Theologica

Caracterul neptic i isihast al monahismului

ortodox i athonit*

GHEORGHIOS KAPSANIS

M onahismul athonit reprezintă de peste un mileniu o expresie autentică a monahismului or-

todox. Marile centre monahale din Egipt, Palestina, Asia Mică, Constantinopol, Rusia, Bal-
cani, nu mai sunt azi la înălțimea vremurilor trecute. Providența lui Dumnezeu a ocrotit până în
prezent Sfântul Munte ca centru monahal ortodox viguros duhovnicește, sub jurisdicția eclesială
a Patriarhiei Ecumenice. Ca instituție bisericească, Sfântul Munte se află într-o unitate dogmatică
și duhovnicească cu Biserica. Această unitate asigură și păstrează caracterul lui neptic1 și isihast,
permițându-i să ofere poporului lui Dumnezeu roadele tradiției neptice și isihaste.
Monahismul ortodox în întregul lui, ca purtător al Tradiției evanghelice și patristice, este
neptic și isihast. El nu caută transformarea exterioară a lumii prin acțiuni sociale, așa cum se
întâmplă cu ordinele monahale ale Occidentului, ci urmărește transfigurarea lumii prin pocăință
(schimbarea gândirii, gr. metanoia, n.t.), prin curățire de patimi și prin îndumnezeire. Trezvia
(gr. nēpsis) și isihia constituie, de altfel, chintesența vieții evanghelice. Conform Sfinților Părinți,
trezvia este vigilența minții și paza porților inimii, care urmărește controlul fiecărui gând (gr.
logismos) care se mișcă în interiorul ei2. Lucrarea neptică se exercită în diverse feluri3, însă ea
presupune renunțarea la lume în toate formele ei, ascultarea și isihia (liniștirea)4. Isihia este înde-
părtarea de preocupările lumești, pe când sfânta isihie a inimii este respingerea înțelesurilor (gr.
noēmatōn) care nu sunt conforme cu Dumnezeu5.
*
Cuvânt de învățătură în cadrul manifestării științifice a Universității Populare a Societății Prietenilor Poporului (gr.
Laikou Panepistimiou tēs Hetaireias tōn Philōn tou Laou) – 16 mai, 2003 – cu tema „Sfântul Munte în mileniul trei”,
cuvânt publicat în revista Cuviosul Grigorie (Ho hosios Grēgorios) nr. 29 (2004), pp. 60-82.
1
Adjectivul grecesc nēptikos (νηπτικός) desemnează în literatura filocalică răsăriteană calitatea celui care veghea-
Tabor, nr. 1, aprilie 2009

ză asupră-și, care își menține trează atenția și conștiința asupra propriilor mișcări ale gândurilor, irascibilității și
poftei, în vederea dobândirii înfrânării și menținerii în nepătimire, pași pe calea unirii cu Hristos. Substantivul
nēpsis (νῆψις) va fi tradus în continuare prin trezvie, termen consacrat de traducerile textelor filocalice în română
(nota traducătorului – în continuare n.t.).
2
ISIHIE PREZBITERUL, Discurs (gr. Logos) către Teodul despre trezvie și virtute, cap. 1-8, Filocalia Sfinților Neptici
(Philokalia tōn Hierōn Nēptikōn, în continuare FG), Editura Asteros, vol. 1, pp. 141-142.
3
Ibidem, cap. 14-18, p. 143.
4
Cuviosul MARCU ASCETUL, Despre legea duhovnicească, cap. 31, în FG, Editura Asteros, vol. 1, p. 111.
5
Sfântul GRIGORIE SINAITUL, Despre isihie și despre cele două feluri de rugăciune, FG, Editura Asteros, vol. 4, p. 76.

