DOGMATICA

Curs 1
1. Functia mistagocica a teologiei

Cand vorbim despre teologie avem in vedere functia de interpretare ermineutica,

mistagocica in cunoasterea Revelatiei. Vorbim de teologie atunci cand ne referim la
comunicarea Sf. Traditii, mai precis la impartasirea Sf. Traditii.
Teologia ca ermineutica inseamna aceasta intalnire intre Dumnezeu si om in care
Dumnezeu nu este un obiect al cunoasterii omului, ci El coboara in aceasta relatie in care
noi suntem capabili sa-L cunoastem.
Teologia nu inseamna descoperirea adevarului in mod abstract.
In nici o cunoastere autentica nu incepem cu epistemologia si apoi pe baza
teoriei argumentand independent continuam sa dezvoltam cunoasterea efectiva. Cu atat
mai putin putem pune intrebarea abstracta “Cum il putem cunoaste pe Dumnezeu?” si
apoi in lumina raspunsului la care ajungem sa continuam sa examinam si sa explicam.
Numai pe baza unei cunoasteri existente, pe baza descoperirii lui Dumnezeu
putem sa dezvoltam teologia.
Inlauntrul relatiei dintre Dumnezeu si om, Dumnezeu ne ofera modul de a-L
cunoaste. Cunoasterea teologica are in vedere acumularile din spatiul de viata a Sf.
Traditii a Bisericii si mai ales exploatarea vietii purtatorilor harismatici ai adevarului in
ceea ce priveste modul de manifestare si de constituirie a experientei cunoasterii.
Dificultatea modului in care Dumnezeu poate fi cunoscut este exprimata astfel
de Pr. Dumitru Staniloae : “Orice inteles referitor la Dumnezeu trebuie sa aiba o
fragilitate, o transparenta, o lipsa de fixitate, trebuie sa ne indemne la revocarea lui
si la stimularea spre un altul, dar pe linia lui. Daca intelesul ramane fix in mintea
noastra, atunci inseamna ca il marginim pe Dumnezeu in frontierele acelui inteles
sau chiar uitam de Dumnezeu, toata atentia concentrandu-se asupra intelesului
respectiv sau asupra cuvantului pe care il exprima.”
Intelesul in acest caz devine un idol, un fals Dumnezeu. Intelesul sau cuvantul
trebuie sa faca mereu transparent pe Dumnezeu pentru ca Dumnezeu nu incape in acel
inteles, Dumnezeu depaseste orice inteles. De aceea trebuie sa se puna in evidenta cand
un aspect, cand altul, al infinitei bogatii a lui Dumnezeu. (Teologia Dogmatica, vol. 1,
p.126). Prin conceptualizarea excesiva a lui Dumnezeu noi am golit cuvintele de
Dumnezeu, l-am alungat pe Dumnezeu. In mod treptat teologia s-a indepartat de
realitatea plenara dumnezeiasca. Pr. Staniloae spune : “nu va blocati in cuvinte, in
intelesuri, limbajul teologic are nuante profunde, trebuie ca acest cuvant sa trimita
dincolo de el => limbaj iconic (de la icoana). Cuvintele nu sunt adevarul, ele trebuie
sa fie transparente si sa trimita la adevaruri mai presus de ele.
Teologia este impartasirea unei experiente. Sf. Traditie este viata Bisericii. In
primele secole in Biserica nu a existat o teologie ca disciplina metodica, iar teologii
acestei perioade nu au urmat o metoda pentru a ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu.
Chiar daca initial s-a folosit termenul “gnosis” (cunoastere) totusi din cauza posibilelor
asocieri cu gnosticismul, scriitorii crestini au adoptat termenul de “teologhia”, nu in sens

1
modern ci avand o conotatie mistica desemnand meditatia si contemplatia Sf. Treimi in
cadrul comuniunii Bisericii.
La Sf. Parinti teologia este prin definitie contemplatia Sf. Treimi, care este
inainte de toate lumina dumnezeiasca reflectata in oglinda sufletului purificat. Sufletul
primeste in el lumina dumnezeiasca si se adanceste in simtamantul profund al prezentei,
al venirii lui Dumnezeu. Teologia nu inseamna a cunoaste ceva despre Dumnezeu ci a-L
avea pe Dumnezeu intru tine. Categoria esentiala in teologie este plinul sau golul (gol
duhovnicesc  plin de har).
Ex. – “Stefan era plin de har si de Duh Sfant” (F.A., cap. 7)

Teologia ca harisma

Teologul Vladimir Loscky sustine ca teologia autentica nu poate fi separata de

harisma, de iluminarea prin har, care transmite capacitatea noastra de intelegere. Intrucat
obiectul contemplatiei il constituie o experienta si existenta personala, adevarata
cunoastere implica intalnire, reciprocitate, credinta, ca adeziune personala fata de
prezenta personala a lui Dumnezeu care se descopera pe Sine. Teologia in calitatea ei de
cuvant si gandire trebuie sa tainuiasca in mod necesar o dimensiune a cunoasterii in
sensul contemplatiei si al tacerii. Este vorba despre deschiderea gandirii noastre spre o
realitate care o depaseste. Este vorba de un mod de a gandi in procesul caruia gandirea nu
include, nu cuprinde ci este inclusa si cuprinsa, este rastignita si insufletita de credinta
contemplativa. Astfel invatatura teologica se situeaza intre cunoasterea ca harisma si
tacere. Teologia dezvaluie acea intelepciune prin care crestinul are capacitatea de a-si
adapta gandirea sa la Revelatie, de a-si gasi cuvinte maiestrite si inspirate care sa
depuna marturie despre aceasta experienta a intalnirii cu Dumnezeu. Este vorba
despre o reconstructie launtrica a facultatilor noastre cognitive, conditionata de prezenta
in noi a Duhului Sfant. In deplin acord cu Sf. Parinti, Pr. Dumitru Staniloae a inteles ca
intreaga teologie rasariteana -teognosie- se bazeaza pe transfigurarea celui care
realizeaza actul cunoasterii. Rolul principal al teologiei este acela de a transmite
marturia experierii lui Dumnezeu. Pr. Staniloae foloseste cuvantul “experiere” pentru
a-l pune in paralel cu cel de experienta. Experierea este unica traire si simtire a lui
Dumnezeu. Experierea se apropie mai mult de “pyra”.
In Biserica este vorba de o experienta impartasita, incercare a credintei;
experienta Bisericii nu se transmite numai prin documente ci prin persoane, fiecare sfant
este o litera a Evangheliei. Cunoasterea teologica este posibila doar prin har, iar de harul
cunostiintei lui Dumnezeu mintea se va invrednici atunci cand strabatand calea spre
Dumnezeu prin aripile iubirii divine si ajungand in Dumnezeu va scruta prin Duhul Sfant
ratiunea privitoare la El atat cat este mintii omenesti cu putinta. Experienta purtatorilor
harismatici ca membri ai Bisericii este transmisa prin anumite formulari. Pe aceasta
experienta noi ne bazam pentru a ajunge pe calea cunoasterii lui Dumnezeu. Trebuie sa
vorbim despre o prioritate a teologiei harismatice fata de celelalte moduri de a teologhisi.
Cercetarea teologica stiintifica asupra tuturor vestigiilor culturii crestine descopera si
releva viata harismatica a Bisericii. Teologia harismatica vorbeste despre minte, ca despre
organul receptiv la descoperirea lui Dumnezeu, Sf. Parinti vorbesc despre “mintea lui
Hristos” pe care o primesc sfintii: “iar noi avem mintea lui Hristos”(1 Co. 2,16).

2
 Aceasta inseamna ca Mantuitorul Hristos nu vine in noi pentru a ne lipsi de
mintea noastra, nici pentru a o intregi, ci ca sa o lumineze si sa o duca la aceeasi lucrare
cu a Sa. “Mintea lui Hristos o are cel care cugeta precum El si prin toate Il cugeta pe
El” spune Sf. Maxim Marturisitorul. Pr. Dumitru Staniloae referindu-se la mintea care
se straduieste sa cunoasca cele dumnezeiesti arata ca salasluirea lui Hristos in noi nu
are ca efect o absorbire a spiritului creat in Logosul dumnezeiesc ci o activare
dumnezeiasca si supranaturala a facultatii naturale. Niciodata harul divin nu distruge
puterea naturii, dimpotriva, reface natura slabita prin abuzul nefiresc, o face capabila de
activitatea ei naturala.
Teologia numita de Sf. Maxim => filosofie teologica, contemplatie, mistagogie,
stiinta, intelepciune teologica, sau teologie contemplativa, este o etapa a vietii
duhovnicesti. Mintea in teologia harismatica ajunge prin asceza (nevointa, straduinta,
infranare) la starea de dumnezeire care o depaseste atat pe ea cat si pe toate cate exista,
nu pune peste acea ratiune nimic din cele ce sunt, nici simtire, nici minte, nici intelegere,
nici ceva cunoscut, nici ceva cugetat, nici ceva grait, intrucat mintea desavarsita este acea
care prin credinta a supracunoscut in chip supranestiut pe Cel supranecunoscut.

Curs 2

Revelatia naturala si supranaturala in Biserica Ortodoxa

Parintele Dumitru Staniloae precizeaza ca Biserica Ortodoxa nu face o separatie

intre revelatia naturala si cea supranaturala.
La inceput in starea fireasca a lumii revelatia naturala nu era despartita de cea
supranaturala pentru ca omul a fost in dialog cu Dumnezeu inca de la creatia sa. In
momentul in care omul a incercat sa se cunoasca pe sine altfel decat prin dialog cu
Dumnezeu, atunci a cazut din adevarata cunoastere. Dialogul cu Dumnezeu presupune
ascultare si smerenie. Omul prin ispita vicleanului cade in mandria cunoasterii in afara lui
Dumnezeu. Cand Dumnezeu il striga pe Adam dupa cadere omul incearca sa se ascunda.
Daca el aude glasul lui Dumnezeu il aude ca glas mustrator, fara sa-L mai vada pe
Dumnezeu. Omul credea ca va putea supravietui in aceasta natura. E vorba despre fuga
de responsabilitate (Pr. D. Staniloae - “Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p.187).
Pentru traditia biblica si bisericeasca nu exista problema a doua revelatii ale
caror granite sa fie delimitate, cu autonomie proprie. Revelatia totdeauna si pretutindeni e
una si unica, implinita in lume si in istorie. Revelatia naturala este receptivitatea
creaturilor, prin care aceastea se acomodeaza cu energiile manifestarii dumnezeirii
neintrerupte. Pentru creaturile rationale nu e un drum natural si apoi unul supranatural, ci
intotdeauna drumul lor e natural, firesc, inauntrul manifestarii dumnezeiesti. Pentru
lumea biblica nu se desparte niciodata naturalul de supranatural. Aghiografii descriu si
comenteaza evenimentele istorice, redau misiuni si evenimente in care au loc interventii
divine cu o cursivitate fireasca.
Datorita lipsei noastre de viata duhovniceasca, se ajunge ca relatarea biblica sau
aghiografica sa fie mitificata, in timp ce autorii sfinti nu fac despartirea intre natural si
supranatural, profan si sacru. Cel inspirat de Dumnezeu vede prezenta Lui in dimensiunea
naturala (creatie si istorie). David si Sf. Ap. Pavel (in operele carora se fac referiri pentru
revelatia naturala – Ps. 18,1 si Rom. 1, 19-20) stiu sa citeasca prezenta lui Dumnezeu in

