DESPRE IZVOARELE SI LITERATURA CHESTIUNII.

IMPORTANTA SI
UTILITATEA STUDIULUI.

Unul dintre odoarele de nelipsit pentru aducerea jertfei celei fără de sânge a
Domnului nostru lisus Hristos este SFÂN TUL ANTIMIS, pentrucă fără el nu se poate
sfârşi sfânta Liturghie.
Antimisul este cel mai de seamă dintre odoarele liturgice. Aceasta m-a si făcut
să cercetez acest subiect în deosebi. De altfel, am băgat de seamă si lipsa de grijă pe
care o arată unii preoţi, cu prioire la sfântul antimis. Am oâzut aceasta, totdea* una
când am luat parte la sfinţirea oreunei biserici noui. In adeoâr, la biserica nouă, ce
trebuia sfinţită, de multe ori nu se găsea antimis, fie din neluarea aminte a preotului
respect tio, care aoea prea multe griji, fie din a protopopului, care trebuia să aibă în
grije si acest lucru. Atunci când se oedea lipsa, vreun preot mai tânăr se repezea
până în satul oecin sul aducea în grabă.
Ce să mai spun de al(i preoţi cari lasă pe cântăreţ sau pe paraclisier să cureţe
biserica si altarul, sfânta Masă chiar, umblând cu antimisul la ooia întâmplării} Iată
atâtea motioe pentru care am găsit trebuincios acest studiu, mai ales pentru unii
preo(i, cari poate nu au aout de unde afla aceste lucruri.
în al doilea rând, lipsa unei literaturi cu studii amănuna (tte despre această
chestiune, a fost un mare îndemn pentru alcătuirea lucrării de fată, căci oricât am
căutat la scriitorii ros mâni să mă lămuresc despre antimis, n-am găsit mai nimic.
într-adeoăr, un studiu amănunţit despre antimis nu există Ia Români; iar ceea ce s-
a scris, ca simple note în unele mae nuale de Liturgică, nu era de ajuns pentru a se
lămuri cineva inafară încă de faptul că aceste note sunt foarte sumare şi pline de
contradicţii.
Am căutat izooare (a scriitorii străini, dar m-am lovit de aceeaşi lipsă. Numai
protoiereut bulgar Ivan Goşev, profesor la Facultatea de Teologie din Sofia, a studiat
de curând această chestiune, într-o temeinică lucrare, apărută la Sofia în anul 1925.l
Studiul mai oechi al preotului rus, C. Nikolski, cu acelaşi sus biect,2 pe care se
întemeiază în mare parte Ioan Goşeo, este epuizat de mult; de altfel limba (rusă şi
bulgară), în care sunt scrise amândouă aceste studii, te face aproape inaccesibile
pus blicutui românesc.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre enciclopediile ca* totice şi protestante,
sau despre dicţionarele de Teologie occis dentale, în care chestiunea antimisului este
tratată foarte sumar şi adesea superficial sau unilateral, accenfuândusse fie pune tul
de oedere istoric, fie cel polemic. Totuşi te^am citat şi pe acestea.
 Este adeoărat că mulţi dintre autorii neortodocşi, deşi nu au aout studii
deosebite despre antimis, au dat, întâmplător, unele informaţii despre acest odor
sfânt.
Am aout apoi la îndemână câteoa lucrări auxiliare ortos doxe, în special
greceşti, ca: Liturgica Bisericii ortodoxe de Ra» sărit, a lui Filip Papadopol (Atena,
1894); Altarul creştin şi cele ce se săvârşesc în el, a tui Constantin Calinicul
(Alexandria, 1921), sau Marea Enciclopedie greacă, etc, dar şi în acestea ca şi în
cele româneşti, chestiunea era tratată numai parţial şi sus perficial, în mici capitole
sau paragrafe.
Atât pentru studiul antimiselor ruseşti cât şi pentru al celor greceşti şi româneşti
mai oechi, am folosit materialul inp formaţia din studiul amintit al prototereului
Goşeo; dealtfel, acest studiu este de un nepreţuit folos chiar pentru antimisele
româneşti, căci el cuprinde informaţii şi inscripţii de pe cete mai oechi antimise de
prooenienţă românească, ce se păstrează azi în tot cuprinsul peninsulei balcanice.
Nu am aout nici izooare directe, adică antimise oechi păstrate, prin a căror
cercetare şt obseroafie aş fi putut îmbogăţi mult acest studiu, cu informaţii şi date
sigure. într-adeoăr, nu aoem ştiri decât deta streini despre cel mai oechi antimis al
Bisericii Ortodoxe (cel rus deta 1148), iar (a noi, cele mai oechi antimise ce s-au
păstrat până azi, prooin abia de pe la înces putui sec. XVII (1604).
Există antimise mai oechi de oeacul XVII, la Muzeul Cos misiunii
Monumentelor Istorice, dar nu (esam putut cerceta, pentrucă după cutremurul din
1940, a fost oprită intrarea în muzeu, iar acum sunt împachetate şi puse ta adăpost
din cauza războiului. în lipsa acestora, am folosit câteoa adunate de mine de pe ta
mănăstirile din Tară, încercând să fac o colecţie pens tru studiul de fată.8 Sunt
mulţumit că am găsit şi atât, deşi nici acestea nu au o prea mare oechime.
Mare mirare şi nemulţumire am aout însă, când mi s-a spus că în unele locuri
se aflau până mai deunăzi antimise foarte oechi, dar că au fost arse, pentru a nu fi
atinse de mis reni şi pângărite,
Ce comori preţioase au pierit prin fapte atât de necuges tatei Căci nu numai
interesului liturgic ar fi putut seroi stus dtul unor asemenea antimise, ci se putea
urmări pe ele şi desoottarea ritualului Bisericii Ortodoxe, din inscripţiile şi icos
nografia lor. Mult material de cercetare ar fi găsit în ele şi ars heologul şi istoricul
şt filologul, căci ele cuprind date si in scriptii cu ajutorul cărora se poate reconstitui
în parte starea culturală şi religioasă a epocilor din care prooin.
Dar antimisele constitue un izoor de mâna întâia şi „pens tru istoria feluritelor
biserici, pentru alcătuirea şi întregirea tiss telor arhiereilor eparhiali, pentru
 delimitarea hotarelor epars hiilor, în diferite oeacuri, cât şi pentru legăturile
Bisericilor Ortodoxe între ele".
Si mai mare însemnătate au antimisele pentru rolul deossebit ce a Jucat
Biserica Ortodoxă Română fată de alte Bisee rtct Ortodoxe, in urma căderii
statelor balcanice sub Turci, fiindcă în afară de antimisele pe care Patriarhia
ecumenică din Consfantinopol te dădea acestor ţări, cea mai mare parte din
antimisele întrebuinţate la ortodocşii din peninsula balcanică, erau trimise din
Ungro-Vtahia și Moldo-Vlahia.
Dar, cu toate piedicile enumărate mai sus, care într-ade» oăr au făcut destul de
greu studiul de fată, seroindu»mă atât de ştirile si descrierile feluritelor antimise,
făcute mai ales de protoiereul Goseo, cât si de datele si informaţiile proprii ce le=am
putut culege din cercetarea amănunţită a antimiselor pe care le^am adunat singur,
am izbutit să fac acest modest studiu. Nu am, fireşte, nicidecum pretenţia de a fi scris
un studiu per» fect, sau a fi epuizat tot materialul ce s-ar putea găsi în legăp tură cu
subiectul de fată,
Mulţumirea mea deplină ar fi ca, măcar în urma acestei încercări de studiu, să
se găsească cineva în măsură a ne tăs muri si mai bine unele chestiuni cu privire la
antimîs, si anume: când a fost introdus în slujbă, care este originea sau etimoloe gia
denumirii lui, ce scop a aout introducerea lui, etc.
Pentru ca acest studiu să fie mai clar, am socotit săst îms part în mai multe
capitole, unele aoând si subdioiziuni, după următorul plan:

PARTEA 1 (Studiul istorico - liturgic) :

1. Ce este si ce rost are astăzi antimisul.
2. Etimologia si sensul cuoântului „antimis". Alte denut
miri date antimisului.
3. Originea antimiselor.
4. Sfintele moaşte care se pun în antimise.
5. întrebuinţarea liturgica a antimisului.
6. întrebuinţarea în afară de Liturghie a antimisului.
7. Sfinţirea antimisului.
 PARTEA 2 (Antimisul ca odor bisericesc si simbolismul lui) :
1. Materialul din care se fac antimisele.
2. Culoarea pânzei antimiselor.
3. Forma antimiselor.
4. Dimensiunile antimiselor.
5. Inscriptiunile de pe antimise.
6. Iconografia antimiselor.
7. Simboalele de pe antimise.
 PARTEA ÎNTÂIA

STUDIUL I S T O R I C ŞI L I T U R G I C

CE ESTE ŞI CE ROST ARE ASTĂZI ANTIMISUL

Pentru ca cetitorul să înţeleagă dela început ce este şi ce rost are un antimis, socot
necesară următoarea lămurire: antimisul este o pânză sfinţită, care stă pe sfânta Masă
a altarului. De obiceiu se zugrăveşte pe el punerea în mormânt a Domnului nostru
lisus Hristos, sau coborîrea de pe cruce. Este învelit în o altă pânză numită iliton, iar
la colţuri are chipurile celor patru evan* ghelişti. Pe partea din spate are un buzunar
în care se pun păr» ticele de sfinte moaşte de mucenici, iar pe margini găsim scris, de
jur împrejur, troparul: „Iosif cel cu bun chip, de pre lemn luând prea curat Trupul
Tău, cu giulgiu curat înfăşurânduJL şi cu miresme în mormânt nou îngropându-l
L-au pus". în partea de jos, obișnuit se scrie \ „antimis (sau jertfelnic) pentru aducerea
Jertfei celei fără de sânge...", apoi numele arhiereului care l-a sfinţit şi biserica pentru
care a fost dat, iar mai jos data.
în bisericile noastre ortodoxe, este oprit a se sluji Liturghia fără antimis, chiar
acolo unde avem Prestol, adică sfânta Masă a altarului cu sfintele moaşte.
Cu antimisul se poate săvârşi Liturghia şi afară din biserică, ca de pildă pe
câmpurile de războiu, sau în alte locuri şi împrejurări pe care le vom vedea mai
departe, din cuprinsul acestei lucrări.
După ce am dat, astfel, această definiţie generală şi cuprinzătoare, e necesar să
înşirăm şi definiţiile diferite pe care le găsim la unii cercetători.
Astfel, dl. prof. P. Trembelas, dela Facultatea de Teologie din Atena, spune că,
„Antimisul (este) un fel de altar transporta* bil, care înlocueşte sfânta Masă
consacrată şi face posibilă săvâr* şîrea sfintei împărtăşanii, acolo unde lipseşte sfânta
Masă",1 sau: „antimisul este un fel de altar transportabil, care înlocueşte cu
desăvârşire sfânta Masă consacrată şi înlesneşte săvârşirea tainei şi în locurile unde
sfânta Masă lipseşte (în campanii militare, în câmp, ş. a.) sau se găseşte dar n-a fost
sfinţită (în naosuri sau mici biserici niciodată sfinţite)".2
Fitip Papadopot, alt scriitor grec, în Liturgica sa, dă urmă» toarea definiţie:
„Antimisul este acea pânză pătrată, de in sau de mătase, pe care se află zugrăvită
înmormântarea Domnului. An» timişul se numeşte aşa, fiindcă, fiind sfinţit de
episcop, era întrebuinţat la început în loc de sf. Masă, acolo unde nu a săvârşit
episcopul târnosirea bisericii, sau acolo unde nu era biserică, ca de pildă pe câmpurile
de luptă şi în corăbiile de război, iar scopul acestui obiect liturgic, îl defineşte
Constantin Katinicu: „antimisul a fost urzit numai ca să înlocuiască sfânta Masă, în
cazul când lipseşte, sau există, dar niciodată nu a fost sfinţită, după cum ne învaţă
experienţa sau cei vechi .
Hrisantos, patriarhul Ierusalimului (veacul XVIII), spune că antimisele au fost
urzite cu scopul de a ţine locul sfintelor Mese, acolo unde nu se găsesc, dând exemplu
cazul cu „Arabii din deşert, care neavând biserici în cari să slujească preoţii misionari
ce vin la ei, săvârşesc sfânta slujbă numai cu antimisul. La fel iubitorii de Hristos,
principii Valahiei şi Bogdaniei, găsindu-se în campanie de război, având preoţi, cu
antimisuri săvârşesc sfânta Liturghie, sau în corturi făcute pentru acest lucru, sau în
drum, sau în orice loc se găsesc, fie că se află în marş, ori stau pe loc".5
Un teolog romano-catolic, grec de origine, anume S. Patrie des, defineşte
antimisul astfel: „Antimisul este o pânză sfinţită care cuprinde moaşte, în uz în biserica
greacă şi destinată la origine să schimbe în altar o simplă masă pe care se aşează în
împrejurările când lipsea altarul obişnuit, fix, conţinător de sfinte moaşte şi uns cu
sfântul Mir, ca de ex. pe corăbii, în câmpii, în locuri
de rugăciune, respectul datorit sfintei Euharistii, făcu să se imagineze altarul
portativ".6
Scriitorul francez Pargoire, vorbind despre iconoclaşti, cari dispreţuiau
bisericile cinstitorilor de icoane, ne arată cum preoţii ortodocşi au ieşit din această
încurcătură, alergând la altarul por» tativ, din scândură. „în grosimea acestei scânduri,
împodobită cu o icoană pioasă, închideau câteva mici părticele de sfinte moaşte şi
prin aceasta se avea tot ce trebuia pentru a înlocui masa sacrificiului şi care constituia
ceea ce se numeşte antimis, cu care se putea face slujba oriunde".7
Benedictinul, Dom Ptacide de Meester, ne vorbeşte despre ileton, care este o
piesă pătrată de in şi pe care sunt puse vasele sfinte, în timpul sfintei jertfe, iar „când
altarul n-a fost sfinţit, iletonul (este) aşezat pe o ştofă de aceeaşi mărime, numită
antimis, pe care este reprezentată scena înmormântării Mântuitorului nostru şi pe care
sunt cusute câteva moaşte de mucenic. Cum şi numele îl arată, antimisul, la origină,
înlocuia altarul, sau servea când altarul nu era sfinţit".8
Protoiereul bulgar Goseo, căutând să dea o definiţie mai precisă antimisului,
spune: „în vocabularul ortodox de ritual, azi sub antimis se înţelege o bucată nu prea
mare, dreptunghiulară, de ştofă de in sau de mătase, sfinţită de arhiereu, în care sunt
puse sau nu sfintele moaşte, care bucată de ştofă stă împăturită pe sfânta Masă şi pe
care, după ce ea este despăturită, se săvârşeşte sfinţirea sfintelor Daruri, în timpul
sfintei Liturghii. Menirea antimisului este să servească drept sfânta Masă mobilă, ca
să spun aşa, de sfântă. Masă mobilă de rezervă".9
Dintre Români, numai fostul mitropolit primat, Atanasie Mironescu, se ocupă
mai amănunţit cu studiul antimisului. El se ocupă însă numai de antimisele din
Oltenia,10 descriind câteva modele de antimise printre care se află şi unul dela
Carloviţ, cât şi unul din vremea lui Matei Vodă Basarab, asupra căruia vom reveni la
Din indicaţiile pe care le dă patriarhul Nichifor Mărturisii torul (806-815),
scoatem următoarea definiţie -. „Antimisul este Jertfelnicul portativ întrucât rostul său
era să fie trimis acolo unde nevoile religioase ale creştinilor cereau un Jertfelnic
sfinţit; antimisul putea fi pus pe mesele, prestoalele şi locurile nesfinţite".ll
Scriitorii mai apropiaţi de vremurile noastre, ne-au lăsat scrise, în cărţile lor,
definiţii mai lămurite.
Astfel, preotul /. St. Popescu, spune: „Antimisul este o năframă de in sau de
mătase, pe care este închipuită punerea Mântuitorului în mormânt şi pe care se pun
Darurile spre a fi sfinţite. Antimisul este sfinţit de un arhiereu şi are cusute, în partea
de sus într-o mică punguţă, sfintele moaşte",12
Fostul profesor de Liturgică, dela Facultatea de Teologie din Bucureşti, Badea
Cireşeanu, în Tezaurul său Liturgic, scrie: „Antimisul se cheamă o bucată de ştofă de
in, ori de mătase, în forma unui pătrat a cărui latură are 50*60 cm. Antimisul se
întinde pe Sf. Masă în timpul Liturghiei, pentru a se săvârşi pe el Euharistia, Pe acest
odor liturgic se zugrăvesc patimile Domnului cu înmormântarea Lui şi conţine relicve
de ale sfinţilor , în memoria mormintelor martirilor, deasupra cărora se săvârşea
Liturghia în timpul persecuţiilor".13
După iconomul C. Popooicl, antimisul este o năframă pe care episcopul
săvârşeşte rânduiala sfinţirii mesei din altar, atunci când acesta nu poate merge
personal să sfinţească biserica (din multe pricini ca bătrâneţele, depărtarea locului,
revărsarea apelor, ocupaţii numeroase). Pe această năframă se zugrăveşte punerea
Mântuitorului în mormânt şi se trimite la biserica nouă, „care de acum se va putea
sfinţi şi de preoţi rânduiţi".14 După cum se vede, deşi cartea e apărută în vremea
noastră, totuşi nu ne dă o definiţie deplină şi lămurită. Într-adevăr, antimisul este o
năframă sfinţită de episcop, dar nu se dă ca o deslegare pentru sfinţirea de către preoţi
rânduiţi a noii biserici, ci se dă chiar şi când merge episcopul să facă sfinţirea bisericii
în liturgica de V. Mitrofanovici, găsim următoarea definiţie! „Antimisul este năframa
de in sau de mătase, desemnată cu icoana punerii Domnului în mormânt, pe care se
pun darurile şi se face sacrificiul necrunt".15
Reproducem şi definiţia dată de N. Iorga şi anume: „An» timense sau
antimise, sunt pânza de in sau şi de mătase, cuprin» zând moaşte, care, aşezate pe
sfânta Masă, sunt o condiţie nea» parată pentru a se face serviciul divin16
Într-un articol publicat în revista „Mitropolia Moldovei", ieromonahul
V. Vasilache, încearcă o definiţie în felul următor: „Antimisul este de fapt un altar
portativ, pe care se poate săvârşi sfânta Liturghie în timp de războiu sau în anume
împrejurări, în afară de biserică. El se sfinţeşte de arhiereu şi se încredinţează
preotului fiecărui locaş de rugăciune nou sfinţit".17
Pe lângă aceste definiţii, dintre care niciuna nu este completă şi satisfăcătoare,
m-am străduit a găsi o definiţie mai completă şi totodată mai lămurită, pe baza
inscripţiilor ce se află pe însăşi antimisele mai vechi, ieşite din uz. 18
Cele mai lămurite inscripţii se găsesc pe antimisele greceşti. Iată două definiţii ce se
găsesc pe acest fel de antimise: „Altar sfânt şi ritualistic, spre a se săvârşi prin el
sfintele slujbe, sfinţit de către Prea Sfinţitul Mitropolit, Domnul...". Sau: „Altar
dumnezeesc şi sfânt, sfinţit şi binecuvântat de harul Prea Sfântului şi de viaţă
făcătorului Duh, spre a avea puterea să se slujească prin el în orice loc, prin puterea
lui Hristos, Dumnezeul nostru; sfinţit de prea sfinţitul arhiepiscop al insulei
Proconisu, Domn Teoclit", 19
După cele mai vechi antimise ruseşti, care s-au păstrat, nu se poate scoate o
definiţie, fiindcă inscripţiile de pe ele sunt foarte scurte, cuprinzând numai numele
persoanelor care au făcut sfinţirea cât şi data. Iată cea mai veche inscripţie găsită pe
un antimis rusesc, păstrat, dela 1148: „Jertfelnicul Sf. Gheorghe, sfinţit de către
Nifon, arhiepiscop de Novgorod, după dispoziţiunile epic scopului de Rostov,
Nestor, în domnia cneazului Gheorghe".20
Numai după antimisele ruseşti din veacul XVIII, se poate scoate o definiţie mai
lămurită, de exemplu: „Acest antimis, adică Masa sfântă pentru săvârşirea jertfei
celei fără de sânge a dumnezeeştei Liturghii, s-a sfinţit cu harul Prea Sfântului şi de
viaţă făcătorului Duh, care are putere de a pătrunde în biserica".21
După antimisele româneşti mai vechi, ca şi după cele ruseşti, nu se poate scoate o
definiţie, totuşi cele de mai târziu sunt de mare folos, căci pe ele găsim indicii
precise despre rostul ce a avut antimisul,
Pe un antimis din Muntenia, sfinţit de Mitropolitul Ştefan, la anul 1650, sub domnia
lui Matei Basarab, se găseşte următoarea definiţie, sau mai degrabă lămurire: „Altar
dumnezeesc pe care se săvârşeşte dumnezeeasca, cea fără de sânge şi sfânta slujbă,
blagoslovit şi sfinţit de Prea Sfinţitul Mitropolit Ştefan".22
Acest tip de inscripţie se păstrează cu mici schimbări până la sfârşitul veacului
XVIII, când găsim adevărate definiţii pe antimise, ca următoarea: „Acest sfânt şi
dumnezeesc Jertfelnic, pentru slujba fără de sânge (trupul şi sângele Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos, după tradiţia sfintei Biserici de
Răsărit) s-a tipărit prin binecuvântarea fericitului Domn, Domn... şi are puterea de
slujbă bisericească în biserica Adormirii Maicii Domnului, sfinţit şi eliberat de
episcopul ortodox al Timişoarei, Moisei".23
Pe un antimis din Moldova, se găseşte următoarea definiţie; „Acest antimis, care
este masa sfinţită (trapeza) pentru aducerea Jertfei celei fără de sânge în
dumnezeeasca Liturghie, s-a sfinţit prin graţia Duhului sfânt, pentru care i se dă
puterea pentru slujbele din biserica înălţarea Domnului; sfinţit prin binecuvântarea
sfântului şi îndreptătorului Sinod, de către Prea Sfinţitul Ambrosie, în de Dumnezeu
păzitul oraş Iaşi". 24
La drept vorbind, acestea nu sunt definiţii în adevăratul sens, însă din această
înşirare de definiţii, date în decursul vremii de unii cercetători, sau inserate în
inscripţiile de pe sfintele antimise, atât cât a fost cu putinţă de găsit, se poate scoate
o definiţie deplină. Căci luate separat, ies la iveală următoarele trei păreri, care se
completează între ele, despre fiinţa şi rostul antimisului:
1. Că antimisul ţinea locul sfintei Mese, acolo unde lipsea altarul cu Masa,
pentru aducerea Jertfei celei fără de sânge;
2. Că antimisul s-a dat ca o încuviinţare, din partea episcopului locului, de a se
sluji cu el în anumite paraclise domneşti, sau acolo unde nu se ştia dacă masa a fost
sau nu sfinţită;
3. Că antimisul sfinţit de episcop este considerat ca un act chiriarhal, care
îngădue preoţilor dea sfinţi ei înşişi biserici când episcopul nu putea merge să facă
sfinţirea.
Luate separat, sau fiecare în parte, dintre aceste definiţii, nici una nu oferă o
explicaţie completă şi mulţumitoare. Desigur, fiecare cuprinde o parte din adevăr,
dar nici una nu cuprinde adevărul întreg, adică nu ne lămureşte pe deplin ce rost a
avut, are şi va avea sfântul antimis.
Aceasta, pentrucă antimisul-după părerea celor mai mulţi-ţine locul sfintei Mese,
acolo unde nu se află aceasta, pentru aducerea Jertfei celei fără de sânge, dar trebue
adăogat şi faptul că se dă şi ca o încuviinţare a se sluji acolo unde era masă, dar nu
se ştia dacă a fost sau nu sfinţită cum susţin alţii şi mai mult chiar, se dădea şi ca o
încuviinţare din partea episcopului, de a sfinţi o biserică nouă.
Fără antimis nu se poate săvârşi sfânta Liturghie, nici chiar acolo unde se află
Prestol sfinţit şi cu sfinte moaşte, iar cu antimisul se poate săvârşi Liturghia şi afară
de biserică, chiar dacă nu se găseşte Prestol. De aci putem spune că: antimisul este o
pânza de in sau de mătase, care cuprinde sfinte moaşte, zugrăvit pe o singură fată cu
scene din viața Mântuitorului, având ca scenă principală punerea în mormânt a
Domnului si care este absolut necesar liturghisitorului, ca jertfelnic, pentru aducerea
Jertfei celei fără de sânge, atât în biserică, cât şi în afară de biserică, acolo unde şi
când este nevoie, fiind sfinţit, semnat şi dat de însuşi episcopul locului.