5
 Gheorghios Kapsanis

Rădăcinile vieții neptice și ale isihiei după Dumnezeu se află în Vechiul Testament. Profetul
Theologica
Moise a făcut experiența lui Dumnezeu pe care L-a cunoscut pe muntele Horeb când, în fața ară-
tării rugului aprins și nears, a fost inițiat (gr. mystagōgēthēke) să lepede orice gând pământesc,
prin dezlegarea sandalelor, și să contemple ca-n oglindă și ghicitură taina sfintei Întrupări. Această
experiență a lui Moise presupune, conform Sfinților Părinți, îndepărtarea de zgomotul și risipirea
lumii. Profetul Ilie a făcut, de asemenea, experiența lui Dumnezeu când se găsea în pustia muntelui
Horeb și se ruga cu metoda isihastă a rugăciunii mintale (gr. noeras proseuchēs). Adierea de vânt
lin pe care a simțit-o profetul după o vijelie, după un cutremur și după foc6, a fost, conform Sfinților
Părinți, un mod de arătare a lui Dumnezeu. Și profetul David spune în Psalmi că cunoașterea lui
Dumnezeu presupune întreruperea preocupării cu îndeletnicirile lumești: „cercetați și vedeți că Eu
sunt Dumnezeu” (Ps 45, 11). Și ceilalți profeți și drepți ai Vechiului Testament au făcut experiența
harului lui Dumnezeu în urma lucrării neptice.
În Noul Testament modul de viață isihast este prezentat ca cel mai potrivit pentru ca cineva
să ajungă la cunoașterea și experiența lui Dumnezeu. Înaintemergătorul Ioan s-a retras încă din
copilărie în pustia Iordanului, în cea mai desăvârșită isihie, rugându-se în singurătate lui Dumne-
zeu. Acolo, în liniște, a luat la cunoștință că Cel care va veni să fie botezat la Iordan și peste Care va
vedea „Duhul pogorându-se și rămânând” este Mesia Cel așteptat (In 1, 32-34).
Domnul Iisus Hristos a trăit timp de treizeci de ani în liniște, iar în timpul celor trei ani de
activitate publică s-a retras adesea în pustie, rugându-se. Întreaga învățătură evanghelică și apos-
tolică, conform Sfântului Nicodim Aghioritul, urmărește curățirea de patimi a omului interior și
pregătirea în vederea strălucirii din nou în om a Harului Sfântului Botez7. Odată cu dumnezeiasca
Sa Schimbare la Față, Domnul a arătat calea adevăratei cunoașteri dumnezeiești și modul con-
templării Luminii necreate a Feței sale. Calea începe cu renunțarea la cele de jos și trecătoare prin
practica ascetică, continuă cu suișul prin virtuțile teurgice în curățirea simțirilor duhovnicești și se
sfârșește prin iluminarea îndumnezeitoare. Omul aflat în această stare dumnezeiască se învredni-
cește de vederea frumuseții negrăite a lui Dumnezeu.
Conform Sfântului Grigorie Palama, Născătoarea de Dumnezeu ne-a lăsat pildă și model
de viață isihastă și de lucrare neptică. În Sfânta Sfintelor, în Templul lui Solomon, ea a deprins
timp de doisprezece ani virtutea practică și rugăciunea neîncetată a minții, iar prin acestea s-a
învrednicit de unirea întregii sale existențe cu Harul Sfântului Duh: „Îndepărtând încă de la înce-
putul vieții ei (scrie Sfântul Grigorie și ne redă în traducere Sfântul Nicodim Aghioritul) legăturile
pământești, Fecioara s-a retras departe de oameni... s-a desprins de orice legătură materială; s-a
înălțat mai presus de orice iubire, până și de cea față de propriul ei trup, și aceasta a făcut-o să-și
unească mintea cu atenție și prin întoarcerea în ea însăși cu rugăciunea dumnezeiască și neînceta-
tă... și astfel a făurit o nouă cale în ceruri, adică tăcerea inteligibilă (gr. noēten), de care și-a alipit
mintea, s-a înălțat deasupra tuturor lucrurilor, a privit slava lui Dumnezeu în mod mai desăvârșit
decât Moise, și a văzut Harul dumnezeiesc cel de neînțeles în mod desăvârșit de simțuri”8.
Sfinții Apostoli au lucrat cu duh misionar în lume, în încercări, în necazuri și în primejdii,
însă au rămas în adâncurile lor isihaști și lucrători ai trezviei și ai rugăciunii9. Lucrarea lor apos-
tolică n-a fost un program de reformare socială, ci o renaștere a sufletelor în Hristos. Părinții
Apostolici, iar apoi tot restul Bisericii, au trăit în același climat neptic10. Sfântul Grigorie Teologul
numește virtuțile practice curățitoare deoarece pregătesc sufletul pentru primirea lui Hristos în
Tabor, nr. 1, aprilie 2009

6
3 Rg 19, 11-12.
7
Cuvânt înainte la Filocalia în limba greacă.
8
Sfântul GRIGORIE PALAMA, Omilia la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, rev. Sfântul Nectarie (în gr.), Tesa-
lonic 1981, p. 170 (versiunea românească a citatelor din surse patristice, după edițiile menționate de autor în note,
aparține traducătorului).
9
CALIST și IGNATIE XANTHOPOL, Despre cei care viețuiesc în liniște, cap. 50, FG, vol. 4, p. 249.
10
Sfântul SIMEON NOUL TEOLOG, Despre cele trei feluri de rugăciune, FG, vol. 5, p. 85.