3
creatie, pentru ca mai inainte de toate au experiat-o. Nu putem trasa o granita intre natural
si supranatural pentru ca ceva nu e natural daca nu e sustinut de Dumnezeu.
Chiar si in iad suntem sustinuti de Dumnezeu. Iadul e vesnic pentru ca iubirea
lui Dumnezeu e vesnica. Dumnezeu e sensibil, El se retrage, dar noi nu suntem in afara
sacrului caci ne-am aneantiza. Chiar daca intr-adevar, patima din noi e rea, avem si un
sambure de bine. Pacatul nu e desfiintare, ci deviere de la adevar. Dumnezeu nu
desfiinteaza pentru ca e iubire.
Pr. Staniloae arata ca revelatia naturala are valoare intrucat continutul sau e
cosmosul si omul dotat cu ratiune, constiinta si libertate, omul fiind nu doar obiect
de conoscut ci si subiect al cunoasterii.
Cosmosul e organizat intr-un mod corespunzator capacitatii noastre de
cunoastere. Cosmosul si natura umana sunt imprimate de o rationalitate, iar omul e dotat
cu o ratiune capabila de cunoastere constienta a cosmosului si a propriei sale naturi.
Rationalitatea cosmosului e o marturie a crearii de catre o fiinta rationala, iar cosmosul cu
ratiunea sa are sens prin existenta ratiunii umane care e capabila sa perceapa ratiunile
sadite de Logos in creatie. Nu noi suntem pentru lume si lumea este pentru noi. Omul este
scopul lumii si nu invers.
Unii Sfinti Parinti au afirmat ca omul e un microcosmos (o lume care rezuma in
sine lumea cea mare).
Lumea e chemata sa se umanizeze in integritatea sa, sa primeasca pecetea
umanului, “sa devina intreaga, un cosmos umanizat”.
Credinta naturala intemeiata pe rationalitatea lumii a devenit incerta din cauza
pacatului. Revelatia supranaturala nu e altceva decat o precizare a revelatiei naturale
printr-o serie de acte, prin care, Dumnezeu pregateste in mod gradat natura umana.
Dumnezeu s-a revelat in istorie in vremea patriarhilor in momentele principale ale
formarii poporului Israel, iar prin Iisus Hristos s-a inaugurat perioada cu adevarat noua si
ultima prin care se formeaza poporul lui Dumnezeu de pretutindeni pentru ca omul sa
participe la Dumnezeu prin comuniunea directa si maxima cu El.
Aceasta revelatie desavarsita de Iisus se intemeiaza pe faptul ca Fiul lui
Dumnezeu e chipul Tatalui, iar omul, chip al chipului lui Dumnezeu Tatal, e dupa chipul
Fiului, Cuvantului dumnezeiesc. Acesta s-a intrupat in lumea plina de ratiunile sadite de
El la creatie. Nu e doar cuvantul lui Dumnezeu catre noi, ci e cuvantul omului catre om
intr-o dimensiune permanentizata a istoriei. Numai Fiul lui Dumnezeu ne arata ca relatiile
dintre oameni nu sunt relatii traite in afara de Dumnezeu ci sunt relatii cu Dumnezeu
insusi.
Revelatia desavarsita s-a dat prin Iisus, Fiul lui Dumnezeu intrupat. Dumnezeu
nu vine mai aproape de om decat a facut-o prin Iisus Hristos, ca unirea nu poate inainta
mai departe, ca in Hristos Dumnezeu cunoaste umanul ca pe sine insusi intrucat El este si
om, in Hristos e data posibilitatea ca noi sa inaintam spre treapta la care Dumnezeu il
cunoaste pe om ca pe Sine insusi intrucat Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat.
Sensul existentei omului si al cosmosului il da perspectiva vesniciei existentei.
Aceasta se clarifica numai in relatia cu persoana creatoare infinita si absoluta intrucat
omul este persoana. In lumea vazuta creata, numai omul este fiinta cu statut existential
personal. Omul se deschide spre sensul final al desavarsirii lui in vesnicie prin raportarea
lui la persoana suprema (Dumnezeu creatorul). Lumea materiala e doar un mijloc al
dialogului interpersonal intre Dumnezeu si persoana umana in vederea invesnicirii ei.

4
Prin comuniunea omului cu Dumnezeu cel intreit in persoane omul isi indeplineste scopul
pentru care a fost creat (indumnezeirea).
Revelatia naturala presupune intalnirea dintre necreat si creat, intalnirea ratiunii
umane cu revelatia divina. Ea ofera dialogul dintre Dumnezeu si om, raport cu valente
ontologice prin pozitia intermediara pe care omul o ocupa, fiinta personala inzestrata cu
ratiune, constiinta si libertate.
Sensul suprem pentru care omul exista e eternizarea activa a fiintei si a
existentei lui spirituale in Dumnezeu prin care se implinesc sensurile rationale ale lumii
create.
Sfantul Maxim: revelatia naturala – unicitatea fiecarui element al lumii create.
Nici o persoana umana nu se naste zadarnic. Cele doua functii ale ratiunii din lucruri
sunt:
1. Functia particularizanta – omul nu poate sa fie inlocuit de nimeni niciodata, ii
defineste natura, diferentierea ontologica intre treptele lumii create, exista asemanare, dar
nu exista o identitate a tuturor. E mai bine sa te nasti decat sa nu te nasti.
Curentul nihilist – Emil Cioran - despre neajunsul de a te fi nascut – e vorba
despre o descompunere, apoi pe culmile disperarii, apoi sinuciderea. Noi suntem
parteneri de dialog si in aceasta unicitate a noastra, Dumnezeu vorbeste cu noi printr-un
dialog special. Dumnezeu e intreg in fiecare dintre noi. “Se vede ca a venit, de vreme ce
nu a mai venit” (Blaise Pascal).
2. Functia unificatoare – toate aceste unicitati sunt chemate sa se plineasca in
insasi armonia dumnezeiasca. Diferenta dintre creaturi (altul e trupul pestelui, animalelor
si altul e cel al omului) – Sf. Ap. Pavel.
[ Evul Mediu nu a fost intunecat precum e modernismul secolului XX. Revolutia
franceza a distrul OMUL CONCRET. Vorbind despre umanitate la modul general, omul e
o rotita intr-un intreg mecanism.
Vocatia ecumenicitatii (nu ecumenismului) presupune intalnirea cu oamenii de la
trup la trup. Omul nu poate fi aruncat la cosul istoriei.]

Curs 3
Revelatia supranaturala

Credinta naturala, cu izvorul in descoperirea lui Dumnezeu prin rationalitatea

lucrurilor, oricat de evident ar parea, e supusa indoielii, deoarece omul e supus tentativei
de a lua drept singura realitate data ordinea fenomenelor cunoscute prin simturi si prin
instrumentele care le prelungesc pe acestea.
Pr. Dumitru Staniloae cu un limbaj metaforic spune: revelatia naturala e
“Cununa sensurilor sau sensul final vesnic al existentei ce licareste in intuneric.”
Pentru a deschide revelatia naturala, calea luminii sensului vesnic, vine in intampinare
revelatia supranaturala. Ea intareste evidenta evenimentelor credintelor naturale,
dezvaluie sensul vesnic al existentei.
Omul constientizeza in lumina revelatiei ca natura lui prin pacat si moarte se afla
intr-o stare nefireasca. Revelatia supranaturala e cea care ne descopera ca natura umana
trebuie sa revina la starea ei adevarata.

5
 In starea omului cazut revelatia supranaturala e proiectata de Dumnezeu ca o
lumina peste natura. Pentru a confirma aceste adevaruri Pr. Dumitru Staniloae face
referire la Sf. Maxim Marturisitorul: revelatia naturala are aceeasi valoare cu cea
supranaturala in viata sfintilor intrucat sfintii sunt cei care s-au ridicat la o vedere a
lui Dumnezeu asemenea celei din revelatia supranaturala. Pentru sfinti legea scrisa nu
e decat legea naturala vazuta in chipurile personale ale celor care au indeplinit-o. Legea
naturala pentru ei nu e decat legea scrisa vazuta in sensurile ei duhovnicesti. Amandoua
sunt una atunci cand sunt vazute in calitatea lor de calauzitoare spre harul vietii viitoare.
Prin Hristos creaturile se umplu si ele de lumina Lui.
Revelatia supranaturala a insotit de la inceput pe cea naturala. Prezenta revelatiei
supranaturale se manifesta in viata oamenilor si dupa Vechiul Testament in viata
poporului Israel. David in inspiratie (18,1), mama celor 7 frati Macabei, se adreseaza
unuia dintre fii ei, caruia i se ofera absolvirea de moarte daca va calca legea, spunand :
“Rogu-te fiule ca privind la cer si la pamant si vazand toate cele ce sunt in ele sa cunosti,
ca cele ce nu au fost le-a facut Dumnezeu pe ele si neamul omenesc (Mac. 7, 28).
Majoritatea teologilor au explicat ruptura dintre cele doua prin fragmentarea care
a adus-o caderea in pacat a omului. Aceasta ruptura a produs grave intunecari ale
credintei naturale in Dumnezeu dand nastere religiilor pagane cu idei foarte neclare
despre Dumnezeu, care, au dus la confuzia dintre Dumnezeu si natura si au facut nesigura
dimensiunea vesnica a persoanei umane. Numai revelatia supranaturala a facut posibila o
perceptie duhovniceasca mai profunda a adevarului despre Dumnezeu din revelatia
naturala.
Aghiografic (Sf. Pavel) vorbim despre o revelatie obiectiva inscrisa in insasi
fiinta oamenilor, care nu poate fi desfiintata de nici o activitate subiectiva (legea morala
naturala Rom. 2, 14-15).
Revelatia supranaturala a sensibilizat perceptia subiectiva umana pentru a-L
simti pe Dumnezeu ca Treime de persoane. Ea este cea care a dat claritate si siguranta
credintei naturale si cea care a largit cunoasterea sensului vesnic al existentei noastre si al
lumii. Revelatia supranaturala a aratat creaturii constiente posibilitatea ridicarii ei din
planul naturii cazute in planul realitatii dumnezeiesti, a naturii prin harul lui Dumnezeu si
prin libertate.
Crestinismul nu e o religie ci o revelatie. Nu e o religie ci e capatul religiilor…
Religia e o cautare.

Revelatia ca teofanie in istoria lui Israel si a Bisericii

Teofaniile in creatie si istorie presupun revelatia lui Dumnezeu. Ele marcheaza

distinctia intre Creator si creatura, fiinta, nefiinta, creat si necreat. Ele nu semnalizeaza
numai distinctia dintre creatura si creator, ci in acelasi timp prin semnalizarea diferentelor
se arata si masura apropierii omului de Dumnezeu prin participare la harul divin.
Revelatia e inteleasa corect doar prin intermediul teofaniilor continuie in creatie
si istorie. Istoria in evenimentele ei concrete si in intregul ei devine istoria iconomiei
dumnezeiesti. Dumnezeu care dupa fiinta nu poate fi cunoscut, devine accesibil omului
prin lucrarile Sale, prin intermediul acestor teofanii. Revelatia nu poate fi inteleasa in
contururi standardizate si statice. Ea e ceva istoric, dinamic si viu. Se relizeaza in spatiul
neintrerupt al teofaniilor. Astfel Dumnezeu cel care nu poate fi cunoscut dupa fiinta,