2. ETIMOLOGIA ŞI SENSUL CUVÂNTULUI ANTIMIS.

ALTE DENUMIRI DATE ANTIMISULUI
Numele de antimis exprimă însăşi destinaţia pe care a avut-o şi o are sfântul
antimis, adică de a fi întrebuinţat în loc de Masa sfinţită a altarului, pe care se aduce
Jertfa cea fără de sânge.
Termenul de antimis vine din limba greacă de la cuvintele anti (în loc de)
şi minsos (masă) însemnând aşadar „în loc de masă”. El este obligatoriu pentru
slujirea Sfintei Liturghii, în caz de nevoie Sfânta Liturghie putând fi săvârşită şi în
afara bisericii dar numai pe antimis. Antimisul stă în permanenţă pe Sfânta Masă,
sub Sfânta Evanghelie, îndoit şi învelit într-o pânză protectoare numită iliton.
Aproape toţi cercetătorii orientali şi occidentali spun că este format din l şi
mensa,25 lucru pe care îl aprobă şi unii scriitori ruşi. 26 De aceeaşi părere sunt şi
autorii români ca: Arhim. Melhisedek, 27 Badea Cireşeanu, 28 Iconomul C. Popovici,
29
cât şi cei greci ca: Trembelas 30 şi Filip Papadopol. 31
Ceilalţi întrebuinţând pe cea comună de „antimis", conformându-se astfel regulei
fonetice că o nazală dispare înaintea unei siflante.
Dacă ţinem seama şi de indicaţia pe care ne-o dă cea mai veche mărturie
documentară despre întrebuinţarea cuvântului antimis, se va vedea că acest cuvânt
este format din grecescul anti şi latinescul mensa, aşa cum crede majoritatea
cercetătorilor.
Cuvântul antimis se găseşte întrebuinţat prima dată într-un panegiric ţinut despre sf.
Marcian, care a fost episcop de Siracuza şi a căzut mucenic în prigoana contra
creştinilor din ordinul lui Valerian sau Gallienus.
In acest panegiric se spune că la intrarea unei peşteri de la mormântul sfântului
Marcian, se arătau duhuri necurate, ceeace a făcut pe urmaşul la episcopat al lui
Marcian, adică pe episcopul Teodosie, să aşeze la intrarea acestei peşteri „o masă
mistică ce se numeşte antimis" şi să se slujească pe ea sfânta Liturghie, 35 după care
apoi însemna peştera de trei ori cu sfânta cruce, pentru ca să fugă duhurile necurate
dela mormânt.
Ţinând seamă, deci, de rostul antimisului, că se întrebuinţeazâ în loc de masă, cât şi
de faptul că acest cuvânt se iveşte întâia dată într-un text provenit din ţinuturi latine,
înclinăm spre părerea că cuvântul antimis este format din grecescul anti şi latinescul
mensa. Este foarte probabil că, întrucât în acele ţinuturi, atât latina cât şi greaca erau
amândouă întrebuinţate ca limbi de cult, s-a format acest cuvânt hibrid sau mixt,
probabil pentrucă nu se găsea alt cuvânt simplu care să exprime întocmai noţiunea
acestui obiect liturgic, de curând inventat, care era antimisul,
Pe lângă numele obişnuit de antimis, acest odor sfânt a mai purtat şi alte denumiri
pe care le găsim chiar în inscripţiile de pe antimise. Aşa de pildă, găsim scris, pe
unele antimise: jertfetnic, pe altele: trapeză (adică masă sfântă), iar pe altele: altar,
după cum am văzut din inscripţiile citate în capitolul precedent.
a) Pe cele mai vechi antimise se găseşte cuvântul jertfelnic, cuvânt care se găseşte
în Noul Testament (Apocalipsa, cap. VI - versul 9), la Părinţii apostolici, la Părinţii
şi scriitorii bisericeşti, într-adevăr, prin jertfelnic, în sens creştin, se înţelege Masa
sfinţită pe care se aduce jertfa euharistică.
b) Prin cuvântul altar (Matei cap. V, vers. 23), can. 5 al Sin. din Ancira (341), care
la păgâni însemna locul unde se ardeau sacrificiile şi care este întrebuinţat numai pe
antimisele slavoneşti, înţelegem tot masa altarului.
Cea mai potrivită şi generalizată denumire a acestui odor liturgic rămâne însă cea de
antimis. Vechea denumire de jertfelnic, care se găseşte foarte des întrebuinţată pe
antimisele vechi, ne arată adevărata menire a sfântului antimis. Căci întrucât
antimisul se întrebuinţează în locul mesei sfinte din altar, însemnează că este acelaş
lucru cu adevăratul jertfelnic, pe care se săvârşeşte jertfa cea fără de sânge.
3. ORIGINEA ANTIMISELOR
Cu privire la timpul când au fost introduse antimisele în serviciul liturgic, cei mai
mulţi din scriitorii bisericeşti apropiaţi de vremea noastră stabilesc ca dată
neîndoielnică, pentru originea antimisului, vremea Sinodului Trulan (692), sau a
Sinodului VII ecumenic (787), adică vremea în care se ducea lupta împotriva
sfintelor icoane.
Astfel, Filip Papadopol, 37 vorbind despre introducerea antimisului în slujbă, zice că
deşi se întrebuinţa „la început" în loc de sfânta masă - unde aceasta nu se găsea -
„mai târziu probabil, începând după Sinodul Trulan, s-a introdus antimisul ca lucru
trebuincios, de unde fără acesta până astăzi nu este permis a sluji Liturghie în
Biserica ortodoxă".
Alt teolog grec, anume dl. Trembelas, spune că „nu se poate hotărî exact timpul
introducerii antimisului în întrebuinţarea liturgică. în orice caz, nu se poate admite
întrebuinţarea antimisului din cele mai vechi timpuri, pentrucă abia între secolul
VIII - IX se pomeneşte de ea în chip lămurit...
Din mărturiile istorice sigur este că, dacă nu este cu totul necunoscut până în veacul
IV, ori cum, nu s-a întrebuinţat în Liturghie cum se întrebuinţează, ca să fie socotit,
ca astăzi, neapărat trebuincios pentru săvârşirea sfintei Euharistii". Iar mai departe,
căutând să precizeze vremea introducerii antimisului, spune: „întrebuinţarea
antimisului se pare că s-a răspândit în anii iconomanilor, când ortodocşii ferindu-se
de orice legătură cu ereticii şi neintrând în bisericile pe care le stăpâneau cu sila,
erau nevoiţi să se adune în case particulare şi acolo pe altar sfinţit în pânză sau
scândură, să aducă jertfă".38
S. Petrides, 39 crede că antimisul datează din a doua perioadă a iconoclasmului,
adică din secolul VIII-IX şi că, dacă această perioadă n-a văzut născându-se
întrebuinţarea antimisului, apoi cel puţin a răspândind-o. Petrides, invoacâ în
sprijinul părerii sale, între altele, şi acuzaţia lui Mihail II, care scria la anul 824 lui
Ludovic cel Pios: „iar unii dispreţuind biserica, foloseau în case comune, mese ale
icoanelor în loc de altare şi pe acestea săvârşeau slujba".40
Dar un scriitor cu mare vază, care a tâlcuit canoanele Sfinţilor Părinţi şi pe baza
căruia s-a afirmat, pe nedrept, că introducerea antimisului s-a făcut oficial la
Sinodul Trulan, este Teodor Balsamon.
Comentând canonul 31 al Sinodului Trulan, care interzice clericilor să slujească în
case de rugăciuni fără încuviinţarea episcopului respectiv, Balsamon zice între
altele: „Căci pentru aceasta după cum se pare, au fost inventate (create, născocite) şi
antimisele şi se fac de către arhiereii locului când săvârşesc sfinţirea unei biserici:
ca să fie depuse pe sfintele mese ale caselor de rugăciuni (paraclise) şi nu numai să
înlocuiască sfântul jertfelnic şi aşa numitele minse ale sfintei mese, adică slujba de
sfinţire, de deschidere sau de redeschidere (înoire), dar şi să arate că slujba se face
într-o astfel de casă de rugăciune cu încuviinţarea episcopală". 41
Din cele citate se vede că Balsamon nu afirmă că antimisul ar fi fost introdus oficial
la Sinodul Trulan. Cei care susţin această părere n-au făcut decât să tâlcuiască greşit
spusele lui Balsamon. Căci dacă ar fi aşa, oare n-am fi găsit noi nimic scris despre
aceasta în hotărîrile Sinodului Trulan ? Şi apoi chiar Balsamon nu ar fi trecut cu
vederea acest lucru, fără să ne spună ce sinod şi prin ce canon a fost introdus
antimisul dacă nu ştia o veche tradiţie despre sfântul antimis. Tot Balsamon spune
că antimisele au fost date de episcopi ca o deslegare, preoţilor, de a sluji în unele
case particulare sau paraclise, pe care creştinii le-au ridicat în vremea iconomahilor.
Aceasta însă nu se poate susţine, fiindcă biserici ridicate fără voia episcopului
găsim cu multe veacuri înainte şi char în canonul 31 apostolic se prevede caterisirea
celor ce se depărtau dela dreapta credinţă, astfel: „Dacă vreun presviter, defăimând
pe episcopul său, va aduna în deosebi şi va înfiinţa altă biserică, neştiind nicio vină
la buna credinţă şi la dreptatea episcopului său, să se caterisească, ca un iubitor de
stăpânire,că este tiran", sau după cum scrie canonul 5 al Sinodului din Antiohia
(341): „Orice presviter sau diacon, defăimând pe episcopul său, s-a despărţit pe sine
de biserică şi osebit a făcut adunare ridicând altar şi chemându-l episcopul, nu s-ar
supune,., să se caterisească definitiv şi să nu mai dobândească vindecare".42
Tot Balsamon aminteşte şi de novelele 4 şi 15 ale imparatului Leon înţeleptul
(896=911), prin care se dădea voe preoţilor să slujească sfânta Liturghie şi să boteze
în orice casă de rugăciune, dacă preotul era chemat de stăpânul casei aceleia, nu
numai în biserici şi paraclise. Numai în cazul când episcopul a oprit în chip anumit
cuiva să facă acest lucru, cel care ar face împotrivă, să se caterisească fără a fi
apărat de novele. „Iar dacă nu-i este oprit în chip deosebit - zice Balsamon-mi se
pare că face aceasta cu încuviinţarea tacită a episcopului. Căci probabil de aceea au
fost înfiinţate antimisele şi se sfinţesc de către arhiereii locali, când se face sfinţirea
unei biserici, ca să se depună pe sfintele Mese ale caselor de rugăciuni (paracliselor)
şi nu numai să înlocuiască sfântul jertfelnic şi aşa numitele minse ale sfintei Mese,
adică slujba de sfinţire, de deschidere sau de redeschidere (înoire), ci şi să arate că
slujba se face într-o astfel de casă de rugăciune cu în cuviinţarea episcopului
local".43
Întemeiaţi pe Balsamon, unii învăţaţi ruşi afirmă pe nedrept că antimisele ar fi fost
introduse de părinţii Sinodului Trulan şi citând cuvintele lui Balsamon, adaugă
cuvântul ( părinţi), după cuvântul (s-au inventat). Cităm astfel pe profesorul V. I.
Dolofchi, pe care îl aprobă întocmai şi Barşoo: „Cu dreptate se susţine că părinţii
Sinodului din Trul, au înfiinţat antimisele şi că origina lor nu se ridică mai departe
de epoca Sinodului Trulan". 44
Dar scriitorii ruşi fac o greşală când adaogă cuvântul ( părinţi) ?, numai ca să tragă
concluzia pe care o voesc ei, că adică părinţii Sinodului Trulan au introdus
antimisul. Intr-adevâr, se vede clar că antimisul nu s-a introdus la Sinodul Trulan,
căci Balsamon, ca cel mai mare comentator de canoane, ar fi scris comentarii mai
ample şi mai precise despre sfântul antimis, şi ne-ar fi menţionat cu precizie atât
canonul prin care s-ar fi introdus antimisul, cât şi feluritele păreri ale părinţilor
sinodali, cu privire la acest lucru. Dacă Balsamon nu ne-a lăsat despre originea
antimisului nimic precis şi limpede, ceva mai preţioasă în această privinţă este
indicaţia din răspunsul pe care un contemporan al lui Balsamon, anume episcopul
Ioan din Citru, îl dă lui Constantin Cabasila, când zice că „antimisele, ca şi mirul, se
sfinţeau după tradiţia aşezată de părinţi, despre acestea".45
Aşa dar, exista o tradiţie şi poate destul de veche, despre sfinţirea antimisului, în
vremea lui Balsamon şi a lui Ioan de Citru, contimporanul său, adică în secolul al
XI. Deci antimisul nu era ceva nou ci era cunoscut de toţi şi avea o veche
întrebuinţare canonică, lucru pe care îl vom vedea şi din alte dovezi. Aşa dar,
Balsamon nu ne procură nici o dată precisă despre originea antimiselor, ci ne dă
numai unele explicaţiuni de caracter foarte vag în această privinţă.
Altă părere, cu privire la originea antimisului, este cea susţinută de P. Pargoire 46 şi
S. Salavitte. 47
Aceştia, sprijiniţi pe faptul că în vremea iconomahilor s-a vorbit mai mult despre un
altar portativ din ştofă, sau plecând dela nevoia întrebuinţării antimisului în această
vreme, sau dela datele pe care le avem din această vreme despre întrebuinţarea
antimisului, au fixat originea antimisului în vremea persecuţiei iconoclaste,
susţinând că din această vreme am avea antimisul în forma sa de astăzi, adică din
pânză.
Astfel Pargoire, descriind vremea iconoclasmului, zice: „Iconoclasmul interzise
celei mai mari părţi din Biserică, cultul ortodox; unele biserici zidite de partizanii
lui Copronim, au primit în temelia lor Trupul şi Sângele lui Hristos, în locul
moaştelor; 48 altele, ridicate de iconofili, aşteptau un târnositor apusean aproape un
sfert de veac; altele însfârşit, şi cele mai multe, au fost pângărite de instalarea în ele
a slujitorilor devotaţi ereziei sau în legătură cu ea. Cum puteau ieşi din încurcătură
preoţii binecredincioşi ? Recurgând la altarul portativ în grosimea acestei planşe,
deja împodobită cu o imagine pioasă, în cutele acestei bucăţi de in sau de mătase
istorică, închideţi câteva părticele de moaşte. Iată tot ce trebuie pentru a înlocui
masa jertfei şi a întocmi ceea ce se va numi în curând antimis, tot ceea ce trebuie
pentru a se îngădui să se slujească oriunde".49
Tot pe nevoia întrebuinţării antimiselor, în vremea iconomanilor, se întemeiază şi
Salaoitte pentru a pune originea antimiselor în acea vreme. 50
Deşi în text nu se vorbeşte prea mult despre antimis, decât că aşa se numea masa pe
care s-a făcut Liturghia la uşa peşterii în care a fost îngropat sfântul Marcian, 51
totuşi informaţia ne lămureşte destul de bine cu privirea la originea antimisului.
După părerea specialiştilor, textul acestui panegiric se găseşte într-un manuscris
care este o copie ce provine din veacul VII - cel mai târziu, aşa că originalul poate fi
cu mult mai veche. Pe lângă aceasta, faptul istoric relatat aici (dacă admitem
veridicitatea lui) se referă la o epocă destul de veche (sec. III), în care se întrebuinţa
antimisul pe care se slujea Liturghia, specificându-se chiar că se numea antimis.
Altă mărturie găsim la Nichifor Mărturisitorul, 52 care dă cu privire la antimise
câteva reguli, sau canoane, a căror autenticitate a fost uneori pusă la îndoială. 53 Cea
dintâiu regulă, în legătură cu antimisul, este următoarea: „Dacă antimisul va fi din
neştiinţă spălat, el nu-şi pierde sfinţenia şi nici nu este pângărit...) dacă va fi spălat
într-un loc folosit de trecători, este păcat".54
Mai interesantă este informaţia pe care o găsim tot la Nichifor Mărturisitorul, în altă
regulă a lui, în care spune: „ Antimisele se trimit fără nici o piedică, acolo unde este
nevoie de ele şi nu sunt mărginite la o eparhie, ci se trimit şi în alte părţi, ca şi
sfântul Mir. Ele se pun în definitiv la acele sfinte Mese, a căror sfinţire nu s-a
făcut". 55
Acelaşi lucru se înţelege şi din răspunsul pe care-l dă Teodor Studitul (826) la
întrebarea pusă de egumenul Teofil, dacă preotul ortodox „având jertfelnic sfinţit,
de pânză sau de scândură, punând-ul îhtr-o biserică eretică",56 poate sluji liturghia,
la care Teodor Studitul îi răspunde: „Nu se poate; ci mai de grabă la nevoie (preotul
ortodox să slujească pe acesta) într-o casă obişnuită alegându-se un loc mai curat".
57

Atât dela Teodor Studitul, cât şi dela Nichifor Mărturisitorul, se vede nevoia
întrebuinţării antimisului, care se punea pe o masă nesfinţită şi care ţinea locul
altarului. De asemenea se vede nevoia de a fi sfinţit acest antimis, care se
întrebuinţa din loc în loc. Ceea ce aduce nou Teodor Studitul, este faptul că
antimisele erau mobile şi că se mai făceau şi din lemn.
Altă mărturie din aceeaşi vreme, avem la Teofan Mărturisitorul, în Cronografia sa,
scrisă între anii 811-815, în care se cuprind evenimente petrecute între anii 284-813.
între altele, Teofan istoriseşte despre împăratul Leon al IVslea (775-780) că, vrând
să încoroneze pe fiul său Constantin al Vl-lea, la anul 776, a ieşit cu Patriarhul
Nichita I (765-780) la Hipodromia: 58 „şi aducându-se antimisul, patriarhul a înălţat
în faţa întregului popor rugăciune şi împăratul şi-a încoronat fiul".59 După aceea,
împăratul împreună cu cei doi Cezari şi cu trei mari nobili, s-au dus în biserica
(Sfânta Sofia)...
Din toate aceste dovezi, se vede cât de cunoscut era antimisul în această vreme,
adică în veacul VIII şi IX. Nu era ceva nou sau de curând apărut, ci întrebuinţarea
prea deasă şi la tot felul de prilejuri, chiar şi la încoronarea împăraţilor, ne arată că
el era încetăţenit mai de mult în uz.
Oare, când Nichifor Mărturisitorul ne spune că dacă se spală din neştiinţă, nu este
păcat, nu trebue să presupunem că el vorbeşte de antimise care se învechiseră atât
încât trebuiau spălate?
Deci antimisul a fost introdus în uzul liturgic cu mult înainte de vremea iconoclastă,
iar menţiunile documentare despre existenţa lui, din această vreme, nu prezintă
antimisul ca ceva nou, ci formulează anumite regule practice despre un lucru care se
învechise şi care deci, trebue să fi avut ca temeiu o îndelungata practică rituală.
Sprijiniţi pe aceste dovezi, trebue să căutăm originea antimisului cu mult mai
înainte de vremea persecuţiei iconoclaste.
în forma şi sub denumirea sa de astăzi, întradevăr antimisul poate să provină din
vremea iconoclasmului (sec. VIII-lX), de când avem dovezi documentare sigure
despre existenţa şi întrebuinţarea lui. Ca ideie şi ca întrebuinţare însă, antimisul este
cu mult mai vechiu, căci el nu este decât o continuare a vechiului altar portatio sau
mobil, sau, mai bine zis o formă evoluată şi mai practică, mai uşor de întrebuinţat, a
aceluia. Originea antimisului trebue căutată deci în altarul mobil sau portativ,
despre a cărui întrebuinţare găsim dovezi cu mult mai vechi decât vremea
iconoclaştilor, unele provenind chiar din sec. III.
Astfel, în epistolele II şi IV, Sf. Clpriap. sfătueşte pe preoţii cari mergeau la
închisori să ducă sfânta Euharistie, sau să slujească pentru creştinii din închisori, să
se înconjure cu toată atenţia, ca să nu poată fi zăriţi de păgâni. 60 Evident, Ciprian nu
pomeneşte nimic despre altare mobile, însă din cele spuse de el trebue să
presupunem existenţa aceslora, căci altfel, pe ce ar fi slujit preoţii cari mergeau la
cei din închisori ?
Istoricul Sozomen (sec. V), referă lucruri şi mai interesante în această privinţă.
Astfel, după ce ne spune că împăratul Constantin cel Mare, în urma biruinţelor
avute mai ales asupra lui Licinius, a dat anumite privilegii Bisericii creştine şi
clerului, „făcu să se zidească un oratoriu în palatul său, şi când mergea la războiu,
purta cu sine un cort cu înfăţişare de paraclis, unde putea să laude pe Dumnezeu, să
facă rugăciuni şi să ia parte la Sfintele Taine. Erau preoţi şi diaconi, cari urmau
trupele spre a-şi îndeplini slujba lor. Din acel timp, fiecare legiune a avut cortul său,
cu o capelă, preoţi şi diaconi".61
Ceva mai târzie, dar cu mai multă autoritate, este mărturia pe care ne-o dă
ieromonahul Beda Venerabilul (născut la 647), care ne spune că în anul 632, doi
preoţi englezi, misionari la Saxoni, duceau cu ei vasele sfinte şi piatra de altar,
săvârşind zilnic sfânta Liturghie. 62
Iată deci, destule dovezi despre întrebuinţarea altarului portativ, în cele dintâiu
veacuri ale creştinismului.
Tot în vremea persecuţiilor pune originea antimisului şi Badea Cireşeanu, în
Tezaurul său liturgic, sprijinit pe epistola IV a lui Ciprian.
Iată cum vorbeşte Badea Cireşeanu despre acest lucru: „Originea antimisului se
poate găsi pe timpul persecuţiilor în contra creştinilor. Atunci sfinţiţii servitori, fiind
prigoniţi de tirani, duceau cu ei sfinte mese în peşteri, în închisori, muriţi şi văi, şi
acolo săvârşeau pe ele liturghia".63 Şi pentrucă aceste mese purtate din loc în loc
„erau din lemn, piatră, metal şi prin urmare greu de purtat, s-a înlocuit cu timpul
acest material, cu o pânză sfinţită de in ori de mătase în chipul antimisului nostru,
pe care se poate săvârşi liturghia în corturi de războaie şi în case partip culare, la
întâmplări grele şi în cazuri de persecuţiuni". 64
V. Mitrofanooici, pune de asemenea originea antimisului tot în vremea prigoanelor.
El zice că creştinii, ca să ferească Sfintele Taine de pângărirea prigonitorilor,
întrebuinţau o bucată de pânză sfinţită, în locul sfintei mese, cu care puteau acoperi
Sfintele Taine şi erau uşor de scos din biserică. 65
Dacă ar fi aşa cum susţine Mitrofanovici, atunci ar însemna că antimisul s-a
întrebuinţat încă din secolul VII, sub forma de azi. Dar Mitrofanovici nu aduce şi
nici nu poate aduce nici o dovadă documentară sigură în sprijinul părerii sale, ci se
referă numai la liturgistul romano-catolic Eusebiu Renaudotius din secolul XVII.
In studiul său pomenit, despre antimis, protoiereul bulgar loan Goseo coboară
originea antimisului cu probabilitate, în veacul VI şi V. „Am spus că existenţa lor (a
antimiselor) în sensul de înlocuitoare ale meselor mobile, este probabil din veacul V
şi VI, căci le găsim păstrate până azi şi la Bisericile răsăritene eterodoxe, iar
mărturii dela începutul veacului VI ne şi vorbesc despre sfinţirea acestora, ca de
ceva obişnuit. Această probabilitate creşte şi mai mult dacă se ia în vedere că şi în
veacul IV, în vremea lui Constantin cel Mare, existau altare mutabile".66 După cum
se vede, Goşev aduce în sprijinul vechimii antimisului şi existenţa aces» tuia în
Bisericile eterodoxe răsăritene, căci la toate găsim între» buinţată o scândură, căreia
i se dă aceeaşi însemnătate pe care o dăm noi antimisului. 67 Astfel, Biserica
monofizităcoptă, care s-a despărţit definitiv de Biserica ortodoxă la anul 536,
întrebuin» ţează ca altar, două plăci, una de piatră şi alta de lemn, care se pun pe o
ridicătură de zid şi ţin loc de jertfelnic, pentru slujirea sfintei Liturghii. Placa de
lemn se întrebuinţează şi ca jertfelnic portativ. 68
Iacobiţii sirieni, cari dela anul 578 alcătuiesc o Biserică separată, au deasemenea o
scândură de lemn, îngustă, insă lungă, pe care o sfinţeşte episcopul. Aceasta se
numeşte Tablitha şi se întrebuinţează şi azi ca un jertfelnic mobil. Pe ea găsim
desemnate patru cruci şi se aşează pe un loc mai înalt al altarului acoperită cu
cămaşa şi indita. Tot pe această scândură găsim şi formula de sfinţire: „Treimea a
sfinţit această masă de altar... prin mâinile episcopului..." Scândura este iscălită de
episcopul care a sfintit-o, care-i pune şi data. 69
Tot despre această scândură vorbeşte în canoanele sale episcopul Ioan din Telia
(mort la 538). Uneori se putea întrebuinţa în locul acestor scânduri, Evanghelia sau
o singură foaie din Evanghelie. 70
Sirienii din Răsărit, pe lângă această scândură pe care o întrebuințează ca antimis,
întrebuinţau în locul ei o bucată de piele, lucru pe care îl opri Patriarhul iacobit
Ioan, în veacul VII. Ca şi la Iacobiţi, această scândură are săpate pe ea patru
cruci. 71
Lucrarea lui Goşev este preţioasă şi prin aceea că ne dă şi părerea unor cercetători
ruşi, cu privire la antimis. Astfel zice el: „în vechimea clasică sau în timpul
persecuţiilor (înainte de Constantin cel Mare) pun apariţia antimiselor (ca masă
transportabilă) următorii cercetători des citaţi de noi: N. V. Pocrooschi, Nikovschi,
Io. Dimitrieoschi şi Lebedeo". 72
Din aceste dovezi reiese limpede că antimisul se întrebuinţa în veacul V şi VI, însă
sub forma de altar portativ, din lemn sau piatră, căci după ce bisericile eterodoxe s-
au despărţit de Biserica ortodoxă, fără îndoială că n-ar mai fi împrumutat nimic dela
o Biserică de care ei s-au despărţit. Fapt neîndoielnic este deci că eterodoxii
întrebuinţau acele Tablitha dinainte de a se despărţi de Biserica ortodoxă, eretică
pentru ei, adică dinainte de sec. VI. Această părere este confirmată şi de faptul că
despre aceste Ta. blitha vorbeşte episcopul Ioan de Telia, care a murit la anul 538,
deci la doi ani după ce s-a făcut despărţirea între Biserica monofizită şi cea
ortodoxă. Nimeni nu mai poate tăgădui acest lucru şi nici scrierile acestui episcop.
Înainte de a încheia capitolul despre originea sfântului antimis, socotim necesară
următoarea lămurire: antimisul, în forma în care îl avem noi azi, ţine locul întocmai
jertfelnicului pe care s-a adus Jertfa cea fără de sânge, chiar dela instituirea acestei
Jertfe, adică dela Cina cea de Taină. De aceea, pe unele antimise găsim chiar scris
„jertfelnic pentru aducerea Jertfei celei fără de sânge", fiindcă cu antimisul se poate
sluji sfânta Liturghie şi în afară de biserică, în câmp unde nu avem biserică şi nici
altar cu sfânta Masă, cum avem cazul războaielor, când preotul trebue să slujească.
Desigur că, în asemenea cazuri, liturghisitorul nu va aşterne antimisul pe pământ, ci
va improviza o masă dintr-o scândură şi chiar dintr-o ladă de campanie, peste care
se aşterne întâiu o bucată de pânză curată sau un prosop şi apoi antimisul, care este
învelit cu ilitonul.
Revenind acum la originea antimisului, am văzut că, sprijiniţi pe documentele mai
sus arătate, ea se poate pune în vremea celor dintâi prigoane. Şi fiindcă aceste
prigoane se pogoară până în a doua jumătate a veacului I, putem spune că încă din
această vreme se întrebuinţa ceva în locul jertfelnicului, şi că acest ceva, după cum
vom vedea mai departe, a luat mai întâiu numele de altar mobil sau portatio, iar mai
târziu numele de antimis. Deci era tot un înlocuitor al jertfelnicului sau altarului
creştin, evident însă cu alt nume şi altă înfăţişare, care mai apoi s-a generalizat sub
numele de antimis.
De asemenea trebue însemnat şi faptul că originea jertfelnicului, sub care sunt puse
sfinte moaşte, o găsim chiar în veacul I al erei creştine; chiar în Noul Testament,
sfântul Ioan Eoana ghelistul face legătura între jertfelnic şi sfintele moaşte de
muce» nici, când spune-. „Am văzut sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru
Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea ce o avem". 73
Ce erau acele „martiria", decât locaşurile de închinăciune pe care creştinii din
primele veacuri le făceau pe mormintele mucenicilor ?
De asemenea sfinţii Părinţi numesc bisericile morminte ale martirilor, 74 iar
îndemnurile pe care papa Fetix (mort la 274) le dădea pentru a se sluji sfânta
Liturghie pe mormintele mucenicilor, confirmă şi mai mult întrebuinţarea
jertfelnicelor mobile, după cum ne spune Braun, 75 care deasemenea subliniază că
aşezarea sfintelor moaşte în sfânta Masă, este mai veche de veacul IV şi că în acest
veac se face numai legiferarea unui vechiu obiceiu.
în adevăr, în acest veac întrebuinţarea moaştelor de mucenici, la sfinţirea bisericilor,
ajunge uz general. Fiecare episcop caută moaşte de mucenici ca să le pună în
sfânta masă a altarului. 76
Astfel, episcopul Ărcadie a cerut sfântului Vasile cel Mare să-i trimită sfinte
moaşte, pentru acest lucru. Iar sf Efrem Şirul zice despre sfintele moaşte: „Ele
înveselesc Biserica lui Hristos şi împodobesc frumuseţea ei", " iar canonul 83 al
sinodului din Cartagina (401) hotărăşte să se dărâme bisericile zidite în cinstea
mucenicilor, dar care în realitate nu aveau trup sau oase de mu» cenic. 77 în unele
cripte din catacombe se afla o firidă boltită, făcută în perete şi numită arcosolium. în
arcosoliile criptelor, se îngropau numai moaşte de mucenic şi numai într-un
arcosolium ce cuprindea asemenea moaşte, se putea săvârşi sfânta Liturghie.
Obiceiul acesta, născut în fundul catacombelor, se respectă şi mai târziu şi deveni
lege prin Sfinţii Părinţi, cari au hotărît ca sf. Liturghie să se săvârşească numai
deasupra relicviilor unui mucenic. De aceea vedem până azi că atât antimisele cât şi
sfânta masă trebue să cuprindă câte o părticică de sfinte moaşte.
Nu mai există nici o îndoială despre existenţa jertfelnicelor pentru aducerea
sacrificiului euharistie şi mai ales despre întrebuinţarea lor chiar dela Cina cea de
Taină. Căci dacă se poate justifica întrebuinţarea antimisului în veacul VI şi chiar
V, numai cu documente ale Bisericii eterodoxe, oare nu putem presupune, că
antimisul, în forma sa originală, de altar transportabil," se întrebuinţa în Biserică
chiar din primele veacuri ? Căci, cum au putut creştinii să jertfească în vremea
prigoanelor din primele veacuri, decât întrebuinţând o placă de lemn sau de piatră, o
bucată de pânză, cărora li s-au adăugat părţi din sfintele moaşte şi pe care noi azi le
numim antimise ?
Ştim că până la anul 70 d. Hristos, 79 creştinii luau parte la serviciul divin dela
templu, însă pe lângă acesta, mai aveau cultul specific creştin, numit frângerea
pâinii sau săvârşirea sfintei Euharistii.
Sigur că ei erau prea mult legaţi de jertfelnicul Noului Tess tament, ca să nu mai
ţină seama de el, iar jertfa sfântă a Mân. tuitorului era prea proaspătă în ochii lor, ca
s-o poată uita. Şi atunci, dacă nu puteau lua cu ei, când se ascundeau, însuşi
jertfelnicul lor sfinţit sau propriu zis, în catacombe oare nu întrebuinţau ei altceva în
locul acelui jertfelnic ? Acest altceva nu poate fi desigur decât acel „altare
portative", pe care noi acum îl numim antimis, numai că în vremea persecuţiilor era
făcut din alte materiale, ca: lemn, piele, piatră, sfânta Evanghelie, etc.
Ţinând seamă că până prin veacul III nu existau biserici creştine propriu zise şi deci
nici altare sau jertfelnice fixe, sau dacă existau erau extrem de rare, atunci trebue să
presupunem că creştinii primelor veacuri întrebuinţau într-o măsură destul de largă
altarele portative, pe care ei le vor fi cunoscut chiar sub numele de antimise, dar din
alt material şi cu altă formă decât cele de azi. Aşa dar, putem spune că numai
numele de antimis s-a dat mai târziu unui obiect care exista de fapt chiar dela
instituirea Jertfei Euharistice, de când deci există şi jertfelnicul pentru aducerea
acestei jertfe.
După cum am spus, în veacul VII apare în documente însăşi denumirea de
„antimis", în encomiul pe care episcopul Teodosie i sa ţinut în cinstea
predecesorului său, Marcian de Siracuza, însă nimic nu ne opreşte să presupunem că
întrebuinţarea acestei denumiri este de fapt cu mult mai veche.
Că antimisul, pe care îl avem astăzi are acelaşi rost pe care îl aveau vechile altare
mobile, nu mai este nici o îndoială. însă în ce priveşte forma lui de azi, el se
deosebeşte mult de acelea; altarele fixe şi cele mobile erau de piatră, lemn sau
metal, pe când antimisul de azi este din pânză. De altfel, originea antimisului de
pânză pare să fie în legătură cu o altă pânză a sfintei mese, de origină mult mai
veche, numită „iliton". 80 Încă din vechime avem dovezi că sfinţirea darurilor nu se
făcea deadreptul pe sf. Masă, ci pe o pânză subţire, care azi poartă numele de iliton,
Rostul acestei pânze subţiri era de a fi aşezată pe sf. Masă, suh disc şi sub potir, iar
uneori îndeplinea slujba pe care o îndeplineşte sfântul aer, adică se acopereau cu ea
sfintele daruri la proscomidie şt pe sf. Masă. în ea se păstrau şi Sfintele Taine când
se duceau creştinilor din închisori, sau la bolnavi în privinţa aceasta avem multe
dovezi şi destul de vechi, căci Optat din Miteoe (veacul IV) întreba : „Cine nu ştie
că sfânta masă se acoperă cu pânză de in, în timpul sfintei slujbe ?" 81 iar Isidor
Petusiotut (mort la 440) scrie-. „Giulgiul acela curat, care se aşterne pentru aducerea
dumnezeeştilor daruri, simbolizează slujba lui Iosif din Arimateia. Căci aşa cum el,
învelind Trupul Domnului cu giulgiu, L-a aşezat în mormântul din care a venit
învierea pentru neamul omenesc, aşa şi noi, sfinţind pe giulgiu pâinea punerii
înainte, fără îndoială căpătăm Trupul Lui Hristos, care ne dă nouă ca un izvor acea
nemurire, pe care Iisus Mânp tuitorul, îngropat de Iosif, a dăruit-o după învierea
Sa". 82
În acelaşi fel scrie şi Ioan Pustnicul (mort la 595); „Uitonul care se întinde pe
dumnezeeasca masă, este după chipul giulgiului cu care a fost înfăşurat Trupul
Domnului de către Iosef şi Nicodim". 83
Altă dovadă despre existenţa ilitonului şi antimisului avem cărţile greceşti de slujbă
din veacul VIII şi IX încoace, căci în toate găsim că cea dintâi rugăciune din
Liturghia credincioşilor, se numeşte „Rugăciunea credincioşilor, întâia după
întinderea ilitonului". 84
După Sf. Simeon al Tesalonicului, ilitonul simbolizează giulgiul cu care a fost
înfăşurat Trupul Mântuitorului, când a fost pus în mormânt de Iosef şi Nicodim, 85
numai că s-a găsit la o parte de celelalte veşminte. 86
Astfel, noi credem că antimisul este înlocuitorul mesei de jertfă dela Cina cea de
Taină. Această masă de jertfit se numea jertfelnic, atunci când era fixă, dar fiindcă
în vremea prigoanelor nu se mai putea aduce jertfa euharistică în biserică cu
prestoluri fixe, creştinii refugiindu-se prin peşteri, munţi şi catacombe, au înlocuit
acest jertfelnic fix cu o placă de piatră sau de lemn, pe care au numit-o altar
portativ. Cu vremea însă, şi probabil, începând tot din vremea persecuţiilor, creştinii
au luat bucata de pânză numită iliton, căreia după ce i-au adăugat sfinte moaşte, i-au
dat întrebuinţarea pe care o avea atunci altarul portativ, iar acum antimisul. Trebue
să ştim că era mai practică această bucată de pânză, cu care la nevoe slujitorii
sfinţiţi se puteau încinge ca să nu o vadă păgânii, decât acea scândură sau piatră,
care nu se putea ascunde şi în care nu se puteau acoperi Sfintele Taine, când
trebuiau să fugă din locul unde erau prinşi în timpul sfintei slujbe.
Ca înlocuitor al sfintei Mese, putem pune ilitonul în vremea prigoanelor din primele
veacuri. Căci ce este ilitonul decât o veche pânză care simboliza giulgiul şi pe care
se puneau sfintele vase în timpul jertfei? Cu vremea însă şi-a schimbat
însemnătatea, de acum înainte întrebuinţându-se ca o pânză păstrătoare a Sfintelor
Taine, fie pentru a nu se pierde vreo părticică în timpul jertfei, fie pentru a se păstra
Sfintele Taine şi a se muta cu uşurinţă din loc în loc pentru bolnavi, prin închisori,
sau în caz de cutremur, foc, năvăliri, când preotul trebuia ori să stea pe loc, ori să
fugă luând şi Sfintele Taine.
Mai târziu, în vremea prigonirilor, acea simplă pânză numită iliton îşi păstră şi mai
departe întrebuinţarea pe care o avusese, dar îşi schimbă cu totul însemnătatea ei
liturgică. Creştinii acum, ne mai putând aduce jertfa lor pe mormintele mucenicilor,
sunt nevoiţi să ia părţi din moaştele acestora şi să le ducă în locuri ascunse de
vederea prigonitorilor, unde se putea aduce jertfa în linişte.
Aceste moaşte, ei le-au adăogat ilitonului, care astfel va ţine loc atât de mormânt al
mucenicilor, cât şi de Masa pentru aducerea jertfei, de unde şi introducerea
denumirei de antimis.
De altfel şi acum un antimis, nesfinţit şi fără de moaşte, se numeşte iliton.
D-l Trembelas în studiul său, publicat în Marea Enciclopedie Greacă, scrie; „Cu
toate că sfinţirea ilitonului şi a antimisului este aceeaşi şi cu toate că antimisul se
întinde sub Sfintele Daruri la fel cu ilitonul, iar ca formă nu se deosebeşte aproape
cu nimic, dacă nu se vor coase pe iliton moaşte muceniceşti, acesta nu se face
antimis, ci rămâne iliton, vestmânt trebuincios pentru săvârşirea tainei pe sfintele
mese, dar fără să aibă putere de a ţine locul întocmai sfintei mese". 87
Astfel, originea antimisului trebue căutată atât în vechiul iliton, cât şi în altarele
mobile întrebuinţate pe vremea prigoanelor, ca „o urmare a nevoii", dacă ţinem
seamă de mărturia destul de preţioasă a istoricului Sozomen, că pe vremea lui
Constantin cel Mare s-a săvârşit sfânta Liturghie pentru soldaţi, sub un cort, şi dacă
avem în vedere cuvintele Sf. Ciprian, că se săvârşea Litutughia în peşteri, pe munţi,
deci în locuri ferite de prigonitori.
Timpul în care altarele mobile au luat înfăţişarea şi denumirea de antimise, aşa cum
le avem azi, nu se poate preciza cu exactitate, căci lipsesc documentele scrise, dar
un lucru este adevărat: că creştinii odată cu începerea prigoanelor, au folosit acest
odor pentru cult, sub alt nume şi înfăţişare, mai ales că întrebuinţarea lui era nu
numai de a jertfi pe el, ci şi de a fi păstrător şi apărător al Sfintelor Taine, în acest
timp.
4. SFINTELE MOAŞTE CARE SE PUN ÎN ANTIMISE
Punerea moaştelor în antimise este un uz destul de vechiu, care continuă o veche
tradiţie creştină. Pe vremea persecuţiilor, pentru săvârşirea sfintei Liturghii, se afla
în catacombe în loc de masă, o firidă boltită, făcută în perete şi numită în deobşte,
arcosolium.
În arcosoliile criptelor, se îngropau numai moaşte de martir şi numai într-un
arcosoliu, ce conţinea asemenea moaşte, se putea săvârşi sfânta Liturghie. Uzul
acesta, născut în penumbra catacombelor, se păstră şi mai târziu şi deveni lege prin
Sfinţii Părinţi, cari au hotărît ca sfânta Liturghie să se săvârşească numai deasupra
sfintelor moaşte ale unui martir. De aceea vedem până azi, că atât antimisele cât şi
sfânta Masă trebue să conţină câte o părticică din sfintele moaşte. Astăzi se pun
moaşte şi la sfânta Masă a altarului şi în antimis. Cu privire la acest lucru,
Protoiereul Goşeo 88 zice că se pun moaşte numai în antimisul ce se pune pe mese
nesfinţite: „Azi antimisele cu sfintele moaşte se depun pe masa din altar, care nu
este sfinţită de arhiereu şi în care, deci, nu sunt sfinte moaşte. Pe masa din altar,
care este sfinţită de arhiereu (deci are sfinte moaşte) se pune antimisul fără sfintele
moaşte".
Acelaşi uz afirmă Goşev că există şi în Biserica Rusă.
Dr. Sebastian Stanca, ne lămureşte în felul următor, despre felul cum s-au introdus
moaştele la sfintele antimise: „Sporind în măsură considerabilă comunităţile
creştine şi neavând pretutindeni martiri sau moaşte ale martirilor, Sinoadele
Ecumenice au dispus ca Biserica să caute să-şi câştige cel puţin o părticică din
moaştele unui martir, pe care să o aşeze în temelia altarului".
„Altarul simbolizează giulgiul în care a fost înfăşurat Mântuitorul Iisus Hristos,
când a fost pus în mormânt. Având să în-locuiască sau să completeze Prestolul
altarului, Sfinţii Părinţi au hotărît că antimisul trebue prevăzut cu părticele din
moaştele unui martir al creştinătăţii şi să fie sfinţit de arhiereu, aşa cum se sfinţese
şi bisericile, indicându-ise biserica şi hramul pentru care este destinat". 90
5. ÎNTREBUINŢAREA LITURGICĂ A ANTIMISULUI
Dovezi despre întrebuinţarea, din cele dintâiu veacuri ale creştinismului, a unei
pânze care se aşternea pe sfânta masă şi pe care se punea discul şi potirul pentru
aducerea jertfei celei fără de sânge, avem, după cum am văzut în cap. precedent,
încă din sec. IV şi chiar III.
Este adevărat că dovezi despre întrebuinţarea antimisului, mai ales a celui din
pânză, nu găsim până la începutul veacului IX, dar avem destule dovezi mai vechi
din care să înţelegem întrec buinţarea unei pânze subţiri, făcută din in, şi care se
numeşte iliton. Am văzut cum Optat din Miteoe se întreba: „Cine dintre
credincioşi nu ştie că sfânta masă se acopere cu pânză de in",91 şi cum Isidor
Pelusiotul, la începutul veacului al V-lea, scria! „Giulgiul curat care se aşterne
pentru aducerea dumnezeeştilor Daruri, simbolizează slujba lui Iosif din
Arimateea".92
La fel se rosteşte şi sf. Ioan Pustnicul (mort la 595), despre această pânză „Ilitonul
care se întinde pe dumnezeeasca masă este după chipul giulgiului cu care a fost
înfăşurat Trupul Domnului de către Iosif şi Nicodim". 93
Nevoie de sfintele antimise însă, s-a simţit atunci când ere» ştinii nu mai aveau
jertfelnice adevărate şi sfinţite, cum era în vremea prigoanelor, când creştinii nu mai
aveau voie să facă nici sfintele slujbe, sau când biserica s-ar fi dărâmat de vreun
cutre» mur, ori a fost cotropită de năvălitori, ori ar fi luat foc, sau şi cu prilejul unei
călătorii; se mai întrebuinţau la vreme de războaie, unde se făcea sfânta Liturghie
pentru împăraţi, căci cu ajutorul sfântului antimis, se putea continua sfânta
Liturghie într-alt loc.
Cu privire la întrebuinţarea antimisului, scriitorii mai vechi se deosebesc în păreri şi
anume, dacă dela început antimisul s-a dat şi la biserici sfinţite cu toată rânduiala,
sau numai acelor biserici care nu aveau prestoluri sfinţite.
Dovezi despre întrebuinţarea antimiselor şi în biserici sfinţite, avem dela Ruşi, din
veacul XII. Astfel, istoricul rus Gotubinschi, afirmă că Mitropolitul Nifon al
Novgorodului, la 1148, a sfinţit un antimis pe care l-a dat bisericii din Suzdal, fapt
din care Golubinschi trage concluzia că „în prima jumătate a veacului XII la noi (la
Ruşi adică) era obiceiul să se depună antimise şi pe prestoluri sfinţite de arhiereu. 94
În veacul XI şi XII, patriarhia din Constantinopol, hotărăşte că nu este nevoie de
antimise în biserici sfinţite, la care dispoziţie clerul nesupunându-se, patriarhul
Matei I al Constantino polului (1397-1410), dă poruncă să se ia antimisele dela cei
ce nu ascultai „...Acolo unde este altar (jertfelnic) zidit, ar fi o nebunie şi o etalare
deşartă, ca nesocotind altarul imobil, să se pue pe el antimis şi să se slujească
Liturghie... Dacă preotul care are antimis îl ţine din neştiinţă şi pentru fast, încât se
slujeşte de el oriunde vrea, şi când trebue şi când nu trebue, unul ca acesta, sau să
fie oprit, sau să i se ia antimisul... Dacă însă îl ţine pentru vreo nevoie neprevăzută
şi se serveşte de el numai la nevoie absolută sau în loc unde nu există jertfelnic
imobil (sau dacă există, este nesfinţit), să-i fie lăsat căci e permis şi nu păcâtueşte cu
nimic." 96
De asemenea patriarhul Nil Kerameus (1380-1388) caută să încredinţeze pe preoţi,
că în biserici sfinţite nu mai este nevoie de antimis, ci acesta se dă numai când este
nevoie, şi anume acolo unde nu se găseşte jertfelnic sfinţit. El spune că s-a hotărît
de dumnezeeştii Părinţi şi de sfintele Sinoade, ca să se dea generalilor şt
împăraţilor, când sunt în războiu sau în călătorii, acolo unde nu există biserici. Şi
celor ce se retrăgeau în viaţa singuratică, în locuri pustii, având nevoie să se
împărtăşească cu Sfhii tele Taine, li se dădea sfânta Masă sfinţită, de lemn sau de
scândură, care trebuia să fie cinstită ca şi jertfelnicul bisericilor sfinţite. 96
De asemenea, canonistul grec, Matei Vlăstare, spune că „Antimisele se pun pe acele
mese care n-au fost sfinţite".97
În ciuda dispoziţiunilor patriarhale de mai sus însă, cu timpul s-a întins obiceiul de a
se întrebuinţa antimisul şi acolo unde erau biserici sfinţite în toată regula.
Aşa se face că în veacul XV se fac încercări de a se legifera tocmai contrariul celor
de mai înainte. Astfel, unii copişti de manuscrise, scriu pe liturghiere că: „Dacă
preotul slujeşte sfânta Liturghie fără antimis, să se caterisească",98 în veacul XVII
însă, se pare că întrebuinţarea antimisului pe altarul sfinţit nu constituia încă o
obligaţie generală şi oficială în uzul liturgic ortodox. Cel puţin aşa ne lasă să
înţelegem Mărturisirea Ortodoxă, a lui Petru Movilă, care ne spune că preotul,
pentru a putea săvârşi sfânta Euharistie, „trebuie să îngrijească ca să fie altar acolo
unde voieşte să slujească, sau cel puţin antimis, fără de care nici într-un chip nu
poate să aducă jertfa cea fără de sânge".
Astăzi însă, sfântul antimis se găseşte în permanenţă pe orice Masă de altar, chiar
dacă este sfinţită şi are sfinte moaşte.
Din punct de vedere teoretic, autorii romano-catolici şi uniţi, susţin că antimisul nu
mai este de trebuinţă acolo unde în sfântul prestol sunt puse sfinte moaşte. 100
Dar ei nu au nici un temei, fiindcă antimisul este trebuincios din pricina multor
întâmplări neaşteptate, prin care a trecut şi ţara noastră, ca: năvălirea rusească
asupra Basarabiei şi Bucovinei, în ziua de 29 Iunie 1940; cutremurul cel mare care
s-a întâmplat în Noembrie 1940, etc. Deasemenea la caz de foc, este trebuincios
sfântul antimis, căci dacă se întâmplă vreuna din aceste nenorociri, iar preotul este
în timpul sfintei Liturghii, poate lua Sfintele Taine înfăşurate în antimis şi să
meargă în alt loc, unde să continue slujba până la sfârşit. Toate acestea sunt
întâmplări, care se pot petrece şi dacă preotul nu are sfântul antimis, nu poate feri
Sfintele Taine şi nu ar putea isprăvi sfânta Liturghie. Acest lucru îl prevăd şi
povăţuirile din liturghiere: „De va fi preotul slujind la sfânta Liturghie şi se va
aprinde biserica, ori va începe să se dărâme din cauză de furtună, să ia preotul, cu
pază, cele sfinte împreună cu antimisul şi să iasă din biserică şi în alt loc de cinste,
pe acelaşi antimis, să termine slujba, începând de unde a lăsat când a ieşit". 101
Locul sfântului antimis este pe sfânta masă din altar, unde stă împăturit în felul
următor: se îndoaie partea de deasupra, unde sunt sfintele moaşte, apoi partea de
jos, acoperind pe cea de sus, după care se îndoaie partea din dreapta, apoi cea din
stânga.
Se despăturează la ectenia pentru cei chemaţi, pentru a se putea pune pe el cinstitele
daruri după vohodul cel mare. Stă aşa până în timpul ecteniei dela sfârşitul
Liturghiei: „Drepţi, primind dumnezeeştile Taine", după ce Sfintele au fost duse la
proscomediar, în care timp se strânge iară în modul arătat mai înainte şi se pune
peste el sfânta Evanghelie. 102
Mitropolitul Andrei Şaguna, vorbind despre sfântul antimis, spune că: „se ţine pe
masa din altar şi fără de care nu se poate săvârşi sfânta Liturghie. Antimisul trebue
păstrat în curăţenie şi dacă se mânjeşte, are a se pune în afară de întrebuinţare şi se
pune cu celelalte lucruri vechi bisericeşti în ladă".103
Întotdeauna antimisul trebue să fie pe iliton, sau să fie dublat de o căptuşeală, care
să-l apere de murdărie şi de roaderea prea repede.
Nu se mai poate face slujbă chiar cu sfântul antimis într-o biserică necurată, în care
a murit un om, s-a vărsat sânge, a intrat vreun animal, decât atunci când a fost
sfinţită din nou.
Deasemenea este oprit a se sluji pe un antimis prea uzat şi învechit pe care nu se
mai cunosc literele scrise, sau dacă antimisul va fi pe hârtie. Iar cel ce nu se supune
cade în greu păcat de moarte. 104
6. ÎNTREBUINŢAREA ÎN AFARĂ DE LITURGHIE A ANTIMISULUI
Chiar din cele scrise până acum, am putut vedea că sfântul antimis, pe lângă
întrebuinţarea liturgică obişnuită pe care o are, se mai întrebuinţa şi în alte
împrejurări decât la sfânta Liturghie. Astfel de întrebuinţări cunoaştem din
mărturiile pe care le avem din veacul VIII şi IX:
1. Pentru împărtăşirea credincioşilor, existau aşa numitele antimisele
credincioşilor ;
2. Antimisele împărăteşti, pe care se împărtăşeau membrii familiei împăratului;
3. Antimisele pentru încoronarea împăraţilor, care se întrebuinţau şi la
conferirea distincţiunilor acordate marilor demnitari
4. Antimisele cari se întrebuinţau odinioară la înmormântarea preoţilor, despre
care obiceiu nu avem dovezi sigure şi care de altfel nu se mai practică.
a) Fără îndoială că cele mai des întrebuinţate, erau antimiesele pentru
împărtăşirea credincioşilor, din pricina numărului mare al celor ce veneau la
împărtăşire regulat. Aceasta se făcea şi din pricina că preoţii nu puteau ţine potirul
în mână până se termina şirul prea mare de credincioşi, sau fiindcă preoţilor le era
greu să aducă pentru fiecare creştin împărtăşania dela sfânta Masă, căci Sfintele
Taine se ţineau numai pe antimis. Pentru aceste motive, preoţii puneau o masă în
faţa sfântului altar, aşterneau pe masă antimisul, iar pe antimis puneau Sfintele
Taine. Deşi aceste antimise erau ca şi cele pe care se săvârşia Liturghia, totuşi
fiindcă nu se putea lua cel de pe sf. Masă, care trebue să rămână acolo în
permanenţă şi mai ales din marele respect ce aveau pentru Sf. Taine, care totdeauna
trebue să stea pe antimis, se întrebuinţau aceste antimise, numite ale credincioşilor.
La patriarhia din Constantinopol găsim chiar o persoană oficială cu această
însărcinare, care mai avea în grijă şi rânduirea creştinilor care veneau la
împărtăşanie. 105
b) Antimisele împărăteşti, erau ca şi cele ale credincioşilor, numai că împăraţii
se îngrijeau de înfrumuseţarea lor. Împăraţii aveau un loc numit mutatoria, în partea
de Răsărit a tâmplei, unde ei puteau sta în timpul sfintei Liturghii; aceasta din
vremea împăratului Teodosie, care se conformă observaţiei sfântului Ambrozie, de
a nu mai sta în altar în timpul sfintei Liturghii. în altar împăratul intra numai atunci
când aducea daruri. 106
Numai la încoronare, împăratul se putea împărtăşi în altar, însă nu la sfânta Masă, ci
la o măsuţă pusă alături şi pe care se găsea antimisul.
c) Despre antimisele care slujeau la încoronarea împăratului, găsim ştiri la
Constantin Porfirogenitul, care ne descrie încoronarea lui Constantin al VMea de
către tatăl său Leon IVMea, la anul 776: „se aşternea-pe o masă-sfântul antimis, în
mijlocul bisericii şi pe antimis se puneau hainele împăratului: hlamida, coroana şi
fibula. împăratul venea în faţa sfântului antimis fără acestea si după ce patriarhul
citea rugăciunile anumite pentru încoronare, dădea pe rând hainele unor oameni
numiţi vestitori şi aceştia îmbrăcau pe împărat, iar coroana o lua patriarhul, cu
amândouă mâinile, şi«l încorona, zicând: „în numele Tatălui, al Fiului şi al
Sfântului Duh, te încoronez..." 107
d) Despre antimisele care se puneau pe faţa preoţilor mor(i, protoiereul Goşev, 108
ne dă unele informaţii pe care leca găsit în manuscrisul unui Molitfelnic cu nr. 124,
ce se găseşte în muzeul din Sofia.
La noi nu s-a practicat acest obiceiu, căci preotul mort este acoperit pe faţă cu un
procovăţ, sau cu o pânză, pe care se coase o cruce cu iniţialele obişnuite: îs. Hs. Ni.
Ka., şi pe care se mai coseau (desemnau) uneltele dela patimile Mântuitorului, ca:
suliţa, trestia cu buretele şi piroanele.
Este drept că această pânză se numea „antimis", dar în chip impropriu, căci deşi
avea uneori forma unui antimis, nu avea moaşte şi nici nu era sfinţită. Această
pânză era mai degrabă un echivalent al paramanului pe care îl poartă monahii toată
viaţa, ca un jug al monahismului.
7. SFINŢIREA ANTIMISELOR
Fără îndoială că sfinţirea antimiselor a avut loc încă dela începutul întrebuinţării lor,
căci, după cum nu se putea aduce slujba jertfei celei fără de sânge pe un jertfelnic
nesfinţit sau într-o biserică nesfinţită, tot aşa nu se putea sluji cu altarul
(jertfeilnicul) portativ, fără să fie sfinţit.
Este însă greu să facem precizări asupra vremii în care a început a se face sfinţirea
antimiselor după o rânduială anumită, căci numai din veacul VI găsim ştiri
documentare despre sfin ţirea acestora. 109
La Iacobiţi, am văzut că încă din veacul V se sfinţea scân dura pe care ei o
întrebuinţau ca jertfelnic transportabil; dovadă este însăşi formula de sfinţire ce se
găseşte pe aceste tablita.
Desigur, nu găsim nimic scris despre rânduială sfinţirii antimiselor şi chiar a
bisericii, până în veacul VIII. Dar noi ştim că aceste lucruri s-au păstrat în practica
bisericească pe calea nescrisă a tradiţiei şi numai întâmplător s-a găsit uneori câte
cineva care să le noteze în scris. De altfel, ca o dovadă despre existenţa unei
rânduieli, cât de sumare, a sfinţirii acestor antimise, avem, după cum văzurăm,
însăşi formula de inscripţie obişnuită pe antimisele întrebuinţate la Iacobiţi şi care
trebuie să fie foarte veche: „Sfânta Treime a sfinţit această masă de altar... prin
mâinile episcopului..." Si în tot cazul, la început, sfinţirea antimiselor n-a constituit
o slujbă sau o rânduială deosebită, independentă sau de sine statătoare, ci avea loc
în cadrul slujbei pentru sfinţirea bisericilor. Numai din veacul VIII putem urmări o
rânduială scrisă a sfinţirii antimiselor, pe baza unor vechi manuscrise, care cuprind
între altele şi vechile rânduieli ale sfinţirii bisericilor şi deci a antimiselor.
O mare parte din aceste manuscrise greceşti au fost editate de savantul rus A.
Dimitrievschi. Unele din ele, provin din veacul VIII şi IX, ca de pildă celebrul
codice Barberini (azi în biblioteca Vaticană din Roma).
Astfel, în manuscrisul cu numărul 959 din biblioteca mână» ştirii Sf. Ecaterina din
Sinai, copiat în veacul XI, figurează, între altele, două rânduieli consecutive, dintre
care cea dintâiu se în. titulează: „Rugăciune la sfinţirea altarului (bisericii) şi a
sfintei mese din el",113 iar a doua: „rânduială ce se face la redeschiderea altarului,
care a fost deja sfinţit".
Iată pe scurt, cuprinsul acestor rânduieli , cea dintâi se descrie cum Patriarhul spală
sfânta Masă la sfinţirea bisericii, cu apă caldă sfinţită şi cu cârpe albe. Patriarhului i
se dau cârpe albe, şi el le aruncă pe sfânta Masă în formă de cruce, vărsând pe
sfânta Masă din apa caldă sfinţită. Patriarhul şterge sfânta Masă şi stâlpii sfintei
Mese, cu apa caldă şi vinul care se turna pe Masă. Apoi unge Masa cu sfântul mir,
după care îmbracă Masa cu inditionul.
Ce erau aceste pânze din care se confecţionau antimisele şi despre faptul că ele se
sfinţeau odată cu sfinţirea bisericii, sau sfintei mese, ne confirmă şi întrebarea pusă
de episcopul Beltas precum şi răspunsul pe care îl dă Patriarhul de Constantinopol
Manuil II (1243-1255): „Ştim că antimisele se fac în timpul când însuşi arhiereul
face sfinţirea şi (se fac) din acea pânză care se aşterne şi acopere sfânta masă, care,
tăiată în bucăţi, după ce este scrisă, se dă iereilor şi fără ele nu se pot sluji. Acolo
deci, unde acelea lipsesc, ce trebuie să fac ca să nu rămână iereii fără slujbe?"
întrebă episcopul Bellas. La această întrebare, Patriarhul răspunde: „Nu este nevoe
ca antimisul să se depună pe toate sfintele mese, ci numai pe acelea despre care nu
se ştie dacă sunt sau nu sfinţite. Căci antimisele înlocuiesc sfintele Mese sfinţite, iar
despre care Mese (jertfelnice) se ştie că sunt sfinţite, acolo nu este nevoe de
antimise".116
La scriitorii de mai târziu, care s-au ocupat de sfântul antimiş, aproape la toţi găsim
că sfinţirea antimiselor se făcea odată cu sfinţirea bisericilor. Astfel, am văzut cum
Teodor Balsamon spune că antimisele se sfinţesc de episcopul locului atunci când el
face sfinţirea bisericilor, iar Ioan, episcop de Citru, nu încuviinţează sfinţirea
antimisului decât odată cu sfinţirea bisericii, când spune: „Pregătirea antimisului nu
se face niciodată decât numai la sfinţirea unei biserici noui". 118 De aceeaşi părere
este şi Matei Vlăstare, cu privire la sfinţirea antimiselor, în Sintagma sa alfabetică.
119

