Sunteți pe pagina 1din 14

Cuviosul Teolipt al Filadelfiei (1250-1324/5)

Filocalia VII, p. 33

Sfantul Ioan Teologul a consemnat astfel cuvintele lui Hristos catre Biserica din Filadelfia: "Stiu faptele tale; iata, am
lasat inaintea ta o usa deschisa, pe care nimeni nu poate sa o inchida, fiindca, desi ai putere mica, tu ai pazit cuvantul
Meu si nu ai tagaduit numele Meu. Pentru ca ai pazit cuvantul rabdarii Mele, si Eu te voi pazi pe tine de ceasul ispitei
ce va sa vina peste toata lumea, ca sa incerce pe cei ce locuiesc pe pamant." (Apoc. 3:8;10) Mai mult Hristos a promis
crestinilor credinciosi din Filadelfia ca "pe cel ce biruieste il voi face stalp in templul Dumnezeului Meu" (Apoc. 3:12).
În anul 1772 apărea la Veneția Filocalia sau cultivare frumoasă
a celor ce se deprind cu sfințenie în trezvie (Philokalia ton hieron
neptikon). Editori: Macarie al Corintului (1731-1805) și Nicodim
Aghioritul (1749-1809).

Teolipt al Filadelfiei (cel Mare) a trăit în timpul împăratului


Andronic al II-lea, fiind una dintre cele mai influente personalități
în Bizanț la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al
XIV-lea.

S-a născut în anul 1250, în Niceea, unde s-a căsătorit și a fost


hirotonit întru diacon. Mihail al VIII-lea la 1274 semnează unirea
cu Apusul.
Teolipt organizează rezistența împotriva unirii cu Roma. Printre
monahi din Sfântul Munte exilați împreună cu Nichifor din
Singurătate se afla și Teolipt. Cu această ocazie va învăța de la
acesta rugăciunea isihastă (Despre trezvie și paza minții).

Devine dascălul lui Grigorie Palama, cel care în Cuvantul II, la


triada a II-a, afirmă despre Teolipt că acesta „s-a supus unuia
dintre acei atleți, care erau și asceți, și anume celui care era primul
între ei” și „a învățat de la el viața după Dumnezeu, adică practica
și contemplația și înfrânarea minții”. Tot Palama afirmă că
„Teolipt ne-a predat nouă acestea prin gură proprie, fiind unul
dintre bărbații plini de Duhul Sfânt”. Filotei afirmă, de asemenea,
despre Teolipt că l-a introdus pe Palama în sfânta trezvie și în
rugăciunea minții. A se vedea semănarea cu metoda lui Nichifor
intitulată Despre trezvie și drepre paza minții, care tratează în fapt
despre trezvie și rugăciune.

Teolipt va fi eliberat de împărat, dar întrucât a continuat să atace


unirea va fi din nou închis. După ce Papa Martin IV va denunța
unirea de la Lyon, în anul 1281, Teolipt va fi eliberat definitiv, iar
în jurul anului 1284 va fi ales Mitropolit al Filadelfiei.
În anul 1285 Mitropolitul Teolipt va semna Tomosul prin care se
va condamna din nou purcederea Sfântului Duh și de la Fiul, dar
admitea „strălucirea” Lui eternă prin Fiul. Un anume călugăr
Marcu va denunța termenul de „strălucire de la Fiul” ca fiind
identic cu „purcederea și de la Fiul”.
Această interpretare putea avea un efect bun și altul rău; reducerea
purcederii Duhului din Fiul la strălucire, sau a strălucrii la
purcedere. Până la urmă tomosul a fost aprobat.
Teolipt s-a implicat și în disputa arsenită. Patriarhul Arsenie
fusese depus din scaun și exilat de către Mihail al VIII-lea.
Disputa se va închieia odată cu aducerea osemintelor lui Arsenie
la Constantinopol.
Teolipt va avea, în această dispută, o atitudine moderată, în
conformitate cu deosebitul lui simț pentru sacramentalitatea
Bisericii și responsabilitatea creștinilor pentru unitatea Bisericii.
Aceata este o notă aparte a personalității lui Teolipt.
Mai toți îndrumătorii duhovnicești de până la el erau preocupați
exclusiv de desăvârșirea naturii lăuntrice a monahului.
Mitropolitul Filadelfiei era convins că Fiul lui Dumnezeu,
Hristos, s-a făcut om pentru noi și a dus o viață fără de păcat. Noi
suntem răscumpărați prin Botez și prin sângele lui Hristos.
Episcopul este mijlocitor între Dumnezeu și oameni; A nu lua
parte la Sfânta Împărtășanie, sau a te ține departe de ea, însemna
a declara că Hristos n-a fost decât om;