6
pentru ca e necreat, stabileste o legatura cu realitatile create intr-un mod dinamic prin
lucrarile Sale. Lucrarile dumnezeiesti nemijlocite si lucrarile realitatii create coexista intr-
o tesatura de energii si lucrari unde revelatia lui Dumnezeu se realizeaza in mersul insusi
al istoriei si al intregii ratiuni universale.
Istoria, creatia, simbolurile, constituie drumul unic al acestei revelatii. Numai
prin prisma acestora Sf. Scriptura (VT/NT) se poate intelege nu doar ca o colectie a unor
carti sfinte ci ca trupul viu al unei traditii istorice care se integreaza organic intr-o traditie
istorica mai mare – Sfanta Traditie. Traditia e una in final, iar istoria dumnezeiestii
iconomii este marcata de viata, cunostere si de teofanii.
1. Teologia ortodoxa in invataturile ei porneste de la “creatie”.Creatia insasi se
datoreaza unei aratari a lui Dumnezeu. Intreaga istorie a Vechiului Testament se scrie prin
intermediul teofaniei. Aceasta istorie este momentul initial al istoriei iconomiei
dumnezeiesti. Creatia, starea paradisiaca, caderea in pacat, stramutarile, trimisii,
proorocii, imparatii, ne prezinta istoria in desfasurarea sa in care se manifesta Dumnezeul
cel viu al comuniunii.
2. In istorie are loc intalnirea dintre Dumnezeu si Avraam. Avraam gazduieste in
istorie insasi Sf. Treime. Teofania are loc prin insusi Mantuitorul Hristos care ne conduce
spre Sf. Treime.
3. In Vechiul Testament Dumnezeu se descopera in nori, vise, vedenii, in timp
ce lui Moise ii vorbeste fata catre fata. Totusi si Moise vede slava dumnezeiasca doar in
parte. Niciodata nu e anulata diferenta esentiala dintre creator si creatura. Varietatea
simbolurilor sensibile si a feluritelor teofanii descopera stapanirea fara limite a lui
Dumnezeu in creatie si istorie. Ni se descopera bogatia harismelor, cu care sunt inzestrate
sutele de persoane purtatoare ale harului in vederea intalnirii cu Dumnezeu. Nu exista o
uniformitate si o conditionare a libertatii omului. Exista o varietate pe care Dumnezeu o
introduce in interiorul legii naturale si istorice pe calea dumnezeiasca.
4. Proorocul Ilie nu L-a vazut niciodata pe Dumnezeu nici in vijelie, foc,
cutremur, ci in “adiere de vant” (3 Regi 19, 11-13).
Potrivit invataturii Sf. Parinti, Vechiul Testament afirma ca intreaga creatie si
istorie formeaza o unica teofanie si numeroasele teofanii concrete din istoria lui Israel nu
sunt altceva decat drumul unic al comunicarii lui Dumnezeu cu omul.
Revelatia e un dialog viu ;Vechiul Testament arata ca de fiecare data cand omul
Il uita pe Dumnezeu, El gaseste calea de a-L chema sau rechema pe om. Marea taina a
revelatiei este aceasta: Dumnezeu Care este inaccesibil, devine in mod direct accesibil in
ceea ce priveste slava, si aceasta se intampla prin intermediul zidirii si al istoriei, aratarea
lui Dumnezeu, teofania.
Teofania continand revelatia in istorie, nu a fost negata niciodata nici chiar de
multimea ereticilor. Creatia, alegerea poporului fagaduintei, legea, profetii, si Mantuitorul
Hristos sunt intelesi si in dimensiunea lor istorica, si aceasta unitate istorica e intemeiata
prin actiunea Sfintei Treimi. Aceasta unitate e evidenta prin profetiile mesianice din
Vechiul Testament, adica de cei care au vorbit de Mantuitorul Hristos inainte ca El sa se
arate printre oameni. Intre Vechiul Testament si Noul Testament, in lumina Sfintilor
Parinti, nu exista o despartire, de aceea ei au prezentat evenimentele dumnezeiesti intr-o
continuitate neintrerupta a spatiului biblic si al celui bisericesc. Se poate observa ca
unitatea istoriei nu se gaseste doar in cadrul evenimentelor Vechiului Testament ci si in
cele ale vietii agitate ale “poporului fagaduintei”. Nu doar profetii sunt cei care au dat

7
sens istoriei poporului ales. Insusi stramosul poporului ales si evenimentele de dupa el au
descoperit caracterul unic si unitar al acestei istorii, in care Fiul lui Dumnezeu se arata si
devine conducatorul poporului ales care dupa intruparea Sa inseamna poporul si
comunitatea Bisericii. Fiul Insusi e structura si centrul istoriei, iar evenimentul principal
si primordial e aratarea slavei Sale transfigurate. Dupa teologia patristica ceea ce s-a
consemnat in cartile VT si NT reprezinta comentarii ale unei istorii vii si neintrerupte. A
existat in Apus o cercetare istorico-critica care a incercat sa analizeze amanuntit
episoadele istorice relatate in Sf. Scriptura, dar intr-un chip autonom detasate unele de
altele. De aceea, s-a ajuns la interpretari total gresite de invatatura Bisericii, netinandu-se
seama de experienta vie a unei istorii in care Dumnezeu lucreaza. Sfintii Parinti au avut o
viziune a istoriei in dinamismul ei, in viul vietii. In interiorul istoriei se poate vedea
descoperirea iconomiei dumnezeiesti si in consecinta prezenta iconomica a Sfintei Treimi
si prezenta lui Dumnezeu Tatal si a Cuvantului lui Dumnezeu care creeaza prin Duhul
Sfant insasi comunitatea poporului fagaduintei asa cum prin innomenirea Fiului lui
Dumnezeu va crea comunitatea Bisericii prin pogorarea Sf. Duh. Daca cineva incearca sa
cerceteze din punct de vedere istoric nasterea invataturii despre Sf. Treime trebuie sa
plece de la manifestarile istorice ale teofaniilor.

Curs 4

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Modurile de pastrare ale revelatiei supranaturale.

Acestea sunt gresit folosite ca izvoare ale revelatiei (protestantii: Scriptura sa

judece intre noi si voi). Sunt moduri de transmitere ale revelatiei supranaturale.
Care a fost mai intai si care e mai importanta?
O conceptie eronata infiripata printr-o teologie de scoala influentata de teologia
scolastica este aceea conform careia Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie sunt considerate
izvoare egale asemenea a doua codice care reglementeaza organizarea si viata Bisericii.
Exista si alte opinii conform carora acestea nu ar reprezenta decat porunci
inchise si standardizate pentru ca Biserica si orice crestin sa inainteze corect pe drumul
mantuirii. Sustinatorii pierd din vedere dimensiunea eclesiala a Sfintei Scripturi si Sf.
Traditii. Ea e absolut constitutiva vietii si practicii Bisericii.
Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie nu constituie doua obiecte independente sau
doua izvoare care vin din afara si se situeaza deasupra Bisericii, reglementand si
organizand viata ei. In istoria Bisericii (primare si a desfasurarii ei in dinamismul
duhovnicesc) nicaieri nu pot fi identificati astfel de factori exteriori. Dimpotriva, istoria
biblica si istoria bisericeasca formeaza si consacra atat canonul VT si NT cat si formele
traditionale de viata, institutiile si tezaurul duhovnicesc al vietii bisericesti.
Se vorbeste de multe ori despre catalogul inchis al cartilor canonice ale VT si
NT, dar se uita ca el s-a facut in cadrul comunitatii istorice bisericesti dupa multe discutii
si decizii. Toate eforturile pe care comunitatea bisericeasca le-a depus pentru a stabili
care sunt cartile autentice inspirate se sprijina pe existenta vie a Sfintei Traditii.
Din punct de vedere teologic Biserica este cea care a stabilit canonul, nu canonul
este cel care a stabilit Biserica. Comunitatile VT si NT in care cuvantul lui Dumnezeu si

8
fapta erau vii la inceputul existentei lor nu aveau carti si condice standardizate. Acestea
au venit mai apoi ca rod al modului de viata al acestei comunitati.
In consecinta ceea ce au implementat de la inceput e modul de viata care a
pregatit, a consacrat si a dat autoritate si autenticitate acestora. Primii teologi, Sfintii
Parinti ai Bisericii, nu faceau trimiteri mecanice la textele VT si NT ci la fapte din istoria
Bisericii, la istoria unui popor, la profetii si martorii adevarului. Se puneau in evidenta
teofaniile, prezenta Cuvantului lui Dumnezeu, lucrarea Lui, culminand cu intruparea si
consecintele iconomiei intruparii. Sfintii Parinti infruntau eficient ereziile, fie iudaice sau
eleniste (iudeilor care vedeau in invatatura crestina o noua erezie Parintii le raspundeau
ca istoria crestinismului incepe o data cu creatia si ca invatatura crestina constituie
mostenirea patriarhului Avraam, intrucat Sfanta Treime se descopera acestuia iar
Cuvantul lui Dumnezeu e cel care conduce istoria lui Israel). Sfanta Scriptura se scrie in
inima oamenilor, e impartasirea unui etos pastrat in Biserica si a unui discernamant
duhovnicesc. Sfanta Scriptura scoasa din contextul Bisericii nu are valoare. Mai intai a
existat experienta Bisericii.
Biserica nu e o institutie divino-umana, ci un eveniment in care Sf. Duh il
descopera pe Hristos.
Sf. Parinti n-au despartit niciodata Sf. Scriptura si Sf. Traditie. Cartile Sfintei
Scripturi sunt roadele speciale ale vietii speciale, ale vietii traditionale a Bisericii si nu
pot fi izolate de aceasta. In consecinta, Sf. Traditie a Bisericii se afla numai in purtatorii
vii si in multimea momentelor sale. Conceptii mai noi care vorbesc de doua izvoare sunt
in mare masura rezultatul antagosnimului dintre protestantism si romano-catolici. La
Sinodul de la Trident (1545-1560), cea mai ferma reactie a catolicilor fata de reforma lui
Luther, s-a accentuat faptul ca nu numai Sfanta Scriptura e izvorul credintei crestine ci si
Sfanta Traditie e izvor al credintei. Aici pentru prima data si-a facut aparitia polaritatea
(tensiunea) dintre Sf. Scriptura si Sf. Traditie cu o autoritate egala a invataturii crestine.
Astfel s-a ajuns ca in Apus, crestinul, in loc sa traiasca si sa se simta membru al
unei istorii care se numeste iconomie dumnezeiasca, sa incerce sa-si procure siguranta
invocand unele texte, pericope sau versete.
Acceptiunea corecta a Sf. Traditii ca istorie vie impartasita prin parintii
harismatici ai Bisericii ne arata ca experienta, viata Bisericii, comentarea evenimentelor
din viata Bisericii, constituie Sf. Traditie.
Pe de alta parte cartile Sf. Scripturi nu constituie rodul unei dictari, nici nu au
precedat traditia, ci s-au scris pentru a se insemna evenimentele care au avut loc si
modurile de viata ale comunitatii crestine.

Inspiratia textelor Sf. Scripturi:

Protestantii sustin inspiratia verbala. Duhul Sfant le-a dictat cuvant cu cuvant
aghiografilor ce trebuie sa scrie, sau ca Duhul Sfant le-a dictat autorilor sfinti sa scrie
cartile canonice, astfel incat acestea sa constituie indreptarul sigur al Bisericii posterioare.
Aceasta duce la concluzia conform careia cartile s-au scris dupa dictarea Sf. Duh si sunt
inspirate ad literam.
Cum a existat Biserica la inceputul ei fara carti si fara un canon consacrat?
Biserica Ortodoxa spune ca Duhul Sfant s-a manifestat in lucrarea Bisericii, iar Sf.
Traditie si Sf. Scriptura nu constituie decat expresia acestei lucrari.

9
 In ceea ce priveste inspiratia: Pr. Gh. Florovski: “Sf. Scriptura, Biserica si
Traditia. In aceasta consta minunea si taina Sf. Scripuri. Sf. Scriptura e cuvantul lui
Dumnezeu in limbaj omenesc. Indiferent cum intelegem inspiratia exista un factor pe
care nu putem sa-l ignoram. Sf. Scripturi transmit si pastreaza cuvantul lui Dumnezeu in
limba omeneasca. Ce este aceasta inspiratie nu se poate preciza niciodata cu claritate.
Este vorba de o taina. Este taina comuniunii divino-umane. Dumnezeu a vorbit cu
adevarat omului si omul a vazut si a inteles. Pentru a deveni purtator al descoperirii
dumnezeiesti limbajul omenesc nu-si pierde caracteristicile sale naturale. Tot ceea ce este
omenesc nu e anulat de inspiratia dumnezeiasca ci este transfigurat. Limbajul omenesc nu
tradeaza si nici nu micsoreaza cu ceva stralucirea revelatiei. Nu limiteaza puterea
cuvantului lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu e exprimat corect si potrivit in cuvinte
omenesti. In cuvintele omenesti sufla Duhul dumnezeiesc si in felul acesta este posibil ca
omul sa pronunte cuvintele lui Dumnezeu, sa vorbeasca despre Dumnezeu.”
Textele sfinte devin rod al unei experiente in care e antrenata intreaga
comunitate a Bisericii. De asemenea, ele constituie comentariul evenimentelor si al
insemnatatii lor in viata Bisericii. In istoria biblica se vorbeste initial despre chemarea
unui popor si a persoanelor harismatice.
Daca ar exista o ruptura intre comunitate si purtatorii harismatici nu s-ar putea
vorbi despre experienta, teologie sau vederea lui Dumnezeu sau inspiratie.
Inspiratia e aceasta putere duhovniceasca a Bisericii in dinamismul ei evidentiat
prin purtatorii sai harismatici. Acest dinamism al Bisericii nu trebuie confundat cu o
miscare mecanica sau magica, pentru ca, dinamismul e rezultatul unei lupte, asceze, a
unui drum al comunitatii catre desavarsirea inauntrul experientei prezentei dumnezeiesti.
In teologia ortodoxa nu se poate vorbi despre o tensiune intre Sfanta Scriptura si
Sfanta Traditie ci despre o unitate duhovniceasca in ambianta Bisericii. Criteriile
fundamentale sunt: experienta si istoria iconomiei divine.

