Prof. Teodor M.

Popescu

Teodor M. Popescu a fost un teolog, profesor universitar, traducător,

scriitor și ziarist român. Este considerat unul dintre numele proeminente ale
teologiei europene din secolul XX. S-a născut la Boteni. La 8 ianuarie 1926 s-a
căsătorit cu sora lui Goga Ionescu, Sofia, care provenea dintr-o familie cu 16
copii.

Între anii 1905-1913 a învățat la Seminarul Central din București. După

absolvire a fost cântăreț la biserica Sf. Ștefan din București. De la 1 sept. 1915 a
fost pedagog la Seminarul Central. Între anii 1913-1919 a urmat Facultatea de
Teologie din capitală, remarcându-se ca un student excepțional, absolvind-o ca
șef de promoție. La 30 mai 1919 va cere consiliului profesoral obținerea unei
burse de studii și astfel este trimis ca bursier, mai întâi la Facultatea de Teologie
din Atena. Aici scrie o teză de doctorat cu subiectul: Cauzele persecuțiilor
religioase din punct de vedere istoric și psihologic. Între 1 oct. 1921 și 1 sept.
1922 a fost cancelar interpret al Legației române din Atena. Între anii 1922-
1923, a urmat cursuri de specializare în domeniul Istoriei Bisericești Universale
la Facultatea de Litere și Filosofie din Leipzig. Mai apoi, 1923-1925, a continuat
documentările la Paris și Sorbona.

Reîntors în țară este numit profesor de științe religioase la Seminarul

Central din București. Se prezintă la examenul de docență la Facultatea de
Teologie din București, la 10 iulie 1926. În toamna aceluiași an, la 1 noiembrie,
va deveni profesor suplinitor de Istorie Bisericească la Facultatea de Teologie
din Chișinău, recent înființată și afiliată Universității din Iași (1926-1927).
Devine profesor la București (1927-1959) de Bizantinologie, Patrologie
(suplinitor), Istoria Bisericii Române (1947-1948) și Istoria bisericească
universală. Este coautor al manualului de Istorie bisericească universală în 2
volume, 1956. A tradus Noul Testament alături de arhiereul Irineu Mihălcescu,
publicat în edițiile din 1937 și 1942.

Este reținut și anchetat de securitate pe 30 ianuarie 1959 și acuzat de

”activitate legionară, acțiune intensă contra clasei muncitoare, grave calomnii la
adresa Uniunii Sovietice, că a ținut în mod public în Sala Dalles, următoarele
conferințe : Anticreștinismul comunist, De la Nero la Stalin, Misiunea creștină a
Statului, Actualitatea creștinismului, Cazul Vinnitza”. A fost arestat în noaptea
de 4-5 mai 1959. Știrea arestării lui duce la reacții de protest inclusiv din partea
Vaticanului. Este eliberat în 19631.

Sfârşitul vieţii sale avea să se întrezărească cu ultima încercare a

Securităţii de a-l lichida fizic pe marele profesor de Teologie. Potrivit
biografului său, "Teodor M. Popescu a plecat, în ziua de 14 februarie 1972, de la
biroul său de la Patriarhie, la ora 12. I s-a pierdut urma după plecare. Mai târziu,
după ce îşi revenise din urmările atentatului, a declarat soţiei sale că după ce a
plecat de la birou şi a ieşit din incinta Patriarhiei a fost luat în primire de doi
agenţi ai securităţii şi dus undeva, prizonier – nu s-a putut desluşi unde anume -,
ţinut până s-a înserat bine, pe vremea aceea mohorâtă, apoi adus, sub vălul
protector al întunericului, la locul atentatului, în boschetul de pe Şos. Giuleşti,
unde a fost lovit cu sălbăticie". Plin de nori şi sânge a fost găsit de portarul
Institutului Pasteur, de unde spre dimineaţă a fost internat la Spitalul Colţea.
Aici avea să fie găsit de soţia sa.

După ceva timp, a fost externat, profesorul refăcându-se trupeşte şi

sufleteşte. În ziua de 12 aprilie chiar a cântat "Îngerul a strigat", axionul de Paşti,
ca o iluminare a sufletului său2.

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_M._Popescu
2
https://www.fericiticeiprigoniti.net/teodor-m-popescu
 Cu toate că în parte se refăcuse, el chiar dorind să se întoarcă la lucru,
începând cu martie 1973 "a refuzat complet să mai mănânce". La puţin timp, a
fost internat la spitalul Gheorghe Marinescu, pentru o săptămână.

La 4 aprilie 1973, într-o zi de luni, "titanul teologie româneşti" era chemat

la Domnul.

Am redat pe scurt viața și activitatea renumitului profesor de teologie și

scriitor Teodor M. Popescu.

Cu toate că a fost un laic în sânul Bisericii, Teodor Popescu avea și

preocupări de natura pastorala. Iată în câteva cuvinte cum rezumă profesorul
Teodor preoția: „Preoţia este prelungirea şi perpetuarea misiunii Sfinţilor
Apostoli în lume, este un mandat încredinţat de către Mântuitorul slujitorilor
săi din toate timpurile. Preoţia este, într-un fel, continuarea de către oameni a
slujirii lui Iisus Hristos Însuşi, pentru mântuirea lumii. Preoţia este o lucrare
din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvânt din cuvântul lui
Hristos, chemare din chemarea lui Hristos. Ca misiune şi putere de la Hristos,
preoţia este un miracol permanent în sânul Bisericii”3.