Totuşi, cu timpul începem să constatăm şi excepţii dela această regulă, adică unele
cazuri când antimisele se sfinţesc şi independent de slujba sfinţirii bisericii. Aşa de
exemplu, Sf. Simeon al Tesalonicului (1410-1429) ne informează că Patriarhul
Constanţinopolului nu ţinea seamă de regula de mai sus, ceeace îl face pe el să
spună că, dacă este trebuinţă de antimise, la nevoie se poate face sfinţirea şi
deosebit de sfinţirea mesei. 120
Această rânduială se practică şi în ţara noastră, căci dacă episcopul nu poate lua
parte la orice sfinţire de biserică, din diferite pricini ca: drumul lung, bătrâneţea,
lipsa mijloacelor de transport şi altele, trimite sfântul antimis prin protopop, dându-i
deslegare să facă şi sfinţirea bisericii. în acest caz, sfinţirea bisericii, prin depunerea
solemnă a antimisului, mai dinainte sfinţit, pe prestolul nouei biserici, se face după
o rânduială care este aproape identică cu rânduială sfinţirii bisericii făcută de
arhiereu, doar cu câteva mici diferenţe de amănunt. Reproducem în prima anexă
dela sfârşitul lucrării noastre, textul românesc al unei asemenea rânduieli, aşa cum
se făcea în Basarabia dinainte de Războiul cel mare, rânduială care reprezintă
desigur o traducere după cărţile ruseşti de pe cărţile de atunci (Vezi anexa nr. 1).
Un lucru este ştiut: nimeni afară de arhiereu, nu poate face sfinţirea antimisului, m
deşi sfântul Simeon al Tesalonicului (locul citat), crede că, la caz de nevoie, chiar şi
preotul face acest lucru. cu încuviinţarea episcopului.
O veche şi completă rânduială a sfinţirii bisericii şi antimi sului, găsim în veacul
XV şi XVI, în toate evhologiile slavone, tradusă probabil după evhologii greceşti
din biblioteca mânăslirii Grottaferrata, care datează din veacul X sau XI. Textul
rânduielii din unul din aceste evhologii, a fost editat de I. Goar (Op. cit., pp. 664 ,
666) şi de Dimitrievschi... 122
Rânduială sfinţirii bisericii şi antimisului, o găsim descrisă şi mai pe larg la Nicolae
Cabasila în secolul XIV, 123 iar în secolul XV la Sf. Simeon al Tesalonicului, care ne
dă şi amănuntul că antimisele se făceau din bucăţile de pânză cu care se ştergea
masa de apă şi că antimisele se fac la sfinţirea bisericii. Cât priveşte sfinţirea
antimiselor, odată cu cea a bisericilor, Sf. Simeon ne spune: Deci asemenea şi
acestea punindu-se pe singură Sfânta Masă, priimesc toate rugăciunile, şi Arhiereul
face pomenire de Antimise, când zice rugăciunile Sfintei Mese, şi asemenea se
roagă ca să sfinţească cu venirea Dumnezeescului Duh, şi asemenea le spală, le
stropeşte şi le unge cu Mir, făcând cu Mirul pe fiecare Antimis câte trei cruci ca şi
pre Sfânta Masă, cântând: -Aliluia-...", iar când vorbeşte despre sfinţirea antimiselor
deosebit de cea a bisericilor, Sf. Simeon al Tesalonicului zice: „Psalmii cari arată
acestea se zic ca şi la Dumnezeeasca Masă, căci nefăcânduse târnosire şi fiind tre»
buinţă de Antimise, se ridică sfintele veşminte după Sfânta Masă şi întinzândusse
Antimisele pre Masa aceea se sfinţesc, care sfinţire a Antimiselor se cuvine mai ales
a se face de Arhiereu... Deci apoi şi părticele din Sfinte Moaşte unse cu Mir le pune
în pânzişoare de in şi le coase în Antimise în faţă d-asupra, şi toate se fac de» plin la
Antimise ca şi la Dumnezeeasca Masă..." 124
De altfel, încă din sec. XIV, adică un veac mai înainte de Sf. Simeon al
Tesalonicului, unele manuscrise liturgice cuprind fie o simplă rugăciune specială
sau independentă pentru sfinţirea antimiselor, 125 fie o rânduială a antimiselor, 126
sau chiar o slujbă completă si desooltată pentru sfinţirea antimisului. 127 Cu timpul,
această rânduială a şi fost tipărită în ediţiile greceşti ale evholo» giilor de Veneţia,
începând chiar din veacul XVI. Ea a fost păstrată şi în ediţiile evhologiului roman,
tipărite de scaunul papal pentru uzul uniţilor de rit bizantin (Roma 1754 şi 1873). 128
Cât priveşte pe ortodocşi, mai ales la Români, slujba sfinţirii antimisului a început
din secolul trecut să fie scoasă din evhologii sau molitfelnice şi tipărită, împreună
cu alte slujbe arhiereşti, ca de pildă sfinţirea bisericii, într-o carte aparte, adică fie
arhiee raticon, fie în cartea intitulată Slujba sfinţirii bisericii.
Cele mai noui ediţii şi versiuni ale rânduielii sfinţirii antimiselor, aşa cum se
săvârşeşte azi în toate Bisericile ortodoxe de rit bizantin, seamănă întocmai unele cu
altele, fiindcă au la bază acelaşi izvor după care au fost traduse.
Ruşii le-au tradus după izvoarele greceşti dela Constantinopol, iar celelalte popoare
slave, ca: Sârbii, Bulgarii, chiar dacă nu le-au tradus după acelaşi izvor, lesau primit
dela Ruşi.
La noi, Românii, textele cu rânduiala sfinţirii bisericii şi an» timişului, au venit pe
două căi şi anume în
I. în Ardeal, s-au adus texte Sârbeşti dela Mitropolia din Carloviţj
II. în Vechiul Regat, s-au tradus deadreptul din greceşte, cum este de exemplu
slujba sfinţirii bisericii din ediţia de Buzău dela 1835, cu binecuvântarea
episcopului Chesarie, retipărită de Ieromonahul Filaret la Bucureşti, în 1862.
Cea mai veche şi totodată cea mai desvoltată versiune românească a unei rânduieli
speciale a sfinţirii antimiselor, o găsim în cartea „Sfinţirea bisericii", publicată în
Moldova la 1863, de Chesarie Răsmerită, episcop şi locotenent de Mitropolit al Mol
dovei şi Sucevei. Această rânduiala, după cum ne arată alcătuip torul în prefaţă, are
la bază rânduielile altor Prea Sfinţiţi Arhierei, cât şi Mitropoliţi din Ierusalim şi din
Rusia. Ea a fost retipărită cu binecuvântarea Sf. Sinod, la anul 1897, în cartea
intitulată „Slujba sfintirii bisericii adunată din diferite cârti de rână duieli bisericeşti.
130
în aceeaşi carte s-a tipărit însă pentru prima dată o altă „Rânduiala ce se face la
sfinţirea antimiselor", mult mai scurtă decât cea dinainte, 131 şi totuşi rânduiala
publicată de Chesarie Răsmerită, la 1863, pentru „Sfinţirea Dumnezeeştilor
Antimise în deosebi" este îndeobşte urmată astăzi de P. P. S. S. Arhierei ai Bisericii
Ortodoxe Române, cu toate că această rân duială este mai veche. Textul ei îl
reproducem în anexa nr. 2 dela sfârşitul studiului nostru.

PARTEA DOUA
ANTIMISUL CA ODOR BISERICESC ŞI SIMBOLISMUL LUI
MATERIALUL DIN CARE SE FAC ANTIMISELE

Cu privire la materialul din care s-au făcut antimisele, dovezile cele mai vechi ne
arată că chiar dela începutul întrebuinţării lor se făceau mai mult din lemn şi pânză.
Cât despre antimise din piatră nu avem dovezi sigure, deşi bănuim că au existat.
La Romano-catolici s-au întrebuinţat la început antimise din lemn şi numai prin
veacul IX încep să se introducă antimisele de piatră, material din care se fac şi azi în
biserica papală.
Fără îndoială că întrebuinţarea antimisului din lemn sau pânză se datoreşte şi
faptului că asemenea antimise erau mai uşor de purtat dintr-un loc într-altul, mai
ales când e vorba de antimisele din pânză.
Totuşi, mărturii documentare precise despre întrebuinţarea antimiselor din lemn şi
din pânză, nu avem decât din veacul IX dela Teodor Studitul, 132 iar Nichifor
Mărturisitorul vorbeşte cam în aceeaşi vreme numai despre antimise din pânză. 133
Ţinând seamă însă de evoluţia antimisului, pe care am arătat-o mai înainte, şi
anume că antimisul nu este decât ilitonul sau bucata de pânză care, din cele mai
vechi timpuri se aşterne pe jertfelnic, dar căruia mai târziu i s-au adăugat moaşte de
mucenici şi mult mai târziu scene din viaţa Mântuitorului, înclinăm a crede că cele
mai multe antimise se făceau din pânză, chiar din vremea când s-au ivit ele. Faptul
că pânza este mai puţin durabilă, explică în mare parte pentruce nu ni s-au păstrat
antimise prea vechi.
In veacul XV, Şf. Simeon al Tesalonicului ne spune că „antimisul nu este făcut din
pietre (ca sf. masă), ci din ţesături, mai ales de in",134 explicând că „inul este din
pământ, după cum pe pământ a fost mormântul Mântuitorului".135 Aşa dar, după Sf.
Simeon, motivul pentru care inul era materialul preferat din care se ţeseau
antimisele, era că inul este un produs vegetal, iar nu unul animal, cum este lâna şi
simboliza astfel mai bine giulgiul din mormântul Domnului. Şi astăzi, ca şi în
vremea Sf. Simeon, antimisele se fac din pânză de in dar şi de mătase.
CULOAREA PÂNZEI DIN CARE SE FAC ANTIMISELE
în ce priveşte culoarea pânzei din care se făceau antimisele, nu găsim nimic scris,
dar din antimisele cele mai vechi pe care le avem, observăm că de obiceiu nu se
schimba culoarea firească a inului. Pânza lor este de culoare albă sau puţin gălbue.
Mai târziu s-a schimbat şi această tradiţie, căci la începutul veacului XIX se găsesc
şi alte culorii galben, cafeniu, verzui, iar cel mai des întrebuinţat, roşul, care fără
îndoială simboliza sângele pe care Mântuitorul l-a vărsat pentru păcatele noastre.
Se înţelege însă că scenele de pe antimisele vopsite nu sunt aşa de vizibile şi
lămurite ca pe antimisele care au culoarea firească a inului, fie din pricina culorii
care îmbâcseşte inul şi nu mai prinde cerneala bine, fie că culoarea închisă a
antimisului micşorează vizibilitatea cernelei negre cu care se imprimă antimisele.
Din punct de vedere practic însă, antimisele din pânză colorată, sunt, preferabile,
pentru motivul că în timpul slujbei, după împărtăşire, la turnarea sfântului trup şi a
miridelor în potir, mîridele care eventual ar cădea de pe sfântul disc, sunt mai
vizibile pe asemenea antimise şi pot fi deci strânse mai cu uşurinţă.
FORMA ANTIMISELOR
Nici despre forma antimiselor nu găsim nimic scris, dar antimisele cele mai vechi ce
ni se păstrează, fie în fotografii, fie în original, sunt de obiceiu patrulatere, după
forma cea mai răspândită pe care a avut-o sfânta masă, încă din cele mai vechi
timpuri, simbolizând cele patru laturi ale lumii.
Cea mai veche dovadă despre forma patrulateră a antimisului o găsim la Bisericile
eterodoxe, care încă din veacul VI, în locul antimisului întrebuinţau o scândură
lungă dar îngustă, deci de forma unui dreptunghiu. Antimise cu alte forme nu se
găsesc 136 şi nici menţiuni scrise despre acest lucru n-avem până acum.
Tot la sfântul Simeon al Tesalonicului găsim mărturii despre forma antimisului. El
ne spune că în colţurile antimisului se pun chipurile celor patru evanghelişti, cu
simboalele lor , 137 deducem de aici că şi pe vremea lui, antimisele aveau aceeaşi
formă pa» trulateră ca şi azi.
După cum ne informează Goşev, 138 Ruşii coseau pe colţurile antimisului patru
bucăţi simple de pânză, de formă pătrată. Unii spun că acestea ajutau la cusutul
antimisului de catasarcă (o învelitoare a sfintei Mese) iar alţii spun că în lipsa
chipurilor celor patru Evanghelişti, se coseau aceste bucăţi de pânză numite ifasme.
DIMENSIUNILE ANTIMISELOR
Nici despre acest lucru nu avem ştiri scrise.
Antimisul rusesc, ce s-a păstrat dela 1148 cel mai vechiu, are dimensiunile
următoare: 31 cm. lungime şi 26,6 cm. lăţime, dimensiuni care se apropie de
dimensiunile antimiselor din veacul XVII.
Tot Goşev ne spune că s-au găsit în Rusia şi antimise scrise de mână ale căror
dimensiuni sunt între 15-25 şi 24 cm. sau cel mult 26 cm., pe când cele tipărite sunt
mult mai mari. Astfel, un antimis dela 1627, are dimensiunile de 35,5 cm. cu 26,6
cm. altul dela 1646, are 39 cm, cu 29 cm.; iar începând dela anul 1690, până în
veacul XIX, sunt antimise cu 57 cm. şi 51 cm. 139
Şi unele din antimisele româneşti mai vechi ce se păstrează, au cam aceleaşi
dimensiuni, însă uneori sunt mai mari, alteori mai mici. Astfel printre antimisele din
Transilvania, din veacul XVIII, am găsit unul lat de 60 cm. şi lung de 70 cm. 140, pe
când altul tot din Transilvania, are dimensiunile de 35/40 cm. 141 Antimisele
întrebuinţate astăzi au, în regulă generală, dimensiunile următoare: lungimea 60 cm.
iar lăţimea de 50 cm.

