pentru voievozi „îndemnuri creștine și politice” 18 iar pentru
stimularea dorinței spre citit a poporului „vestitul roman fantastic al lui Alexandru cel Mare,
Alexandria”19.
Așadar, de aici reiese faptul că în perioada menționată se stabilise în Țara Românească un
plan complex în ceea ce privește activitatea tipografică și este foarte probabil ca în vremea în care
Brâncoveanu căuta un meșter iscusit în tainele tiparului, vreunul dintre ierarhii de cultură de la
acea vreme să îl fi recomandat pe marele Antim.
Ne putem folosi de știrile de care dispunem pentru a încerca să aflăm cu aproximație data
sosirii lui Antim în Țara Românească, care se pare că ar fi fost între 9 noiembrie 1688, dată la care
Brâncoveanu a devenit domnitor și octombrie 1691, atunci când Antim apare pentru prima dată în
București. Odată cu sosirea în țară, acesta deprinde destul de repede limba română, ajungând într-
un timp foarte scurt la o bună întrebuințare a acesteia, fapt ce reiese din tipăriturile sale românești.
În București, cel mai probabil l-a cunoscut pe Del Chiaro, secretarul de la acea vreme a lui
Brâncoveanu.

17
Idem, p. 693.
18
Ibidem.
19
Pr. Nicolae Șerbănescu, Op. cit., p. 774.
12
 Luând în considerare cărțile tipărite sub atentă sa îndrumare, putem ajunge ușor la
concluzia că meșteșugul tipografic reprezenta pentru Antim cea mai mare pasiune. Pe lângă
aceasta, mai era și un foarte bun caligraf.
În arta tiparului ajunge la o „perfecțiune desăvârșită”. La aceasta face referire punctul al
doilea al apărării sale din 13 ianuarie 1712. Cei care au avut ocazia să îl cunoască pe Antim, l-au
recomandat lui Bâncoveanu drept un om desăvârșit, scoțând în evidență toate talentele sale pentru
a susține acea afirmație.
Mai înainte de a prezenta activitatea sa de tipograf, se cuvine să menționăm faptul că pe
lângă limba gerogiană, limba sa maternă, Antim mai cunoștea și limbile greacă, turcă și arabă, iar
mai târziu va deprinde limba română și pe cea slavonă. Faptul că era un poliglot a reprezentat un
mare avantaj deoarece, i-a oferit posibilitatea de a traduce dintr-o limba în alta, pe care mai apoi
să o fixeze în scris la noi în țară.
În lucrările ce le-a tipărit spre folosul preoților, este foarte evident faptul că Antim era și un
foarte bun cunoscător al canoanelor, dar nu numai al canoanelor, ci și al artei „armenești și
georgiene”, așa cum rezultă din pildele ce aveau drept scop înfrumusețarea tipăriturilor.
Așa cum am amintit mai sus, Antim după sosirea în Țara Românească a activat la
tipografia de la București, care era condusă la acea vreme de Episcopul Mitrofan de Huși. Până în
octombrie 1691 când este menționat pentru prima dată numele lui Antim, din acea tipografie au
văzut lumina zilei opt cărți, cea mai importantă dintre acestea fiind Biblia de la 1688.
Prea mult timp nu a activat Antim la tipografia din București, deoarece în anul 1694 din
motive care încă sunt necunoscute s-a retras la Mânăstirea Snagov, unde a pus bazele unei alte
tipografii. Din înformațiile pe care le deținem, se pare că după plecarea lui Antim, tipografia din
București și-a redus simțitor activiatea. Din acest motiv, în anul 1701 este nevoit să se întoarcă la
București pentru a-i aduce acelei tipografii strălucirea de altă dată.
După plecarea lui Antim de la Snagov, tipografia de acolo avea să își înceteze activitatea în
anul 1702, urmând ca trei ani mai târziu să fie desființată. La acest deznodământ a contribuit și
faptul că Antim a fost ales episcop la Râmnic în martie 1705. Sfântul Ierarh Antim a pus bazele a
numeroase tipografii nu doar în Țara Românească, ci și în afara granițelor acesteia, în orașe
precum Constantinopol și Tibilisi.

2.2 Cărți tipărite la București.

1. Ale lui Vasile Macedoneanul Împăratul Grecilor, șaizeci și șase de capitole
Îndemnătoare către fiul său Leon Înțeleptul și Împărat tot al grecilor. Această carte conține patru
file și încă 96 de pagini cu scrisul dispus pe două coloane, rândul din stânga fiind în greaca veche,
13
iar cel din dreapta în neogreacă. Traducerea acestei lucrări în neogreacă a fost realizată de către
Hrisant Nottara, Iromonah la Sfântul Mormânt.
Aceasta este și prima tipăritură a marelui Ierarh Antim, care a fost realizată la dorința lui
Constantin Brâncoveanu, ce se afla în al treilea an de când urcase pe tronul Țării Românești. „La
rândul său, conștient de valoarea practică și pedagogică a acestei lucrări, Sfântul Antim Ivireanul
a dorit ca, prin tipărirea acesteia în spațiul românesc, să ofere marelui domnitor Constantin
Brâncoveanu, dar și altor oameni politici, un valoros îndreptar în conducerea țării”20.
2. Slujbele Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea Nouă și a Cuviosului Părintelui
nostru Grigorie Decapolitul. La aproape un an de la prima sa tipăritură, Sfântul Antim tipărește
această carte de slujbă în anul 1692. La realizarea acestei tipărituri a contribuit în mod deosebit și
faptul ca ambii sfinți își au moștele în țara noastră.
3. După încă un an, „premicul între ieromonahi”21 tipărește o Evanghelie bilingvă (greco-
română), ce poartă următorul titlu: „Sfâna și Dumnezeiască evanghelie elinească și rumânească,
acuma întâiu alcătuită într-amândoao limbile...”22. Scopul acestei tipărituri, după cum este dat și
în titlu, a fost „ spre cea de obște a pravoslavnicilor folosință”23.
4. În anul 1703, la București, Sfântul Antim tipărește Acatistul„ În -8 de 88 de foi. Tipărit
cu negru și roșu. Titlul Încadrat: pe verso titlului o gravură reprezentând Blagoveștenia. Este un
tiraj aparte din Ceaslovul româno-slav din 1713” 24 . Cartea menționată cuprinde următoarele:
Canon de umilință către Domnul nostru Iisus Hristos, f. 22r. Canon de Rugăciune către Pre
Sfânta Născătoare de Dumnezeu, f. 29 v. 25 , acestea fiind cele mai importante canoane din
cuprinsul lucrării pe lângă textul acatistului.

2.3. Cărți tipărite la Mânăstirea Snagov

1. Mai sus am arătat că în anul 1694 Sfântul Antim se mută la Snagov, unde reușește să
întemeieze o nouă tipografie, de la care, cu ajutorul ucenicului său Mihai Iștvanovici reușește în
anul 1606 să tipărească Orânduiala slujebi în 21 a lui Mai la Zioa Sfinților Slăviți și de asemenia
cu Apostolii Marii Împărați Constantin și Elena, acum întâiul osebi tipărită slavonește...
Prima carte ce a văzut lumina zilei la tipografia din Snagov a fost un omagiu adus
domnitorului Constantin Brâncoveanu, cel ce purta numele Sfântului Împărat Constantin. Scopul

20
Învățăturile Împăratului Vasile I Macedoneanul către fiul său, Leon cel Înțelept, trad. Pr. Daniel-Alexandru Bărîcă,
Ed. Basilica, București, 2010, p. 7.
21
Pr. Nicolae Șerbănescu B.O.R., Op. cit., p. 694-702.
22
Idem, p 702.
23
Idem, p 704.
24
Bibliografie Românească Veche, Vol I, p. 454.
25
Ibidem.
14
acestei cărți a fost acela de a întări poporul spre cinstirea sfinților, care datorită influențelor
calvine, o parte din populație se îndepărtase de această cinstire.
2. Antologhionul întregului serviciu religios de peste an „Cad la bunătatea ta și mulțumesc
că m’ai învrednicit pe mine păcătosul și nevrednicul tău rob această carte, sfânta liturghie
începând și sfârșind. Să fie mărire Unului Dumnezeu, mărit întru sfânta Treime, Tatăl și Fiul și
sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor amin.26. Sfântul Antim a făcut la sfârșitul acestei
cărți următoarea însemnare: „S-a tipărit în anul mântuirii 1697 în luna ianuarie de Ieromonahul
Antim din Iviria”27.
3. În același an mai tipărește și Sfânta Evanghelie tot în limba română. Aceasta avea drept
scop o mai bună înțelegere a cuvântului lui Dumnezeu de către cei ce vin la biserică. Tipărirea
Evangheliei întărește și mai mult obiceiul ca textele Scripturistice să fie citite în românește.
4. De sub teascurile tipografie din Snagov în acelși an a mai ieșit o carte grecească a lui
Ioan Cariofil: Manual despre câteva nedumeriri și soluțiuni sau despre cercetarea și confirmarea
câtorva dogme necesare Bisericii...Această carte are drept scop oprirea propagandei calvine și a
învățăturilor greșite.
5. Tot în același an tipărește și Cuvântul Panegiric despre Împăratul ce a fost încununat de
Dumnezeu și asemena cu Apostolii Marele Constantin. „ În prefața lui Antim Ivirenul, adersată
lui Constantin Brâncoveanu, se spune că Ioan Karyophylles fiind întâmplător în Bucuresci, l-a
rugat pe Constantin Cantacuziono să scrie această carte, care mai târdiu a căzut în mâna lui
Antim Ivirenul; acesta a tipărit-o, după ce s’a rugat de Sevastos Kyminitul, s’o mairevadă”28. În
încheierea aceastei cărți sunt menționate următoarele: „Tipărit în sfînta mănăstire a Întrărei în
biserică din Snagov, pe când conducea cursul prea sfintei Mitropolií a Ungrovlahiei prea sfîntul și
de Dumnedeü păzitul Mitropolitul mitropolit domnul domn Theodosie, de către ieromonahul din
Ivr. În anul mîntuiriĭ 1697”29.
6. Lungul șir al tipăriturilor de la Snagov din acel an se încheie cu o carte ce a fost scrisă în
limba slavonă„ Dreptă alcătuire a gramaticeĭ slavonescĭ, scrisă acum în tipar cu voia prea
luminatului Domn al întregeĭ Țěrĭ Ungrovlahe eu Constantin Basarab Voevod, cu bine-cuvîntarea
prea-osfințitului Kyr Teodosie, cu mila lui Dumnedeü, Mitropolitul aceleiași Țěrĭ. În anul de la
nascerea lui Christos 1697”30.
Mihail Iștvanovici, ucenicul cel mai bun al Sfântului Antim, prin voia lui Constantim
Brâncoveanu se mută în Ardeal în anul 1698 pentru a ajuta la tipărirea cărților de care era mare
26
Idem, p 209.
27
Pr. Nicolae Șerbănescu B.O.R., Op. cit., p 708.
28
Bibliografie Românească Veche, Vol I, p. 350.
29
Idem, p 351.
30
Ibidem.
15
nevoie și acolo. Datorită acestui lucru, cel mai probabil, în acel an la tipografia de la Snagov nu a
mai apărut nicio carte. După încă un an se reia activitatea de tipărire acolo, iar prin grija Sfântului
Antim apare o carte în limba greacă.
7. Mărturisirea Ortodoxă a credinței Bisericii Sobornicești și Apostolică a Răsăritului și
expunerea introductivă despre cele trei virtuți: credința, nădejdea și dragostea.. Această carte
avea ca pricipal scop propovăduirea adevăratei învățături de credință la toată lumea. Stilul aceastei
cărți este foarte îngrijit, așa cum reiese din prefețele lui Dositei al Ierusalimului.
8. După încă trei luni, Sfântul Antim aduce la lumină o nouă mărturisire de credință ca
urmare a expansiunii catolice. Cartea a fost tipărită în luna aprilie a an ului 1699 și avea următorul
titlu: Carte sau Lumină cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului asupra dejghinării
papistașilor. Această lucrare este de fapt, tălmăcirea unei alte cărți ce a fost scrisă în grecește de
către Maxim Peloponesianul, în cuprinsul căreia combătea dogmele romano-catolice. Împotriva
acestei expansiuni catolice și cu scopul de-ai feri pe credincioși de aceasta s-a tipărit la Snagov
această lucrare folosindu-se un limaj popular spre a fi mai ușor accesibil credincioșilor.
9. Gheorghe Radovici, un alt ucenic al Sfântului Antim, sub atenta sa îndrumare în prima
lună a anului 1700 reușește să tipărească în limba română următoarea lucrare: Învățături
creștinești foarte de folos acum întâi scoase de pre limba grecească pre limba românească . Din
cuprinsul acestei cărți ne putem da ușor seama că ea a fost tipărită cu scopul de a fi la îndemâna
tuturor credincioșilor pentru a o citi și astfel să ajungă a cunoaște adevărata credință și de a
rămâne statornici în aceasta, iar în al doilea rând, spre folosul lor sufletesc „ pentru spășenia
lor”31.
10. La o scurtă perioadă de timp, după aproximativ jumătate de an, va fi tipărită
următoarea carte în limba română: Floarea Darurilor, Carte foarte frumoasă și de folos fiecărui
creștin. La fel ca precedenta lucrare și aceasta avea drept scop propovăduirea în rândul populației
a învățăturii Bisericii Ortodoxe, pentru a o întări împotriva expansiunii calvine și catolice.
11. O mare realizare reprezintă tipărirea Psaltirii Proorocului și Împăratului David . Odată
cu această tipăritură, în serviciul religios limba română începe să fie întrebuințată din ce în ce mai
mult. După cum se arată și în prefața ei, a fost tipărită „ spre obștească întrebuințare a Bisericilor
lui Hristos și spre folosul ortodocșilor”32.
12. Începutul anului 1701 aduce la lumină în tipografia de la Snagov carte tipărită în
greco-arabă spre a servi nevoilor religioase ale creștinilor ortodocși de pretutindeni. Trei Sfinte
Liturghii cu rugăciuni trebuincioase pentru slujba ortodoxă. Credincioșii din părțile Arabiei aveau

31
Pr. Nicolae Șerbănescu B.O.R., Op. cit., p. 714.
32
Idem, p. 716.
16
mare trebuință de cărțile de slujbă în vederea oficierii serviciilor religioase. Această lucrare vine în
ajutorul lor spre a putea desfășura pe deplin slujbele religioase.
13. La jumătatea anului 1701 Antim dă la lumină cartea lui Sevastos Kimenitul, care
poartă titlul de Proschinitarul Sfântului Munte al Athonului, scris și tipărit pe vremea Prea
Cucernicului D.D. Ioan Constantin Basarab Voevod.
Scopul tipăririi acestei cărți este arătat de Dr. Ioan Comnen, în cuvântul încheiat
Mitropolitului Teodosie , unde zice așa: pentru mine două au fost pricinile care m-au îndemnat să
o scriu.33
Acest Proschinatar s-a mai tipărit în anii 1745 și 1857. S-a tradus și în românește și s-a
tipărit la București în anul 1856.

2.4. Cărți tipărite iarăși la București

S-a arătat mai sus că în anul 1701, Antim, deși era egumen la Snagov, a început din nou să
poarte grijă de tiparnița de la București. Chiar în acest an el a scos de sub teascurile acestei
imprimerii mai multe cărți astfel:
1. Cuvânt Panegiric la cel întocmai cu Apostolii Marelui Constantin compus de Ștefan
Brâncoveanu...
Este o cărticică scrisă în grecește, prin care se întărește încă o dată cinstirea Sfinților printre
credincioși.
2. În același an și cu același scop, Antim tipărește, tot în grecește, o cuvântare a lui Ștefan,
fiul Brâncoveanului, având titlul: Cuvânt Panegiric la întâiul Muceni al lui Hristos, Ștefan ...
3. În anul 1702 Antim tipărește, în grecește, la București încă o carte în legătură cu cinstirea
sfinților, căutând desigur și prin ea să întărească această învățătură a Bisericii noastre printre
credincioși. Titlul cărții este următorul: Slujba Cuvioasei maicii noastre Matrona Hipolita...
4. Cam în același timp, Antim dă o noua ediție, în grecește din : Cuvânt Panegiric la întâiul
Mucenic al Lui Hristos Ștefan ..., ed. II, Bucuresti, 1702.
5. O altă ediție a cărțuliei Cuvânt Panegiric la Cel intocmai cu Apostolii Marele Constantin,
compus de Ștefan Brâncoveanu ..., având schimbat numai anul de apariție.
6. Șirul cărților greco-arabe început de Antim la Snagov, e continuat acum la București,
tipărindu-se în acest an - 1702 -, un Ceaslov, adică rugăciuni canonice cu celelalte slujbe pentru
tot anul...Scopul acestei cărți, este ca el să dea în dar bisericilor din Arabia, care duceau lipsă de
cărți de slujbă.

33
Idem, p. 718.
17
 7. Se poate ca Biblia de la 1688 să fi fost greu de procurat pentru mulți, fiind o carte mare.
Pentru a nu-i lipsi și pe aceștia de cuvântul Domnului, Antim, în anul l703, a tipărit în românește,
la București, pentru prima dată în Țara Românească, Noul Testament acum întâi tipărit într-acesta
chip pre limba românească cu porunca și cu toată cheltuiala Prea luminatului...
8. Pentru lămurirea dreptei credințe, mai ales împotriva romano-catolicilor, Antim a tipărit,
în luna septembrie (1703) o carte, în limba greacă, compusă de Sevastos Trapezuntiul Kimenitul,
având următorul titlu: Învățătura Dogmatică a prea Sfintei Biserici Răsăritene și universale,
cuprinzând și tratând mai ales trei probleme:
- când se prefac sfintele în trupul și sângele lui Hristos;
- că Născătoarea de Dumnezeu a fost supusă păcatului strămoșesc;
- că părticelele nu se prefac în trupul și sângele lui Hristos, compusă de pre învățatul
profesor Domnul Sevastos Trapezuntiul.
9. La cererea lui Auxentie, fost Mitropolit al Sofiei și pentru a veni în ajutorul arhiereilor,
Antim tipărește, în decembrie 1703, următoarea carte, în limba greacă: Explicarea și Slujba la
Sfințirea Bisericii, afierosită Prea Sfințitului D. D. Gavriil, Patriarh ecumenic .
10. Tot în acest an -1703 - Antim tipărește, în limba greacă, un alt Cuvânt Panegiric al lui
Ștefan, fiul Brâncoveanului, intitulat Cuvânt Panegiric la Prea Slăvita Adormire a Pururea
Fecioarei Maica Lui Dumnezeu .
11. În același an -1703- ieromonahul Antim Ivireanul tipărește la București un Ceaslov
Slavo-Român, București, 1703.Titlul complet al acestei cărți nu se cunoaște, deoarece singurului
exemplar, găsit, până acum, îi lipsesc mai multe foi de la început.
12. Spre a veni în ajutorul credincioșilor, care doreau să audă în limba lor și să înțeleagă,
unele rugăciuni mai des folosite, Antim, în anul 1703, a scos din Ceaslovul slavo-român de mai
sus, mai multe rugăciuni, pe care le-a tălmăcit în românește și apoi, împreună cu Acatistul Maicii
Domnului le-a tipărit cu următorul titlu Acatistul și cu alte rugăciuni.
13. În anul 1704 Antim tipărește, în limba greacă, altă cuvântare a lui Radu Brâncoveanu,
care poartă titlul Cuvântare la Patima cea de lume Mântuitoare a Dumnezeu - Omului Cuvântul
14. Pentru nevoile școlii de la Sf. Sava, unde erau prevăzute între materiile de învățământ și
lucrări de ale lui Plutarch, Antim, în anul 1704, tipărește în limba greacă Traducere foarte exactă
în limba obișnuită a Paralelor Grecești și Romane de Plutarch Cheroneul.
15. În anul următor - 1705 -, înainte de a se muta la Râmnic, Antim termină de tipărit, în
grecește, la București, cu cheltuiala ieromonahului Ignatie, o carte țintind la întărirea cinstirii
sfinților în mijlocul credincioșilor, cu titlu: Slujba celui întru sfinți Părintelui nostru Visarion
Arhiepiscopul Larisei Făcătorul de minuni.
18
 2.5. Cărți tipărite la Râmnic
Se știe că în martie 1705, episcopul Râmnicului, Ilarion a fost scos din scaun, fiind mai ales
acuzat de simpatie față de catolicism. În locul său a fost ales Antim, starețul de la Snagov, iar în
locul acestuia a fost trimis Episcopul Ilarion. Venind la Râmnic, Antim aduce cu sine și tipografia
grecească și românească de la Snagov, întemeind astfel pentru prima dată, în acest oraș o
tipografie. Întrucât se pare că aici misionarii papali se bucurau de oarecare simpatie și întrucât
chiar Episcopul Ilarion fusese scos din scaun tot pentru un asemenea lucru, ortodoxul convins,
care era Antim Ivireanul, a socotit bine ca prima carte scoasă de noua sa tipografie să fie o carte
de doctrină ortodoxă și de combatere a învățărurilor romano-catolice. Această carte, în limba
greacă, a apărut în septembrie 1705 și are următorul titlu:
1.Tomul Bucuriei, în care se cuprind episoadele lui Fotie Preasfințitul Patriarh al
Constantinopolului...
2. În același an, 1705, Antim, spre a veni în ajutorul bisericilor ce vor fi simțit poate, lipsa
cărților de slujbă de peste an, dă la lumină, în românește, un prea frumos: Antologhion Adecă
Floarea Cuvintelor ...
3. S-a văzut mai sus că în anul 1700 Gheorghe Radovici a tipărit la Snagov o carte,
cuprinzând Învățături creștinești. În prefața ei, el spune că dascălul său, Antim Ivireanul, în
mânăstire era și duhovnic. În această calitate, el își va fi dat seama de câte greutăți întâmpina un
duhovnic în administrarea corectă a tainei Sfintei Spovedanii. Pe temeiul experienței ce va fi
câțtigat și pentru a veni în ajutorul duhovnicilor, Antim, în anul 1705, alcătuiește în limba română
și tipărește, cu cheltuiala fostului mare Patriarh, Șerban Cantacuzino, urmatoarea carte: Învățătura
pre scurt pentru Taina Pocainții...
4. În lucrarea sa : Evangheliile Studii istorico - literare, Episcopul Ghenadie Enaceanu al
Râmnicului descrie o Evanghelie tiparită la Râmnic în anul 1705.
Începând din anul 1706 tipăriturile de la Ramnic se fac de ucenicul lui Antim, Mihai
Istvanivici, însă sub supravegherea sa, cum marturisesc unele prefețe ale acestor carți. Șirul lor
începe cu:
5. Adunarea slujbei a Adormirii Nascatoarei de Dumnezeu cu Paraclisul cel de
obște și cu Canoanele .

19
 6. În acelasi an -1706- ipodiaconul Mihai Istvanovici tipărește, în limba
română, pentru nevoile bisericilor românesti și ale clericilor, un frumos Evhologhion,
adeca Molitvelnic. Cheltuiala tiparului a suportat-o însuși Antim Ivireanul.
7. Continuând șirul cărților de slujbă, de care, desigur, se simțea nevoie în țară,
tipografia lui Antim de la Râmnic, scoate în anul 1706, "pentru cea de obște a
Bisericilor lui Hristos trebuință și al pravoslavnicilor folos" și cu cheltuiala vel
spatarului Mihai Cantacuzino un Octoih slavo-roman, al cărui titlu complet e
următorul: Octoihos, adeca Osmoglasnic ...
8. Tot în anul 1706 ipodiaconul Mihai Istvanivici, sub supravegherea lui Antim, mai
tiparește, în limba greacă, lucrarea lui Gheorghe Maiota, purtând titlul: Cuvânt la Patima cea
Mântuitoare a Dumnezeu - Omului, Cuvântul...
9. În același an vede lumina tiparului la Râmnic și următoarea " cărticică" în limba greacă:
Cuvânt Panegiric la cei întru ierarhi făcător de minuni Marele Nicolae.
10. Probabil în anul 1707 tipografia de la Râmnic a dat de sub teascurile sale traducerea
românească a cuvântării lui Gheorghe Maiota la Patima Domnului, având acum urmatorul titlu:
Cuvânt la Mântuitoarea Patima a Domnului nostru Iisus Hristos.

2.6. Carți tipărite la Târgoviște

S-a aratat mai sus că la sfârșitul lunii ianuarie din anul 1708 Antim Ivireanul, cu voia
tuturor, a fost ales Mitropolit al Țarii Românești. Nici în aceasta calitate el nu a dat "uitarii
meșteșugul atât de drag lui, prin care se ridicase pe treptele pe cele mai înalte ale ierarhiei
bisericești"34, ci întemeiază o tipografie în noua sa reședință, străvechiul oraș Târgoviște.
1. Ca mitropolit tipărește aici o carte grecească, sortită a fi spre folosul altor biserici
ortodoxe; a văzut lumina în luna august 1709 și are următorul titlu: Carte de peste tot anul,
cuprinzând fără lipsă, tot Serviciul Bisericesc .
2. În luna mai din anul 1710, se tipărește, în limba greacă, la Târgoviște cu
cheltuiala lui Athanasie Mitropolitul Dristrei și cu corectura lui Mitrofan Grigoraș,
cunoscuta lucrare de dogmatică: Panoplia Dogmatică a împăratului Alexie Comnen ...
Această carte s-a tipărit cu scopul de a lămuri pe credincioși, cu privire la unele eresuri
vechi, care sub o formă nouă circulau în vremea de atunci.

34
Idem, p. 734.
20
 3. Trei luni mai târziu, în septembrie 1710 Mitropolitul Antim tiparește la Targoviște în
grecește slujba Sf. Ecaterina și odată cu ea Proschinitarul Sfântului Munte Sinai. Titlul este
următorul: Carte cuprinzând slujba Sf. Ecaterina și Proschimitariul Sf. Munte Sinai.
4. Peste alte trei luni tipografia din Târgoviște dă la lumină, la 8 noiembrie 1710, -în
românește- cartea Mitropolitului Antim purtând următorul titlu: Învățătura Beserecească la cele
mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților;...
Cartea aceasta este un mic catehism, cuprinzând pe scurt ceea ce s-ar câdea să cunoască
neaparat un credincios din învățătura Bisericii sale.
5. Tot în acest an - 1710 - se tipărește la Târgoviște - în românește, sub supravegherea lui
Antim, însă cu " osteneala și diortoseala" ucenicului său Gherghe Radovici, o nouă ediție a
Psaltirei: Psaltirea Proorocului și Împăratului David .
6. După doi ani apare: Octoih acum întai tălmăcit pre limba rumânească ...
7. Tot în acest an -1712 - se tipărește la Târgoviște, în românește, cu cheltuiala lui Manul
Apostol și cu scopul de a îndemna pe creștini să se roage lui Dumnezeu "în toate zilele săptămânii
pentru folosul sufletelor" o "cărticică" părticică de: Rugăciuni în toate zilele săptămânii,...
8. În anul 1713 Mitropolitul Antim ar fi tipărit la Târgoviște, în românește, pentru cititul în
popor, romanul cu intâmplările fantastice ale lui Alexandru Macedon, cunoscut sub numele de :
Alexandria (Târgoviște 1713 ?). Existența ei este atestată de cunoscuta lucrare a lui Del Chiaro.
9. Pentru a împlini nevoia din ce în ce mai simțită a slujitorilor și credincioșilor
români de a înțelege ceea ce se citește în biserică, Mitropolitul Antim a tradus și a dat la tipar, cu a
sa cheltuială, în anul 1713, prima Liturghie românească din Țara
Românească, al cărei titlu este: Dumnezeeștile și Sfintele Liturghii...
10. În acest an - 1713 - tipografia din Târgoviște dă la lumină o altă carte românească,
tradusă de Antim, desigur pentru nevoile școlilor din București: Pilde Filosofești de pe limba
grecească tălmacite în românește ...
11. În același an -1713- la Târgoviște cu cheltuiala tot a lui Manul al lui Apostoli s-a tiparit
și originalul grecesc al acestor pilde filosofești, având urmatorul titlu: Maxime ale unor vechi
filosofi...
12. Tot în anul 1713, Antim mai dă pentru nevoile bisericilor din țară înca o carte de slujbă
în limbile slavonă, română și greacă: Catavasier ... (Târgoviște 1713).
13. Cam în același timp, Gheorghe Radovici tipărește în a doua editțe, cu cheltuiala
Mitropolitului Antim, un Molitfelnic românesc, al cărui titlu este urmatorul: Molitvelnic acum a
două oară tipărit după rânduiala celui grecesc ...

