Activitatea mitropolitului Iosif Gheorghian

Starea politico-religioasă a timpului

Legea Clerului.

În mod concret, prin măsurile adoptate de Alexandru Ioan Cuza şi

colaboratorii săi, Biserica Ortodoxă a devenit de fapt o Biserică de stat.
Prin Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopi eparhioţi în
România (11 mai 1865), se hotăra numirea episcopilor direct de către
domn, încălcându-se, cel puţin formal, în mod grav canoanele.1 Prin
Legea secularizării2, Cuza reducea Biserica la rolul unui simplu
departament, care se ocupă cu administrarea nevoilor religioase ale
populaţiei. Căsătoria civilă, desfiinţarea şcolilor patronate de biserică,
reducerea drastică a implicării sociale a Bisericii, prin preluarea asistenţei
sociale de către stat, au contribuit şi ele la scăderea rolului Bisericii.
Scopurile lui Cuza, dincolo de mult trâmbiţata „modernizare”, au fost
cât se poate de politice, anume transformarea Bisericii Ortodoxe dintr-o
conducere cât de cât autonomă într-o instituţie slujitoare a interesului
naţional, exprimat şi „confiscat” în cazul nostru exclusiv de stat.
Secularizarea averilor bisericeşti, motivată mai ales din punct de
vedere economic, a vrut şi să „cureţe” Biserica noastră de străini, care
1 Niculae Şerbănescu, 150 de ani de la naşterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în „Biserica Ortodoxă
Română", an. LXXXVIII, nr. 3-4, 1970, p. 351-407. Constantin Drăguşin, Legile bisericeşti ale lui Cuza
Vodă şi lupta pentru canonicitate, în „Studii Teologice", an. IX, nr. 1-2, 1957, p. 86-103.
2 Legea secularizării a prilejuit ample dispute între guvernul român şi Patriarhia de Constantinopol,

care a găsit sprijinitori puternici în guvernele otoman şi ţarist. Pentru rezolvarea chestiunii s-a propus
plata unor despăgubiri destul de substanţiale din partea statului român pentru moşiile secularizate ale
mănăstirilor închinate, care în cele din urmă, nu s-a mai plătit. În schimb, nu s-a pus deloc problema
unei eventuale despăgubiri a mănăstirilor pământene, faptul ilustrând o atitudine care se va regăsi din
păcate periodic în istoria statalităţii noastre moderne, anume că dacă o instituţie depinde de stat şi nu
prea are mijloace să facă opoziţie, nici nu este băgată în seamă, fiind supusă voinţei acestuia

1
urma să devină una numai a românilor. Secularizarea s-a dorit a fi
dublată cu ceea ce se va obţine de fapt abia în 1885, anume autocefalia,
care devine noţiunea centrală a eclesiologiei Bisericii Ortodoxe din
Vechiul Regat. Independenţa politică, care se dorea a fi obţinută pentru
noul stat, trebuia să aibă drept pandant independenţa din punct de
vedere canonic faţă de Patriarhia constantinopolitană, privită exclusiv ca
un pion politic în mâinile sultanului. Cuza nu a fost original în acest
sens, el urmând o tendinţă care se regăseşte şi înainte şi după el în
politica popoarelor balcanice3, care a avut unele efecte benefice pe
termen scurt, dar care a introdus un spirit etnicist periculos în Biserica
Ortodoxă, care a pus sub semnul întrebării genul de colaborare pan-
ortodoxă care se manifestase în veacul anterior. Controlul riguros impus
Bisericii, care va merge până la numirea de către domn a episcopilor, le
considerăm însă abuzuri nejustificate, care nu arată altceva decât
profunda neîncredere în corpul bisericesc, acesta trebuind reformat prin
intervenţia salvatoare a puterii politice. Cuza inaugura astfel o atitudine
care se va regăsi şi mai târziu în istoria noastră, Antonescu, de exemplu,
considerându-se printre altele şi „salvator” al Bisericii noastre decăzute.
Şi acest gen de intervenţii se pot regăsi în spaţiul ortodox al epocii,
controlul ţarului asupra Bisericii Ortodoxe Ruse fiind chiar mai apăsător
decât la noi. La toate acestea se adaugă însă dezinteresul profund al
autorităţilor române, care, odată scopurile politice atinse, vor neglija
sprijinirea materială a Bisericii căreia, după ce statul îi confiscase averile,
acesta era dator, cel puţin moral, să o ajute din punct de vedere material.

3Vezi în acest sens sinteza cuprinzătoare a preotului Claudiu Cotan, Ortodoxia şi mişcările de emancipare
naţională din sud-estul Europei în secolul al XIX – lea, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2004, pag 424, extrem de
inovatoare în multe privinţe pe tărâmul istoriografiei problemei în discuţie, insistând însă şi aceasta
prea mult pe momentele de colaborare dintre biserică şi mişcările naţionale şi pe rolul revoluţionar al
clericilor, mai puţin pe conflictele existente şi pe limitările aduse autonomiei bisericeşti.