INSCRIPŢIUNILE DE PE ANTIMISE
Este cu neputinţă să ne facem o idee precisă despre inscripţiunile de pe antimisele
dinainte de veacul XII, căci nu s-a pă strat nici un fel de antimis din această vreme,
Şi este cu atât mai greu, cu cât nu găsim nici măcar descrieri de antimise mai vechi
de veacul XII. Abia de atunci avem cel mai vechiu antimis rusesc ce se păstrează şi
după care ne putem face o idee sumară despre antimisele din această vreme.
în Bisericile eterodoxe, şi cu deosebire la Iacobiţii Sirieni, care întrebuinţau încă din
vechime o scândură în locul sfintei Mese, găsim pe ea patru cruci şi chiar o formulă
de sfinţire: „Sfânta Treime a sfinţit această Masă de altar... prin mâinile
episcopului..." 142
Am putea deduce prin analogie că cele dintâi antimise, afară de una sau mai multe
cruci desemnate, nu aveau nici scene din viaţa Mântuitorului şi niciun fel de
inscripţiune, în sprijinul acestei păreri, vin unele antimise ruseşti, care după
înfăţişarea lor par a fi foarte vechi. Aceste antimise n-au nici un fel de inscripţiune,
nici măcar numele episcopului care le-a sfinţit, nici biserica pentru care au fost date
şi nici data când au fost făcute. Nu aveau pe ele decât una sau mai multe cruci
desemnate cu peniţă şi cerneală. 143
De altfel, inscripţia nu constituia ceva absolut necesar, întrucat antimisele - după
cum ne spune Nichifor Mărturisitorul, (veacul IX) şi Ioan de Citru, (veacul XI)-
puteau fi întrebuinţate dintr-o eparhie într-alta şi erau duse la depărtări mari, aşa că
nu era nevoie să se arate hramul bisericii în care au fost folosite la început, iar în ce
priveşte data şi numele episcopului sfinţitor, poate că nu aveau însemnătate pentru
altă eparhie.
Cel mai vechiu antimis (dela 1148) care se păstrează în Rusia, are următoarea
inscripţie: „Jertfelnicul sfântului mucenic Gheorghe, sfinţit de către Nifon,
arhiepiscop de Novgorod, după dispoziţiu. nile episcopului de Rostov, Nestor, în
timpul domniei cneazului Gheorghe. Septembrie 1, anul .,.". 144
Acelaşi tip de inscripţie, cu mici schimbări, îl găsim pe antimisele ruseşti până în
veacul XVII. Pe antimisele din acest timp aflăm numele bisericii pentru care au fost
date, numele imparatului din acea vreme, al arhiereului care a făcut sfinţirea şi chiar
data când s-a făcut sfinţirea. Pe cel mai vechiu antimis românesc din colecţia
proprie, dela 1695, găsim: „S-a sfinţit acest dumnezeesc antimis al Domnului nostru
Iisus Hristos, prin punerea mâinilor şi binecuvântarea iubitorului de Dumnezeu, Kir
Mitrofan, episcopul Buzăului şi s-a aşezat în biserica sfintei înălţări a Crucii, în
zilele binecredinciosului (blagocestivului) Domnului Io Constantin Voevod, în anul
1695, Octombrie 12" (leato 7203). 145
Pe un antimis românesc şi mai vechiu, ce se găseşte la schitul Brădetul din judeţul
Argeş şi care datează dela 1604, găsim urmă» toarea inscripţie scrisă în limba
slavonă: „Sfinţitu»s-a acest giulgiu (antimis), de către preaosfinţitul mitropolit chir
Luca a toată Ţara Românească, în zilele binecinstitorului Io Radu Voevod, în anul
(1604)". în afară de aceasta, se mai găsesc scrise şi cunoscutele iniţiale: îs. Hs. Ni.
Ka., apoi M. L. P. B., adică iniţialele cuvintеlor slavoneşti: мьсто лобное рай
бысть,- ceeace însemnează: locul Căpăţânii a devenit rai. Cu privire la acest lucru,
iată ce spune scriitorul rus Nicolski: „Unii sfinţi Părinţi admit că Adam a fost
îngropat pe actualul locul Căpăţânii unde a fost răstignit Mântuitorul".146
Brehier, tot cu privire la acest lucru, spune: „în răstignirea din mozaicul dela
Daphne (secolul XI»XH) sângele din rănile de pe picioarele Mântuitorului curge
deasupra căpăţânii (ţestei) lui Adam. Momente de acest fel al răstignirii sunt multe.
Cuprinsul dogmatic în legătură cu punerea Crucii deasupra ţestei lui Adam este că
jertfa de pe Golgota a eliberat omenirea de păcatul originar făcut de Adam". 147
Sub pedestalul crucii se află scris: „Глава Адама" (capul lui Adam). în cele patru
colţuri se găsesc iniţialele celor patru evanghelişti. 148
Pe unele antimise, inscripţiunea începe cu anul în care a fost sfinţită biserica, de
pildăi „în anul... a fost sfinţită biserica... de către preotul...". 149
în veacurile XVIII şi XIX, inscripţiunile de pe antimise devin cu mult mai
desvoltate şi deci mai lămurite, ca de exemplu : „ Acest antimis, adică Masa sfântă
pentru săvârşirea Jertfei celei fără de sânge a dumnezeeştei Liturghii, s-a sfinţit cu
harul Prea Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh, care are putere de a pătrunde în
biserică. Aceasta s-a făcut sub domnia prea bunului împărat... de către Prea Sfinţitul
Episcop...", sau ca în următoarea inscripţie şi mai desvoltată de pe un antimis dela
1810 •. „în zilele blagoslovitului marelui nostru Domn împărat Alexandru
Pavlovici, a toată Rusia, s-au sfinţit acest antimis, adică Masa sfinţită, spre aducerea
Jertfei celei fără de sânge a dumnezeeştei Liturghii, cu darul întru tot Sfântului şi de
viaţă dătătorului Duh, cu blagoslovenia sfântului şi îndreptătorului Sinod, de Prea
Sfinţitul... şi s-au dat la hramul... de Prea Sfinţitul Mitropolit şi Exarh Gavriil;
carele mai jos a iscălit. în anul dela facerea lumii 7316, iar dela Naşterea lui Hristos
1810, luna lui... în zilele..." 150
Şi pe antimisele întrebuinţate în cuprinsul patriarhatului Alexandriei se scria aceeaşi
inscripţie ca şi pe cele din patriarhatul Constanţinopolului, căci în evhologiul nr.
151, al patriarhiei Alexandriei, care se află în biblioteca din Cairo, găsim transcrisă
o inscripţie de antimis asemănătoare cu cele ruseşti, 151 care au ca model pe cele
greceşti.
Pe antimisele greceşti găsim următoarele tipuri de inscripţiuni: „Altar dumnezeesc
şi sfinţit, spre a se săvârşi prin el sfintele liturgii, sfinţit de către Prea Sfinţitul
Mitropolit Domnul... în anul mântuirii... în luna... în ziua..."; 152 sau: „Altar
dumnezeesc şi sfânt, sfinţit şi binecuvântat de harul a Prea Sfântului şi de viaţă
făcătorul Duh, spre a avea puterea să se slujească prin el în orice loc, prin puterea
lui Hristos Dumnezeului nostru, sfinţit de Prea Sfinţitul arhiepiscop al insulei
Procomea, Domn Teoclit. Anul mântuirii 1729, Februarie ".153
Iată în traducere şi inscripţiunile ce se găsesc pe două antimise greceşti, care au fost
folosite şi în Transilvania, aduse dela sfântul mormânt: „Epitaf sfânt, ornat cu
exactitate şi tipărit cu grija şi cheltuiala lui Gheorghe din Trapezunt şi l-a dăruit
prea sfântului şi dătătorului de viaţă Mormânt cu însuşi tiparul halcografic, spre
aducerea aminte a lui însuşi şi a părinţilor lui. în timpul patriarhatului Prea
Fericitului D. D, Meletie (de) Ierusalim, prin îndemnul lui Paisie, proegumenul dela
sfântul Mormânt. Se dă ca dar (schimb) pentru ortodocşi, 1733, Martie. Şi acum K...
în jertfelnic sfânt, spre a se săvârşi prin el sfânta şi dumnezeeasca Euharistie, de
către...". Inscripţiunea este scrisă în limba greacă cu suprascrieri de jur împrejur,
începând din partea stângă şi terminându-se în partea de jos a antimisului. 154
Afară de inscripţia de mai sus, avem scris pe acest antimis şi troparul: „Iosif cel cu
bun chip..." Aceasta în partea de jos, căci în partea de sus, deasupra scenei
principale, cu înfăţişare de boltă se găsesc următoarele stihuri: „Heruvimii cei cu
ochi mulţi, prea slăvesc cu cântări neîncetate cântând şi Serafimii cu câte şase aripi,
prea slăvesc cu glasuri neîncetate". Deasemenea se mai găsesc pe antimis câteva
cuvinte greceşti, iar jos un K singur, pe care nu l-am mai găsit până acum pe
antimise, dar care cred că este iniţiala cuvântului consfinţit.
Aceeaşi inscripţiune cu mici deosebiri, găsim şi pe alt antimis grecesc dela anul
1751, care are acelaşi format şi pe care este schimbat numai numele donatorului:
„Epitaf dumnezeesc şi sfânt, ornat cu exactitate şi tipărit cu ajutorul şi grija
Domnului Simeon arhimandrit al Sfântului Mormânt, cu cheltuiala prea stimaţilor
domni Dimitrie Mişu din oraşul Cojani şi Gheorghe Puliu din oraşul Saclsta,
donat de ei sfântului Mormânt, cu tiparul halcografic, în memoria părinţilor lor şi în
cinstea compatrioţilor lor, în timpul patriarhului înalt Prea Fericitului Domn,
Partenie. Şi acum sfinţit în altar (jertfelnic) sfânt, spre a se săvârşi prin el sfânta şi
dumnezeeasca Liturghie de către...". 155
Amândouă aceste antimise s-au folosit în Transilvania.
După cum se vede, ele au fost la început epitafe, iar apoi s-au sfinţit în altare sau
jertfelnice. Şi pe cel din urmă găsim ca şi pe cel de mai sus aceleaşi cuvinte greceşti
ca şi următoarele stihuri: „Heruvimii cei cu ochi mulţi, preaslăvesc cu cântări
neîncetate cântând şi Serafimii cei cu câte şase aripi, răspund cu glasuri înalte
cântând imnul de laudă pentru victorie" iar jos troparul: „Iosif cel cu bun chip...".
Iată inscripţia, scrisă în limba greacă, pe un antimis dat de patriarhia ecumenică la
anul 1830. Inscripţia începe din partea stângă şi este scrisă de jur împrejurul
antimisului: „Constantios, din; mila lui Dumnezeu Arhiepiscop Constantinopolului,
Noua Romă şi patriarh ecumenic (dăruit) dela patriarhie în anul 1830, luna
Octombrie". în afară de această inscripţie se mai află scris pe antimis şi următoarele
expresii puse deasupra scenelor respective: „Ceata îngerească s-a mirat văzându»Te
pus în sicriu" (tron), precum se vede în figura 26. 156
De mare însemnătate este şi următoarea inscripţie de pe alt antimis grecesc din
1747: „Altar dumnezeesc şi sfânt, sfinţit prin harul prea sfântului şi de viaţă
dătătorului Duh, pentru slujirea pe el a celor sfinte şi sfânta slujbă, în orice loc al
puterii"; această inscripţie se află în partea de sus a antimisului, iar în partea de jos
se găseşte: „în timpul patriarhatului a Prea Sfinţitului şi pa» triarh ecumenic Domn,
Domn Paisie, şi a toate bineocârmuitorului al sfântului Sinod, în anul 1747, Ianuarie
1, care şi s-a sfinţit din partea...". Sub chenarul acestui antimis se găseşte scris: cu
cheltuiala arhimandritului Filaret de la Mănăstirea Ivir, al oraşului Tesalonic, prin
osteneala şi tipăritura lui Alexie, a cărui pomenire împreună cu tot neamul lui dela
Domnul (Dumnezeu)". Este primul antimis pe care deasupra crucii se găseşte cu
caractere iudaice, Iehova. 157
Tot aşa de importantă este următoarea inscripţie scrisă, de jur împrejurul antimisului
dela 1839, în limba greacă, dar care a fost folosit în Ierusalim şi în toată Palestina
după cum se vede şi din inscripţia de pe el: „Altar dumnezeesc şi sfânt pentru
săvârşirea dumnezeeştei Liturghii, sfinţit prin dumnezeescul Har, de prea sfinţitul şi
de viaţă dătător Duhul. Având puterea de slujire în orice loc cu puterea lui lisus
Hristos, Dumnezeul nostru. Dăruit din partea înalt Prea Fericitului şi Prea Sfinţitul
Părintelui nostru şi Patriarh al sfântului oraş Ierusalim şi a toată Palestina, Domn,
Domn Atanasiu".158
în partea dreaptă, jos, se vede scris anul 1839, iar la mijlocul antimisului, tot în
partea de jos, se vede scris tot în limba greacă: „Prea fericita Biserica interioară a
sfântului stăpânescului Mormânt", după cum se vede în figura 27.
Cu privire la antimisele româneşti, găsim categorii sau tipuri deosebite unele de
altele, atât ca inscripţie cât şi ca iconografie. Una din caracteristicile vechilor
antimise româneşti este scurtimea inscripţiilor, spre deosebire de cele ruseşti, şi
apropierea lor de cele greceşti. 159
Se poate observa între diferitele antimise şi o deosebire ca material, formă,
inscripţie, după provinciile din care provin. Astfel, antimisele din Moldova şi cele
din Transilvania, folosesc mai mult numele de „altariu", pe când cele din Muntenia
pe cel de „jertfelnic" sau „antimis". Toate cele ruseşti însă poartă numele de
„antimis". Pe un vechiu antimis cunoscut din Muntenia, sfinţit sub domnia lui Matei
Basarab, de către mitropolitul Ştefan la anul 1650, găsim denumirea de „altar",
având următoarea inscripţie în limba slavonă-. „Altar dumnezeesc pe care se
săvârşeşte dumnezeeasca cea fără de sânge şi sfânta slujbă, blagoslovit şi sfinţit de
Prea Sfinţitul Mitropolit Ştefan, în zilele lui Io Matei Voevod, a toată ţara Ungro-
Vlahiei. Luna Ianuarie 21, leat... (anul 1550)". 160 Şi cu cât ne apropiem de vremea
noastră găsim inscripţii mai lă murite. Acest model de inscripţie s-a perpetuat, cu
mici schimbări, până în zilele noastre. Pe cel mai vechi antimis, din colecţia proprie,
semnat de Episcopul Buzăului Mitrofan la anul 1695, găsesc următoarea inscripţie,
în partea de sus: „S-a sfinţit altarul Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos", iar în
partea de jos, în continuarei „S-a sfinţit acest dumnezeesc antimis al Domnului
nostru Iisus Hristos prin punerea mâinilor şi binecuvântarea a de Dumnezeu
iubitorului Kir Mitrofan, Episcopul Buzăului şi s-a aşezat în biserica Sfintei înălţări
a Crucii în zilele binecredinclosului Domnului Io Constantin Voevod, leatul...
Octombrie...", adică în anul 1695. în afară de această inscripţie se mai află scris
cuvintele: îs. Hs. Ni. Ka., apoi numele Maicii Domnului şi al sfântului Ioan, iar în
colţuri se află numele sfinţilor evanghelişti, deasupra chipului fiecăruia (Vezi figura
nr. 7).
Pe alt antimis, din aceeaşi colecţie, semnat de Mitropolitul Ştefan la anul 1730, se
găseşte inscripţia următoare în partea de sus: „Acest dumnezeesc jertfelnic pre
carele se săvârşeşte dumnezeeasca cea fără de sânge şi sfinţita slujbă", iar în partea
de jos: „S-au blagoslovit şi s-au sfinţit cu mâna Prea Sfinţitului Mitropolit Kir
Ştefan...". Antimisul este datat din anul 1730, deşi în această vreme nu se găsea nici
un mitropolit cu numele de Ştefan în Ţara Românească. Probabil este al vreunui
episcop dela Râmnic cu numele Ştefan, întrucât episcopii dela Râmnic în această
vreme, se intitulau şi mitropoliţi. Deasemenea antimisul mai are şi obişnuita
inscripţie: îs. Hs. Ni. Ka., de o parte şi de alta a crucii, iar pe placa de deasupra
crucii I. N. R. I. (Vezi figura 10).
Pe un antimis iscălit de Mitropolitul Grigorie al UngrcVlahiei la 1773 găsim:
„Acest dumnezeesc jertfelnic pe carele se săvârşeşte dumnezeeasca cea fără de
sânge şi sfinţita slujbă, s-au blagoslovit şi s-au sfinţit cu mâna Prea Sfinţitului
Mitropolit al Ungro»Vlahiei Domn Grigorie. Leat 1773".161 Inscripţia este simplă şi
nu arată nici biserica pentru care s-a dat şi nici numele domnitorului, cum găsim pe
alt antimis dela 1809: „Acest dumnezeesc jertfelnic, pe care se săvârşeşte
dumnezeeasca cea fără de sânge şi sfânta slujbă, s-a sfinţit în zilele blagoslovitului
singur stăpânitorului marelui Domnului nostru şi împărat a toată Rusia Alexandru
Pavlovici. S-au sfinţit acest antimis de Prea Sfinţitul Mitropolit a toată Valahia
Domn, Domn Dositei, şi s-au dat la biserica din anul 1809 Iunie",162 sau cum găsim
pe un antimis din 1819: „...sfinţit cu mâna Prea Sfinţitului şi de Dumnezeu alesului
arhi» episcop şi Mitropolit a toată Ungro.Vlahia Domn, Domn Dionisie".163
Această inscripţie o găsim pe toate antimisele din Muntenia, date în ultimii ani ai
veacului trecut şi în primii ani ai veacului XX, de Mitropoliţii: Nifon, Iosif
Gheorghian, Ghenadie Petrescu, Atanasie Mironescu şi Konon.
Mai interesantă este următoarea inscripţie, găsită pe un an»timis tipărit de Dimitrie
Mihail, în Tipografia Râmnicului şi semnat de Mitropolitul Ungro-Vlahiei,
Nectarie. în formă octogonală, înconjurând scena principală de pe antimis, care este
punerea în mormânt, se află scris: „Luaţi mâncaţi acesta este Trupul Meu care se
frânge pentru voi întru iertarea păcatelor, Beţi dintru acesta toţi că acesta este
sângele meu al legii celei nouă care pentru voi şi pentru mulţi se varsă întru iertarea
păcatelor". în afară de obiş» nuitele inscripţii îs. Hs. Ni. Ka., de inscripţia de pe
cruce I. N. R. I. şi de numele persoanelor care au luat parte la punerea în mor»
mânt, pe piatra tronului în care a fost pus Mântuitorului se află următoarea
inscripţie: „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul, pre scaun
împreună cu tatăl şezi". Deasemenea, în formă de cruce, se mai găseşte scris şi
imnul de biruinţă: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, în felul următor: în partea de
sus, deci formând capătul de sus al crucii, se află scris: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul
Savaot. Plin e cerul şi pământul de slava Ta"5 la mijloc, pentru a forma braţul
crucii, începând din stânga şi terminându-se în dreapta, se află scris : „Osana celui
din înălţime. Blagoslovit e cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei din
înălţime". La colţuri se află cei patru evanghelişti cu numele lor, iar în partea de jos
se găseşte scris: „S-au blagoslovit şi s-au sfinţit de smeritul mitropolit al
Ungro=Vlahiei Kiriu Kir Nectarie, luna lui... 1813. S-au tipărit de Dimitrie
Mihailo... Tipografia Râm« nicului". (Vezi figura 12).
Pe antimisul iscălit de Patriarhul Miron, inscripţia aduce unele deosebiri faţă de cele
de până aci şi anume: la scena principală, care este punerea în mormânt, se vede
mormântul, iar pe mar» ginea lui se află scris troparul: „Iosif cel cu bun chip...".
Mai jos se găseşte următoarea inscripţie: „Anul Domnului... Sfinţitu»s-a acest
antimis prin rugăciunile înalt Prea Sfinţitului Domn, Domn Dr. Miron Cristea,
Arhiepiscop al Eparhiei Bucureştilor, Mitro» polit al Ungro»Vlahiei şi Patriarh al
României, locţiitor al scau» nului din Cezareea Capadociei, înalt Regent, etc, spre a
se sluji pe el sfintele Liturghii, şi s-a dat bisericii... din jud... cu hramul... m
Dar o schimbare totală a antimisului, atât ca inscripţie cât şi ca iconografie, s-a
introdus cu antimisul dat de înalt Prea Sfinţitul Nicodim, Patriarhul României, pe
când era Mitropolit al Moldovei.
Astfel, de jur împrejurul acestui antimis găsim următorul text scripturistic: „Zis»a
Domnul: Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pos gorît din cer. De va mânca cineva din
pâinea aceasta, în veci va fi viu. Această pâine este Trupul Meu, pe care=L voi da
pentru viaţa lumii... Cel ce mănâncă Trupul Meu, şi bea Sângele Meu, are viaţă
veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (Ioan VI, 41, 54) j iar în partea de jos
se află scris: „Acest antimis sau Masă sfinţită pentru aducerea jertfei celei fără de
sânge la sfânta şi dumnezeeasca Liturghie, s-a sfinţit cu darul şi cu puterea Prea
Sfântului Duh, de smeritul Arhiereu Nicodim, Arhiepiscop şi Mi» tropotit Moldovei
şi Sucevei şi s-a dat voie şi împuternicire a se săvârşi cele sfinte pe dânsa, în
biserica din... unde este hramul... în anul,.."165
Mult mai lămurite sunt antimisele din Moldova, iar în ce priveşte inscripţia mai
precise. Iată inscripţia scrisă în culori pe un antimis din anul 1742. „Oltariu
Domnului nostru Iisus Hristos, care s-au rădicat întru cinstea şi lauda Adormirei
Prea Curatei Fecioara Măria. Şi s-au sfinţit de mâna Prea Sfinţitului Klr Ni» chifor,
Arhiepiscop şi Mitropolit a toată Moldavia: în zilele Mă» riei Sale Io Constantin
Nicolae Voevod", iar mai jos scrie că s-a făcut, acest antimis, cu cheltuiala Domniei
Sale. Vleat... (1742). Afară de această inscripţie antimisul mai are următoarele li»
tere mari: T. K. II. I\ A. II. M. £., care sunt iniţialele urmă» toarelor cuvinte
greceşti: T6itoţ xpavîoo «apâSewoţ y eyove -A8â(i, Ttsrrtwx&ţ [xszâaz-q fftaup(jj,
ceeace pe limba românească se traduce astfel: „Locul Căpăţânii rai s-a făcut; Adam
cel căzut a înviat prin cruce". Deasemenea se mai găsesc şi următoarele litere mari:
$. X. <$. IT., ca iniţiale ale cuvintelor greceşti: <pwe, XpictoB cpaCvsi «iot, adică:
„lumina lui Hristos luminează tuturor",166 după cum se vede în figura de mai sus.
Un alt model de antimis este cel sfinţit de Mitropolitul Mol» dovei Iacob, la 1753.
Mai întâi scena principală, punerea în mor. mânt, este înconjurată în formă
octogonală, cu citatele din Sf. Evanghelie „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu,
care se frânge pentru voi întru iertarea păcatelor; beţi dintru acesta toţi, că acesta
este Sângele Meu, al legii celei nouă, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă pentru
iertarea păcatelor", iar în formă de crace găsim scris: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul
Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta; Osana întru cei din înălţime;
binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului; Osana întru cei din înăl»
time". Adevărata inscripţie însă este foarte scurtă: „Acest antimis s-au sfinţit şi s-au
blagoslovit cu mâna Preaosfinţitului Mitropolit al Moldovei Kir Iacob, văleat
1753". 167
Aceeaşi inscripţie o are şi antimisul iscălit de Mitropolitul Leon al Moldovei la anul
1786.
Şi mai târziu, găsim acelaşi tip de antimis iscălit de Mitro» politul Veniamin
Costachi, însă numai la începutul arhipăstoriei sale, căci mai târziu el iscăleşte şi
alte două tipuri, aşa că sub păstoria Mitropolitului Veniamin Costachi găsim mai
multe mo» deluri deosebite de antimise, atât ca inscripţie cât şi ca iconografie după
cum se va vedea mai Jos.
Cel dintâiu antimis iscălit de acest Mitropolit, este după cum am spus întocmai ca
cel iscălit de Mitropolitul Iacob, la anul 1753, afară de inscripţia următoare, pe care
o găsim în plus la Mitro» politul Veniamin Costachi: „Antimis, adică sfinţita Masă,
spre aducerea Jertfei celei fără de sânge la sfânta şi dumnezeeasca Li» turghie, S-au
sfinţit cu darul şi puterea a Prea Sfântului Duh de Prea Sfinţitul Domn Domn
Veniamin arhiepiscop şi mitropolit al Moldovei. Pentru aceea s-au dat voie şi putere
a se săvârşi pre dânsul cele sfinte în biserica din satul... unde este hramul Buna»
Vestire, la anul 1803, luna Septembrie 30". 168
A doua edi{ie, iscălită de Mitropolitul Veniamin Costachi la 1807, are următoarea
inscripţie-: „Jertfelnic dumnezeesc şi sfânt, ca să se săvârşească pe dânsul jertfa cea
dumnezeeasca şi fără de sânge, sfinţit de smeritul Veniamin, Mitropolitul Moldovei,
la anul dela Hristos 1807". 169
A treia ediţie a aceluiaşi mitropolit este cu totul schimbată, căci nu mai are nimic la
fel cu ediţiile de până acum, atât ca in» scripţie cât şi ca iconografie. Astfel, găsim,
în partea de sus, ur mătoarea inscripţie: „Acest antimis, adică sfinţita Masă pentru
adu» cerea Jertfei celei fără de sânge, întru dumnezeeasca Liturghie, s-au sfinţit cu
darul Prea Sfântului Duh pentru aceasta se dă stăpânire ca să se lucreze pe dânsa
tainele cele sfinţite în hramul,...". Afară de aceasta se mai află scris numele
ierodiaconului Nazarie din Sfânta Mănăstire Neamţ, cu data de 1821. 170
Aceeaşi inscripţie găsim şi pe antimisele date de Mitropolitul Sofronie al Moldovei
şi Sucevei la 1853 şi de Mitropolitul Calinic Miclescu, arhiepiscop al Sucevei,
Mitropolit Moldovei şi exarh pla» iurilor, la anul 1872. Cu mici prefaceri ea a fost
adoptată şi pe antimisele Mitropolitului Iosif Naniescu din anul 1876: „Acest an»
timiş ce neapărat se pune pe sfinţita Masă, spre aducerea Jertfei celei fără de sânge
la sfânta şi dumnezeeasca Liturghie, s-a sfinţit cu darul şi puterea Prea Sfântului şi
de viaţă făcătorului Duh, de Prea Sfinţitul arhiepiscop şi Mitropolit Moldovei şi
Sucevei şi exarh plaiurilor D. D. Iosif Naniescu şi s-a dat bisericii cu hramul...".
Pe un antimis dela 1867 folosit tot în Moldova se găseşte următoarea inscripţie, în
partea de sus: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Dom» nul Savaot, plin e cerul şi pământul de
mărirea Lui. Osana celui dintru înălţime, bine e cuvântat cel ce vine întru numele
Dom» nului. Osana întru cei de sus" ; în partea de jos: „Acest sfânt an» timiş s-a
tipărit şi s-a sfinţit de Prea Sfinţitul Melhisedec Episcopul Dunării de Jos, la anul
1867"; în partea stângă: „Iosif cel cu bun chip de pre lemn luând prea curat Trupul
Tău, cu pânză curată înfă» şurândusL şi cu miresme în mormânt nou îngropându»L
L»au pus".171
Pe alt antimis dela 1873 se găseşte, în partea de jos, urmă» toarea inscripţie: „
Antimis, adică sfinţita Masă spre aducerea Jertfei celei fără de sânge la sfânta şi
dumnezeeasca Liturghie, s-au sfinţit cu darul şi puterea Prea Sfântului Duh, de Prea
Sfinţitul Iosif Epi» scopul Huşilor, pentru aceea s-au dat voe şi putere a se săvârşi
cele sfinte pe dânsa în biserica cu patronul Sf. Mai Marilor Vo» evozi din
comuna..."j urmează semnătura „Iosif, Huşiu, anul 1873", în afară de această
inscripţie mai are scris şi numele persoanelor care au luat parte la punerea în
mormânt a Mântuitorului.172
Un tip nou de inscripţiune găsim pe antimisul dat de Par» tenie, Mitropolitul
Moldovei şi Sucevei la 1902 şi anume: „Harul Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh
sfinţit»a prin smeritul arhiereu Partenie S. Clinceni, Mitropolit Moldovei şi Sucevei,
Exarh plaiurilor, acest antimis pentru aducerea Jertfei celei fără de sânge a
Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la sfânta şi
dumezeeasca Liturghie, pentru iertarea păcatelor credincioşilor, bisericii cu
patronul... din parohia... Comuna... Plasa... Judeţul...".
în Moldova găsim un antimis la 1789, care are o inscrip» ţiune deosebită de
celelalte antimise, având multă influenţă ru« sească: „Acest antimis care este Masa
sfinţită (trapeza) pentru aducerea Jertfei fără de sânge în dumnezeeasca Liturghie s-
a sfinţit prin graţia Duhului Sfânt, pentru care i se dă puterea pentru sluj» bele din
biserica înălţarea Domnului". Acest lucru este scris pe partea de sus a antimisului,
iar în partea de jos se află scris: „din ordinul fericitei (blagocestivei) de sine
stătătoarei marei noastre doamne împărătese Ecaterina Alexeevna, a toată Rusia şi
cu bi« necuvântarea a Sfântului şi îndreptătorului Sinod, astăzi s-a sfinţit de către
Prea Sfinţitul Ambrozie, Arhiepiscopul Ecaterinoslavului, în de Dumnezeu păzitul
oraş Iaşi, anul 1789, Decembrie 16". Sub chenarul antimisului se găseşte scris
„smeritul Ambrozie, Arhiepi» scop al Ecaterinoslavului, al Hersonului, Tavrodului
şi Exarh al Moldovlahiei". "173
în Basarabia până la războiul mondial, din 1914=1918, s-au folosit numai antimise
ruseşti, a căror inscripţie era uniformă la toate, modificându=se numai numele
bisericii pentru care se dădea antimisul respectiv, numele mitropolitului care=l
sfinţea şi numele împăratului în vremea căruia se făcea sfinţirea.
Iată inscripţia de pe cel mai vechi antimis rusesc (dela 1818), aflat astăzi în colecţia
proprie: „Acest antimis care este sfânta Trapeză pentru aducerea Jertfei celei fără de
sânge în dumnezeeasca Liturghie s-a sfinţit cu graţia Prea Sfântului Duh. Drept
aceea se dă ca putere de a săvârşi cele sfinte pe el, în biserica Sfinţilor Ar» hangheli
pentru populaţia comunei Horilkini, ţinutul Orheiului". Această inscripţie se găseşte
în partea de sus a antimisului, iar în partea de jos se găseşte următoarea: „Din
ordinul Prea blagoce stivului şi a singur stăpânitorului, marelui nostru Domn
împărat Alexandru Pavlovici, a toată Rusia şi cu binecuvântarea prea sfântului şi
îndreptătorului Sinod s-a sfinţit de către Prea Sfinţitul Gavriil, în de Dumnezeu
păzitul oraş Chişinău în anul dela facerea lumii 7326". Dedesubtul chenarului se
mai află scris cu mâna, următoarele: „Smeritul Gavriil exarh Mitropolii Chişinău»
lui şi Hotinului".174
Aceeaşi inscripţie o găsim şi pe un antimis dela 1827 şi pe altul dela 1829, dintre
care cel dintâiu provine din comuna Sfeţ» câni, iar al doilea din comuna Berestna,
ambele în ţinutul Or» heiului, date „în timpul şi din ordinul prea binecredinciosului
şi singur stăpânitorului a toată Rusia, Nicolae Pavlovici, sfinţite de smeritul Episcop
Dimitrie al Chişinăului şi Hotinului". m Pe un alt antimis rusesc dela 1875 găsim, în
partea de sus, următoarea inscripţie: „Prin graţia Prea Sfântului şi de viaţă
dătătorului Duh s-a sfinţit acest antimis care este trapeza sfântă pentru aducerea pe
el a dumnezeeştei Jertfe a Trupului şi Sângelui Domnului în sfânta Liturghie", iar în
partea de jos: „în timpul stăpânirii prea blagocestivului şi singur stăpânitorului
marelui Domn împăratului Alexandru Nicolaevici a toată Rusia, după
binecuvântarea a Prea Sfântului şi îndreptătorului Sinod s-a sfinţit de către Prea
Sfinţitul Pavel Episcopul Chişinăului şi Hotinului la anul dela facerea lumii 7385 şi
dela Naşterea lui Hristos 1875 luna Aprilie 29. S-a dat pentru săvârşirea celor sfinte
în biserica Sfântului Arhistrateg Mi» hail, comuna Percoveţ judeţul Hotin".
Deasupra chenarului, în partea de sus, se găseşte scris; „Din mila lui Dumnezeu",
iar în partea de jos, sub chenar „smeritul Pavel Episcopul Chişinăului şi
Hotinului".176
Pe alt antimis dela 1871 se găseşte aceeaşi inscripţie, cu mici modificări şi anume:
„antimisul s-a sfinţit cu darurile Prea Sfân» tului şi de viaţă făcătorului Duh şi are
puterea pentru aducerea celor sfinte în biserica cu hramul Sfintei învieri a Domnului
în capela Metohului Mănăstirii Vatoped din oraşul Chişinău".177
Cel dintâi antimis basarabean care are inscripţia în româneşte şi care a fost folosit
de înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Gurie, cu prinde următoarea inscripţie, în partea de
sus: „Cu harul Prea Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh s-a sfinţit acest antimis
care e Masa sfinţită, pentru aducerea Jertfei Dumnezeeşti a Trupului şi Sângelui
Domnului nostru lisus Hristos la sfânta Liturghie", iar în partea de jos, în
continuare! „în zilele Prea înălţatului şi de Hristos iubitorului Regelui Ferdinand I al
României, de către I. P. S. Gurie arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului, în anul mân
tuirii 1927, pentru biserica cu hramul Sfintei Treimi, din comuna Schitul Rugi,
judeţul Soroca". întocmai ca şi pe cele ruseşti se găseşte scris şi pe acest an timiş,
deasupra chenarului: „Cu mila Lui Dumnezeu", iar dedesubtul chenarului, în partea
de jos ,,sme» ritul Gurie arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului".178
Pe un antimis desemnat de mână cu peniţa, a cărui in» scripţie este scrisă tot de
mână şi care are o mare însemnătate prin faptul că a fost folosit în Rusia sub
regimul bolşevic, adică în anul 1928, găsim scris următoarea inscripţie: „Prin graţia
Prea Stan» tului şi de viaţă făcătorului Duh s-a sfinţit acest antimis care este trapeza
sfântă pentru aducerea pe el a sfintei Jertfe a Trupului şi Sângelui Domnului în
sfânta Liturghie, în timpul locotenentei a scaunului Patriarhal de către Mitropolitul
Petru, cu binecuvântarea exarhului a toată Ucraina Mitropolitul Mihail, s-a sfinţit de
către Prea Sfinţitul Onufrie, episcop Elisabetgradului şi a Odesei în anul dela
facerea lumii... dela Naşterea lui Hristos 1926 luna Aprilie în 11. S-a dat pentru
săvârşirea celor sfinte în biserica Arhanghel Mihail în suburbia Moldovanca a
oraşului Odesa". Ca şi pe ce» lelalte antimise ruseşti, sau cu influenţă rusească, se
găseşte scris în partea de sus, deasupra chenarului: „Cu mila Lui Dumnezeu", iar în
partea de jos, sub chenar „Smeritul Onufrie, episcopul Eli» sabetgradului
conducătorul eparhiei Odesa", având scrise şi ur» mătoarele date: „11/27 Iunie
1928". 179
Acest antimis are o mare însemnătate pentru întrebuinţarea lui Liturgică, întrucât
din faptul că este desemnat cu mâna se poate înţelege că erau oprite slujbele sub
regimul bolşevic care nu mai îngăduia procurarea obiectelor de cult, interzise ca şi
cultul şi tot» odată se înţelege că fără sfântul antimis în Biserica rusă nu se fă» cea
Liturghia şi cum tipărirea lui era oprită, desigur vreun evlavios călugăr sau preot de
mir şi l=a desemnat singur, apoi l»a dat epi» scopului spre a»l sfinţi.
De mare interes sunt şi inscripţiile care s-au întrebuinţat pe antimisele din
Transilvania, întrucât aci s-au folosit şi s-au sfinţit chiar antimise cu inscripţii în
limba slavonă. Dăm aci inscripţia care se găseşte pe un astfel de antimis: „Acest
sfânt şi dumnezeesc Jertfelnic, pentru slujba fără de sânge (Trupul şi sângele
Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos, după tradiţia Bisericii
de Răsărit) s-a tipărit prin binecuvântarea prea fericitului Domn Domn Arsenie al
IV»lea, din mila lui Dumnezeu arhiepi» scop de Pexc (rieKCKarw), al tuturor
Sârbilor, Bulgarilor, al ţărmurilor mării, al Bosniei, al unei părţi din jumătatea
Dunării şi întregului Patriarhat al Iliricului, în anul 1743, în Viena. Are puterea de
slujbă bisericească în biserica Adormirea Maicii Domnului, în co» muna... Sfinţit:
Sfinţit şi eliberat de episcopul ortodox al Timi« şoarei Moisei... Taina (sfinţirei) s-a
făcut în Timişoara, August 31, anul 1759". 180
Din această inscripţie se vede că deşi este dat de Patriarhul Iliricului, sfinţirea s-a
făcut de către episcopul ortodox al Timişoarei.
Aproape aceeaşi inscripţie găsim şi pe un antimis din Pa» triarhatul ortodox de
Carloviţ şi anume: „Acest sfânt şi dumne» zeesc Jertfelnic, spre slujba fără de
sânge, Trupul şi Sângele Dom» nului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos, după
tradiţia sfintelor Soboare a Bisericilor Apostolice de Răsărit, s-a tipărit prin bine»
cuvântarea şi eliberarea de către Prea Sfinţitul Domn Ioan I, arhie» piscop ortodox
de Carloviţ şi a toate în următoarele stăpâniri, a poporului slavo»sârb şi valah,
mitropolit în anul 1750. Are pu« terea de slujbă în biserica Adormirii Maicii
Domnului în comuna Broşteni. Este sfinţit prin mâna Prea Sfinţitului Episcop Iosif
Ioa» novici din Şaclesit, luna Aprilie... anul 1792. în ziua Sfintei şi Marei Joi".181
Afară de această inscripţie, antimisul mai are scris, de jur împrejur, troparul: „Iosif
cel cu bun chip..." iar în colţuri are chipurile celor patru evanghelişti.
Pe antimisele mai noui, folosite în Transilvania, inscripţiu» nile sunt mult mai
scurte: „Cu darul Prea Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh s-au sfinţit acest
antimis, prin sfinţirea Prea Sfin» ţitului Domn Andrei, Episcopul Bisericii
dreptmâritoare în Ardeal, spre întrebuinţarea la slujba dumnezeească în sfânta
biserică din... hramul...",182 sau cum găsim pe un antimis întrebuinţat în timpul
fostului Episcop de Caransebeş Dr. Elie Miron Cristea „Sfinţitusa acest antimis
prin rugăciunile Prea Sfinţitului Domn Dr. Elie Miron Cristea, dreptcredinciosul
episcop român al eparhiei Caransebeş şului şi s-a dat spre a se îndeplini pe el
dumnezeeştile Liturghii, bisericii din Caransebeş, cu hramul sfântului mucenic
George, 1919, anul Domnului".183
Cu privire la antimisele mai vechi, folosite în Bucovina, de¬spre care avem ştiri
numai din lucrarea=atlas a lui O. Tafrali, putem spune că nu se deosebesc cu nimic
de antimisele folosite în aceeaşi vreme în Principatele Române. Astfel, pe un
antimis folosit la Puma şi care datează dela 1481, sunt aceleaşi scene ca şi pe
antimisele folosite în Moldova, adică scena principală este cea cu Mântui torul
întins pe o piatră, având la căpătâi pe Sfânta Fecioară Măria, iar la picioare pe
Sfântul Ioan Evanghelistul, care se apleacă spre picioarele Mântuitorului.184
Dealtfel, până la 1775 Biserica Bucovinei nu se deosebia cu nimic de Biserica din
Principatul Moldovei, având aceeaşi situaţie administrativă, politică şi bisericească.
Dela această dată însă se schimbă situaţia Bucovinei, căci căzând sub Austrieci, stat
catolic, Biserica Bucovinei a avut de suferit, de acum înainte fiind admis nistrată,
atât politiceşte cât şi bisericeşte, de un nou fel de guver» nământ numit
„absolutismul luminat", până la 1783 când Biserica Bucovinei a fost supusă
mitropoliei sârbeşti dela Carloviţ şi astfel slavismul introducându»se şi prinzând
rădăcini, cu toate influen» ţele lui, în sânul Bisericii din Bucovina. 185
Acest lucru ne face să credem că şi antimisele s-au adus dela Carloviţ.
Cel mai vechiu antimis din Bucovina pe care l=am cercetat şi pe care îl am în
colecţia mea, este semnat de Mitropolitul Silvestru Mo» rariu (1880» 1895) pe care
găsim următoarea inscripţie scrisă în limba românească cu litere cirilice:
„Dumnezeescul Jertfelnic, sfinţit cu Darul Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh,
prin osârdia şi bi» necuvântarea dreptcredinciosului din Mila lui Dumnezeu
arhiepiscop şi mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei Silvestru, ca să se să» vârşească
pre dânsul Jertfa a preasfântului Trup şi Sânge a Dom» nului Dumnezeu şi
Mântuitorului nostru lisus Hristos. S-au dat pentru biserica cu hramul: Sfântului
Ierarh Nicolae, din sat: Stăneşti de sus, la 20 Octombrie, 1880", după cum se vede
în figura Nr. 41.
Alt antimis, folosit în Bucovina este cel semnat de înalt Prea» sfinţitul Visarion al
Bucovinei, pe care se găseşte următoarea in» scripţie: „Visarion din graţia lui
Dumnezeu arhiepiscop şi mitro» polit al Bucovinei a sfinţit acest Antimis, ca să se
săvârşească pe dânsul Jertfa preasfântului Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului
şi Mântuitorului nostru lisus Hristos, şi l»a dat sf. biserici cu hra» mul..." (Vezi
figura Nr. 42).
Antimisul care este în uz, acum în Bucovina, este cel semnat de înalt Prea Sfinţitul
Mitropolit Tit, care nu se deosebeşte cu nimic de cel dela figura 13, folosit de
Patriarhul Miron.
ICONOGRAFIA ANTIMISELOR
Cu privire la iconografia celor dintâi antimise, întâlnim aceeaşi lipsă de izvoare ca
şi la inscripţiuni, căci dacă nu s-au păstrat an» timisele vechi, de pe care să putem
face observaţii întemeiate, nu ne rămâne decât să construim unele ipoteze
îndoelnice, interne» iate pe simple deducţii.
Fără îndoială, nu se poate spune că antimisele au fost, dela ivirea lor, împodobite cu
iconografia complicată şi evoluată pe care o au astăzi. Mai de grabă trebue să
credem că antimisele erau simple pânze sau şi scânduri, care se aşterneau sub
sfântul potir şi disc şi poate că abia din timpul lui Constantin cel Mare a început să
se desemneze sau să se sculpteze pe ele sfânta cruce.
Din antimisele pe care le avem, se observă că pe cele mai vechi este desemnată
numai o cruce, după cum remarcă şi Goşev în lucrarea sa: „în antichitate, pe
antimise s-a zugrăvit probabil, cu cerneală şi peniţe, numai semnul crucii, căci
antimisul în ve» chime înlocuia Sf. Masă, iar pe Sf. Masă în vechime se făcea
crucea, la început aşa zisul monogramul lui Hristos". 186
O mărturie preţioasă în acest sens avem în scândurile de altar ale Iacobiţilor, care se
întrebuinţau în locul Sf. Mese şi pe care era desemnată sau zugrăvită Sf. Cruce.
Am putea deduce
186. GOŞEV, Op. cit., p. 74, nota 1,