Pr. Staniloae – Aspectul statornic si cel dinamic al Sf. Traditii

Aspectul statornic si cel dinamic nu pot fi despartite istoric. Statornicia in

Hristos(apostolii, sinoadele, Sf. Parinti) coexista cu dinamismul. Sf. Ioan Gura de Aur nu
e doar un parinte care traieste in sec. 4 ci el este impreuna mijlocitor cu voi, el este o
prezenta, pentru ca evenimentul Bisericii are un dinamism continuu. Revelatia-fiecare
veac ia din revelatie atat cat poate duce. Esentiala e comuniunea cu Parintii.

Curs 5
Raportul dintre Sf. Scriptura si Sf. Traditie

Dialogul viu al Bisericii cu Hristos e consemnat in Sfanta Scriptura, Sfanta

Traditie. Sf. Scriptura e Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu care S-a talmacit pe Sine in
cuvinte in lucrarea Lui de apropiere de oameni pentru ridicarea lor la El pana la
intruparea, Invierea si Inaltarea lui ca Om in sanul Sf. Treimi.
Scriptura e expresia scrisa a revelatiei implinita in Iisus Hristos. Scriptura
descrie modul in care Dumnezeu a pregatit mantuirea noastra in Hristos si felul in care
continua sa lucreze prin extinderea puterii Lui pentru asemanarea noastra cu El pana la

10
sfarsitul lumii. Scriptura talmaceste si lucrarea prezenta a lui Hristos. Ne spune ce face si
ce va face Fiul lui Dumnezeu pana la sfarsitul veacurilor pentru a ne duce si pe noi la
Inviere. Actualizarea cuvantului Scripturii se face in comunitatea Bisericii prin Sf. Duh.
Pr. Dumitru Staniloae: “Mantuitorul Hristos rosteste si acum in Duhul Sfant
cuvintele Sale scotand in relief si alte intelesuri ale lor dupa nivelul de intelegere
duhovniceasca al timpului si al comunitatii bisericesti”. Dimensiunea duhovniceasca a
Scripturii este descoperita numai in Biserica intrucat Biserica e “stalpul si temelia
adevarului”. Aceasta intelegere duhovniceasca a Scripturii conduce pe crestin la
cunoasterea a ceea ce inseamna adancimea si inaltimea precum si iubirea lui Hristos cea
mai presus de cunostiinta, umplandu-se de toata plinatatea Lui. Referindu-se la aceasta
dimensiune duhovniceasca a Scripturii, Sf. Maxim spunea ca “este nevoie de multa stiinta
duhovniceasca pentru ca inlaturand cu grija valurile literelor, care acopera cuvantul sa
putem privi cu mintea dezrobita pe Cuvantul Insusi stand in Sine si aratand in Sine
limpede pe Tatal, atat cat este cu putinta oamenilor” (Capete gnostice, Filocalia 2).
Cuvintele Scripturii sunt “duh de viata”, cuvintele vietii celei vesnice, de aceea
sunt pururi actuale (Matei: Cerul si pamantul vor trece…24,55). Pr. Staniloae : “Sfanta
Scriptura e una dintre formele prin care cuvantul lui Hristos se pastreaza nu numai
in cuvintele rostite odinioara de El ci si in cuvintele pe care El ni le adreseaza
continuu.”
In ceea ce priveste canonul Sf. Scripturi acesta apartine Bisericii intrucat
Scriptura s-a scris in Biserica si Biserica e aceea care a dat marturie despre autoritatea ei
apostolica. Scriptura a luat nastere in sanul Bisericii si e rodul fixarii in scris a unei parti a
traditiei apostolilor, a revelatiei.
Interpretarea Scripturii are loc in Biserica, iar cine nu traieste in ambianta de
credinta a Bisericii si se apropie de Scriptura cu simpla sa intelegere naturala va lua
cuvintele din ea ca numiri ale unor intelesuri omenesti, pe care le va judeca critic tratand
Biblia ca o carte omeneasca (2 Petru 3, 16).
Chiar in protestantism (“Sola Scriptura”) lasandu-se interpretarea textului revelat
pe seama fiecarui credincios al confesiunii respective, neluandu-se in seama sfaturile
Parintilor Bisericii, s-a inceput sa se recunoasca aceasta conceptie ca o exagerare.
Bruner recunoaste ca Iisus Hristos nu e tinut in filele Scripturii. Ca descoperirea
Sa constituie in Biserica si prin Biserica mai curand o realitate vie, prezenta, credinta
primindu-se numai in comunitate prin Biserica. “Fara Biserica nu exista Biblie”(Bruner),
deoarece noi datoram Biblia numai Bisericii. “Biserica e aceea care face Scriptura
inteleasa in toate secolele”.

Sfanta Traditie

Pr. D. Staniloae: “Traditia e o permanentizare a dialogului Bisericii cu

Hristos”. Traditia in esenta este invocare si coborare a Duhului Sfant peste oameni si e
explicarea apostolica si autentica a continutului Scripturii pe baza aplicarii sau trairii
duhovnicesti de catre credinciosi. Traditia nu poate exista fara oameni, care cred in
Mantuitorul Iisus Hristos si in lucrarea Lui intru ei prin Duhul Sfant. Comunitatea
Bisericii care a luat fiinta la Cincizecime prin pogorarea Duhului Sfant s-a impartasit de
predica si lucrarea apostolilor ce face parte din revelatie. De aceea Biserica e subiectul
Traditiei sau e subiectul care pune Revelatia in aplicare. Traditia e revelatia incorporata

11
intr-o comunitate de oameni credinciosi. Duhul Sfant e cel care continua Revelatia
Mantuitorului Hristos in Biserica si mentine Biserica in calitatea ei de membru permanent
al Revelatiei.

Ce aduce Sfanta Traditie nou?

Traditia e accea prin care intelegem, folosim, adica integram in destinul nostru
elementele unei revelatii care este destinata sa ne faca prezent in mod permanent harul de
care a vorbit Sfanta Scriptura. Daca Scriptura ar intentiona sa-L treaca pe Hristos in viata
oamenilor si n-ar intentiona sa normeze aceasta viata intru Hristos atunci n-ar avea
nevoie de completarea prin Traditie.
Pr. Ghe. Florovski spune: “Apostolii au predat si Biserica a primit, prin
succesorii lor episcopii, nu numai o invatatura, ci si Duhul Sfant. In esenta Traditia e
neintreruperea vietii dumnezeiesti permanent prezenta a Duhului Sfant (“Ortodoxia”).
Traditia e in esenta atat invocarea Duhului lui Hristos, epicleza in sens larg cat si
primirea Duhului Sfant. Traditia implica nu numai o predare si o primire a aceleiasi
invataturi a lui Hristos de la o generatie la alta, generatie incepand de la Sfintii Apostoli,
ci implica si o comunicare de Sine a Mantuitorului Hristos cel continuu viu prin aceleasi
mijloace prin care S-a comunicat si primilor crestini. Traditia nu e numai memorie
teoretica, a caror invataturi ale Mantuitorului sunt nescrise in Scriptura. Ea e traire
continua cu Hristos si intru El prin Duhul Sfant. Traditia vie are in ea harul sau lucrarea
Duhului Sfant ca putere prin care realitatea lui Hristos se impartaseste si se traieste.
Majoritatea Sfintilor Parinti vorbesc despre prezenta si lucrarea Duhului Sfant in vederea
comunicarii dintre Dumnezeu si om. Lucrarea Lui e una esentiala si presupune o
comunicare mai complexa decat ne imaginam noi ca este dialogul dintre oameni. Sfintii
Parinti vorbesc despre comunicarea directa, nemijlocita, prin impartasirea de Duhul lui
Dumnezeu. Vorbind despre Scriptura, Sf. Ioan Hrisostom spune ca ea constituie o a doua
cale sau un al doilea leac care a fost necesar intrucat prima cale a esuat din pricina
oamenilor.

Dogma si Dogmatism

Sfintii sunt o Evanghelie intrupata. O litera intr-o Evanghelie pe care Hristos

continua sa o scrie pana la sfarsitul veacurilor. Sfintenia (Sf. Duh) e ceva real, concret si
se manifesta in oamenii sfinti ai veacului. Astfel devenim bolnavi de dogmatism (pe baza
scrierilor Sfintei Scripturi si Sfintilor Parinti), fara comuniunea vie cu ei.
Dogma tine de libertatea pe care Dumnezeu o daruieste omului. Prin dogma ni
se impartaseste realitatea dumnezeiasca. Dogmatism in cadrul ideologiilor. Neimpartit,
nedespartit - jaloneaza o cale. Adevarul nu se descopera de catre om, ci adevarul se
intalneste. Intalnirea personala cu Dumnezeu, dogma - nu limiteaza ci trimite dincolo de
cuvinte. Cuvintele trebuie sa aiba o aparenta, elasticitate, care sa trimita dincolo de ele.
Dogmatica
Dogmele sunt icoane ale unei realitati care trimit dincolo de ele.
Dogmele nu incearca sa prinda adevarul invataturii in cuvinte ci ne duc cu
gandul dincolo de realitate.

12
 Curs 6
Cunoasterea lui Dumnezeu

E diferita de cunoasterea lucrurilor. Nu putem aplica aceeasi metoda atunci cand

vorbim despre cunoasterea lui Dumnezeu. Motivul principal e ca in cunoasterea lucrurilor
nu facem altceva decat sa asezam limite, sa descriem obiectul (din perspectiva limitelor
lui) sa-l comparam cu celelalte obiecte, sa-l descriem prin particularitatile lui si sa-l
incadram in experienta pe care o avem asupra lucrurilor deja cunoscute. Daca nu-L
asezam in aceasta experienta atunci nu putem sa spunem ca-L cunoastem.
Un alt element fundamental in cunoasterea lucrurilor este acela ca le putem
cunoaste pe baza particularitatilor lor, le putem intrebuinta si delimita pe baza utilitatii
lor. Element de baza este ca pe aceasta o dobandim din necesitate.
Acestea sunt premisele esentiale pentru a cunoaste obiectele, premise aplicate in
general in stiinta. Un om de stiinta care cerceteaza legile ce exista obiectiv inauntrul
naturii, constata ca natura poate oarecum sa-i scape, ca are un anume fel de libertate, care
nu se supune necesitatii. Cu toate acestea stiinta nu inceteaza sa aiba ca scop supunerea
naturii sub cunoasterea omului. In linii generale, toate acestea nu le putem aplica atunci
cand vorbim despre cunoasterea lui Dumnezeu. El nu poate fi nici descris, nici cunoscut
(incognoscibil) si de fiecare data cand incercam sa vorbim despre Dumnezeu spunem ca
nu este bun ci suprabun sau atotbun, ca nu este esenta ci supraesential.
Toate aceste atribute au fost introduse spre a arata ca in cunoasterea lui
Dumnezeu nu putem aplica particularitatile intrucat acestea sunt caracteristici pe care le
aplicam si altor fiinte. Exact in momentul in care Il comparam cu alte fiinte Il facem sa
nu mai fie Dumnezeu pe Dumnezeu. In consecinta Dumnezeu este ceva cu totul de
necomparat cu orice altceva. El nu se clasifica in cele deja cunoscute in experienta
noastra. Daca totusi intr-un anumit fel avem tendinta sa cunoastem pe Dumnezeu pe baza
particularitatilor Lui si a utilitatii Lui, atunci Il si respingem cand nu ne este folositor
(relatia utilitarista).
Sunt ispite carora trebuie sa le rezistam, fiindca Dumnezeu ramane Dumnezeu si
e cunoscut nu pe baza particularitatilor si utilitatilor Lui. El e cunoscut in libertate.
Dumnezeu e cunoscut numai in gradul in care in mod liber ni se descopera. Revelatie
(apocalipsis) – trebuie sa o punem in legatura cu libertatea. Dumnezeu se descopera, este
cunoscut intrucat vrea sa fie cunoscut in mod liber. Noi daca nu vrem sa-L cunoastem nu-
L cunoastem. Exista o cunoastere a lui Dumnezeu care poate fi numita intr-un anume fel
obiectiva, dar nu e una asa cum vrea El sa fie cunoscut. Si demonii cred si se cutremura –
si ei stiu ca exista Dumnezeu. Insa ei nu-L cunosc pe Dumnezeu. Un rationalist pe baza
logicii dovedeste ca e Dumnezeu. Celalalt Il accepta.
In Sf. Scriptura si Sf. Traditie ni se descopera modul in care Dumnezeu voieste
sa-L cunoastem, nu din necesitate, ci in mod liber. Sa vrem cu adevarat sa fie Dumnezeul
nostru. Nu trebuie sa intelegem ca vorbim despre o cunoastere exclusiv subiectiva sau
obiectiva a lui Dumnezeu. Fiind cunoasterea lui Dumnezeu, aceasta cunoastere libera a
lui Dumnezeu este insasi descoperirea libera a lui Dumnezeu catre mine. In masura in
care Dumnezeu se descopera imi ofera o baza obiectiva pentru a-L cunoaste. Adica
fundamentul obiectiv al cunoasterii lui Dumnezeu nu e nimic altceva decat oferirea Lui
libera spre a-L cunoaste. Nimeni nu-L cunoaste pe Dumnezeu in postura de individ,