21
 14. Pentru că observase că unii preoți nu țineau seama de învățăturile date în 1710, Antim
patru ani mai târziu, în anul 1714 alcătuiește și tipărește la Târgoviște în românește următorul
volumaș: Capete de poruncă la toată ceata bisericească ...
15.Tot în anul 1714, Gheorghe Radovici tipărește la Târgoviște cu
binecuvântarea Mitropolitului Antim, un Ceaslov slavo-român, al cărui titlu este:
Ceaslov ce are în sine slujba de zi și de noapte, după rânduiala Sfintei Biserici...
16. Continuând darea la lumină a cărților de slujbă, Mitropolitul Antim pune pe ucenicul
său, Gheorghe Radovici să tipărească, în același an-1714-la Târgoviște, în românește, un
Catavasier, cu următorul titlu: Catavasier cu alte trebuincioase cântări ce se cântă...
17. Șirul cărților de slujbă continuă și în anul următor - 1715 - când Mitropolitul Antim, cu
a sa cheltuială, dă la lumină în a sa tâlmăcire românească un: Ceaslov acum întai tălmăcit în limba
rumânească ...
18. Alături de Ceaslov, Antim ar fi pus să se tipărească în limba română pentru nevoile
bisericilor din Țara Românească, la Târgoviște, în acest an și un Catavasier ... (Târgoviște, 1715)
19. În martie același an (1715) Antim tipărește tot la Târgoviște, în limba greacă,
următoarea carte: A lui Hrisant Preafericitul Patriarh al Ierusalimului, Despre Oficiile, Clericii și
Dregătoriile Sfintei Biserici a lui Hristos și însemnarea lor ...

2.7. Carți tipărite din nou la București

1. Tot în același an - 1715 - Antim dă la iveală în București, unde mutase tipografia de la
Târgoviște, o carte grecească cu cuprins deosebit de al celor tipărite până acum, care poartă
următorul titlu: Sfatuiri Creștine Politice către Prea Credinciosul Domn loan Ștefan Cantacuzino.

2.8. Cărți tipărite în tipografia de la Mânăstirea Antim.

În sfârșit în luna august 1716, când Mitropolitul Antim era în disgrația lui Nicolae
Mavrocordat, a văzut lumina zilei în tiparnița înființată la mânăstirea Tuturor Sfinților (Antim)
lucrarea lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, intitulată: Istoria Sfântă, adică iudaică.
Din cele de mai sus reiese că în cei aproape 26 de ani cât Vrednicul Mitropolit Antim
Ivireanul se întâlnește, documentar, viețuind în țara noastră, a tipărit sau a supravegheat
îndeaproape imprimarea a 64 de carți de diferite mărimi. Dintre acestea 38 de cărți sunt lucrate de
el. Celelalte, sub atenta sa purtare de grijă, s-au tipărit, numeric astfel: 7 cărți de Mihai
Iștvanovici, ipodiaconul, 12 carți de Gheorghe Radovici, ucenicii săi și alte două carți de
ieromonahul Dionisie Flora, probabil tot ucenic al lui Antim, ierarhul nostru. Una din cărți,
apărută în anul 1716, a fost începută de Antim și terminată de ieromonahul Dionisie Floru. În
22
sfârșit, menționăm că pentru patru din cărți nu putem spune precis de cine au fost lucrate
deoaarece dintr-una nu s-a găsit încă până acum nici un exemplar, iar alte trei au lipsă foile de
titlu.
După locul de apariție aceste cărți se împart așa: la București s-au tipărit în trei rânduri:
1691 - 1694; 1701 - 1705 și 1715 - 1716, 20 dintre ele; la Mânăstirea Snagov, între anii 1696 -
1701, 14 carți; la Râmnic între anii 1705 - 1707, 10 cărți; la Târgoviște, în timpul de la 1709 până
la 1715, 19 cărți și în sfârșit în tipografia din Mânăstirea Tuturor Sfintțlor din București, una în
anul 1716, cu ceva timp înainte de uciderea Mitropolitului Antim Ivireanul.
S-a văzut mai sus că nevoile vremii lui Brâncoveanu cereau imprimarea de cărți în mai
multe limbi. Mitropolitul Antim răspunde acestor nevoi și în timpul activității sale tipărește 30 de
cărți în limba greacă; 24 cărți în limba română, o carte în limba slavonă, 8 cărți în câte două limbi,
din care 5 slavo - române. 2 greco - arabe și una greco - română; și în sfârșit o carte în trei limbi:
grecește, slavonește și românește.
Din titlurile celor 64 de cărți reiese că 17 din ele s-au tipărit, în forma dată de Antim, pentru
prima oară, iar alte 8 s-au tipărit, chiar în vremea sa.
Deși toate aceste cărți au vazut lumina zilei datorită muncii și purtării de grijă a
Mitropolitului Antim, totuși nu trebuie trecut cu vederea faptul că o parte din ele au o legătură mai
strânsă cu ierarhul nostru, astfel: patru dintre ele sunt propriile sale lucrări, zece au prefețe sau
scrisori de dedicație scrise de el, pentru cinci a compus versuri, la alte șase a adăugat la urmă câte
un cuvant, prin care cere iertare pentru eventualele greșeli de tipar, iar șase sunt tălmăcite de el din
limba greacă.
În sfârșit, mai menționam că șase din cărți au fost imprimate cu cheltuiala lui Antim, cinci
au blagoslovenia sa și zece s-au dat în dar cititorilor.

2.9. Manuscrisele lui Antim Ivireanul

În legatură cu bogata activitate tipografică de mai sus, trebuie amintite și câteva manuscrise
rămase de la acest vrednic ierarh. Acestea ne încredințează pe deplin că Antim a fost un foarte bun
caligraf și, pe deasupra, și un talentat miniaturist. Este probabil ca din pana lui să fi ieșit mai
multe asemenea lucrări, însă din pricina vitregiei timpurilor, ele să se fi pierdut. Cele ce au ajuns
până la noi, sunt urmatoarele:
1) Izvodul Odoarelor Sfintei Mitropolii, întocmit de Antim în anii 1695-1696;
2) Istoria Țării Rumânești de cand au descălecat pravoslavnicii creștini;
3) Chipurile Vechiului și Noului Testament;
4) Didahiile;
23
 5) Slujba Sfantului Sveșteno Mucenic Antimu Episcopul Nicomodiei;
6) Învățături pentru așezamântul cinstitei Mânăstiri a Tuturor Sfinților.
Prin toate cele de mai sus, Antim a reușit să "încetățenească în țara noastră meșteșugul
tiparului"35 . Antim a trudit cu voioșie pe ogorul acestei nobile arte. A lucrat cu brațele și cu
mintea și a reușit să îmbogățească vechea noastră literatură cu câteva zeci de cărți de cuprins
felurit și mărimi diferite.
Cu aceste lucrări el se socotea - și pe drept cuvânt - că vine în ajutorul aproapelui; această
dragoste față de aproapele, pe care îl dorea luminat cu mintea și îmbunătățit cu sufletul 1-a
îndemnat necontenit la munca tipografică.
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că pentru ierarhul nostru " slăvitul meșteșug al
tipografiei"36 era privit ca un lucru sfânt, pus în slujba patriei și a Bisericii. Cu astfel de gânduri se
înțelege că Vlădica Antim lucra cu adevarat pentru zidirea sufletească a aproapelui său.

35
Idem, p. 700.
36
Ibidem
24
 Capitolul III.
3.1. Activitatea umanistă a lui Antim Ivireanul. Starea culturală a Țării
Românești la sosirea lui Andrei-Antim la Curtea Domnească din
București.
Mișcarea culturală începută sub voievodul Șerban Cantacuzino s-a continuat și adâncit
sub Brâncoveanu, prin învățații și oamenii de cultură reuniți la Curtea Domnească. Se întâlneau
aici două curente culturale, cu influențe din Orient și Occident, îndeosebi greci și italieni.
Primii erau reprezentați prin Dosithei patriarhul lerusalimului și Hrisant Nottara, nepotul
acestuia și viitorul patriarh al lerusalimului, Gherasim Palada patriarhul Alexandriei, Athanasie V
Dabbas patriarhul Antiohiei, loan Cariofil, loan Comnen, profesorul Sevastos Kyminitis. Curentul
apusean era reprezentat prin Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Brâncoveanu pentru limbile
occidentale, medicul lacob Pylarino, George Maiota, loan Avramie. predicatorul de la Curtea
Domnească și alții9. Influențele culturii grecești au fost de mare folos pentru întărirea ortodoxiei
românești, tulburată în aceea vreme de Învățătura calvină10 și, mai ales, de insistentele romano-
catolicilor, care, cu ajutorul habsburgilor, uniseră o parte din românii ortodocși din Ardeal cu
Roma11.
Tot în sprijinul ortodoxiei și al cultivării românilor, Constantin Brancoveanu a reorganizat
și a întreținut în București câteva școli: Academia Domnească, înființată de unchiul său, Șerban
Cantacuzino, în chiliile mânăstirii de la Sf. Sava. Școala de slavonie de la Biserica Sf. Gheorghe-
Vechi, Școala de la Mânăstirea Colfea12.
În epocile anterioare, slujbele bisericești erau săvârșite în limba slavonă. Când
slavonismul a slăbit, cultul se săvârșea în greacă. Aceste limbi însă nu erau înțelese de popor și, de
multe ori, nici de slujitorii altarelor. Din această tristă situație au fost salvați, și preoții și
credincioșii, prin introducerea limbii române în cultul Sfintei Biserici, datorită purtării de grijă a
marelui Constantin Brâncoveanu, ajutat în foarte mare masură de Sfântul Antim, ca traducator,
tipograf și ierarh, cunoscător al lipsurilor și nevoilor sufletești ale credincioșilor.

25
 3.2. Starea socială a Țării Românești în epoca brâncovenească
În jurul anului 1700, câteva familii boierești, în frunte cu Cantacuzinii, dețineau mari
proprietăți în cuprinsul țării. Domnii acordau privilegii importante acestor familii. în pofida
înrobirii satelor, a țăranilor care, săraci și necăjți, erau împovărați cu biruri grele, al căror număr se
ridică la uimitoarea cifră de patruzeci și două. La acestea se adăugau abuzurile perceptorilor .Cum
se foloseau sumele enorme care intrau în vistieria statului? O buna parte din ele lua calea Porțiir
sub formă de alimente. Altă parte era folosită pentru gospodărirea țării și pentru numeroasele
ctitoriri de mânăstiri și biserici, mari valori de arhitectură și pictură. Se cheltuia mult și pentru
întreținerea școlilor, cele mai multe aflate în București. Erau ajutorate patriarhiile sărace din
Orient, de sub stăpânirea turcilor.
În sfârșit, o mare parte din aceste venituri era destinată întreținerii numeroasei familii a lui
Brâncoveanu și a personalităților culturale din Orient și Occident, cu care se înconjura domnul
Țării Românești.
A vorbi despre Sfântul Antim Ivireanul ca despre un umanist de factura intelectualului sud-
european de la sfarșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea nu ne pare a fi
deloc exagerat, chiar dacă, prin formația și practica sa teologică, ar putea fi situat la antipodul
ideologiei antropoconcentrice a umanismului, a umanismului laic renascentist, însă, câtă vreme
nu trebuie să facem cum se procedează adesea, abstracție de umanismul creștin, universalist și
promotor în felul său, al progresului uman. Ori, aceste două forme de umanism-prima, dezvoltată
în antichitate și reînoită în Renaștere ca humanitas paieda, iar a doua, depășind umanismul antic
și devenind specifică religiei creștine ca humanitas filantropia–se regăsesc în epoca Sf. Antim în
întreg Răsăritul european, într-un angrenaj specific, în care tipograful și mai apoi ierarhul Antim,
dobândește un rol tot mai semnificativ.
O simplă comparație cu statura (și opera) contemporanilor săi umaniști din Țările Române:
Udriște Năsturel, Petru Cercel, Neculai Milescu, Miron Costin, Constantin Cantacuzino-stolnicul
și Dimitrie Cantemir îl dezavantajează sub raportul de contribute ideologice de factură umanist-
renascentistă. Poate fi, totusi, atașat tipului uman al Cărturarului, ca "om exemplar" care
întrunește în sine calități ale cavalerului și umanistului, concentrate în jurul unei însușiri precum
"înțelepciunea", iar prin aceasta poate fi integrat, incontestabil, în "umanismul civic" pe care
Mihail Berza și Al. Dutu 1-au identificat ca fiind specific umanismului românesc al epocii. Cu
toate acestea, Sf. Antim, cu biografia și opera lui atât de variată, face parte din personalitățile în
perpetuă devenire, care, evoluând către o formă de a fi, o ating și apoi o depășesc, iar aceasta, nu
doar o dată în viață.

26
 Fără să fie un umanist (laic) marcant, precum cei de mai sus, Sf. Antim Ivireanul este însă,
mai mult decat toți aceștia, exponențial pentru condiția intelectualului sud-european din epoca lui,
pentru frâmântările acestuia de a-și găsi "busola" proprie, a-și rostui semnificația
comportamentului interior și a celui exterior. "Cum trece un intelectual răsăritean de la o formație
teologică la una laică? Cum reacționează el față de problemele majore ale vremii sale? Cum
formulează aceste probleme și ce soluții încearcă să le dea? Care sunt atitudinile sale profunde și
care manifestările convenționale?"- iată un set de întrebări esențiale care, puse retoric de către
Virgil Candea, i-au putut angrena pe Sf. Antim și pe contemporanii săi -cei menționați, ca și mulți
alții, sud-estici și chiar orientali și cu atât mai mult în răsăritul Europei, unde se presimțea un nou
crug al istoriei, dar plăcile ei tectonice încă se mișcau cu greutate.
Caracterizat, între altele, și ca "amurg" al Evului Mediu din aceasta parte răsăriteană - de
care, însă, Johan Huizinga nu s-a ocupat, fiind interesat de faptul că "zorile formei noi" au apărut
mai întâi în Apus! - secolul al VH-lea aparține - după cum observă Virgil Candea - "în mai mare
masură epocii moderne decât evului mediu", acum apărând "mentalități, idealuri, atitudini"
cristalizate "în timpurile mai noi", precum: "programul eliberarii politice și al reorganizării în
state moderne a câtorva din națiunile sud-est europene", "laicizarea gândirii", "atitudini
umaniste", "noile curente de politică externă", care înglobează popoarele balcanice tot astfel
acum, în Apus, un "orientalism științific" înglobează "turcocrația", acele cunoștiințe tot mai
bogate privind dominația otomană. Acum se reliefează "schimbarea axei noastre de orientare
culturală și politică de la Răsărit spre Apus" - după cum releva Mircea Muthu. În consecință,
"umanismul românesc (și numai el) este impregnat de atitudinea antiotomana fațișă după
dezastrul de la 1683, când devenea limpede agonia Imperiului Otoman".
Din punct de vedere cultural, "tabloul" tendințelor vremii în același Răsărit este de departe
mult mai complex decât acela ilustrat de Johan Huizinga pentru "amurgul evuluii mendiu" și
"zorii formei noi" în apusul Europei și tocmai de aceea el constituise încă un teren de investigare
fascinant prin varietatea și dinamismul său intern. În acest Rasarit "retardat" se împletesc tendințe
conservatoare de factură medievală "închise" în perimetrul autarhic ori teologic - dogmatic,
tendințe interne de "deschidere" către toate orizonturile, tendințe perene de "umanism popular",
provenind din substrat și din tradiția istorică, o tradiție umanist-crestină marcată de personalități
ca Ștefan cel Mare și Neagoe Basarab, tendințe noi, de factura clasică sau umanistă, tendințe
baroce și tendințe (pre)iluministe. Toate acestea se află într-o conjuncție mozaicală atât la nivel
cultural individual, cât și la nivel general, pe fondul confruntărilor accentuate ale ortodoxiei cu
prozelitismul catolic și calvin și cu atitudinile liber-cugetatoare și atee.

27
 Oricât ar părea de frapant - dar cercetarea a dovedit-o "pas cu pas" - "smeritul între
ieromonahi Antim tipograful" sau Antim ierarhul se situează "în mijlocul" acestor tendințe, le
urmează și le străbate pe fiecare în parte, permeabil și în același timp rezistent, fiecăreia fiindu-le
un adevarat "loc geometric" și punct focalizant; transformându-se pe sine însuși în contactul cu
fiecare din ele, este uimitor cum se orientează ferm spre ceea ce este esențial, valabil în eternitate
ca și în timpul concret, cum îi rămâne consecvent și cum, modelându-se după cursul vremii,
devenirea lui, doar în acea finală a Sfântului, a ierarhului martir, care îl particularizează între
intelectualii vremii și care-i confera "aura" modelului uman memorabil în acea epocă și în acest
Răsărit specific.
O cercetare sintetică asupra umanismului românesc din secolul al XVII-lea cu prelungiri
în secolul urmator îl definește ca: "Umanism târziu, dar care se leagă de marele umanism italian și
european ca una din ultimele sale forme și, în special, se înscrie într-un curent umanist sud-est
european ...". Între caracteristicile lui, M .Berza enumera: "- o conștiință vie a valorii antichității
clasice, întemeiată pe contactul direct cu operele literaturii antice și pe interpretarea ei
renascentistă;
- o trezire a spiritului critic care stimulează o incipientă critică a surselor;
- o mai largă curiozitate intelectuală legată de un sentiment nou al valorilor umane,
convingerea că prin cultură se dezvoltă capacitățile spirituale și umane, îl înnobilează pe
om, această ultimă trăsătură asociindu-se cu:
- ideea unei misiuni speciale a cărturarului, care face din umanist un militant pentru
ridicarea poporului sau din condițiile de viața în care se găsea.
- ideea centrală și deosebit de rodnică a mișcarii umaniste a fost aceea a descendenței
romane a românilor."
Asemenea trăsături - la care se pot adauga încă și altele din registrul laic și din cel creștin
(concepția umanistă a istoriei, ideea solidarității sociale, cultul civilizației, "raționalismul
ortodox", prețuirea limbii comune ș.a.) - îl caracterizează îndeaproape, între alții pe stolnicul
Constantin Cantacuzino, cel care, consecvent umanismului de sorginte italiana, preferă să se
considere mai degrabă român decât grec de origine.
Ori "Antim tipograful" și Antim ierarhul era unul dintre prietenii de taină ai stolnicului,
împărtășind împreună ideile umaniste ale vremii, căci așa cum observă Al. Dutu după o idee de
Eugenio Garin - "planul cultural" îi aduna pe cărturari - laici și clerici.
Un exemplu al colaborării lor este tipărirea de către ieromonahul Antim, în 1967, a unui
"Manual despre câteva nedumeriri și soluții", lucrare postumă a cărturarului grec loan Cariofil.
Acesta, personalitate remarcabilă, "mare logofăt al marii Biserici a lui Hristos", cum îl prezintă
28
Antim în prefață, căzuse oarecum în dizgrația patriarhului Dositei al Ierusalimului pentru că, într-
o lucrare anterioară de dogmatică, se arătase "deschis" dialogului cu alte ramuri ale
creștinismului, ca și științelor, fără ca prin aceasta să slăbească poziția ortodoxiei. Ori, și în acest
manual, "Interocalvinistul" Cariofil răspunse unor întrebări puse de stolnic (protectorul său) în
spiritul unui dialog deschis privind valorizarea științei și a istoriei, precum și controversele
dogmatice. Precaut, Antim, înainte de tipărire, apelează la consilierea lui Sevastos Kymenitis, "cel
mai bun cunoscător al dogmelor ortodoxe", și apoi nu se sfiește să afirme că autorul și-a împlinit
scopul de a fi realizat o lucrare "spre informarea celor ortodocși și spre rușinea și compromiterea
ereticilor și a necredincioșilor, ba chiar într-o limbă accesibilă, astfel să devină usor și bine
înțeleasă rezolvarea unor asemenea chestiuni puse la îndoială și cerute". Astfel, Antim, din
interiorul cercului teologic "închis", manifesta solicitudine față de mișcarea de idei a epocii și
aceasta va fi maxima lui "deschidere", o "deschidere" care îl va convinge (poate și conjunctural,
pentru a nu intra în discordie cu învațații greci ai Academiei Brâncovene) ca forța ortodoxiei în
confruntare este redutabilă; de acum își va asuma o concepție și acțiune proprie de implicare a
bisericii "luptătoare" în "planul cultural", ca sens funciar și al ființei sale individuale.
Un argument de amănunt și, cumva picant, totuși semnificativ și pentru aceasta solicităm
cititorului îngăduința unei digresiuni - este faptul că loan Cariofil dădea drept de existență și unei
discipline ca divinațiunea (chiar și astrologica), și aceasta pentru bunul motiv că ea mai era
folosită (în secret sau fațiș) și ca manie politică, Brâncoveanu însuși întreținând la curte un
prezicător de la care dorea sâ afle când se va surpa stăpânirea otomană.
Același sens, obsedant, de eliberare de sub "păgâni", aceeași speranță îndreptată către
valorile și forțele Europei, face ca, "ancorată în problematica politică", mișcarea culturală din
Țările Române să evolueze "net" în a doua jumătate a secolului al VII-lea: "umanismul
cristalizează o idee de om, iar raționalismul ortodox - un program cultural", ambele arată Al. Dutu
- "persistă în secolul al VIII-lea, menținându-se sub forma unei tradiții de gândire, prin succesive
procese de transformare, în umanismul care nu mai este o categorie istorică, ci o permanență în
civilizație".
Sfântul Antim este "în mijlocul" acestei deveniri, nu unul printre alții, ci, dacă putem spune
așa, cel care "trage" mișcarea culturală (în care se integrează) către dimensiunea creștină manifest,
asumându-și sensul ei patriotic cu ardoare și spirit de sacrificiu.
"Care este datoria omului în lume și cum poate ea fi indeplinită?" - era întrebarea
fundamentală pe care trebuia să o rezolve și oamenii acestei critice perioade, în care
individualitatea umană, descătușată din uniformizarea medievala canonică avea nevoie - de la
domnitor până la omul de rând - de o bună orientare în societate, pentru a-și asigura viaja,
29
confortul și împlinirile dorite. În prelungirea umanismului renascentist, individul uman avea
nevoie mai ales de "rațiunea dominantă", de temperarea sensibilității prin rațiune, de meditație și
autoeducație care este calea "omului desăvârșit" - a spus Baltasar Gracian, care se va traduce și
tipari și la noi în acest răstimp.
"Antim din Iviria iși va începe activitatea tipografică prin tipărirea unei lucrări parenetice -
"A lui Vasile Macedoneanul, împaratul grecilor, Capitole îndemnătoare șaizeci și șase, către fiul
sau Leon Înțeleptul" (București, 1691, în limba greacă) - , iar, pe la 1807, starețul Dositei al
Neamțului, în prefața la o nouă ediție a lucrării "Viețile Sfinților", identifica trei categorii de
scrieri initâțiale (și tipărite de către Antim Ivireanul: "tâlcuitoare, învățătoare și istorisitoare".
În acest sens, sunt de subliniat "Paralele grecești și române" de Plutarh (traduse de
Constantin Brâncoveanu - fiul, în greacă modernă, pentru școlari, București, (1704), "Pilde
filosofești" - culegere a preotului francez Antoine Galand, tradusă de Anton Maria del Chiaro în
italiană, de aici în neogreacă de loan Avramios și din neogreacă în românește de către Antim
Ivireanul (Târgoviște, 1713), "Floarea darurilor" (Snagov, 1700), celebra carte italiană "Fiore di
virtu", lucrare alegorică în care virtuțile și viciile umane sunt prezentate prin intermediul unei
bestiar și comentate prin sentințe aparținând unor personalitați ale istoriei, carte cu "un aspect
medieval", dar în care "spiritul este înnoitor", cu mențiunea că traducerea a fost realizată la
Snagov de Filotei San aga Zipei și este "cea mai completă și mai literară".
În aceeași ordine de idei menționam "învățăturile creștinești", tipărite la Snagov în
traducerea lui Gheorghe Radovici, ucenic al lui Antim, "Învățătura bisericească" (1710), lucrare
originală a lui Antim Ivireanul și "Sfătuirile creștine - politice" (1715) dedicate domnitorului
Ștefan Cantacuzino.
Ieromonahul Antim Ivireanul a înțeles și a urmat dintru început sensul a ceea ce s-a numit
Contrareforma ortodoxă (condusă de patriarhul Dositei al Ierusalimului, mai ales de la București);
ca atare, Biserica, pornind de la reperul isihast resuscitat trebuie - cu atât mai mult în contextul
epocii - să se manifeste "în lume" (ca Biserică "luptatoare"), să se implice în mișcarea de idei,
participând la constituirea formei mentis ce se configura ca specifică epocii sale.
Implicăndu-se în "raționamentul ortodox" ca formă de "umanism creștin", teologii vremii,
dar și mirenii din Est - la noi Neculai Milescu Spataru, Dimitrie Cantemir, Constantin
Cantacuzino - se deschid dezbaterii problemelor religioase, dar și celor lumești, raporturile dintre
puterea spirituală (Sacerdotium) și puterea temporală (Regnum). Spre lauda lor, acești cărturari de
seamă vor ieși din această confruntare cu "ceilalți" creștini, întocmai ca Antim după episodul loan
Cariofil, mai convinși de valorile religiei, în general, și ale ortodoxiei, în special, și mai hotarâți
să acționeze pentru reliefarea lor în noua epocă - iluministă și pozitivistă - ce se întrezărea.
30
 În ceea ce îl privește pe Antim Ivireanul, el va conștientiza din timp și va pune în practică
ecclesică și culturală (tipografică) cele "trei direcții de îndrumare pe care și le rezervă Biserica,
îndreptate spre clerici, principe și curte, mireni" și va avea de fiecare dată orientarea sigură
privind publicul căruia i se adresa oral sau în scris. Astfel în prefața la "învățături creștine"
(Snagov 1700), arată că aceasta se adresează nu numai clericilor, ci și mirenilor trăitori "în lume",
fiindu-le acestora de mare folos: "Aceste socotele nu sunt date numai către cei delungați de lume
și către cei ce petrec pururea întru rugăciuni neâncetate, ce și către aceia care viețuiesc în lume și
nu cunosc atat de curat tainele lui Dumnezeu, că pot și aceștia mai apoi după grijile lumii ca să o
citească...".
În vremea lui Antim Ivireanul apare - după Nicolae Iorga - "al treilea rând de cărți
românești... cele de polemică, de învătătură și chiar de distracție - un gen cu totul nou în
tipăriturile noastre". În această vreme care prețuia sapiențialul, "carțile de înțelepciune" se
situează pe prin plan în interesele de lectură ale publicului. Ele "înglobează un ansamblu de
norme culese din diverse texte (incluzând și pe cele sacre) și cu scop strict personal; ele sunt
destinate meditației, "cititorii (între ei, desigur, și Antim) revenind adeseori asupra textului pentru
a afla " calea mântuirii" sau "calea îndeplinirii datoriilor obștești". Cărturarul și prelatul Antim
Ivireanu, nu doar ca tipograf și ""iortositor"" ci și ca tălmăcitor și chiar autor, va ilustra ambele
categorii în care au fost împărțite "cărțile de înțelepciune": pe de o parte, operele "destinate unei
largi audiențe", adresate "creeștinilor" sau "cetățenilor" ("carți de comportare"), pe de alta, "carțile
destinate principelui sau celor care dețin puterea politică" ("oglinda principelui"). În felul acesta
Antim se manifesta ca un om al epocii, nu se situează între cei "delungați de lume" și care "petrec
pururea în rugăciuni neâncetate", ce practica o ortodoxie "deschisă" către lume, se implică în
rezolvarea problemelor acesteia, năzuind să exprime prin ființa și activitatea lui Biserica
"luptatoare" și să asigure "puterii" ei "spirituale" rolul diriguitor pe drumul îmbunătațirii omului și
societății, al "mântuirii" prin Hristos.
El are o înalta idee despre om, pornita desigur, din metafizica biblică, dar acutizată de
experiența vieții (în istorie) "mai degraba amară decât exultantă. De aceea - după cum observa un
comentator - Biblia, plai mirific al luminii și al neprihanirii, (îi) pare câteodată...un binecuvântat
refugiu..." . "Aprigul prelat" este însă un luptator pentru om, pe care-1 socotește - ca și, odinioară,
Psalmistul, și ca, în Renaștere, Pico della Mirandola, - "fericita și mai aleasa și cuvântătoarea
zidire". Căci "toate pentru el s-au facut și i s-au dat această simțitoare lume cu toată frumusețea ei,
ca o grădină cu multe feluri de flori, ca să-și aleagă cele de folos...și i s-au dat și lumea cea de sus
din suflarea dumnezeiască, din care, cât va vrea, să-și înfrumusețeze icoana cea sufletească și cât
va putea să o asemene cu chipul icoanei ziditorului său". Stăruind în metafora "păstorului cel bun"
31
al oilor turmei " cuvântătoare" -, credem că sfantul Antim visează relația teandrică între
"Dumnezeu - Cuvântul" (Ioann 1,1) și omul - "cuvântătoarea zidire", sugerând în însăși această
relație, șansa progresului, a mântuirii ființei de pe pământ. Astfel, "smeritul ieromonah", nu doar
pretuiește cea mai aleasa creatură a lui Dumnezeu, ci în pofida atâtor aspecte terifiante ale răului,
pe care i le denunță, își manifestă o "statornică încredere în posibilitaățile unei lumi mai bune",
conformă cu sensul viziunii peren-umaniste. "Idealul etic al Ivireanului dedus din experiența
mirobolantă, de o intensitate și de o luminiscență ireale, a personajelor Biblice se așeaza ca sub o
"stea noao" sub raza unui umanism creștin, care este un "sigiliu al epocii" - afirma îndreptațit
Florin Faifer.
Scriind elogios despre om, Sf. Antim n-a ezitat să-1 certe pentru păcatele lui și să-i pretindă,
pentru dinamica mântuirii, imperativul etic. Și-a întocmit "Didahiile" vizând necesitatea
construcției interioare a omului, astfel încât să fie la înalțimea atributelor teandrice. Dar nu prin
mândrie (socotită ca un prim viciu capital), ci prin virtutea smereniei, care, alaturi de "credință,
nădejde și dragoste", este "Sfârșitul, legatura și pecetea tuturor bunătaților".
Pentru aceasta, el însuși, "smeritul ieromonah", nu se prezenta într-o "figură" convențională,
ci se punea în ipostaza bunului creștin. Exigența față de sine a extins-o apoi, ca ierarh, la nivelul
tuturor celor în mijlocul cărora trăia, de la simpli enoriași, preoți, boieri, domnitor, la "păgânii" și
acoliții lor. Nimic nu le-a iertat, demascând cu necruțare pletora de păcate proliferate prin uitarea
de Dumnezeu și căderea în mrejele satanice ale ispitelor, lăcomiei, zavistiei, "înșelăciunii
aproapelui și chiar a lui Dumnezeu". De la loan Hrisostomul, care a vorbit astfel înaintea
împăratului și mai ales a împărătesei, nimeni nu s-a mai adresat unei societați cu asprimea lui
Antim" -opina Nicola Iorga, cel care îi invoca, spre asemănare, și pe episcopul francez
contemporan "Jacques-Benigne Bossuet (analogie binevenită asupra căreia vom mai reveni).
Este de observat, însă, că "spiritul critic" (de tradiție creștină, dar și de inspirație umanistă),
pe care Sf. Antim îl practica în registrul diatribei - spre deosebire de registrul comic-fabulistic al
contemporanului sau, prințul Dimitrie Cantemir (în "Istoria ieroglifică", 1705) - nu este destructiv
decat în sensul eradicării răului. Complementar cu "Didahiile", Sf. Antim își cristalizează
conceptul umanist - de tradiție greacă și bizantină - "politeia", desemnând " o anumită artă a vieții
sociale..., o etică politică pentru formularea careia creștinismul s-a alaturat antichității,
îmbogațind-o". Rolul acestei preocupari îl constituie cartea "Sfătuiri creștine politice către...Ștefan
Cantacuzino voievod..." și are dreptate Dan Horia Mazilu să spună că prezentarea în versuri a
sentințelor antologate de "preasfințitul și alesul de Dumnezeu mitropolit, domnul domn Antim din
Ivir" - "pentru ca să fie mai ușor de înțeles și mai cu înlesnire ținute minte" - nu se adresează atât
"destinatarului declarat" cât mai ales "celorlalți cititori". În acest adevărat "manual de comportare"
32
, "de o ținuta foarte înaltă", realizat "în acel timp dominat de sapiențial" (de sorginte laică și
teologică), percepem o viziune umanistă coerentă și de perpetuă actualitate: "Prin trei lucruri bune
se cunoaște de toți guvernarea bine condusa...Dacă se găsește pâine cu îmbelșugare în piață,
justiție luminată în tot locul și dacă siguranța există pretutindeni pentru ca să umble oamenii fără
frică și fără anevoință. După cum zic filozofii, acela este bun domnitor, de încredere, ager de a
judeca aceea ce se cuvine, care are în mintea sa pe supuși, adică se îngrijește de ei..."37.
Criticul Mihai Gabriel Popescu, referitor la Mitropolitul Antim Ivireanul subliniază:
""format în curentul culturii eline, depășește barierele artificiale practicând umanismul universal
creștin. O figură de Renaștere...și un luminist creștin. Un mare prelat și un mare român. Nici o
altă personalitate a timpului nu a avut inima și curajul lui"
Când editorul Panopliei dogmatice tipărită la București în anul 1710, îl numește pe Antim
"preaeruditul și de Dumnezeu alesul" ni se pare că el nu folosește numai o formula
circumstanțială de omagiu, ci mai degrabă că încearcă să cuprindă în aceste puține cuvinte
profilul uriașei personalități a ilustrului ierarh; ni se par cuprinse în cuvintele acestea toate
strădaniile mitropolitului, capacitatea lui creatoare, darurile lui bogate, slujirea lui neabătută și
mobilul acestei slujiri, care a fost dragostea de Dumnezeu și de oameni. Am văzut mai înainte că,
în activitatea lui, Antim Ivireanul a urmărit țeluri precise, între care la loc de frunte se situau
luminarea clerului și a poporului prin carte și prin cuvânt, îndreptarea relelor sociale, consolidarea
Ortodoxiei, sprijinirea luptei pentru independența națională etc. În atingerea acestor țeluri, Antim
a pus la contribuție întreaga sa capacitate de gândire și muncă. A fost un gânditor profund, care și-
a însușit selectiv cultura greacă veche și cultura creștină. Deși format în curentul culturii eline, el
a depașit barierele artificiale pe care aceasta cultura le așeza de regulă prin desconsiderarea
"restului lumii" și a practicat umanismul universalist creștin, care - atunci când e vorba de
sporirea binelui - nu cunoaște limite. A prețuit știința, în care vedea un drum către înțelepciune și
nemurire. Alături de știință a așezat artele, pentru că el însuși a fost "mester al tuturor artelor și
realizatorul unei sinteze artistice".
Prin cultură, știință și arte, Antim s-a dovedit "o adevarată figură de Renaștere, polarizând
în personalitatea lui tot ce a fost chemare la progres, în furtunoasa epocă pe care a trăit-o"38.
Astfel, în virtutea înaltului său umanism, Sf. Antim Ivireanul ca om exemplar în istorie, ne
apare ca "un spirit popular, un democrat", anunțând "zorii epocii noi, moderne"39

