Comanac Mihai-Ovidiu

Anul I, TPFR

Examen

1) Subiect la alegere din material de pe al II-lea semestru.

Teodor M. Popescu, mărturisitor și mucenic.

Motto:
„Virtuțile creștine sunt semnul nostru,
semnul sufletesc al creștinismului în lumea aceasta.
Prin ele se cunoaște și se adeverește credința noastră,
care este ea însăși o virtute, virtute de temelie
și de început a vieții noastre creștine.”

Acest om deosebit, sacerdot fără parohie (la fel ca Petre Țuțea), născut în luna lui
cireșar, ziua 9, anul 1893 din părinți simpli, agricultori, la Boteni, Dâmbovița.
Primii ani ca școlar și-i petrece în satul natal de unde în 1905 pleacă la Seminarul
Central din București, apoi Facultatea de Teologie, iar după terminare în 1919 pleacă cu
bursă la Atena, unde capătă în 1922 diploma de doctor în teologie. Mai apoi cursuri de
specializare la București și la Institutul Catolic sau la Facultatea de Teologie Protestantă
din Paris, gradat în timpul războiului din 1918, iar pe lângă toate acestea – scrise pe scurt
-, profesează la catedra de Istorie Bisericească Universală din București între 1 aprilie
1927 și 15 noiembrie 1948.
Ca teolog și profesor ia o poziție tranșantă și verticală față de problemele cu care
Biserica Ortodoxă Română se confrunta și ține trei importante conferințe cu caracter
anticommunist și antiateu: „Misiunea creștină a statului”, „Ce reprezintă azi Biserica
Ortodoxă” și „Vitalitatea Bisericii Ortodoxe”.
Venirea comuniștilor la putere a însemnat pentru Profesorul Teodor M. Popescu –
vechi reprezentant al generației intelectuale teologice - și începutul anchetelor pentru că
reprezenta un pericol pentru noul stat ateu, dar era și un puternic pilon de rezistență a
Bisericii. Arestarea va fi făcută mai târziu, în 1959, dar până atunci a fost pus sub filaj și
chemat des la Securitate.
În tot timpul anchetei din 1959, când i se aduceau acuze de legionarism, ajutor
legionar, că Institutul teologic reprezintă o problemă care trebuie rezolvată, de acțiune
intense contra clasei muncitoare și revoluționare, grave calomnii la adresa Uniunii
Sovietice și multe altele, Profesorul Teodor M. Popescu a fost batut cu bestialitate. În
timpul anchetei era acuzat frecvent de legionarism, deși Profesorul nu era nici măcar
simpatizant, dar rămâne această maximă, care poate fi actuală și astăzi: „Ești legionar
pentru că ești teolog și fiind teolog ești anticommunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi
legionar.”
A fost un om virtuos, nu doar în timp de libertate, ci consecvent în virtuți și în
timpuri grele, de anchetă și închisoare. Scria el în Meditații teologice, carte adresată în
special studenților teologi, dar accesibilă largului public prin simplitatea exprimării, că:
„Virtuțile evanghelice trebuie să fie nelipsite din gândul, din viața, din faptele noastre de
creștini.”
Deși nu a fost preot, a înțeles foarte bine importanța slujirii preoțești și
dificultățile cu care se confruntă un teolog proaspăt hirotonit, dar a evitat să pună accent
pe slăbiciune umane, dar a criticat pe cei ce doreau hirotonia și considerau preoția o
simplă carieră: „Preoția nu este o slujire omenească, nu este o funcțiune, nu este o
profesiune, nu este în primul rând o carieră înțeleasă ca mijloc de trai, ci este o misiune
mare și sfântă. (…) Preoția nu este slujirea noastră, ci este slujirea Lui. De aceea, preoția
prețuiește nu cât omul care o săvârșește, cu sau fără vrednicie, ci cât slujirea pe care o
cere și o merită din partea preotului lucrarea lui Hristos.”
După ieșirea din închisoare, cu sănătatea grav zdruncinată, va fi adăpostit de către
Patriarhul Justinian, care îl aprecia pe eruditul profesor, și care îi va oferi un loc în
cabinetele patriarhale.
În închisoare acesta se pregătea pentru trecerea în lumea cealaltă, în lumea
veșniciei, ținând postul Paștelui din anul 1962 în acele condiții mizere unde mâncarea și
așa era de post continuu. Vrerea lui Dumnezeu a fost alta însă cu el și iese din această
încercare.
 Va mai trăi 10 ani în libertatea comunistă, dar sfârșitul vieții este legat tot de
Securitate. În februarie 1972, plecând de la biroul său i se pierde urma după plecare. La
ieșirea de la Patriarhie a fost așteptat de doi agenți ai securității și dus până la lăsarea
întunericului într-o clădire de unde a fost dus pe șoșeaua Giulești și lăsat inconștient într-
o baltă de sânge. Este găsit către dimineață de portarul de la Institutul Pasteur și dus la
spital, unde ăși revine după câteva zile. Părea că se poate reapuca de treabă, dar în martie
1973, după ce refuza timp de câteva zile să mănânce, este internat la spitatul Gheorghe
Marinescu, dar fără un deznodământ mai bun. Astfel, la 4 aprilie 1973, „titanul teologiei
românești” sau „cel mai mare istoric de după Iorga” era chemat la Domnul.
Viața lui a fost precum o candela, care a ars și s-a stins în „lumina celui
Nepătruns”.

2. Precizați relevanța cursului Cultura românească promotoare a credinței

creștine pentru masterul Teoria și Practica Formării Religioase.

Cursul de Cultură românească reprezintă pentru noi, tinerii teologi, un adevărat

punct de nod între generații. Cursul aduce noutatea sau mai bine spus certitudinea că noi
nu suntem singuri în ceea ce ne-am propus să facem și că înaintea noastră au existat niște
oameni ce pot fi imbolduri în activitatea pe care o desfășurăm.
Masterul pe care îl urmăm ar fi mai sărac fără existența acestui curs, iar teolog cu
atât mai văduvit fără a cunoaște aceste personalități marcante pe care neamul nostru a
reușit să le ofere nu oricum, ci într-o trăire creștină și în sânul Bisericii Ortodoxe
Române.
Încorporarea cursului în cadrul masterului reprezintă atât teorie prin ceea ce
cunoaștem din desfășurarea lui, dar mai ales și practica la care suntem chemați prin
cunoașterea activității și vieții celor pe care îi studiem.
Prin urmare, fără dorința de a încerca să măgulesc, cursul de Cultura românească
promotoare a credinței creștine reprezintă însăși ceea ce masterful dorește să formeze.