Sfântul Giuseppe

Moscati - model de

medic și de creștin

2
 Spre sfârşitul lui

octombrie al anului

1987 se încheia la

Roma Sinodul general

al Episcopilor care

discutaseră aproape

două luni pe tema:

Vocaţia şi misiunea

2
laicilor în Biserică şi în

lume.

Problema fusese foarte

dezbătută, şi în afara

Sinodului, nelipsind

unele polemici aprinse

întrucât scotea radical

la iveală o chestiune

2
gravă şi urgentă, cea a

identităţii creştine: ce

înseamnă azi să fii

creştin fără alte

adjective sau roluri

specifice, aşezat exact

acolo unde trăiesc

ceilalţi oameni şi

2
făuresc istoria?

Înainte de plecarea

Episcopilor de la Roma

– înaintea de tragerea

concluziilor – Papa

hotărî să intervină, în

mod indirect dar foarte

sugestiv, dând ca

2
exemplu chiar figura şi

experienţa unui creştin

laic.

A făcut deci o

canonizare, pe care a

introdus-o astfel:

Omul pe care-l invocăm

2
azi ca sfânt al Bisericii

universale ni se pune

înainte ca o

întruchipare concretă a

idealului creştinului

laic: Giuseppe Moscati,

medic primar de

clinică, cercetător de

2
marcă, docent

universitar de fiziologie

umană şi chimie

fiziologică….

Puţini însă – chiar şi

printre specialişti – au

fost dispuşi să se

confrunte cu un aspect

2
imposibil de trecut cu

vederea şi foarte

evident: concepţia

despre laicitate trăită

şi apărată de Moscati.

Să spunem cu claritate

de la început că: din

punct de vedere laic

2
Moscati a avut un

comportament exact

opus modului promovat

de cei care se

străduiesc să descrie

limitele precise în care

trebuie să rămână un

laic: Moscati nu a avut

2
limite şi nu a respectat

distincţiile.

sociale.

Spunem doar că, dacă

Moscati a avut o

carismă şi o misiune în

Biserică, iar acesta a

constat în a arăta o

2
astfel de unitate între

diferitele domenii care

frizează incredibilul

(înainte şi dincolo de

orice distincţie): în ziua

de azi nimeni n-ar

îndrăzni să-i imite felul

de a îmbina ştiinţa cu

2
credinţa, profesia

umană cu profesiunea

creştină, îngrijirea

trupului cu cea a

sufletului.

Dimpotrivă, aceste

aspecte ale vieţii sale

2
sunt povestite cu

neplăcere, sunt

minimizate de către

biografi. Oricum, a

introduce cu adevărat

exemplul lui Moscati în

actuala dezbatere

despre laicitate se

2
dovedeşte a fi o

încercare anevoioasă

şi nu fără umor.

Dar să începem cu ce e

mai evident:

confirmarea vocaţiei

universale a creştinilor

la sfinţenie, toţi pot

2
deveni sfinţi.

Această afirmaţie este

cunoscută de toţi

catolicii şi preoţii o

subliniază în predicile

lor, însă mulţi laici se

opresc la ideea că

sanctitatea este un

2
ideal de neajuns, care

ajunge să se spulbere

atunci când viaţa

începe să dea loviturile

sale şi să impună

realismul său.

Bineînţeles, un laic

care-L iubeşte chiar

2
puţin pe Iisus Hristos şi

Biserica sa simte în

sine nostalgia

sfinţeniei, dar îndoiala

că este posibilă cu

adevărat pentru cine

trăieşte în lume şi se

confruntă cu

2
contradicţiile de

fiecare zi este aproape

imposibil de evitat.

Oamenii se gândesc

instinctiv că, dacă un

laic devine un sfânt,

motivaţia este pentru

că a reuşit să trăiască

2
la marginea lumii,

neinteresându-se de

miile probleme ale

existenţiei, fără să se

lase molipsit prea mult

de împrejurări.

Oamenii se gândesc

instinctiv, de exemplu,

2
că ar putea să devină

sfânt un oricare

asistent sanitar dacă

se dedică misionar

bolnavilor săi cu o

neîntreruptă slujire şi

caritate, dacă acceptă

să suporte jignirile

2
colegilor şi chiar ale

bolnavilor, dacă

reuşeşte să-şi păstreze

inima curată şi bună în

mijlocul presiunilor

puternice şi frustrante

ale obisnuinţelor şi a

oboselii de fiecare zi.