6
 Caracterul neptic şi isihast al monahismului ortodox şi athonit

inimă, iar isihia o numește îndumnezeitoare (gr. theopoio) deoarece ea conduce mintea la Dum-

Theologica
nezeu11. Sfântul Părinte tânjește și plânge după isihie atunci când este lipsit de ea și este silit să-și
asume păstorirea Bisericii: „Cum să stărui asupra cuvântării, o prieteni și frați, atunci când te
grăbești spre orașul care te copleșește, cel stricător al pustiei în care le-am lepădat pe toate și care,
ca împreună-lucrătoare și maică a suișului dumnezeiesc și îndumnezeitor, este admirată în mod
deosebit și se arată protectoare a vieții tuturor”12.
Sfântul Vasile, de asemenea, datorită lucrării neptice pe care a deprins-o în pustie și a isihiei,
a fost învrednicit de vederea Luminii dumnezeiești și negrăite. Despre ea scrie fratele său, Grigorie
al Nyssei: „După moartea egipteanului, Moise a părăsit Egiptul și s-a însingurat un răstimp. A pă-
răsit zgomotul orașului și rătăcirile lui trupești, și se îndeletnicea cu filosofia lucrurilor din urmă,
conform lui Dumnezeu. A fost cuprins de foc prin rug. S-a făcut asemănător celor văzute de el și a
grăit despre acestea; căci strălucirea acelui foc devine întuneric; acel foc este nematerial, puterea
lui dumnezeiască luminează orice așezare și încălzește mai tare decât orice lucru material”13.
În aceeași epocă, pustia se dovedește a fi locul prin excelență al trezviei și al vieții isihaste.
Sfântul Antonie a făcut din viața eremitică o instituție. De asemenea, Sfântul Pahomie în Egipt,
Cuvioșii Eftimie, Teodosie Chinoviarhul și Sava Cel Sfințit în Palestina au instituit monahismul
chinovial. Ambele forme ale vieții monahale au avut un caracter isihast. Cuviosul athonit Nichifor
din Singurătate în secolul XIV s-a referit la duhul isihast și neptic atât al cuvioșilor eremiți, cât și
al celor care duceau o viață de obște. Reproduc în continuare câteva fragmente reprezentative.
Despre Sfântul Antonie scrie următoarele: „șezând pe munte, avea inima liniștită, arătân-
du-le pe cele neapropiate ale Domnului. Prin trezvia inimii, Antonie a devenit cunoscător al celor
dumnezeiești și înaintevăzător; căci în inima lui se manifesta Dumnezeu Cel prezent în minte”14.
Despre Sfântul Teodosie Începătorul Vieții de Obște: „Multora li s-a arătat înfricoșătoare și
de râvnit lucrarea în suflet a rugăciunii minții; iar multora care au vorbit despre ea li s-a arătat
folositoare în multe feluri, ea ducând la controlul și la supunerea simțurilor. Ea săvârșește liniș-
tirea deplină a celor din mijlocul zarvei și a celor din pustie, iar pe cel care o practică îl face să fie
împreună cu alții și în același timp de unul singur. Iată-l și pe Marele Teodosie care prin controlul
simțurilor și prin întoarcerea în sine a fost rănit de dragostea Făcătorului”15.
Iată ce a scris același despre Sfântul Sava cel Sfințit: „Când, însă, dumnezeiescul Sava, cel
care s-a lepădat de toate, i-a învățat cu exactitate pe monahi disciplina canonului, cum să-și pă-
zească în interiorul lor puterile minții și cum să se înstrăineze de orice amintire a gândurilor lu-
mești, atunci nu mai erau disponibile chilii în Lavră... Iată cum și minunatul Sava i-a deprins pe
ucenici cu paza minții și, punându-le la dispoziție chilii, ședea împreună cu ei”16.
Trezvia și isihia în Hristos (gr. hē kata Christon hēsychia) caracterizau și viața mănăstirilor
din Asia Mică și din Constantinopol. Aceasta reiese în mod limpede din viața și scrierile cuvioșilor
Simeon Noul Teolog și Nichita Stithatul. Everghetinosul, o scriere ascetică de căpătâi, cu care au
crescut duhovnicește multe generații de monahi, a fost alcătuită în Mănăstirea Everghetidos a
Născătoarei de Dumnezeu din Constantinopol de către monahul Pavel și reprezintă spiritul mona-
hismului din regiune. Cuviosul Teodor Studitul, reprezentant al monahismului de obște în epoca
lui și celebru datorită luptei sale pentru mărturisirea credinței ortodoxe, n-a fost lipsit de gândirea
neptică. Despre aceasta dau mărturie imnele, cântările suitoare (gr. anabathmous) și canoanele
pe care le-a compus și sunt până azi în uzul slujbelor Bisericii, precum și povețele spirituale lăsa-
Tabor, nr. 1, aprilie 2009

11
Sfântul GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântarea a XIV-a, Despre iubirea de sărăcie, PG 35, 861.
12
Sfântul GRIGORIE TEOLOGUL, Cuvântarea a III-a, Către cei chemați și care n-au răspuns, PG 35, 517. Vezi idem,
Cuvântarea a XII-a, Către tatăl meu, PG 35, 848.
13
Sfântul GRIGORIE AL NYSSEI, Encomionul Sfântului Vasile, fratele lui, 21.
14
NICHIFOR DIN SINGURĂTATE, Despre trezvie și păzirea inimii, în FG, vol. 4, p. 20.
15
Ibidem.
16
Ibidem, p. 21.