2
 Situaţia Bisericii Ortodoxe din Vechiul Regat se va caracteriza prin
lipsuri materiale acute şi un control strict din partea politicului, chiar
dacă guvernanţii, confruntaţi cu numeroasele frământări provenite din
interiorul clerului, vor adopta unele măsuri, care se vor dovedi în cele
din urmă simple paleative.

Lupta unor ierarhi cu puterea politică

Conflictele încep cu opoziţia categorică a mai multor ierarhi faţă de

legea din 1865, pe motivul evident de necanonicitate, fiind sprijiniţi în
demersurile lor de Patriarhia Ecumenică, dar şi de marele ierarh
ardelean Andrei Şaguna, aflat atunci la apogeu4. Abia în decembrie 1872,
prin noua Lege canonică a Bisericii Ortodoxe Române, se preciza că
episcopii sunt aleşi, dar de membrii Sinodului, alături de toţi deputaţii şi
senatorii ortodocşi în funcţie. Cercul celor eligibili era extrem de restrâns:
episcopii erau aleşi din rândul arhiereilor titulari (opt la număr), iar
mitropoliţii din cei şase episcopi5. Deşi aparent legea marca o întoarcere
la vechile canoane, ea nu a făcut decât să mascheze intervenţia politicului

4 Ioan Lupaş, în monografia dedicată lui Andrei Şaguna, scrie: „Neofit Scriban adresase atunci lui
Șaguna o epistolă mai lungă (4 iulie 1865), zugrăvindu-i starea cea tristă, în care a ajuns biserica din
ţara Românească şi rugându-l să ia cumva în apărare drepturile bisericii. Şaguna răspunde, prin acest
articol (publicat în „Telegraful Român", nr. 53/1865), în care condamnă guvernul Ţării Româneşti,
fiindcă nu respectă autonomia bisericii şi că, în locul obiceiului străvechi de a se alege episcopi, a
început a-i «octroia», a-i numi ca pe nişte simpli funcţionari. Toate guvernele trebuie să respecte
constituţiunea bisericească – scrie Şaguna. Neofit Scriban, nevoind să primească în mod anticanonic
episcopia Argeşului, fu învinuit că este muscal. Dar «va veni timpul – prorocea Şaguna – şi acela nu
poate fi departe, când se va recunoaşte că părintele episcop Scriban Neofit n-a putut primi denumirea
sa octroată de episcop, nici ca un bărbat învăţat bisericesc, nici ca român al României libere; va veni
timpul, şi acesta nu poate fi departe, când în România se va nimici legea cea nouă, pentru că este soră
bună a legilor muscăleşti, prin care biserica este pusă în Rusia unui regim absolutistic, şi dacă această
a mea prorocire nu s-ar împlini, atunci fără îndoială şi desigur se va împlini prorocirea mea a doua: că
adică România liberă se va stinge curând şi va răsări pe ruinele ei o Românie absolutistică»"
(Mitropolitul Andrei Şaguna. Monografie, ediţia a II –a, Ed. România Press, Bucureşti, p. 355).
Prevederea marelui ierarh se va împlini, din păcate.
5 Ibidem, 126-128.

3
în alegerea ierarhilor, pe care legislaţia lui Cuza îl arăta cât se poate de
limpede.
Politicianismul românesc, extrem de nociv, se va manifesta astfel
din plin şi în Biserică, prin alegerea numai a acelor persoane fidele
partidului aflat la putere. Trebuie menţionată aici una dintre bolile de
care suferă şi azi oamenii politici de la noi, anume critica extrem de
virulentă a măsurilor luate de putere atunci când propriul partid se află
în opoziţie şi păstrarea acestora neschimbate şi utilizarea în folos propriu
în momentul în care situaţia se schimbă. Deşi amestecul grosolan în viaţa
Bisericii este o creaţie a liberalilor, conservatorii, în momentul în care au
ajuns la putere, nu au pregetat să se folosească de tradiţia creată de
inamicii lor politici. Era de ajuns ca ceva să nu convină, pentru ca
scaunul unui ierarh „recalcitrant” să se clatine, lista acestor abuzuri fiind
deosebit de lungă, dacă avem în vedere timpul totuşi scurt de la
adoptarea legii din 1872 şi până la primul război mondial.
Astfel, mitropolitul Iosif Gheorghian este obligat să-şi dea demisia
(1893), în urma refuzului său de a accepta Legea clerului mirean şi a
seminariilor, propusă de Take Ionescu6. În locul său este instalat
Ghenadie Petrescu, cu ajutorul conservatorilor7. În timpul guvernării
liberale (1896), acesta este acuzat de încălcarea mai multor canoane.
Acestea sunt clare în ceea ce priveşte condiţiile în care poate fi acuzat şi
judecat un episcop, rolul esenţial jucându-l Sinodul, singurul care poate

6 Take Ionescu, Legea clerului, București 1893 ; Kostaki Epureanu, Discurs asupra poiectului de lege despre
clerul mirean şi organizarea seminariilor, 1893; Iosif Naniescu, Discursul prezentat în şedinţa Senatului din
13 şi 14 aprilie 1893 în chestiunea proiectului de lege intitulat „Pentru îmbunătăţirea soartei clerului mirean",
1893; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 131-134.
7 Mircea Păcurariu, op.cit., p. 136.