2
Însă ca să poată

deveni sfânt un primar

(cu toată puterea sa),

un academician cu

simpozioanele sale, cu

preşedinţiile sale la

concursuri, cu

2
mulţimea elevilor şi

grijiile pentru tipăriri,

un medic celebru,

căutat în Italia şi în

străinatate pentru

consulturile sale: în

acest caz se trezeşte

cel puţin curiositatea

2
de a şti cum a reuşit şi

de a vedea dacă e

posibil cu adevărat să-l

imiţi.

Citind viaţa lui Moscati,

ne atrag atenţia

imediat virtuţile morale

deosebite pe care el le-

2
a exercitat. Cea mai

recentă ediţie a

scrierilor sale are o

prefaţă în care scrie:

Moscati este un laic

care ne vorbeşte mai

ales nouă laicilor, dar

nu în primul rând cu

2
vorba ci cu mărturia

trăită zi de zi. Invitaţia

sa este la o coerenţă şi

la un angajament la

care nu putem rămâne

indiferenţi dacă nu

dorim să ne trădăm

vocaţia.

2
Nu putem să ascundem

un fapt pe care

documentele îl

mărturisesc fără nicio

îndoială: el a avut

despre laicitatea sa o

concepţie şi o practică

pe care astăzi mulţi

2
care dezbat şi scriu

despre această temă

le-ar refuza. Şi nu fără

argumente: chiar dacă

nu observăm în

sfinţenia lui Moscati un

fel de teologie trăită,

cu exactitate e un

2
cuvânt pe care

Dumnezeu vrea să ni-l

spună despre

argumentul acela,

depăşind prin fapte

toate discuţiile şi

deosebirile înţelepte.

De obicei, când

2
Dumnezeu trimite în

lume aceste cuvinte

vii, nu o face fără un

anumit umor, dat fiind

că i-a plăcut Lui – cum

scrie Sfântul Paul – să

distrugă înţelepciunea

înţelepţilor, făcând de

2
ruşine înţelepciunea

acestei lumi.

Canonizându-l pe

Moscati, Papa Ioan

Paul al II-lea nu le-a

spus laicilor să înveţe

în primul rând virtuţile

sale morale, ci să

2
reflecteze asupra

propriei vocaţii:

punându-ne înainte

figura cuiva ridicat la

cinstea altarelor,

Biserica le spune

tuturor laicilor: gândiţi-

vă la vocaţia voastră!

2
Totuşi, şi noi vom

începe prin a relata

exemplele morale pe

care ni le-a lăsat

sfântul, însă o vom

face amintind mereu că

atitudinile sale

virtuoase sunt ca

2
datele de pe cartea sa

de identitate, care

folosesc la

identificarea lui, fără

să fie însă identitatea

sa.

Identitatea se va

2
dezvălui mai degrabă în

acel chip personal, în

acea inimă în care se

arăta felul său de a

privi raportul medic-

bolnav ca eveniment

integral de mântuire

creştină.

2
Giuseppe Moscati se

naşte în anul 1880, la

Benevento, De-abia

împlinise un an când

tatăl său, magistrat

fiind, a fost transferat

în Ancona, iar apoi

2
(când Peppino avea

doar 4 ani), la Curtea

de Apel de la Napoli.

Napoli va fi deci oraşul

său unde primeşte

prima Împărtăşanie, se

înscrie la gimnaziu, îşi

dă bacalaureatul clasic

2
şi termină medicina în

1903.

O copilărie şi o tinereţe

absolut normale, într-o

familie creştină, în care

nu lipsesc necazurile:

tatăl moare pe

neaşteptate când

2
Peppino de-abia se

înscrisese la

universitate, iar un an

mai târziu, după o

lungă boală, îi moare

un frate de numai 32 de

ani. Cariera în

medicină a lui

2
Giuseppe Moscati va

dura 24 de ani, întrucât

va muri în anul 1927, la

doar 47 de ani.

Câştigă concursul

pentru Ajutor

extraordinar la

2
Spitalele reunite din

Napoli în 1903. În

timpul erupţiei

Vezuviului îi este

încredinţată

responsabilitatea

spitalului de la Torre

del Greco, de unde

2
duce bolnavii la

adăpost riscându-şi

viaţa.

În anul 1908 este

asistent la Institutul de

Chimie fiziologică.