J. Meyendorff afirma că prin opera sa Teolipt a evendențiat


structura sacramentală a Bisericii; el are meritul de a fi integrat
tradiția spirituală a oamenilor duhovnicești ai Răsăritului creștin
într-o structură ecleziologică și hristocentrică; el este precursorul
renașterii teologice și sacramentale aduse de G. Palama și N.
Cabasila (A Study of Gregory Palamas –apud Filocalia VII, p.
36).
Părintele D. Stăniloae e de acord cu această caracteristică a operei
lui Teolipt, însă consideră că, în general, viața oamenilor
duhovnicești ai Răsăritului creștin era strâns legată de Sfintele
taine și de Hristos (Filocalia VII, p. 39). Stăniloae aduce ca
argumente teologia lui Petru Damaschin, care afirmă că fără
Tainele săvârșite de preoție nu se poate intra în împărăția lui
Dumnezeu; el arată că rugăciunile oamnenilor duhovnicești
căutători ai liniștii (isihia) sunt în fapt rugăciuni și cântări ale
cultului public al Bisericii. Un alt argument este că spiritualitatea
Sf. Maxim Mărturisitorul trebuie încadrată în larga viziune a
recapitulării progresive a tuturor în Hristos, ca o uriașă Liturghie
cosmică.

Cea mai importantă calitate a sf. Teolipt al Filadelfiei a fost aceea


de îndrumător duhovnicesc al cercurilor societății înalte din
Constantinopol. El a condus și două mănăstiri din Constantinopol
una de monahi și alta de monahii, cu numele de Philantropos
Soter. Mănăstirile au fost reclădite de prințesa Irina Chumnos,
care rămăsese văduvă la 16 ani și care se va călugări.

Opera:

Scrisoarea adresată de Teolipt tinerei prințese de curând


călugărite, care este în fapt o expunere pe scurt a regulilor vieții
ascetice. În Patrologia Greacă scrisoarea se intitulează: „Regulă
pe scurt acomodată vieții ascetice”; În „Filocalie” scrisoarea se
intitulează: Cuvânt despre lucrarea cea ascunsă întru Hristos”
Prin scrisorile adresate celor două mănăstiri Teolipt devine cel
mai celebru sfătuitor duhovnicesc din secolul al XIV-lea.
1. Despre veghere și rugăciune (peri nepseos kai proseuhes);
despre liniștire și rugăciune; sunt mai mult explicări ale
rugăciunii, decât metode de rugăciune.
2. Învățătura despre îndatoririle vieții de obște (arată
superioritatea vieții de obște față de viața monahală de unul
singur).

I. Despre veghere și rugăciune: Filocalia 43-66

1. Viețuirea călugărească înseamnă: 1.„înstrăinarea de cele


trupești”; 2. lepădarea de lume; 3. alipirea de Hristos
(Filocalia VII, p. 43). În viziunea lui Teolipt lumea nu este
realitatea celor din afară, ci o stare lăuntrică (Stăniloae), de
alipire pătimașă de lucruri supuse simțurilor. Pentru
monahul desăvârșit lepădarea de lume presupune nealipirea
de aceasta, ca fiind singura și ultima realitate.

2. Prin Botez –se redobândește strălucirea spirituală–ca


strălucrie a harului dumnezeiesc. Pentru redobândirea
strălucirii prin harul lui Dumnezeu e nevoie din partea
omului de manifestarea credinței în Hristos Domnul, precum
și de pocăință:
„Atunci (la botez)te-ai alipit de Hristos prin credință, acum
te-ai alipit lui Hristos prin pocăință” (Filocalia VII, p. 45).
Monahismul este o punere în lucrarea a harului botezului,
asumarea unei împreună-lucrări cu harul botezului. Aceasta
deschide calea nu numai spre viețuirea cu Hristos, ci și spre
viețuirea anticipată cu Hristos în viața viitoare, prin
depășirea viețuirii în lumea aceasta.