4
da pedepse pe linia bisericească8. Or, pentru a păstra o aparentă
legalitate, Partidul Naţional Liberal, care urmărea îndepărtarea lui
Ghenadie, a făcut în aşa fel încât acesta să fie judecat de Sinod 9. Se
deschidea astfel o tradiţie care se va dovedi funestă în anii care vor
urma10. Aşa va fi înlăturat şi episcopul Nicolae Popovici al Oradiei în
1950, doar că acesta a fost pensionat, păstrându-şi calitatea de fost ierarh,
în urma eforturilor Patriarhului Justinian. După Ghenadie Petrescu,
revine ca mitropolit Iosif Gheorghian11, fiind urmat de Athanasie
Mironescu, care va sfârşi şi el prin demisie în 1911. Cauza a fost
nefericita Lege a Consistoriului Superior Bisericesc, prin care se încerca o
palidă apropiere de preoţii simpli, lipsiţi de venituri şi neavând

8 Acuza împotriva episcopului se înaintează mitropolitului, deci căpeteniei Sinodului de care depinde
acel episcop (6 ap., 19 Cart.); Cel ce pârăşte pe un episcop e dator să-şi susţină pâra. Dacă nu o susţine,
se pedepseşte ca un calomniator (6 II, 19 Cart.); Cel ce acuză pe episcop să dea în scris că este gata a se
supune aceleiaşi pedepse care s-ar da episcopului acuzat,în cazul în care la cercetarea lucrurilor se va
dovedi că episcopul este nevinovat (6 II, 19 Cart.); Episcopul poate fi acuzat numai de oameni vrednici
de credinţă (74 ap.) Administrarea averii bisericeşti o face Episcopul [...] (26 IV, 11 VII); Episcopul care
nu administrează corect averea eparhială să fie judecat de sinod (25 Antiohia); Averea episcopilor să
fie deosebită de a eparhiei (40 ap, 24 Antiohia); Nu poate vinde averea bisericească fără ştirea
Sinodului şi a presbiterilor săi). Se pedepseşte cu afurisenie episcopul care: primeşte în eparhia sa
clerici sau mireni afurisiţi, veniţi de la alte eparhii (12 Apostolic), primeşte clerici care, împotriva
voinţei Episcopului lor, şi-au părăsit eparhia (16 Ap.), nu poartă grijă să dea clericilor săraci cele de
trebuinţă (59 Ap.), hirotoneşte ca urmaş al său pe o rudenie a sa (76 ap.), se amestecă în treburile altei
eparhii fără învoirea episcopului competent (18 Ancira). Episcopul se cateriseşte dacă: face hirotonii
pentru alte eparhii (35 apostoli, 13 Antiohia), împarte o mitropolie în două pentru a fi şi el Mitropolit
(12 IV), care trăieşte în căsătorie (12 VI), care sfinţeşte o biserică fără sfintele moaşte (7 VII), care
primeşte clerici din altă eparhie fără carte canonică ( 7 VI), care, fără cauză justă, lipseşte din eparhie
mai mult de şase luni (16 I-II); episcopul care defăimează pe mitropolitul său (14 I-II), cel care ajunge
la demnitatea de ierarh prin bani, atât el cât şi cei ce l-au hirotonit şi să se taie desăvâşit de la
împărtăşanie (29 ap., 22 VI, 5 VII). Episcopul nu poate fi înlocuit decât dacă-şi dă demisia sau dacă e
caterisit (16, I-II); Poate fi judecat de Sinod (74 ap., 9,17 IV, 15 Antiohia, 3 Sardica). Statul, prin canonul
104 Cartagina, poate dispune, în caz de nevoie, să se întrunească Sinodul episcopesc, pentru a judeca
vreun cleric, (Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990,vol. I, p. 497-
527). Puterea politică modernă va folosi împotriva episcopilor incomozi mai ales acuzaţia de proastă
gestionare a fondurilor bisericeşti şi încercări de îmbogăţire în folos personal.
9 Al. G. Djuvara, Chestiunea Ghenadie şi partidele politice, 1897; Actul de acuzaţie făcut în Sf. Sinod contra

IPS sale mitropolitul primat Ghenadie Petrescu, Ed.Sophia,București 1996. p. 123 .

10 Aşa va fi înlăturat şi episcopul Nicolae Popovici al Oradiei în 1950, doar că acesta a fost pensionat,

păstrându-şi calitatea de fost ierarh, în urma eforturilor Patriarhului Justinian.

11 Mircea Păcurariu, op.cit., p.137. Pe 5 decembrie 1896, Gheorghian este ales episcop de Roman, pe 6

decembrie este reales mitropolit primat, fiind înscăunat în ziua de 8 a aceleiaşi luni.