7
 Gheorghios Kapsanis

te ucenicilor duhovnicești. „Fericită este viața pustnicilor, înaripată cu dragostea dumnezeiască”

Theologica
(cf. Paraclititikē, Anabathmoi, glas 5). Ucenicului său Partenie, care a îndurat un martiriu în-
fricoșător pentru credința ortodoxă, n-a ezitat să-i amintească: „fiule, păzește-te căci diavolul se
războiește veșnic cu putere prin patimi. Aleargă și, conform conștiinței, nu te supune păcatului;
veghează în liniște în fiecare zi și consider-o pe fiecare ca ultima pe care o trăiești, pentru ca astfel,
cu frică și cutremur, să te faci plăcut lui Dumnezeu, fie lucrând cu mâinile, fie cântând psalmi, fie
rugându-te sau oricum ți-ai petrece ziua”17.

***
Începând cu secolul al VI-lea, tradiția isihastă începe să strălucească și în Muntele Athos,
avându-i ca reprezentanți principali pe cuviosul Eftimie cel Nou și pe cuviosul Petru Athonitul, iar
mai târziu pe cuviosul Atanasie, ctitorul Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre. Sfântul Grigorie Palama,
în encomionul său alcătuit în cinstea Sfântului Petru Athonitul, descrie în culori vii dorul Cuviosu-
lui de a se nevoi în singurătatea cea mai aspră a Sfântului Munte, luptele sale nevăzute împotriva
demonilor și primirea Harului. Exemplul Cuviosului este urmat apoi și de alți pustnici.
De-a lungul secolelor au strălucit la Sfântul Munte mari bărbați isihaști și neptici: cuvioșii
Maxim, Nifon și Acachie Kapsokaliviții, Teofil și Nil Izvorâtorii de Mir, cuviosul Grigorie Sinaitul
împreună cu ucenicii lui, cuviosul Grigorie Isihastul (ctitorul mănăstirii athonite cu același nume)
și toată ceata Părinților isihaști din secolul XIV, în frunte cu Sfântul Grigorie Palama. Îndeosebi cel
din urmă a dezvoltat și a consolidat teologic experiența neptică multiseculară a Bisericii, a înfruntat
contestările formulate la adresa ei de către occidentalul Varlaam, a demontat acuzațiile nedrepte
aduse metodei isihaste a rugăciunii minții și a formulat în mod definitoriu teologia isihasmului.
Raționalist și lipsit de experiența Luminii dumnezeiești, monahul calabrez Varlaam i-a acuzat
pe monahii athoniți că Lumina, pe care aceștia susțineau că o văd prin introvesiunea isihastă a
minții în inimă și prin rugăciunea minții și a inimii, este o lumină creată, o lumină a inteligenței, iar
nu Lumina dumnezeiască. I-a considerat rătăciți pe monahii care aveau această lucrare a minții.
Sfântul Grigorie Palama a avut experiența personală a Harului lui Dumnezeu. Din experiența
aceasta a cunoscut că lumina pe care au văzut-o monahii înaintați în virtute era dumnezeiască,
necreată, energia a lui Dumnezeu, Har al Sfântului Duh trăit ca Lumină supranaturală sălășluită
în mintea curățită de patimi a asceților. Apelând la scrierile aleșilor învățători ai Bisericii și la
propria lui înțelepciune de sus, a arătat teologic că Lumina văzută de monahii isihaști este Lumina
necreată a Sfintei Treimi. Iată ce scrie referitor la aceasta: „De aceea, cel îndrăgostit de comuni-
unea desăvârșită cu Dumnezeu evită viața supusă greșelii, alege viața monahală și viețuirea mai
presus de lume, și se dedică cu râvnă sfintei isihii, lipsit de gânduri și griji trupești, și netulburat
de orice alte legături (lumești). Astfel, și-a dezlipit sufletul de orice legătură cu materia, pe cât este
posibil, și-a unit mintea prin rugăciunea neîncetată cu Dumnezeu și, prin aceasta, concentrându-
se întreg asupra lui însuși, află o nouă și negrăită înălțare la ceruri, în norul intangibil al tăcerii
proprii inițierii ascunse, cum ar spune cineva. Și pironindu-și cu toată silința mintea în el cu bu-
curie tainică, în cea mai simplă stare, dar și în cea mai desăvârșită și dulce liniște, isihie și negrăire
adevărată, planează deasupra tuturor făpturilor. Astfel, odată ce iese din ea însăși și devine cu
totul a lui Dumnezeu, vede slava Lui și privește lumina dumnezeiască”18.
Confirmarea teologiei sale de către trei mari sinoade de la Constantinopol (1341, 1347, 1351)
Tabor, nr. 1, aprilie 2009

l-a consacrat ca apărător de frunte și dascăl al experienței neptice și isihaste a Bisericii.