În anul 1911 devine

ajutor la Spitalele

2
reunite, câştigând un

concurs la care

participă cei mai culţi

medici şi docenţi din

Sudul Italiei, era un

concurs aşteptat de

treizeci de ani, iar

Moscati, cel mai tânăr

2
dintre concurenţi,

câştigă întrecând doi

viitori directori de

clinică universitară.

Este numit asociat al

Academiei regale de

chirurgie medicală. În

acelaşi an obţine titlul

2
de Docent în chimie

fiziologică predând în

spital mai bine de 12

ani.

În anul 1919 este numit

doctor primar pe secţia

bolnavilor incurabili.

2
În anul 1922 o comisie

numită special de către

Ministerul Educaţiei îi

conferă şi titlul de

docent pentru titluri în

medicină generală

clinică.

În anul 1923 este trimis

2
ca reprezentant al

Guvernului italian la

Congresul internaţional

de fiziologie, la

Edinburg.

Am dorit să recitim

rapid şi reductiv

2
curriculum-ul carierei

sale profesionale

tocmai pentru a crea o

imagine – prin simpla

enumerare a datelor, a

titlurilor şi a

specializărilor – despre

o viaţă orientată în

2
mod inteligent spre

ceea ce orice student

la medicină visează

pentru sine, chiar dacă

în feluri de realizare

diferite.

Să adăugăm doar că –

dacă ar fi voit –

2
Facultatea de Medicină

de la Napoli era gata

să-i ofere catedra de

Chimie fiziologică.

Am putea face o

prezentare similară

enumerând titlurile

publicaţiilor sale

2
ştiinţifice, de la

lucrarea de licenţă,

considerată demnă de

publicare, pe tema

Urogenezei hepatice, la

ultimele două articole

scrise pentru Reforma

medicală (revistă la

2
care era redactor în

limbile engleză,

germană, franceză şi

spaniolă): un articol

Despre aşa-zisul

antagonism între

suprarenal şi pancreas

şi altul despre Căile

2
limfatice de la intestin

la plămâni.

Dar în ce constă

maturizarea sfinţeniei

lui Moscati, care a ştiut

să-şi parcurgă atât de

strălucit şi de rapid

2
cariera profesională?

Înainte de toate trebuie

să ne aducem aminte

de perioada în care a

trăit. Unul dintre

biografii săi scrie pe

bună dreptate că:

2
figura lui Moscati

trebuie aşezată în

climatul cultural

dominat de pozitivism

care se întinde de la

ultimii ani ai secolului

XIX până la primii ani

ai secolului XX. El a

2
făcut parte din grupul

de laici care, în ciuda

tendinţei epocii, au

contribuit în mod

decisiv la

redescoperirea în lume

a vitalităţii şi a perenei

tinereţi ale Bisericii.

2
Documentul care

introduce cauza sa de

beatificare (în timpul

căreia au fost strânse

toate mărturiile cu

privire la el) începe cu

o observaţie

2
interesantă, mai ales

pentru că datează din

perioada imediat

următoare războiului:

robul lui Dumnezeu a

trăit în timpul nostru în

care, din cauza

laicismului, cum se

2
spune de obicei, lumea

a fost smulsă din

Biserică, credinţa a

fost despărţită de

ştiinţă şi pusă în

opoziţie cu ea,

profesiunea credinţei

creştine a fost

2
separată de

profesiunea artelor

liberale şi de

angajamentele civile şi

împinsă în interiorul

frontierelor nevăzute

ale conştiinţei.

Împotriva unui laicism

2
atât de nefast, Divina

Providenţă a ales laici

care, animaţi de spirit

apostolic, să poată să

ajute preoţia, doctori

care au ştiut să arate

prin exemplul propriu

minunata unitate dintre

2
credinţă şi ştiinţă,

cetăţeni care şi-au

afirmat deschis

credinţa, fiecare în

profesia sa, care au

excelat cu toţii în

probitate fiind de mare

folos societăţii.

2
Meritul acestei premize

– pe care biografii care

au urmat au trecut-o cu

vederea în mod greşit –

este acela de a

identifica corect

nucleul mărturiei lui

2
Moscati, evitând să-l

prezinte aleator şi în

afara istoriei, ca

medicul sfânt numai

datorită

comportamentului său

dezinteresat,

modestiei, sobrietăţii,

2
sau punerii în mod

gratuit în slujba celor

mai lipsiţi.