5
posibilitatea să-şi afirme într-un cadru legal cerinţele, legea fiind o
nereuşită pastişă după statutul şagunian12. Împotriva ei se va ridica
Gherasim Safirin, episcop de Roman, considerând-o anticanonică13.
Izbucneşte un scandal imens, care marchează grav viaţa bisericească de
la noi14. Mitropolitul este absolvit de vină însă îşi dă demisia, iar Safirin,
în mod firesc, este depus din scaun, pentru acuze nefondate. Mitropolit
primat devine Conon Arămescu-Donici, care se va retrage din scaun,
după ce a fost obligat să semneze în timpul ocupaţiei germane a
Bucureştiului o proclamaţie prin care cerea armatei române refugiate în
Moldova să nu mai lupte împotriva trupelor Triplei Alianţe.15
Dar să ne întoarcem la Iosif Gheorghian. Bineînţeles că acesta nu
era de acord cu amestecul tot mai vădit al statului în viaţa Bisericii şi ca
urmare a Legii din 1893 a demisionat deşi în „Enciclica I.P.S. Mitropolit
Iosif” cu privire la demisie spune că a fost motivat doar de suferinţe
trupeşti şi de nimic altceva: „Obosit cu trupul şi slăbit, cuprins şi ţinut
zilnic de suferinţe, căci trupul omenesc este neputincios cum zice şi Sf.
Apostol Pavel: Cine este slăbit şi eu să nu fiu slab, dacă trebuie a mă
lăuda, nu mă voi lăuda decât întru neputinţele mele. Dumnezeu şi
Părintele nostru Domnul Iisus Christos, „Cel ce este binecuvântat în veci
ştie că nu mint”16.

12 Ibidem, p. 137-140. N. Dobrescu, Defectuozitatea alegerii episcopilor şi mitropoliţilor la noi, Tipografia

Cărților Bisericești, Bucureşti, 1909; Spiru Haret, Criza bisericească, Bucureşti, 1912; N. Iorga, Tulburările
bisericeşti şi politicianismul, Vălenii de Munte, 1911.
13 Gherasim Safirin, Cuvântări rostite cu privire la proiectul de lege pentru modificarea Legii sinodale din 1872

şi pentru înfiinţarea Consistoriului Superior Bisericesc, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1909, p. 46.
14 Spiru Haret, Criza bisericească, Bucureşti, 1912, p. 67. N. Iorga, Tulburările bisericeşti şi politicianismul,

Vălenii de Munte, 1911; Constantin C. Diculescu, Tulburările bisericeşti şi propaganda catolică. Memoriu
înaintat Sf. Sinod la 25 mai 1911, Bucureşti, 1911.
15 Mircea Păcurariu, op.cit., vol. 3, p. 140.
16Encidica I.P.S. Mitropolit Primat Iosif, în B.O.R., an XVIII, 1894, p. 82 – 83.

6
 În continuare mai spunea: „De aceea m-am hotărât a mă retrage
pentru totdeauna de la Scaunul Arhipastoral al Mitropoliei Ungaro –
Valahiei, motivat numai de suferinţele mele trupeşti şi nicidecum din
veri o altă causă, de o petrece restul vieţii mele în linişte şi singurătate
spre alinarea durerilor. Mă simt dator să vă spun din suflet, vouă
iubiţilor mei fii sufleteşti, că nu din altă pricină vă părăsesc abia după o
păstorie de 6 ani şi 4 luni că numai din cauza sănătăţii mele trupeşti
zguduită şi ruinată.”17
Mai departe îşi cere iertare dacă a greşit cuiva cu ceva: „Dacă fără
ştiinţă şi fără voia mea am supărat pe cineva dintre voi, fraţilor cu ceva,
sau dintre păstoriţii mei, sau l-am nemulţumit cu ceva, îl rog din toată
puterea sufletului meu să mă ierte şi să-mi treacă cu vederea lipsurile
căci om sunt şi „întru păcate m-a născut maica mea.”18
Retrăgându-se din scaun, vlădica Iosif şi-a ales loc de „linişte şi
singurătate la Mănăstirea Căldăruşani, unde va petrece mai bine de 3
ani, traducând din franţuzeşte diferite lucrări”.19
În urma demisiei lui Iosif Gheorghian „partidul conservator aflat la
putere a putut obţine alungarea episcopului de Argeş, Ghenadie
Petrescu (1836 -1918), la 18 mai 1893.”20
Fiind ales în scaunul de mitropolit primat cu ajutorul
conservatorilor, mitropolitul Ghenadie a avut mult de suferit după ce la
conducerea ţării a venit un guvern liberal, nemaiamintind faptul că nu
era agreat nici de rege.

17Ibidem , p. 83 .
18Ibidem , p. 84.
19 Pr. N. I. Şerbănescu – „Mitropoliţii Ungro-Valahiei”, în B.O.R., an LXXVII, 1959, nr. 7-10, p.818.
20 Pr. Prof Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 136.