37
loan Șt. Lazar, Sfantul Antim Ivireanul, "Vistierie de daruri", Rm. Valcea, Ed. Almaron, p. 41-63
38
Gabriel Ștrempel, A. Ivireanul, Opere, Didahii, Editura Minerva, București, 1997, pag. 439;
39
loan Șt. Lazăr, Sfântul Antim Ivireanul, "Vistierie de daruri", Rm. Vâlcea, Ed Almaron, pag. 64 ;
33
 CAPITOLUL IV.
4.1.Didahiile, forma și stilul cuvântărilor lui Antim Ivireanul
4.1.1. Tematica Didahiilor
La loc de cinste, paginile istoriei noastre rețin numele Mitropolitului Țării Românești,
Antim Ivireanul și opera lui, închinată Bisericii și poporului în mijlocul căruia a trait și pe care 1-a
slujit mai bine de un sfert de veac.
Opera Mitropolitului Antim Ivireanul este foarte bogată și variată, dar în mod special ne
vom referi aici la "Didahiile sale - monument de limba și literature" 40
.
Asadar, după ce i-am urmărit întreaga sa activitate tipografică, urmează să ne ocupăm și de
operele sale originale, fie tipărite, fie rămase în manuscris. Din prima grupă fac parte cele trei
broșuri, cu caracter pastoral, scrise pentru nevoile preoțimii. Prima - Învătătura pe scurt pentru
taina pocăinței - tipărita la Ramnic în 1705, era o broșura de 25 de foi, scrisă pentru preoții
duhovnici.
Întristat de "atâta neînvățătură" câtă observa la preoții din timpul său, Mitropolitul Antim a
tipărit în 1710, la Târgoviște, o - Învățătura bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos
pentru învățătura preoților - era un mic catehism necesar preoților pentru catehizarea
credincioșilor.
Cu toate îndemnurile mitropolitului, preoții nu s-au prea ostenit să citească Învățătura sa. De
aceea, în 1714, a tipărit, tot la Târgoviște, o noua broșură cu titlul -Capete de poruncă la toată
ceata bisericească ... - În cele 12 foi ale broșurii, mitropolitul fixa 17 îndatoriri de căpetenie pentru
preoți, amenințându-i ca în caz de nerespectare a lor, îi va trece în "rândul țăranilor" .41
În afară de aceste lucrări tipărite, de la vrednicul cărturar Antim au rămas și cateva lucrări în
manuscris. Cel mai însemnat manuscris este intitulat: "Chipurile Vechiului și Noului Testament,
adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în "Sfânta Scriptură", în "Biblie" și în

40
Pr. I. Ionescu , în Mitropolia Olteniei, Revista oficiala a Arhiepiscopiei Craiovei si Episcopiei Argesului,
septembrie - octombrie, numerele 9-10, Craiova 1966,p. 812.
41
Pr. Dr. Mircea Pacurariu , titlul, în I.B.O.R., Ed. Institutului Biblic si de Misiune alB.O.R,, Bucuresti 1992, p. 150.
34
"Evanghelie" ..." Lucrarea este cunoscută și sub numele de "Arborele genealogic al lui Iisus
Hristos sau Radoslovie". Așadar, personalitate multilaterală, înzestrată de harul lui Dumnezeu ca
și de anevoioasele sale silințe personale cu atâtea aptitudini, daruri și talente eminente, vrednicul
de pomenire Antim mitropolitul este tot odată marele luminator, prin predica sa românească, a
stralucitei epoci de cultură și artă, pusă din ce în ce mai mult în proprii forme naționale, a lui
Constantin Brâncoveanu.
Prin mitropolitul Antim Ivireanul se trece de la Cazania fixată definitiv în cărți, la predica
vie, însuflețită de patosul vorbitorului, circumscrisă și raportată la sufletele și nevoile
credincioșilor din timpul, din Jara și din Biserica sa, cu care el înțelege să alcătuiască o singură
entitate spirituală și pe care el vrea să-i lumineze, să le miște inima și să le înduplece voia, în
împlinirea binelui moral personal și a celui obștesc.
"Predica lui Antim Ivireanul este o predică elaborată cu efort și grijă; este o predică
meditată, framantată, traită; este o predică compusă și așezată pe hârtie, nu este improvizată la
momentul respectiv și stenografiată de alții. Cu un cuvânt ea este alcătuită cu chibzuință și artă,
după toate regulile omileticii, și în acest sens Ivireanul este un începător și un precursor al predicii
românești moderne.
El nu predica numai ca să predice, ci predica pe realități și pentru realități"42 .
Fără îndoială, cea mai valoroasă operă literară rămasă de la Antim (în manuscris) o
formează "predicile sau Didahiile sale"43, rostite în cursul arhipastoririi sale, în diferite duminici
și sărbători, fie la București, fie la Târgoviște. Se cunosc 28 de predici rostite de Antim : cinci la
Duminica Floriilor, trei la Schimbarea la Față, câte două la Adormirea Maicii Domnului, la
Nașterea Domnului, la Sfinții Constantin și Elena, la Sfântul Dumitru, la Sfântul Nicolae, la
lăsatul secului de brânză și câte una la Tăierea împrejur, Boboteaza, Întâmpinarea Domnului, Sf.
Apostoli Petru si Pavel, Sf. Arhangheli, Intrarea în biserică, Duminica vameșului și a fariseului și
una despre pocăință. La aceste 28 de predici se mai adauga 7 cuvântări ocazionale: una la
înscăunarea sa ca mitropolit, trei cuvântări funebre și alte trei cuvântări (mai degraba învățături)
asupra tainei spovedaniei. Manuscrisele Didahiilor mai cuprind și cele două apărări trimise de
Antim lui Constantin Brâncoveanu, în 1712, asupra cărora vom stărui mai încolo. Întâlnim deci,
toate genurile de predică: predica propriu-zisă sau predica sintetică, omilia sau predica analitică,
pareneza și panegriciul.

42
Pr. Conf. Al. I. Ciurea , 240 de ani de la moartea de mucenic a lui Antim Ivireanul în Buletinul Oficial al Patriarhiei
Romane, Ed. Institutului Biblic si de MisiuneOrtodoxa, numerele 8 - 9 / August - Septembrie 1956, p. 776;
43
Pr. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol I Ed. Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R.,
Bucuresti 1992, p. 152;
35
 Și în predicile sale se remarca faptul că Antim avea o cultură deosebită, căci el citează nu
numai din cărțile Sfintei Scripturi, ci și din numeroși Sfinți Parinți (Ioan Gură de Aur, Atanasie
cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, loan Damaschin, s.a.m.d.), sau
pomenește unii filosofi și poeți greci din antichitate.
Așadar, dacă despre Antim Ivireanul s-a scris în general mult, obiectul principal de
cercetare, care nu lipsește astăzi din nici un tratat de istoria limbii și literaturii române, 1-au
constituit Didahiile sale.
Dar Didahiile nu sunt numai un monument de limbă și de literatură; ele sunt în același
timp o frescă a lumii politice și sociale de atunci și, ceea ce este mai important pentru noi, un
tratat de teologie exegetică și practică îmbinat masiv mai ales cu elemente de teologie morală.
Mitropolitul Antim este, după cum am mai amintit și sus, primul care, rupând cu tradiția,
se urca în amvonul Mitropoliei, în zilele marilor Sărbători, ca să grăiasca poporului său drept la
suflet. Până la el, în Biserica noastră, locul predicii îl ținea cazania; dar cazaniile, alcătuite cu
multe veacuri în urmă, cuprindeau explicarea textelor evanghelice în linii general-omenești, ca
pentru toate vremurile și pentru toate societățile, pe când societatea românească de la începutul
secolului al XVIII-lea avea nevoie de o învățătura vie adaptată la nevoile ei duhovnicesti, la
suferințele ei, la durerile ei. Mitropolitul Antim a înțeles acest mare adevăr și, de pe înălțimea
amvonului, el a știut să găsească cuvinte mișcătoare de mângâiere, care răsunau adânc în suflete,
alinând necazurile unui neam întreg, ca de pildă acele discrete aluzii la lăcomia nesățioasă a
turcilor, care nu mai conteneau cu biruri și angarale.
Putem spune că cercetătorul oricărui domeniu, care ar vrea să-și îndrepte privirile către acel
început al secolului al XVIII-lea, nu se va putea lipsi de lectura Didahiilor lui Antim, fiindcă
alcătuitorul lor a fost într-adevar omul epocii pe care a trăit-o.
Și din punct de vedere omiletic, Didahiile au fost cercetate cu competență. S-a constatat
modestia și înaltă idee despre preoție, conștiința răspunderii pastorale, profunda cunoaștere a
Sfintelor Scripturi, bogata cultură teologică și profană, cum și alte calități ale autorului Didahiilor.
S-au scrutat izvoarele, soluționându-se controversata problemă a raportului dintre predicile
mitropolitului Țării Românești și predicile lui Hie Miniat sau cele ale lui Hrisant Notara, s-au
privit Didahiile ca izvor de informație asupra vieții politice, sociale, economice și moral -
religioase de atunci, li s-a analizat forma și planul și s-au semnalat unele din caracteristicile lor
omiletice.
Cu toate acestea, obiectul cercetarii ni se pare a fi înca departe de epuizare. De aceea, vom
arunca și noi o privire atentă asupra acestor Didahii, nu numai pentru a reliefa ceea ce au ele
caracteristic, ci și pentru a scoate la lumina noi date sau a le pune în lumina unor noi puncte de
36
vedere, spre folosul predicatorului creștin de astazi. Nu intentiona ca cercetarea noastră să-și
construiască neaparat un schele propriu, independent de ceea ce s-a scris pană acum în această
privință. Vrem numai să adăugăm și contribuția noastră la cercetările anterioare.
Astfel vom afla necontenit pilda din predicile Mitropolitului, care considera că pentru om
cel dintâi mijloc al unirii cu Dumnezeu este "învățătura și cuvântul", adică "învățătura cea
împletită de cuvinte", "undifa cuvintelor care împreună cu mărturiile Duhului Sfânt prind pe om
dintru adâncul păcatelor, ca pre peștele din adancul apei, și-1 scoate la lumina cunoștinței de
Dumnezeu", din predicile mitropolitului care a așezat în testamentul său unele ca acestea: "Cei ce
iau darul vredniciei arhierești de prin toată lumea și se așeaza purtători de grijă la biserica cea
Sfântă a lui Dumnezeu, au datorie mai întâi cu dinadinsul a păstori turma lor cea pravoslavnică,
ce li s-a încredințat de la Hristos, cu cuvinte folositoare de suflet și cu învățătura cea
evanghelicească"44.
4.1.2.Materia Didahiilor; învățături de teologie dogmatică și morală,
mijlocite prin Didahii.
Materia Didahiilor lui Antim își trage seva din mai multe direcții: mai întâi, ea este legată de
calendarul bisericesc, de pericopa evanghelică, în cazul duminicilor și paznicilor împărătești, sau
de izvoarele aghiografice corespunzatoare în zilele sfinților; alte ori ea este ocazională, cum avem
cazul cuvântării la instalarea sa ca mitropolit, " în zilele postului ". Antim își alege materia
predicii și din mediul înconjurător, observând binele și răul din viața oamenilor: ce făceau, ce
vorbeau și chiar ce gândeau ei. Învățătura de veacuri a Bisericii își găsea astfel aplicare în
contemporaneitate, iar trăirea oamenilor se confrunta și se coordona cu adevărurile și preceptele
creștine veșnice.
În cursul Didahiilor se întâlnesc aspecte teologice care vădesc pe gânditorul ortodox
profund, căruia nu-i scapă cele mai de seamă și în același timp cele mai fine interpretari ale
esenței adevărurilor revelate. Încă din cuvântarea pe care "o a zes", când s-a făcut mitropolit,
Antim enunța doua elemente pe care le socotește că "întemeiază și întăresc biserica: credința la
Dumnezeu și buna ascultare la biserică"45. Credința este, după cum știm, cel dintâi fapt trebuitor
pentru mântuire; ea este cea dintâi condiție a mântuirii. Prin Biserică, Dumnezeu își continuă
lucrarea Sa mântuitoare în lume și de aceea Biserica propovăduiește credința. Fiind păstrătoarea
adevărurilor revelate, Biserica are posibilitatea să dea credinței noastre un conținut precis și o
orientare sigură, de unde rezultă că este necesară ascultarea de Biserica. Antim a sesizat aceasta

44
Mihail Gabriel Popescu, , în Studii Teologice, Revista Institutelor teologice din Patriarhia Romana, Seria a 11-a,
numerele 1-2, ianuarie - februarie 1969, pag. 47;
45
Idem, pag.48;
37
și, în toate predicile sale, el nu uita să îndemne necontenit la păstrarea credinței și la ascultarea
față de Biserică. Dacă pe plan universal credința în Dumnezeu și ascultarea de instituția Lui
garantează consolidarea Bisericii ca instituție divino-umană, pe plan național, Antim se va fi
gândit desigur, și la consolidarea Bisericii Românești, atât de încercată în vremea lui.
În Cazania la Preobrejenia Domnului, Antimenuntaa un alt adevăr, în privința cunoașterii
lui Dumnezeu, și anume că noi cunoaștem pe Dumnezeu numai în parte, pe cât ni s-a descoperit și
pe cât mintea noastră poate să cuprindă din mareția Lui: "Iară asemănarea aceasta a obrazului cu
soarele și a veșmintelor cu zăpada..."46.
În privința soteriologiei, aflam în Didahiile lui Antim lucruri deosebit de interesante. De ce -
se întreaba el - s-a făcut Dumnezeu om, asemenea nouă, și a petrecut cu noi până la înalțarea Sa și
de ce nu s-a făcut El înger, ca să mântuiască pe îngerii căzuți? Iată răspunsul: - din 4 pricini -
"Pricina cea dintâi, pentru care au luat Dumnezeu spre Sine firea omenească, iar nu cea
îngerească, iaste că îngerii n-au perit toți, ci au ramas din ei mulți, iar oamenii erau căzuți toți,
pentru păcatul născutului celui dintâi..."47.
Tot patru pricini află Antim și pentru coborârea la noi a Fiului lui Dumnezeu, iar nu a altei
persoane, Tatăl sau Sfântul Duh, din Treime: cea dintâi, pentru că Fiul se cheamă "Înțelepciune" și
astfel avea să vindece nepriceperea prin care omul a căzut în păcat; a doua, că Cel ce este Fiul lui
Dumnezeu fără ani, să se facă și Fiul Omului sub ani; a treia, că precum s-a făcut Fiul lui
Dumnezeu fiu al Omului, să se facă și fiul omului Fiu al lui Dumnezeu; în sfarșit, fiind Fiul, "fața
cea din mijloc" a Sfintei Treimi, s-a făcut și Mijlocitor pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu.
Pogorându-se pe pamant, Fiul lui Dumnezeu nu și-a pierdut, nici nu și-a micșorat
dumnezeirea Sa, ci firea omenească s-a împreunat numai în El cu cea dumnezeiască. La aceasta
ajunge Antim interpretând proorocia: "Rourați cerurile de sus și norii să ploao dreptul, să se
deschidă pământul și să arate pe Mântuitorul''48.
Amândouă acestea - spune Antim - sunt adevarate "din ceriu și pre pământ a să ivi, din ceriu
pentru că iaste fiul lui Dumnezeu, de pre pământ pentru că iaste fiul omenesc. Pentru aceea strig
către ceriu și către pământ, ca să ne arate nouă pe dreptul și Mântuitorul acela al lumii"49.
Ideea este accentuată, printr-o analiză simbolică, și în cuvântarea la "Stretenia Domnului" :
"Duce plocon la templu 2 turturele curate, ca să arate cele 2 voi, a dumnezeirii și a omenirii. Duce
o păreche de turturele curate, ca să facă păreche curată lui Dumnezeu pre omul"50.

46
Antim Ivireanul "Didahii" - Postfata si bibliografie de Florin Faifer, Editura Minerva; București, 1983, p. 12;
47
Mihail Gabriel Popescu - Studii Teologice, Revista Institutelor teologice din Patriarhia Romana, Seria a Il-a,
numerele 1-2, ianuarie - februarie 1969, pag. 48;
48
Ibidem, pag. 49;
49
Ibidem;
50
Antim Ivireanul "Didahii" - Postfata și bibliografie de Florin Faifer, Editura Minerva, Buc, 1983, pag. 29;
38
 În cuvântul de învățătura la Preobrejanie, Antim află prilej pentru a îndrepta privirile
ascultătorilor eshatologic, către Judecate din urmă: "Și să arată lor Moisi și Hie, grăind cu dânsul.
Minunată vorbă și alese soții are astăzi Hristos, cu adevărat și i se cuvenia să aibă soții ca aceștia,
pentru că Hristos iaste Mesiia, că Moisi iaste făcătoriu de lege, Hie iaste prooroc mare; va să fie
Mântuitorul celor drepți mai înainte puțin de judecată.
Dacă adevăruri de bază ale credinței creștine, ca cele de mai sus, se află expuse într-un mod
relativ asemănător și la alți predicatori de dinainte de Antim, sau la contemporani ai lui, aceasta
nu trebuie să ducă la concluzia plagiatului. Pentru un cercetator neavizat, asemănările din opera
unor mari predicatori creștini ar putea să însemne aceasta. Pentru cunoscători însă, astfel de
asemănări se explică mai degrabă prin izvoarele comune ale predicii, Sfânta Scriptură și Sfinților
Parinți, care au tâlcuit Scriptura și Tradiția în general și care au făcut să se mențină în Ortodoxie o
unitate de vederi, de interpretare, și chiar de expunere, cu grija permanentă a păstrării adevărului
de credință.
În cadrul acestei unitați se poate observa însă și diferența specifică, foarte prezentă la
Antim, ale cărui Didahii sunt atât de mult legate de viața contemporanilor săi.
Uneori însă, Antim are și interpretări personale, în sensul de originalitate și noutate, sau de
dezvoltare a unor interpretări, nu în sensul altei învățături. El pretinde chiar că unele interpretări îi
aparțin, așa cum este cazul în analiza etimologică a numelui Sfintei Fecioare : "Mariam, după a
mea proastă (modestă) socoteală, înțelegem cum că cuprinde în sine trei lucruri..."51.
În tot cazul, datorită onestitații de care a dat dovadă, ca și grijii cu care el își fundamentează
predicile, problema ce este original și ce este împrumutat în opera sa își află o rezolvare mult mai
ușoară decât în cazul altor scrieri ale oratorilor timpului.
Alăturând la pasajele originale, ca cel citat mai sus și ca cele multe referitoare la viața
specifică Țării Românești în jurul anului 1700, selectarea făcută de Antim din bogata cultură pe
care o poseda, ca și puterea de analiză și de sinteză a gândirii sale, putem socoti ca "Didahiile" pe
care le-a alcătuit au o originalitate de necontestat, așa cum consideră astăzi cei mai mulți dintre
critici.
Cât despre aspecte ale teologiei morale, vom aminti aici de analiza pe care Antim o face
celor trei virtuți teologice și celor șapte păcate de moarte, despre unele sfaturi de conduită pe care
le dă și despre importanța pe care o acorda el rugăciunii.
Analiza celor trei virtuți teologice, o aflăm în Predica la Duminica Vamesului. În cele trei
virtuți Antim vede "trei bunătăți mari (...), pe care fiecare creștin are datoria a le ținea și a le face,

51
Mihail Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericescși propovăduitor al
Evangheliei în Studii Teologice, Revista Institutelor teologice din Patriarhia Romana, Seria a Il-a, numerele 1-2,
ianuarie - februarie 1969, pag. 49;
39
căci fără aceste trei bunătăți nu iaste cu putință nici un mijloc să se mântuiască creștinul"52, tot așa
cum nimeni nu poate trăi pe pământ fără hrană, fără îmbraăcăminte și fără somn. Nădejdea este
încrederea în darul lui Dumnezeu. Ea este bună când se îndreaptă către Dumnezeu, pentru
mântuire, și poate fi rea când este îndreptată "spre boiari și spre fiii oamenilor", pentru lucruri
deșarte. Dragostea " iaste o unire a mulți într-una și cale către Dumnezeu și vârf tuturor
bunătăților" 53 . Credința dreptslăvitoare ne face să aflam harul înaintea lui Dumnezeu. Ea se
dovedește prin dragostea de Dumnezeu și prin păzirea poruncilor Lui.
Analiza celor trei virtuți teologice este făcută de Antim și în "Cazania la Sfântul Nicolae",
unde el adaugă însă acestor trei și smerenia, ca pe o a patra "mare bunătate". El numește smerenia
"sfârșitul, legătura și pecetea tuturor bunătăților"54; iar ca pildă de smerenie aduce pe însăși Fiul
lui Dumnezeu, care s-a smerit până la moarte pe cruce, de bună voie.
Iată ce spune Antim despre cele șapte păcate capitale și despre urmările lor nefaste: "Și sunt
păcate de moarte 7, carele sunt și împotriva Duhului Sfânt, făr - de nici o greșeală, de vreme ce
sunt ne ertate, dacă nu vă va face la dânsele căzuta vindecare; păcatul cel dintâi iaste trufia..."55.
În legătură cu păcatul, Antim așează întotdeauna în mintea ascultătorilor săi ideea de
pocăință, care liberează de păcat și îndreptează spre răscumpărare prin fapte bune.
Cât despre faptele bune pe care este dator creștinul să le împlinească, Antim îndeamnă în
cuvântul său de învățătură la "bogoiavlenie", astfel: "Să ne păzim mintea de cugetele cele viclene
și trupurile noastre să le ferim de toate spurcăciunile, să avem dragoste către toți, să facem
milostenie la săraci..."56.
Prin predica sa, mitropolitul Antim a urmărit întotdeauna nu numai luminarea minții și
mișcarea inimii, ci și înduplecarea hotărâtă a voii pentru săvârșirea faptelor bune. Pentru aceasta
avizează și mobilizează el pe ascultători în Cuvântul de învățătură la Duminica lăsatului sec de
brânză: "Vă pohtesc ca să vă deschideți urechile inimilor voastre și să ascultați cuvintele ce voi să
grăiesc, pentru ca să vă folosiți voi cu ascultarea și eu cu zisele..."57.
Adaugăm câteva cuvinte despre marea valoare pe care Antim o atribuie rugăciunii
îndeobște. Au fost mulți Părinți bisericești și ierarhi care au subliniat însemnătatea rugăciunii, dar
tot mulți au fost aceia dintre ei care au amintit numai sau au accentuat rugăciunea individuală în
concepția sihăstriei izolate de lume. Antim a fost monah și egumen, apoi arhiereu - episcop și în
urmă mitropolit; dar, așa cum întreaga lui viața și activitate s-a îndreptat spre cei mulți, tot așa și