Simbioza dintre membri comunității euharistice este una dintre temele pe

care laicul Teodor M. Popescu le abordează. Preotul este cel care devine păstor
peste turma cuvântătoare a lui Hristos. Dar Biserica nu poate funcționă doar prin
preoție. Pentru bunul mers al comunității eclesiastice păstorul are nevoie și de
turma cuvântătoare. Astfel turma și păstorul formează trupul mistic al lui
Hristos: „în trupul mistic al lui Iisus Hristos, care este Biserica şi în care toţi
creştinii sunt mădulare, clericii sunt esenţiale, vitale, indispensabile, fără care
trupul nu poate exista şi funcţiona ca organism viu şi lucrător. Este îndreptăţită
zicerea după care ei sunt numiţi Biserică, pentru că o comunitate bisericească
poate să existe fără o sută sau o mie de credincioşi, dar nu fără episcop sau
3
Prof. Teodor M. Popescu, „Sfinţenia şi răspunderile preoţiei”, S.T., Seria II, Anul IV, 3-4, martie-
aprilie 1952, p. 159.
preot. Dacă harul dumnezeiesc este principiul vieţii ei tainice, este seva
Bisericii, clerul este organul prin care ea circulă şi se comunică în trupul
Bisericii, prin care se leagă cu izvorul şi cu temeiul ei, care este Dumnezeu”4 .
Rostul preoţiei devine evident, preotul detaşându-se de alţi lucrători, din alte
domenii.

Această legătură pe care o formează preotul cu credincioșii, formând

trupul tainic a lui Hristos, Biserica, se află în strângă legătură cu așa numita
succesiune apostolică. Fară sucesiune apostolică nu poate exista preoție, izvorul
preoției este Hristos, care revarsă harul preoției peste toți aleșii Săi: ” Prin
succesiunea apostolică se asigură permanenţa pururea vie al lui Hristos...Nu
Hristos trece ci generaţiile trec. Dar toate au fost vii în Hristos. Şi numai în
acelaşi Hristos suntem vii şi noi. Noi primim pe Hristos cel viu din cei ce trăiesc
în El, cu care noi continuăm să trăim o vreme în acest Hristos viu...Întrucât
Hristos ca Dumnezeu şi omul adevărat nu se învecheşte, nici lucrarea Lui şi
învăţătura despre El nu se învechesc”5.

Pe lângă faptul că preotul este o persoană consacrată pentru slujirea lui

Dumnezeu este el ancorat și în lume, și în problemele ei. Preotul devine model
de viețuire în societate prin el și prin familia pe care o are. Dar totodată familia
preotului se lărgește formând împreună cu comunitatea pe care o păstorește o
mare familie. Acesta este un alt aspect pastoral abordat de Teodor M. Popescu.
El spune despre acestea: „Preotul este angajat în misiunea sa sacerdotală nu
numai cu persoana sa harismatică, ci şi cu familia sa. El trăieşte şi lucrează în
ea şi cu ea, reuşeşte sau nu ca preot odată cu ea şi, până la un punct, prin ea.
Familia nu este numai cadrul vieţii lui obişnuite; ea este o comunitate de
credinţă şi de viaţă creştină, prima comunitate în care se desfăşoară activitatea
preotului, în care el tratează suflete, formează credincioşi, mântuieşte sau nu

4
Idem, p. 161.
5
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institului Biblic si de
Misiune Ortodoxa al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2003, p. 166.
mântuieşte oameni”6. Dar familia naturală a preotului, și căminul (casa
parohială) rămâne locul de odihnă și de refacere a preotului; locul în care el se
odihnește după toată lucrarea și activitatea în parohie.

Cu toate că nu a fost un cleric hirotonit, domnul profesor Teodor M.

Popescu nu a vorbit despre acest lucruri dintr-o latură teoretică și critică, ci a
vorbit despre toate aceste ca și cum el însuși le-ar fi experimentat.

O altă preocupare pastorală a profesorului Teodor M. Popescu este pornită

de la cuvintele Sfântului Apostol Pavel care ucenicul lui Timotei: “cu timp şi
fără timp” (II Tim. 4,2). Preotul face lucrarea in parohie; lucrarea care este din
voia lui Dumnezeu. Preotul asculta si implineste voia lui Dumnezeu si o aplica
in mijlocul comunitatii, pentru ca “prin preot, ca slujitor şi împuternicit al lui
Dumnezeu, se slăveşte sau se defaimă Dumnezeu; Îl cunosc oamenii prin el sau
Îl tăgăduiesc din cauza lui...Dacă preotul, prin purtarea sa, se împotriveşte voii
lui Dumnezeu, şi dezminte cuvântul lui, lumea va face, cu atât mai uşor, acelaşi
lucru. Cât de grav este pentru cugetul nostru de creştini, singură presupunerea
că un preot ar putea să strice, în loc să facă lucrul lui Dumnezeu, acel lucru
care este rostul lui de a fi preot.”7.

Astfel cel care nu a fost și nu a experimentat lucrarea preoțească și viață

clericului în mijlocul comunității, vorbește despre ea și despre problemele ei că
și cum ar fi trecut prin ea.

6
Prof. Teodor M. Popescu, „Familia preotului”, M.O., Anul VII, nr. 7-9, iulie-septembrie 1955, p.
429.
7
Prof. Teodor M. Popescu, art. cit., p. 171.