7
 În primăvara lui 1896, mai mulţi membri ai Sinodului „instigaţi de
politicienii vremii şi de Partenie Clinceni, episcopul Dunării de Jos”, i-au
înscenat un proces, aducându-i diverse învinuiri. La 20 mai 1896 a fost
chemat la judecata Sf. Sinod şi depus din treaptă, a fost exilat la
Mănăstirea Căldăruşani. În locul său a fost instituită o regenţă alcătuită
din Mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu şi episcopii Gherasim Timuş al
Argeşului şi Partenie Clinceni al Dunării de Jos.
Dar, surpriză! Peste câteva luni liberalii au căzut şi a urmat din nou
un guvern conservator. O primă măsură a fost readucerea în scaun a
mitropolitului Ghenadie Petrescu. Printr-o propunere venită de la
Ministrul Cultelor George Mânzălescu în data de 4 decembrie 1896,
Sfântul Sinod s-a văzut în faţa faptului de a anula sentinţa dată
împotriva mitropolitului. Însă, Ghenadie Petrescu a demisionat în
aceeaşi zi din funcţia de mitropolit.
El a rămas la Căldăruşani ca stareţ până la sfârşitul vieţii care a
venit la 31 august 1918, moartea prinzându-l la azilul de femei din
Bucureşti, înfiinţat de el. A fost îngropat la Mănăstirea Căldăruşani.
După ce Ghenadie Petrescu a demisionat, scaunul de mitropolit era
liber. În ziua de 5 decembrie 1896, Colegiul electoral a ales pe Iosif
Gheorghian ca episcop de Roman dar văzându-se că scaunul de primat
era vacant, pe 6 decembrie 1896 a fost reales mitropolit primat fiind
înscăunat şi investit pe data de 8 decembrie, acelaşi an.
Despre această a doua păstorire, părintele profesor Mircea
Păcurariu spune: „Nici a doua păstorie a sa nu a înregistrat realizări de
seamă.”21 Această afirmaţie mi se pare puţin cam dură, dacă avem în
vedere prima lui remarcă la adresa mitropolitului: „Ca mitropolit primat

21 Ibidem;

8
n-a corespuns aşteptărilor neavând curajul să se împotrivească
amestecului tot mai făţiş al statului din acea vreme în treburile
Bisericii.”22
Oare aceste remarci sunt adevărate în întregime? Oare nu este o
judecată puţin cam aspră? Eu nu vreau să contest cele spuse de Părintele
Profesor pentru că nu pot şi nu am cunoştinţele necesare, dar să îmi
expun propriul punct de vedere, cred că se poate.
Într-adevăr, în treburile politice nu a avut un foarte mare succes
dar în activitatea cărturărească a depăşit pe mulţi. Să nu uităm că el este
cel care a tradus pentru prima dată în limba română „Istoria Bisericească
a lui Eusebiu de Cezareea” în 1896. Dar, nu este momentul să vorbim aici
despre activitatea sa cărturărească.

Activitatea lui Iosif Gheorghian ca Mitropolit

Revenit pe scaunul de mitropolit primat a încercat să fie la fel de

folositor poporului ca şi prima dată, dacă nu chiar mai mult.
Înainte de a spune câteva lucruri despre cea de-a doua perioadă aş
vrea să aduc în vederea tuturor un document pe care l-am găsit în
Revista Biserica Ortodoxă Română, dealtfel singurul cu privire la
contribuţia marelui ierarh privitoare la icoane, arhitectură, pictură şi
ornamentaţia bisericilor din toată Ţara Românească. Acest document a
fost dat de Sfântul Sinod pe data 22 noiembrie 1889.
Iată ce conţine el: „Sfânta noastră Biserică drept mărturisitoare de
răsărit, credincioasă învăţăturii dumnezeescului său Fondator precum şi