52
Ibidem;
53
Ibidem, p. 51;
54
Antim Ivireanul, Didahii , Postfață și bibliografie de Florin Faifer, Editura Minerva, București, 1983, p. 43.
55
Mihail Gabriel Popescu, Op. cit. p. 51
56
Ibidem;
57
Antim Ivireanul "Didahii" - Postfata si bibliografie de Florin Faifer, Editura Minerva, Buc, 1983, pag. 80;
40
concepția lui despre rugăciune se refera în chip special la rugăciunea făcută în biserici și în
unitatea duhului: "să cuvine - spune Antim - ca precum iaste răutatea și întâmplarea de obste, să
fie și rugăciunea de obște..."58.
În legătură cu moralitatea, stă și critica socială pe care Antim o face în Didahiile sale. În
adevar, "Antim s-a făcut ecoul năzuințelor poporului, ca patriot și ca mitropolit, luptând pentru
scuturarea opresiunii turcești și criticând, de la înălțimea amvonului, nedreptățile sociale din
vremea sa. Despre vigoarea cuvântului său prin care cerea înlocuirea asupririi și urii cu egalitatea
și dragostea, Nicolae Iorga spunea că: "de la Ioan Hrisostomul, care a vorbit astfel înaintea
împăratului și mai ales a împărătesei la Constantinopol nimeni nu s-a mai adresat unei societăți cu
asprimea lui Antim"59.
Să ilustrăm înalta lui conceptie despre egalitatea care trebuie să domnească între toți
oamenii printr-un fragment din Cuvântul de învățătură la opt noiembrie, în ziua Soborului Sf.
Îngeri: "Nu să cuvine cinstea și lauda numai oamenilor celor mari și bogați, căci sunt vrednici
acestui dar și cei mici și smeriți ..."60.
Antim observa împrejurul lui felurite vicii, ținând de structura societății de atunci, ca: luxul,
camăta, desconsiderarea celor sărmani s.a., pe care el le-a combătut energic. Vom observa că
aceiași preocupare pentru dreptatea socială, ca rezultantă a concepției creștine despre crearea lumii
și a preceptelor evanghelice, se află înscrisă și în "sfaturile creștino-politicești" pe care Antim le-a
adresat domnitorului Ștefan Cantacuzino.
În sfarșit, reținem că Mitropolitul Antim nu s-a situat numai pe poziția criticării și
mustrării ascultătorilor săi pentru aspectele negative ale vieții lor, ci el a și lăudat și a încurajat pe
cei virtuoși: " Păntru aceea, dară, nu iaste minune, iubiții mei ascultători și cinstiți și de bun neam
boiari, de m-au rânduit și pre mine Dumnezeu și m-au pus, om mic fiind și smerit, păstor mic la
mica turmă, ,.."61.
Ținem să mai subliniem în acest capitol o idee nobilă dintr-o didahie a mitropolitului
Antim, care ni se pare că a ramas insuficient pusă în lumină: ideea păcii și a caracterului pașnic al
religiei creatine. Iată textul în cauză: Ucenicii Domnului, "oameni far de arme si nedichisiti de ale
oștirii, săraci de avuție, proști de învățătură, slabi de post, blânzi pentru nerăutate, au înălțat nu
steaguri de oaste, ci numai crucea...62

58
Mihail Gabriel Popescu , Op. cit., p. 53.
59
Ibidem.
60
Gabriel Ștrempel, A. Ivireanul, Opere, Didahii, Editura Minerva, Bucuresti,1997, p. 114;
61
Mihail Gabriel Popescu, Op. cit. p. 54.
62
Ibidem;
41
 4.1.3.Tematica operei omiletice a Sfântului Antim se fundamentează pe
Revelația dumnezeiască, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție
Este cunoscut caracterul popular al Psaltirei, cartea Sfântă cea mai citită de credincioși în
zilele noastre, ca și în trecut. Antim știa bine că, din întreg Vechiul Testament, psalmii erau mai
cunoscuți păstoriților săi, ba mulți dintre credincioși vor fi știut chiar să rostească din Psalmi, cel
puțin pe acelea care reveneau mai des în cursul celor șapte laude. A fost firesc ca Antim să-și
fundamenteze afirmațiile sale din Didahii cu citate din psalmi, sau să folosească texte din psalmi
pentru asemănări, comparații și alte figuri oratorice, necesare edificării ascultatorilor săi.
Astfel, cuvintele cele mai des întâlnite în Didahii sunt: "așa zice David", sau "cum zice și
David".
Un fragment din "Cazania la Adormirea Preasfintei Născatoare de Dumnezeu" ne va servi
pentru a arăta cât de mult lega Antim predica sa de Vechiul Testament. El spune despre Fecioara
Maria: "Pre aceasta au văzut-o Moisii în muntele Synaei, ca un rug aprins și nu ardea. Pre aceasta
au văzut-o Aaron, ca un toiag înflorit și plin de roadă ..."63.
Fără a mai zăbovi asupra simbolismului de aici, din punct de vedere exegetic și dogmatic,
vom remarca numai susținerea reciprocă între aceste imagini și puterea de sintetizare a lui Antim.
Un alt exemplu elocvent în acest sens îl aflăm în Cuvântul de învățătura la Bogoiavlenie,
în care se spune: "Iar pentru ce s-au arătat Duhul Sfânt în chipul porumbului, să vă spun o istorie
din Testamentul cel Vechi, măcar că o știți mai toți" 64 . Este vorba de istoria potopului și de
porumbelul trimis de Noe pentru ostoirea potopului ( așa cum prin venirea lui Hristos avea să se
ostoiască potopul păcatelor).
Nu este pagină din Didahii, nu este idee și nu este argumentare a ideilor principale, fără ca
Antim să nu recurgă la autoritatea Vechiului Testament, sau la simbolismul acestuia: "Vedem la
două capete ale Facerii", "după cum zice la Cântarea Cântărilor" etc. El indică numai capitolul, nu
și versetele citatelor folosite.
Citând din Vechiul Testament și referindu-se la un prooroc sau altul, la o carte sau alta,
Antim nu pierde din vedere, acolo unde situația o cere, să sublinieze că învățătura Vechiului
Testament a fost dată prin prooroci, dar este inspirată de Sf. Duh, că însuși Dumnezeu grăiește de
multe ori prin gura profeților: "Zice Domnul la Ioil două capete".
Lăsând la o parte faptul că Antim analizeaza pericolele evanghelice plecând uneori chiar de
la textul biblic, vom observa că el aduce numeroase texte din întreg Noul Testament pentru

63
Gabriel Ștrempel, A. Ivireanul, Opere, Didahii, Editura Minerva, Bucuresti1997, pag. 18;
64
Ibidem, pag. 63;
42
explicarea, aprofundarea sau susținerea pericopei respective, aplicând cunoscutul principiu
(Scriptura Scripturae interpres), ca atunci când apelează la Vechiul Testament.
Când aduce cuvântul Mântuitorului, el precizează că "Zice Hristos"; când se referă însă la
alte texte evanghelice, el numai spune că "zice Matei", sau "zice Luca"", sau "loan", el "zice la
Matei", "zice la Marcu", "zice la loan". Alteori, referirea e și mai depersonificată când spune:
"Cuvintele acestea sunt ale Sfintei Evanghelii", sau "zice Evanghelia".
Dar nu numai la texte evanghelice apelează Antim, ci și la cartea Faptelor Apostolilor, la
epistolele pauline, la I Petru, Is Apocalipsa etc.
De 17 ori în cursul Didahiilor sale, Antim îl numește pe apostolul neamurilor "fericitul
Pavel", mai rar "dumnezeiescul Pavel", ”înțeleptul Pavel", sau "dumnezeiasca trâmbiță". El
citează mai des din epistolele către Corinteni, Romani, Evrei, I Timotei, Efeseni și Galateni.
Antim folosește, de bună-seamă, Biblia după textul grecesc al Septungintei. Sigur el nu
reproduce din Biblia lui Șerban de la 1688, lucru evident la confruntarea celor mai multe texte.
Deși citează cu exactitate versete și uneori pericope, pentru a lămuri sau a preciza acolo unde
socotește de trebuință, el intercalează, am putea spune că integrează chiar organic, în textul biblic,
cuvinte ale sale, închise în manuscrisele aflate între paranteze, ca în aceste 2 cazuri: "...cine este
credincios și drept, să alerge ca să auze ce zic David:: Veniți către dânsul și vă luminați și fețele
voastre nu se vor rușina"65.
Distins teolog ortodox, Antim se folosește și de Sfânta Tradiție a Bisericii răsăritene
îndeosebi, de autoritatea Sfinților Părinți și de teologhisirea acestora. Așa întâlnim în Didahiile lui
"zice Sf. loan Zlatoust", "zice marele Vasile", "zice dumnezeiescul Efrem Sirul".
Am identificat asemănarea între un pasaj din "Cuvântul de învățătură la Duminica lăsatului
sec de brânză" alcătuit de Antim și un fragment din "Cuvânt la începutul postului al episcopului
Asterie al Amasiei", ceea ce probează că mitropolitul Țării Românești a cunoscut bine și opera
acestui părinte bisericesc format în școlile retorice ale secolului al IV-lea (epoca de aur a predicii
creștine), părinte ale cărui opere au fost citate la Sinodul al Vll-lea Ecumenic de apărătorii cinstirii
sfintelor icoane.
Antim știa bine că în opera Sfinților Părinți va afla dezlegare pentru orice nedumerire și
întărire pentru orice convingere ivite în parcurgerea textelor biblice. În"Cuvântul de învățătura la
Duminica Vameșului", el spune: "Precum un om casnic vrând să samene grâu curat în holda lui,

65
Mihail Gabriel Popescu - Studii Teologice, Revista Institutelor teologice din Patriarhia Romana, Seria a Il-a,
numerele 1-2, ianuarie - februarie 1969, pag. 56;
43
pune multă nevoință de-1 cerne și-1 curăță de neghină și de altele, așa și sfinții părinții noștri au
pus multă nevoință de au cernut cu ciurul chibzuielii toată Sfânta Scriptură"66.
Din cultul Bisericii strămoșești Antim folosește, de asemenea, cântări cunoscute
ascultătorilor săi și cântate poate de ei. Astfel, în "Cazania la Adormirea Prea Sfintei Născătoare
de Dumnezeu", el spune că Sfânta Fecioară este" mai cinstită în cer decât heruvimii și mai slăvită
fără de asemănare decât serafimii", iar mai departe o numește "sicriul însuflețit" al lui Dumnezeu,
așa cum cântăm și astăzi în axionul praznicului Buneivestiri.
Parafrazare a rugăciunii cultice întâlnim în "Cuvântul de învățătură la Stretenia Domnului",
când - în expunerea lui Antim - bătrânul Simeon spune: "Tu mă slobojește cu pace acum, din
lumea aceasta și din trupul cest stricăcios, că Te-am văzut cu ochii mei, Mântuitorul meu"67.
În sfârșit, în predica la Florii, mitropolitul așează înaintea ascultătorilor săi semnificația
fiecăreia dintre cele cinci duminici ale postului mare așa cum le-a rânduit Biserica, pentru a arăta
cum Dumnezeu, prin Biserică, vrea să mântuiască lumea după un plan bine întocmit și potrivit
firii noastre.
Aflăm în Didahii destule locuri care ne încredințează că Antim își pregătea cu grijă
predicile, consultând locurile comune ale Scripturii și operele Sfinților Părinți; nu un comentariu,
ci cât mai multe, așa cum ne spune "Cuvantul de învățătura la Preobrejenia Domnului":
"cercetând cu denadinsul ca sa înțeleg pricina, am cunoscut din Sf. Scriptură, și din cea Veche, și
cea Noao, și de la dumnezeștii dascăli"68; sau, în altă parte: "Cercetând eu pricina aceștii minuni ce
s-au făcut făr-de-zăbavă, aflu de la toți tâlcuitorii Sfintei Evanghelii..."69.
Folosind din belșug în predica sa Sfânta Sciptură și Sfânta Tradiție, Antim avea de caștigat
în mai multe privințe: mai întâi, predica lui căpăta o fundamentare biblică și patristică de
netăgăduit; apoi, el avea siguranța de a rămâne în limitele adevărului revelat; textele biblice și
cultice erau într-o buna masură familiare ascultătorilor săi, deci asigurau apercepția; textele din
Sfinții Parinti, pe langă autoritatea lor, aduceau lumina izvorâtă din secole nu numai de meditație
și de viețuire creștina, ci și de dezbateri furtunoase pentru precizarea și apărarea dreptei credințe
etc. Și în această privință Antim și-a facut pilda vie vrednică de urmat pentru predicatorul creștin-
ortodox.

66
Gabriel Ștrempel, A. Ivireanul, Opere, Didahii, Editura Minerva, Bucuresti1997, pag. 21;
67
Ibidem, pag. 29;
68
Mihail Gabriel Popescu - Studii Teologice, Revista Institutelor teologice din Patriarhia Romana, Seria a Il-a,
numerele 1-2, ianuarie - februarie 1969, pag. 58;
69
Ibidem, pag. 59;
44
 4.1.3.Alte izvoare ale predicii lui Antim.
Din Didahii reiese că Antim Ivireanul, pe langă cultura lui teologică, a dispus și de o cultură
generală vastă și temeinică, folosind adesea pe filosofi, pe istorici, cărți populare care circulau în
acel timp etc., ceea ce face pe mitropolit să afirme în deplină cunoștiință că pentru alcătuirea unei
predici" trebuie multă materie".
Pe filosofi, îi folosește cu discernământ, cum însuși spune într-o altă operă, unde afirmă că a
adunat din sentințele vechilor gânditori numai " pe cele mai excelente și mai potrivite" Din
istorici, aduce păreri sau fapte, ca exemple și argumente. Din cărțile populare alege imagini
sugestive, punându-le în slujba aplicațiunilor sale, ca în acest caz, în care folosește Fiziologul::
"Când ieșim de la biserică, sa nu ieșim deșarăți, ci să facem cum face ariciul, că, după ce merge la
vie, întâi să satură el de struguri și apoi scutura vița de cad broboanele jos și să tăvălește pre
dânsele de să înfig în ghimpii lui și duce și puilor..."70.
De altfel, cultura și vasta informare a mitropolitului Antim ni se mai descoperă și din alte
lucrări ale sale, cum a fost cazul cu "Chipurile Vechiului și Noului Testament", despre care am
mai vorbit. De asemenea, în Sfaturile creștino-politice", Antim arată prețuirea pe care a acordat-o
el ființelor în general, spunând: "Când noblețea și demnitățile se înfrumusețează cu științi, cu
sfaturi și povățuiri, atunci îl fac pe om înțelept, bine vazut de toti, lăudat și admirat în veacuri
nenumarate (...); virtutea este foarte bună, bună este însă și știința, care crește prin învățăură și dau
o reputație frumoasă71 .
Un alt izvor important al Didahiilor 1-a constituit și mediul social al ogorului în care a trudit
autorul lor. Un bun cercetător al operei predicatoriale a mitropolitului Antim observă că Didahiile
- cum este și firesc - se ocupă cu tâlcuirea învățăturii creștine, dar tâlcuirea aceasta nu se mișcă în
sfera teologhisirii abstracte, ci este adusă mereu în legatură cu realitățile vieții, cu împrejurările
concrete, în care traiau ascultătorii, împrejurări din care Didahiile îți trag mare parte din substanța
și culoarea lor.
Ca într-o oglindă, în aceste Didahii ni se descoperă o lume cu necazurile și cu bucuriile ei,
cu înfrângerile și cu năzuințele ei, ca într-o frescă de epocă, măestrit zugrăvită, realistă, cu valoare
de document al stării sociale, religioase și morale de atunci.
În Didahiile Mitropolitului Antim Ivireanul se află numeroase știri cu privire la cele mai
felurite aspecte din viața societății românești de la începutul secolului al XVIII-lea. Antim se
referă adesea la situații concrete, la stări și moravuri existente, combatând cu tărie nedreptatea
socială și decăderea morală.

70
Ibidem;
71
Ibidem,pag. 59;
45
 Sub aspect social, lăsând de o parte aluziile destul de frecvente la stăpânirea otomană, care
adusese atâtea necazuri, aflăm date despre exploatarea celor nevoiași de către cei îmbogățiți,
despre nazuința fierbinte a celor robiți de a se elibera și a celor înstrăinați de a se înapoia la casele
și la pământul lor: "Ca ce lucru iaste mai iubit robului decât slobozirea lui? Și ce iaste mai drag
străinului decât întoarcerea la moșia sa?"72.
Mitropolitul Antim demască jecmănirea celor multi, ca pe o practică în totală contradicție
cu preceptele biblice: "A șaptea poruncă zice să nu furăm, iar noi luom de fațăcu sile (...) A zecea
poruncă zice să nu pohtim veri ce lucru străin, iară noi luom tot...
Mitropolitul Țării Românesști, căutând să creeze un curent de opinie, se dezlănțuie cu
toată hotărârea pentru curmarea unor astfel de fărădelegi:"Lăsați jafurile! Lăsați strâmbătățile!"
Iar în "Cuvântul de învățătură la 8 noiembrie", afirmă că premărind pe cei mici și vorbind
despre cinstirea ce se cuvine unora ca aceștia, o face "pentru ca să priceapă cei ce îndrăznesc de-i
obidesc cât păcătuiesc de greu și ce răspuns vor să dea" 73 . El, care îndemnase cu atâta
înțelepciune pe Ștefan Cantacuzino pentru o domnie pașnică și de dreptate, afirma în predica sa,
înaintea mai marilor dregători: "Să nu socotească împărații și stăpânitorii pământului cum că i-au
pus Dumnezeu să șază pe scaun frumos numai spre vedere înaintea ochilor omenești, împodobiți
cu veșminte scumpe (...), ca numai singură dreptatea iaste de-i face cinstiți la norod".74
O poziție atât de înaintată, expusă fără menajamente, în plin secol al XVIII-lea, este mai
mult decât lăudabilă! Mitropolitul Antim s-a făcut însuși trâmbiță a poporului asuprit și a luptat cu
toate mijloacele de care dispunea pentru afirmarea demnității și pentru îmbunătățirea soartei celor
asupriți.
Starea socială nedreaptă era în cea mai mare măsura o consecință a decăderii morale a
păturilor avute și o urmare tragică a falsei religiozități practicată de acestea.
Așa stând lucrurile, mitropolitul Antim era întru totul îndreptățit și își împlinea o sfânta
datorie demascând racilele și îndemnând la înlocuirea urii, vrajbei și vicleniei, cu dragostea,
înțelegerea și întrajutorarea frățească: "Ținem în piepturile noastre mania hiarelor celor sălbatice
și pohta izbândirii, limba aspidei, gura șarpilor, cu care toata ziua clevetim, batjocorim, ocărâm,
înjurăm și ne pohtim unul altuia răul și paguba"75.
Indiferența care se manifestă uneori față de săvârșirea răului, ca și acceptarea comiterii lui
sub orice forma, erau de asemenea condamnate de marele ierarh: "Noi deaca auzim pre cineva că

72
Ibidem, pag. 60;
73
Antim Ivireanul , Didahii…, p.129;
74
Mihail Gabriel Popescu,Op. cit. p. 57;
75
Ibidem,pag. 58;
46
înjură în jurăminte de cele ce am zis, în loc de a-1 certa și a-1 înfrunta, ca pre un om far-de
socoteală noao ne pare bine și râdem"76.
Desfrânarea, beția, zavistia, vânzările prin pari, apucările hrăpărețe, năpăstuirea
aproapelui, erau atât de prezente și produceau atâta suferință încât mitropolitul Antim s-a ridicat
împotriva lor nu într-o singură cuvântare ci cu repetate prilejuri.
Pentru unii, practica vieții religioase era cu totul deprinsă și străină de conținutul autentic
al învățăturilor de credință care generaseră cândva înseși practicile cultice: "Bisericile - spune
Antim - le ținem ca niște grajduri și când mergem la dânsele, în loc de a asculta slujbele și a ne
ruga lui Dumnezeu să ne iarte păcatele, noi vorbim și râdem și facem cu ochiul unul altuia, mai
rău decât pe la cârciume. Sărbătorile și praznicile nu le ținem (...), de bucurăm pe dracul "77.
Binecunoscută este demascarea pe care Mitropolitul Antim a făcut-o acelora din clasa
privilegiată, care alergau nu la duhovnicii cei mai luminați, ci la duhovnic "om prost", adică
simplu și cât mai neânvățat, care să se teama și să se rușineze de "fețele" lor și ce vor zice ei, așa
să fie, socotind cu gândul că precum îl înșeală pe preot pot să înșele și pe Dumnezeu. Dar, replica
Antim, "Dumnezeu nu se înșeală, ci ne înșelăm noi înșine, spre pieirea noastră cea sufletească"78.
Când Antim rostea cuvântarea la instalarea sa ca Mitropolit, încercând să cuprindă cu
gândul întregul popor dreptcredincios al Țării Românești, căruia de altfel i se și adresa, el era
cuprins de bucuria și mulțumirea de a fi fost ales arhipastorul unui popor vrednic, când spune:
"Nu vă am și nu vă țin turmă mică, ci mare și înaltă; mare pentru buna închinăciune și dreapta
credintă care o păziți curată și nespurcată, fiind încungiurați și îngrădiți între hotarele celor străini
de fel și împresurați de atâtea nevoi și scârbe ce vin întotdeauna, neâncetat, de la cei ce stăpânesc
pământul acesta"79.
Predicile lui Antim Ivireanul fac parte din cele câteva opere care nu pot fi examinate cu
metodele lingvistico - stilistice aplicate în mod curent la perioada veche a literaturii noastre.
"Fiecare secol își reface antologia sa" 80, spunea undeva Malraux. Opera lui Antim este -
orice s-ar spune - meteorică, și o viitoare antologie de texte care își supraviețuiesc va trebui să o
înregistreze.

76
Ibidem;
77
Ibidem, pag. 59;
78
Ibidem, pag. 60;
79
Gabriel Ștrempel, A. Ivireanul, Opere, Didahii, Editura Minerva, Bucuresti1997, pag. 7;

47
 Lectura Didahiilor indică pe mitropolitul lui Brâncoveanu ca inițiator al elocvenței sacre;
Opera lui Antim e o demonstrație a capacitații plastice a graiului românesc, făcută păturii
boierești eteroglote de către un strain.
Lucrările sale predicatoriale, de o factură cu totul nouă în evoluția speciei la noi, sunt
extraordinare ca substanță stilistică. Meritul autorului se deslușește în frumusețile reale pe care le
deșteaptă din banala morala tradițională și din erudiția meticuloasă și moartă.
Scriitorul asează creația sa pe întreaga rețea de reguli omiletice, excluzând improvizația.
Compozițional, predica e meditată, chibzuită lucid și cu toată naturalețea și vigoarea ei, relevă un
caracter scriptic. Ea constituie o revoluție în sens beletristic, avansând ideea de public.

4.1.4.Forma Didahiilor
Am văzut mai înainte că mitropolitul Antim Ivireanul își pregătea cu grijă predica, în ceea
ce privește materia, cercetând comentariilor patristice la textele Sfintei Scripturi, și vom vedea
mai departe cu câtă atenție a observat el principiile și normele oratorice și omiletice. Aceeași grijă
se poate observa și în privința alcătuirii planului după care se desfașoară Didahiile sale.
Nici una dintre Didahii din câte ni s-au păstrat, nu începe brusc și nu sfârșește pe
neașteptate, ci începutul este întotdeauna, într-un fel sau altul, un apel la atenția ascultătorilor și
un preludiu la tema a cărei tratare urmează; sfârșitul este de regulă o aplicare a învățăturii
tenatice, o rugăciune de cerere sau o doxologie.
Pentru exordiu, întâlnim două procedee folosite obișnuit de Antim. Șaptesprezece didahii
încep cu un text citat din Noul Testament, iar două cu texte din Vechiul Testament. Textele nu sunt
luate întotdeauna din pericopa zilei, dar ele sunt judicios alese în raport cu tema care formează
obiectul predicii. Așa, în "Cuvântul de învățătură la Nașterea Domnului", Mitropolitul începe cu
un text din epistola Sfantului Apostol Pavel catre Evrei: "Că nu pre îngeri cândva au luat, ci
sămânța lui Avraam au luat"81 , pentru ca apoi - în desfășurarea temei, să se arate pricinile pentru
care Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, și anume pentru a mântui neamul omenesc, și nu înger
pentru duhurile cele cazute. Încheie acest cuvânt aducând mulțumire lui Dumnezeu pentru iubirea
Sa de oameni, și rugându-L pentru "sănătate, viață norocită și bună întemeiere a domnitorului, a

48
casei acestuia și a tot norodul creștinesc82, cărora le urează să prăznuiască Nașterea Domnului
mulți ani, cu "cele bune și de folos", așa cum auzim în ectenii.
Al doilea mod obișnuit de a-și începe didahiile este cel prin care, cu smerenia-i cunoscută,
se declară "nepriceput" să îndulcească auzurile ascultătorilor și "nevrednici", să înfățișeze
"lucrurile Domnului, lumina sărbătorilor și lauda sfinților". Prin acest mod, Antim nu numai că se
dădea pe sine pildă de smerenie, ci sublinia totodată importanța deosebită a evenimentelor din
istoria sfântă și adevărurilor de credință despre care urma să vorbească.
Deși se declara nevrednic și nepriceput, totuși mitropolitul Țării Românești arată două
motive pentru care se hotărăste să predice: cel dintâi este datoria lui de pastor sufletesc, pentru
care știe că va da seamă înaintea lui Dumnezeu; al doilea motiv îl constituie "pohta și dragostea"
ce vede la credincioșii adunați în biserică la slujbă și în același timp "pohta cea mare și dragostea
cea curată" a lui pentru înțelepțirea credincioșilor.
De aceea, prin rugăciune, cere ajutorul lui Dumnezeu ca să poată hrăni pe ascultătorii săi cu
învățătura duhovnicească.
Tratarea decurge firesc, nu este prea întinsă, Antim având grijă să lase de o parte, cum însuși
mărturisește, lucrurile pe care le considera secundare sau care ar duce la o lungire excesivă și
obositoare a predicii, ferindu-se de "lungimea vorbei", sau tratând despre unele lucruri "foarte pe
scurt".
Sub raport literar, modul de expunere în Didahii este diferit, determinat în primul rând de
materia prelegerii. El este descriptiv în "Cuvântul de învățătură la 26 octombrie, în care ni se
înfățișează imaginea mării tulburate; este narativ în partea a doua a "Cazaniei ", la Sfântul
Nicolae, în care istorisește cum sfântul a salvat fecioria celor trei fete sarace, sau într-unul din
cuvintele de învățătură la ziua Sfântului și marelui mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, asupra
cutremurului, unde povestește întâmplarea lui Via filozoful, pe mare; este encomiastic în "Cazania
la Adormirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu"; este analitic în "Cuvântul de învățătură la
Duminica Vameșului", și în "Cazania la Sfântul Nicolae".
Didahiile se încheie printr-un îndemn adresat credincioșilor, de a aplica în viața de toate
zilele învățăturile desprinse din tratarea istoriei sfinte și adevărurilor de credință, printr-o
rugăciune prin care se implora ajutorul lui Dumnezeu pentru luminarea și îndreptarea vieții
credincioșilor și prin doxologie.
Vom mai observa că Antim alcătuiește cu aceeași măiestrie predica exegetică (cum e cazul
cu "Cazania la Preobrejenia Domnului"), ca și pe cea tematică (cum e "Cuvântul de învățătură la

49
Stretenia Domnului", în care vorbește despre supunerea la lege), și că el mânuiește la fel de abil și
de splendid panegiricul, ca și necrologul.
În sfârșit, reținem faptul că dacă uneori în Didahii se folosește interpretarea literală (ad
litteram), alteori Antim recurge la interpretarea alegorică, cum însuși spune: "Dară apoi pentru ce,
la învierea lui Lazar, atâta bucurie, atâta cinste, atâta mărire, și la cei doi morți (la învierea fiicei
lui lair și a fiului văduvei din Nain, -n.n.) numai o mulțămită proastă (simplă) către Dumnezeu și
nu mai mult? Pentru ca să pricepem taina acestui cuvânt, să cuvine să socotim pre acești morți, nu
după slova evangheliceștii estorii, ci după duh și după taina gândului evanghelicesc"83.
Predicatorul trebuie deci să știe a mânui, după caz, atât interpretarea literală, cât și pe cea
alegorică - simbolică.