13
subiect izolat, ci inauntrul comuniunii, impreuna cu altii, care cunosc de asemenea pe
acelasi Dumnezeu. Altfel spus, pentru crestini, cunoasterea lui Dumnezeu are loc in
comuniunea Bisericii. Criteriul judecatii – aproapele si dragostea.
Sartre: “Dumnezeu poate sa existe dar pe mine nu ma intereseaza.”
Heidegger (ateu) – ateismul a inceput din momentul ispitirii lui Adam –
inlocuirea lui Dumnezeu. Ispita tuturor oamenilor.
“Te cunosc, existi, dar pentru mine nu existi”. Libertatea nu e libertatea de a
alege intre bine si rau. Libertatea e alegerea unei posibilitati din infinitul posibilitatilor
oferite de Dumnezeu. Cand Hristos restabileste cunoasterea lui Dumnezeu, El se
adreseaza libertatii noastre de cunoastere, nu ne obliga sa-L cunoastem. Cand El
savarseste minuni omul gaseste modul de a oferi astfel de minuni oricui altcuiva, chiar si
demonilor.
Mantuitorul Iisus Hristos dupa Inviere ar putea sa convinga prin constrangere
intreaga lume sa-L accepte pe Dumnezeu. Prin prezenta lui cu trupul, Inaltarea se leaga
de coborarea Sf. Duh si este un eveniment, care intemeiaza din nou libertatea omului, ca
dar ce vine de la Dumnezeu. Hristos trimite pe Sf. Duh care e duh al libertatii si care
creeaza premisele de a-L primi in libertate si nu din necesitate pe Dumnezeu (1 Cor., cap.
15: aratarile de dupa Inviere).

Curs 7
Cunoasterea apofatica si catafatica. Dinamica raportului dintre apofatism si
catafatism.

Sf. Maxim imparte calea catafatica de cunoastere a lui Dumnezeu in 3 moduri

sau lucrari: lucrarea dumnezeiasca, pronia, judecata. Modul afirmativ de cunoastere a lui
Dumnezeu se imparte in cel bazat pe lucrare, pe pronie si pe judecata. Modul de
cunoastere bazat pe lucrare prin frumusetea si maretia fapturilor ne aduce la cunostiinta
ca Dumnezeu e creatorul tuturor. Acest mod e simbolizat de vesmintele stralucitoare ale
Domnului Iisus Hristos (M. Taborului) pe care Logosul dumnezeiesc le-a aratat inca de la
creatie in fapturile vazute. Modul de cunoastere a lui Dumnezeu bazat pe pronie e
simbolizat de Moise care cu iubire de oameni scoate din ratacire pe cei stapaniti de
rautate si ne arata cu intelepciune tuturor, caile variate pentru a iesi din cele materiale,
stricacioase si trupesti spre cele dumnezeiesti, nematerialnice si netrupesti.
Moise e cel care intareste si intelepteste pe oameni cu legile dumnezeiesti.
Modul de cunoastere a lui Dumnezeu prin judecata e simbolizat de proorocul Ilie intrucat
acesta pedepseste cu cuvantul si lucrul pe unii si ii calauzeste pe altii potrivit vredniciei
lor acordandu-se fiecaruia in chip potrivit, prin care dupa continutul si calitatea virtutii
sau rautatii lui.
Vesmintele Mantuitorului de pe Muntele Taborului reprezinta fapturile care s-au
creat prin Logosul dumnezeiesc. Cand se intrupeaza si vine intru ele aceste vesminte
devin luminoase.
Pr. Dumitru Staniloae: “Intregul cosmos material e destinat sa devina
vesmantul luminos al Domnului”. In acest intuneric supraluminos dorim noi sa
ajungem si sa vedem si sa cunoastem prin nevedere si nestiinta ceea ce este mai presus de
vedere si cunoastiinta neputand fi vazut si nici cunoscut. Caci a vedea, a cunoaste cu

14
adevarat si a lauda un mod mai presus de fiinta pe cel mai presus de fiinta inseamna a
depasi toate cele ce sunt. S-ar putea asemana aceasta cunoastere cu acea vedere curata a
celui ascuns care se descopera prin inlaturarea tuturor acoperamintelor, prin indepartarea
lor, descoperindu-se astfel ceea ce este ascuns in el insusi (Sf. Dionisie Areopagitul).
Ex. blocul de piatra, vezi, iconizezi, apoi vezi splendoarea operei respective.
Cele doua feluri de cunoastere a lui Dumnezeu nu se contrazic si nu se exclud.
Pr. D. Staniloae vorbeste despre o complementaritate intre ele intrucat cunoasterea
apofatica recurge la termeii cunoasterii catafatice pentru a se exprima. “Cel care are o
cunoastere catafatica despre Dumnezeu si-o cumpleteaza cu cea apofatica, iar cel
care are o mai accentuata experienta apofatica recurge in exprimarea ei la termenii
cunoasterii rationale (catafatice).” – D. Staniloae.
Sf. Grigorie Teologul considera insuficienta cunoasterea rationala a lui
Dumnezeu si arata ca ea trebuie completata printr-una superioara, care inseamna
recunoasterea tainei lui Dumnezeu. Totusi nu exclude cunoasterea catafatica, intrucat
foloseste un limbaj catafatic pentru a descrie urcusul lui Moise pe Mt. Sinai. Pr. Dumitru
Staniloae: “Transcederea lucrurilor lumii nu inseamna o disparitie a acestora ci
inseamna o ridicare prin ele dincolo de ele”.
Sf. Dionisie Areopagitul e cel care imbina cunoasterea apofatica cu cea
catafatica intrucat el vorbeste despre un urcus duhovnicesc a celui care Il cunoaste pe
Dumnezeu. Cunoasterea catafatica despre Dumnezeu pentru el nu inseamna o suma de
afirmatii intelectuale pe de o parte pozitive, pe de alta parte negative, ci o cunoastere prin
experienta care numai in exprimare recurge la termenii afirmativi si negativi intrucat in
ceea ce se cunoaste despre Dumnezeu e implicata in acelasi timp si constiinta tainei lui
Dumnezeu.
Teologii sec. 20 reprezentanti ai teologiei neopatristice au aratat ca cele doua cai
de cunoastere a lui Dumnezeu nu constituie numai o problema de gnoseologie, ci mai
ales una ontologica. Inefabilul se impleteste cu exprimabilul asa cum in cele din urma
realitatea este modelata de raportul si de unitatea dintre creat si necreat. In toata aceasta
impletire dintre inefabil si inexprimabil experienta insasi e catafatica si apofatica. Prin
acesta legatura organica dintre catafatic si apofatic, teologia ortodoxa evita doua pericole
in cursa carora a cazut teologia apuseana.
1. poate conduce teologia spre o studiere exclusiva a celor create in afara carora
va cauta sa-L identifice pe Dumnezeu si atributele Sale (panteism)
2. parasirea realitatii create, sensibile si spirituale, singura realitate pentru care
exista si are loc impletirea dintre exprimabil si inefabil, dintre creat si necreat (platonism
sau origenism). Sf. Parinti rasariteni au aratat ca apofatismul si catafatismul reprezinta
experienta vie a manifestarii luminii si a lui Dumnezeu, a vederii lui Dumnezeu si a
participarii la adevar. De cele mai multe ori unii au confundat teologia negativa (via
negativa) specifica Apusului cu teologia apofatica.
Apofatismul sau teologia mistica in sensul rasaritean e teologia experientei
directe a lui Dumnezeu care nu poate fi exprimata total in termeni pozitivi. Prin
cunoasterea apofatica subiectul uman nu numai ca stie ca Dumnezeu e infinit ci si
experiaza aceasta realitate. Exista insa cateva diferente clare in cele doua moduri de
cunoastere.
In relatia cu lumea cunoasterea catafatica depaseste cunoasterea rationala
deoarece cunoasterea afirmativ rationala e legata intotdeauna de lume. Lumea devine un

15
termen prin care Dumnezeu e perceput prin deductii, in calitate de cauza a lumii. De
asemenea e investit cu atribute asemanatoare lumii. In cunoasterea apofatica sufletul e
absorbit de simtirea prezentei lui Dumnezeu, Parintii rasariteni vorbind de o uitare a lumii
in cursul acestui act. In cunoasterea apofatica subiectul uman traieste prezenta lui
Dumnezeu ca persoana intr-un mod mai presant si nu ca urmare a unei judecati rationale.
Cunoasterea apofatica presupune o stare de fina sensibilitate duhovniceasca pe
care omul nu o poate avea atata timp cat este stapanit de placerile trupului sau de
pasiunile de orice fel. In cunoasterea apofatica vorbim despre o purificare de patimi,
deoarece apofatismul e cunoasterea prin experienta. Parintii rasariteni numesc aceasta
apropiere de Dumnezeu “unire” (cu sensul de comuniune) decat cunoasterea lui
Dumnezeu (*Persoana umana e apofatica, nu poate fi cunoscuta in totalitate. Apofatic –
nu poate fi restransa; Catafatic – toate trasaturile umane de cunoastere, si nici nu poate fi
cunoscuta in totalitate. Persoana umana are insusiri pe care si le dezvaluie prin iubire. “A
iubi nu inseamna a privi unul spre celalalt ci a privi amandoi spre acelasi punct –
Dumnezeu”
Cunoasterea apofatica nu e rationala intrucat Fiul lui Dumnezeu e prin excelenta
Logosul rational avand intru El ratiunea tuturor creaturilor. Ea e suprarationala.
Apofaticos – dincolo de ceea ce se infatiseaza.Dumnezeu e ceea ce este si dincolo de ceea
ce este.
Pe masura ce omul progreseaza in viata duhovniceasca cunoasterea rationala
despre Dumnezeu dedusa din lume se imbiba de contemplarea lui directa, mai bogata,
adica de cunoasterea apofatica. Pr. Dumintru Staniloae vorbeste despre doua apofatisme:
apofatismul a ceea ce se experiaza, dar nu se poate exprima in cuvinte si apofatismul a
ceea ce nu se poate nici macar experia. Acestea sunt simultane. Ceea ce se experiaza are
si un caracter inteligibil intrucat se exprima prin termeni rationali afirmativi si negativi.
Aceasta inteligibilitate este mereu insuficienta, intrucat Fiinta spre care ne indreptam
ramane permanent dincolo de experienta, dar noi simtim aceasta fiinta ca izvor a tot ceea
ce noi experiem (*Criteriul prin care ne apropriem de Dumnezeu e aproapele).
Teologia apofatica nu inseamna o definire a lui Dumnezeu, fie pozitiva, sau
negativa. A vorbi in mod apofatic despre Dumnezeu inseamna transcederea tuturor
atributelor Sale, a celor afirmate si a celor negate. Denumirea adecvata pentru apofatism
nu e teologia negativa ci teologia superlativa, prin care se transcede, adica o teologie
dincolo de limite. Sf. Dionisie Areopagitul: “In urcusul duhovnicesc spunem ca
dumnezeirea nu e nici suflet, nici minte, nici unul, nici unitate, nici bunatate, nici spirit
asa cum il cunoastem noi. Facand afirmatii si negatii despre dumnezeire nici nu o
afirmam, nici nu o negam intrucat ea este mai presus de toata afirmarea, e cauza unica a
tuturor. E mai presus de toata negatia intrucat le depaseste pe toate, este in mod simplu
dezlegata de toate si dincolo de toate (Teologia mistica, 249-250).