22 Ibidem,p. 137.

9
faţă de tradiţiile şi aşezămintele sale, a lucrat în tot chipul la întărirea
sentimentului religios printre popoare şi la mântuirea sufletelor lor.
Dorind a ţine pironită vederea şi simţul fiilor săi asupra
dumnezeirii şi sfinţilor, ea a deschis artelor frumoase porţile sale şi a
transmis posterităţii icoana vie a tuturor persoanelor sfinte care sunt în
adorare şi venerare la popoarele creştine.
Subsemnaţii,
Considerând pictura bizantină şi împreună cu dânsa şi pe celelalte
arte frumoase, ca fiind singurele a reprezenta cu splendoare,
magnificenţă şi cuvioşie persoanele cele mari şi sfinte ale religiei creştine
şi a întreţine în popor adevăratul sentiment religios.
Având în vedere că artele frumoase bizantine au fost introduse în
Biserica noastră română încă din cele dintâi timpuri ale apariţiei lor şi
prin aceasta deprinderea poporului nostru cu ele şi apropierea lor de
către artiştii şi artizanii noştri români.
Văzând cu durere goana tocită ce se dă acestor arte spre a le scoate
de prin biserici şi a le înlocui cu altele noi şi necunoscute poporului
nostru; văzând marea afluenţă de tot felul de icoane străine, care au
inundat ţara din toate părţile; văzând că prin unele biserici se fac
zugrăveli şi se întrebuinţează arhitectură, iar prin casele românilor
creştini se introduc icoane, care sunt departe de a înfăţişa după cum se
cade imaginea dumnezeirii şi chipurile sfinţilor din vechea şi păzita de
Dumnezeu Biserică a Românilor; văzând că ornamentaţia bisericii în
general ce se introduce de câtva timp este lipsită şi de cerinţele artistice şi
de cele liturgice ale ritualului nostru şi prin urmare departe de a ajuta
geniul cultural al poporului român în dezvoltarea sentimentului său
religios şi naţional şi dar temându-ne ca nu cumva prin introducerea de
10
noi arte în Biserică şi prin casele creştinilor să se zdruncine dreapta
credinţă în popor şi în el însuşi, Sfântul Sinod ia dispoziţiile
următoare.”23
Comentând puţin cele de mai sus, putem să ne dăm seama că
propaganda catolică era tot mai activă ajungându-se chiar acolo încât
încet, încet pictura şi arhitectura bisericească bizantină să se schimbe, iar
locul să fie luat de arta catolică medievală. Sfântul Sinod observând că
aceste acţiuni nu sunt liturgice, dar nici în folosul poporului român ia o
serie de măsuri menite să descurajeze practica începută şi totodată să
stabilească nişte scene care să fie urmate de toţi preoţii, pictorii,
credincioşii şi arhitecţii creştini ortodocşi. Iată ce stabilea Sfântul Sinod:
„1. Prea Sfinţii Episcopi eparhioţi să supravegheze cu dinadinsul în
jurisdicţia lor, ca pictura, arhitectura şi ornamentaţia care se va introduce
de acum înainte, fie prin bisericile cele vechi fie prin cele noi sau înainte
să fie conform stilului bizantin deja în uz în Biserica noastră Română,
autocefală drept urmăritoare de răsărit;
2. Să pună îndatorire preoţilor şi epitropilor tuturor bisericilor ca
înainte de a se contacta zugrăvirea unei biserici să se presinte la
aprobarea prealabilă a chiriarhului tablourile ce au a se introduce în
biserică, cu modelurile lor de zugrăveli.
Aceeaşi regulă se va urma şi în ceea ce priveşte arhitectura şi
ornamentaţia bisericilor.
3. Să oblige pe preoţi a nu primi în biserică spre sfinţire, decât
numai icoane care sunt aprobate şi recomandate de chiriarhie sau ieşite

23 Sfântulntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – „Decisia privind icoanele, arhitectura, pictura şi
ornamentaţia bisericilor din toată ţara, cum are să se urmeze pe viitor”, în B.O. R., nr. 1, anii 1889 – 1890, p.
10-11;

11
din atelierele pictorilor noştri români cunoscuţi şi aprobaţi de cel puţin
de doi sau trei chiriarhi ai ţării;
Icoanele cele nesfinţite după ritualul sfintei noastre Biserici se vor
scoate cu încetul de prin casele creştinilor prin influenţa morală a
preoţilor şi în locul lor să li se recomande cele autorizate de chiriarhie.
4. Să ceară autorităţilor judeţelor ca să îndatoreze pe primari, a
respecta şi ei dispoziţiile de mai sus şi a nu îngădui vânzarea de icoane şi
obiecte sacre în cuprinsul administraţiei lor, rămânând ca aceste obiecte
creştine să se procure numai prin biserica parohială;
5. Prescurile se vor fabrica de femei creştine pioase sau numai de
creştini;
6. Abaterea de la dispoziţia a doua de mai sus va atrage pentru
preoţi caterisirea şi epitropi destituirea şi darea lor în judecată spre a
despăgubi de suma cheltuită cu pictura, arhitectura şi ornamentaţia
contrară dispoziţiilor Bisericii noastre Române autocefale, drept
măritoare de răsărit24;
7. Biserica a cărei pictură, arhitectură şi ornamentaţie s-a făcut
contra acestor dispoziţii este şi rămâne închisă;
8. Abaterea de la dispoziţia a treia se va pedepsi întâi cu oprire pe
trei luni, al doilea cu oprirea pe un an şi al treilea cu caterisirea.
1889 Noiembrie 22
(Semnaţi): I.P.S. Iosif Mitropolit Primat
P.S. Episcop Ghenadie al Râmnicului
P.S. Episcop Inochentie al Buzăului
P.S. Episcop Silvestru al Huşilor
P.S. Episcop Ghenadie al Argeşului

24Ibidem, p. 12 .