4.1.5.Contribuția Didahiilor la progresul limbii literare românești

Episcopul Melchisedec credea că Antim Ivireanul, înainte de a scrie, "s-a ocupat serios de
studierea limbii române, ca străin ce era". El ajungea la această concluzie din lectura primelor
opere redactate de Antim, cum ar fi manuscrisul "Invățătura creștinească". Iată ce spune
Melchidesec: "Antim, din cei dintâi ani ai petrecerii în Muntenia, s-a ocupat serios de studierea
limbii române; și, în curgerea de 26 de ani, cât a petrecut în această țară, a ajuns a poseda această
limbă în toată perfecția, ca cel mai bun cărturar român de atunci. Un manuscris păstrat în
românește, intitulat "Învățătura creștinească", de "intra ieramonahi Athim Ivireanul tipograral",
ne dovedește, atât prin o ortografie bizară, cât și prin greșeli de pronunție, că această operă
datează din timpul când el încă nu poseda deplin cunoștința limbii române și a scrierii ei"84.
Cazul lui Antim Ivireanul, din acest punct de vedere, a mirat într-adevăr: "Este de-a
dreptul surprinzator cum un strain ca Mitropolitul Antim, care nu știe românește atunci când vine
la noi, a ajuns să posede, într-un grad așa de înalt și de profund totodată, limba poporului (,„),
limba în care el ajunge să se exprime cu atâta limpezime, logică, cursivitate și frumusețe" .
Așadar, în cultura noastră națională, mitropolitul Antim Ivireanul are și meritul de a fi
contribuit la statornicirea definitivă a limbii române în biserică și, implicit, la făurirea limbii
literare române. A tălmăcit texte grecești în limba poporului și a căutat să dea textului un curs și
lesne de înțeles, și de multe ori a reușit.

50
 De sub condeiul lui a ieșit o limbă românească mlădioasă și plină de frumusețe. În scrisul
lui, limba româna începe a avea curgerea ei naturală, căci el o dezbrăca de topica frazei straine în
care o încătușaseră tălmacitorii de mai înainte. În cărțile românești ale lui se întalnește o limbă
naturală românească cu o frază mlădioasă și cu material lingvistic priceput de toți. Căci precum
observa N. Iorga, față de textele religioase tălmăcite mai dinainte, cele ale Vlădicăi Antim,
dovedesc " o mai atentă revizie după originale, o observare mai de aproape a timpurilor verbale, o
înlesnire a legăturilor prin înlăturarea particulelor arhaice mai greoaie, o înlocuire prin termeni
curenți a cuvintelor absolite, o precizare mai deplină, o mai perfectă mlădiere, o ținere în curent
cu schimbările petrecute în limba vorbită" 85 . Aceasta a făcut ca limba cărților lui să prindă,
ajungând de multe ori model pentru cei ce au urmat după el și au trudit în același ogor. Adeseori în
cărțile de slujbă bisericească ce s-au tipărit de la Antim încoace, se întâlnește cu aproape nesimțite
schimbări, limba tâlcuirilor sale.
Chiar și azi, după trecerea atâtor sute de ani, limba unora din cărțile bisericești ale
bisericilor noastre se apropie foarte mult de limba ieșită de sub pana vrednicului mitropolit. De la
Antim ne-a rămas azi redactarea Crezului. O comparație între textul lui și cel al cărților noastre de
slujbă de azi, dovedește cu prisosință acest lucru.
El, în rostirea înaripată a maestrului nostru Victor Eftimiu - a adus pe amvonul înălțării
"graiul poate dat uitarii " și a "dăruit balsam și prospețime cuvântului ce freamăta-n mulțime".
Cartea românească a lui Antim, atât bisericească, cât și literară, care obișnuit se hărăzea în
dar - "să se dea la provoslavnici în dar", se spune în unele titluri și prefețe - era uneori menită "
rodului nostru românesc atât de scăzut și lipsit de multe, și ales de învățătură", alteori "spre
folosul de obște al neamului românesc", iar altă dată "neamului nostru românesc și moldovenesc"
și chiar "la un norod întreg, celor den casa ai Besearicii noroade: ramânilor, moldovenilor și
ungrovlahilor", adică românilor din Ungaria" Cu aceasta menire, cărțile românești ale lui Antim,
chiar din timpul său, au trecut peste munți în Ardeal și peste Milcov în Moldova, uneori
păstrându-se până în zilele noastre și prin aceste părți. Cercetările lui N. Iorga au întâlnit-o, din
abundență chiar, pe tot întinsul Ardealului și în Bucovina.
La încheierea înfățișării profilului cultural al celui ce a fost mitropolitul Țării Românești,
Antim Ivireanul, se poate constata cu prisosință că el prin tot ceea ce a făcut și a realizat la noi,
este cu adevarat un om de cultură, mai ales ținându-se seama și de vremea în care a trăit. Acest
lucru i-a fost inlesnit și de duhul cărturăresc pe care 1-a găsit în Bucureștii voievodului iubitor de
carte, Constantin Brâncoveanu.

51
 Putem conclude deci, că Antim Ivireanul a contribuit la progresul limbii române literare,
întărind elementele sale neaoșe populare și înmulțindu-le. El a prelungit viața unor arhaisme, a
căror dispariție ar fi sărăcit limba și izul ei din străbuni. Totodată a introdus neologisme, mai ales
de origine greaca, îmbogațind astfel limba: astronom (128, r.8), catart (catarg; 248, r.23 - 24).
Am mai vorbit, în cadrul studiului omiletic despre frumusețea limbii sale. Limba lui are
"frumusețe căutată, însă cu gust, cu bun simț"110. Frumusețea aceasta vine, așa cum am mai arătat,
atât din cărțile românești pe care le-a tipărit și din contactul lui strâns cu poporul, cât și din simțul
său artistic deosebit de dezvoltat.
Didahiile fiind tipărite de abia în anul 1886, înseamnă că din secolul al XVIII-lea și până
către sfârșitul secolului al XlX-lea au influențat numai ca manuscrise, iar un manuscris nu
influențeaza, desigur, cât o carte tipărită. Când este vorba însă de manuscrisele vechi în ansamblu
în totalitatea lor, atunci credem că nu ne mai putem exprima atat de categoric că tipăriturile din
aceeași vreme au avut un rol mai mare în formarea limbii literare. Nu știm dacă în secolul al
XVIII-lea, numărul tipăriturilor era cu mult mai mare decât al manuscriselor care circulau. Nu
știm bine câte tipărituri și câte manuscrise se păstrau în bibliotecile bisericilor, ale mănăstirilor,
cum și în cele particulare. Este drept că până în prezent cunoaștem numai trei manuscrise care să
cuprindă Didahiile mitropolitului, aflate în fondurile Bibliotecii Academiei. Totuși, nu trebuie să
subestimăm influența Didahiilor în întărirea caracterului limbii noastre literare, mai ales că limba
folosită de Antim în Didahii își va fi găsit loc, măcar în parte, și în unele din tipăriturile sale de
circulație mai largă. Prin aceasta, contribuția mitropolitului Antim Ivireanul la dezvoltarea limbii
literare românești ar căpăta un cadru mult mai întins.
Revenind, vom sublinia că "limba Didahiilor" are un fonetism popular, ușor regional și
arhaizant; lexicul e bogat și colorat uneori savant, structura morfologică e foarte puțin deosebită
de a limbii vorbite, fraza, de largă respiratie, are numeroase inflexiuni și se caracterizează printr-o
topică afectivă. Privită sub aspect stilistic, fraza lui Antim e când scurtă și în ritm sacadat, când
periodică, în ritm lin și unduios; când simplă, potolită și reținută, când complexă, amplă și plină
de căldură. Exclamativ și admirativ uneori, incisiv și sarcastic alteori, retoric uneori, plastic
întotdeauna, Antim își expune predicile într-o limbă expresivă plină de nerv, convingătoare.
Aceste caracteristici de limbă slujeau cel mai bine scopului urmărit de mitropolit în
predicile sale și, fiind subordonate acestui scop, ele se pot explica deplin numai adăugând la
analiza filologică și literară propriu-zisă și analiza omiletică.
Datorită artei oratorice cu totul elevată și datorită calitaților artistice ale predicilor sale,
tratatele de specialitate afirmă că Antim se situeaza printre cei mai de seamă propagatori ai limbii

52
române literare; totodată nu greșim când spunem că Antim este cel mai de seamă făuritor al limbii
liturgice românești.
Așadar, în încheiere "pentru toate cele ce ca om de carte a realizat în ogorul vechii culturi
romanești, pentru frumusețea gândurilor și a vieții lui, pentru virtuțile și darurile lui, pentru truda
și râvna lui toată, învățatul mitropolit Antim este pe deplin îndreptățit la adâncul respect și
recunoștința noastră a tuturor celor de azi"86.
O importanță deosebită și un merit ale lui Antim Ivireanul, sunt și factorii determinanți ai
elaborării "Didahiilor" (Prozelitismul calvin și cel catorlic).
Calvinismul, care, în secolul al XVII-lea începuse să amenințe cu prozelitismul său multe
biserici ortodoxe, provocase o puternică mișcare de apărare a credinței ortodoxe în sânul acestor
biserici, manifestat prin ținerea a mai multor sinoade și prin publicarea multor mărturisiri de
credință ortodoxă. Pericolul acestui prozelitism, care prinsese rădăcini în Transilvania (sec.
XVII), începuse să se infiltreze și în Biserica Ortodoxă din Țara Românească.
Atmosfera generală de apărare a credinței ortodoxe împotriva acestui pericol nu-1 putea lăsa
indiferent pe mitropolitul Antim Ivireanul. De aceea, în scopul apărării credinței ortodoxe și a
combaterii învățăturilor greșite ale calvinismului, el a tipărit și câteva cărți.
Fără îndoială, grija permanentă a lui Antim de a apăra ortodoxia împotriva acestei
confesiuni, concretizată în tipărirea unor cărți adecvate, îi va fi îndemnat gândul de a alcătui și un
mănunchi de predici, cu scopul ca, prin rostirea lor de la amvonul bisericii, să înzestreze pe
păstoriții săi cu puternicul scut al adevarului ortodox -făcând astfel o operă de o profilaxie și de o
imunizare a credincioșilor săi împotriva unei eventuale molipsiri a acestora de credințele greșite
ale acestei confesiuni.
Catolicismul, al cărui prozelitism era puternic în Transilvania se făcuse simțit și în Țara
Românească, mai ales în părțile Olteniei, unde începuse să prindă rădăcini. În acest context, e
semnificativă însăși numirea lui Antim, la 16 martie 1705, ca episcop al Râmnicului.
De aceea Antim a elaborat și în cazul acesta, câteva predici, cu scopul întăririi credinței
ortodoxe a păstoriților săi, amenințată de prozelitismul catolic.
Ipoteza ca la baza procesului de alcătuire a Didahiilor (Predicilor) lui Antim a stat și
impulsul dat de pericolul prozelitismului calvin și a celui catolic, care amenințau cu destrămarea

53
unitații de credință a păstoriților săi echivala cu însăși destrămarea unității etnice a poporului
român și, în final, cu însăși pierderea independenței Țării Românești"87 .
Și tot în încheiere trebuie să mai amintim încă o dată că Opera lui Antim Ivireanul, în
special Didahiile, este de actualitate și azi, prin limba vioaie a predicilor, cu multe procedee
artistice. De aceea pe drept cuvânt această operă a lui Antim a fost catalogată ca un "prețios
monument de limbă românească, ce se citește cu plăcere și astăzi, după un sfert de mileniu de la
data când a fost elaborată"88

CAPITOLUL V.
5.1. Mitropolitul Antim Ivireanul - ocrotitor spiritual al românilor și
model de predicator al Evangheliei
Smerenia, cunoștința îndatoririi de a propovădui și rugăciunea, ca puncte de sprijin interne
în activitatea predicatorială a mitropolitului Antim. - Așa cum am aratat într-un capitol anterior,
alături de cele trei mari virtuți teologice: credința, nadejdea și dragostea - Antim a așezat și
smerenia, ca pe o maică a tuturor bunătăților. Aceasta nu 1-a părăsit pe "smeritul ieromonah
Antim" nici când a fost înălțat în treapta cea mai de sus a ierarhiei din Țara Românească. În
"Didahii", smerenia ne apare și ca o condiție pe care trebuie s-o îndeplinească predicatorul
dintotdeauna. Ea se arată felurit. Mai întai, predicând, Antim n-a spus niciodată că învață ceva de
la el, ceva care i-ar aparține, ci numai că Duhul Sfant, sau Hristos, sau Evanghelia, sau un anume
Sfânt Părinte zice și învață. El nu și-a etalat cu mândrie nici darul lui oratoric, spunând,

54
dimpotrivă, că "neștiind a vorbi, măcar ca vorba mea nu iaste vrednica niciodată ca să îndulcească
cu vreun mijloc auzurile ascultătorilor, iar însăși Domnul ..."89.
În multe din predicile sale, Antim nu încetează a se numi nevrednic de a transmite prin
cuvânt învățăturile dumnezeiești. Având totuși datoria de a propovadui și conștiința deplină a
acestei îndatoriri, el apeleaza la ajutorul Sf. Duh, cum se vede și în "Cuvântul de învățătură la
Stretenia Domnului"
Aceeași idee o întâlnim și la începutul "Cazaniei la Vovedania Bogoroditei".
Exemplele s-ar putea înmulți. În loc de aceasta vom reține lucrul de folos pentru predicator,
și anume, rugăciunea de invocare a ajutorului dumnezeiesc, pe care Antim o folosește în mod
pilduitor, la începutul celor mai multe Didahii, ca și în cuprinsul acestora, spre întărirea
cuvântului celui binevestitor.
"Pastoral cel bun"; preoția creștină, chipul păstorului cel bun și al predicatorului, după
Didahii. -De ce se ocupa Antim în predicile sale de preoție și de chipul adevăratului preot al lui
Hristos? Întrebarea este justificată, dacă ținem seama că el își rostea predicile, nu înaintea unor
adunări de clerici, ci înaintea credincioșilor de tot felul. Faptul se explică tocmai prin studiul
omiletic. În predicile sale Antim era nevoit să se refere la situații concrete, la întâmplări petrecute,
la stări existente, la vicii trăite, la păcate care se săvârșeau, etc. Era firesc deci ca aceia care erau
vizați, aceia care erau stigmatizați pentru fărădelegile lor, să gândească, dacă nu să și protesteze
cu glas tare: "dar ce treabă are vlădica cu noi, nu-și caută de vlădica lui, ci s-amestecă întru ale
noastre?"90. Antim știa bine că la o asemenea întrebare trebuia să răspundă cât mai răspicat și mai
limpede, cum o și face în "Cuvântul de învățătură la Duminica Vameșului": "De n-ați știut până
acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți știi, că am treabă cu toți oamenii cați
sunt în Țara Românească ..."91.
Acesta este motivul principal pentru care Antim vorbește din când în când despre preoție și
despre păstorul de suflete: ca să arate că din dragoste pentru păstoriții săi și din înalta conștiință a
responsabilității pe care o are înaintea lui Dumnezeu, iar nu din interese meschine sau din alte
asemenea pricini, certa, mustra, pentru îndreptare. În "Cazania la Adormirea Prea Sf. Născătoare
de Dumnezeu", el se numește " tata sufletesc" al credincioșilor care îl ascultau, " rânduit de Fiul"
Născătoarei, ca să le fie povățuitor și mijlocitor.

91
note
55
 "Cuvântul la Sf. Nicolae" are în întregime această temă a "păstorului cel bun, care-și pune
sufletul său pentru oi". Ca exemplu, Antim aduce mai întâi pe Moise, care văzând urgia lui
Dumnezeu asupra norodului său puțin credincios, nu s-a izolat de acest norod, n-a fugit și nu 1-a
părăsit, ci s-a rugat de Dumnezeu, ca să le treacă lor păcatul acesta, iar de nu - zicea el - "stinge-
mă și pre mine din cartea în care m-ai scris" (Ieș. XXXII;32). Dar dacă Moise dorea să moară
numai pentru binele poporului său, Marele Arhiereu Hristos și-a arătat dragostea Sa și s-a jertfit
pre Sine pentru întregul neam omenesc: iată pilda supremă a pastorului celui bun!"92
Mitropolitul constată însă cu amărăciune că sunt și păstori care nu poartă grija de oile lor,
că-s ca naimiții, iar turma lor o dau pierzării.
După ce redă calitățile care trebuie să împodobească pe adevăratul păstor de suflete, după I
Timotei III, 1-13, Antim afirma că păstorului cel bun i se cuvine să aibă trei lucruri: credința
curată, înțelepciune întreagă și toiag în mână. Cu credință să caute folosul oilor celor sănătoase și
a celor bolnave; cu înțelepciunea să dea învățătură fiecaruia după vârsta și rânduiala lui; cu toiagul
ce ține în mână - adică cu stăpânirea duhovnicească - să pedepsească atat pe oile neascultătoare
cât și pe lupii ce ar veni asupra oilor. Dacă în a căuta folosul oilor celor sănătoase, ca și al celor
bolnave, vedem mai ales slujirea în administrarea Sf. Taine, ne apare că cele trei condiții pe care
Antim le pune păstorului cel bun corespund întreitei slujiri preoțești.
În privința înțelepciunii învățătorești, socotim că ea se referă mai ales la calitatea de
duhovnic și la cea de predicator a preotului, după cum se constată din urmatorul text: "Cu
înțelepciune să păstorească pe oameni, dând învățătura fieștecăruia după vârsta și rânduiala lui, că
precum sunt boale de multe feliuri și nu se pot vindeca tot cu un feliu de doftorii, așa nici un feliu
de învățătură nu să pot odihnii ..." (204, r.21; 205, r.2)93
Dar din lectura "Didahiilor" mai aflăm o cauză care 1-a făcut pe vrednicul ierarh Antim să
vorbească despre preot și despre preoție.
Erau unii care desconsiderau slujirea preoțească, sub un motiv sau altul, Și Antim ținea să le
răspundă la feluritele lor obiecțiuni să îi îndemne la cinstirea slujirii preoțești.
În "Cuvântarea la ziua Soborului Sfinților Îngeri", el amintește mai întâi de puterea cea
mare pe care preoții au primit-o de la Hristos, de a lega și dezlega păcatele oamenilor, lucru care
n-a fost dat nici îngerilor din cer. Apoi amintește de mijlocirea în săvârșirea Sfintei Euharistii,
când la cererea preoților se pogoara din cer Fiul lui Dumnezeu, ca să actualizeze jertfa cea vie,
pentru iertarea păcatelor. Continua mustrând: "Aceștia ce voi îi socotiți păcătoși, aceștia sunt cei

92
note
93
note
56
ce vă dau blagoslovenii. Aceștia sunt cei ce vă sfințesc. Aceștia sunt cei ce vă nasc a doua oară în
baia Sfântului Botez. Aceștia vă pecetluiesc cu Darul Duhului ..."(240, r.2-13)94.
Sunt atâtea idei cuprinse în puținele, dar frumoasele cuvinte ale lui Antim despre preoție,
încât s-ar cuveni ca ele să se bucure încă de cercetarea mai îndeaproape a teologilor.
Profilul slujitorului vrednic al cuvântului lui Dumnezeu, în persoana mitropolitului Antim
Ivireanul. -După ce am parcurs cu luare aminte atâtea aspecte ale vieții și activității mitropolitului
Antim Ivireanul și mai cu osebire opera lui predicatorială, este firesc și folositor să revedem
principalele trăsături care au conturat figura lui de remarcabil omilet.
Mai întai vom observa că în toate ale sale a dus o viață neprihănită, în deplin concordanță cu
învățătura creștină pe care și-o însușise și pe care o transmitea mai departe păstoriților săi, nu
numai prin puterea elocvenței, ci și prin aceea a exemplului său personal. Vorba și fapta lui au stat
în legatura cea mai strânsă. Aceasta pentru că o altă mare însușire a mitropolitului Antim a fost
convingerea sa religioasă nestrămutată, acceptarea conștientă a adevărurilor de credință,
adancirea lor cu ajutorul Sfinților Părinți și al Tradiției bisericești.
Antim Ivireanul și-a dat bine seama că, pentru a învăța pe alții, predicatorul trebuie să fie
mai întâi el însuși învățat, să-și însușească o cultură vastă și temeinică. Pe lângă cultura sa
teologică, Antim apela adesea în predicile sale și la elemente din cultura profană, ca mijloc de a
face cuvântul său mai lămurit, mai accesibil, mai pătrunzător. A dovedit serioase cunoștințe de
istorie, filozofie, logică, pedagogie, psihologie, științele naturii, etc.
Cât despre elocvența sau puterea lui de persuasiune, Antim a fost capabil să comunice
altora, în modul cel mai strălucit, gândurile de care însuși era pătruns. Capacitatea aceasta și-a
etalat-o cunoscând bine mijloacele vorbirii frumoase, urmând în special exemplul marilor
predicatori din epoca de aur a literaturii patristice.
Zelul predicatorial a susținut fără contenire și a împodobit până la urmă toate aceste calități
de mare predicator ale mitropolitului Antim. Acest zel se hrănea la rândul lui, din iubirea
nețărmurită a mitropolitului pentru Dumnezeu și pentru oameni. Dăruindu-se lui Dumnezeu prin
slujirea semenilor, Antim Ivireanul nu s-a mai temut de vrăjmași și nici nu s-a abătut cu ceva din
drumul său drept.
Dacă "Didahiile" lui Antim au fost și continuă să fie și astăzi atât de admirate, slujitorii
altarelor noastre le pot folosi, pentru activitatea lor pastorală, cercetându-le, mai ales străduindu-
se să afle și să urmeze căile și mijloacele prin care autorul lor a reușit cândva să le elaboreze.

94
note
57
 P.V. Hanes afirma referitor la persoana lui Antim: "Marea lui importanță stă în activitatea
de orator religios; Mitropolitul Antim a predicat în românește și acesta este meritul lui cel mare; o
altă față este aceea de moralist; Predicile lui devin un izvor de informații"95.

5.2. Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mărturisitor al dreptei credințe și

reper al culturii românești
Mărturisirea de credință nu este nicidecum un aspect teoretic al teologiei ortodoxe, ci, pe
de o parte, reprezintă norma de viețuire întru Hristos, iar pe de alta, este cea care asigură unitatea
eclesială a creștinilor. Mărturisirea de credință - dreapta mărturisire, reprezintă condiția esențială a
mântuirii, după cuvintele Mântuitorului Hristos: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea
oamenilor, și Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se
va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în
ceruri” (Matei, 32-33). Puterea mărturisirii este dată de Hristos Care sălășluiește în noi; Îl
mărturisim pe Hristos ca Adevăr, și rămânem în adevăr cât timp rămânem în Hristos. Creștinul
este dator să se deschidă către lume, să se facă transparent pentru lume, ca aceasta să Îl vadă pe
Hristos prin el: „Cu dragoste să ne încredințăm că, de vom iubi pe vecinii noștri, după porunca lui
Dumnezeu, ca înșine pre noi și le vom face bine, vom fi și noi dumnezei și fii Celui de sus, după
cum zice David”_. Această mărturisire se poate face doar într-un cadru special. Ascultarea
desăvârșită față de Mântuitorul Hristos și față de cei care au primit de la El porunca de a lumina,
de a învăța Evanghelia Sa, ascultare care trebuie însușită de toți cei care poartă numele de ucenici
ai Săi: „Și dumneavoastră încă aveți o datorie, cele ce veți cunoaște că vă învăț, fără de fățărie și
fără de vicleșug, Vă îndemn să le primiți și să le faceți. Pentru folosul cel sufetesc al
dumneavoastră și să vă supuneți ascultării; că acea ascultare ce o faceți mie, o faceți lui Hristos”_.
Aceste coordonate ale teologiei sunt aprofundate de către Sfântul Ierarh Martir Antim
Ivireanul în scrierile sale.
Sfântul Antim Ivireanul a fost una dintre cele mai complexe personalități pe care le-a avut
Biserica noastră strămoșească în cursul istoriei ei. El a fost Mitropolit al Țării Românești, dar și
episcop al Râmnicului, timp de doi ani și opt luni, între anii 1705 și 1708. Întreaga sa activitate ca
ierarhal Bisericii Ortodoxe se poate rezuma la lucrarea de rescriere a Cuvântului lui Dumnezeu în
inimile credincioșilor, străduindu-se, cu timp și fără timp,să-l înalțe pe om la Dumnezeu. Spre
aceasta s-a folosit atât de cuvântul rostit în predicile sale insufate de Dumnezeu, de cuvântul scris
în cărțile sale,tipărite prin propriul efort, dar și de cuvântul zugrăvit în culoare, find un iscusit

95
note
58
pictor de icoane. Moartea sa mucenicească, îndurată pentru că s-a ridicat împotriva stăpânirii
turcești și a primului domn fanariot, a desăvârșit lucrarea sa mărturisitoare, dovedind că ceea ce
a învățat el prin cuvinte nu a fost o simplă glăsuire, ci cuvinte izvorâte din harul lui Dumnezeu
care sălășluia în inima lui.
În această atmosferă prielnică dezvoltării culturii românești, în care luase fință Academia
Domnească de la Sfântul Sava în 1_94, cu predare în limba greacă, Sfântul Ierarh Martir Antim
ajunge din simplu ieromonah, episcop al Râmnicului și apoi mitropolit al Țării Românești.
Sfântul Antim Ivireanul, ca episcop al Râmnicului, a fost cel care a ridicat cultura
râmniceană la o înforire pe care nu o mai cunoscuse până atunci, prin aducerea tipografei la
Râmnic, ce va face din orașul Râmnicu-Vâlcea capitala cărții tipărite.
Cât a păstorit Eparhia Râmnicului, Sfântul Antim a tipărit 9 cărți, cea mai importantă fiind
Tomul bucuriei, volum de sute de pagini, cuprinzând cinci lucrări polemice îndreptate împotriva
apusenilor. Tipărirea cărților în limba română sau a indicațiilor tipiconale a celor cu text slavon
este considerată de Gabriel Ștrempel un adevărat manifest îndreptat împotriva ideii limbilor sacre,
care a ținut neamul nostru în ignoranță spirituală sute de ani și primul atac al lui Antim îndreptat
contra străinilor ce do-reau grecizarea formelor noastre liturgice.
De asemenea, ierarhul sfânt s-a îngrijit de restaurarea multor biserici și mănăstiri din Eparhia
Râmnicului, precum: Surpatele, Fedeleșoiu, Cozia și Govora.
El a fost cel care a pus bazele curentului cultural al școlii râmnicene, prin aducerea tipografei la
Râmnic, curent ce va lucra pentru afrmarea culturală și spirituală, dar și pentru afrmarea identității
naționale românești.
Una dintre preocupările de o importanță covârșitoare ale mitropolitu-lui Antim Ivireanul a fost
zidirea sufetească a credincioșilor prin cuvânt. Vestitele sale Didahii sunt foarte valoroase prin
conținutul lor. Este vorba despre 28 de predici rostite în cursul arhipăstoririi sale, la diferite sărbă-
tori bisericești, ale Maicii Domnului și ale unor sfinți, la care se adaugă șapte cuvântări
ocazionale.
Scrierile sale subliniază, la modul cel mai concret, datoria noastră, a slujitorilor Bisericii, dar și a
tuturor credincioșilor de a mărturisi Cuvântul lui Dumnezeu, de a da mărturie lumii despre iubirea
lui Dumnezeu. „De n-ați știut până acum și de n-a fost nimeni să vă învețe, iată că de acum veți ști
că am treabă cu toți oamenii, câți sunt în Țara Românească, de la mic până la mare și până la un
copil de țâță, afară din păgâni și din ceia ce nu sunt de o lege cu noi. Căci în seama mea v-au dat
stăpânul Hristos să vă pasc sufetește, ca pre niște oi cuvântătoare și de gâtul meu spânzură sufetele
voastre și de la mine va să vă ceară pre toți, iar nu de la alții, până când voi fi păstor […]. Precum
nu pot oile fără de păstor, așa nici norodul fără de arhiereu și orice va păsa cuiva la cele sufletești
59
alerge la mine ca la un părinte, că-l voi vindeca, cu ajutorul lui Hristos. Încă și poate să zică
feștecine din voi gândul său: dar noi avem nevoi grele asupra noastră și nu putem să facem acestea
ce ne zici, ci eu încă zic că este așa și crez. Numai la greul acela sunt și eu părtaș și într-acel jug ce
trageți voi, trag și eu”3. Împărtășirea cuvântului lui Dumnezeu celui ce este în necaz sau ispită este
o faptă a milei sufetești: „Că de vei îndemna pre cineva să facă vreun bine, milostenie iaste; de vei
sfătui pre cineva la lucrurile cele sufletești, milostenie iaste; de vei mângâia inima vreunui scârbit
cu cuvinte, milostenie iaste”4. Lucrarea de vestire a cuvântului lui Dumnezeu estre strâns legată de
păzirea poruncilor, doar omul schimbat în Duhul Sfânt, care face ascultare de Cuvântul Său, poate
să-L facă cunoscut lumii pe Hristos: „Dobândesc pe Dumnezeu oamenii aceia, care cred drept în
El și păzesc cu scumpătate sfintele Lui porunci. Dar, sfințitele Lui porunci se cuprind în aceste
două și singure: din iubirea către Dumnezeu și către aproapele. Atunci se realizează și se cunoaște
iubirea către Dumnezeu, când păzim, cum am zis, cu scumpătate sfintele Lui porunci, după cum o
spune și Domnul în Evanghelii: căci zice că, dacă Mă iubiți pe Mine, păziți poruncile Mele […].
Căci atunci realizăm o astfel de iubire, când ne îndemnăm și ne ajutăm între noi la cele
bune și de folos, și la cele trupești, dar mai ales la cele sufletești și mântuitoare, fiecare după
putința lui și după capacitatea lui”5.
Păzirea poruncilor lui Dumnezeu îl și menține pe om în comuniune cu El: „Să nu socotiți
că-i va fi milă lui Dumnezeu de noi, să ne iarte pentru căci avem nevoi, deacă nu vom face după
putință și poruncile Lui”6. Astfel, observăm că în învățătura Sfântului Ierarh Antim Ivireanul,
cunoașterea și ținerea poruncilor reprezintă un fundament prioritar în dreapta mărturisire a
Cuvântului.
Această înțelegere corectă a cuvântului lui Dumnezeu, pe care a avut-o Sfântul Ierarh Martir
Antim Ivireanul, l-a făcut să fie un martor viu și fără teamă al lui Hristos Domnul, punându-și
toată viața sa în slujba Bisericii și a neamului românesc, după cum el însuși afirma în
cuvântarea sa de la înscăunarea ca mitropolit al Țării Românești: „dimpreună să pătimească la
toate câte va aduce ceasul și vremea”7.
Nu întâmplător, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 ca An
comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul și al tipograflor bisericești, în acest an
împlinindu-se 300 de ani de la trecerea în Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu, prin moarte
martirică, a bineplăcutului Său ierarh, tipograf fără odihnă al Bisericii noastre și mărturisitor prin
slovă și cuvânt al Evangheliei mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos.

