Părintele Teofil Părăian

Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929, într-o familie de plugari din satul Topârcea, în
apropierea Sibiului, primind la botez numele Ioan. S-a născut fără vedere, motiv pentru care
urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 şi 1940. Îşi
continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 şi 1943, iar până în 1948
urmează, tot în capitala Banatului, cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această
perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca, cel care-l va iniţia în viaţa duhovnicească.
Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl
determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 şi 1952, iar la 1
aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După
patru luni, este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de
Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la
călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către
Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie, este hirotonit preot de
către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul
1986 părintele Teofil este hirotesit protosinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.
Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaţiilor din ţară şi să participe în aproape
toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului
Mare sau în perioada Postului Crăciunului.
Prin mutarea la cele veşnice, părintele Teofil ne lasă o moştenire impresionantă, întrupată
în viaţa sa, în cuvintele Sfinţiei Sale, în cele 40 de cărţi ale părintelui, în înregistrările cu predici,
conferinţe sau interviuri, realizate în ultimii 20 de ani.
A fost şi un predicator şi un misionar ca nimeni altul, adresându-se tuturor credincioşilor,
dar având o deosebită dragoste faţă de tineri. Nu ne-am dat seama decât după ce le-am adunat toate
împreună, câtă activitate a depus. Nu s-a exprimat niciodată că e obosit sau nu mai poate, mergând
până la marginile ţării şi trecând hotarele ei pentru ca în conferinţe, în slujbe şi în cuvântări să
lumineze sufletele. Părintele a avut mare succes în apropierea tinerilor de Hristos prin faptul că şi-a
asumat paternitatea spirituală. În momentul în care părintele se apropia de un tânăr sau un tânăr se
apropia de părintele Teofil, îl asculta până la ultima sa dezvăluire, a acelui tainic pe care îl ascundea
de părinţi şi încerca să-l readucă cu picioarele pe pământ, să-i ofere şansa pe care altfel nu i-a
exprimat-o nimeni, nu i-a putut-o oferi nimeni şi apoi să-l ridice de la nivelul de a primi doar o
simplă binecuvântare sau de la o simplă înţelegere a cerinţelor personale, la binecuvântarea lui
Dumnezeu.
 Părintele Teofil a lăsat multe cuvinte duhovnicești proverbiale, unele în sensul
apoftegmelor patericale. Câteva dintre acestea:
Credința noastră e o credință despovărătoare.
Măsura credinței e măsura vieții.
Să te depășești prin credință și să te dăruiești prin iubire.
Dumnezeu ne zâmbește și noi trebuie să-I zâmbim lui Dumnezeu și oamenilor.
Mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe
pământ și locul fericirii unde se arată iubirea lui Dumnezeu.
Mai întâi datoria și apoi bucuria.
Ce faci te face.
Sunt un duhovnic mare pentru cei care mă ascultă, mic pentru cei care nu mă ascultă și de nimic
pentru cei care mă ocolesc.
Prietenia e ceva din realitatea raiului.
Gândiți frumos ca să trăiți frumos și să fiți fericiți.
Dacă vrei să-ți faci rânduială în viață, trebuie să-ți faci mai întâi rânduială în minte.
Să avem inimă de părinte, inimă de frate și inimă de prieten.
Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce pleacă!
Darul deosebit al Părintelui Teofil de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii
şi în special ale Noului Testament, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii
ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă,
l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.
Căci echilibrul moral al preotului-duhovnic nu trebuie să se clatine nici în faţa laudelor nici în faţa
criticilor nemeritate pe care le primeşte de la credincioşii şi, mai cu seamă, de la colegii săi.
Prin tot ceea ce făcea şi spunea, se simţea Duhul pe Care Dumnezeu L-a revărsat din
belşug în sufletul său. Prezenţa părintelui era una harismatică, iar exemplul lui de viaţă
duhovnicească avea puterea să convertească sufletele, prin el însuşi. Alături de sfinţia sa şi în
sfaturile sale regăseai filonul curat al credinţei ortodoxe, duhul „îngerilor în trup“ şi al „oamenilor
cereşti“ de altădată, al monahilor cu viaţă îmbunătăţită. Asemenea sfinţilor din Filocalie, pe care i-a
iubit din clipa în care i-a descoperit, părintele Teofil avea pentru fiecare un cuvânt de folos, un sfat
duhovnicesc, o binecuvântare şi o rugăciune.
Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-
şi atrage simpatia şi voturile ascultătorilor. Prin sinceritatea, prin cultura sa duhovnicească, prin
trăire dar mai ales printr-o neclintită voinţă în Mântuitorul Iisus Hristos, căci a voi şi a face în
Domnul Iisus Hristos au fost două daruri, îndelung lucrate şi cultivate de către Părintele Teofil
Părăian. Şi acest lucru pentru că păstorul spiritual, ca să poată să-l ajute esenţial pe fiul său
duhovnicesc şi să-şi împlinească misiunea sa ultimă trebuie să dispună de calităţi religioase, morale
şi raţionale eminente, dăruit prin asceză slujirii lui.