74

75

de aci că pe antimise s-a desemnat crucea de pe sfintele Mese ale altarului, chiar
dela ivirea lor. Fără îndoială că din lipsa de timp şi materiale trebuincioase pentru
iconografie, creştinii erau mul ţumiţi să aibă la început o cruce cât de simplă, dar cu
timpul s-au făcut şi chipuri sau variante mai complicate de cruci, la care s-au
adăogat mai târziu şi uneltele pătimirii de pe Golgota.187
Pe baza celui mai vechi antimis ce se păstrează (rusesc din 1148), se poate afirma
cu siguranţă că, în veacurile XHeXV, pe

în faţă o scenă din viaţa Mântuitorului, cea mai frecventă fiind punerea în mormânt
sau plângerea peste mormânt (6 iititâcpioţ 6pîjvo?).
Urmărind evoluţia iconografiei de pe sf. antimis, am putea stabili cinci perioade şi
anume:188
Prima perioadă, în care trecem cele mai vechi antimise până în veacul XV, când pe
antimis se desenează numai crucea în fep lurite forme ţ
A doua perioadă, în care trecem antimisele din veacul XVI

x y Tti NU ux ţ T>0 vi nţA r< w pr H « Hl" w "J^-!

"i\
HO

»r« t

■ Jttc
V -
Tto B( A N H
in»
fiit-
■ra

Mzţ-yilt-t&x ^_ ou<Ţ4
&t>;
6.- Pyckk■aţ^TMMmc-b #n»- XII a.
Fig. 1. - Antimis rusesc din veacul XII (reprodus după I. Goşeo, Op. cit, pi H, fig.
6)
antimise găsim numai Sf. Cruce, iar cu veacul XVI încep să se adauge sfintei Cruci,
unele scene din viaţa Mântuitorului, sau chiar să îi ia locul. Astfel, vom găsi pe
antimise până mai târziu, pe planul al doilea, o cruce mare - aproape cât Sf. Antimis
-, iar
Fig. 2. - Antimis din veacul XVI din Vraţa (reprodus după I. Goşeo, Op. cit., pi. III,
fig. 8)
şi XVII când alături de cruce se mai adaogă simboalele celor patru evanghelişti şi
uneltele de tortură de pe Golgota, ca: suliţa, buretele, piroanele;
A treia perioadă, în care trecem antimisele din veacul XVII

187. GOŞEV, Op. cit., p. 78.

188. Cp. GOŞEV, Op. cit., p. 78 Scq.

76

77

când crucea rămâne pe planul al doilea, iar pe planul întâiu avem pe Mântuitorul
stând viu în mormânt sau în potir;
A patra perioadă, care cuprinde parte din antimisele vea cului XVII şi pe cele din
veacul XVIII, pe care crucea rămâne tot pe planul al doilea, iar pe primul plan se
introduce scena pu nerii în mormânt sau a plângerii femeilor mironosiţe peste
mormânt;
A cincea perioadă, în care se cuprind antimisele veacului XVIII«XIX şi XX, când
deşi se păstrează şi antimise din perioada lV=a,
Acelaşi proces de lentă şi nesimţită întrepătrundere se va fi petrecut şi în celelalte
perioade, căci deşi se introduc unele modele noui, to tuşi un timp se păstrează şi
cele vechi, după aceea. Aşa s-a întâm¬plat cu antimisele din Moldova şi Muntenia,
pe care sf, cruce nu se mai găseşte, sau este trecută cu celelalte instrumente de
tortură, Să vorbim acum mai pe larg despre fiecare perioadă, în parte, a) în prima
perioadă, care începe cu vremea introducerii antimisului în cult şi se întinde până în
secolul XV, este şi firesc

Fig. 3. - Antimis din anul 1698 (reprodus după I. Goşeo, Op. cit., pi. IV, fig. 9)
pe unele locuri, totuşi sf. cruce este trecută în chenar cu celelalte instrumente de
tortură sau scoase din iconografia antimisului şi locul ei, ca scenă principală, îl ia
punerea în mormânt, coborîrea de pe cruce, plângerea mironosiţelor peste mormânt,
iar ca por doabă se adaogă scene din viaţa Mântuitorului ca: Naşterea, în vierea,
Răstignirea sau Cina cea de Taină.
Desigur că nu se poate preciza cu ani data la care începe sau sfârşeşte fiecare
perioadă. Antimisele din perioada L=a se vor fi întrebuinţat şi în a doua perioadă,
până când, înceUîncet, acest model dispare cu totul, locul lui luându=l cel din a
doua perioadă.

Fig. 4. - Antimis românesc dela 1604 (reprodus din Rev. Bis. Ort. Rom., anul LIII,
1935, Nr. 9«10, p. 486-487)
să găsim cea mai simplă iconografie şi anume sf. cruce făcută din două linii subţiri,
având în părţi prescurtat numele Mântui torului, IS. HS., iar mai jos NI. KA.
Aceasta este tema iconogra» fică a celui mai vechi antimis păstrat, şi anume
antimisul rusesc din anul 1148 (vezi fig. 1), dealtfel singurul exemplar cunoscut
până acum în toată Biserica Ortodoxă, din această perioadă.
b) în a doua perioadă găsim antimise cu o iconografie ceva mai complicată, căci
temei simple din prima perioadă i s-au adăogat uneltele patimilor de pe Golgota, ca:
trestia cu buretele în capătul de sus, lancea şi simboalele celor patru evanghelişti,
după cum se vede pe antimisul bulgăresc din Vraţa, din secolul XVI=XVII (vezi
fig. 2).
Un antimis de felul acesta se află şi la noi în Ţară, la mâ năstirea Putna.189 Este
făcut din atlas roşu şi are pe el tipărită cu
189. Descris de DAN DlMITEIE, Mănăstirea şi corn. Putna, Buc. 1905, p. 108.

7&

79

aur o cruce cu trei braţe, o lance, o trestie cu buretele şi numai doi evanghelişti:
Matei şi Marcu. Din aceeaşi grupă fac parte multe antimise bulgăreşti şi sârbeşti
care se păstrează în Vraţa şi Pelagonia. Ele se deosebesc de cele din grupa I«a, nu
numai prin crucea care începe să fie făcută mai îngrijit, ci şi prin obiectele care li se
mai adaugă. Astfel, antimisul din Vraţa, pomenit mai sus (fig. Nr. 2) este un început
de cizelare: crucea este făcuta din două scânduri şi este aşezată pe un pedestal, sub
care se găseşte

Uneori pe pedestalul pe care este aşezată crucea sunt iniţialele slavone: M.Jl. P. B.,
=AUI>CTO .rofiHoe pa8 dbiCTb adică: locui Capă ţânii s-a făcut rai, iar sub
pedestal găsim iniţialele: I\ A.=iviaBa AjţaMa, adică: capul lui Adam, după cum se
vede pe antimisul dela figura Nr. 2 şi 4. Pe alte antimise găsim iniţialele greceşti:
cp. X. cp. rc. cp(&ţ Xpifftou <pa£vei 7E$OTI, adică: lumina lui Hristos luminează
tuturor, după cum se vede pe antimisul dela figura Nr. 8.
c) în perioadă a treia, avem începutul desăvârşirii icono»
Fig. 6 - Antimis românesc din veacul XVII (reprodus după I. Goseo, pi. VI, flg. li)

Flg. 5. - Antlmis dela 1590 din ScopHe (reprodus după I. Goseo, pi. V, fig. 10)
o ridicătură de pământ, desemnată din două linii ondulate şi care reprezintă Golgota.
în cele patru colţuri ale antimisului se află simboalele Sf. Evanghelişti şi semnele
pânzelor numite ifasme.
Pe un alt antimis din veacul XVII, dela Ohrida (fig. 3), sub piciorul crucii se
observă două oase încrucişate şi un craniu, re» prezentând osemintele lui Adam
care, conform unei Vechi tradiţii creştine, se găseau îngropate pe Dealul Căpăţânii,
sub piciorul crucii,

grafiei, cu introducerea scenelor în care Mântuitorul stă viu în mormânt sau în potir.
Astfel pe un antimis bulgăresc din anul 1590, dela Scoplie (vezi fig. 5) şi pe unul
românesc din secolul XVII (fig. 6) vedem scene cu accentuat caracter simbolic şi
mistic, reprezentând atât învierea din mormântul în care a fost pus Mântuitorul, cât
şi Sf. Euharistie, în care noi primim adevăratul Trup şi Sânge al Său.
Pe primul din aceste două antimise, crucea este făcută din două scânduri şi se
prelungeşte în jos până în mormântul din care se înalţă viu, cu mâinile încrucişate,
Mântuitorul nostru Iisus

80

SI
Hristos. La capătul de sus al crucii sunt iniţialele: îs. Hs. (fără Ni, Ka.), iar în jurul
capului Mântuitorului: o esî (Cel ce este). în cele patru colţuri sunt simboatele celor
patru cvangheliştli Matei şi Marcu, în partea de sus, Luca şi loan, în partea de jos.
După cum remarcă Goşev,1!ll> antimisele româneşti din această perioadă se
caracterizează prlnlr-un subiect iconografic care este inspirat din Liturghie: Hristos
este înfăţişat stând în picioare în potir, în loc de mormânt (cum este pe antimiscîe
bulgăreşti), spre

bisericilor. Este adevărat că această scenă nu se găseşte pe pereţii bisericilor

bulgăreşti pe care le«a văzut Goşev, dar nu e mai puţin adevărat că o găsim aidoma
zugrăvită pe pereţii proscomidiarului în multe biserici româneşti, mai ales în Ardeal
şi în nordul Ol teniei, unde ea este destul de frecventă.191
Se găseşte deasemenea pe multe icoane vechi de sticlă din Ardealm cu singura
deosebire că, pe pereţii bisericilor şi pe icoa» nele de sticlă, tema este totdeauna
amplificată cu adausul coardei

Fig. 7. - Antimis din Muntenia dela 1695 (reprodus după original)

a se jertfi pentru mântuirea noastră, este adică Paharul Mântuirii, iar uneltele de
tortură sunt puse în potir, după cum se vede în potirul dela fig. 6.
După părerea lui Goşev, această temă iconografică, caracte» ristică antimiselor
româneşti din veacul XVII, s-ar găsi numai pe antimise şi nu ar fi trecut în
iconografia murală, adică pe pereţii
190. Op. cit., p. 85,
Fig. 8 « Antimis din Moldova dela 1743 (reprodus după original)
de viţă, amănunt care lipseşte de pe unele antimise.
191. Vezi Diac. C. SĂNDU1ESCU"VERNA, Sf. împărtăşanie in iconogra-fie,
articol în voi. .închinare I. P. S, Patriarh Miron cu prilejul împlinirii vârstei de 70
ani, Bucureşti 1938, pp. 176.181.
192. Vezi N. CARTOJAN, Iconografie populară românească, articol în Arta şi
technica grafică, caetul întâi (1937) pp. 13-16.

Diac, N. TUŢÂ, Sf. Antimis

82

83

Un asemenea antimis, în care scena principală apare ampli ficată cu amănuntul

vitei de vie, ca pe zidurile bisericilor, este antimisul din vremea lui Constantin
Brâncoveanu, sfinţit de epi» scopul Mitrofan al Buzăului, la 12 Octombrie 1695,
pentru o bi» serică cu hramul Sf. înălţări, după cum se vede în fig. Nr. 7. De spre un
astfel de antimis ne vorbeşte şi diac, C, SăndulescueVerna, în felul următor:
„întregul desen este imprimat pe pânza de in a antimisului cu un clişeu de lemn. La
colţuri sunt cei patru evan»
trestia cu buretele. Sub mâna dreaptă a Mântuitorului se vede un disc, iar deoparte şi
de alta a mormântului stă Maica Domnului şi Sf. Evanghelist Ioan, amândoi având
mâinile încrucişate pe piept, în semn de durere. O coardă de viţă, care creşte din
coasta dreaptă a Trupului Mântuitorului şi anume din locul în care a fost împuns cu
suliţa, se urcă pe capătul de sus al crucii, apoi se coboară, prin braţul stâng, în jos,
oprindu=se deasupra unui potir. în cele patru colţuri sunt cei patru evanghelişti.

Fig. 9, ^ Antimis rusesc dela 1646 (reprodus după I. Goseo, pi. VII, fig. 12)
ghelişti, iar la mijloc este partea care ne interesează, având de o parte pe Maica
Domnului şi de alta pe Sf. Apostol Ioan, ca în icoana răstignirii după tipicul
bizantin".193 După cum se vede din figura Nr. 7, scena principală pe acest antimis
este următoarea: Mântuitorul ese din mormânt (ca pe antimisele bulgăreşti) cu mâi»
nile întinse. în spate se vede crucea, de care se vede rezemată suliţa cu care a fost
împuns Mântuitorul, în dreapta; în stânga,
193. Diacon C. SĂNDULESCU.VERNA, articolul şi locul cit., p. 177.

Fig. 10. - Antimis românesc dela 1730 (reprodus după original)

d) în perioada patra, locul potirului îl ia scena, coborîrii de pe cruce, punerea în
mormânt sau plângerea mironosiţelor. în toate aceste scene figurează mironosiţele
femei: Măria Magdalena şi Măria lui Iacov, afară de Maica Domnului. Pe unele
antimise, ca pe cel rusesc din 1646, mironosiţele sunt înlocuite cu patru îngeri care
ţin cu mâinile o pânză mare, pe care este Trupul Mâna tuitorului, după cum se vede
în figura Nr. 9. Pe alte antimise din această categorie se vede şi bătrânul Iosif cu Ni
codim cobos

84
85

rând de pe cruce Trupul Mântuitorului. Printre ei figurează şi cel mai tânăr dintre
evanghelişti, Ioan, în grija căruia a fost lăsată Maica Domnului, după înălţarea la
cer.
Iată pe antimisul mitropolitului Ştefan dela 1732 un model de iconografie a
antimiselor din această categorie: scena princi» pală este punerea în mormânt, la
care iau parte Iosif şi Nicodim cari ţin giulgiul, Maica Domnului, SL Ioan
evanghelistul şi o altă mironosiţă care stă în genunchi. Toţi plâng. în părţi sunt

uneltele cu care a fost torturat Mântuitorul, după cum se vede în figura 11. Deasupra
se vede Sf. Mahramă cu chipul Mântui» torului, iar jos, ligheanul şi cana cu apă, de
care s1a servit Pilat, când s-a spălat pe mâini ca semn al nevinovăţiei Mântuitorului.
Pe antimisul mitropolitului Nectarie, semnat la 1813, se vede aceeaşi scenă
principală, adică punerea în mormânt, pe primul plan, crucea cu suliţa şi trestia, pe
al doilea plan. Deoparte a crucii se vede soarele şi un serafim cu două ripide, iar
de cea

Fig. 11. - Antlmis din Muntenia dela 1793 (reprodus după original)
doi îngeri cu câte o lumânare aprinsă. Pe planul al doilea se vede crucea, de care stă
rezemată trestia cu buretele şi suliţa, iar agă» ţaţe de braţul crucii cnutul şi un
mănunchi de nuele. în cruce se văd bătute câteva piroane. La colţuri antimisul are
pe cei patru evanghelişti, iar chenarul este format din instrumentele de tortură. Pe
alte antimise figurează şi îngeri cu căţui în mână. La coli furi sunt cei patru
evanghelişti cu simboalele lor, iar chenarul unui asemenea antimis muntenesc dela
1809 este făcut numai din

Fig. 12. - Antimis din Muntenia dela 1813 (reprodus după original)
laltă parte soarele, care şi»a ascuns razele şi un alt serafim, cu două ripide. în partea
de sus se vede Sf. Treime: Dumnezeu» Tatăl, binecuvântând, Fiul, ţinând pământul
în mână şi Sf. Duh, în chip de porumb. în partea dreaptă a antimisului, se vede
mormântul Domnului, lângă care stau cele trei mironosiţe şi un înger şezând pe
piatră. în partea stângă se vede stâlpul, dea» supra căruia stă cocoşul şi
instrumentele de tortură puse în»

86

87

tr-un coş. La colţuri surit Sfinţii Evanghelist! cu simboalele lor.