Sf. Maxim spusese că dulcețile trupului produc întristările


sufletului, iar întristările trupului produc bucuriile sufletului;
sau că plăcerea trupului e urmată de durere.
Teolipt recomandă și el evitarea plăcerilor trupești ca leac
împotriva întristărilor inimii.

3. Călugărul trebuie să se însingureze nu numai cu trupul, ci și


cu sufletul față de cele din afară. Făcând pe om să se
împrăștie în afară, dușmanul pune stăpânire pe interiorul lui.
Prin veghere/trezvie călugărul trebuie să fie mereu atent la
cele ce se întâmplă înlăuntrul său. Ferirea de împrăștierile
cele din afară și de gândurile păcătoase dinlăuntru nu
însemană o golire a sufletului, ci o ridicare a minții la
realitățile divine. Teolipt rezumă aici cele despre nevoia
închiderii simțurilor îndreptate spre cele dinafară, pentru a
descătușa aripile sufletului spre înalțarea spre cele
dumnezeiești:
„Iar când vei face să înceteze împrăștierile din afară și vei
părăsi gândurile dinlăuntru, mintea ți se va ridica la lucrurile
și cuvintele Duhului. Apusul soarelui aduce noaptea;
retragerea lui Hristos din suflet aduce întunericul patimilor
și fiarele cele nevăzute îl sfâșie. Cînd răsare soarele, fiarele
se strang în ascunzișurile lor; răsare Hristos pe cerul
cugetului care se roagă și toată alipirea lumească se
depărtează și dragostea de trup dispare, iar mintea pornește
la lucrul ei, adică la meditarea celor dumnezeiești” (Filocalia
VII, p. 48).

4. Pentru realizarea acestei lucrări Teolipt recomandă deci


rugăciunea, care cheamă și aduce pe Hristos. Rugăciunea
trebuie făcută fără întrerupere până la sfârșitul vieții. Prin
rugăciune Hristos se arată în inimă. Însă Teolipt crede că
rugăciunea trebuie însoțită de umilință sau de străpungere:
„Doamne Iisus Hristoase, miliește-mă pe mine păcătosul”.
Teolipt vorbește chiar de „rugăciuni neîntrerupte”. Teolipt
cere pomenirea lui Dumnezeu prin avântarea minții către El,
fără de glas. Părintele Stăniloae numește rugăciunea aceasta
„rugăciune pur gândită” (monologistos euhe). Ea cere
concentrarea minții la Dumnezeu. Rugăciunea prin cuvinte
poate deveni formală, numai cu buzele, o rugăciune ce se
repetă prin obișnuință. O rugăciune pur gândită, spune
Stăniloae, ține mintea întreagă concentrată în ea. În această
rugăciune mintea este și rămâne strâns lipită de Dumnezeu
(Filocalia VII, p. 52) :
„Deci șezând în casă, pomenește pe Dumnezeu, ridicându-ți
mintea de la toate și aruncându-o spre Dumnezeu fără de
glas… Căci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui
Dumnezeu”.

5. Rugăciunea de trei feluri: 1) rugăciunea făcută numai cu


buzele, neînsoțită de cugetare; 2) rugăciunea însoțită de
cugetare, care rămâne la înțelesul logic al cuvintelor;
3.rugăciunea în care mintea însăși se scufundă în experiența
prezenței lui Dumnezeu. Aceasta e rugăciunea curată,
eliberată de înțelesurile logice ale cuvintelor, întrucât cel ce
se roagă s-a întâlnit față în față cu Dumnezeu.

