Părinții isihaști.

Nichifor Monahul (din Singurătate)

1215/1220 – 1290/1300
Filocalia vol. 7, p. 11

Nichifor Monahul s-a născut în Italia între anii 1215/1220 și a trecut la Domnul anii
1290/1300.
A fost deci Italian și ca atare „catholic”. A trecut la credința ortodoxă și a îmbrățișat
viața monahală în Muntele Athos, se pare, înainte de anul 1274, când în urma
sinodului unionist de la Lyon, împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a acceptat
unirea cu Roma.
Pe la anul 1276 a fost exilat din Athos, dimpreună cu alți monahi, printre care și
Teolipt (mai târziu mitropolitul Filadelfiei), într-una din insulele pustii din Marea
Egee.
Teolipt va învăța de la Nichifor metoda rugăciunii isihaste. Încă din Sfântul Munte
Nichifor avea pe lângă el mai multi ucenici, strânși într-un seminar (phrontisterion).

Metoda rugăciunii isihaste dezvoltată de Nichifor Monahul este a doua în ordinea

vechimii.
Nicodim Aghioritul o numește în Filocalia greacă:
Cuvânt despre trezvie și despre paza inimii
(logos peri nepseos kai philakes kardias).

La începutul acestei metode de rugăciune Nichifor așează un șir de fragmente din

viețile părinților anteriori, făcând un comentar prin care arată pe acei părinți ca pe
niște modele care au practicat păzirea sau adunarea minții înlăuntru, pentru a da un
temei propriei metode de rugăciune.

Metoda lui Nichifor pare a duce repede pe cel ce-o îmbrățișează la nepătimire și la
vederea lui Dumnezeu:
(metoda : 1.nepătimire și 2. la vederea lui Dumnezeu)
„… chemând pe Dumnezeu întru frângerea duhului și cu lacrimi și rugându-l întru
sărăcie, fă ce-ți spun:

Știi că răsuflarea pe care o răsuflăm este aerul acesta. Și îl respirăm nu pentru

altceva, ci pentru inimă, căci ea este o pricină a vieții și a căldurii trupului.

Deci inima trage aerul ca să-și împingă căldura ei în afară prin expirare, iar ei să-și
procure o temperature bună.

Iar pricinuitorul acestei lucrări, sau mai bine zis slujitor al ei este plămânul, care
fiind zidit de Făcător fără desime, ca niște foi, primește și scoate ușor conținutul lui.

Astfel, inima, trăgând prin aerul respirat răcoarea la sine și împingând de la sine
căldura, păzește fără abatere rânduiala pentru care a fost zidită spre susținerea vieții.

(Metoda)
1.Tu deci șezând și adunându-ți mintea, impinge-o și silește-o pe calea nărilor pe
care intră aerul în inimă, să coboare împreună cu aerul inspirit în inimă.
2. Și intrând acolo, nu-ți vor mai fi fără veselie și fără bucurie cele după aceea.
3. Și precum un bărbat oarecare fiind călătorit de la casa sa, când se întoarce nu mai
știe ce să facă de bucurie că s-a înverdnicit să se întâlnească cu copii și cu nevasta,
așa și mintea când se întâlnește cu sufletul se umple de o bucurie și veselie de negrăit.
4. Drept aceea, frate, obișniuiește-ți inima să nu iasă degrabă de acolo : a) Căci la
început e nepăsătoare, poate, din pricina închiderii înăuntru și a strâmtorării ; b) Dar
după ce se obișnuiește, nu-I mai plac rătăcirile pe afară.

Concluzie : Căci „împărăția cerurilor este înlăuntrul nostrum (Luca 12,21). Pe

aceasta privindu-o acolo și cerându-o prin rugăciune curată, toate cele din afară le
socotește urâte și neplăcute.

Dacă deci, cum s-a zis, poți intra de la prima încercare în locul inimii pe care ți l-am
arătat, mulțumește lui Dumnezeu, și slăvește-L și saltă și te ține de lucrarea aceasta
pururea. Iar ea te va învăța pe tine cele ce nu le știi.
Dar trebuie să știi și aceasta că, ajungând mintea acolo, nu trebuie să tacă și să stea
după aceea degeaba. Ci să aibă ca lucru și îndeletnicire neîncetată rugăciunea :
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă”!
Să nu mai contenească niciodată din aceasta. Căci aceasta ținând mintea
neîmpăștiată, o face să nu poată fi prinsă și atinsă de momelile vrăjmașului și o ridică
la dragostea și dorul dumnezeiesc în fiecare zi.