Curs 8

Fiinta si atributele lui Dumnezeu

Intalnirea cu Dumnezeu in propria viata. “Se vede ca a venit de vreme ce nu a

venit” (Blaise Pascal). Dumnezeu nu se imparte atunci cand vorbeste cu noi, iar intalnirea
cu El este una plenara. “Cunoasterea…” (Dogmatica I).

16
 Traditia ortodoxa nu face o distinctie intre fiinta lui Dumnezeu si lucrarile
dumnezeiesti. Nu exista o separatie intre fiinta si lucrari, insa nici o identitate de esenta.
Lucrarea dumnezeiasca inseamna energia necreata care izvoraste din fiinta divina si se
manifesta prin intermediul persoanelor Sfintei Treimi. Lucrarile dumnezeiesti nu sunt
manifestari create deoarece Dumnezeu in intregime e prezent in fiecare lucrare.
Dumnezeu e mai presus de lucrare prin fiinta Sa.
Atributele lui Dumnezeu se refera la lucrarile dumnezeiesti sau lucrarile sunt
atributele lui Dumnezeu in dinamismul lor (miscare). Atributele lui Dumnezeu sunt legate
de teologia numelor lui Dumnezeu, caci ele se refera la manifestarile necreate ale lui
Dumnezeu. Aici e folosit un limbaj antinomic care presupune o logica paradoxala. Sf.
Dionisie Areopagitul il vede pe Dumnezeu mai presus de orice nume, dar Dumnezeu e
indicat in acelasi timp prin multe nume (bunatate, iubire, sfintenie). Dumnezeu e
necunoscut, inconsumabil, nenumit, inaccesibil, fara nume, nevazut, nelimitat, suprabun,
supranecunoscut, supraexistent, supraluminos, Dumnezeu e intuneric supraluminos,
existenta supraexistenta, s.a. Atributele lui Dumnezeu sunt cunoscute in dinamismul lor si
in masura in care ne impartasim de ele. O intelegere statica a fiintei lui Dumnezeu izolata
in sine, ca in teologia apuseana, ramane la un studiu exterior al atributelor dumnezeiesti.
Accentul esentialist si monist al teologiei apusene nu insista pe o perspectiva in care
Dumnezeu e o realitate vie care vine in intampinarea creatiei Sale. Neacceptand teologia
energiilor divine necreate teologii occidentali identifica atributele lui Dumnezeu cu fiinta
Sa.
Pentru teologia ortodoxa fiinta lui Dumnezeu este asumata intr-o ontologie a
comuniunii in care Dumnezeu nu ramane pasiv in simplitate Sa ci se misca spre creatie.
Energiile necreate au rolul unor punti de legatura intre Dumnezeu si creatie. Din aceasta
presupunere nici un lucru nu poate sa existe daca nu e sustinut de harul lui Dumnezeu.
[ Niciodata ceva nu poate fi natural in afara supranaturalului. “Dumnezeu imi
este mai intim decat imi sunt eu insumi” (inima, pnevma-duhul fiintei, Sfanta Sfintelor
cunoscuta numai de catre Dumnezeu). Noi nu vom putea niciodata scapa de fiinta
noastra. In iad suntem sustinuti de fiinta dar nu beneficiem de comuniune. Iadul e vesnic
pentru ca iubirea lui Dumnezeu e vesnica. Orbul la amiaza nu se poate bucura de soare.
Noi nu ne impacam cu noi insine, cea mai mare ispita. Nimeni nu poate sa ne desfiinteze.
Nimeni nu poate sa se atinga de acest sine al nostru. Nu vom putea scapa de noi insine. A
ne implini vocatia in felul lasat de Dumnezeu e o suprema intelepciune. Ne trezim la o
viata si o luam ca atare. ]
Numele lui Dumnezeu nu poate epuiza fiinta Sa. Dumnezeu nu poate fi experiat
de noi in fiinta Sa si in lucrarile Sale, El ramanand temelia si tinta fiecarei lucrari.
Distinctia dintre fiinta si lucrare nu inseamna o inaccesibilitate a lui Dumnezeu ci o
comuniune vie in care se pastreaza alteritatea fiintiala. Vederea lui Dumnezeu e o
contemplatie a slavei necreate si nu a fiintei divine.
Sf. Grigorie Palama rezuma foarte bine traditia ortodoxa, care invata distinctia
dintre fiinta si energii in Dumnezeu si caracterul necreat al energiilor dumnezeiesti.
“Chenoza Duhului Sfant” – Vladimir Lossky – o traim acum; prin care Duhul
Sfant se identifica cu noi fara sa se confunde si striga dinauntrul nostru impreuna cu noi”.
E vorba de revenirea in sine a fiului risipitor, sinea in care Dumnezeu salasluieste in noi
prin harul Duhului Sfant. Duhul Sfant se roaga in noi lui Dumnezeu Tatal (Teologia
Dogmatica II, 308-309).

17
 Lossky : “Imparate ceresc, Mangaietorule…cel care sustine viata din inauntru,
prin Duhul Sfant noi Il putem recunoaste pe Dumnezeu ca Parinte.
Prin pacat sinea omului nu se distruge. Noi revenim la Dumnezeu prin sinea
noastra. Dumnezeu e minunat intru Sfintii Sai.
Participarea omului la dumnezeire (lumina necreata) se face si cu trupul. Sf.
Cuvios Dimitrie Basarabov scrie o istorie a sfinteniei prin moastele sale, Sf. Parascheva –
la fel - istorie pe care Duhul Sfant o scrie prin moaste. La sfinti legatura dintre suflet si
trup este evidenta. Dumnezeu ni se comunica in mod variat prin lucrarile Sale ramanand
acelasi Dumnezeu in toate manifestarile Sale. El se descopera printr-o suma de fapte
evidentindu-se o multitudine de aspecte ale comuniunii dintre Dumnezeu si lume. Prin
toate se urmareste implinirea aceluiasi tel al intregii creatii si al fiecarei existente in parte
– Unirea cu Dumnezeu prin harul necreat. Dinamismul creatiei spre indumnezeire este
datorat dinamismului lucrurilor dumnezeiesti. In Dumnezeu este puterea intrucat actele
pornesc din El si prin ele creatia este condusa spre El. Aceste acte nu-L imbogatesc si nu-
L schimba pe Dumnezeu insusi, caci Dumnezeu e mai presus de toate actele si atributele
Sale. Suportul tuturor atributelor lui Dumnezeu de care se impartasesc fapturile este
realitatea intreit ipostatica a Sf. Treimi. Atributele lui Dumnezeu nu au o existenta in sine
decat in masura in care ele exprima existenta in sine, care este mai presus de orice
existenta. Aceasta existenta in sine a lui Dumnezeu e inteleasa ca o comuniune
desavarsita de persoane supreme. Existenta de sine a lui Dumnezeu ca existenta reala si
nu gandita e existenta ipostatica absoluta. In acest sens fiinta lui Dumnezeu e
supraesentiala fiind de cu totul alt ordin decat fiinta creata.
Persoanele Sf. Treimi sunt libere fata de orice sistem de referinta. Toate
atributele lui Dumnezeu sunt infinite deoarece ele nu se epuizeaza in daruirea lor pentru
ca niciodata creaturile nu vor ajunge la capatul impartasirii de ele.

Atributele naturale ale lui Dumnezeu

Fiinta lui Dumnezeu ramane inaccesibila insa ea se manifesta in relatie cu firea
creata prin mai multe atribute dinamice. Naturale: infinitatea, simplitatea, vesnicia,
omniprezenta, atotputernicia. Infinitatea se manifesta in nesfarsitele lucrari ale lui
Dumnezeu referitoare la crearea, sustinerea, conducerea si desavarsirea lumii. Creatia
participa la infinitatea lui Dumnezeu prin har intr-o necontenita inaintare in comuniunea
cu Dumnezeu. Comuniunea plenara cu Dumnezeu cel infinit tine de experierea lui
Dumnezeu ca subiect absolut dincolo de limitele oricarei cugetari. Infinitul este cadrul in
care Dumnezeu se comunica fapturilor ca un subiect suprem. Sf. Maxim Marturisitorul
arata ca infinitul e in jurul lui Dumnezeu dar nu e Dumnezeu care e mai presus de acesta
intr-un mod incomparabil. Numai comuniunea cu persoanele dumnezeiesti ale Sf. Treimi
ofera posibilitatea unei comuniuni infinite inepuizabile, depasind orice monotonie.
Simplitatea (Unitatea). Distinctiile dintre persoanele dumnezeiesti si
caracteristicile lor intime (nascut, nenascut, purces) nu introduc nici un fel de compozitie
in Dumnezeu. Persoanele sunt unite in Treime ca unic izvor al lor. Unitatea lui Dumnezeu
se reflecta si la nivelul creatiei deoarece ratiunile dumnezeiesti ale lumii sunt recapitulate
in Hristos. Unitatea omului este una aparte in cadrul creatiei intrucat el este inelul de
legatura intre lume si Dumnezeu. Omul are menirea de a conduce lumea spre o unitate tot
mai mare in Dumnezeu. Omul credincios se unifica pe sine insusi depasind dezbinarile si

18
sfasierile launtrice apoi unitatea se manifesta in relatiile cu semenii si in cele din urma
diversitatea creatiei se unifica in Hristos.
Vesnicia nu e calitatea unei substante existenta in ea insasi, dupa cum nu este
nici o calitate a unei legi etern valabile. Ea exprima taina unei comuniuni interpersonale
desavarsite. Crestinismul depaseste conceptia greceasca despre timp. Dupa conceptia
crestina eternitatea unei substante neschimbabile este una falsa, precum si eternitatea unei
deveniri continue. Astfel conceptia liniara despre timp specifica evreilor cu o profunda
constiinta istorica precum si conceptia ciclica a filosofiilor grecesti sunt recapitulate si
depasite totodata in comuniunea cu Sf. Treime.
Vesnicia tine de viata cea adevarata impartasita in comuniunea plenara a Sf.
Treimi intrucat numai iubirea dumnezeiasca e vesnica. Dumnezeu e vesnic intrucat nu
exista in El o depasire a comuniunii realizate spre una mai deplina. Dumnezeu e prin sine
plenitudinea mai presus de orice determinare si devenire. Tocmai de aceea El a putut crea
o lume destinata impartasirii de vesnicia Sa inteleasa ca plinatate a comuniunii
interpersonale.
Intrebare: Care e legatura dintre eternitate si timp? Raspuns: Timpul nu e nici o
cadere din eternitate si nici o eternitate in desfasurare. Eternitatea dumnezeiasca inteleasa
ca plinatate de viata, ca dialog al unei iubiri vesnice, poarta in ea posibilitatea timpului,
iar timpul poarta in el posibilitatea impartasirii de eternitate. Sfintii sunt cei care au
anticipat inca din viata de aici si acum, eternitatea. Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Grigorie
Palama arata ca Sfintii devin fara inceput si fara sfarsit impartasindu-se prin har de
eternitatea care se revarsa prin energiile divine necreate.
Sf. Maxim Marturisitorul arata importanta miscarii in relatia dintre eternitate si
timp. Timpul cand se opreste din miscare e eon sau timpul e eonul in miscare. Eonul
devine timp cand apare creatia cu miscarea ei si timpul devine eon cand creatia se va
odihni in Dumnezeu. Timpul poate fi explicat din punctul vesniciei, dar eternitatea
dinainte de timp e diferita de cea de dupa timp intrucat, aduna in ea toate realitatile traite
ca timp desfasurat. Pr. Dumitru Staniloae intelegand timpul in perspectiva comuniunii
vesnice cu Dumnezeu defineste timpul ca intervalul dintre chemarea lui Dumnezeu si
raspunsul omului la aceasta chemare. El nu poate fi depasit si convertit in eternitate
decat prin asumare, deoarece el e cadrul in care se contureaza comuniunea intregii creatii
cu Dumnezeu.