II. Cuvând despre lucrarea cea ascună întru Dumnezeu


(Filocalia, VII, 66-72)
Teolipt este preocupat de raportul dintre minte, cugetare și
cuvânt. Cugetarea este lucrarea prin care mintea intră în relație
specială cu diferite obiecte și subiecte (Stăniloae, Filocalia 7. P.
67, nota 84). Cugetarea descoperă înțelesurile lucrurilor prin
cuvinte și deci cuvintele sut implicate virtual în cugetare și în
minte.
„Mintea – spune Teolipt – care fuge de cele din afară și se adună
în cele din lăuntru revine la sine însăși. Pe urmă se unește cu
cuvântul pe care-l are în chip firesc în cugetarea sa și prin
cuvântul pe care-l are în chip ființial, se unește cu rugăciunea, iar
prin rugăciune nurcă la unirea cu Dumnezeu, cu toată puterea și
simțirea ei iubitoare. Atunci pofta se duce de la trup și toată
simțirea iubitoare de el își încetează lucrarea, iar cele frumoase
ale pământului se rată înțelegătoare. Căci sufletul, aruncând
înapoia sa toate ele trupului, pornește pe urma frumuseții lui
Hristos”.

Teolipt redă în Cuvântul său treptele pe care urcă sufletul care


cântă lui Dumnezeu. Ele nu sunt identice cu cele ale Sf Maxim –
adică ale urcușului general al credinciosului : credința, frica,
înfrânarea, răbdarea, nădejdea, nepătimirea, dragostea, ci au un
specific aparte – ele sunt treptele celui ce a ajuns la bucuria
cântării (vezi sf, Simeon Noul Teolog – nu poți cânta (psalmodia)
Domnului în pământ străin (în păcate/ în trup pătimaș) :
„De cunoști cele ce cânți, primești cunoștința ; iar din cunoștință
primești înțelegere ; din înțelegere odrăslește lucrarea celor
cunoscute ; din lucrare rodește cunoștința prin deprindere ;
cunoștința din cercare naște vederea adevărată. Iar din aceasta
răsare înțelepciunea arătată în cuvintele harului, ce răspândește
lumină, căci înțelepciunea umple văzduhul cugetării și tâlcuiește
celor din afară cele din lăuntru” (Filocalia, 7, p. 71).

Sigur aici poate fi vorba de cântarea din singurătatea chilei, dar și


ce de cântarea liturgică.

locul rugaciunii> minte inima suflet> centrul cercului


Orasul antic Filadelfia este cunoscut in lumea crestina ca fiind unul in care se gaseste una dintre cele sapte Biserici ale

Apocalipsei. Din cauza faptului ca orasul se afla intr-o zona cu activitate seismica intensa, nu s-au pastrat foarte multe

vestigii antice. O buna parte din vechiul oras se afla ingropata sub orasul modern, Alasehir.
Filadelfia - istorie si localizare

Orasul Filadelfia a fost construit pe un platou situat pe valea raului Cogamus, un afluent al raului Hermus. In antichitate,

drumul regal persan din Sardica spre Susa (in Iran) trecea prin Filadelfia. Orasul a fost numit dupa Attalus II Filadelful,

rege al Pergamului din 159 pana in 138 i.Hr, a carui loialitate fata de fratele sau Eumenes II Soter, care l-a precedat

ca rege, i-a adus supranumele "Filadelful", insemnand "iubitorul de frate". Filadelfia se traduce, asasadar, prin "dragoste

de frate", "dragoste frateasca".

Regele Eumenes a infiintat orasul, in regiunea lidiana a Anatoliei antice. Incepand cu anul 133 i.Hr., ce marcheaza

sfarsitul domniei lui Attalus III (138-133 i.Hr.), regatul Pergamului intra sub stapanire romana.

Zona din jurul Filadelfiei era una deosebit de fertila, in special favorabila cultivarii strugurilor. Din pacate, intreaga

regiune a fost predispusa cutremurelor. Un cutremur devastator a distrus zona, in anul 17 d. Hr., ce a distrus orasul

Sardica si a provocat mari pagube Filadelfiei.

Pentru a ajuta la refacerea orasului, Imparatul Tiberiu a trimis Filadelfiei tributul incasat de Roma, pentru o perioada de

cinci ani. In semn de multumire, Filadelfia a luat numele Neocezareea si locuitorii au ridicat un templu in cinstea lui
Tiberiu.
Chiar daca orasul s-a refacut cu greu, a ajuns sa prospere in perioada romana. Din secolul al V-lea d.Hr. este numit

uneori "mica Atena" datorita multimii templelor si a sarbatorilor religioase. Datorita importantei strugurilor si a productiei

de vin in Filadelfia, zeul principal venerat era Dionisos.