60
 5.2.1. Mitropolitul Antim apărător al Ortodoxiei din Transilvania și din
Orientul Apropiat
În jurul anului 1700, popoarele creștine din Orient se aflau sub stăpânirea otomană. Din
Apus se intensifică presiunea calvinilor și romano-catolicilor asupra românilor ortodocși din
Transilvania, pentru a-i uni cu Roma. În afară de Rusia pravoslavnică, apărătoarea Ortodoxiei,
cele două provincii românești, Moldova și Muntenia, deși plăteau biruri grele la turci, erau libere
în ce privește credința ortodoxă. La această situație se adaugă existența proniatoare, mai ales în
Muntenia, a două personalități deosebite: Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul, domnul și
mitropolitul Țării Românești.
Brâncoveanu, creștin dreptcredincios, cu o aleasă cultură teologică și cu faima unui om
bogat și darnic și mitropolitul Antim, cel mai bun tipograf din vremea aceea, arhiereu cu râvnă de
apostol, ajutat financiar de domn, au fost de mare folos atât românilor ortodocși din Transilvania
cât și ortodocșilor din Orient, ai căror reprezentanți veneau și cereau ajutor la Curtea valahă.

5.2.2. Antim Ivireanul, apărător al Ortodoxiei pentru românii din

Transilvania
Pentru a veni în ajutor creștinilor atacați în credința lor, era nevoie de cărți de doctrină
ortodoxă, în special pentru credincioșii din Ardeal, asupriți de administrația habsburgică .
Sosirea în Țara Românească a tânărului tipograf Antim poate fi socotită un dar
dumnezeiesc din acest punct de vedere.
Una dintre cele 14 cărți tipărite la Snagov, Mărturisirea Ortodoxci, imprimată de
ieromonahul Antim în 1699, era gândită ca o expunere a doctrinei răsăritene în comparație cu
învățăturile greșite ale romano-catolicilor și calvinilor. Carte sau Lumina, cu drepte dovediri din
dogmele Bisericii Răsăritului asupra dejghinării papistașilor, descoperită și așezată de prea
învățatul ieromonah Maxim Peloponiseanul, apărea în limba română, după numai trei luni de la
tipărirea celei dintâi. Ambele cărți au fost comandate și plătite de Constantin Brâncoveanu.
În ajutorul românilor ortodocși din Ardeal a fost trimis la Bălgrad (Alba lulia) Mihai
Iștvanovici, originar din Transilvania, ucenicul lui Antim. În 1699, acesta a tipărit mai întâi o
Bucoavnă pentru copii, carte care, printre altele, cuprindea Simbolul de credință, Decalogul și
explicarea ortodoxă a celor șapte Sfinte Taine. Urmează Chiriacodromionul, predici pentru
duminicile de peste an, menită a-i feri pe ortodocși de alunecarea de la credință.

61
 Între timp, propaganda vicleană a iezuiților reușise să atragă o parte dintre românii
ortodocși, unindu-i cu Roma, prin actul de unire perfectat la Viena de episcopu Atanasie Anghel
în 7 aprilie 1701.
Această rupere din trupul Ortodoxiei a produs o impresie amară binecredinciosului domn
Constantin Brâncoveanu, clerului, boierilor și poporului.
Majoritatea românilor ortodocși din Ardeal, care n-u acceptat unirea cu Roma, a fost
persecutată de agenții curții austriece și ai Curiei papale. Rezistența brașovenilor în păstrarea
dreptei credințe este cunoscută din lungul schimb de scrisori între ei și voievodul Constantin
Brâncoveanu sau mitropolitul Antim. Într-una dintre acestea, domnul îi lauda și-i încurajează,
spunându-le că a simțit o bucurie adâncă pentru faptul că ei „nu s-au lunecat cu firea ce și-au păzit
cinstea legii sale... curata lege cea pravoslavnică carea de la parinții și moșii voștri o aveți".
Totodată, Brancoveanu îi asigură că îi va mai apăra și ajuta: „Și noi iarăși cu ceia ce va fi de pre
partea noastrăa va păzi și a va ajuta cu ceea ce se va putea nu vom lipsi"39.
În ceea ce-l privește pe mitropolitul Antim, el a hirotonit preoți atât pentru românii din
Bălgrad, cât și pentru cei din Brasșov, făgăduindu-le că îi va mai ajuta.
Ca episcop la Râmnic, Antim a mai tipărit o carte de doctrină ortodoxă, Tomul bucurei, din care
nu lipsea critica primatului papal și a altor abateri catolice. Totodată a întreținut prin scrisori
legatura cu brașovenii până în anul 1713, spunându-le ca pe cei doi gramatici trimiși de ei i-a
hirotonit, pe unul diacon și pe altul preot, dându-i acestuia din urmă și blagoslovenie de
spovedanie; că le-a trimis și Sfântul Mir și că ceea ce le va mai lipsi, „ori mir ori alte trebi ce ați
avea, să avem știre și vă vom face după pofta voastră". În aceeași scrisoare le promitea și niște
„cărțulii" pentru supărarea pe care o au cu papistașii40. Astfel a înțeles mitropolitul Antim să-i
ajute pe frații români din Ardeal să-și păstreze sfânta lor credință ortodoxă.

5.2.3. Antim Ivireanul și legăturiie sale cu credincioșii din Patriarhia

Antiohiei
Condițiile grele în care traăiau ortodocșii din aceste țări și mai ales lipsa cărților de
slujbă și de învățătură creștină ortodoxă îi îndatorau pe păstorii lor sufletești să-i ajute. În același
timp, faima dărniciei și evlaviei lui Constantin Brâncoveanu se dusese până departe în Răsărit.
lată ce spune în această privință patriarhul Athanasie al Antiohiei: „De aceea și noi, de la
marginile pământului și din părțile cetății lui Dumnezeu a Antiohiei, auzind de virtuțile tale și
ale lui Constantin Brâncoveanu, n.n.) de Dumnezeu luminate, am alergat și am venit cu toată

62
 graba în acest fericit oraș, ca să vedem și să învățăm în faptă acelea ce am auzit, fiind
departe'"11.
Din aceste motive veneau la Curtea lui Brancoveanu înalți oaspeți, ca patriarhii Dosithei
și Hrisant Nottara ai Ierusalimului, Athanasie Dabbas al Antiohiei, Gherasim Palladas al
Alexandriei, alți ierarhi și oameni de cultură, teologi învățați și eleniști rafinați. Veneau la marele
și cucernicul voievod Constantin Brâncoveanu pentru a fi ajutați în sărăcia lor îndeosebi cu carți
de slujbă, 51 de învățătură ortodoxă, pe care, chiar dacă le-ar fi alcătuit, nu le puteau tipări în
țările lor, supuse opresiunii turcești.
Purtarea de grijă a părintelui Antim pentru păstrarea și întărirea Ortodoxiei s-a întins
dincolo de credincioșii români, până la grecii și arabii din patriarhia săracă a Antiohiei.
Patriarhul Athanasie Dabbas, fost predicator la Curtea lui Constantin Brâncoveanu și
admirător al Țării Românești, al prosperității ei - având mânăstiri, biserici și școli - se adresa
domnului spunându-i că „preoții din Siria în multe locuri sunt lipsiți și săraci și n-au nici cele
necesare pentru trai. Ei nu pot săvârși nici Sfânta Liturghie după randuială, deoarece cărțile
arabice, în manuscrise, necesită mulți bani pentru cumparare".
Cucernicul voievod a comandat pâăintelui Antim tipaăirea, în 1701, a Liturghierului
qreco-arab, spre a fi împărțit în dar preoților din Siria. Ieromonahul Antim a săpat însuși literele
arabe, editând pentru sirieni și un Ceaslov greco-arab, în 1702, pe când se afla încă la Snagov. Își
cerea iertare de la credincioșii de limbă arabă pentru eventualele greșeli, întrucât limba îi era
străină, el fiind ivirean.
Dărnicia lui Constantin Brâncoveanu a mers atât de departe, la plecarea patriarhului
Athanasie, în anul 1704, i-a dăruit și tipografia arabă de la Snagov, cu literele săpate de Antim.
Aceasta a fost instalată la Alep. Era prima tipografie arabă pentru cărți bisericești din Siria. Aici a
fost tipărită, între altele, Psaltirea arabă. După moartea patriarhului Athanasie Dabbas, în 1724, o
parte din această tipografie a fost mutată la Mânăstirea Balamand, iar altă parte la Mânăstirea Sf.
loan din Saeg, în sudul Libanului, unde, „reînnoită și reorganizată, publică și azi cărți bisericești și
școlare” .
5.2.4. Ajutorul dat de mitropolitul Antim Ivireanul credincioșilor
ortodocși din Georgia
Sfantul Antim n-a uitat niciodală patria sa natală din Munții Caucazului, păstrând
legătura cu compatrioții săi prin corespondență, purtată chiar cu regele lor, Vahtang al Vl-lea,
supranumit «Legiuitorul».
Aflând că este nevoie de o tipografie pentru țara sa, Antim a mijlocit pe lângă Constantin
Brâncoveanu și, obținând-o, l-a trimts acolo pe Mihai Iștvanovici, cu o echipă de lucratori
63
tipografi din Țara Românească. Ajunși la destinație în anul 1709. au instalat la Tbilisi (Tiflis)
prima tipografie din Georgia43. Mihail Iștvanovici va rămâne "administratorul și conducătorul" ei,
după cum singur mărturisește.
În 1709 a aparut prima tipâritura georgiană, o Evanghelie, în care, pe verso foii de titlu
sunt așezate cuvintele de iertare ale lui Mihail Ungrovlahul, fiul lui Stefan către cititori, pentru
eventualele greșeli de limbă: "Cu smerenie, vă rog pe toți, mari și mici, nu-mi luați în râs, de veți
găsi în ea greșeli de cuvinte sau de litere. Căci eu am fost strein în această țară și nu cunoșteam
limba voastră. Și cei ce sunt ucenicii mei au fost de asemenea necunoscători în acest lucru. Și eu
nu vazusem Georgia, ca și ucenicii mei"44. Unele exemplare ale acestei tipărituri au ajuns și în
mâna mitropolitului Antim. Două dintre ele au fost dăruite, la 21 mai 1710, domnului Constantin
Brâncoveanu, dedicate autograft .
În 1710 a ieșit de sub tiparul de la Tbilisi un Liturghier georgian, care poartă însemnarea:
„S-a tipărit la Tbilisi, de mâna tipografului ungrovlah Mihail Ștefaneșvili (fiul lui Ștefan), în anul
de la Hristos 1710". A apărut după aceea, tot sub conducerea ucenicului mitropolitului, Apostolul,
în limba georgiană, urmat de două cărți profane.
Tipograful Mihail Stefanesvili a plecat în Olanda, prin Rusia, reîntorcându-se apoi în
Georgia și rămânând pentru totdeauna acolo.

5.3. Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul -ctitor al Mănăstirii „Tuturor

Sfinților”, ctitor de artă româneasc.
Începuturile vieții sale n-au lăsat să se ghicească drumul pe care pașii vieții aveau să-l
poarte, un drum sinuos, cu suișuri și coborâșuri, unele dintre ele chiar neașteptate. Ajuns în Ţara
Românească, i s-au încredințat multe și pline de responsabilități sarcini, pe care el le-a îndeplinit
lucrând „ca pentru Domnul”, implicându-se și remarcându-se îndeosebi în munca de tipărire a
cărților, aceste medicamente călătoare, destinate să tămăduiască sufetele multor creștini, de pe la
noi, dar și de pe meleagurile ocupate de păgâni. Finalul activității sale a fost încununat de
realizarea unei ctitorii mărețe, undeva în centrul Bucureștiului, una rămasă în memoria
locuitorilor ca purtătoare a numelui său.
Despre minunata ctitorie s-a scris și se va mai scrie, particularitățile sale arhitecturale și
statura sa stilistică înrudind-o îndeaproape cu ctitoriile domnești și boierești ale vremii și
64
constituind un monument imposibil de trecut cu vederea. Pe de altă parte, nu a fost nici prima și
nici ultima ctitorie a unui mitropolit. Însă, ctitoria de față, nu poartă doar pecetea artei
brâncovenești, ci și pe cea a ctitorului ei, Mitropolitul Antim, care s-a implicat în mod cu totul
deosebit în defnirea și structurarea proflului estetic al mănăstirii - aspect care va fi schițat în
studiul de față.
Există o sumedenie de mărturii și opinii care presupun sau chiar afrmă faptul că această
biserică - surprinzător de mare pentru o ctitorie mitropolitană și deosebit de încăpătoare - atât ca
structură planimetrică, cât și ca execuție arhitectonică, a fost făcută după modelul dat de însuși
Mitropolitul Antim care, nu s-a mărginit doar să ajute cu bani la ridicarea sfântului locaș, ci s-a
ocupat și „cu desemnarea planului, supraveghind de aproape și cu priceperea unui om de gust
decorarea exterioară și interioa-ră a bisericii ce urma să-i poarte numele”1.Implicarea ierarhului
în configurarea unui anume profl arhitectural al ctitoririi sale este argumentată și de reprezentarea
bisericii pe Fila Așezământului din 24 aprilie 1713. Deși se afrmă că ea cuprinde imaginea
Mănăstirii Antim_, în realitate, aici apare desenată doar biserica - într-o reprezentare reluată și pe
Hrisovul din 20 iulie 1715 –, fapt ce constituie un argument puternic în favoarea celor care
consideră că Sfântul Antim este cel care a întocmit, „cu mâna lui, planurile de execuție ale
întregului ansamblu mănăstiresc”_. Alți istorici însă, sunt ceva mai reținuți în a-i atribui ierarhului
implicarea directă în structurarea estetică a bisericii, subliniind doar ridicarea ei, „cu cheltuiala și
sub supravegherea mitropo-litului Antim Ivireanu…”.
Din studierea modului în care s-au derulat respectivele lucrări, se constată faptul că tot
ceea ce ținea de cortul sfânt - alcătuirea proprie, va-sele sfnte, veșmintele și celelalte - trebuia să
fie realizate strict numai după modelul pe care l-a văzut Moise. Înainte de a i se arăta, Dumnezeu
îl atenționează pe Moise asupra respectării acestui model: „Cortul și toate vasele și obiectele lui să
le faci după modelul ce-ți voi arăta Eu (s.n.); așa să le faci!” (Ieș. 25,9), iar în final, îi atrage atenția
lui Moise ca să respecte întocmai modelul ce îl văzuse în Muntele Sinai: „Vezi să faci acestea toate
după modelul ce ți s-a arătat în munte” (Ieș. 25,40), iar aceasta nu o singură dată, ci de două ori:
„Și așa să înjghebezi cortul după modelul care ți s-a arătat (s.n.) în acest munte” (Ieș. 26,30). Iar
după ce i-a precizat lui Moise că au fost aleși până și meșterii ce urmau a realiza toate cele necesare,
Dumnezeu i-a atras încă o dată atenția lui Moise ca toți aceștia să aibă grijă ca toate să le facă ei așa,
„cum ți-am poruncit Eu ție”(Ieș. 31,11) Tot în același chip, și Sfântul Antim a subliniat începutul și
sfârșitul ctitoriei sale, intenția și concretizarea, prin pictarea bisericii pe cele două documente care
încadrau ofcial actul de ctitorire, Așezământul și Hrisovul.
Dacă, în ceea ce privește alcătuirea bisericii, cele două miniaturi realizate de chiar
mitropolitul-ctitor însuși ne conving cu privire la directa sa intervenție asupra proflului
65
stilistic arhitectural, în privința celorlalte minunății de la Mănăstirea Antim s-ar putea naște,
fresc, întrebarea dacă nu cumva ctitorul s-a implicat direct și în cazul lor. Într-un articol,
publicat în „Revista Română”, Alexandru Odobescu afrma faptul că „artist luminat și
industrios, Antim lasă în țară multe urme de talentele și activitatea sa. În mănăstirea
Antimului, ce este clădită de dânsul, se zice că ușile de intrare ale bisericii, sculptate în lemn
cu multă măiestrie, sunt lucrate de dânsul”_, idee ce a avut ceva mai mulți adepți, unii
afrmând faptul că „sculptura de la coloane și, mai ales, admirabilul chenar al ușii de la
intrare, este executată după modelele date de Antim”_, alții amintind tradiția care
„mărturisește faptul că cele două canaturi ale bisericii sunt în întregime sculptate de mâna
sa”_.
Însuși celebrul arhitect Grigore Ionescu, cu toate rezervele sale cu privire la abilitățile
arhitecturale ale ctitorului, nu s-a putut abține să nu remarce faptul că, dintre elementele
păstrate „remarcabile din punct de vedere artistic sunt cele două canaturi de stejar ale ușii
principale, împodobite cu minuțioase sculpturi pe care tradiția le atribuie mâinii maestre a
însuși mitropolitului Antim; ramele de piatră împodobite cu frumoase sculpturi din jurul
ferestrelor”.
Astfel, Mitropolitul Antim nu este doar fondatorul uneia dintre cele mai frumoase
mănăstiri ale capitalei, ci și una dintre „cele mai intere-sante fguri ale artei religioase românești”,
precum și un „caligraf neîntrecut, ale cărui manuscripte fac admirația noastră. Pe lângă acest
talent, el posedă pe acel al xilografului, al desenatorului…”, find recunoscut ca find un „om
luminat și înzestrat cu aptitudini în înțelegere a Artelor Frumoase”. Întrucât de la Sfântul Antim au
rămas multe mărturii ale calităților sale artistice care s-au manifestat pe varii planuri, ele au
justifcat astfel acest gen de aprecieri, prin care i se recunoșteau meritele, unele care curgeau din
altele, asemenea unui șirag de mărgăritare la gâ-tul artei vremii sale: „muzician, scriitor, orator,
pictor, tipograf, sculptor, gravor, și mai mult, venit în Ţara Românească din Persia, de unde a adus
infuențe artistice arabe și persane. Inspirându-se din vechea artă georgiană și studiind arta
bizantină românească, el reuși să fuzioneze cele două arte, creând o notă caracteristică a
ornamentelor, care au devenit faimoase”12.
Referitor la un epitaf de la Biserica Olari, datat în 722 (1717-18) și care poartă semnătura
lui Kir Mitrofan, Nicolae Iorga considera că, având în vedere că Mitrofan a fost urmașul lui
Antim, „desigur că acest mare meșter în cele bisericești a făcut desenul antimiselor”13. Mizând pe
calitățile sale artistice, marele istoric a plusat ceva mai mult, presupunând că Mitropolitul Antim
ar fi fost și pictor, motiv pentru care i-a atribuit și pictarea paraclisului din Râmnic14 – ipoteză ce
nu poate fi susținută însă decât de o „pioasă tradiție păstrată de călugări”. Dacă pictura respectivă
66
nu poate fi atribuită marelui mitropolit, decât cu foarte mari rezerve, în schimb, lucrările păstrate
până în zilele noastre „vădesc marele talent artistic al vrednicului ierarh, manifestat în neîntrecute
miniaturi, desene și sculpturi”15.
De pildă, un manuscris dăruit în 1709 voievodului Constantin Brâncoveanu, cuprinzând
genealogia lui Iisus Hristos dimpreună cu 515 chipuri lucrate în medalion, vine cu o mărturie
evidentă cu privire la măiestria Sfântului Antim, precum și cu faptul că el era familiarizat și
pasionat de meșteșugul zugrăvirii, „întocmind îndrumări și modele de chipuri de sfnți pentru
zugravi”16. Aceasta ar putea constitui un argument puternic în favoarea opiniei conform căreia
Sfântul Antim nu s-ar fi mulțumit doar cu alegerea și aplicarea unor anume modele, ci ar fi
intervenit și în mod direct, prin realizarea lor practică.
O mare admiratoare a sa, Olga Greceanu, implicată direct în actul de împodobire al
bisericii Mănăstirii Antim prin realizarea a două mari mozaicuri de o parte și de alta a portalului,
remarca faptul că, odată cu Antim și Mihail Cantacuzino, operele au devenit exuberante în detalii,
așa cum se poate vedea la logiile palatelor brâncovenești, în decorația mobilierului, „peste tot se
regăsesc fastul, luxul, bogăția, pompa, strălucirea, somptuo-zitatea, luminozitatea. Prin largile și
solem-nele arabescuri regăsim acantul (la biserica Mănăstirii Antim), amplu și maiestos, în toate
combinațiile posibile…”, dar „întotdeauna de o savantă eleganță și de o mare expresivitate”17.
Sub infuența Mitropolitului Antim, apar și se înmulțesc învolburările georgiene, ara-
bescurile care nu cunosc regularitatea acelor „rinceaux” antice, dar care compun variate curbe,
acolade, se amplifcă, formând modele bogate și diversifcate, motive născute dintr-o inspirație
plină de fantezie. Acest principiu decorativ nu excludea o ordonare metodică a compoziției, în
general bazată pe un principiu al simetriei: axa care genera, la stânga și la dreapta, delicatele
învolburări, se termina în capete de îngeri, de animale, himere, păsări, fori - situație prezentă la
toate minunatele portaluri ale bisericilor18, îndeosebi cele ale ierarhului și marelui spătar, mai sus
amintiți.
În micul, dar destul de cuprinzător, Ghid istoric și artistic, Grigore Ionescu consemna
faptul că, la biserica Mănăstirii Antim „remarcabile din punct de vedere artistic sunt: rama de
piatră sculptată cu motive forale care înconjoară ușa și inscripția - scrisă cu versuri grecești”. Tot
ce se poate ca broderia în piatră respectivă să fi fost realizată tot de către ctitor personal sau, dacă
nu, măcar să fi fost rodul unei implicări maxime. Un argument în susținerea acestei ipoteze ar
putea fi faptul că, în cazul manuscrisului „Chipurile Vechiului și Noului Testament”, care cuprinde
dedicația către domnitorul țării este considerată a fi „un model de punere în pagină: un chenar
marginal împodobit cu un ornament foral, care se repetă și în jurul medalionului central aflat în
partea de sus aflei…”. Or, dacă Sfântul Antim a fost capabil să realizeze așa ceva, adică tocmai
67
ceva care, din punct de vedere compozițional și estetic, trimite către ancadramentul de la intrarea
în bisericile ortodoxe, este posibil ca tot el să fi realizat și modelul portalului de la biserica sa,
unul care iese din tiparele vremii prin îndrăzneala și lejeritatea elementelor ce țin de o morfologie
aparte a vocabularului artistic și, mai ales, de sintaxa lor complexă.
Mai mult, s-a constatat faptul că în sculpturile realizate de către Mitropolitul Antim
se observă „melcul său culbecul” la tot pasul, inclusiv pe ferăria broaștei de la ușa principală
a bisericii, fapt care ne determină să credem că „melcul pentru Antim era un fel de emblemă,
al cărui sens se explică cu viața lui”. Astfel, am putea considera că melcul ar putea fi, într-un
anume sens, autoportretul său implicit, așa cum apar, în mod explicit, portretele meșterilor
de la Hurezi, la vedere, în pridvor, sau cele ale lui Pârvu Mutu, mai discrete dar nu mai puțin
clare. Sau, dacă nu autoportretul, atunci măcar semnătura sa.
Ca o explicație a acestei alegeri, în Așezământul din 24 aprilie 1713, considerat a fi
Testamentul Mitropolitului Antim, celor 32 de capete, redacta-te cu atâta grijă, le premerg
versurile:
„Toată suflarea, zice prorocul,
Cânte pre Domnul, peste tot locul,
Și melcul încă corne înalță,
Ca să’L lăudăm pre toți ne învață”.
Astfel, chiar sub schița bisericii pe care dorea să o ridice, apare desenat de mâna ctitorului
melcul care, interpretat ca simbol al smereniei, are coarnele, scoase pentru a percepe lumina și
căldura soarelui, asemenea brațelor omului afat în rugăciune. Viețuitor al unei epoci de
„strălucitoare cultură și rafinată artă”, cum a fost considerată cea brâncovenească, una cu totul
excepțională în cursul artei românești, Sfântul Antim „a izbutit prin talentele sale multiple și
abilitatea sa neîntrecută să joace primul rol în viața Țării Românești fără ca cineva dintre
contempo-rani sau urmași să poată gândi în mod serios, că n-a meritat întregul curs al onorurilor
prin care a străbătut”__sau că ceva din laudele adu-se ar f fost nemeritate sau exagerate. Antim este
considerat a fi „un om de geniu, a cărui biografe rămâne încă de făcut cu colorile pe care le merită
mai covârșitor decât oricare”. Dacă nu am avea mărturia Didahiilor și a altor scrieri ale sale și ne-
am mulțumi doar cu bogata sa contribuție de tipograf și traducător, și tot nu ne-am putea reține
admirația în fața talentului lingvistic cu care fusese înzestrat. Din compararea mai multor texte
liturgice, primele din timpul Sfântului Antim Ivireanul și ultimele din anii 1930, „reiese că, în
majoritatea cazurilor, deosebirile de limbă, după trecere de două veacuri și jumătate, sunt foarte
mici. Și aceasta pentru că Mitropolitul Antim a prins sensul corect al limbii noastre…”.