Din viaţa şi predica preacuvioşiei sale puteai vedea lucrarea Duhului, în bogatele ei forme.
Timbrul lui tunător se unduia în zicerile sale, dându-le farmec şi greutate. Era iubitor de frumos
spiritual, de Filocalie, carte care, alături de prezenţele harismatice pe care le-a cunoscut, i-au
schimbat viaţa. Citea din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi şi recita din cuvintele sale de suflet
cu o sensibilitate pe care noi, cei ce citim cu ochii, nu o avem. Citea cu inima, rostea cu întreg
sufletul său, cu întreaga lui fiinţă, iar insistenţele sale trădau un simţ al observaţiei lăuntrice pe care
noi, cei înzestraţi cu văz deplin, rar îl avem.
Ceea ce făcea îl caracteriza deplin, „îl făcea“, cum însuşi spunea şi arăta dorul său de
desăvârşire, de zările senine de deasupra munţilor stâncoşi şi abrupţi ai Făgăraşului, asemenea
potecilor virtuţilor creştine, pe care le-a explorat cu o supleţe spirituală aparte. Era însetat de a
descoperi şi practica, spre folosul său şi al celor faţă de a căror mântuire se simţea răspunzător,
sensul adevărat şi ultim al vieţii – nunta cu Mirele Hristos, căruia I-a slujit întreaga viaţă.
Neobosit conferenţiar duhovnicesc, iscusit predicator creştin, lumina prin prezenţa sa
duhovnicească întreaga atmosferă în care se afla. Pretutindeni unde era chemat mergea cu bucurie,
şi pentru a aduce şi lărgi bucuria sa. Se simţea bine în mijlocul tinerilor, cărora le arăta, ca un bun
părinte, Calea Împărăţiei. De la aceştia împrumutase starea de tinereţe a sufletului, oferindu-le în
schimb bucuria de a afla şi a cunoaşte adevăratul itinerariu spre nemurirea lui.
Părintele Arhimandrit Teofil Părăian a primit cu multă dragoste pe foarte mulţi tineri la
sfat, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi să se pregătească pentru apărarea şi
promovarea credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun
păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile probleme apărute în societate. Era elegant şi
ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte, un
slujitor al Bisericii şi al poporului român.
Reprezentarea Domnului de către preot sau păstor în timpul exerciţiului slujirii sale aduce
ca rezultat asumarea din partea lui a responsabilităţilor celor mai mari, ce impun mobilizarea tuturor
puterilor şi a capacităţilor lui pentru realizarea deplinătăţii virtuţilor, prin urmarea lui Iisus Hristos
„după măsura întrupării”. Astfel, preotul ar putea să devină „modelul credincioşilor” şi „Evanghelie
vie”, propovăduind prin personalitatea lui caracterul izbăvitor şi mântuitor al vieţii în Iisus Hristos
şi oferindu-se pe sine însuşi ca dovadă şi chezăşie că poruncile lui Iisus Hristos se pot înfăptui,
împlini şi desăvârşi cu adevărat.
 Părintele Teofil recomanda un program de viață duhovnicească în cinci puncte. Despre
acest program, Părintele Teofil spunea: „Viața duhovnicească nu se așteaptă, ci se realizează. Cine
împlinește programul acesta poate să împlinească și alte lucruri, pentru că viața duhovnicească nu
se cuprinde în aceste cinci puncte de program.”
1. Să mergi la biserică în zilele de duminică și sărbătoare.
2. Să începi și să termini ziua cu Dumnezeu: rugăciunea de dimineață și de seară și rugăciunea de la
vremea mesei.
3. Să citești în fiecare zi două capitole din Noul Testament.
4. Să-ți păzești mintea prin rugăciunea de toată vremea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.
5. Să postești, în zilele de post de peste săptămână și atunci când este rânduit de Biserică, în cele
patru posturi mari de peste an.
Deşi nu a fost închis, Părintele Teofil Părăian, marele duhovnic de la Sâmbăta, a fost o
perioadă îndelungată în atenţia Securităţii, fiind suspectat, la fel ca şi Părintele Arsenie Boca, pentru
o presupusă relaţie conspirativă cu membri ai Mişcării Legionare.
Alături de mentorii şi părinţii săi duhovniceşti: Arsenie Boca, Serafim Popescu, Veniamin
şi Timotei Tohăneanu ori mitropoliţii: Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Nicolae Mladin şi Antonie
Plămădeală, Avva Teofil a fost darul lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic
odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip; Părintele Teofil Părăian a fost
un om împlinit, un om fericit.
Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, Părintele Arhimandrit Teofil Părăian şi-a
întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură.Totodată, Părintele Teofil Părăian a fost şi rămâne un reper
luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un
propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la
viaţa duhovnicească în Iisus Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările
sfinţiei sale.