Însă și marii Părinți athoniți, începători ai vieții de obște, i-au conferit monahismului chi-
novial din Sfântul Munte un caracter isihasto-neptic, deoarece ei înșiși erau isihaști și neptici.
17
Sfântul TEODOR STUDITUL, Epistola 171.
18
Arhimandritul GHEORGHIOS, „Învățătura despre monahism a Sfinților Ierarhi Grigorie Palama și Nectarie al
Pentapoleosului Făcătorul de Minuni”, în Monahismul Ortodox și Muntele Athos (în greacă), Sfânta Mănăstire a
Cuviosului Grigorie, Sfântul Munte, 1998, p. 138.

8
 Caracterul neptic şi isihast al monahismului ortodox şi athonit

Sfântul Nicodim Aghioritul scrie despre cuviosul Atanasie Athonitul: „ca un alt Moise, urcând pe

Theologica
sfântul Munte Athos ca pe un alt Munte Sinai și pătrunzând în norul negrăit al contemplației, a
luat ca pe niște plăci scrise de Dumnezeu toate învățăturile, pildele și rânduielile, atât ale vieții de
obște, cât și ale vieții slujirii îngerești, și le-a predat tuturor Părinților din Sfântul Munte”19. În Via-
ța Sfântului Atanasie Athonitul și în învățăturile sale către ucenici se arată că poruncile practice
cotidiene ale vieții de obște urmăresc curățirea monahului de patimi și egoism.
Aceste învățături sunt ținute cu Harul lui Dumnezeu până astăzi în Mănăstirile athonite.
Lepădarea grijilor lumești, sărăcia de bunăvoie, iubirea de frați, râvna în cântările din Biserică și
în ascultări, răbdarea în greutățile comunității sunt virtuțile principale care eliberează de iubirea
de sine (gr. philautia) și de egocentrism pe monahul care trăiește în obște, conducându-l spre cele
dintâi trepte ale isihiei după Hristos. Multiplele aspecte ale vieții de obște nu i-a împiedicat pe mo-
nahii din chinovii, care strălucesc deja pe firmamentul cuvioșilor Părinți Athoniți, să se nevoiască
în lucrarea neptică (Nifon și Leontie de la Dionisiou, Ierotei Iviritul, Paisie Velicikovsky).
Tradiția isihastă din mănăstiri și schituri, din chilii și sihăstrii, a fost înnoită în secolul al
XVIII-lea de către Părinții numiți colivazi sau, mai drept și mai bine spus, de către Părinții Filo-
calici ai secolului XVIII20. Sfântul Nicodim Aghioritul este cel mai ilustru reprezentant al duhului
isihast caracteristic mișcării Renașterii Filocalice. Cărțile pe care le-a alcătuit în liniștea pustiuri-
lor din Sfântul Munte sunt îmbibate de mireasma vieții isihaste și constituie deliciul duhovnicesc
al monahilor contemporani. În lucrarea clasică Filocalia Sfinților Neptici (Philokalia tōn Hierōn
Nēptikōn), îngrijită și prefațată de către Sfântul Nicodim la rugămintea Sfântului Macarie, episco-
pul Corintului, poate fi urmărită de-a lungul timpului tradiția isihastă, continuată până azi în viața
monahilor Sfântului Munte.

***
În istoria sa de peste un mileniu, monahismul athonit, ca expresie fidelă a monahismului
ortodox, și-a păstrat până azi caracterul său neptic și isihast.
Secolul XX a scos la iveală un mare număr de monahi isihaști cu o înaltă lucrare neptică și
înzestrați cu darul facerii de minuni. Bărbați cu o mare cultură, ca Părinții Daniil Katunakiotul și
Gherasim Menayas, egumeni de mănăstiri, Ieronim Simonopetritul, Atanasie Grigoriatul, Filaret
de la Kostamonitou și Codrat de la Karakalou, monahi dintre cei mai simpli, precum Calinic isi-
hastul, Sava și Ignatie Duhovnicii, și Iosif Isihastul, monahi din chinovii, precum Sfântul Siluan
Athonitul și ucenicul său Sofronie Saharov, monahii Isaac și Arsenie de la Dionisiou, s-au dovedit,
de asemenea, a fi minunați lucrători ai rugăciunii minții, fie în pustie, fie în zgomotoasa viață de
obște a marilor chinovii. Toți aceștia au continuat tradiția colivazilor din secolele XVIII și XIX, și
a isihaștilor de la sfârșitul secolului XIX21.
Epoca noastră nu este lipsită de reprezentanți aleși din șirul bărbaților neptici ai Munte-
lui Athos. Părinții Paisie Aghioritul, Porfirie Kavsokalivitul, Efrem Katunakiotul și Haralambie
Dionisiatul sunt cunoscuți de mulți. Minunata lor dăruire (gr. prosphora) lumii nu i-a lipsit de
lucrarea lor neptică. Mai curând o presupunea. Cărțile scrise în ultimul timp despre ei, precum și
experiența trăită de cei care i-au cunoscut, arată în mod incontestabil că acești Părinți erau lucră-
tori prin excelență ai rugăciunii minții și s-au învrednicit de harismele negrăite ale Duhului Sfânt
Tabor, nr. 1, aprilie 2009

izvorâte din această lucrare.