Vesnicia lui Dumnezeu si cea a omului

La sfinti evidenta devine viata de dupa moarte. Omul se impartaseste de vesnicia

lui Dumnezeu “acum” dar si “pururea si in vecii vecilor”. Icoana in care infasoara
universul ca intr-o scoica ca apoi sa il desfasoare. Heidegger: timpul spre moarte.
Timpul e un sens al vesniciei lui Dumnezeu. Vesnicia clipei. Fiecare clipa are in
ea vesnicia. Amanarea prezentei lui Dumnezeu in viata noastra ne demonstreaza cat de
inselati putem sa fim. Cealalta clipa e in puterea lui Dumnezeu. Ne planificam
SUPRAVIETUIREA. Viata e eternitatea clipei. Lipsa de intelegere a timpului de fata
(prezent, trecut, viitor) e un prezent continuu la Dumnezeu. Aducerea aminte nu e o
comemorare, ci viata sfintilor devine o viata prezenta. Impreuna cu ei noi liturghisim lui
Dumnezeu. Sfintii sunt Evanghelia pe care Domnul Hristos o scrie in carnea omului.
Timpul de fata e timpul mantuirii. Cea mai mare ispita este aceea de a astepta sa treaca.

19
 Curs 10

Sfanta Treime. Structura supremei iubiri. Sfanta Treime ca dogma, doxologie si

ontologie.

Dogma Sfintei Treimi e fundamentul tuturor dogmelor si a fost formulata si

aparata de-a lungul vremii ca un raspuns al credintei Bisericii in forma specifica a
marturisirii la lucrarea mantuitoare a Dumnezeului treimic realizata si descoperita in Iisus
Hristos. A fost neincetat actualizata prin cult si prin propovaduire inaintea lui Dumnezeu
si a oamenilor.
In ceea ce priveste structura sa fundamentala raspunsul de credinta al Bisericii se
prezinta in 4 forme distincte, dar nedespartite.
Inaintea lui Dumnezeu raspunsul de credinta al Bisericii imbraca forma adresarii
catre El, fie in rugaciune de cerere si de multumire sau forma doxologica obiectiva in
rugaciune de lauda si preamarire.
In fata oamenilor raspunsul de credinta al Bisericii se prezinta in forma adresarii
pe care Sf. Pavel o numeste kerigmatic subiectiva, folosita in propavaduire si in
marturisirea credintei. O alta forma e didactic obiectiva in invatatura de credinta a
Bisericii.
In cadrul acestor 4 modalitati liturgice prin excelenta, Biserica prin cultul ei da
raspuns inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, lucrarii mantuitoare a lui Dumnezeu
intreit. Aceasta lucrare mantuitoare e actualizata sacramental. Atunci cand ne adresam lui
Dumnezeu prin rugaciune, doxologic Sf. Treime e invocata sau evocata prin proclamarea
iconomiei Sale mantuitoare, sau Sf. Treime e invocata in ea insasi. In trupul Bisericii
subiectul propovaduirii si al rugaciunii de cerere si multumire e Treimea iconomica in
manifestarea si lucrarea ei mantuitoare de la Creatie pana la Parusie. Subiectul
preamaririi si al doxologiei si al invataturii din care se va dezvolta ulterior dogma e in
primul rand Treimea imanenta, adica Sf. Treime in sine in fiinta Sa transcedentala si
vesnica, independent de lucrarea Sa in timp.
Doxologia si dogma raspund si incoroneaza apelul rugaciunii si al propovaduirii.
Ele lauda si vestesc Sf. Treime nu in mod subiectiv, pentru binefacerile ei aratate in timp,
ci in mod superior, obiectiv, preamarind pe Dumnezeu pentru ceea ce este El in fiinta Lui
transcedentala si vesnica.
In Biserica Ortodoxa dogma, care e o expresie a tainei revelate nu poate fi
niciodata substituita, izolata sau confundata cu alte tipuri de enunturi teologice rupte de
realitatea liturgica a Bisericii. Vestind oamenilor pe Dumnezeu in ceea ce este El in fiinta
Sa vesnica, dogma nu e nici speculatie, nici exegeza, ci este doxologie indreptata spre
Dumnezeu in Treime. Sf. Parinti ai Bisericii Rasaritene au facut intotdeauna o distinctie
intre ceea ce este Dumnezeu in Sine si manifestarea lui Dumnezeu prin lucrarile Sale.

Teologia trinitara rasariteana

In teologia Sf. Parinti ai Bisericii Rasaritene Sf. Treime este “structura supremei
iubiri”. Sf. Treime trebuie recunoscuta dincolo de iconomia Sa temporala externa, in
Sine. Daca iconomia de la creatie pana la Parusie este expresia iubirii lui Dumnezeu

20
manifestata in afara izvorand din vointa Sa libera si suverana, comuna tuturor persoanelor
Sfintei Treimi. Treimea imanenta sau existenta Sa tri-ipostatica este un dat absolut, care
apartine naturii transcendente a lui Dumnezeu. Dumnezeu ramane transcendent si
independent ontologic de creatie chiar si atunci cand se manifesta in lucrarea Sa
iconomica (intrupare, jertfa, Inviere)

Chenoza Fiului lui Dumnezeu – golire de Sine –

Fiul e chip al Tatalui. Omul chip al chipului. Prin intrupare comuniunea ramane
aceiasi. Iconomia nu influenteaza Sf. Treime.
-convorbirea cu Nicodim : “Nimeni nu S-a suit la cer…”
-iconomie – coborarea lui Dumnezeu pentru a ridica firea umana in intimitatea
dumnezeiasca, fara sa fie desfiintata.
- Ioan, cap. 15 – Tatal e intru Mine si Eu intru Tatal
- Schimbarea la Fata: fata stralucea ca Soarele si…
- Duhul Sfant il descopera pe Dumnezeu in interiorul nostru sau locuind in
interiorul nostru
- Dumnezeu locuieste in sinea omului
Pentru a putea vorbi de Dumnezeu in sine, in afara de orice legatura
cosmologica, de orice angajare in iconomii, cunoasterea despre Sf. Treime in care cele
trei Persoane (Tatal, Fiul, Sf. Duh) sunt consubstantiale, trebuie sa fie culminatia, culmea
unei decantari apofatice dincolo de tot ceea ce s-ar putea spune despre persoanele
dumnezeiesti in creatie.
V. Lossky: “Ceea ce va subzista dincolo de orice negatie si afirmatie este
invatatura despre:
1. diferenta ipostatica absoluta
2. identitatea fiintiala absoluta a Tatalui, Fiului si Sf. Duh.

Sfintii Parinti folosesc expresia paradoxala a Treimii Unime sau a Unimii

Treime, ca expresie apofatica a Tainei Dumnezeului celui viu descoperit lumii in Iisus
Hristos.
In acest mod apofatic in lupta cu ereziile antitrinitare ale vremii a aparut in sec. 4
in formularea geniala a Sfintilor Parinti ai veacului de aur, dogma treimica in formulatea
ei clasica: o fiinta in trei ipostasuri.
Impotriva subordinationismului arian care recunoaste persoanele dar degradeaza
fiinta Treimii, formula accentueaza consubstantialitatea persoanelor Sfintei Treimi,
aratand ca aceeasi fiinta este impartasita in mod egal de toate persoanele treimice.
Impotriva modalismului sabelian care admitea unitatea fiintei divine, dar
confunda ipostasurile, invatatura Bisericii reliefeaza realitatea absoluta si ireductibila a
treimii persoanelor consubstantiale. Echilibru intre cele doua aspecte ireductibile si
nedespartite ale tainei Sfintei Treimi (unifiintialitatea, trei ipostasuri) este asigurat prin
invatatura despre monarhia Tatalui (principiul nu e fiinta, ci persoana Tatalui). Expresia
monarhie inseamna “principiul unic” sau “obarsie unica” dar nu “stapanire unica”.
Persoana dumnezeiasca a Tatalui este unicul principiu in Sf. Treime. Monarhia Tatalui
constituie principiul fundamental si nota caracteristica definitorie a invataturii ortodoxe
despre Sf. Treime.

21
 Ea evidentiaza faptul ca principiul diversitatii ipostatice precum si al unitatii
fiintiale in Sf. Treime este unul personal. Nu inseamna ca fiinta divina trebuie supusa
persoanei Tatalui ci ca persoana Tatalui face posibila posesia comuna a fiintei intrucat nu
se identifica numai ea cu fiinta, nefiind persoana unica a dumnezeirii. Daca Tatal n-ar fi o
persoana dumnezeiasca, daca ar fi o monada, atunci Tatal s-ar identifica cu fiinta fara sa
impartaseasca celorlalte persoane. Tatal este Dumnezeu ca persoana deplina numai in
masura in care naste pe Fiul si purcede pe Duhul Sfant ca persoane egale cu Sine, in
identitatea acelasi fiinte. Monarhia Tatalui pastreaza echilibrul perfect in Sfanta Treime
intre natura si ipostas. Nu exista fiinta impersonala, dupa cum nu exista persoane
neconsubstantiale.
Natura si cele 3 ipostasuri in Sf. Treime se reveleaza in acelasi timp spiritului
nostru fara ca una sa fie anteriora celeilalte. In invatatura Sf. Parinti nu poate fi vorba in
Sf. Treime de un esentialism trinitar impersonal, nici de un personalism trinitar
neconsubstantial. In invatatura patristica relatiile intertrinitare, paternitatea, filialitatea,
purcederea, sunt relatii de origine si diversitate.
Originea – Tatal imparte fiinta Fiului prin nastere iar Duhului Sfant prin
purcedere. Sfanta Treime nu este nici un act de vointa, nici o necesitate interna ci modul
vesnic al existentei treimice in sine insasi. E o realitate primordiala care nu poate fi
intemeiata pe nici o alta notiune decat pe ea insasi.
Sf. Treime e anterioara tuturor atributelor, in care Dumnezeu se manifesta si
poate fi cunoscut. In limba Sfintilor Parinti a teologhisi in sens strict, adica a vesti si a
preamari pe Dumnezeu in Sine, inseamna a marturisi pe Dumnezeu mai presus de orice
manifestare si insusire iconomica (in afara).
“Orice alt nume decat cele de Tatal, Fiul, Duhul Sfant, chiar si cele de Logos si
Mangaietor va fi improprie pentru a desemna caracterele particulare ale ipostasurilor
dumnezeiesti si modul de existenta a Sf. Treimi.
In afara numelor care desemneaza cele trei ipostasuri si a numelui comun de Sf.
Treime, celelalte nenumarate nume pe care le atribuim lui Dumnezeu nu desemneaza pe
Dumnezeu in fiinta Sa ci desemneaza ceea ce inconjoara fiinta dumnezeiasca.
In concluzie, intreaga triadologie ortodoxa de la parintii veacului 4 la patriarhul
Fotie sec. 9, Grigorie II Cipriotul sec. 13, Grigorie Palama sec. 14, invata urmatoarele
distinctii capitale pentru invatatura ortodoxa:
1. triadologia ortodoxa subliniaza modul existentei vesnice in Sine a Sf. Treimi
Invata ca Sf. Treime isi are existenta Sa suprafiintiala, absolut incomunicabila,
imparticipabila si inaccesibila in mod nemijlocit si mai presus de orice ordine si
succesiune.
2. modul manifestarii vesnice a slavei fiintiale ca energie necreata comuna
Sfintei Treimi din Tatal prin Fiul in Sf. Duh, reprezentand lucrarea odihnei si a stralucirii
vesnice a Duhului prin Fiul si a Fiului prin Duhul, lucrarea Duhului ca bucurie si iubire
reciproca a Tatalui fata de Fiul si a Fiului fata de Tatal. Aceasta stralucire si odihna
vesnica, intrepatrundere si inconjurare reciproca – perihoreza - evidentiaza comuniunea
dintre persoanele Sfintei Treimi datorita careia Sf. Treime e numita structura supremei
iubiri.
3. Sf. Treime se manifesta in iconomia temporala in mod absolut liber. Relatia
vesnica a persoanelor Sf. Treimi se revarsa in iconomie de la Tatal prin Fiul in Sf. Duh in
iconomia creatiei, mantuirii si transfigurarii ei.