12
 P.S. Episcop Partenie al Dunării de Jos
P.S. Arhiereu Ieremia Gălăţeanul
P.S. Arhiereu Valerian Râmniceanu
P.S. Arhiereu Calistrat Bârlădeanu
P.S. Arhiereu Inocenţie Polieşteanul
P.S. Arhiereu Gherasim Piteştenul
P.S. Arhiereu Dositei Botoşăneanul.25
Analizând partea a doua a deciziei se observă că situaţia era mult
mai gravă decât părea la prima vedere. Şi spun aceasta pentru că se
vorbeşte de „obligări” din partea episcopului faţă de preoţii din eparhia
lui şi nu de recomandări. Privind mai departe se poate vedea clar că
preotul ce va încălca articolele 2 şi 3 va fi caterisit, iar epitropii vor fi
destituiţi. Situaţia devenind tensionată se simţea nevoia unei astfel de
hotărâri care să taie răul de la rădăcini şi cred că această decizie a pornit
de la mitropolitul Iosif ca preşedinte al Sfântului Sinod. Se vede că
mitropolitul primat Iosif era foarte bun, foarte blând, dar în acelaşi timp
îmbina acestea două cu dreptatea, cinstea şi corectitudinea.

Cuvântari rostite de mitropolitul Iosif Gheorghian

Marele ierarh a ştiut să îmbine dragostea de ţară cu

responsabilitatea faţă de realizarea binelui pentru ea. A ţinut mai multe
cuvântări cu ocazia anului nou în care nu a uitat să slăvească puterea
regală:

25Ibidem, p. 578-580 ;

13
 „Sire,
Pentru bune şi frumoase datini pe care le-am primit de la părinţii
noştri este şi aceea ca la reînnoirea anului, Mitropolitul ţării, în numele
clerului şi al poporului să aducă urări capului statului. Aceste datini
urmând eu, smeritul păstor al acestei de Dumnezeu păzite Eparhii, sunt
fericit de a avea prilej a vă rosti în astă zi, Sire, simţirile de devotamentul
care ne însoţesc pe toţi, clerici şi mireni, pentru Augusta Persoană a
Majestăţii Voastre, simbol viu al suveranităţii naţionale.”26
Vlădica Iosif a avut o relaţie de respect şi prietenie, pentru că aşa o
cerea situaţia ţării. În anul 1905, în urma intervenţiei Ministerului
Cultelor, mitropolitul primat a adresat tuturor protopopilor o circulară
importantă. Din citirea ei, oricine se poate convinge de frumoasele
sentimente ale înaltului ierarh pentru înălţarea poporului român. Este
aproape sigur că ceea ce a spus a pătruns adânc în sufletele preoţilor „şi
îi încălzi pe toţi, de la cel mai bătrân până la cel mai tânăr pentru înalta
lor chemare. E nevoie ca toţi să luptăm, fără deosebire, pentru
înlăturarea relelor de care suferă poporul şi în special cel de la ţară.”27
În această circulară preotul apare ca un factor de decizie foarte
important în cazul apariţiei epidemiei, dar şi în ceea ce priveşte
chestiunile legate de şcoală şi conducerea comunei, cum vedeţi se atrage
atenţiunea cucernicilor preoţi asupra datoriilor ce le impune sarcina lor
de păstori în mijlocul poporului, datorii care privesc atât sufletul cât şi
trupul.
Mai departe smeritul ierarh spune că preotul ca păstor sufletesc
este îndatorat de oficiul său să poarte cel mai mare interes pentru

26 Î.P.S. Iosif Gheorghian – „Cuvântarea ţinută cu ocasiunea anului nou 1888” , în B.O R.,nr 11, 1887 –
1888, p. 948 .
27 P. Gârboviceanu – „O importantă circulară, în B.O.R., nr 5 ,1904 – 1905, p. 112 .

14
sănătatea trupească a creştinilor... Mare importanţă în asigurarea
sănătăţii are şi curăţenia în locuinţele şi îmbrăcămintea sătenilor. Preotul
este dator să stăruiască cu vreme şi fără vreme ca săteanul pe lângă o
mâncare substanţială să poarte grijă şi de curăţenie şi îmbrăcăminte şi
locuinţa sa; să-i sfătuiască a-şi aerisi des odăile de locuinţă iar curţile
caselor să le păstreze în cea mai perfectă curăţenie.” În timp de epidemie,
preotul împreună cu autoritatea comunală să fie umăr la umăr pentru a
înlătura nenorocirea cât mai în grabă... Dacă pentru trup suntem datori
să ne îngrijim, în aceeaşi măsură trebuie să ne îngrijim şi pentru suflet
păstrându-l curat de orice întinăciune sau pornire rea. Muma
înţelepciunii însă, este temerea de Dumnezeu.”28

Școli înființate și îngrijite de mitropolitul Iosif

În timpul păstoririi sale a purtat o grijă deosebită faţă de şcoală.
Printre realizări a fost şi înfiinţarea unei şcoli de cântăreţi bisericeşti în
anul 1897 pe lângă Mitropolia Ungro-Valahiei.
El s-a îngrijit în mod deosebit de această şcoală supunând-o unor
controale periodice, mai ales la examenele de admitere şi de absolvire. În
anul 1905 Arhimadritul Evghenie Humulescu după ce inspectează şcoala
face un raport la sfârşitul căruia spune: „Cu aceasta şcoala va deveni o
realitate iar nu o ficţiune cum pare a fi.”29 Oare ce l-a făcut pe părintele
arhimandrit să afirme că şcoala în prezent era o ficţiune?
Dacă citim mai de aproape raportul ne dăm seama că avea dreptate
şi aceasta deoarece nu meritele erau recunoscute, ci banii pe care trebuia

28I.P.S. Mitropolit Iosif - „Prea Cucernice Părinte”, în B.O.R,nr 5 1904 – 1905, p. 579
29 Arhim. Evghenic Humulescu – „Raport către I.P.S. Mitropolit Primat”, în B.O.R.,nr 9, 1904 -1905, p.
1074 .