În zilele noastre au trăit discret și alți isihaști în chinoviile, în schiturile și în chiliile Sfân-
tului Munte. Scrierile athonite de azi descoperă lumii, în urma mutării autorilor lor la Domnul,
19
Sfântul NICODIM AGHIORITUL, Cuvânt de laudă a Părinților care au strălucit în Athos.
20
Arhim. (în prezent Mitropolit) AMFILOHIE RADOVICI, Renașterea filocalică a secolelor XVIII și XIX și roadele ei
duhovnicești (în greacă), Atena, 1984.
21
Ierom. ANTONIE, Viața Athoniților din secolul XIX, Editura Sfântului Metoc Ormilia, 1994.

9
 Gheorghios Kapsanis

trăirea și nevoințele lor neptice. Mă voi referi îndeosebi la Părinții Gherasim Mikrayannitis și
Theologica
Modest Daniilidis, precum și la monahul Auxentie Grigoriatul22. Printre cei „care au prisosit și
mai trăiesc încă”, cum ar fi scris Sfântul Maxim Mărturisitorul, există următori neobosiți ai sfintei
lucrări neptice și ai isihiei după Hristos în Sfântul Munte. Aceștia dobândesc și azi harisme cerești
„în post, privegheri și rugăciune”. Experiența noastră personală legată de unii dintre ei nu este
înțelept să fie publicată înaintea adormirii lor. Conștiința aghiorită nu îngăduie grabă în această
privință. În plus, acești lucrători neptici devin și azi un pol de atracție pentru sufletele iubitoare de
Dumnezeu, adică a monahilor care râvnesc trezvia și rugăciunea.
Pe lângă toți acești Părinți, a căror viață se dovedește a fi neptică și isihastă, întreaga ambi-
anță athonită continuă tradiția neptică de odinioară a Sfântului Munte. Generația monahilor con-
temporani a crescut cu o serie de lecturi neptice: Filocalia, Everghetinosul, scrierile avvei Isaac
Sirul și Viețile vechilor Părinți neptici. Azi monahii cunosc viața și învățătura sfinților neptici și se
nevoiesc s-o urmeze. Un exemplu tipic sunt scrierile Sfântului Siluan Athonitul.
Mănăstirile athonite au reinstaurat, cu binecuvântarea Preasfintei, rânduiala vieții chinovi-
ale, temelie și început al drumului spre înălțătoarea lucrare a minții. În Mănăstiri se deprinde as-
cultarea și sunt ținute tipicele athonite, care ajută la tăierea voii proprii și la eliberarea de iubirea
sinelui23. Acolo are loc sârguința de a practica iubirea de frați, temelia depășirii egocentrismului.
Este arătată, după putere, iubirea de străini, manifestare a iubirii monahilor față de frații lor din
lume. Monahii se îngrijesc de slujirea lui Dumnezeu, de slujbele lungi din biserică, de studiu și
rugăciune în chilie, care-l ajută atât pe începătorul vieții în chinovie să se concentreze pe etosul
monahal, cât și pe cel înaintat în păstrarea stăruitoare în inimă a Harului lui Dumnezeu și în pă-
zirea de răpitorii inteligibili (gr. noētous), de demoni.
În sfintele schituri și în chilii, monahii practică virtuțile ascultării, neagonisirii, răbdării, în-
crederii în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, rugăciunii, împlinind anumite lipsuri ale fraților din
obștea lor.
La praznice, tot Sfântul Munte celebrează și Îl slăvește pe Dumnezeu, pe Preasfânta și pe
Sfinți, ca pe un trup duhovnicesc. Monahii vizitează mănăstirile, fac schimb de experiență mona-
hală, se înfrățesc și arată că Sfântul Munte este un organism viu, o oștire cu chip îngeresc, o ceată,
o pavăză doxologică, o familie a întregului Athos, prunci ai unei singure Maici, ai Preasfintei Năs-
cătoare de Dumnezeu, flori binemirositoare ale Grădinii ei.

***
Cu toate astea, unii sunt scandalizați de imaginea pe care Sfântul Munte o oferă în prezent.
Sfântul Munte este acuzat că și-ar fi pierdut caracterul ascetic și neptic, că s-ar fi secularizat, că
Părinții harismatici aparțin trecutului, că viața duhovnicească este secătuită și nu satisface mai
profund pe omul contemporan, că funcționează ca o instituție lumească, pierzându-și, astfel, eto-
sul suprafiresc și isihast.
Acești acuzatori nedreptățesc Sfântul Munte. Nu-și pot da seama că imaginea lui externă nu
se cuvine a fi subevaluată datorită urmelor din epocile trecute. Lipsiți de gustul experienței atho-
nite, ei nu pot înțelege că etosul athonit nu poate fi schimbat de necesitățile omenești onorabile
sau de posibilele stângăcii și căderi ale monahilor, ci de către alterarea principiilor teologice și
evanghelice. În această privință, Sfântul Munte nu se îndepărtează astăzi de modul de a fi și etosul
Tabor, nr. 1, aprilie 2009

generațiilor trecute, ci păstrează gândirea ortodoxă și etosul său neptico-isihast.