68
 Motiv pentru care, afrmarea faptului că „unul din obiectivele majore ale activității sale a
fost continuarea într-un ritm susținut a acțiunii de impunere a limbii române ca limbă liturgică”
trebuie îmbogățită de aceea că ierarhul a fost la fel de preocupat, atât de aspectul estetic al limbii
române, și nu doar al limbii, cât și de tot ce ținea de segmentul artistic al culturii. În acest sens,
grăitoare este remarca lui Nicolae Iorga care, după ce a precizat faptul că Domnitorul
Brâncoveanu a fost cel care a dat „ultima formă strălucită a stilului muntean, în care se unesc
atâtea elemente”, considera că inspiratorul domnului „poate să fi fost acel călugăr din Ivir, meșter
în toate meșteșugurile, zugrav, sculptor, de bună seamă cântăreț, turnător, săpător în lemn,
tipograf, scriitor, cuvântător, acel Antim care a înălțat Mitropolia țerii suind treptele jețului
archieresc”. Iar în altă parte îl numea „un om de multe arte, un politehnic al timpului său, care a
reu-nit cunoștințele tuturor meșteșugurilor și le-a însufețit cu același sentiment pentru
frumuseță”__, adunându-le pe toate, ca într-o grădină regăsită a raiului, în remarcabila sa ctitorie,
una care a reușit să străpungă norii acelei epoci destul de tensionate și înfrigura-te de o
permanentă amenințare a dușmanilor, atât ai țării, cât și ai credinței sale, într-o sta-tornică rugă
exprimată în piatră și mărturisi-tă în și prin viața și activitatea ctitorului ei.
În anul în care a finalizat lucrările, ctitorul și-a întărit dispozițiile prin Hrisovul Arhieresc
al Sfântului Antim, mitropolitul Țării Românești, emis la 20 iulie 1715, unde menționează că, din
moment ce și proorocul David ne poruncește ca „în biserici bine să cu-vântămu pre Dumnezeu și
să iubim podoaba casei Lui.
Drept aceea și smerenia nostră, de vreme ce din mila lui Dumnezeu ne-am înălțat la treapta
cea înaltă a archieriei și am primit grija a păstori oile cele cuventătore, știind aceste două datorii
ce sunt asupra nostră, n’am lipsit până acum după putința nostră a înveța turma cea cuventătoare
cele de folos și mântore și cu laptele cel dulce al cuventului a o hrăni. Așijderea și spre ridicarea,
adaosul și podoba sfntelor lăcașuri, multă pohtă și râvnă dumnezeiască am avut; care râvnă cu
năstavul și cu ajutoriul dătătorului de bine Dumnezeu s’au lucratu și la săvârșire bună au venit. Că
dintru os-tenelele mele cele multe, din tipăritul cărților și din milosteniile îndurăto-rilor creștini,
ne-am învrednicit de am înălțat din temelie biserică frumo-să aici în București, întru slava și
mulțămită însuși celui ce întru Troiță se proslăvește Dumnezeu și întru cinstea și lauda tuturor
sfnților dinpreună… Încă și biserica am împodobit-o și am înfrumusețat’o cu ajutoriul lui
Dumnezeu pe din afară și pe din lăuntru cu multe odore de argint și cu veșminte scumpe…”32
Micuțul melc, amplasat atât de discret dar destul de vizibil undeva, aproa-pe de temelia
bisericii proiectate de Sfântul Antim din Așezământul din 24 aprilie 1713, act considerat a f
Testamentul Mitropolitului, poate fi citit ca o mărturisire a evlaviei ctitorului, cele două cornițe ale
sale înălțându-se asemenea celor două turle ale bisericii, ridicate în rugă către Creatorul și Artistul
69
lumii întregi, Cel Care-i purtase pașii în mijlocul acestei spiritualități românești, pe care a iubit-o
și cunoscut-o îndeajuns încât să se adapteze complexelor situații pe care le-a avut de străbătut.Cel
care, în lucrările sale, și-a indicat cât se poate de explicit originea sa georgiană (numinduse Antim
Ivireanul, Antim georgian de neam sau Antim ieromonahul, tipograful din Iviria) ne-a lăsat nouă,
neamului românesc, nu doar o operă catehetică cu certe valențe literare (Didahiile sale câștigându-
și un binemeritat loc de frunte în istoria literaturii române), ci și o ctitorie în București (pe care o
dorea a f și un centru cultural, cu tipografe și bibliotecă), în mijlocul căreia domnește o biserică
mai degrabă domnească decât ierarhicească și care propovăduiește prin intermediului limbajului
artistic talentul incontestabil al Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul - ctitor al Mănăstirii „Tuturor
Sfnților”,ctitor de artă românească.

5.4. Filantropia practică la mitropolitul Antim Ivireanul

Antim Ivireanul, prin testamentul său din 1716, pomeneşte de „rânduiala milelor ce s-au
hotărât să se facă pe an la săraci şi la lipsiţi din venitul casei”17. Această „rânduială” cuprindea
următoarele mai multe puncte cu privire la săraci: În cap. 6 rânduia să se întreţină în şcoală, din
patru în patru ani, câte trei copii săraci „dornici să înveţe carte”, între 10 şi 15 ani, cărora să li se
dea şase bani pe zi pentru mâncare şi îmbrăcăminte de Paşti. În capitolele 7-11 stabilea ca
mânăstirea să dea 300 de taleri pentru îngroparea oamenilor săraci, să ajute cu bani, în fiecare zi
de sâmbătă şi duminică, pe cei din temniţă, să cumpere haine la câte trei oameni săraci şi la trei
fete sărace în fiecare an la Joia Paştilor (observăm aceeaşi tradiţie menţionată şi mai sus, anume
de a face milostenie în această zi), să dea câte 15 taleri, în fiecare an, pentru măritatul unei fete
sărace, să întreţină, pe rând, câte trei zile, pe „trei străini dintr-altă ţară când s-ar întâmpla să vie
aici în ţară pentru milă”18.
Capitolul 22 al aceluiaşi aşezământ statornicea pentru egumen şi pentru preoţii mânăstirii
Tuturor Sfinţilor să „cerceteze pe cei bolnavi, inclusiv pe ţigani, de vreme ce sunt şi ei botezaţi în
numele Sfintei Troiţe şi sunt creştini ca şi noi”19. Importantă este şi prevederea capitolului 31 care
hotăra ca, „în cazul înmulţirii veniturilor mânăstirii, să se îndoiască şi această rânduială a
milosteniei ce s-au hotărât să se dea la săraci şi la altele câte scriem într-aceaste capete”20.
Domnitorul Nicolae Mavrocordat (1715-1730), la 4 martie 1716, întăreşte aşezământul lui
Antim cu argumentul că „fusese întărit cu hrisoavele a câte patru patriarhi ai lumii şi cu hrisovul
sfinţiei sale, cu blesteme, ca să nu îndrăznească nimenea să strice acele aşezăminte ce au făcut de
bunăvoia sa, ci să săvârşească în toţi anii necontenit până va sta biserica”21.
Un aspect important al activităţii filantropice desfăşurate de Antim Ivireanul îl constituie
ajutorul pe care acesta l-a dat credincioşilor ortodocşi de neam arab din Patriarhia Antiohiei,
70
cărora le-a trimis o tipografie cu caractere arabe, după ce, mai înainte, tipărise o serie de lucrări în
limba arabă destinate aceloraşi credincioşi, şi celor din patria sa natală, Georgia, trimiţând la
Tbilisi o tipografie cu caractere georgiene (tipografia fiind trimisă prin ucenicul său Mihail Ştefan
(Iştvanovici). De acelaşi ajutor s-au bucurat şi credincioşii ortodocşi de limbă greacă din
Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei şi Ierusalimului, tipărind pe seama lor cărţi de slujbă şi
de teologie în limba greacă22.
În aceeaşi idee, evident, este de prisos să mai amintim ajutorul pe care mitropolitul de pe
scaunul Ungrovlahiei l-a dat credincioşilor din Transilvania, supuşi acţiunilor prozelitiste catolice.
Până astăzi se păstrează - după afirmaţia Părintelui Păcurariu - „în parohiile româneşti din
Transilvania şi Banat sute de cărţi tipărite de Antim Ivireanul”23 de apărare a dreptei credinţe.
Amintim aici Carte sau lumină, o lucrare polemică în care erau combătute cele patru puncte
florentine, sau cele tipărite de Mihail Ştefan: Bucoavna şi Chiriacodromionul, ambele tipărite în
anul 1699.
Ajutorul acordat de Antim Ivireanul credincioşilor din Transilvania rămaşi fără arhiereu
după semnarea unirii de către Atanasie Anghel s-a concretizat şi prin trimiterea scrisorilor de
încurajare sau prin hirotonia de preoţi. Până astăzi se păstrează, de asemenea, unele scrieri
antimise trimise de marele mitropolit credincioşilor de aici24.
Ca o concluzie, putem spune că Sfântul mitropolit Antim Ivireanul a fost unul din marii
ierarhi ai Bisericii noastre, care, asemenea marilor ierarhi ai Bisericii, a desfăşurat o însemnată
lucrare filantropică atât prin cuvânt cât şi prin faptă. Evocându-l acum, cu prilejul împlinirii a 350
de ani de la naştere, pe de o parte îl cinstim, ca cel ce a primit cununa muceniciei, iar pe de alta, îl
prezentăm ca un model pentru lucrarea filantropică a Bisericii astăzi.

5.5. Caterisirea și martiriul Sfântului Antim

Aplanându-se o perioadă conflictul dintre ruși și turci, Nicolae Mavrocordat se întoarce în
București, iar în august 1716 dă ordin să fie executat vornicul Pătrașcu Brezoianu. Din spusele lui
Mitrofan Grigoraș, se pare că Pătrașcu a fost ales domn la influența lui Antim.
Prin urmare, ura lui Mavrocordat se intensifică drept urmare a acestui zvon și astfel cere ca
Mitropolitul să fie chemat la Curtea Domnească. Antim, la început nu a dat curs solocitării lui
Mavrocordat, dar mai târziu a fost obligat să se supună. În momentul în care intră în curte, este dat
jos cu forța din trăsură, iar soldații turci i-au smuls părul din cap și barba, târându-l pe jos, iar mai
apoi închizându-l sub pază.
Mavrocordat îi cere demisia, însă Antim o refuză. Din această cauză, Nicolae Mavrocordat
îi solocită patriarhului ecumenic Eremia al III-leacaterisirea mitropolitului Antim. Patriarhul
71
ecumenic răspunde afirmativ acestei cereri. Am putea găsi o legătură între această decizie de
caterisire a Patriarhiei și niște conflicte mai vechi, pe care le avusese cu Antim, legate de
succesiunea mitropolitului de Târnovo, dar și cu relațiile pe care le avea cu Mavrocordat.
Așadar, prin acea gramată, patriarhul ecumenic îl declara pe Antim vrăjitor și criminal și
nicidecum că Antim încercase să îl deturneze pe omul Porții. Prin acea gramată, i se lua lui Antim
chiar și demintatea de călugăr fiind nevoit să revină la numele său de mirean, Andrei. Imediat
după, la București s-a trecut la aplicarea sentinței: lui Antim i s-a ridicat potcapul de pe cap și i s-a
pus o tichie roșie, i s-a cititși pus în vedere sentința de închisoare pe viață la Mânăstirea Sfânta
Ecaterina de la Muntele Sinai.
În zorii zilei următoare, Antim a fost urcat într-un car sub o escortă turcească și a pornit la
drum. Pe drumul exilului, Mitropolitul Antim și-a dat sufletul în mâinile Domnului „ Antim
Ivireanul a fost omorât în condiții misterioase în septembrie 1716 și aruncat, se spune, în Golful
Enos din Marea Egee”96.
Cu exactitate nu se cunoaște data martiriului Sfântului Antim. Gabriel Ștrempel afirmă
următoarele: „ Acesta a fost săvârșit în ultima decadă a lunii septembrie sau în primele zile ale lui
octombrie, căci la 22 septembrie, el era încă în viață și semnează documetul cu datoriile pe catre
le avea de împlinit, prilejuite de ridicarea mânăstirii”97.
Credincioșii până de puțin timp păstoriți de Antim au primit această veste cu spaimă și cu
revoltă. Cu toții știau că de fapt, Sfântul Antim a fost victima încercării de a elibera țara de tiran,
ce era întru totul supus turcilor și care nu aducea nimic bun țării. Poporul nu a crezut niciodată
acuzațiile mincinoase ce i se aduceau Sfântului Antim, drept urmare, au continuat să-i înzestreze
ctitoria în tot secul XVIII. Nici măcar fratele domnitorului, Ioan Mavrocordat, nu a subscris cele
scrise în gramată.
Acesta a reprezentat sfârșitul vieții pămânești a lui Antim Ivireanul, care deși nu era român
de origine a fost un patriot desăvârșit, a lupta împotriva turcilor cotropitori și mereu și-a arătat
dragostea față de poporul român și față de „ năzuințele lui firești spre lumină, spre libertate și
dreptate” și a lăsat neprețuita sa operă „ pe care poporul întreg o prețuiește și o cinstește”98.
O data cu uciderea lui Stefan Cantacuzino. la 21 ianuarie 1716, turcii și-au pierdut total
încrederea în domnii autohtoni și după hotărârea lor, l-au strămutat pe Nicolae Mavrocordat din
Moldova în Țara Românească. Acesta își face intrarea în București la 10 februarie 17165 . Cu

96
Magazin Istoric, Anul III, Nr. 4,(25), Aprilie 1969, p43.
97
Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, Ed. Academiei Române, București, 1997, p 370.
98
Pr. Dr. Olimp N. Căciulă- B.O.R. Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, numerele 9-10 / Septembrie –Octombrie 1966, p 950.
72
Nicolae Mavrocordat începe perioada domniilor fanariote în Țara Românească, manevrate de
Poartă.
Alături de Imperiul Otoman, doua mari puteri hotarau, în acea vreme, destinele Europei
orientale: Rusia țarului Petru cel Mare și Imperiul Habsburgic.
Boierii valahi îl primiseră din poruncă pe Nicolae Mavrocordat, știind că este omul turcilor, deci
neprieten al țării. Au încercat, de aceea, să se orienteze politic către marile puteri creștine; unii,
avându-l pe vlădica Antim alături, erau de partea rușilor, alții. de partea austriecilor, mai ales
Cantacuzinii. care urmăreau sa-l puna domn în locul lui Mavrocordat pe Gheorghe Cantacuzino.
fiul lui Șerban, aflat de multă vreme în Transilvania. Au trecut atunci de partea austriecilor mai mulți
boieri, cu nădejdea că vor scapa țara de omul turcilor.
Era in ziua de Sfânta Maria Mare a anului 1716. Cronica lui Radu Popescu relatează
pătrunderea austriecilor în Țara Românească: „s-au slobozit o seama de catane pa la
Caineni de au venit până la Pitești" și le iaste gândul să treacă spre București"55. Această știre
ajunsese în capitală prin vameșii de la frontiera a treia zi după Sfânta Maria Mare, cum
precizează aceeași cronică.
Del Chiaro, notând despre același eveniment. spune că era într-o zi de vineri, cu o ora mai
înainte de apusul soarelui și lumea alerga pe ulițele Bucureștilor strigând: „Nemții, nemții!"
Nicolae Mavrocordat, înspaimantat, și-a facut bagajele și, împreună cu familia sa și cu boierii
credincioși, luându-l cu sine si pe mitropolitul Antim, împotriva voinței acestuia, a pornit spre
Giurgiu. „Către miezul noptii - spune Del Chiaro - spre a mai odihni caii, se opri într-un sat, Odaia56,
și poposi în bordeiul unui țăran, unde ceru de băut. S-a încins acolo o discutie între el și Antim,
mitropolitul Valahiei, care nu mai voia să-l urmeze, susținând că sub nici un preț nu-și poate părăsi
turma, mai cu seamă în împrejurări nenorocite ca acestea, când se putea ivi vreo răscoală, din lipsa
domnului și a mitropolitului. În timpul discuției, mitropolitul a fost chemat afară din bordei pentru a i
se înmâna o scrisoare sosită din București, de la loan Avramie. După ce a citit-o, a intrat în casa și i
s-a adresat voievodului cu aceste cuvinte: «Maria-ta, nu e vreme de pierdut aici: vine beteadeaua
Gheorghe, feciorul fostului domn Șerban Cantacuzino, din Transilvania, cu douăsprezece mii de
nemți, ca să ocupe Țara Românească5 .
Mavrocordat, cuprins de spaimă, a poruncit repede pregătirea cailor. Din nou l-a îndemnat
pe mitropolit să-l urmeze, gândind, spune Del Chiaro, că înapoierea sa la București n-ar avea alt
scop decât înscăunarea noului domn" si amenințându-l că peste câteva zile se va reîntoarce în țară cu
o armata numeroasă de turci și tătari, care o va distruge pe cea rebelă fașă de Poartă"58.
Mitropolitul. socotind însa că Mavrocordat nu avea să mai revadă țara, s-a întors la București. În
dimineața urmatoare, sâmbătă, către răsăritul soarelui, grupul lui Mavrocordat a ajuns în raiaua de la
73
Giurgiu. Turcii, surprinsi de neașteptații oaspeți crezandu-i pe nemți în apropiere, au început sa se
retragă, unii în cetate, alții îmbulzindu-se să treacă Dunarea. În graba fugii, cateva barci, cu 25 până
la 30 de-ai lor, s-au scufundat, cei salvați băgând spaima în oraș. Ajuns la Rusciuc și Mavrocordat
cu ai sai, cu multe bagaje prețioase - pe care le-a îndrumat, în grabaă, spre Constantinopol - cadiul și
alți turci de seamă au venit să-l vadă și să afle motivul fugii sale grabnice.
La Giurgiu, curierii sosiți din capitală aduseseră însă știrea că nici un neamț nu se afla în
București, că zvonul nesocotit a cauzat mare panică în popor, care și-a părăsit casele de frică,
căutând adăpost în hanurile lui Șerban Voda, la Sfântul Gheorghe și în Mânăstirea Cotroceni.
Mavrocordat, în baza unui firman, a obținut în grabă câteva sute de turci și tătari, cu care a pornit
spre București, unde a ajuns joi, 10 septembrie. S-a oprit la locul numit Fântana lui Radu Vodă,
unde a poruncit tăierea „în bucați1' a vornicului Patrașcu Brezoianu, uns domn la Mitropolie, deși nu
fusese de față. S-a așternut atunci mare frică în locuitori, mai ales în boierii care nu-l urmaseră59.

5.5.1. Moartea martirică a mitropolitului Antim

Întors la Curte, Mavrocordat a poruncit sa fie chemat mitropolitul Antim, care a hotărât să nu
asculte ordinul. Era gata sa fie ucis de soldații turci, în momentul coborarii sale din radvan pentru a
urca scările palatului. Dar nu a fost dus in fața lui Mavrocordat, ci a fost închis, sub pază
strașnică, împreună cu preotul loan Avramie - grec din Creta, paroh al comunității din Veneția,
apoi predicator la Curtea lui Brâncoveanu - cel care îl anunțase pe Antim de sosirea principelui
Gheorghe Cantacuzino ca domn în locul lui Mavrocordat.
Mitropolitul, închis la Curte, a fost constrâns prin amenințări să renunțe în scris la
Arhiepiscopie, în locul său fiind ales de către domn și boieri Mitrofan, fost duhovnic al lui
Constantin Brâncoveanu și dușman neîmpăcat al lui Antim.
Sfântul a fost apoi acuzat de vrăjitorie și înșelăciune, caterisit de Patriarhia Ecumenica,
dezbrăcat de omatele arhierești, punându-i-se potcap roșu în locul mitrei de mitropolit. I s-a
ridicat și dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele laic, de Andrei. I s-a citit apoi
sentința de deportare pe viață în mânăstirea de pe Muntele Sinai60. Pornit în miez de noapte cu
carul, sub paza câtorva turci, ajuns la Galipoli, lângă râul Tundja, afluentul Marijei care trece prin
Adrianopol, a fost ucis și aruncat în râu.
Așa și-a sfârșit viața pământească marele și Sfântul mitropolit Antim Ivireanul.
Relatarea arestării, degradării și umilințelor la care a fost supus, precum și a morții sale
martirice, este prezentată de contemporanul său Anton Maria del Chiaro care, ca secretar al lui
Brâncoveanu și admirator sincer al talentelor și vredniciilor mitropolitului, i-a urmărit cu grijă și
durere sfârșitul tragic al vieții.
74
 Dușmanii de moarte ai lui Antim și-au făcut datoria până la sfârșit. Nici nu l-au lăsat să
ajungă până la Muntele Sinai, locul surghiunului, cum fusese anunțat, ci i-au obținut în grabă, din
partea sultanului, sentința de condamnare la moarte.
Bătrân, bolnav și chinuit, pe ultimul său drum, a fost ucis mișelește, tăiat în bucăți și
aruncat în apele Tundjei, în loc să fie înmormântat cu cinstea cuvenită, cum nădăjduise, în
Biserica Tuturor Sfinților, ctitorită în ultima parte a sfintei sale vieți.
Formal, moartea sfântului mitropolit trebuia justificată.
În acest scop, a fost urzită în grabă vinovăția lui de către Mavrocordat și sfatul boierilor
și a fost comunicată Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. Aceasta a constituit un consiliu din
11 arhierei, în frunte cu patriarhul ecumenic Ieremia al Ill-lea, care, deși învinuitul nu era de față,
a întocmit gramata din august 1716, în care mitropolitul, „raul Antim" era învinovățit ca
„revoluționar, răsculat și culpabil în contra puternicei împărății si a preamăritului domn a toată
Ungrovlahia", „mag", ..participator la multe crime" sși „meșteșuguri... satanicești".
Pe baza acestor grave și nedrepte acuzații, Sfântul Antim era caterisit și lipsit de toate
drepturile de arhiereu și mitropolit, zicându-i-se ..monahul Antim" și fiind recunoscut ca „unul din
particulari"' .

5.5.2.Lumina adevăului
Lumina adevărului nu putea fi ascunsă la infinit sub obrocul urii și al uitării, însă abia
după 250 de ani a venit vremea ca această caterisire nedreaptă din august 1716 sa fie ridicată de
către Patriarhia Ecumenică, în urma demersurilor Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române.
Răspunsul canonic al patriarhului Atenagora era acesta: „Am găsit cu cale să ridicăm
caterisirea lui, făcută odinioară de catre marea Biserică a lui Hristos de la noi, în vederea
restabilirii pomenirii sale în Biserică"62.
Dumnezeu niciodată nu rămâne dator, mai ales cuiva care Îi slujește ,.cu timp și fără
timp" și din toata inima, cum L-a slujit vrednicul de pomenire mitropolit Antim Ivireanul.
De aceea, așa cum este cunoscut tuturor, pentru vredniciile sale, pentru lumina răspândită
prin tipar și prin cuvânt, pentru sfințenia vieții sale pământești, care se încheie cu moarte
martirică, Sfânta noastră Biserică l-a canonizat, recunoscându-l în rândul sfinților, cu ziua de
pomenire 27 septembrie, în fiecare an.
Știindu-l în mare cinste înaintea lui Dumnezeu, știind și cât de mult a iubit neamul
românesc, să-i multumim și să-l rugăm ca, de acolo unde se află împreună cu toți „prietenii lui

75
Dumnezeu", să se roage și pentru mântuirea, ocrotirea sși tot binele țării și al întregului neam
românesc.
Doamne, Dumnezeul părinților noștri, odihnește cu drepții, în lumină și fericire veșnică,
pe adormitul robul Tău, mitropolitul martir Antim Ivireanul, ctitorul Sfintei Mânăstiri Antim!

Capitolul VI.
Tiparul din veacul al XVIII-lea până astăzi.
Dacă veacul al XVI a reprezentat apariția tiparului bisericesc în Țările Române de dincolo
și dincoace de Carpați, secolul lui Antim a adus meșteșugul tiparului la apogeu atât în privința
calității scriiturii, a numărului mare al volumelor cât și a creării unei domnii a cărții.
La debutul veacului al XVIII-lea lucrurile se schimbă radical, pe tronul Moldovei (1711) și al
Țării Românești (1716) au fost impuși domnitori străini, pe care populația autohtonă i-a numit
fanarioți. Și acum Biserica a deținut ,,monopolul” tiparului românesc. Pe lângă carte bisericească
se mai imprimă lucrări cu profil economic, juridic, istoric și manuale școlare. Cu toate acestea
apar și tipografii particulare care tipăresc și carte bisericească. Acum își continua activitatea
tipografiile de la Râmnic, Buzău, Iași (carte arabă), inițiative private: Viena, Buda și Sibiu.
Tipografia lui Antim de la București a scos câteva cărți între care amintim Octoihul (1720) și

76
Slujba Sfântului Botez (1726). Alături de această tipografie tot la București mai lucrează
Tipografia Școlii Văcăreștilor din mănăstirea Sfântul Sava. După opinia învățatului mitropolit Tit
Simedrea, aceasta este tot operă a domnitorului Brâncoveanu și a mitropolitului Antim. Aici, în
această vreme, a fost tipărită Învățătura bisericească a lui Antim Ivireanul. Cea de a treia este a
Mitropoliei care a imprimat mai multe cărți. Cu acest prilej cunoaștem numele a câtorva tipografi:
preotul Stoica Iacovici de la biserica ,,Sfânta Vineri” care a lucrat 33 de cărți, dintre care 10 pe
cheltuiala sa, Barbu Bucureșteanul și Grigore tipograful. Tot acum s-a reeditat o lucrare a lui
Antim: Învățătura bisericească folositoare obștii preoțești și a tot credinciosul norod (1774 ).
La Râmnic avem cunoscuți alți tipografi: Ilie Cernovodeanu, Vlad Georghevici, Dimitrie
Pandovici, fii lui Mihail Iștvanovici, Constantin și Dimitrie Mihailovici.
Meșteșugul tiparului și al gravurilor se învăța din tată în fiu. Meșterii tipografi se recrutau
dintre orășeni, dar se recrutau și tipografi din rândul preoților de mir și al călugărilor. De multe ori
se întâlnesc tipografi dintr-o țară românească în alta44.
În Moldova a apărut o tipografie particulară la Rădăuți, iar la Iași, mitropolitul Iacob
Putneanul a scos un Penticostar (1753). Tot în Iași a fost tipărită o carte pentru ortodocșii bănățeni
în românește și slavonește cu binecuvântarea mitropolitului Pavel Nenadovici al Carlovițului, în
redactarea episcopului Vichentie Ioanovici Vidac al Timișoarei, Îndreptarea păcătosului cu duhul
blândețelor (3 foi + 167 p.), în 1765.
Pentru Transilvania și Banat au funcționat tipografiile din Viena (1770) și Buda, ,,crăiasca
tipografie a Universității” (1777). În acest context amintim aici protopopul și profesorul de
teologie Constantin Șuboni al Timișoarei, Învățătură creștinească foarte de folos scoasă de pe
limba grecească pe cea rumânească cu osârdia și cheltuiala…, Viena, 1770; cele 12 Mineie de la
Râmnic din 1776-1780, Octoihul (1811) al episcopului Iosif al Argeșului. Tot la Buda au tipărit și
bănățenii Paul Iorgovici, Observații de limbă rumânească (1799) și traducerile preotului din
Beregsău Mic, Dimitrie Țichindeal. Alte tipografii private, săsești au funcționat la Sibiu și Brașov.
După un veac de tranziție cunoscut prin influența iluministă, în veacul următor iau naștere
tipografiile eparhiale: Sibiu, Arad, Caransebeș, la Râmnic a imprimat tipografia episcopului
Calinic, Chișinău și Cernăuți.
În București începând cu anul 1882 s-a inaugurat la inițiativa episcopului Melchisedec
Ștefănescu, ,,Tipografia Cărților Bisericești” care a dăinuit până în zilele noastre. Primul director a
fost arhim. Ghenadie Enăceanu (1882-1886). Sub conducerea sa au fost imprimate câteva
tipărituri remarcabile: jurnalul ,,Biserica Ortodoxă Română” (ian. 1882) și Notițe istorice și
arheologice adunate de pe la 48 de mănăstiri și biserici antice din Moldova (1885) de
Melchisedec Ștefănescu. Același ierarh moldovean a imprimat o altă lucrare deosebită: Tratat
77
despre instirea și închinarea icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre icoanele făcătoare de
minuni din România (1890).
La tiparnița bucureșteană au lucrat Dimitrie Petrovici Bucureșteanul, Dimitrie Mihailovici
Râmniceanul și Stanciu Tomovici Bucureșteanul. În 1817 domnitorul Ioan Caragea a înființat o
tipografie ,,privilegiată” la Cișmeaua lui Mavrogheni, prima laică din țară. Aici a apărut cartea
Cuvinte șase pentru preoție și ale altor trei sfinți părinți canonicești împotriva simoniei (1820,
160 p.).
În Moldova, mitropolitul Veniamin Costachi a refăcut tipografia mitropolitană dar a
înființat o alta la Neamț în 1807. O caracteristică a cărților nemțene este că au beneficiat de
sprijinul egumenilor mănăstirii care sunt pomeniți în foile de titlu. În mod deosebit trebuie
pomenit starețul Neonil, în timpul căruia s-au tipărit aproximativ 60 de cărți și Dionisie Romano,
care s-a ocupat de refacerea tipografiei, procurând mașini noi și litere de la Praga45. Dintre
realizările de aici amintim, Noul Testament (1818) și Pidalionul (1844).
Pentru românii basarabeni a fost deschisă tipografia exarhicească care a imprimat revista
,,Buletinul eparhiei Chișinăului” (1867-1917) și Trebnic46(1908).
Odată cu reactivarea Mitropoliei Ardealului de Andrei Șaguna, a fost inaugurată prima
tipografie bisericească din oraș (1850). Aici au fost imprimate cărți de cult, traduceri din Sfinții
Părinți, manuale pentru elevii teologi și pedagogi, precum și pentru copiii școlilor poporale, alte
lucrări cu caracter istoric și literar. Aici s-a început tipărirea ziarului ,,Telegraful român” (3 ian.
1852, al doilea redactor a fost Dr. Pavel Vasici din Banat. Capodopera producților editoriale a
reprezentat-o Biblia (1856-1858). Tot la Sibiu, protopopul Nicolae Tincu Velia a tipărit Istorioară
bisericească politico-națională a românilor de preste tot, mai ales a celor ortodocși orientali din
Austria…, (1865, XXIX, + 326 p.). Mai amintim alte trei reușite: volumele Limba cărților
bisericești (1905) și Ziaristica bisericească la români (1910) iscălite de Onisifor Ghibu și
,,Revista Teologică ” (1917) izvodită la inițiativa profesorului Nicolae Bălan. La eparhiile din
Arad și Caransebeș au luat ființă tipografii (1879, 1885) pentru nevoile bisericești de acolo. Au
apărut cele două publicații ,,Biserica și Școala” și ,,Foaia Diecezană” (1886).
Veacul al XX-lea reprezintă o continuare firească a tiparului bisericesc. În acest secol și-au
continuat activitatea tipografiile eparhiale din București, Sibiu, Arad, Caransebeș, Neamț și
Chișinău, altele au luat acum ființă Cluj (1921), Oradea (1921), Roman (1925), Cozia (1928)
mutată la Râmnic (1935) și apoi la Craiova (1939) și Timișoara (1939). După 1948 au funcționat
edituri la București, înzestrată cu tipografie, Neamț (și tipografie), Sibiu (și tipografie), Craiova,
Timișoara (și tipografie), Cluj, Oradea și Dunărea de Jos. Acestea au continuat să editeze carte
religioasă și după 1990. La aceste edituri s-au adăugat altele odată cu (re)înființarea unor eparhii:
78
Caransebeș, Alba Iulia etc. Se adaugă edituri de carte religioasă: Harisma, Anastasia, Deisis,
Epifania, Eikon ș. a unde au fost imprimate valoroase cărți.
Vom prezenta câteva din aceste realizări:
București: Biblia sinodală (1936, 1944, 1968, 1991 (reeditarea celei din 1968), 2008,
Biblia de la București (1988), Biblia jubiliară (2002, versiunea Anania) ediții succesive ale
Noului Testament, Mica Biblie.
Carte de învățătură: Învățătura de credință creștină ortodoxă (1952), Tâlcuirea Sfintelor
Evanghelii și a Cazaniilor duminicilor de peste an (1960).
Traduceri din Sfinții Părinți: Filocalia, vol. V-XII (1976-1991), ,,Colecția Părinți și
Scriitori Bisericești”.
Manuale universitare: Dogmatică (1952, 1978), Vechiul Testament (1952), Noul Testament
(1956), Istoria Religiilor (1975), Morală (1979-1980), Istoria Bisericii Ortodoxe Române (1980),
Istoria Bisericească Universal (1987, 1993) ș. a.
La Sibiu au fost publicate în special teze de doctorat în teologie, cursuri universitare etc.
Amintim: Viața și învățătura Sf. Grigore Palama (1939), Mirenii în Biserică (1939), Ajutoarele
românești de la mănăstirile din Sfântul Munte Athos (1940), Hristos în Vechiul Testament (1944).
Editura ,,Andreiană” tipărește și astăzi carte teologică.
Tipografia din Arad a tipărit cercetările realizate de profesorii Academiei Teologice.
Amintim aici pe Nicolae Popovici, Manual de Drept bisericesc oriental cu o privire specială la
dreptul particular al Bisericii Ortodoxe Române. (1925).
În Basarabia activa din 1908 o tipografie care va purta denumirea de tipografia ,,Cartea
Românească” în perioada anilor 1918-1944. Aici au fost tipăririte câteva volume deosebite:
Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia(1919); Constantin Tomescu, Documente basarabene (2
vol.) 1928, 1938; Alexandru Scvoznicov, Psihologia sectelor religioase (1939).
Editura Diecezană din Timișoara a luat ființă în 1939 la stăruința episcopului Vasile
Lăzărescu. Pe parcursul vremii ea va purta mai multe denumiri: Arhidiecezană, Mitropolitană,
Arhiepiscopiei Timișoarei, Învierea și Partoș. A reușit să imprime: carte de cult: Antologhion
(1984, 1999), Tipic bisericesc (1999). Carte de Rugăciuni (mai multe ediții), Acatistier; carte de
învățătură: dogmatică, carte patristică: editare a volumelor patrologului I. G. Coman, cele ale
Mitropolitului Nicolae, colecția ,,Cum Patribus”, carte cu conținut omiletic, carte de istorie
bisericească: I. B. Mureșianu, I. D. Suciu, V. Muntean, manuale pentru învățământul teologic:
Carte de Cântări, Bizantinologie