22
 Curs 11

Principalele caracteristici, premise si implicatii ale triadologiei ortodoxe se pot

concentra in urmatoarele invataturi:

1. Monarhia Tatalui: Persoana Tatalui ca unicul principiu personal

2. Echilibru intre fiinta si ipostas

1. Persoana Tatalui ca unicul principiu personal in Treime atat al diversitatii

ipostatice si al unitatii fiintiale cat si al manifestarii lor perihoretic-energetice.
2. Nici esentialism impersonal, nici personalism neconsubstantial, desi deplin
ipostaziat, personalizat sau intreit subiectivizata, fiinta divina ramane realitatea distincta
fara a fi separata de persoanele Treimice.
3. Treimea Persoanelor dumnezeiesti este o realitate ontologic primordiala si
orginala in Dumnezeu, anterioara oricaror determinatii.
Realitatile treimice sunt relatii de diversitate in origine, ele exprimand
Persoanele Treimice.
4. Distinctia intre planul dumnezeiesc unifiintial-triipostatic inaccesibil si
imparticipabil in ceea ce il priveste pe om si manifestarea lui vesnica in lucrarea eterna si
necreata a relatiilor de comuniune Treimice.
Aceasta distinctie subliniaza dimensiunea apofatica a gnoseologiei teologice
care face ca Sf. Treime sa nu fie confundata cu atributele, care rezulta din manifestarea
Sa energetica si iconomica.
5. Participarea reala a omului in Biserica prin Sf. Treime la insasi viata Sf.
Treimi in calitate de comuniune si unire reala a omului nu cu Fiinta, nici cu ipostasurile
treimice, ci cu energiile ei necreate.
Energiile necreate sunt fiintiale dar intreit ipostaziate, dumnezeiesti si
indumnezeitoare, comune tuturor persoanelor treimice si manifestand lucrarea necreata si
vesnica a relatiilor lor de comuniune treimica.
Ca o consecinta a acestei realitati, mantuirea inseamna indumnezeirea omului
prin participarea lui la lucrarea necreata si vesnica a relatiilor de comuniune treimice
dintre persoanele Sf. Treimi.
Indumnezeirea omului devine accesibila prin inomenirea Fiului lui Dumnezeu in
umanitatea lui transfigurata, adica trupul tainic al Bisericii.
6. Relatiile treimice, relatii de comuniune desavarsita, constituie baza si
arhetipul comuniunii eclesiale, bisericesti. E modul unei eclesiologii de comuniune reala
si de aici rezulta echilibrul eclesiologic intre institutie si eveniment, traducere si libertate,
social si personal, comunitate si individualitate, aspectul hristologic si pnevmatologic al
Bisericii. Acest echilibru izvoraste din echilibrul realitatii de comuniune existent intre
persoanele Sf. Treimi.

23
 Dumnezeu Creatorul

Sf. Treime si creatia lumii din nimic in timp

Lumea si omul au un inceput si vor avea si un sfarsit in forma lor actuala. Pr.
Dumitru Staniloae subliniaza aceasta invatatura spunand:
“Lumea aceasta nu poate fi din veci, caci nu poate fi din veci o lume in
aspiratia temporala spre o tinta fara sa fi ajuns la un stadiu al desavarsirii. Ea
trebuie sa fi aparut in timp si trebuie sa-si sfarseasca o data forma existentei
temporale sau schimbatoare” (Chipul nemuritor, 249-250).
Sf. Maxim Marturisitorul afirma de mai multe ori invatatura despre creatia din
nimic. Aceasta inseamna ca Dumnezeu le-a adus pe toate la existenta din nonexistenta. El
e tinta, scopul, spre care tind toate.
Creatia este total dependenta fata de Dumnezeu, in timp ce El este absolut
independent si transcendent fata de creatii. Berdiaev spune ca Dumnezeu a creat lumea si
omul dintr-o necesitate.
Abisul intre necreat si creat este exprimat de Sf. Maxim prin termeni precum:
distinctie, deosebire, despartire, distanta, interval, nu poate fi interpretata in sens gnostic
intrucat acest abis dintre creat si necreat e “umplut” prin actul creatiei, care e primul act
al lui Dumnezeu.
Pr. Dumitru Staniloae preziceaza ca expresia “la inceput” cand se produce actul
creator indica prima unire a vesniciei lui Dumnezeu cu timpul. Dumnezeu cel vesnic intra
astfel in legatura cu lumea temporala ramanand in relatie cu aceasta prin permanenta
sustinere in existenta.
Dumnezeu S-a coborat la nivelul ei temporal fara sa inceteze sa ramana in
vesnicia spre care vrea sa o ridice. Dumnezeu ridica lumea spre eternitate prin realizarea
unui dialog progresiv in iubire cu fapturile constiente pe care le doreste sa le conduca la
deplina comuniune cu Sine.
Creatia din nimic a avut loc datorita bunatatii lui Dumnezeu. El nu ar fi creator
daca nu ar fi iubire. “Dumnezeu nu ar fi creator daca nu ar fi Sf. Treime”. Sf. Treime
este atat explicatia pozitiva a lumii ca existenta cat si explicatia ca lumea este
deosebita de El dupa fiinta ca existenta din alt plan sau creata” (Pr. Dumitru
Staniloae, “Chipul”).
Un Dumnezeu intreit personal, deci supus vreunei legi este singura explicatie
suficienta a crearii unei existente deosebite de El. Dumnezeu nu creaza lumea dintr-o
necesitate, nu e silit sa o creeze, tocmai pentru ca are in Sf. Treime toata bucuria
infinitatii si plinatatii vietii. El creaza lumea tocmai pentru ca El are aceasta plinatate.
“Treimea este temei atat pentru putinta crearii lumii din nimic cat si pentru
libertatea de a o crea sau nu. El e prototipul plenitudinii iar creatia este icoana sau chipul
plenitudinii chemat sa se umple tot mai mult de plenitudinea “dumnezeiasca”.
Expresia “creatie ex nihilo” nu desemneaza un vid real coexistent cu Dumnezeu.
Sf. Parinti arata ca este inexact si insuficient sa spunem ca lucrurile sunt create si plasate
in afara lui Dumnezeu. Aparitia alaturi de Dumnezeu a substantei sau a naturii eterogene
a creatiei nu inseamna o limitare a plenitudinii divine. Misiunea creatiei consta in aceea

24
ca apare “altceva cu totul nou” sau cum spune Sf. Grigorie Teologul: “Picatura eterogena
a creatiunii exista cu nemarginitul ocean al existentei” (Cuvantarea 18).
Este o infinita distanta intre Dumnezeu si creatie, dar aceasta distanta (Sf. Ioan
Damaschin) nu e o distanta de loc, ci de natura. Avem pe de o parte o mare coborare a lui
Dumnezeu la nimicnicia creatiei si tocmai prin aceasta avem manifestarea negraitei
bucurii a lui Dumnezeu. Multi teologi si filosofi apuseni au considerat ca prin crearea
lumii s-ar fi produs o restrangere in Dumnezeu pentru a putea aparea un gol din care
lumea sa fie adusa la existenta.
Vladimir Lossky observa ca expresii precum nimic, in afara, inainte, dobandesc
sens doar prin actul creatiei. Chenoza lui Dumnezeu nu consta doar in actul creatiei din
nimic ci potrivit Sf. Parinti in a crea lumea marginita si in a se cobora la ea si a ramane
intr-o vesnica relatie cu ea pentru ca aceasta sa se inalte continuu spre El.
Prin expresia “din nimic” se intelege faptul ca existenta creata nu poate sa
adauge ceva la existeta lui Dumnezeu, deoarece El in calitatea de Sf. Treime are in
plenitudinea existetei Sale tot ce poate fi existenta.
Lumea nu e o umbra, o iluzie (maya), nu e un epifenomen, ci are propria ei
consistenta, are un loc ontologic propriu. Sf. Maxim Marturisitorul vorbind despre faptul
aducerii lumii la existenta in timp arata ca lumea e gandita din veci de catre creator
tocmai ca sa incline in timp spre El. Timpul nu e ceva contrar eternitatii, nu e o cadere din
eternitate. Eternitatea dumnezeiasca in calitatea de viata in plenitudine poarta in ea
posibilitatea timpului, iar timpul poarta in el posibilitatea impartasirii de eternitate. Acest
fapt se poate actualiza in comuniunea lui Dumnezeu prin har.
Sf. Maxim Marturisitorul: “Ratiunile timpului sunt in Dumnezeu”.
Orice existenta a lumii create corespunde unei ratiuni. Aceasta face ca
diversitatea lumii create si unicitatea fiecarei existente sa fie intemeiate in Dumnezeu.
Invatatura Bisericii crestine dezvoltata de Sf. Maxim se opune fundamental conceptiei
platonice potrivit careia particularul e o cadere din universal. Sf. Maxim invata ca orice
existenta are in acelasi timp o ratiune care o situeaza intr-un gen, specie, care-i defineste
esenta sau natura, constitutia, puterea, lucrarea, ceea ce este propriu in legatura cu
cantitatea, calitatea, relatia, locul, timpul, miscarea, stabilitatea.
In conformitatea cu toate aceste ratiuni toate cele ce exista au o ordine si o
permanenta si nu se indeparteaza cu nimic de proprietatea lor naturala, nici nu se schimba
in altceva si nici nu se amesteca.
Aceste ratiuni au astfel o functie particularizanta pentru ca lucrurile sa nu se
confunde. Ele au insa si o functie unificatoare pentru a ajunge la armonia suprema.
Unitatea desavarsita a ratiunilor este realizata in si prin Logosul dumnezeiesc. El
e inceputul si finalitatea tuturor ratiunilor din lume.

25
 Tematica

I.
1. Notiunea si cuprinsul Teologiei Dogmatice Ortodoxe (Chitescu 7-13)
2. Dogmele ca adevaruri explicate si propovaduite in Biserica (Paul Evdokimov
“Ortodoxia”, p. 189-201)
3. Dogmele ca expresie doctrinara a planului de mantuire revelat si realizat de
Dumnezeu in Hristos si extins si fructificat prin Biserica, p. 71-82
- fundamentele dogmelor Sf. Treimi
II. Revelatia dumnezeiasca
- revelatia supranaturala confirmare si completarea a credintelor naturale p.
24, 30
- modelul, convergenta si deosebirile celor doua revelatii (p. 31-40)
III. Sf. Scriptura si Sf. Traditie
- modurile de pastrare a revelatiei supranaturale, Sf. Scriptura si legatura ei cu
Biserica prin Sf. Traditie.
- Sf. Traditie si legatura ei cu Biserica si Scriptura (53-64)
- Biserica organul de pastrare si fructificare a revelatiei (64-71)
IV. Gnoseologie
- cunoasterea lui Dumnezeu din imprejurarile concrete ale vietii

V. Fiinta si energiile necreate divine (p. 146-162) (fara atribute)

VI. Sf. Treime structura supremei iubiri (p. 282) – taina perfectei unitati…

VII. Intersubiectivitatea divina (p. 300-306)

VIII. Purcederea Duhului Sfant cu Tatal – filioque – si relatia lui cu Fiul (curs)
Terminologia (curs)

IX. Dumnezeu Creatorul si Proniatorul

Lumea opera:
– a iubirii lui Dumnezeu destinata dumnezeirii
- rationala a lui Dumnezeu
Crearea omului dupa chipul lui Dumnezeu
“Omul animal indumnezeit” (p. 7-40)
-omul dupa chipul lui Dumnezeu
-chip al chipului
-arhetipu
-hainele de piele

26