Neîndoielnic, în prezent, lumea și gândirea ei influențează mult mai mult pe monahi. Mediul
înconjurător este, se pare, mai afectat decât în alte epoci. Comunicarea monahilor cu lumea se
22
A se vedea lucrările reprezentative semnate de Arhim. GAVRIIL DIONISIATUL, Lavsaiconul Sfântului Munte, Sfân-
tul Munte, 2002; Monahul MOISE, „Părinți Athoniți Neoisihaști”, Cuviosul Grigorie 24 (1999), pp 57-70; Periodi-
cul Protaton (toate în greacă, n.t.).
23
Arhim. VASILIOS, Frumusețe și isihie la Muntele Athos, Editura Sfintei Mănăstiri Iviron.

10
 Caracterul neptic şi isihast al monahismului ortodox şi athonit

realizează cu ajutorul mijloacelor contemporane. Problemele lumii se extind și trec pragul Sfân-

Theologica
tului Munte. Dacă cineva nu remarcă faptul că aceste date sunt întâmpinate cu criteriul iubirii și
al filantropiei, și, cu toate acestea, este necurmată cultivarea etosului neptic, acela este posibil să
acuze pe monahii Sfântului Munte.
Consider că cunosc destul de bine starea actuală a monahilor athoniți. Pot să afirm că anu-
mite date, care creează unora impresia secularizării la Sfântul Munte, constituie pentru monahii
contemporani noi prilejuri de luptă duhovnicească, un câmp larg de deprindere a ascezei și de
sfințire, iar în niciun caz semne ale suprimării etosului neptic și isihast al acestui Loc sfânt.
Monahii se nevoiesc și astăzi să deprindă trezvia și isihia cea după Hristos. Ei părăsesc o
lume care le oferă bani și plăceri, și își restrâng propriul eu în spațiul strâmt și neîmbietor ome-
nește al mănăstirii. Tipicul athonit prevede slujbe de multe ore și epuizante în biserică. Alimenta-
ția este supusă rânduielii de chinovie. Ascultările asigură destule ore de activitate și efortul mona-
hului este oferit fraților din mănăstire și închinătorilor. Ascultarea față de egumen și duhovnicul
comunității păzește de idioritmie și de urmările ei amare. Chiar și folosirea mijloacelor actuale de
transport sau a noilor tehnologii la Sfântul Munte, care sunt uneori considerate negative de către
lume, nu alterează atmosfera neptică în ea însăși a mănăstirii, atâta timp cât această folosire se
face cu binecuvântarea duhovnicului și nu satisface egoismul bolnav al omului vechi (iubirea de
sine). Aspectul exterior al monahului continuă să fie simplu și necăutat, politicos, însă smerit. Prin
aspectul și cuvântul lui, monahul transmite duhul pocăinței (gr. metanoia) vizitatorilor creștini ai
mănăstirilor. Este vorba despre un fel de misiune interioară, care are loc fără căutare dinadins.
Ieșirea din când în când a anumitor monahi în lume, mai ales a duhovnicilor pentru a spove-
di pe creștini sau a misionarilor în activitatea lor exterioară, este un fapt cunoscut în Tradiția atho-
nită. Monahul care iese în lume să îndeplinească o misiune bisericească, atunci când este chemat
de Biserică și are binecuvântarea duhovnicului său, nu încalcă limitele apostoliei sale monahale și
nici nu își suprimă propria identitate isihastă. Realizează smerit slujirea sa și se întoarce din nou
la ritmul deprinderilor sale monahale.
În prezent, monahii nu pot, în anumite împrejurări, să imite luptele ascetice ale părinților de
demult. Însă ei Îl doresc pe Domnul în mod conștient și urmează calea isihastă spre El. Fericitul
Părinte Gavriil Dionisiatul a scris în 1953 despre monahii din timpul său ceva ce este valabil și azi:
„Chiar dacă le au azi pe cele ale monahismului și ale specificului său athonit, acestea țin de rându-
iala celor «aleși», de frontul celor pecetluiți de «iubirea mielului», de cei puternici duhovnicește,
despre care se întreabă în Scriptură «cine sunt aceștia care zboară ca norii...?» (Is 60, 8). Monahii
contemporani, dacă nu sunt deopotrivă cu îngerii, așa cum le cere schima și misiunea lor, sunt
neîndoielnic cei care ridică jugul Domnului, cei care poartă sarcina Crucii Martiriului, cei care-și
mănâncă pâinea ascetică în greutăți și osteneli, cei încercați în ascultare și în răbdarea stăruitoare
a celor care duc aceeași viață”24.
Monahii cultivă și azi, prin viața lor, adevăratul duh comunitar divino-uman și realizează
ceea ce spunea Marele Vasile: „Eu numesc comuniunea desăvârșită a vieții, în care se înfrumu-
sețează însușirile creației, lepădarea duhului de împotrivire, a tulburărilor, a disputelor și a cer-
turilor; ea constă în a le avea pe toate de obște (gr. koina): suflete, cugete, trupuri, tot ceea ce
hrănește și vindecă trupurile; în comun este Dumnezeu, comună este fapta evlaviei, comună este
mântuirea, comune sunt sârguințele, comune sunt durerile, comune sunt cununile, cei mulți sunt
Tabor, nr. 1, aprilie 2009