Iar dacă ostenindu-te mult, o frate, nu poți totuși intra în părțile inimii, precum ți-am
arătat, fă ce-ți spun și cu ajutorul lui Dumnezeu vei afla ceea ce cauți. Știi că partea
cugetătoare a fiecărui om este în piept, căci înlăuntrul pieptului, tăcând noi cu buzele,
vorbim, ne sfătuim, cu noi înșine, dăm rând rugăciunilor, psalmilor și altora. Dă-I
deci acestei cugetări, depărtând de la ea orice gând – și aceasta o poți face dacă vrei
– dă-I deci pe: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-mă”! și
silește-te ca în loc de orice alt gând să strigi pururea înlăuntru aceste cuvinte. Iar
ținând aceasta mai multă vreme, ți se va deschide prin aceasta și intrarea inimii,
precum ți-am scris, fără nicio îndoială, cum am cunoscut și noi prin cercare. Și îți va
veni, împreună cu luarea-aminte mult dorită și plăcută, și toată ceata virtuților,
dragostea, bucurie, pacea și celelalte, prin care vei dobândi cererile tale în Hristos
Iisus Domnul nostru”. (Filocalia, VII, p. 26-32).

Prin practicarea neîncetătă a rugăciunii se întipărește în inimă pomenirea continuă a

lui Dumnezeu: Nichifor ajunge astfel al următoarele concluzii:

1. Păzirea minții, ca să nu hoinărească prin gânduri străine de Dumnezeu.

2. Adunarea ei în inimă, care este adâncul ființei umane și al minții
3. Menținerea minții în inimă prin rugăciunea neîncetată, prin amintirea lui
Dumnezeu
4. Prin deasa pomenire a lui Dumnezeu mintea întâlnește in inimă pe Dumnezeu
însuși.

Distingem două metode:

1. Căutarea inimii și trimiterea acolo a minții deodată cu inspirația (Adunarea

minții în inimă și întâlnirea acolo cu Dumnezeu. Asocierea celor două părți
 ale rugăciunii lui Iisus cu inspirarea și expirarea aerului. Odată cu inspirarea
aerului se rostesc cuvintele „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu” iar
odată cu expirarea aerului cuvintele: „miluiește-mă pe mine păcătosul”.

Noutatea metodei lui Nichifor este tocmai această îmbinare de trimitere a minții la
inimă odată cu aerul. Nichifor vorbește de o continua trimitere a minții la inimă,
odată cu inspirarea continua și cu repetarea rugăciunii neîncetate. Inspirarea
continuă a aerului este la Nichifor un mijloc de a menține mintea neîncetat în inimă.
Mintea e ținută mereu în inimă și rugăciunea la fel. Mintea e obișnuită să nu iasă
repede din inimă.
„Tu, deci, șezând adună-ți mintea, introdu-o pe calea nărilor, pe unde merge aerul la
inimă și împinge-o și silește-o să meargă, împreună cu aerul inspirat, la inimă”.

E vorba nu de ființa minții, cum explică Palama, ci de lucrarea ei, adică de cugetare
sau de atenție. Astfel, atenția e oprită să se îndrepte spre lucrurile din afara și e
îndreptată spre interior. Dar nici la inima fizică nu trebuie să se oprească, ci la inima
spirituală,depășind toate. Un rol important îl joacă închipuirea, adică simțirea
cursului pe care-l face aerul spre inimă, atrăgând atenția noastră asupra lui, ne face
să ne închipuim cum, paralel cu el, se duce și cugetarea noastră spre interior. Drumul
acesta material urmărit cu atenție e un prilej care ușurează și simbolizează mișcarea
pe care o face cugetarea intoarsă spre spre ea însăși, după cum ducerea mâini la
frunte e un prilej care ușurează concentrarea minții aupra unui lucru.

Inspirarea trebuie să se facă prelung, pentru că, pararel cu aerul se duce și cugetarea
spre interior – gândul rămânând pururea la Iisus. Iar acest act trebuie să dureze, ca
mintea/cugetarea să se obșnuiască de a merge întracolo și de a rămâne acolo.

Desigur, reținerea minții în inimă mai multă vreme nu se mai realizează numai prin
prelungirea inspirării, ci și prin întârzierea expirației. Însă această recomandare n-o
mai face Nichifor Monahul, ci, mai târziu, Grigorie Sinaitul în metoda sa, urmând
recomandării Sf. Simeon Noul Teolog privind reținerea inspirării. De aici Sinaitul
ajungând la necesitatea răririi experiației.

2. Rostirea neîncetată a rugăciunii adresate lui Iisus.

Respirația ține o temperatură moderată în inimă. Arderile din organism produc o
anumită căldură, simțită mai ales de inimă. Aerul inspirat are rolul de a regla
temperatura corpului.

Bibliografie: Filocalia volumul VII, EIBMBOR, București 1977, p. 7 ș.u.

Teologie Morală Ortodoxă, vol. III, București 1981, p. 221-225.
J. P. Migne, PG 147, col. 960.