Nota de subsol –trebuie pusa ca nota de subsol

79
46
Cartea reprezintă a piatră de hotar pentru folosirea termenului de ,,slavă”. De acum
termenul apare și în toate cărțile de cult apărute în România. Înainte de această dată a fost
întrebuințat substantivul ,,mărire” așa cum îl avem în Molitvelnicul apărut la Târgoviște,
București (1729), Buzău și Râmnic (1747) și Neamț (1848). Într-un studiu dedicat acestei
probleme, părintele acad. Niculae M. Popescu (1937) afirmă faptul că doar de la cartea
aceasta ,,mărire” a fost schimbat cu ,,slavă”. Printre argumentele folosirii în recitativul
liturgic a substantivului ,,mărire” se sprijină pe unul logic luat de la Titu Maiorescu: ,,Se
înțelege de la sine că acolo unde pe lângă cuvântul slavon există un cuvânt român, acesta
trebuie menținut și acela depărtat. Vom zice dar ‹‹binecuvântare›› și nu ‹‹blagoslovenie››”
(Critice, I, ed. 1931).
Antim Ivireanul Fragment din scrisoarea din 13 ianuarie 1712, adresată lui
ConstantinBrâncoveanu „Las cu blestem şi aceasta: să aibă datorie tipograful să înveţe
meşteşugultipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meşteşug din ţară, nicisă se
părăsească lucrul cărţilor pentru folosul ţărîi şi pentru ajutoriul casei.” Antim Ivireanul, mitropolit
al Ţării RomâneştiAşezământul Mănăstirii Antim. Cap 17: Pentru tipografie (Antim Ivireanul.
Opere. Bucureşti: Minerva, 1972, p. 336)

VII. Concluzii
"Păstrarea amintirii trecutului" - afirmă cronicarul Grigore Ureche – deosebeștepe om de
"dobitoacele cele mute și fără minte". Intoarcerea la trecut, la origini, nu inseamna, de fapt,
stagnare, ci un progres, fie istoric, spiritual sau cultural. Anamneza trecutului istoric al Bisericii si
poporului nestru este un imperativ moral. Cu ocazia canonizarii parintelui Antim Ivireanul, care
§i-a imprimat chipul sau de pastor adevarat si patriot luminat pe fata Bisericii si patriei noastre:
drept, credincios si bun, evlavios, smerit si demn, patriot si iubitor de neam strain, carturar si
orator desavarsit, intelept, bun gospodar si moralizator, ni s-a oferit noua tuturor un mare dar. Del
Chiaro, care 1-a cunoscut personal, spune ca era "inzestrat cu talente rare", ca "cunostea
sculptura, pictura si broderia" si ca "ridicase la perfectiune arta tipografiei". Parintele Antim a fost
asadar o binefacere pentru Biserica si neamul romanesc, si aceasta datorita lui Brancoveanu, care
a stiut sa aduca in tara oameni luminati la minte, fiindca se facea simtita in acea vreme o adanca
criza morala si in acelasi timp era nevoie stringenta de un progres spiritual si culturaal. "Desi
giorgian de neam, Antim s-a legat cu tot sufletul de a doua sa patrie cu care s-a identificat
complet...", scria savantul francez Emile Picot. "El, eel venit din rndepartata Giorgie, subliniaza
acelasi savant - a dat un exemplu rar de patriotism". Parintele Antim a inteles, dupa pilda
Mantuitorului Hristos, ca trebuie desfiintate granitele intre neamuri, fiind fidel de daraire pentru
80
neamul romanesc. Comuniunea cu semenii nostri nu este numai o datorie, ci un imperativ divin:
"Traiti intre voi in buna pace" (I Tes V, 13). Parintele Antim este simbolul slujirii cu demnitate al
celor de un alt neam decat el. Nimic nu 1-a impiedicat sa slujeasca cu jertfelnicie aspiratiile
spirituale si culturale ale poporului roman, nedand uitarii insa nici pe fratii sai de sange. Fie in
iviria - Giorgia, fie la Constantinopol, fie in Tara Romaneasca - Rm. Valcea, Snagov, Bucuresti
sau chiar in robie la turci, Parintele Antim a avut aceleasi sentimente de dragoste fata de cei ce
sunt dupa acelasi "chip", nutrind speranta ca numai prin iubire este posibila vietuirea inrr-olalta si
progresul spiritual. Calea diving pentru desavarsirea lucrului bun e sfanta umilinta si dreapta
pocainta. Cu acestea s-a infatisat el inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, fiind randuit sa fie ales
Episcop al Ramnicului (1705) si Mitropolit al Ungro - Vlahiei (1708). In el e vie con§tiinta
vocatiei §i raspunde cu daruire la chemarea lui Dumnezeu si cu dragoste fata de increderea ce i-a
dat-o Biserica §i poporul roman.
"A§ezamantul Manastirii Antim" (24 aprilie 1713 testamentul sau) vade§te "omul launtric"
in persoana parintelui Antim, chipul pastorului bun §i milostiv, prin scopul pe care-1 da acestei
ctitorii spirituale, remarcat in capetele de invajatura sense cu mana sa: "ca sa aiba §i saracii
ajutoriu §i mangaiere".
Me§te§ugul cuvantului, prin care combatea toate abuzurile vremii sale, i-a conferit
parintelui Antim un loc de frunte intre marii oratori ai Bisericii Ortodexe. §tia sa atraga sufletele
credincio§ilor §i sa-i determine pe acestia la savarsirea de fapte bune, prin imagini luate din
lumea vietatilor: "... si cand ie§im de la biserica, sa nu ie§im de§erti, ci sa facem cum face ariciul,
...". Consecvent intre cuvant si fapta, Parintele Antim indeamna pe pastorii sai, in cuvantarea sa la
instalarea ca Mitropolit, sa infaptuiasca, "toate cate sunt adevarate, cate sunt cinstite, cate sunt cu
nume bun si laudate", pentru a putea sa dea raspuns bun la judecata Mantuitorului Hristos, atat
pastorul, cat §i pastoritii.
Grija deosebita a Parintelui Antim fata de sufletele scapate - un alt merit al sau -se vede din
urmatoarele cuvinte: "Ce folos a fi galben §i ofilit de post, iar de pizma §i de ura a fi prins? Ce
folos este a nu bea vin §i a fi beat de vinul mandriei?...". Predicile sale erau puternic ancorate in
problematica sociala a vremii. Exprimandu-si ferma pozitie fata de caracterele slabe, Mitropolitul
Antim - afirma I. Rotaru - era o constiinja dintre cele mai lucide de la inceput de secol fanariot.
O contribute deosebit de insemnata a avut parintele Antim la introducerea limbii romane in
cult, in locul celei slavone. Este cunoscut faptul ca secolul al XVIII-lea e marcat cultural de
filozofia §i literatura elena. Limba greaca este folosita alaturi de limba romana, iar numarul
tipariturilor grece§ti creste, fapt care a dat posibilitatea patrunderii culturii grece§ti in tarile
romane §i implicit a dezvoltarii limbii romane literare. Parintele Antim Ivireanul, care cunostea
81
bine limba greaca, a facut multe traduceri din ea, inscriindu-se astfel in randul marilor umani§ti
renascenti§ti.
Este adevarat, umanismul românesc are ca izvor cultura greaca, dar perenitatea lui o gasim
in prroblemele de epoca. "Ca umanist renascentist, subliniaza un cercetator, Antim Ivireanul se
face remarcabil prin patriotismul sau, conturat in doua directii: apararea independentei religioase
§i a celei nationale ... §i in lupta pe care a dus-o pe toate caile pentru inlaturarea stapanirii
turce§ti". Pozitia sa fata de abuzurile stapanirii turce§ti, cat §i fata de imixtiunile patriarhiei
Ierusalimului in treburile Bisericii romane§ti este cunoscuta din cuvintele sale. In ceea ce prive§te
apararea ortodoxiei fata de atacurile calvinismului venit din Transilvania §i fata de catolicism,
parintele Antim gase§te calea cea mai potrivita prin tiparirea de carti, pentru luminarea poporului.
Inca dinl699, el tipare§te in limba romana, la Snagov "Carte saulumina pentru pravoslavnici", iar
in 1705, ca episcop al Ramnicului, "Tomul Bucuriei".
Opera sa vasta ((63 lucrari) constituie un document inestimabil al literaturii romane vechi §i
poate sta alaturi de scrierile lui Dimitri Cantemir, Grigore Ureche, Miron Costin, Varlaam §i
Dosoftei. Personalitate complexa a spiritualitatii si culturii neamului romanesc, Parintele Antim
ramane nemuritor in con§tiinta noastra, iar Biserica ii aduce cinstirea cuvennita, in fiecare an, in
ziua de 27 septembrie.
Tiparul, cartea bisericească este o realitate a vieții bisericești. Prin carte s-a realizat de-a
lungul vremii misiunea Bisericii. Autoritatea cuvântului scris a primat orice activitate de
propovăduire a Evangheliei.
Cu un debut al tiparului în secolul al XVI-lea prin precursori ai acestei îndeletniciri s-a
dezvoltat în veacul al XVII-lea a devenit indispensabilă în ultimele trei veacuri când Biserica
Ortodoxă Română a cunoscut și alte forme de dezvoltare (învățământ teologic, presă religioasă).
În ceea ce privește biografia Sfântului Antim ne-am folosit de ultimele cercetări în
domeniu care ne indică: locul nașterii, activitatea artistică și culturală de la Ierusalim și mai ales
prezența în Moldova iar de aici în Țara Românească fiind adus pentru conducerea tipografiei.
Tiparul a apărut fie din import prin personalități eclesiastice și politice cum au fost
mitropolitul Petru Movilă și Nicolae Milescu de la Kiev și Moscova, din Polonia sau Cehia, ori
pur și simplu matrițele și literele au fost create pe teritoriul Țărilor Române. Meșteșugul
tipografierii se moștenea din generație în generație. Pe lângă unele ateliere s-au creat adevărate
școli în acest domeniu, cum au fost cazurile lui Coresi și Antim.
Cartea bisericească a avut un dublu rol, aceea de a ține conștiința unității de neam, limbă și
credință al românilor din cele trei țări românești și acela de a fi un dreptar liturgic și didactic
pentru români. În acest sens stau și alte două dovezi indirecte legate de persoana unui patriarh
82
ecumenic care a trimis în Moldova moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, iar în Banat un arhiereu
care îi va păstori pe românii ortodocși din Banat.
Numai pe raza protopopiatului Deta au fost identificate (I. B. Mureșianu) mai multe cărți
etate de Sfântul Antim Ivireanul:
Folea, Antologhion, Râmnic (1705) și Octoih, Râmnic (1706)
coligat cu Antologhionul din 1705.
- Jebel, Liturghier, București (1680).
- Liebling, Antologhion (1705), Octoih (1706).
- Pădureni, Antologhion (1705), Octoih, Râmnic (1706) coligat cu Antologhionul.
- Sculea, Octoih, București (1712).
- Șipet, Antologhion (1705).
Tipografii acestor cărți au fost clerici (ierarhi, ieromonahi, preoți, diaconi, monahi) dar și
laici (secretari domnești), traducători (boieri), diortositori. Cartea imprimată a fost cea liturgică,
didactică (manuale), lucrări de istorie, literatură și pastorală.
În ultima vreme s-a trecut la modernizarea tiparului care a ajuns în forma digitalizată,
offset. Cu toate acestea un impediment al tipăririi îl reprezintă costurile materialelor tipografice și
al manoperei aferente. Dacă în trecut cartea fusese tipărită din poruncă și spesele domnitorului,
astăzi se resimte o criză în ceea ce privește tipăritura clasică pe hârtie sub avalanșa internetului.

83
 VIII. Bibliografie
8.1. Izvoare/ Surse:
1. Antim Ivireanul - Opere, Didahii - EdiȚie de Gabriel ștrempel, Editura Minerva, Buc,
1997
2. Antim Ivireanul "Didahii" - Postfața și bibliografie de Florin Faifer, Editura Minerva,
Buc., 1983
3. Sfânta Mănăstire Antim: istorie, spiritualitate, cultură, 1713-2013. Coordonatorii
proiectului: protos. Vicenţiu Oboroceanu, ierom. Antim Secăreanu. Tipărită cu un cuvânt
înainte şi binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel. Bucureşti: Basilica, 2013.
4. Sfaturile creştino-politice către domnitorul Ioan Ştefan Cantacuzino. Carte tipărită cu un
cuvânt înainte şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române. Traducere din limba greacă şi note de pr. drd. Daniel Alexandru
Bărîcă. Bucureşti: Basilica, 2010.
8.2. Lucrări în volum și studii:
5. ALABALA, Radu. Antim Ivireanul şi vremea lui. Bucureşti: Editura Tineretului, 1962.
6. ANDREI, Nicolae A. Biografii triste. Capitolul: Antim Ivireanul. Craiova: Alma, 1999
7. Bibliografie Romanească Veche, Vol I.
8. CĂLINESCU, George. Istoria literaturii române de la originipână înprezent. Capitolul:
Epoca veche, secolele XVI-XVIII. Începuturile. Literatura de Ev mediu întârziat.

84
 Elocvenţa. Falsul necrolog, Neagoe, Varlaam, Antim Ivireanul, Bucureşti: Fundaţia
Regală pentru Literatură şi Artă, 1941.
9. CHIŢULESCU, Policarp. Noutăţi despre biblioteca Sfântului Antim Ivireanul. În:
AntimianaII. Bacău: Babel, 2012.
10. CIOBANU, Ştefan. Istoria literaturii române vechi. Ediţie îngrijită, note şi prefaţă de
Dan Horia Mazilu. Bucureşti: Editura Eminescu, 1989.
11. Cosma Pr. Mihail - Lumina Lumii, Revista Fundației Culturale "Sf. Antim Ivireanul",
anul VI, nr. 6, Rm. Vâlcea 1997;
12. Damian P. Bogdan - B.O.R., Buletinul Oficail al Patriarhiei Romane, 240 de ani de la
moartea de mucenic a lui Antim Ivireanul, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, numerele 8 - 9 / August - Septembrie 1956;
13. DEL CHIARO, Anton Maria. Revoluţiile Valahiei. Carte publicată cu un cuvânt înainte
şi binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel. Studiu introductiv şi note de arhimandrit
Mihail Stanciu. Capitolul: Fuga lui Mavrocordat din Bucureşti spre Dunăre. Bucureşti:
Basilica, 2012.
14. DIACONESCU, Elena Lavinia. Antim Ivireanul - periplu tipografic. În: Antimiana II.
Bacău: Babel, 2012
15. Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900. Bucureşti: Editura Academiei
Republicii Socialiste Române, 1979.
16. DINULESCU, Ştefan. Viaţa şi activitatea mitropolitului Ţării Românesci, Antim
Ivireanul. Cernăuţi: Tipografia Arhiepiscopală, 1886.
17. DOBRE-BOGDAN, Cristina. Imago mortis în cultura română veche (secolele XVII -
XIX). Cuvânt înainte de Dan Horia Mazilu. Bucureşti: Editura Universităţii din
Bucureşti, 2002.
18. DOBRESCU, Nicolae. Viaţa şi faptele lui Antim Ivireanul, mitropolitul
Ungrovlahiei. Bucureşti: Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, 1910.
19. DURĂ, Leon. Antim Ivireanul, mit şi sfinţenie. În: Antimiana I. Râmnicu-Vâlcea:
Editura Conphys, 2004.
20. Gherasim P.S. Ep. Râmnicului - "Canonizarea Sfântului Antim Ivireanul" -Ocrotitor
spiritual, Rm. Valcea /1999;
21. Ivan Pr. Profesor. Dr. Hie -Chipul nemuritor al Sf. A. Ivireanul - Sf. A. Ivireanul
Ocrotitor Spiritual, volum prolejuit de întaia prăznuire a Sf. Ierarh Martir A. Ivireanul,
ca ocrotitor spiritual al Râmnicului, Rm. Valcea, 1999, Editura Conphys;
22. Lazar Șt. loan, Sfâtul Antim Ivireanul, "Vistierie de daruri", Rm. Vâlcea, Ed. Almarom;
85
23. MAZILU, Dan Horia. Recitind literatura română veche. Genurile liter are. Part. II–III.
Capitolele: Antim Ivireanul scrie greceşte în versuri pentru ca sfaturile ,,să fie mai uşor
de înţeles şi mai cu înlesnire ţinute minte”, Antim Ivireanul şi noul statut al predicii,
(Part. II), p. 314–316, p. 373-390; Antim - scriitorul dispus să experimenteze şi Picto -
literatura (Part. III), p. 328-333. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 1998-
2000.
24. Mihail Gabriel Popescu - Studii Teologice, Revista Institutelor teologice din Patriarhia
Română, Seria a II-a, numerele 1-2, ianuarie - februarie 1969;
25. MURACADE, Dan, SIMONESCU, Dan. Tipar românesc pentru arabi în secolul al
XVIII-lea. Facultatea de Litere din Bucureşti. Seminarul de istorie a literaturii române
(epoca veche). Extras din: Cercetări Literare publicate de Nicolae Cartojan III. Bucureşti,
1939.
26. MURACADE, Dan, SIMONESCU, Dan. Tipar românesc pentru arabi în secolul al
XVIII-lea. Facultatea de Litere din Bucureşti. Seminarul de istorie a literaturii române
(epoca veche). Extras din: Cercetări Literare publicate de Nicolae Cartojan III. Bucureşti,
1939.
27. MURACADE, Dan, SIMONESCU, Dan. Tipar românesc pentru arabi în secolul al
XVIII-lea. Facultatea de Litere din Bucureşti. Seminarul de istorie a literaturii române
(epoca veche). Extras din: Cercetări Literare publicate de Nicolae Cartojan III. Bucureşti,
1939.
28. NEGRICI, Eugen. Antim. Logos şipersonalitate. Bucureşti: Minerva, 1971.
29. NIŢULESCU, Gabriela. Tradiţie şi inovaţie în iconografia heraldică a tipăriturilor
ivirene. În: AntimianaII.Bacău:Babel,2012.
30. PANAITESCU, Petre P. Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română. Bucureşti:
Editura Academiei Republicii Populare Române, 1965.
31. POPESCU, Mihail Gabriel. Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor
bisericesc şipropovăduitor al evangheliei: teză de doctorat. Bucureşti, 1969.
32. Pr. Conf. Al. I. Ciurea , Buletinul Oficail al Patriarhiei Romane, 240 de ani de la
moartea de mucenic a lui Antim Ivireanul, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, numerele 8 - 9 / August - Septembrie 1956;
33. Pr. Dr. Mircea Păcurariu - I.B.O.R., Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R,,
Bucuresti 1992;
34. Pr. Dr. Olimp N. Căciulă- B.O.R., Buletinul Oficail al Patriarhiei Române,
Ed.Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, numerele 9 - 10 / Septembrie -Octombrie
86
 1966;
35. Pr. I. lonescu - Mitropolitul Olteniei, Revista oficiala a Arhiepiscopiei Craiovei și
Episcopiei Argeșului, septembrie - octombrie, numerele 9 - 10, Craiova 1966;
36. Pr. Nicolae Șerbănescu B.O.R. - Mitropolia Olteniei , Revista oficiala a Arhiepiscopiei
Craiovei si Episcopiei Argeșului, septembrie - octombrie, numerele 9-10, Craiova 1966;
37. Pr. Nicolae Șerbănescu B.O.R. , Buletinul Oficail al Patriarhiei Române, 240 de ani de
la moartea de mucenic a lui Antim Ivireanul, Ed. Institutului Biblic Și de Misiune
Ortodoxă, numerele 8 - 9 / August - Septembrie 1956;
38. RĂDULESCU, Mihai. Antim Ivireanul - învăţător, scriitor, personaj. Cuvânt înainte de
Irineu Slătineanu. Bucureşti: Ramida, 1997.
39. SIMONESCU, Dan. Antim Ivireanul, scriitorul (La 250 ani de la uciderea lui 1716-
1966). Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966, 10 p. Extras
din: Analele Academiei Republicii Socialiste România, 1966, XVI, seria a IV-a.
40. SLĂTINEANU, Irineu. Necesitatea predicii şi valoarea predicatorului. În: Antimiana I.
Râmnicu-Vâlcea: Conphys, 2004.
41. Ștrempel Gabriel, A. Ivireanul, Opere Didahii, Editura Minerva, Bucuresti, 1997.

87
 Cuprins
Argument……………………………………………………………………………………..…p.
Introducere……………………………………………………………………………..…..…...p.
Capitolul I.
1.2. Date biografice………………………………………………………..……..…………..p.
1.2. Alte păreri cu privire la originea Sfântului Antim……………………………………..…p.
Capitolul II.
2.1.Contribuția Sfântului Antim Ivireanul la dezvoltarea limbii și culturii românești. Activitatea
tipografică………………………………………………………………………………….…..p.
2.2 Cărți tipărite la București………………………………………….………………………..p.
2.3. Cărți tipărite la Mânăstirea Snagov………………………………….…..………………....p.

2.4. Cărți tipărite iarăși la București……………………………………………..…………..…..p.

2.5. Cărți tipărite la Râmnic…………………………………………………………………...…p.
2.6. Carți tipărite la Târgoviște……………………………………………………………….….p.
2.7. Carți tipărite din nou la București…………………………………………………………..p.
2.8. Cărți tipărite în tipografia de la Mânăstirea Antim………………………………………….p.
2.9. Manuscrisele lui Antim Ivireanul……………………………………………………………p.
Capitolul III.
3.1. Activitatea umanistă a lui Antim Ivireanul.Starea culturală a Țării Românești la sosirea lui
Andrei-Antim la Curtea Domnească din București……………………………………….……..p.
3.2. Starea sociala a Țării Românești în epoca brâncovenească………………………………..p.
CAPITOLUL IV.
4.1.Didahiile forma si stilul cuvantarilor lui Antim Ivireanul………………………………….….p.

88
4.1.1. Tematica Didahiilor………………………………………………………………..…...….p.
4.1.2.Materia Didahiilor; învățături de teologie dogmatica și morală, mijlocite prin Didahii..….p.
4.1.3.Tematica operei omiletice a Sfântului Antim se fundamentează pe Revelația dumnezeiască,
Sfânta Scriptură și Sfânta Traditie………………………………………………………………p.
4.1.3.Alte izvoare ale predicii lui Antim……………………………………………………….p.
4.1.4.Forma Didahiilor………………………………………………………………………….p.
4.1.5.Contributia Didahiilor la progresul limbii literare romanesti……………………………..p.

CAPITOLUL V.
5.1.Mitropolitul Antim Ivireanul - ocrotitor spiritual al romanilor si model de predicator al
Evangheliei………………………………………………………………………………………p.
5.2. Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mărturisitor al dreptei credințe și reper al culturii românești……p.
5.2.1. Mitropolitul Antim aparător al Ortodoxiei din Transilvania si din Orientul Apropiat……p.
5.2.2. Antim Ivireanul, apărator al Ortodoxiei pentru romanii din Transilvania……………..p.
5.2.3. Antim Ivireanul și legaturiie sale cu credinciosii din Patriarhia Antiohiei…………………p.
5.2.4. Ajutorul dat de mitropolitul Antim Ivireanul credinciosilor ortodocși din Georgia……….p
5.3. Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul - ctitor al Mănăstirii „Tuturor Sfinților”, ctitor de artă
româneasc…………………………………………………………………………………………p.
5.4. Filantropia practică la mitropolitul Antim Ivireanul…………………………………………….p.

5.5. Caterisirea și martiriul Sfântului Antim…………………………………………………...…..p.

5.5.1. Moartea martirică a mitropolitului Antim………………………………………….……p.

5.5.2.Lumina adevarului………………………………………………………………….………p.

Capitolul VI.Tiparul din veacul al XVIII-lea până astăzi……………………………….….……..p.

VII. Concluzii………………………………………………………………………………...……..p.

VIII.Bibliografie…………………………………………………………………………….…..…p.
Declarație ……………………………………………………………………….…………...……p.

89
IX. Declarație

90