unul și cel unu nu este singur, ci împreună cu alții. Ce poate fi asemănător unei astfel de cetăți (gr.
politeia)? Ce poate fi mai plin de fericire?”25. Comuniunea iubirii, temelia vieții athonite!

***
24
Arhim. GAVRIIL DIONISIATUL, Lavsaiconul Sfântului Munte (în greacă), Sfântul Munte, 2002, p. 246.
25
Arhim. GHEORGHIOS, „Rolul Monahismului Ortodox în istoria multiseculară a Bisericii”, Cuviosul Grigorie (în
greacă) 26 (2001), pp. 46-47. A se vedea și Marele Vasile, Constituțiile Ascetice, PG 31, 1384.

11
 Gheorghios Kapsanis

Caracterul isihast al Sfântului Munte este asigurat astăzi, alături de duhul neptic, care ne-a
Theologica
fost transmis de către Sfinții ctitori ai mănăstirilor și de către cuvioșii noștri Părinți, și de alți doi
parametri importanți.
Primul este privilegiul bisericesc al Muntelui Athos de a nu fii supus jurisdicției directe a
niciunui episcop local (gr. epichōreiou), ci de a aparține jurisdicției duhovnicești a Patriarhiei
Ecumenice.
Al doilea, este privilegiul civil de autoadministrare, înscris în Constituția statului grec. Ava-
ton-ul (gr. to abaton)26, un amendament important al regimului de autoadministrare al Sfântului
Munte, le permite monahilor să se îndeletnicească cu asceza liberi față de piedicile pricinuite de
întâlnirea dintre bărbați și femei. Avaton-ul Sfântului Munte contribuie cel mai mult la păstrarea
Locului isihast (gr. hēsychastikos) și a vieții neptice a monahilor. Interzicerea avaton-ului, cerută
de unele feministe în numele așa-zisei egalități a cetățenilor europeni, este neconformă cu etosul
isihast al Sfântului Munte. Este spre binele lumii să existe monahi discreți care practică isihia.
Este realist să accepte cineva că, doar când monahul ajunge la nepătimire, el poate să iubească
în mod nepătimaș și pe femei. În orice epocă, bărbații și femeile au nevoie de această nepătimire
(lipsă de împătimire trupească) și iubire sobornicească (gr. katholikē) față de toți. Dacă feminis-
tele doresc să apere și acest drept al femeilor, sunt nevoite să apere și avaton-ul Sfântului Munte,
iar nu să ceară suprimarea lui27.

***
Trezvia și isihia sunt esența vieții monahale în Sfântul Munte. Prin acestea, monahul cere
înălțarea sa spre Dumnezeu și unirea cu El în Hristos. O tradiție de peste un mileniu este continu-
ată și astăzi la Sfântul Munte.
Ne rugăm să ne învrednicească Domnul să depășim lipsurile și slăbiciunile noastre, și să căl-
căm cu vrednicie, în chemarea pentru care am fost aleși, pe urmele învățătorilor vieții monahale,
a cuvioșilor noștri Părinți care au strălucit în asceză, trezvie și isihie, „Lui îngerește a-I sluji; Lui
cu toată întregimea a-I lucra, cele de sus a le cugeta, cele de sus a le căuta, pentru că petrecerea
noastră, după sfântul apostol, în ceruri este”28.

Traducere din limba neogreacă de FLORIN-CĂTĂLIN GHIȚ

Abstract

GHEORGHIOS KAPSANIS (arhim.), The neptic and hesychastic character of the orthodox athonite mo-
nasticism
The first part of the text is a presentation of the millenary patristic roots of the neptic and hesy-
chastic Tradition in the Orthodox monasticism. The text emphasizes the theologians on the Holy
Mount Athos and their ascetic and hesychastic practices, the specific features and the contemporary
aspects of the monastic life within this space of excellence for those in search of perfection.
Tabor, nr. 1, aprilie 2009

26
Este vorba despre interzicerea accesului femeilor în Sfântul Munte Athos (n.t.).
27
Arhim. GHEORGHIOS, „Avaton-ul Sfântului Munte și hirotonia femeilor, conform tradiției Bisericii”, Cuviosul
Grigorie 27 (2002), pp. 86-90.
28
Rânduiala Schimei celei Mari (cf. Molitfelnic, IBMBOR, București, 1998, p. 499).

12