Abia în vremea Patriarhului Miron vom regăsi acest tip de antimise căci în a doua
jumătate a veacului XIX în Muntenia se ivesc antimisele pe care găsim scene din
viaţa Mântuitorului şi care se încadrează în grupa V=a, după cum se vede în fig.
13.
Şi în Moldova găsim acest fel de antimise, însă cu altă corn» poziţie. Ele sunt nu
numai confecţionate din cel mai bun mate rial, dar sunt şi mai artistic lucrate. în
plus, remarcăm că, pe ele,

iscălite şi la 1821, de mitropolitul Veniamin Costachi, ca figura 15, Dealtfel,

mitropolitul Veniamin Costachi iscăleşte trei feluri de antimise: două modele care
intră în această categorie (fig. 14 şi 15) iar altul care intră în categoria V, adică
antimisul dela fig. 16. Şi după acest mitropolit, găsim antimise din această
categorie, la mitropoliţii Moldovei şi Sucevei: Sofronie la 1853, Calinic Miclescu la
1871, Iosif Naniescu 1886; numai că ele nu mai au influenţa ru sească, ci prezintă
aceeaşi compoziţie iconografică pe care am vă»

Fig. 13. - Antimis din Muntenia 1927 şi Bucovina 1941 (reprodus după original)
chipurile evangheliştilor nu mai sunt aşezate, ca deobiceiu, în cele 4 colţuri, ci toate
sunt jos, în jurul inscripţiunii după cum se vede pe antimisul dela fig. 14. Cel mai
vechi antimis de acest fel este din anul 1789 şi este sfinţit în oraşul Iaşi de
mitropolitul Ambrozie, arhiepiscopul Ecaterinoslavului, din porunca de sine
stătătoarei împărătese Ecaterina Alexeevna, a toată Rusia.
Fără îndoială că aceasta este o influenţă rusească, adusă în Ţă rile Româneşti, dar ea
prinde rădăcini, căci asemenea antimise găsim

Fig. 14. - Antimis din Moldova dela 1787 (reprodus după original)
zut=o pe antimisul dela fig. 16, al mitropolitului Veniamin Costachi, Tot în această
grupă se pot trece şi antimisele care au ca scenă principală punerea în mormânt, dar
care, pe lângă că în chenar au uneltele de tortură a Mântuitorului, mai cuprind şi alte
scene, ca în fig. 17.
Astfel, pe un antimis moldovenesc din 1753 (fig. 17) se văd două scene, dintre care
cea din dreapta, este scena batjocorirei Mântuitorului, după judecată, de către
soldaţii romani s Mântuitorul
88

89

este legat cu spatele de un stâlp, la picioare şi la mâini, în aşa fel că mâinile sunt
încrucişate pe piept. Deasupra stâlpului stă un cocoş care cântă, iar în părţile
stâlpului sunt doi oameni care lo« vesc pe rând în faţa Mântuitorului. Unul loveşte
cu biciul cu no« duri, iar celălalt loveşte tot cu un biciu dar cu mai multe noduri. în
stânga antimisului se găseşte scena învierii Domnului, tocmai în clipa când
Mântuitorul iese din mormânt şi când soldaţii care păzeau mormântul cad la
pământ, speriaţi, deşi erau înarmaţi cu

Cel mai vechi din antimisele de acest fel este unul din 1753, semnat de mitropolitul
Moldovei, Iacob. Acest fel de antimis îl găsim semnat şi de mitropoliţii Moldovei:
Leon 1786 şi Veniap min Costachi, la 1803,
Ca iconografie, toate antimisele folosite în Basarabia şi deci cu influenţă rusească şi
chiar cele de provenienţă rusească, sunt la fel. Astfel, pe un antimis dela 1849,
semnat de mitropolitul Dimi» trie în vremea împăratului Nicolae Pavlovici (fig. 18),
vedem ur«

Fig. 15. - Antimis din Moldova dela 1821 (reprodus după original)
Fig. 16. - Antimis din Moldova dela 1807 (reprodus după original)

lănci şi săbii. în partea de sus a antimisului este înfăţişată Sf. Treime: Tatăl, în
dreapta; Fiul, în stânga; Sfântul Duh, în mijloc, în chip de porumbel, puţin mai sus,
aşa că sub Sfântul Duh, între Tatăl şi Fiul, se află o cruce formată din simboalele
celor patru evanghelist!: îngerul sus, leul jos; în dreapta vulturul, iar în stânga boul.
Deadreapta şi deastânga crucii străjuesc doi serafimi cu căţui în mâini, iar deasupra
acestora soarele şi luna.

mătoarele scene iconografice: în mijloc se află scena punerii în mormânt, adică

Mântuitorul e întins pe un giulgiu ţinut de Iosif şi Nicodim; alături se află Sf. Ioan
evanghelistul, la capul Mâne tuitorului, având mâinile la piept şi fiind plecat spre
Mântuitorul, pare că face o rugăciune. în afară de Maica Domnului şi de alte .trei
Mironosiţe se mai află doi îngeri cu mâinile la piept şi cu aripile întinse; unul stă la
capul Mântuitorului iar celălalt la picioare.

90

01

Pe planul al doilea se vede crucea, cu literele I. N. R. I. în partea dreaptă a

antimisului se află un stâlp pe care stă un cocoş, gata de cântare, iar pe stâlp sunt
legate, în formă de cruce, următoa rele instrumente de tortură: ciocanul, cleştele,
cnutul, lanţul cu care a fost legat şi piroanele. Jos, lângă acest stâlp, se găseşte un
felinar şi o secură, în partea stângă a antimisului, atârnate de scară în formă de
cruce, se vede coroana de spini, trestia şi suliţa, iar mai jos se vede agăţată punga cu
cei treizeci de arginţi, străpunsă

de „smeritul Pavel, arhiepiscopul Chişinăului şiHotinului", precum se vede în figura

19, şi anume: ca scenă principală are punerea în mormânt a Mântuitorului, de faţă
fiind losif şi Nicodim, cari ţin giulgiul în mâini, sfântul Ioan Evanghelistul, sfânta
Fecioară Măria cu cele trei mironosiţe: Măria Magdalena, Măria lui Cleopa şi Măria
lui Iacob, Toate privesc spre Mântuitorul şi sunt triste. Pe planul al doilea se vede
crucea cu iniţialele I. N. R. I., umbrită de câteva raze. în partea de sus, de o parte şi
de alta, câte trei

Fig. 18. - Antimis rusesc dela 1829, folosit in Basarabia (reprodus după original)

Flg. 17. - Antimis din Moldova dela 1753 (reprodus după origina/)
de o secură. Jos, lângă scară, se vede ligheanul, vasul cu apă din care s-a spălat Pilat
şi zarurile cu care au tras la sorţi cămaşa Mântuitorului. în cele patru colţuri, ale
antimisului, se află chU purile celor patru evanghelist! cu simboalele lor,
Acest model de antims îl mai găsim şi în anul 1863, semnat de arhiepiscopul
Antonie; la anul 1882, semnat de episcopul Pavel.
Ceva deosebit observăm pe un antimis dela 1875, semnat

îngeri - sburând ^ privesc la Mântuitorul. în partea dreaptă, a an timişului, se vede

un stâlp pe care se află coroana de spini şi o funie, iar în partea stângă trestia şi
suliţa formează o cruce, pe care stă hlamida; jos se găseşte ciocanul, piroanele şi un
vas. Anfimisul are la colţuri chipurile celor patru evanghelist!,
Pe un alt antimis dela 1871, semnat de acelaş Pavel, epu scopul Chişinăului şi
Hotinului, în vremea împăratului Alexandru Nicolaevici (figura 20), scena
principală este tot punerea în mormânt, dar aci se vede un mormânt care este
deasupra pământului, şi tocmai în momentul în care îl pun în mormânt pe
Mântuitorul.

92

93

De faţă se află Maica Domnului, care ţine în mâinile sale mâna stângă a
Mântuitorului, iar Măria lui Iacob, care se află la picioa rele Mântuitorului, are în
mâini un vas ce seamănă cu o cădel« niţă. Pe planul al doilea se vede stâlpul crucii,
căci în locul bra ţelor crucii se vede Dumnezeu Tatăl înconjurat de nori. în partea
dreaptă se află un stâlp pe care sunt legate următoarele: mâna, cu care a primit loviri
peste obraz, iar mai jos se vede un potir, vasul cu apă, ciocanul, piroanele şi
punga cu arginţi. în partea

cişate pe piept. De faţă se văd aceleaşi persoane de până acum j pe planul al doilea
crucea cu inscripţia obişnuită şi şase îngeri, Deasemenea se mai vede, în partea
dreaptă, stâlpul pe care se află coroana de spini şi o funie, iar în stânga, trestia,
suliţa, hlamida, ciocanul şi piroanele. în colţuri antimisul are pe cei patru evanghe<
lişti. Cu nimic nu se deosebeşte nici antimisul lucrat din peniţă în anul 1928, care s-
a întrebuinţat în Rusia şi anume cel dela figura 22. Cu privire la antimisele care s-au
întrebuinţat în Transilvania
Fig. 19. - Antimis rusesc dela 1875, folosit în Basarabia (reprodus după original)
stângă se află trestia, suliţa, scara, iar mai jos hlamida şi zarurile. Ca şi pe toate
celelalte antimise, şi aici sunt cei patru evanghe. lişti la colţuri.
Chiar şi cel dintâiu antimis românesc, întrebuinţat în Basa rabia şi care este semnat
de I. P. S. mitropolit Gurie în 1927, are încă multă influenţă rusească,
nedeosebindu.se cu nimic de cele de până acum, decât că are inscripţia în
româneşte, după cum se vede în figura 21. Şi pe acest antimis se vede un mormânt
dea« supra pământului, în care este pus Mântuitorul, cu mâinile încru»

Fig. 20. - Antimis rusesc, dela 1871, folosit în Basarabia (reprodus după originat)
le putem grupa în trei categorii şi anume: a) antimisele care au inscripţiile în
greceşte, cum sunt cele două antîmise din veacul al XVIIMea dela figurile 23 şi 24 ;
b) antimisele care au inscripţia în slavoneşte, având unele particularităţi faţă de
celelalte, în ce priveşte iconografia, cum sunt cele două exemplare sârbeşti din
veacul al XVIIIplea, dela figurile 29»305 c) antimisele mai noui, curat ardeleneşti,
care se deosebesc şi de cele greceşti şi de cele slavoneşti, totuşi având câte ceva
împrumutat şi dela unele şi dela celelalte, cum sunt antimisele dela figurile 31 şi 32.
Leeam trecut tot în această grupă fiindcă au acelaşi fond, cu unele mici deo.

94

95

sebiri şi anume: pe toate găsim, în dreapta antimisului, scena cu mormântul

Domnului, iar alături pe piatra de pe mormânt un înger Î în stânga sunt cele trei
mironosiţe care au venit la mor» mânt după ce înviase Domnul.
Din grupul persoanelor, care au luat parte la punerea în mormânt, figurează pe
aceste antimise Iosif şi Nicodim, care ţin cu mâinile giulgiul în care a fost înfăşurat
Domnul, Maica Dom» nului, Măria Magdalena, Salomi şi Ioan Evanghelistul.

Dăm aci şi iconografia de pe un antimis semnat de patriarhul ecumenic Paisie, în

anul 1747, făcut cu cheltuiala arhimandritului Filaret din Mănăstirea Ivir a Oraşului
Tesalonic, după cum se vede în (figura 25). Scena principală a acestui antimis o
formează punerea Domnului în mormânt şi anume: Mântuitorul, având mâinile
încrucişate pe piept, stă întins pe o pânză ţinută, deasupra unui mormânt (tron), de
către Iosif şi Nicodim, de faţă fiind Maica Domnului, Sf. Ioan Evanghelistul care se
prosternează spre Mân»

Fig. 21. - Antimis din Basarabia, dela 1927 (reprodus după original)

Fig. 22. - Antimis rusesc, dela 1928 (reprodus după original)

Dintre antimisele cu inscripţie grecească, pe care le=am putut cerceta amănunţit, cel
mai vechi este unul dela anul 1733 (figura 23), altul din 1747 (fig. 25) şi altul dela
1751 (fig. 24). Pe cel dintâiu grupa cu scena punerii în mormânt este alcătuită din
aceleaşi persoane ca pe antimisele slavoneşti, iar între mironosiţe vedem şi pe
Marta, sora lui Lazâr, cel a patra zi înviat din morţi. Afară de punerea în mormânt,
pe aceste antimise se mai află: în dreapta mormântul Domnului, deasupra o vedere a
Ierusalimului cu grădina Ghetsi» mani, în primul plan$ in stânga dealul Golgotei, pe
care se află piroanele, cleştele şi ciocanul cu care a fost torturat Mântuitorul.

tuitorul, Măria lui Cleopa, Măria Magdalena, Măria lui Iacob şi doi îngeri j unul la
capul Mântuitorului, iar altul la picioare. Pe planul al doilea se vede o cruce, iar
deasupra crucii se vede cu« vântul ebraic Iehova (nW)i înconjurat de nori. în partea
dreaptă a antimisului se văd rezemate, în formă de cruce, scara, trestia cu buretele şi
suliţa, iar peste ele se vede agăţată o pânză. Jos, lângă acestea, se vede un coş în
care sunt puse instrumentele de tortură, vasul în care a fost oţetul amestecat cu fiere,
zarurile şi câteva piroane. în partea stângă, a antimisului, se află un stâlp deasupra
căruia se vede cocoşul cântând, iar pe stâlp sunt legate

96

97

următoarele instrumente de tortură: mâna, cu care a fost lovit, biciul, cu care a fost
bătut şl un mănunchi de nuelej jos, lângă stâlp, se văd următoarele: punga cu
arginti, un felinar, un potir, o secură şi a!(e două vase de care s-a servit Pilat pentru
spălarea mâinilor, ca semn al nevinovăţiei Mântuitorului. în colţurile an» timişului
sunt cei patru evanghelist! cu simboaleie lor.
O interesantă iconografie se vede pe antimisut semnat la anul 1830 de patriarhul
ecumenic Constantios, arhiepiscopul Constan»

antimisului, la mijloc, se vede Sf. Treime: Tatăl, care ţine cu mâna dreaptă globul
pământesc, Fiul, care ţine cu mâna stângă o cruce, iar pe cruce se vede Sf. Duh, în
chip de porumb. Scena aceasta este înconjurată de nori, prin care se văd Heruvimii
cei cu ochii mulţi şi Serafimii cei cu câte şase aripi, iar deoparte şi de alta au câte un
grup de îngeri. în partea de jos, a antimisului, se vede Cina cea de Taină, având în
dreapta şi în stânga instrus mentele de tortură. în partea dreaptă se află scena
pogorîrii Mân»

Fig. 23. - Antlmls grecesc, dela 1733 (reprodus după original)

Fig. 24. - Antimis grecesc, dela 1733 (reprodus după original)

tinopolului sau Roma nouă, (figura 26). Scena principală a acestui antimis, ca pe
toate cele greceşti de altfel, este tot punerea în mormânt a Mântuitorului; Maica
Domnului ţine cu mâna dreaptă capul Mântuitorului, pe care vrea par-că să=l sărute,
iar Ioan Evan<° ghelistul ţine în mâinile sale mâna stângă a Mântuitorului. De faţă
sunt cele patru mironosiţe, Iosif cu Nicodim şi doi îngeri. Pe planul al doilea se
vede crucea pe care se află coroana de spini şi pe care sunt rezemate suliţa şi trestia
cu buretele. în partea de sus a

tuitorului de pe cruce, tocmai în momentul când se scot piroanele cu care picioarele

Mântuitorului au fost prinse de cruce. în partea stângă se vede scena învierii
Mântuitorului, care iese biruitor din mormânt, având un steag în mână. La colţuri,
antimisul are pe cei patru evanghelişti.
Cu mici modificări, găsim aceeaşi iconografie şi pe un an« timiş grecesc semnat
la 1839, de patriarhul Atanasie al Ierusalimului şi a toată Palestina, după cum se
vede în figura 27. Scena principală este punerea în mormânt, de faţă fiind aceleaşi
persoane ca şi pe celelalte antimise. Pe planul al doilea se vede crucea, iar deasupra
ei se vede Dumnezeu»Tată1, înconjurat de nori, şi Sf. Duh care se coboară dela
Tatăl spre Fiul, în stânga şi în dreapta an» timişului se văd instrumentele de tortura,
iar în partea de jos se vede o biserică deasupra căreia o inscripţie ne spune că este fe
ricita biserică interioară a Sf. Mormânt. în cele patru colţuri ale

Dăm aci şi fotografia unui antimis grecesc din veacul XVIII, reprodus după studiul
protopopului Goşev şi anume figura Nr. 28, din acest studiu.
Antimisele slavoneşti din categoria a IV a se deosebesc de cele greceşti prin aceea
că au pe ele în locul Martei pe Salomi, dar mai ales prin felul inscripţiunii. Dintre
acestea un antimis sâr» besc dela 1750 (figura 29), are la colţuri pe cei patru
evanghelişti cu simboalele lor, iar un altul dela 1759 (figura 30), are numai

Fig. 26. - Antimis dela Patriarhia Ecumenică din Constantinopol dela 1830
(reprodus după original)

Fig. 25. Antimis grecesc, dela 1753 (reprodus după original)

antimisului se văd cei patru evanghelişti, cu simboalele lor,
Antimisul este făcut pe o pânză de in foarte bună, de cu»
Joare albă=gălbuie. Scenele sunt artistic lucrate şi fiecare scenă
iconografică este înconjurată cu un chenar de flori, artistic lucrat, Printre persoanele
care au luat parte la punerea în mormânt
se văd şi doi îngeri.
simboalele evangheliştilor. Toate au acelaşi chenar artistic Jucrat şi alcătuit din
uneltele cu care a fost torturat Mântuitorul.
Antimisul sârbesc dela 1750 (fig. 29), după cum arată in scripţiunea de pe el, s-a
tipărit după tradiţia şi Sfintele soboare ale Bisericii Apostolice de Răsărit, prin
binecuvântarea şi îngăduinţa Prea Sfinţitului Domn loan I, arhiepiscop de Carloviţ,
în anul 1750, iar sfinţirea a fost făcută de Prea Sfinţitul Ioanovici Iosif, din Şan
clesit, în anul 1792. Cel din 1743 (fig. 30), este sfinţit de către episcopul Timişoarei,
Moisei, în anul 1759, în Timişoara, prin binecuvântarea dată de Arsem-e al
PvMea, arhiepiscop de Pexc (fleKCKarw), în Viena la 1743.
Şi antimisele de mai târziu din Transilvania au acelaşi ca» racter iconografic în ce
priveşte scena principală, iar chenarul cu prinde instrumentele de tortură. în figura
31 dăm un model de asemenea antimise, în care găsim printre femei pe Marta şi
îngerul care sade pe piatra de pe mormânt. Lipsesc de pe acestea cele trei
mironosiţe, dar în schimb avem, deasupra antimisului acestuia, în=

dela episcopul Elie Miron Cristea, din 1919, pe când era episcop al Caransebeşului
(fig. 32). Iconografia lui este mult simplificată şi de un caracter mai mult apusean:
toate personagiile înfăţişate aci sunt de o frumuseţe şi perfecţiune artistică demnă de
cei mai buni meşteri ai Renaşterii. Are ca scene principale punerea în mormânt, în
colţuri pe cei patru evanghelişti cu simboalele lor, în partea dreaptă un înger cu o
ramură de măslin, în partea stângă un înger cu crucea în mână. Sus, în partea stângă,
se vede mă»

Fig, 28. - Antimis grecesc dela sfârşitul veacului XVII (reprodus după Goşeo, pi.
VIII, fig. 14)

Flg. 27. ~ Antimis dela Sf. Mormânt (Ierusalim) dela 1839 (reprodus după original)
făţişată Sf. Treime: sus, înconjurat de nori, Tatăl; Sf. Duh, în chip de porumb, se
observă coborînd în jos către Domnul, care este gata pus în mormânt. Nici de pe
acest antimis nu lipseşte soa. rele. Antimisul are data şi semnătura episcopului
„Andrei al Bisericii dreptmăritoare din Ardeal", care este desigur mitropo» litul
Andrei Şaguna.
Un antimis frumos lucrat şi pe un material foarte bun, avem

gura Că păţanii, în care sunt înfipte cele trei cruci. Se mai vede coroana de spini,
trestia, un ciocan, un cleşte şi câteva piroane. Unele lămuriri cu privire la originea
antimisetor din Trane sUoania ne dă protopopul Sebastian Stanca m; „Preoţii care
se hirotoniseau în vechiul Regat sau la Buda şi Viena, aduceau cu ei antimise de
acolo pe care le păstrau cu un respect excep» ţional, legate fiind şi de sufletul lor.
Deaceea şi dispoziţiunea epi»
194. Articolul .Graiul Antimisetor", in voi. Omagiu L P. S. Dr. N. BĂLAN
mitropolitul Ardealului. Sibiu, 1940, pp. 721=723.

102

103

scopală, de a schimba pe cele vechi cu altele, s-a împiedecat de rezistenţa pasivă a

preoţilor şi de stăruinţa în păstrarea celor vechi". Autorul ne mai descrie câteva
antimise ardeleneşti, dintre care unul dela mitropolitul Teofil (1692) şi altul dela
Atanasie (1700). Amândouă „sunt rudimentare, şi păstrând acelaşi tip mai vechiu,
cu singura prefacere a textului, care pomeneşte numele chiriar» hului şi al
domnitorului. Mormântul este încadrat numai de cei patru evanghelişti, fără vreun
alt decor. Toate celelalte sunt mai

e) în categoria V«a am grupat antimisele a căror iconografie, afară de scena

principală uneori punerea în mormânt, alteori po« gorîrea de pe cruce, cuprinde şi
scene din viaţa Mântuitorului. Acestea se ivesc în a doua jumătate a veacului XIX şi
se menţin până în vremea noastră.
Astfel, pe un antimis dela anul 1883, semnat de mitropolitul losif Gheorghian (fig.
33) găsim următoarea iconografie: în mijloc scena punerii în mormânt, de faţă fiind
losif şi Nicodim, cari ţin

Pig. 29. - Antimis sârbesc (Carloviţ) dela 1750 (reprodus după original)

Fig. 30. - Antimis sârbesc dela 1743 (reprodus după original)

decorative, având mormântul Domnului înconjurat de scene legate de jertfa Lui pe

cruce şi cu chenare mai artistice. Atât episcopul Vasile Moga, cât şi mitropolitul
Andrei Şaguna şi Miron Romanul, au păstrat modelele episcopilor sârbi.
Mitropolitul Ion Meţianu face o modificare radicală, eliminând toate scenele legate
de moartea lui Iisus pe cruce şi înlocuindu4e numai cu cei doi arhangheli, iar în cele
patru colţuri, evangheliştii". 195
195. IDEM, Ibidem.

giulgiul pe care se găseşte Trupul Mântuitorului, alături Sf. Ioan Evanghelistul şi

Maica Domnului, Măria Magdalena, Măria lui Cleopa, Marta şi Măria lui Iacob.
Doi îngeri se prosternează în faţa Mântuitorului; sus, în stânga, se află Golgota cu
trei cruci, iar deasupra Dumnezeu=Tatăl, înconjurat de cetele îngerilor.
Caracteristice acestei grupe de antimise sunt scenele din viaţa Mântuitorului. Astfel,
pe antimisul de mai jos (fig. 33), în partea dreaptă se găseşte scena Naşterii
Domnului, în care se vede Pruncul

104

105

culcat în iesle, alături Maica Domnului cu bătrânul losif şi cei trei magi, care au
venit să i se închine, aducând daruri. în partea stângă se vede scena învierii, tocmai
în momentul când Mântuit torul iese din mormânt şi când soldaţii, cari păzeau
mormântul, de frică au căzut jos. Dedesupt, la mijloc, se găseşte Cina cea de Taină,
iar de o parte şi de alta găsim uneltele de tortură.
Din această grupă fac parte unele antimise date de mitropo liţii losif Gheorghian (în
ambele arhipăstoriri 1886 1893, 18964909),

răstignit. Sf. Ioan Evanghelistul pare a fi cel mai îndurerat. El stă plecat şi a luat
mâna Mântuitorului să o sărute. Doi îngeri se pron sternă cu mâinile încrucişate pe
piept. Pe planul al doilea străju» este o cruce mare, de care stau rezemate lancea şi
trestia cu bu« reţele, iar pe cruce este pusă coroana de spini. Deasupra crucii se vede
Sf. Treime, încadrată de nimbul norilor -. în dreapta Tatăl, în stânga Fiul cu o cruce
mare în mână, iar în mijloc Sf. Duh. Pe marginea din dreapta antimisului, se află
scena Naşterii Dome
Fig. 31. - Antimis din Transilvania dela 1855 (reprodus după original)

Fig. 32. - Antimis din Transilvania (Banat) dela 1919 (reprodus după original)

Ghenadie Petrescu (18934896), Atanasie Mironescu (19094911), Conon

(19124918).
Dăm aci şi fotografia unui antimis dela 1855, semnat de epie scopul Calinic al
Râmnicului Noului Severin (fig. 34), a cărui ico» nografie poate fi luată ca model.
Execuţia artistică a iconografiei acestui antimis este de o măestrie care nu se poate
descrie prin cuvinte. Pe primul plan se află punerea în mormânt ţ Mântuitorul este
întins pe un giulgiu, ţinut de bătrânul losif şi de Nicodim, iar alături mironosiţele
femei contemplă, îndurerate, Trupul celui

nului, iar în stânga învierea Domnului. în colţurile antimisului sunt chipurile

celor patru evanghelişti.
Iată şi iconografia altui model de antimis, semnat totdeepi» scopul Calinic al
Râmnicului la 1851 (fig. 35). La scena principală, plângerea peste mormânt, ia parte
Maica Domnului care ţine cu mâna capul Mântuitorului şui sărută plângând; Sf.
Ioan care ţine în mâinile sale mâna stângă a Mântuitorului pe care o sărută, losif cu
Nicodim cari plâng lângă Mântuitorul, cele patru mironosiţe
106

107

şi Arhanghelul Rafael. Pe planul al doilea se vede crucea, pe care se află coroana de

spini şi suliţa cu trestia rezemate, iar în partea dreaptă a crucii se vede Dealul
Căpăţânii cu cele trei cruci. Che« narul este făcut din instrumentele de tortură,
complectat la coI ţuri cu chipurile celor patru evanghelişti.
în colecţia proprie am şi un antimis pe care nu găsim nici un fel de dată şi nici locul
de unde provine, nici numele arhie» reului care hă dat, după cum se vede în figura
36. Acest antimis,

în partea de sus, Mântuitorul, având crucea în spate urcă pe dealul Golgotei,

înconjurat de soldaţi j a doua scenă este cu Mântuitorul răstignit pe cruce, având în
dreapta pe Sf. Fecioară Măria, iar în stânga pe Sf. Ioan Evanghelistul; a treia scenă
este cu Cina cea de Taină. în partea de jos, a antimisului, sunt alte trei scene şi
anume: aducerea Lui Hristos, legat la mâini, înaintea lui Irod ; a doua este aducerea
Lui Hristos la Caiafa şi a treia sărutarea lui Iuda. în partea stângă se vede scena
batjocoririi Lui Hristos, şi

Fig. 33. - Antimis din Muntenia, dela 1903 (reprodus după original)
Fig. 34. - Antimis din Oltenia, dela 1855 (reprodus după original)

pe cât se pare, a fost întrebuinţat dar acum este spălat şi are patru sfori cusute la cele
patru colţuri, ceeace m-a făcut să cred că a fost întrebuinţat ca epitaf (aer). După
felul tiparului şi al inscripţiei antimisul nu poate fi mai vechi de veacul XVIII. Mai
întâi, ca scenă principală are aceeaşi scenă pe care o găsim pe antimisul mitro»
politului Ştefan, dela 1747 şi până la mitropolitul Nifon (1852). Ceeace dă
importanţă iconografiei acestui antimis sunt unele scene din viaţa Mântuitorului,
care complectează chenarul, şi anume;

Pilat judecând pe Hristos. în partea dreaptă se află spălarea pis cioarelor şi

rugăciunea Lui Hristos în grădina Ghetsimani.
Un alt antimis, din această categorie, folosit în Basarabia şi anume la Ismail, a fost
semnat de episcopul Melhisedec al Isma» ilului la 1867 (fig. 37). Este imprimat pe
o pânză galbenă de in, foarte fină, în cât scenele de pe el se disting cât se poate de
clar. Ca iconografie observăm ca scenă principală punerea în mormânt

108

109

a Domnului, complectată cu mironosiţele femei care stau în faţă, dimpreună cu Sf.

Ioan Evanghelistul. Tot în partea de mijloc a antimisului, dar pe planul al doilea, se
află crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul şi pe care se află coroana de spini.
Mai în fund se vede, în partea stângă, locul Căpâţânii cu cele trei cruci, în partea
dreaptă o vedere a Ierusalimului. In partea de sus se vede icoana cu
Dumezeu=Tatăl, având în faţă pe Sf. Duh în chip de porumb. Scena aceasta este
înconjurată de Heruvimii cei cu câte

pe care se află cocoşul, deasupra, iar mai jos biciul cu care a pri« mit loviri. Jos de
tot, lângă scară, se află palmele cu care a fost lovit peste obraz, un ciocan, zarurile
cu care au aruncat şorţ pe clamase şi punga cu cei 30 de arginţi, din care se văd
ieşind câ¬teva monede. în partea de jos, ca chenar al unei foarte scurte inscripţii, se
află doi îngeri cu dicheroctricherele, iar în faţa lor jos o mitră arhierească, Sf.
Evanghelie, crucea, o cârjă arhierească şi un omofor. în partea stângă se află Sf.
Mahramă şi o cădelniţă.

Fig. 35. - Antimis din Oltenia, dela 1851 (reprodus după original)
şase aripi şi de Serafimii cei cu ochi mulţi şi încadrată de cântarea de biruinţă a
îngerilor „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot". în partea stângă, a antimisului, se
vede o cruce îmbrăcată cu cămaşa pentru care s-a tras şorţ; de cruce se văd rezemate
suliţa şi trestia cu buretele, iar în partea de jos se văd câteva piroane, cleştele, cio
canul şi ligheanul cu vasul din care s-a spălat Pilat ca semn pentru nevinovăţia
Mântuitorului. în parte dreaptă, se vede stâlpul de care Mântuitorul a fost legat, iar
de stâlp se vede rezemată scara

Fig. 36. - Antimis românesc din veacul XIX (reprodus după original)
în cele patru colţuri ale antimisului se află cei patru evanghelist! cu simboalele lor.
Pe un antimis semnat de episcopul Huşilor, Iosif la 1873 (fig. 38) tipărit pe o pânză
foarte subţire, găsim următoarele scene ico» nografice: ca scenă principală are
punerea în mormânt; Mântui» torul întins pe un giulgiu, pe care îl ţine Iosif şi
Nicodim, alături de cari se află Sf. Evanghelist Ioan care stă plecat spre Trupul

110

111

Mântuitorului rezemându°se pe mâna stângă j Maica Domnului stă cu mâinile pe

piept, vărsând lacrimi, având în dreapta pe Măria lui Cleopa, iar în stânga pe Măria
Magdalena şi Măria lui Iacob. într-o parte şi în alta stau doi îngeri cu mâinile la
piept şi privesc. Pe planul al doilea se vede Sf. Cruce cu iniţialele I. N. R. I., având
în dreapta soarele cu razele ascunse. în partea de sus stă Dum» nezeu-Tatăl,
înconjurat de nori; în partea de jos se găseşte urmă» toarea inscripţie : „Antimisul,
adică sfinţita Masă spre aducerea

ciocan, câteva piroane, o lopată şi zarurile cu care au tras sorţ. în cele patru colţuri
se află cei patru evanghelişti, cu simboalele lor. Chenarul acestui antimis este
frumos împodobit, iar în colţu» rile chenarului se află câte un înger.
Şi în categoria V»a putem face o nouă subdiviziune: în cea dintâi avem antimisele
pe care, pe lângă cruce care trece pe planul al doilea, avem ca scenă principală
pogorîrea de pe cruce, sau punerea în mormânt, iar în a doua subdiviziune,
începând din

Fig. 37. - Antimis din Basarabia, dela 1867 (reprodus după original)
Jertfei celei fără de sânge la Sfânta şi Dumnezeeasca Liturghie, s-a sfinţit cu darul şi
puterea Prea Sfântului Duh, de Prea Sfinţitul Iosif, Episcopul Huşilor, pentru aceea
s-au dat voie şi putere a se săvârşi cele sfinte pe dânsa în biserica cu hramul
Sfinţilor Mai Marilor Voevozi din comuna Tamar. Anul 1873 Iulie în 5 zile". în
partea dreaptă a antimisului se află un stâlp, deasupra căruia stă cocoşul şi pe care
sunt legate următoarele: mâna cu care a fost lovit, cnutul cu care a fost bătut, iar
lângă stâlp se află potirul şi un chivot •, în partea stângă, scara stă rezemată de suliţă
şi de trestia cu buretele. Pe scară se află hlamida, iar jos vasul cu apă, un

Fig. 38. - Antimis din Moldova, dela 1873 (reprodus după original)
vremea patriarhului Miron, avem o nouă compoziţie iconografică, în care crucea ori
trece între uneltele de tortură din chenar, ca în antimisul dela figura 13, ori este cu
totul absentă ca în anti» misul dela figura 14, sau figurează discret numai în scena
secun» dară a Răstignirii situată dedesubtul scenei principale a punerii în mormânt,
ca în ultima ediţie românească a antimisului sfinţit şi iscălit de înalt Prea Sfinţitul
Patriarh Nicodim, pe când era Mi tropolit al Moldovei, după cum se vede în figura
39.
După cum am mai spus, acest antimis se deosebeşte de toate antimisele de până
acum, atât ca inscripţie cât şl ca iconografie. Astfel, scena principală pe acest
antimis o alcătueşte un baldachin

112

113

sprijinit pe patru stâlpi, acoperit de un fel de boltă cerească. Sub această boltă, pe o
simplă scândură sau piatră de mormânt, stă culcat Mântuitorul, înfăşurat într-o
banta lungă de pânză dela gât până la picioare, în cât i se vede numai faţa. Doi
îngeri cu câte o ripidă în mână strejuesc Sf. Trup, unul la cap iar altul la pi. cioare.
Dedesubtul scenei principale, la mijloc, se găseşte scena Răstignirii pe cruce în care
Mântuitorul are în partea dreaptă pe Sf. Fecioară, iar în stânga pe Sf. Ioan
Evanghelistul. Deasupra bal.

pe care.l am în colecţie proprie. Iconografia acestui antimis, după cum se vede în

fig. 41, nu se deosebeşte cu nimic de antimisele de până acum. Scena principală este
punerea în mormânt a Mântuitorului, care este întins pe o pânză ţinută de Iosif şi
Nicodim, de faţă fiind Născătoarea de Dumnezeu, Măria Magdalena, Salomi şi Sf.
Ioan Evanghelistul. Pe planul al doilea se vede crucea pe care se vede coroana de
spini, iar rezemate de ea se văd trestia cu bu> reţele şi suliţa. în colţuri sunt cei patru
evanghelişti cu simboalele lor.