A fost preţuit, deopotrivă, de ierarhi, teologi, preoţi, monahi şi credincioşi, conştienţi toţi
de darurile personale şi de misiunea pe care o făcea în mediile în care se afla: facultăţi de teologie,
amfiteatre şi săli de conferinţe, mănăstiri, în care zăbovea adeseori până târziu, în liniştea nopţii,
pentru a limpezi şi lumina, a zidi duhovniceşte şi clarifica.
Dincolo de suferinţa trupească, părintele Teofil ne-a arătat tuturor că, „unde Dumnezeu
voieşte, se plineşte rânduiala firii“ şi că lipsa unei capacităţi le potenţează pe toate celelalte, ne-a
arătat că, dincolo de aspectul exterior şi vizibil, al realităţii, se ascunde un sens mult mai adânc al ei,
ce se cere descoperit cu ochii sufletului curăţit de păcate şi de patimi, că realitatea este adeseori de
nevăzut şi necuprins pentru ochii fizici, dar sesizabilă şi uşor de cuprins cu sufletul. Sfinţia sa nu a
văzut ceea ce toţi văd, dar a descoperit şi a trăit ceea ce puţini află – ospăţul credinţei.
A descifrat realităţile vieţii creştine şi ale sufletului omenesc în resorturile sale intime, a
descoperit şi identificat coardele la care ele vibrează şi a ştiut să îşi armonizeze sfatul său la
sensibilitatea fiecăruia. Nu a văzut şi nu a căutat niciodată la chipul cuiva, dar a citit şi a văzut în
sufletul multora.
În acelaşi timp, părintele Teofil Părăian a fost un om al sfatului şi al echilibrului
duhovnicesc, un duhovnic al dreptei socotinţe, al justei discerneri, pe care o învăţase din Filocalie.
Preacuvioşia sa a deprins „calea de aur“, calea de mijloc, a evitării tuturor exceselor. Programul de
viaţă creştină pe care îl recomanda, inspirat de „sfântul Făgăraşilor“ – părintele Arsenie Boca -,
„angaja“, cum îi plăcea părintelui să spună, la o atitudine creştină profundă de viaţă, din care nu
trebuia să lipsească rugăciunea, credinţa, postul şi participarea la Sfânta Liturghie, pe care o socotea
împărăţia lui Dumnezeu pogorâtă în sufletul creştin curat. Iar acest program era unul al echilibrului.
Impactul şi puterea de a schimba „aşezarea sufletească“ a celor ce îi cereau şi îi căutau
sfatul izvora tocmai din acest echilibru, care i-a caracterizat viaţa, trăirile şi convingerile personale,
pe care a reuşit să le sădească adânc în sufletele generaţiilor pe care le-a zidit duhovniceşte.
Sfatul său, asemenea celui al sfinţilor din vechime, era bine drămuit, după vârsta, firea şi
puterea fiecăruia şi de aceea era împlinit. Cunoştea deplin sufletul omenesc, cu piscurile şi abisurile
sale, şi lucra neîncetat la îmbunătăţirea lui. Iar dacă Sfântul Antonie cel Mare, un sfânt atât de drag
părintelui, spunea că născător de om este nu doar cel care aduce pe cineva la viaţă, ci mai ales la
viaţa cea adevărată, viaţa de virtute, părintele Teofil Părăian a fost un „părinte“ drag şi bun pentru
mii şi mii de suflete, pe care le-a scos din prăpastia neştiinţei, a ignoranţei, a tristeţii şi a
descurajării, prin sfaturile şi prin rugăciunea sa, bineplăcute lui Dumnezeu.
A plecat din această viaţă cu nădejdea că Domnul nostru Iisus Hristos îl va primii în
Împărăţia Sa alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, pentru că toată viaţa şi-a închinat-o slujirii.
Ortodoxia întreagă a pierdut în persoana părintelui Teofil Părăian un iubitor şi
propovăduitor neobosit al frumuseţilor ei, însă a câştigat un stăruitor rugător pentru ea către tronul
ceresc. De aceea, mutarea sa dintre noi nu este o pagubă, ci un câştig. Părinte al bucuriei, al trăirilor
duhovniceşti înalte şi curate, spunea totdeauna că, pentru adevăratul creştin, bucuria nu este doar o
frumoasă şi pioasă recomandare, ci este o poruncă dumnezeiască, de a cărei împlinire sau ignorare
vom fi cercetaţi. Dincolo de suferinţa pierderii unui părinte atât de drag sufletelor noastre, ne
rămâne speranţa şi mângâierea, alinarea şi bucuria de a fi fost contemporani cu un „om al lui
Dumnezeu“, dăruit cu atât de multe şi frumoase calităţi, şi de a-l avea senin rugător pentru
mântuirea sufletelor noastre.