Marturii despre existenta orasului in perioada bizantina constau in ruinele zidului orasului si in cele ale bisericii crestine.

In 1391 turcii otomani au cucerit Filadelfia, ultimul oras al Asiei Mici ce a fost ocupat de catre acestia.

Filadelfia, Biserica Apocalipsei laudata de Hristos

Crestinismul a patruns in Filadelfia inainte de sfarsitul secolului I, precum evidentiaza Biserica din oras ce este

enumerata alaturi de celelalte sase Biserici ale Apocalipsei.

Chiar daca nu exista marturii directe cu privire la prezenta diasporei iudaice in Filadelfia in timpul perioadelor elenistica

si romana, Apocalipsa ofera o marturie indirecta.

Crestinii din Filadelfia se pare ca au avut de suferit din pricina membrilor comunitatii iudaice de aici, un grup pe care

Evanghelistul Ioan il descrie ca facand parte din "sinagoga satanei, dintre cei care se zic pe sine ca sunt iudei si nu

sunt" (Apoc. 3:9).


Biserica din Filadelfia a fost una dintre singurele doua comunitati care au primit din partea lui Hristos cuvinte de lauda

si nu de mustrare (cealalta fiind Smirna). Biserica a fost laudata pentru credinciosia sa. Sfantul Ioan Teologul a

consemnat astfel cuvintele lui Hristos catre Biserica din Filadelfia: "Stiu faptele tale; iata, am lasat inaintea ta o usa

deschisa, pe care nimeni nu poate sa o inchida, fiindca, desi ai putere mica, tu ai pazit cuvantul Meu si nu ai tagaduit

numele Meu. Pentru ca ai pazit cuvantul rabdarii Mele, si Eu te voi pazi pe tine de ceasul ispitei ce va sa vina peste

toata lumea, ca sa incerce pe cei ce locuiesc pe pamant." (Apoc. 3:8;10) Mai mult Hristos a promis crestinilor credinciosi

din Filadelfia ca "pe cel ce biruieste il voi face stalp in templul Dumnezeului Meu" (Apoc. 3:12).

La inceputul sec. al II-lea, Sfantul Ignatie, episcop al Antiohiei Siriei, a trecut prin Filadelfia ca prizonier in drumul sau

catre locul martiriului, Roma. In timp ce se afla in Troa, a scris o scrisoare Bisericii din Filadelfia incuranjandu-i pe

credinciosi sa ramana uniti si sa-l sprijine pe episcopul lor si pe celilalti conducatori de biserici. Ulterior (aprox. 155

d.Hr.), cand Sfantul Policarp al Smirnei a primit martiriul, unii membrii ai bisericii din Filadelfia au fost martirizati in

acelasi timp.

Filadelfia - obiective turistice

Tot ce a mai ramas din trecutul crestin al Filadelfiei se reduce la ruinele ruinele unei biserici bizantine. O cladire
dreptunghiulara, sustinuta initial de sase coloane, cunoscuta sub numele Biserica Sfantului Ioan Teologul. In prezent se

mai pastreaza doar trei coloane avand partea inferioara din piatra, iar cea superioara din caramida. Cateva fresce din

sec. al XI abia mai pot fi vazute pe acestea. Langa biserica, se pot vedea cateva sarcofage, pietre funerare, coloane,

capiteluri si alte piese arhitecturale. In partea nordica a orasuluimai poate fi vazuta o parte din vechiul zidul bizantin de

aparare.
In1986 arheologii au scos la lumina ruinele unui teatru antic si ale unui templu pe acropole, din vreme perioadei romane,

posibil sec. II. d.Hr. Cea mai mare parte a ruinelor din perioadele elenistica si romana ale Filadelfiei antice se gasesc

insa sub orasul modern.

Multe din vestigiile arheologice descoperite in Filadelfia sunt pastrate in Muzeul din Manisa.

Radu Alexandru