Fig. 39. - Antimis din Moldova şi Muntenia, folosit acum (reprodus după original)
dachinului se află scena învierii morţilor, pe care Mântuitorul îi ridică din
morminte. Pe acelaşi plan cu scena principală, în dreapta, se află scena împărtăşirii
Sf. Apostoli de către Mântuitorul, iar în stânga se găseşte scena cu jertfa lui Avraam
care a fost în Ve. chiul Testament simbolul Jertfei de pe Golgota.
Reproducem aci şi andimisul dela 1636, care deşi poartă acest nume, totuşi nu a fost
folosit ca antimis, întrucât crucea şi in scripţia sunt cusute, în relief, cu fir de aur
(fig. 40).
Iată şi cel mai vechiu model de antimis bucovinean dela 1880,

Fig. 40. - Andimis din Muntenia, dela 1636 (reprodus din Eparhia Râmnicului, de
episcopul At. Mironescu)
întocmai acelaşi model de iconografie are şi antimisul semnat de mitropolitul
Visarion, după cum se vede în fig. 42.
Chenarul, acestor două antimise, este format din împletitura unor crăci. Lipsesc de
pe aceste antimise scenele din viaţa Mântuita. rului, care se găseau pe celelalte
antimise, cât şi uneltele de tortură.
Dăm aci şi fotografia unui antimis pe care îl găsim folosit în Biserica Unită, cel dela
figura 43. Ca iconografie, precum se vede după copia acestui antimis, se aseamănă
cu antimisele orto. doxe de până acum, cu simpla deosebire că inscripţia cu numele
arhiereului sfinţitor cuprinde şi menţiunea numelui Papii sub a
Diac. N. TUŢÂ, Sf. Antimis 8

114

115

căruia păstorire se da antimisul şi pe lângă aceasta se dă şi nu mărul anilor dela

unirea cu Roma, pe care ei greşit o numesc sfântă, după cum se poate vedea pe
antimis,
SIMBOALELE DE PE SFINTELE ANTIMISE
Ca simboale ale sf. antimis, putem socoti tot ceeace se gă« seşte pe antimis,
pentrucă tot ceeace se găseşte pe el îşi are un rost simbolic.

păgâni, a ajuns a fi izvorul mântuirii oamenilor, după cum vedem din cântările dela
Triodt „Răscumpăratuene=ai pre noi din bleste» mul legii, cu scump sângele Tău;
pe cruce pironindu»Te, nemu» rire ai izvorit oamenilor, Mântuitorul nostru
slavă Ţie".196 De
aceea Chipul crucii, odinioară uneltă de tortură şi ruşine, pre»
făcută în simbol al creştinătăţii, prin patima şi moartea pe cruce a Mântuitorului, a
ajuns a ne fi obiect de veneraţiune, instrument indispensabil la săvârşirea actelor
liturgice".197

Fig. 41. - Antimis din Bucovina, dela 1880 (reprodus după original)
Antimisul însuşi simbolizează mormântul Domnului nostru Ii» sus Hristos sau
giulgiul în care a fost înfăşurat la punerea în mormânt.
Am văzut că pe antimisele din perioada I»a se desenează Sf. Cruce, pe care a fost
răstignit Mântuitorul. De unde la pă» gâni moartea prin răstignirea pe cruce era cel
mai josnic mijloc de tortură pentru toţi nelegiuiţii, ucigaşii, hoţii şi răsvrătitorii po
porului, în creştinism crucea ajunge semn al mântuirii, al biruinţei asupra morţii
pentru toţi cei ce cred în Hristos. Crucea, care- după spusele apostolului Pavel-era
scandal pentru Iudei şi nebunie pentru

Fig. 42. - Antimis din Bucovina, dela 1935 (reprodus după original)
Deasemenea „sub picioarele crucii se zugrăveşte un craniu şi două oase, care
simbolizează pe Adam cel căzut prin păcatul neascultării şi ridicat prin Jertfa pre
cruce a Mântuitorului".198
Am spus că cele mai vechi antimise cunoscute au o icono» grafie destul de simplă,
formată numai din crucea făcută din două linii. Cu vremea, această cruce este
înfrumuseţată, adăogânduâese
196. Triodul, ed.Tip. Cărţilor Bis. Bucureşti, 1922. p. 618, Troparul glas IV.
197. ZUGRAVU, Pr. Dr. I., Sfânta Cruce ca obiect liturgic. Cernăuţi 1937, p. 3.
198. IDEM, Ibidem, p. 10.
116

117

şi obiectele de tortură, ca: trestia, cu care lisus a fost lovit peste cap,iaa suliţa, cu
care a fost împunsă Sf. coastă din care a ieşit sânge şi apă, M0 mâna, cu care a
primit loviri peste obraz,SB1 le» gaturile dela mâini,20S ligheanul, de care s-a
servit Filat când s-a spălat pe mâini, ca dovadă pentru nevinovăţia Mântuitorului,
0ii etc. Dar buretele, în care i s-a dat sa" bea oţet amestecat cu fiere,îM zarurile, cu
care au tras sorţ pentru cămaşa Mântuitorului,205 şi sigiliul, care a fost pus la
mormânt,206 care este simbolizat prin

Fig. 43. - Antirais al Bisericii Unite din Transilvania, dela 1927 (reprodus după
original)
pecetea pusă de episcopul locului pe antimise, se putea oare să lipsească de pe
antimis ?
199. Matei XXVII, 30.
200. Ioan XIX, 34.
201. Matei XXVI, 67.
202. Matei XXVII, 2.
203. Matei XXVII, 24.
204. Matei XXVII, 40.
205. Matei XXVII, 35.
206. Matei XXVII, 64.
Ce să mai spunem de coroana de spini, pe care i=au pus»o în batjocură, când noi
ştim că „fiecare parte a sfântului Trup a răbdat ocară pentru noi: capul, spini; faţa,
scuipiri; obrajii, loviri cu palme; gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere.
Ure chile, hulele păgâneşti; spatele, biciuiri şi mâna, trestia; întinso rile a tot trupul
pe cruce ; încheeturile, cuie şi coasta, suliţa; cel ce a pătimit pentru noi şi ne=a scos
din patimi; carele s-a smerit pentru noi, ca să ne înalţe". 207
Pe unele antimise se mai găsesc: piroanele, cleştele, ciocanul şi biciul, adică
uneltele de care s-au folosit Iudeii pentru a răs¬tigni pe Mântuitorul. Dar cel mai
însemnat dintre obiectele de tortură, a fost punga cu arginţi a lui Iuda, dela care a
pornit Răstignirea şi înmormântarea. Această pungă figurează pe anti* misele mai
noui, după cum se vede pe antimisul dela figura 33. Acestea sunt simboalele care se
găsesc pe antimisele din a doua grupă, în vremea când antimisul începe a fi făcut cu
mai multă grije.
In perioada III»a avem cele mai frumoase simboale pe sf. antimis, şi anume: Hristos
stă viu, în picioare, în mormânt sau în potir. Ideia principală este că Trupul lui
Hristos a fost jertfit şi a înviat pentru a da viaţa, pe care o primim prin Sf.
Euharistie, săvârşită pe Sf. Masă.
Deosebit de însemnată este şi scena cu Hristos în potir şi care, după cum am mai
spus, a trecut şi în iconografia murală bisericească. Nu numai că toate bisericile au
zugrăvită la prosco» midiar această scenă pe pereţi sau chiar pe geamul dela
prosco* midiar, dar am mai găsiko şi pe un chivot lucrat din argint, la anul 1762, şi
care se găseşte azi pe Sf. Masă a Altarului Cate dralei patriarhale. Nu se putea ca
această scenă, care înfăţişează Jertfa de bună voie a Mântuitorului, ce se săvârşeşte
pentru noi în Sf. Liturghie, să lipsească din iconografia bisericească. Toate uneltele
de tortură sunt puse în potir, iar Mântuitorul stă în pi» cioare în potir, spre a se jertfi
de bună voie pentru a noastră mântuire. Doi îngeri sprijină braţele Mântuitorului,
Maica Dom» nului în dreapta priveşte marea taină; Sf. Ioan Evanghelistul arată
Jertfa dumnezeească, vrând par-că să spună: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică
păcatul lumii".208 Sub Golgota, devenită
2C7. TRIODUL, ed. cit., p. 616. 208. Ioan I, 29,

118
119

raiu, se află capul lui Adam. împrejurul piciorului potirului sunt literele! M. JI. P.
B., care înseamnă „locul Câpăţânii s-a făcut rai", Nu lipsesc nici simboalele celor
patru evanghelişti: vulturul, leul, îngerul şi boul.
Acest model de antimis pe care l»am descris după proto» popul Goşev,209 este
românesc, sfinţit de mitropolitul Ungro»Vla» hiei, Varlaam, sub domnia lui Duca
Vodă.
Trecem acum la simboalele care s-au adăogat mai târziu, pe antimisele din categoria
patra. Cea mai însemnată şi mai frec» ventă scenă este punerea în mormânt, pe care
o întâlnim din veacul X pe epitafe.810
Deosebit de însemnată este, pentru iconografia antimiselor din această categorie,
scena care ne înfăţişează pe Mântuitorul legat de un stâlp, deasupra căruia se vede
un cocoş, iar în pâr« ţile stâlpului se văd doi oameni care lovesc pe rând faţa
Mântui» torului, ca pe antimisul dela figura 17.
Deoarece, pe iconografia antimiselor, în curgerea vremii s-au făcut unele adăogiri
nu însemnează că vechile teme ar fi fost lă» sate la o parte, ci se tot adăogau altele,
aşa că găsim toate sim» •boalele de până acum şi pe antimisele din categoria cincea.
Tocmai în vremea noastră s-au făcut adăogiri şi schimbări fundamentale şi
complecte în iconografia antimisului, căci crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul
nu se mai vede pe antimis ca îr. figura 13, 14 şi 38.
UJI element nou pe antimisul cel mai nou, ultim, dat de înalt Prea Sfinţitul Patriarh
al României Nicodim (fig. 39) este scena cu Jertfa lui Abraam, ca simbol pentru
Jertfa Euharistică a Mântui» torului precum şi scena principală în care Mântuitorul
este pus pe o scândură sau pe o piatră de mormânt, sub un baldachin.
Se găseşte deasemenea pe unele antimise şi semnul suliţei cu care Mântuitorul a
fost împuns în coastă, lucru care se vede mai mult sau mai puţin distinct, totdeauna
însă în partea dreaptă a pieptului Celui răstignit, aşa cum scrie prof. Zugravu s „Ce
priveşte împunsătura de suliţă în coastă se înfăţişează atât în bi» sericile din Orient,
cât şi în cele din Occident, consecvent în partea dreaptă".2U
209. Op. cit., pp. 101-103.
2io. Cf. GOŞEV, Op. cit., p. 86. 211. Op. c«„ p. 11.

ÎNCHEIERE
Ca încheiere a acestui studiu, putem spune că antimisul a fost întrebuinţat în
Biserica creştină din cele mai vechi timpuri, din nevoia practică de a se săvârşi Sf.
Liturghie şi acolo unde nu erau zidite biserici cu altare sfinţite.
Sprijiniţi pe documentele mai sus arătate, se poate pune ori» ginea antimisului - ca
înlocuitor al Jertfelnicului din Noul Testa» ment (Apocalipsa VI, 9)-chiar din veacul
I al erei creştine.
Masa pe care s-a instituit Sf. Euharistie, la Cina cea de Taină, se numea jertfelnic
atunci când era fixă, dar pentrucă în vremea prigoanelor nu se mai putea aduce
jertfa euharistică în biserici cu prestoluri fixe, creştinii refugiindu.se prin peşteri,
munţi şi cată» combe, au înlocuit acest jertfelnic fix cu o placă de piatră sau de
lemn, pe care au numiUo altar portatio. Cu vremea însă, şi probabil începând tot din
vremea persecuţiilor, creştinii au luat bucata de pânză numită iliton, căreia după ce
i»au adăugat sfinte moaşte, i»au dat întrebuinţarea pe care o avea atunci altarul por»
tativ, iar acum antimisul. Trebue să ştim că era mai practică această bucată de
pânză, cu care la nevoe slujitorii sfinţiţi se puteau încinge ca să nu o vadă păgânii,
decât acea scândură sau piatră, care nu se putea ascunde şi în care nu se puteau
acoperi Sfintele Taine, când trebuiau să fugă din locul unde erau prinşi în timpul
sfintei slujbe.
Ca înlocuitor al sfintei Mese, putem pune ilitonul în vremea prigoanelor din primele
veacuri. Căci ce este ilitonul decât o veche pânză care simboliza giulgiul şi pe care
se puneau sfintele vase în timpul jertfei? Cu vremea însă şi»a schimbat
însemnătatea, de acum înainte întrebuinţându«se ca o pânză păstrătoare a Sfintelor
Taine, fie pentru a nu se pierde vreo părticică în timpul jertfei, fie pentru a se păstra
Sfintele Taine şi a se muta cu uşurinţă din loc în loc pentru bolnavi, prin închisori,
sau în caz de cutremur, foc, năvăliri, când preotul trebuia ori să stea pe loc, ori să
fugă luând şi Sfintele Taine.
Mai târziu, în vremea prigonirilor, acea simplă pânză numită iliton îşi păstră şi mai
departe întrebuinţarea pe care o avusese, dar îşi schimbă cu totul însemnătatea ei
liturgică. Creştinii acum, ne mai putând aduce jertfa lor pe mormintele mucenicilor,
sunt nevoiţi să ia părţi din moaştele acestora şi să le ducă în locuri ascunse de
vederea prigonitorilor, unde se putea aduce jertfa în linişte.
Aceste moaşte, eile»au adăogat ilitonului, care astfel va ţine

120

121

loc atât de mormânt al mucenicilor, cât şi de Masa pentru adu» cerea jertfei, de
unde şi introducerea denumirei de antimis.
Ţinând seamă că până prin veacul III nu existau biserici creştine propriu zise şi deci
nici altare sau jertfelnice fixe, sau dacă existau erau extrem de rare, atunci trebue să
presupunem că crep ştinii primelor veacuri întrebuinţau într-o măsură destul de
largă altarele portative, pe care ei le vor fi cunoscut chiar sub numele de antimise,
dar din alt material şi cu altă formă decât cele de azi. Aşa dar, putem spune că
numai numele de antimis s-a dat mai târziu unui obiect care exista de fapt chiar dela
instituirea Jertfei Euharistice, de când deci există şi jertfelnicul pentru adu» cerea
acestei jertfe.
După cum am spus, în veacul VII apare în documente în« saşi denumirea de
„antimis", în encomiul pe care episcopul Teo« dosie l=a ţinut în cinstea
predecesorului său, Marcian de Siracuza, însă nimic nu ne opreşte să presupunem că
întrebuinţarea acestei denumiri este de fapt cu mult mai veche,
Că antimisul, pe care îl avem astăzi are acelaşi rost pe care îl aveau vechile altare
mobile, nu mai este nici o îndoială. Insă în ce priveşte forma lui de azi, el se
deosebeşte mult de acelea; altarele fixe şi cele mobile erau de piatră, lemn sau
metal, pe când antimisul de azi este din pânză, De altfel, originea antimisului de
pânză pare să fie în legătură cu o altă pânză a sfintei mese, de origină mult mai
veche, numită „iliton". încă din vechime avem dovezi că sfinţirea darurilor nu se
făcea deadreptul pe sf. Masă, ci pe o pânză subţire, care azi poartă numele de iliton.
In timpul iconoclasmului, după mărturiile pe care le«am citat, folosirea lui a ajuns
din ce în ce mai deasă, devenind chiar necesară din pricina împrejurărilor vitrege
prin care trecea ortodoxia pe atunci.
Până la generalizarea şi oficializarea întrebuinţării antimisului în practica
bisericească, prin veacul VUIdX, când începe a se face menţiune documentară în
scrierile Părinţilor bisericeşti despre exi» stenţa şi folosirea lui, a fost nevoie fără
îndoială de un timp de împământenire a acestui uz în practica bisericească din
primele veacuri creştine.
Oficializarea târzie n-a fost decât întărirea vechiului obiceiu împământenit prin
tradiţie.
Poate că la început antimisul a fost folosit numai ca o pânză simplă, atât pentru a
înfăşură Sf. Taine, când creştinii surprinşi de

prigonitori în timpul slujbei trebuiau să fugă cât şi pentru a în locui Sf. Masă în
cazurile când aceasta lipsea,
Astfel, originea antimisului trebue căutată atât în vechiul iliton, cât şi în altarele
mobile întrebuinţate pe vremea prigoanelor, ca „o urmare a nevoii", dacă ţinem
seamă de mărturia destul de preţioasă a istoricului Sozomen, că pe vremea lui
Constantin cel Mare s-a săvârşit sfânta Liturghie pentru soldaţi, sub un cort, şi dacă
avem în vedere cuvintele Sf. Ciprian, că se săvârşea Litur» ghia în peşteri, pe munţi,
deci în locuri ferite de prigonitori.
Timpul în care altarele mobile au luat înfăţişarea şi denu mirea de antimise, aşa cum
le avem azi, nu se poate preciza cu exactitate, căci lipsesc documentele scrise, dar
un lucru este ade« vărat s că creştinii odată cu începerea prigoanelor, au folosit
acest odor pentru cult, sub alt nume şi înfăţişare, mai ales că întrebup inţarea lui era
nu numai de a jertfi pe el, ci şi de a fi păstrător şi apărător al Sfintelor Taine, în
acest timp,
Gândindu»ne la rostul sublim al sf. antimis cât şi la Unitatea Bisericii, facem
următoarea propunere •. Sf. Antimis, în ce priveşte iconografia şi inscripţia, să se
uniformizeze, dându«se numai de către Sf. Sinod în aşa fel, ca cel puţin în întreaga
Biserică Orto doxă Română (dacă în toată Ortodoxia ar fi mai greu), să fie în uz un
singur fel de antimis, iar Chiriarhul respectiv, pentru documen tare istorică, să»l
iscălească şi să=i pună data. Altfel găsim atâtea feluri de antimise, câte chiriarhii
(episcopii) avem. Facem această propunere ştiind că Mântuitorul şi Domnul nostru
Iisus Hristos, Care S-a jertfit, Unul este şi o singură jertfă a adus, odată şi pen» tru
totdeauna.

ANEXE;
1. RANDUIALA, CUM SĂ CADE SĂ SE PUE LA BISERICA CEA DIN NOU
ZIDITĂ SFÂNTUL ANTIMIS
2. RANDUIALA A SFINŢIRII DUMNEZEEŞTILOR ANTIMISE, DUPĂ EDIŢIA
DIN MOLDOVA 1863

„RÂNDUIALA,
CUM SE CADE SĂ SE PUE LA BISERICA CEA DIN NOU ZIDITĂ
SFÂNTUL ANTIMIS,
ce s-au dat deta arhiereu arhimandritului, sau igumenului, sau
protopresoiterulut, sau presoiterutui, celui rânduit pentru
aceasta si iscusit. 2l1
„Săvârşindu=se biserica, bine trimisul, căruia va porunci ar hiereul, şi pune sfinţitul
antimis pre analoghion, din dreapta parte, înaintea icoanei Mântuitorului; înpodobit
pre discos, şi aşează deap supra lui sfânta steluţă (sshs^h), şui acoperă cu un
pocroveţ, şi aprinde lumânare înaintea lui. Şi porunceşte să se aducă masa nouă
curată, şi o pune în mijlocul bisericii, şi o acopere cu o pânză albă curată, şi
deasupra ei cu o faţă de masă de materie, şi pune deasupra sfânta Evanghelie, şi
cinstita Cruce, şi cămaşa prestolului, atâta de lungă fiind, ca să acopere prestolul
până la pământ, şi inditie, şi aţa, cu care se leagă pe deasupra cămăşii sfinţitului
prestol, şi vasele cele sfinte şi procoveţile, şi celelalte lucrurile trebuincioase ale
bisericii, şi pune patru sfeaşnice, cu fă» clii aprinse în patru colţuri a mesii. Şi se
cântă Vecernie cea mică. Iară după vreme să cântă Vdenia cea de toată noaptea,
după tis picul (OITCT^KSA) înoirii şi a hramului. Iară după utrene să face sfinţirea
(wc$Hi|i<iHi/ft) aşa: Să pune masa, şi pre dânsa vasul şi«l
211. Reprodusă din cârteai TpeâHHK Chişinău. Tipografia Eparhială, 1908, pp.
1082-1095. Această rânduială este o traducere exactă a rânduelii re-spectlve din
cărţile ruseşti de slujbă. Textul rusesc al ei, paralel cu traducerea germană, a fost
publicat şi de AL. VON MALTZEW, Begrâbuis-Ritus und einige spezlelle und
alterthumliche Gottesdlenste der Orthodox-Kath. Kirche des Mor» genlandes,
Berlin 1898, part. II, pp. 143«155. După acest text a publicat o de-scriere a ritului in
limba italiană, liturglstul Dom Placide de Meester, Rituale-Benedlzlonale bizantino,
Roma 1930, pp. 210-213.

126

127

umplem cu apă, şi se pune pe cană (d,flnjţ) cinstita Cruce cu bu« suioc. Şi se

înbracă cel mai mare cu toate obicinuitele veşminte preoţeşti: cum şi ceilalţi preoţi
şi diaconi câţi se află. Şi se îm« part tuturor preoţilor şi diaconilor lumânări. Şi cel
mai mare în» cepe a cânta canonul (Paraclisul), şi sfinţirea, care se săvârşaşte la zi
întâiu a lui Avgust. Şi după săvârşirea sinţirei, luând preoţii sfânta apă, carea este în
blid, şi cinstita Cruce, aşijderea şi masa, pre carea sânt puse lucrurile cele de
trebuinţă, şi le duc în olta» riul, şi să închide oltariul, şi nu îndrăzneşte nimeni din
mireni a sta acolo, numai preoţii şi diaconii înbrâcaţi cu sfintele veşminte. Apoi
rădică preoţii masa prestolului. Iară cel mai mare stropeşte cu aghiazmă cei patru
stâlpi, sau un stâlp, unde adecă este numai unul, ne zicând nimica. Şi să întăreşte
masa prestolului precum să cuvine, şi să spală cu apă caldă şi să şterge, şi iarăşi să
stro< peşte cu sfânta apă. Iară când să aşazâ masa, şi să spală, să zice psalmul 144
(PA\A) : înălţate=voi Dumnezeul meu.,. Şi psalmul 22 (KB) I Domnul mă paşte, şi
nimica nu*mi va lipsi.,. Şi psalmul 83 (nr); Câtus de iubite lăcaşurile Tale, Doamne
al puterilor...
Deci stropindusse cămaşa cu aghiazmă, să îmbracă sfântul prestol cu dânsa, şi să
înfăşură slab (npocr) cu aţa, ce este gătită pentru aceasta, şi stropită cu apa sfântă.
Apoi să stropeşte şi inditia, şi să înbracă cu dânsa sfântul prestol, zicând psalmul 92
(MK) : Domnul s-au împărăţit...
Şi să pune sfânta Evanghelie, şi cinstita Cruce, şi să acopere cu o faţă de materie,
stropinducsâ toate acestea cu aghiazmă. Şi să pune luminare nouă, carea n-au mai
fost aprinsă, înaintea pre» stolului. Apoi să împodobeşte proscomidia cu stropirea
aghiazmei. Şi să pun vasele şi pocroveţele, şi să acopăr cu o faţă de mac terie. Apoi
stropeşte oltariul şi toată biserica cu sfânta apă. Şi că» deşte oltariul şi toată biserica.
Şi zice cel mai maret Cu pace să eşim. Şi luăm Evanghelia, şi Crucea, şi apa sfântă,
şi celelalte icoane, după cum se face la eşire cu cinstitele lemne a Crucii. Deci cel
mai mare cădeşte sfinţitul antimis, şi rădicându«l îl pune pre cap cu discosul fiind
acoperit cu pocroveţul deasupra steluţii (3Kid3AHiyH), şi înconjurăm biserica
înprejur, începând din partea cea despre amiază zi, diaconii cădind sfântul antimis,
pre carele cel mai mare îl poartă pre cap. Şi tot aceştia diaconi, cei ce că» dese
antimisul, întru carele sânt sfintele moaşte, cădesc şi biserica, când ajung în dreptul
uşilor, partea cea despre amiaza zi, cea

despre răsărit, cea despre miază»noapte şi cea despre apus. Iară preotul al doilea
mergând în urma celui ce poartă antimisul, stro» peşte biserica cu sfânta apă. Iară
mergând înprejurul bisericii se cântă troparul, pe glas 3 (r): Cela ce pe piatra
credinţii ai zidit biserica Ta...
Şi alte tropare.
Şi viind la uşa cea mare despre apus, stăm cu faţa cătră răsărit, şi să pune sfântul
antimis pe analoghionul gătit, şi zice cel mai mare!
Bine eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, totdeauna, acum, şi pururea şi în
vecii vecilor.
Iară cântăreţii fiind înlăuntrul bisericii răspund: Amin. Şi cel mai mare zice:
Rădicaţi boeri porţile voastre... şi va intra împăratul măririi,
Iară cântăreţii înlăuntrul bisericii răspund cântând : Cine este acesta împăratul
măririi?
Apoi diaconul: Domnului să ne rugăm. Cântăreţii: Doamne, milueşte.
Cel mai mare rugăciunea:
Dumnezeule şi Părintele al Domnului nostru Iisus Hristos,...
Şi îndată zice această molitvă a vâhodului: Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru,,,.
Apoi zice: Domnul puterilor, Acesta este împăratul măririi.
Şi cântăreţii cântă tot acelaş. Şi iarăş cel mai mare zice: Domnul puterilor, acesta
este împăratul măririi. Şi însemnează uşa bisericii cu antimisul, întru care sânt
sfintele moaşte, în chipul Crucii. Şi întră toţi în biserică. Iară cântăreţii cântă
troparul, glas 4 (A):
Ca bună podoaba tăriei cei de sus,...
Şi cel mai mare pune sfântul antimis pre sfânta Masă şi dea» supra lui sfânta
Evanghelie şi cădindu»l, zice rugăciunea înaintea stântului prestol. Diaconul zice:
Iară şi iară plecând genunchile, Domnului să ne rugăm.
Şi cel mai mare îngenunchind, (aşijderea şi norodul, carele stă în biserică, pleacă
genunchile sale) ceteşte molitva aceasta în auzul tuturor:
Doamne Dumnezeul nostru, carele cu un cuvânt ai zidit făptura,...
Şi după molitvă să scoală cel mai mare şi ceilalţi. Iară dia* conul zice: Apără,
mântueşte, rădică şi ne păzeşte pre noi, Dum» nezeule, cu Darul Tău. Şi altele, (H
np«>i),

128

Preotul, vozglas: Că sfânt eşti Dumnezeul nostru,... Apoi strana: Amin.

Şi ia proestosul cinstita cruce, şi stând în mijlocul bisericii blagosloveşte cu crucea
în patru părţi: spre răsărit, spre apus, spre amiaza zi, şi spre amiaza noapte, la fieşte
carea parte câte de trei ori. Iară diaconul cădeşte cinstita Cruce după obiceiu,
precum la eşirea cu icoanele, zicând mainainte de blagoslovenia la fieştecarea parte:
Domnului să ne rugăm. Şi clirosul cântă (iară norodul întru sineşi zice:) Doamne
milueşte, de trei ori, când blagosloveşte cel mai mare fieştecarea parte.
După aceea cel mai mare sărută cinstita cruce, (şi după dânsul şi ceilalţi împreună
slujitori) şi«i stropeşte cu apa sfântă. Apoi şi norodul sărută cinstita Cruce, ce o ţine
în mână cel mai mare, şi stropeşte pre norod cu aghiazmă şi să încep ceasurile. Şi
intrând în oltariu, face preotul proscomidie după obiceiu : şi să săvârşeşte sfânta
Liturghie. Iară altă lucrare arhierească niciuna să nu se săvârşească, nici să se zică
alte rugăciuni: pentru că toate s-au săvârşit dela arhiereu asupra sfântului antimis. Şi
aşa biserica aceea se face sfinţită, şi desăvârşit, prin Antimisul, care de arhiereu s-au
sfinţit, şi s-au trimis la dânsa.
Ştiut să fie, pentru ce în acest Evhologhion nu s-au pus rânduiala şi urmarea sfinţirii
cei mari a bisericilor. Pentru aceasta: că lucrarea aceasta nu este preoţească: ci a
însuşi arhiereului".

„ALTĂ RÂNDUIALA A SFINŢIRII DUMNEZEEŞTILOR

ANTIMISE
DUPĂ EDIŢIA DIN MOLDOVA 1863
CHESARIE RESMIRIŢĂ
EPISCOP SYNADON LOCOTENENT DE MITROPOLIT MOLDOVEI
ŞI SUCEVEI!IS
La Liturgle, Arhiereul $1 cu cel împreună, liturglsltoti se îmbracă în toată
Ărhierattcaua. $1 pe toc, poruncesce să ridice (oale de pre sfânta Masă, afară de
îmbrăcăminte st să întindă toate Antlmlsele pe faţa sfintei Mese, când atunci
Arhiereul se îmbracă cu giulgiul preste sfintele vestminte si până acestea se oor
face, clericii cetesc înaintea uşilor frumoase.
Psalmul 144
înălţate»voiu Dumnezeul meu împăratul meu, şi bine voiu cuvânta numele tău în
veac...
Psalmul 22
Domnul mă pasce şi nimic nu«mi va lipsi... Deci, Diaconul: Domnului să ne rugăm.
Arhiereul zice rugăciunea înaintea sfintei Mese:
Doamne Dumnezeul Mântuitorul nostru, cela ce toate le ku crezi şi porţi grijă spre
mântuirea neamului omenesc, primesce rugăciunile noastre a nevrednicilor robilor
tăi şi ne învrednicesce pre noi întru acest ceas, ca fără de osândă să săvârşim
sfinţirea Antimiselor tale acestora, care s-au făcut spre mântuirea noastră, întru
Slava măririi tale, căreia învrednicesce«ne pre noi.
Ecfonis:
Că ţie se cuvine toată Slava, cinstea şi închinăciunea, Ta« tălui şi Fiului şi sfântului
Duh: Acum şi pururea şi în vecii vecilor.