15
să-i plăteşti pentru a promova examenele. Directorul Şcolii de cântăreţi,
al doilea psalt din Mitropolie era bănuit că influenţa rezultatele,
majoritatea elevilor fiind înscrişi la el, pe când protopsaltul mitropoliei
avea în clasă doar 2-3 elevi.
Pentru a reglementa situaţia, Evghenie Humulescu recomandă
schimbarea directorului, apariţia cataloagelor în care să fie trecute notele
(pentru că nu existau) şi afişarea rezultatelor pe uşa de la intrare, aşa
cum era normal.
Aşadar, cu toată purtarea de grijă a marelui ierarh situaţia nu era
dintre cele mai bune şi aceasta pentru că puterea de atracţie a banilor era
foarte mare. Situaţia însă, s-a remediat, directorul a fost schimbat iar în
locul lui a fost numit un „tânăr destonic şi adânc cunoscător de psaltichie
apreciat de însuşi Înalt Prea Sfinţia Voastră cum şi de toţi câţi l-au
ascultat.”30
Mitropolitul Iosif s-a îngrijit şi de activitatea cărturărească
traducând foarte mult din limba franceză şi purtând o impresionantă
corespondenţă cu teologul W. Guettée.

Iosif Gheorghian – membru de onoare al

Academiei Române

Ca o recunoştinţă faţă de bogata activitate literară, Academia

Română l-a ales membru de onoare în şedinţa din 21 mai 1901.

30 Ibidem, pag. 1073;

16
 În şedinţa Academiei, Grigore Tocilescu care propusese alegerea ca
membru de onoare a lui Iosif Gheorghian şi G.I. Lahovari spunea: „Înalt
Prea Sfinţia Sa, Mitropolitul primat prin posiţiunea sa înaltă, spirituală ca
şi prin activitatea sa literară şi istorică, în curs de mai mulţi ani a adus
servicii învederate naţiunii române.” 31
El va fi proclamat membru de onoare cu 20 voturi din 20 de
votanţi, aşadar cu unanimitate absolută, fapt pentru care G.I. Lahovari,
neîntrunind 2/3 din voturi nu va fi ales.
Onorat de hotărârea reprezentantului lor spiritual, mitropolitul va
trimite o scrisoare de mulţumire Academiei, scrisoare ce se citeşte în
acelaşi an 1901 într-una din adunări:
„Nemuritorii cunoşteau activitatea literară a primatului Bisericii
Ortodoxe Române, asupra unora din publicaţiile sale purtându-se
discuţii chiar în plenul şedinţelor Academiei. Astfel, în 1893, Iosif trimite
spre judecata literară a Academiei manuscrisul traducerii sale a lucrării,
Iisus Christos de scriitorul R.P. Dion.
Lucrarea este recomandată Secţiunii Literare care la rându-i
însărcinează pe academicianul A. Roman să o studieze şi să refere.
Raportul găseşte traducerea bună, cu neînsemnate rezerve faţă de unele
franţuzisme şi galicisme, folosite în text – felicitându-l pe autor.
Aprobându-se prezentarea lui A. Roman în şedinţa din 18 martie 1893, la
propunerea lui V.A. Urechia se va trimite mitropolitului o copie. La
temerile exprimate de unii membrii, Ureche nu crede că acel raport ar
jigni pe mitropolit întrucât înaltul prelat când a trimis lucrarea sa

31Grigore Tocilescu – „Dezbateri ”, seria II, Tom XXII, p. 200, în “Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea
de Jos “1864 – 1989, de Pr. C. Dragoi, Galaţi, 1990,pag 180

17
Academiei, din capul locului se vede că a voit să aibă observaţiile şi
critica Academiei asupra acelei lucrări.”32
După ce a fost ales membru de onoare a avut o relaţie fructuoasă
cu aceasta. „Cu prilejul şedinţei din 18 mai 1907 se făcea cunoscut că Iosif
Gheorghian a trimis din partea Sfântului Sinod pentru colecţiile
Academiei două acte comemorative: un document din 31 martie 1906
„Pentru săvârşirea a treia oară a Sfinţirii Marelui Mir spre trebuinţa
bisericilor din Regatul României” şi documentul încheiat cu ocazia
sărbătoririi la 10 mai 1906 a 40 de ani de domnie a regelui Carol.” 33

32 Pr. C. Drăgoi,op.cit, pag 182;

33 Ibidem ,pag 271;

18