212. Reprodusă, întocmai, din cârteai .Slujba Sfinţirii Bisericii, adw nată din
dlferlre cârti de rândueli bisericeşti, atingatoare de sfinţirea bise¬ricii-. Ed. Sf.
Sinod. Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti 1897, pp. 125-145,

Diac. N. TUTĂ. Sf. Antimis

130

131

Si după Amin: Diaconul in mijtocut Bisericii stând Zice: Binecuvintează Stăpâne

sfinte,
Arhiereul: Bine este cuvântat Dumnezeul nostru totdeauna acum şi pu» rurea şi în
vecii vecilor.
Diaconul:
Cu pace Domnului să ne rugăm.
Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.
Pentru pacea a toată lumea şi pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi
pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm.
Pentru sfântă Biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă şi cu bună smerenie şi cu
frica lui Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm,
Pentru toţi drept»slăvitorii creştini, Domnului să ne rugăm,
Pentru Arhiepiscopul nostru (N) şi pentru cinstita Preoţie şi întru Christos Diaconie
şi pentru tot clerul şi poporul, Domnului să ne rugăm.
Pentru prea înălţatul şi de Christos iubitorul Domnul nostru (N) Regele României,
pentru toată augusta lui familie şi pentru toată curtea şi drept slăvitorii supuşii lui,
Domnului să ne rugăm.
Pentru lucrurile mâinilor noastre, şi a fraţilor celor împreună cu noi, Domnului să ne
rugăm.
Pentru ca să sfinţească Antimisele acestea, cu pogorîrea şi puterea şi lucrarea
sfântului Duh, Domnului să ne rugăm.
Pentru cei ce înnoată şi călătoresc şi pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc,
pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să ne isbăvim noi de tot necazul, mânia şi ne» voia, Domnului să ne
rugăm.
Apără, mântuesce, miluesce şi ne păzesce pre noi Dumne» zeule, cu Darul tău,
Pre prea Sfânta, Curata, pre bine cuvântată, slăvită Stăpâna noastră de Dumnezeu
Născătoarea şi pururea fecioara Măria, cu toţi sfinţii pomeninduso, pre noi înşine şi
unul pre altul şi toată vieaţa noastră lui Christos Dumnezeu să o dăm.
Ecfonis :
Că ţie se cuvine toată Slava, cinstea şi închinăciunea Tatălui şi Fiului şi sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Diaconul:
Iară şi iară plecând genunchile, Domnului să ne rugăm.
Arhiereul estnd înaintea doeritor împărătesei si îngenunchind cu fata ta Răsărit, zice
cu glas mare rugăciunea,
Dumnezeule cel fără de început şi vecinie, carele toate le»a; adus dintru nefiinţă
întru fiinţă, cel ce locuesci întru lumina cea neapropiată, cel ce ai cerul scaun şi
aşternut picioarelor pământul, carele ai dat lui Moisi poruncă şi pildă, cela ce ai pus
Duhul tău în Veseleil, meşterul cel mare şi Tai îndestulat pre dânsul de în»
ţelepciune, spre întregimea şi ridicarea Cortului Mărturiei, întru care era îndreptări
de închinare cele mai -nainte închipuiri şi for» mele adevărului, cela ce ai dăruit lui
Solomon lăţimea şi vărsarea inimii şi printr-însul ai ridicat Biserica ta cea veche şi
sfinţilor tăi Apostoli ai înnoit darul închinăciunii celei întru Duhul şi a Cor» tului
celui adevărat şi printr-înşii în tot pământul ai sădit sfintele tale Biserici, ca să se
aducă întru dânsele prea sfintele şi cele fără de sânge jertfe. însuţi şi acum cel fără
de moarte şi mare dată» torule împărate, adulţi aminte de îndurările şi milele tale că
din veac sunt. Şi nu te scârbi de noi cei întunecaţi cu mulţimea pă catelor. Şi nu
strica aşezământul tău pentru necurăţia noastră. Ci treci şi acum cu vederea
greşalele noastre şi ne întăresce şi ne umple pre noi cu darul şi cu pogorîrea prea
sfântului şi de vieaţă făcătorului Duhului tău, fără de osândă a săvârşi înnoirea şi
sfin» ţirea Antimiselor acestora; aşa Stăpâne Doamne Dumnezeule Mân» tuitorul
nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului, auzi»ne pre noi păcătoşii
rugămuene ţie şi trimite pre sfântul Duh, cel în» chinat şi a tot«puternic şi sfinţesce
Antimisele acestea, umple»le pre dânsele de lumina cea vecinică, facle pre
dânsele să fie spre plăcerea locuinţei tale, fă»le locaşuri măririi tale,
împodobesce»le pre dânsele cu Dumnezeescile tale daruri cele mai presus de lume,
cât Dumnezeescile jertfe ce se vor săvârşi preste dânsele să ajungă la sfântul cel
preste ceruri şi tăinuitorul jertfelnicul tău şi ne dă nouă darul prea curatei umbrei
tale, că nu nădăjduim întru facerea nevredniciei mâinilor noastre, ci întru a ta
necuprinsă bunătate.
Diaconul: Apără, mântuesce, miluesce, ridică»ne şi ne păzesce pre noi Dumnezeule
cu Darul tău.
Pre prea sfânta Curata, pre bine cuvântată, slăvită Stăpâna noastră de Dumnezeu
Născătoarea şi pururea fecioara Măria, cu

132

133
toţi sfinţii pomeninduoo, pre noi înşine şi unul pre altul şi toată vieaţa noastră lui
Christos Dumnezeu să o dăm, Arhiereul Ecfonis: In Altar. Că sfânt eşti Dumnezeul
nostru şi pre Sfinţii şi pre cinstiţii Mucenici, carii pentru tine s-au nevoit, te
odihnesci şi ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi sfântului Duh, Acum şi pururea şi
în vecii vecilor.
Aicea să se sfinţească apa de Trandafir binecaoântând-o de trei ori.
Si îndată, Diaconul: Domnului să ne rugăm.
Arhiereul plecândusşi capul, zice rugăciunea apei.
Doamne Dumnezeule, cela ce cu arătarea ta cea mântuitoare ai sfinţit repejunile
Iordanului. însuţi şi acum trimite Darul prea sfântului tău Duh, preste Jertfelnicul
tău acesta şi ne binecuvin» tează pre noi şi apa aceasta, ca să fie sfinţenia şi
săvârşirea sfân» tului tău Altar.
Deci se stropesc Anlimisele cu apă sfinţită, uşor, să nu se ude zicând:
Se sfinţesc Antimisele acestea prin stropirea Sfintei ape şi prin ungerea cu
sfântul Mir, în numele Tatălui şi al Fiului şi al sfântului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor, Amin. $i îndată si cu apă de Trandafir, zicând :
Stropipmă»vei cu Isop şi mă voiu curaţi. Spălasmă»vei şi mai vârtos decât zăpada
mă voiu albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura=secvor oasele cele
smerite.
Aceasta de trei ori, Si diaconul oa zice) toată partea Psalmului până la sfârşit.
întoarce faţa ta de către păcatele mele şi toate fără de legile mele şterge«le. Inimă
curată zidesce întru mine Dumnezeule. Şi Duh drept înnoesce întru cele din lăuntru
ale mele. Nu mă le» păda dela faţa ta şi Duhul tău cel sfânt nu«l lua dela mine.
Dă*mi mie bucuria mântuirii tale, şi cu Duh stăpânitor mă întăresce. Invăţasvoiu
pre cei fără de lege căile tale şi cei necredincioşi la tine se vor întoarce.
Isbăvesce«md de sângiuri Dumnezeule Dum nezeul mântuirii mele. Bucura»se«va
limba mea de dreptatea ta. Doamne buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti
lauda ta. Că de ai fi voit jertfă, ţi=aşi fi dat. Arderile de tot nu le vei bi« nevoi. Jertfa
lui Dumnezeu, duhul umilit. Inima înfrântă şi sme< rită Dumnezeu nu o va urgisi,
Fă bine Doamne întru bună voirea ta Sionului şi să se zidească zidurile
Ierusalimului. Atuncea bine
vei voi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atuncea vor pune pre Altarul tău
viţei.
Apoi Arhiereul Măresce zicând: Slavă Tatălui şi Fiului şi sfântului Duh s Şi acum şi
pururea şi în vecii vecilor, Amin,
Deci începe a mirui Antimisele, făcând ta fiecare trei cruci. Una sus, unde se pun
Moaştele, una la capul Mântuitorului şi una la picioare, zi" când: Diaconul, ta
fiecare Anlimis. Să luăm aminte. St Arhiereul: Aliluia. Puindwle în mijlocul mesei
unul preste altul, din care la trei dacă nu la toate singur Arhiereul, însemnând
sfintele Moaşte cu sfântul Mir, să le coasă: Si până acestea se nor face, clericii să
citească, afară înaintea uşilor fru¬moase cu glas.
Psalmul 132.
Iată acum, ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună...
Apoi mai adaoge şi psalmul 83. Cât sunt de iubite locaşurile tale Doamne al
puterilor)
Să mai adauge şi Psalmul 131. Adu=ţi aminte Doamne de David şi de toate
blândeţile lui.
Mal adaoge şi psalmul 92. Domnul s-a împărăţit, întru poddabă s-a îmbrăcat...
Mai adaoge şi psalmul 23. Judecă>=mă Doamne: Că eu întru nerâutatea mea am
umblat şi spre Domnul nădăjduind nu voiu slăbi.
Sfârşindwse dar toate de mirult şi de cusut, cântă troparele acestea, glas al lelea.
Sfinţilor Mucenici, carii bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţiavă Domnului să
se milueascâ sufletele noastre,
Slavă ţie Christoase Dumnezeule, lauda Apostolilor şi bucuria Mucenicilor. A
cărora propoveduire este Treimea cea de o fiinţă.
St după acestea, Arhiereul, cântă sau cetesce Troparul, glas al 2-lea, puind
Antimisut Bisericii d-asupia acestora.
Iosif cel cu bun chip, de pre Lemn luând prea curat Trupul tău, cu giulgiu curat
înfăşurându=l şi cu miresme, în mormânt nou, îngropânduel, l-a pus,
Apoi măresce Arhiereul:
Mărire Dumnezeului nostru în veci,
Slavă ţie Dumnezeul nostru în veci. Amin.

134

135

Diaconul: Domnului să ne rugăm. Arhiereul: Doamne Dumnezeul nostru, carele şi

această slavă ai dăruit sfinţilor tăi Mucenici, celor ce pentru tine s-au muncit, ca în
tot pământul prin sfintele tale locaşuri, să se semene sfintele lor Moaşte şi să răsară
şi să odrâslească rodurile tămăduirilor; Insu.ţi Stă-pane, cela ce eşti dătătorul
bunătăţilor tuturor, pentru rugăciunile sfinţilor, cărora bine ai voit, a se pune
moaştele lor, intru aceste sfinte Antimise, învrednicesce-ne pre noi fără de osândă
a.ţi aduce ţie preste dânsele jertfa cea fără de sânge. Şi ne dăruesce nouă tuturor,
toate cererile cele către mântuire. Dăruind şi cu aceasta celor ce s-au nevoit pentru
Numele tău a se mântui printr-înşii, pentru sfânt Numele tău, spre a noastră
mântuire.
Ecfonis: Că a ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi Fiului şi a sfântului
Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Arhiereul, miresce: Slavă Sfintei şi a tot puternicei şi de vieaţă făcătoarei Tre. imi,
totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin. Diaconul: Domnului să ne
rugam. Arhieteul: Doamne Dumnezeul nostru, făcătorule al cerului şi al păi
mântului, cel ce ai întemeeat cu negrăită înţelepciune Biserica ta şi ai aşezat pre
pământ ceata preoţiei, care este închipuire slujirii îngeresci celei din cer; Tu
Stăpâne, cela ce eşti mare dăruitor, primesce.ne şi pre noi acum rugându.ne, că nu
doară suntem vrednici de a cere de aceste lucruri mari, ci ca să se arate co« vârşirea
bunătăţii tale. Căci n-ai încetat în tot felul bine a face neamului omenesc. Iar
începătură de binefacerile tale ai dăruit cea cu trup arătare a unuia născut fiului tău,
carele pre pământ ară. tându»se şi strălucind celor dintru întuneric lumină de
mântuire, sau adus pre sine.şi pentru noi jertfă şi s-a făcut curăţitor a toată lumea;
făcându«ne pre noi părtaşi învierii sale şi suindu»se în ce. ruri, a îmbrăcat pre
Ucenicii săi şi Apostoli, precum s-a făgăduit, cu puterea de sus, care este Duhul cel
Sfânt, cel închinat şi a tot puternic, carele dela tine Dumnezeul şi Tatăl purcede.
Făcându.se putincioşi cu fapta şi cu cuvântul, au dat Botez al punerii de fii, au
ridicat Biserici, au întemeeat Jertfelnice, au pus canoane şi legi de preoţie, a cărora
noi păcătoşii având învăţătură, cădem către tine Dumnezeul nostru cel vecinie şi ne
rugăm ţie îndurate, pre sfintele acestea Antimise, făcute spre lauda ta, umple.le de
dum.

nezeească slava ta şi le arată sfintele sfintelor. Că noi cei ce stăm lângă dânsele, ca
la înfricoşatul scaun al împărăţiei tale, fără de osândă să slujim ţie, rugăciuni
trimiţând pentru noi şi pentru tot poporul tău şi pre jertfa cea fără de sânge, aducând
bunătăţii tale, spre ertarea păcatelor, celor de voie şi fără de voie, spre săvâr» şirea
bunei petreceri, spre plinirea a toată dreptatea.
Ecfonis:
Că binecuvântat este Numele tău, al Tatălui şi al Fiului şi al sfântului Duh. Acum şi
pururea şi în vecii vecilor.
Arhiereul: Pace tuturor. Diaconul: Capetele noastre Domnului sâ le plecăm.
Arhiereul, cu glas.
Mulţămim ţie Doamne Dumnezeul nostru, că darul carele ai vărsat preste sfinţii tăi
Apostoli şi cuvioşii părinţii noştri, ai în. vrednicit pentru multă a ta iubire de oameni
şi până la noi pă. câtoşii şi nevrednicii robii tăi să se întindă. Drept aceea ne rugăm
ţie Stăpâne mult milostive, umple de slavă şi de sfinţenie şi de dar Antimisele
acestea, că să se prefacă jertfele cele fără de sânge, ce ţi se aduc preste dânsele, în
prea curatul Trup şi cinstit Sân. gele, al Marelui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru
Iisus Christos, a unuia născut fiului tău, spre mântuirea a tot poporului şi a ne»
vredniciei noastre.
Ecfonis: Că tu eşti Dumnezeul nostru şi ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi
sfântului Duh. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Prochimenul Apostolului, glas al
4elea. Casei tale se cuvine sfinţenie Doamne.
Stih: Domnul s-a împărăţit întru podoabă s-a îmbrăcat.
Din cartea cea către Eorei a sfântului Apostol Paoet cetire. Fraţilor sfinţi, carii
sunteţi părtaşi chiemării ceresci, socotiţi pre Apostolul şi Arhiereul mărturisirii
noastre pre Iisus Christos. Carele este credincios celui ce l.a făcut pre elţ precum şi
Moisi întru toată casa lui. Pentru că de mai multă mărire decât Moisi acesta s-a
învrednicit, cu cât mai multă cinste are decât casa, cel ce o a zidit pre ea. Că toată
casa se zidesce de cineva; iar cel ce toate a făcut, Dumnezeu este.
Si îndată, Diaconul:
Cu înţelepciune, drepţi, să ascultăm sfânta Evangelie.

136

137

• Arhiereul: Pace tuturor. însuşi Arhiereul ceteşce din sfânta Eoangetie a lut foan
cetire,
In vremea aceea, fost-a când se făcea înnoirile în Ierusalim şi era iarnă. Şi umbla
Iisus în Biserică, în pridvorul lui Solomon. Deci l-au împresurat pre El Iudeii şi i=au
grăit lui: Până când vei lua sufletele noastre ? De eşti tu Christos spune nouă fără de
sfiială. Răspuns-a lor Christos s Am zis vouă şi nu credeţi. Lucrurile care Eu fac
întru Numele Tatălui meu, acelea mărturisesc pentru mine. Ci voi nu credeţi, că nu
sunteţi din oile mele, precum am zis vouă. Oile mele glasul meu ascultă şi eu le
cunosc pre dânsele şi vin după mine. Şi eu le dau lor vieaţâ vecinică şi nu vor peri
in veac şi nimenea nu le va răpi pre ele din mâna mea. Tatăl meu, carele Ie*a dat
mie, mai mare decât toţi este. Şi nimenea nu poate să te răpească pre ele din mâna
Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem.
Aicea Arhiereul se dezbracă de giulgiu ; Iar diaconul zice Edenta afară,
Miluesce»ne pre noi Dumnezeule dupre mare mila ta, ru> gămu»ne ţie, auzi=ne şi
ne miluesce.
Stranas Doamne miluesce. De trei ori.
încă ne rugăm pentru prea înălţatul şi de Christos iubitorul Regele nostru (N),
pentru sănătatea şi mântuirea lui. Strana: Doamne miluesce. De trei ori.
încă ne rugăm pentru PreasSfinţitul Arhiepiscopul şi Mitro» politul (sau Episcopul
nostru N) pentru sănătatea şi mântuirea lui. Strana: Doamne miluesce. De trei ori.
încă ne rugăm pentru toţi fraţii noştri şi pentru toţi drepte slăvitori creştini, pentru
sănătatea şi mântuirea lor. Strana: Doamne miluesce. De trei ori.
Ecfonts:
Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului
şi sfântului Duh: Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Strana: Amin,
Preotul: Slavă ţie Christoase Dumnezeule, nădejdea noastră Slavă ţie.
Strana-. Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Si acum şi pururea şi în vecii
vecilor, Amin.
Doamne miluesce (de trei ori). Binecuvintează.

$i Apolisut cel mic.

Christos adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile prea curatei Maicei
sale, ale prea cuvioşilor şi de Dumnezeu pur» tătorilor Părinţilor noştri şi ale
tuturor Sfinţilor, să ne miluească şi să ne mântuiască pre noi, ca un bun şi iubitor
de oameni. Si aşa se începe sfânta Liturgic
După aceasta, Antimisele sfinţite se lasă pe sfânta Masă, asupra că* rora să se
liturgisească, şapte zile. După care apoi iscălindu^se de Chiriarh, Si punândupse
într-însele (de către Preoţi cucernici) sfintele Moaşte, să dau împărtinduese unde
cere trebuinţă,
însă după învăţătura sfântului Simeon Tesaloniceanul urmează, ca sfintele Moaşte
care n-au mai fost în Antimise, să se însemneze cu sfântul Mir şi să se coasă.
 BIBLIOGRAFIE-

ACTA SANCTORUM BOLLANDINA, adunate de G. HENSCHENIUS şi D.

PAPEBRO-
HIUS. Editio nooisslma. Iunie, ool. III. PariS-Roma, 1867, citat
după PETRIDES, Diclionnaire d-Arhchiotogle chretienne et de
Liturgie, publie par DOM. F. CABROL et DOM. H. LECHERQ. -
AIGRAIN R. L-ABBE, Liturgia. Enciclopedie populalre des connaissances li-
turglques. Paris, 1930. - AMANIEU A., Antimense, articol în
Diclionnaire de Droit canonique, publie
par R. Naz. ool. I, col. 386=589. Paris, 1933. ANDREI ŞAGUNA,
episcop, Elementele dreptului canonic. Sibiu, 1833. BEDA VENERABILUL, Ist.
Bis., cartea V, citat din MIGNE, tom. XCV, cot. 244 B. BINGHAMUS JOSEPH,
Origines sioe antiquitates ecctesiasticae, ex lingua an*
gticana in latinam convertit, H. GRISCHOVIUS. Editio secunda
10 ool. Halae Magdeburgicae, 1751=1761. BIS. ORT. ROM., reo. Sf.
Sinod, anul 1874 si următoarele. BRAUN JOSEPH, Der christtiche Altar in seiner
geschichtlichen Entwicklung,
ool. 1. Miinchen 1924. BREHIER LOUIS, L-art chretien, Paris, 1918.
CARTOJAN N., Iconografia populară româneascâ^articol tn „Arta şt technica
grafică-. Caetut I. Bucureşti, 1937. CIREŞEANU Dr. BADEA, Tezaurul
Liturgic al sfintei Biserici creştine ortodoxe
de Răsărit, trei ootume. Bucureşti, 1910=1912. - CLUGMET LEO,
Dictionnaire grecfrancais des noms liturgiques. Paris, 1893. - CODEX JURIS
CANONICI, editat de GASPARI. Vatican, 1930. CODINUS GEORGE
CUROPOLATA, De officiis Magnae Ecclesiae et Aulae Con=
stantinopotitanae, editat de I. GOAR. Veneţia, 1729. CONSTANTIN
PORFIROGENITUL, De cerimoniis aulae bgzantine, cartea I, citat
după MIGNE P. G., tom. 112, col. 441=460. DAN DIMITRIE,
Mănăstirea si comuna Putna. Bucureşti, 1905. DIMITRIEVSKI, Prof. ALEXEI
ATANAS., OnHCaHHe JIHTjrpni-ieCKHX-b pyKOnucefi,
xpaHflmaxcH BT> CaS-iiOTeRaxi. npasocraBHaro Bocroica. T. III, E&xoXo-YLa.
KieBT» 1S01, citat după I. GOŞEV, Op. cit. DRĂGHICEANU V., Catalogul
obiectelor bisericeşti din Muzeul Comislunii Monumentelor istorice. Bucureşti,
1911.
- Lucrările precedate de - nu sunt citate In cursul studiului nostru.
DU CANGE (CAROLUS DU FRESNE), Glossarium ad scriptores mediae et
inftmae
graecitatis. lugdunum, 1688. - DUCHESNE L., Origines du culte
chrâtien, ed. V=a. Paris, 1925. DUMNEZEEŞTILE LITURGHII, Bucureşti,
1927.
*EISENHOFER L., articol Antimension, în Lexikon fur Theologie und Kirche,
herausgegeben von Dr. M. BUCHBERGER, DOI. I. Freiburg, 1930
(cot. 488). GHEDEON I. MANUEL, Kxvovixod Siaxdgsig xffiv âfico-câioav
matptapxoJV Koovaxavcl-
vouTtoXsto; 2 oolume. Consfantinopol, 1888. GHENADIE ARHIEREUL,
liturgica sau explicarea seroiclului dioin. Bucureşti,
1877. GOAR IACOB, SOXOXOŢIOV sioe Rituale Graecorum... Paris,
1647. GOŞEV I., AHTHMHHC-bTb. JlHTypnmecKO H i;rbpKOBH:o-apxeojiorn4ecKO
H3cnefl-
BaHe, (Antimisut, studiu liturgic si bisericesc arheologic). Sofia,
1925. - GRECU V,, Sfântul Antimts, articol în reo. Candela. Cernăuţi,
1935, p. 299. IORGA N., Un Antimis al Mitropolitului Luca (1604), în reo. Bis.
Ort. Rom.,
anul LIII, Nr. 9=10 (Sept.=Oct). Bucureşti, 1935. ISIDOR
PELUSIOTUL, „Epistotatum" cartea I, în MIGNE P. G., oot, 78, col.
264^265. KALLINICU CONSTANTIN, -0 xpioxiavittoţ Nadj *al xa
xeXo6(ieva iv aotfji. Alexan=
dria, 1921.
*KRAUS F. X., articolul Antimensium, în Reat=Encyclopădie der christtlchen
Alterthiimer. Unter Mitwirkung mehrerer Fachgenossen, bear=
beitet und herausgegeben von F. X. Kraus, Freiburg im Breis=
gau 1880, art. Antimensium de Kraus, în t. I, pp. 57=58, - LEBEDEV P.,
liturgica sau explicarea serviciuiui dioin, trad. de N. FILIP.
Bucureşti, 1899. LEUNCLAVIUS, Jus graeco=romanum, Frankfurt,
1596, citat după GOŞEV, op.
cit, p. 12. - LUP AŞ, Prof. L, Carte de istorie bisericească, ilustrată.
Bucureşti, 1933. - MACRI DOMINICI, Hierolexlcon sioe Sacrum Dictionarium,
Venetiis 1712 (ta
cuvântul Altar). MATEI I, Patriarh al Constantinopolului, „Despre
Antimise, către Mitropolitul
Heracleei". Textul la MANUEL GHEDEON, Kavovocal Aiaxctgsig, tom.
II, Constantinopot, 1889.
* MEESTER, DOM PLACIDE DE, Rituale benedizionate bizantino. Roma,
1930.
„ „ „ la dîoine titurgie de nofre pere S. J. Hrgsos=
fome, Paris, 1925. MELHISEDEK ARHIM., Manual de liturgică.
Bucureşti, 1862. MARTIGNY M. L-ABBE, Dictionnaire des Antiquites
chretiennes. Paris, 1877.
* MEURSIUS L, Glossarium Graecoebarbarum, lugdunum, 1614.
MIGNE J. P., Patrotogtae cursus comptetus. Serles graeca. Paris, 1856=1866, tom.
I, XX, XXV, XXVI, LXII, IXXVIII, C, CXII.
MILAŞ N,, Canoanele Bisericii Ortodoxe, trad. de KOVINCICI şi N, POPOVICI,
Arad (oot. 1, partea II). 1931.
MILAŞ N., Dreptul Bisericesc, trad. de D. CORNILESCU şi I,
MIHĂLCESCU.
Bucureşti, 1913. MITROFANOVICI Dr. V., Liturgica Bisericii
Ortodoxe. Cursuri unioersitare
complectate si editate de Dr. NECTARIE NICOLAE COTLARCIUC,
Mitropolit al Bucovinei. Cernăuţi, 1929. MIRONESCU ATANASIE
(episcop), Sf. Episcopie a eparhiei Râmnicului Noului
Severln. Bucureşti 1906. - MULLER NIKOLAUS, articolul „Altar" în
Realencyklopadie fiir profestantische
Theologie und Kirche, ed. III, tom. I, herausgegeben von AL<
BERT HAUCK, (Leipzig, 1896), pp. 391=404. NIKOLSKI CONST.,
06l. aHTHMBHCaXT, npaBOCJiaBHOH pyCCKOH IiepKBH, (Dea
spre anlimisete Bisericii ortodoxe ruseşti). St. Petersburg, 1872,
citat după I. GOŞEV, Op. cit. NIL KERAMEUS, „Despre Antimise-.
Textul la MANUEL GHEDEON, op. cit., şi
ta G. RALLI şi M. POTLI, Sintagma sf. si dumnezeestilor canoane,
tom. V, Atena, 1852»1859. NOUL TESTAMENT, ed. Sf. Sinod, 1922.
OPTAT DIN MILEVE, De schismate Donatistarum, în MIGNE P. L„ (om. XI,
cot. 1067=1068. PAPADOPOL FILIP, AsixoDpytxvi xrjg -OpGoSojou -
AvorcoXoa/o -ExxXrjoia;. loTopixi]
nat apxaioXo-fix.^. Atena, 1894. - PETRIDES S., I-Antimension, articol
în Echos d-Orienf, tom. UI, Aprilie
1900 pp. 193=202.
„ Antimension, articol în Dict. de Theologie catholique, tom. I,
col. 1389=1391. Parts, 1923.
„ Antimensium, articol în Dict. d-Archeotogte chretienne et de
liturgle, pubtie par F. Cabrot et Dom H. leclerg, oot. I, cot.
2319=2326. Paris, 1924. PARGOIRE I, L-Eglise Byzantine de 527
a 847, ed. III, Paris, 1923. PIDALIONUL, ed. de Neamţ 1844.
PITRA I. B. DOM, Spictlegium Sotesmense, tom. IV. Paris, 1858. POPOVICI
Iconom mitrofor C, Studii religioase, morale si liturgice. Chisi"
nău, 1934. - POPOVICI EUSEBIU, Istoria Bisericească Universală, trad. de
ATANASIE MIRONESCU, Bucureşti, 1925. POPESCU Pr. I. St., Noţiuni liturgice
sau explicarea pe scurt a serviciului Bi=
sericii Ortodoxe Răsăritene. Iaşi, 1929. RAHMANI IGNACE,
EPHREM, Ies Liturgies orientates et occidentates. Bey=
routh, 1929. RĂŞCANU Ierom G., Liturgica sau serviciul dioin al
Bisericii Ortodoxe. Bucu=
reşti, 1876. RELI Dr. S., Istoria Bisericii Române, curs litografiat.
Cernăuţi, 1932. RENAUDOTIUS EUSEBIUS, liturgiarum orienfatium collecfio,
ed. II, 2 oolume.
Frankfurt, 1847. * RIETSCHEL G., articolul„ Antimensium--, în
Realencyklopadie fiir protestant
tische Theologie und Kirche, herausgegeben von ALBERT HAUCK,
ed. III, tom. I. leipzig, 1896=1913, p. 585.
SALAVILLE S., liturgies orientates. Nofions generales. Elements principaux.
Paris 1932. SĂNDULESCU-VERNA Diac, C, Sfânta împărtăşanie în
iconografie, în ool. .Ine
chinare I. P. S. Patriarh Miron cu prilejul împlinirii oirstei de
70 ani". Bucureşti, 1938. Ren. Bis. Ort. Rom. an. L VI, Nr. 11=12
(Noo.-Dec), 1938. - SCRIBAN Prof. AUGUST, Dicţionarul limbii
romaneşti. Iaşi, 1940. Cuo. Antimis. SFINTELE ŞI DUMNEZEEŞTILE
LITURGHII. Buzău, 1893. SIMEON al TESALONICULUI Sf., Tractat asupra
tuturor Dogmelor Credinţei
noastre Ortodoxe... tipărit de T. TEODORESCU. Bucureşti, 1863.
SLUJBA SFINŢIRII BISERICII, Ed. Sf. Sinod, Bucureşti, 1897. - SLUIBA
SFINŢIRII BISERICII. Ed. Sf. Sinod. Bucureşti, 1913. - SLUJBA SFINŢIRII
BISERICII. Ed. Sf. Sinod. Bucureşti, 1927. SOZOMEN, Istoria Bisericească,
cartea 1, trad. în româneşte de Mitropolitul
IOSIF GHEORGHIAN. Bucureşti, 1897. S6vraYna tffiv 9s[(ov *al Espffiv
xavovwv, G. RALLI şi M. POTLI. Atena, 1832=1839. STANCA SEBASTIAN, Prot.
Dr., Graiul Anttmiselor, în ool. .Omagiu I.P. S. S.
Mitropolit Dr. Nicolae Bălan al Ardealului", la douăzeci de ani
de arhipăstorie. Sibiu, 1940. ŞTEFÂNESCU I. D., L-eoolution de la
petnture religleuse en Bucovine et en
Moldaoie. Paris, 1928. TAFRALLI O., Le tresar byzantin et roumain du
Monasfere de Poutna. Bucw
resti, 1923. TEOFAN MĂRTURISITORUL, Cronografia, ediţia CAROLUS
DE BOOR, 2 ool. Leip=
Zig, 1883=1883. TSEMBELA P., articolul -AvTi[iiijvai,ov în MeYâXv] -
EXXTQVIK*) -E"fx.u>cXonat8s(a. ool.
IV, Atena, 1928.
„ articolul Avii^vaiov în -EfuuxXonaifiixov Xegixov. Atena, 1927.
TPBSHHK, Chişinău, 1908.
TRIODUL, carte de ritual, ed. Tip. Cărţilor Bisericeşti. Bucureşti, 1923.
VINTILESCU Pr. Prof. P., încercări de Istoria Liturghiei în primele trei oeacuri.
Bucureşti, 1930. ZUGRAVU Pr. Prof. Dr. I., Sfânta Cruce ca obiect
liturgic. Cernăuţi, 1937.
PRESCURTĂRI

Op. cit, - opera citată

Op. şi loc. cit. - opera şi locul citat
M. P. G. - Patrologia greacă Migne
M. P. L. - Patrologia latina
Rev. Bis. Ort. - Revista Biserica Ortodoxă Română
Artic.
Rom. - articolul
Dicţ, - dicţionarul
P. - pagina
pp. - paginile
tom. (t). - tomul
V. - volumul
iig - figura
cap. - capitolul
sec. - secolul
ed. - editat (ediţia)
part. - partea
Buc. - Bucureşti
Sin, - Sinodul

CUPRINSUL
Pagina
Introducerea: despre izvoarele şi literatura chestiunii. Im
portanţa şi utilitatea studiului .................. 1— 10
PARTEA ÎNTÂIA STUDIU ISTORIC ŞI
LITURGIC
Ce este şi ce rost are astăzi antimisul ............. li— 19
Etimologia şi sensul cuvântului antimis. Alte denumiri date
 antimisului -............................................ 20— 22
Originea antimiselor ....................................... 22— 38
Sfintele moaşte care se pun in antimise ....... 22— 38
întrebuinţarea liturgică a antimisului .............. 39— 43
întrebuinţarea în afară de Liturghie a antimisului . , . , 43— 45
Sfinţirea antimiselor ........................................ 45— 50
PARTEA DOUA
ANTIMISUL CA ODOR BISERICESC ŞI SIMBOLISMUL LUI
Materialul din care se fac antimisele .............. 51— 54
Culoarea pânzei din care se fac antimisele ..... — 54
Forma antimiselor ........................................... 54— 55
Dimensiunile antimisului ................................ 55— 56
Inscripţiunile de de antimise ........................... 56—73
Iconografia antimiselor ................................... 73—113
Simboalele de pe sfintele antimise ................. 114—118
încheiere .......................................................... 119—122
ANEXE
.Rânduiala cum să cade să se pue la Biserica cea nouă
Sfântul Antimis ........................................ 123—128
Rânduială a sfinţirii dumnezeeştilor antimise, după ediţia din
Moldova dela 1863 .................................. 129—137
Bibliografie...................................................... 139—142
Prescurtări ....................................................... —143
Greşeli de tipar ................................................ —144
Indicele figurilor ............................................. 145—146
Cuprinsul ......................................................... —147