Desigur, şi aceste

aspecte au fost

luminoase şi

emoţionante şi nu

trebuie deloc trecute

2
cu vederea, dar

insistând asupra lor se

riscă să se vadă şi să

se iubească culoarea şi

forma florilor fără a ne

apleca asupra rădăcinii

care le hrăneşte.

2
Să începem, totuşi, de

la aceste amintiri care

sunt în mod negreşit

mai fascinante.

Celebru, între colegii

lui Moscati, era

dezinteresul său

absolut pentru bani.

2
Iată mărturia

semnificativă a unui

medic care l-a observat

adesea în exerciţiul

funcţiei:

El, căruia îi plăcea să

vadă în bolnavi chipul

2
îndurerat al lui Hristos,

nu voia să primească

bani şi la fiecare ofertă

suferea vizibil.

Dacă vizita bogaţi sau

oameni cu stare

materială bună, primea

bineînţeles banii

2
datoraţi, dar grija sa –

în faţa propriei

conştiinţe şi a lui

Dumnezeu – rămânea

totuşi aceea de a nu fi

un profitor.

Iată scrisoarea

2
adresată soţiei unui

pacient: Stimată

doamnă, vă restitui o

parte din onorariu,

fiindcă mi se pare că

mi-aţi dat prea mult.

Sigur, de la alţii,

comercianţi profitori,

2
aş lua mai mult, dar de

la oameni muncitori,

nu. Sper ca Dumnezeu

să vă dea bucuria

vindecării soţului

dumneavoastră. Şi

faceţi în aşa fel încât

acesta să nu se

2
îndepărteze de

Dumnezeu şi să se

adape la izvorul

mântuirii (sfânta

Împărtăşanie). Vă

salut. G. Moscati.

Într-o zi a fost chemat

2
în mod repetat la

căpătâiul unui băiat de

cincisprezece ani de

care s-a îngrijit până la

vindecarea completă.

Când termină totul

primi un plic cu

onorariul. Îl deschise în

2
timp ce se întorcea

acasă şi-şi dădu seama

că în el era o sumă

însemnată pe atunci: o

mie de lire. Fu văzut

întorcându-se brusc

înapoi, urcând agitat

scările şi întinzând

2
nervos plicul cu aceste

cuvinte: Sau sunteţi

nebuni sau m-aţi luat

drept hoţ!

Rudele crezură că

celebrul profesor era

nemulţumit că a primit

prea puţin şi tatăl

2
copilului, impacientat,

îi întinse o altă

bancnotă de o mie. Dar

profesorul nu numai că

refuză imediat noua

ofertă, dar, deschizând

portmoneul, restitui opt

sute de lire spunând că

2
două sute era mai mult

decât suficient. Apoi

plecă mulţumit,

lăsându-i consternaţi

pe cei prezenţi.

Deci dacă bogaţii şi-l

disputau pentru

2
renumele de bun

diagnostician, săracii

se năpusteau asupra

lui fiindcă ştiau că nu li

se va cere nimic, sau

vor avea chiar de

câştigat. De fapt, în

cazurile cele mai

2
dureroase Moscati

ajungea chiar să pună

o bancnotă în reţeta

împăturită sau sub

perna pacientului ale

cărui condiţii de trai le

intuia ca fiind precare,

mai ales când îşi dădea

2
seama că boala era

provocată sau agravată

de malnutriţie.

Uneori se îngrijea chiar

el de cumpărarea

medicamentelor pe

care le prescrisese sau

de plătirea taxei de

2
spitalizare pentru cei

care nu şi-o permiteau.

Odată, un coleg care-l

însoţise într-o vizită îi

spuse, în numele

breslei, că dezinteresul

lui pentru câştig îi

2
punea pe toţi în

dificultate, dar

răspunsul pe care-l

primi – în dialectul

aproape napoletan pe

care-l folosea Moscati

de obicei – fu foarte

grăitor: Peppi, scuză-

2
mă: aici şade o mamă

care plânge pentru

copilul ei şi tu îmi

vorbeşti despre bani?!

Putea fi chemat în

cartierele rău famate,

pe străzile întunecoase

2
pe care era periculos şi

să te aventurezi, în

holurile dărăpănate în

care era nevoit să-şi

lumineze drumul cu o

lumânare, dar nu refuza

niciodată să meargă.

Dacă era avertizat

2
răspundea: nu se poate

să-ţi fie teamă când

mergi să faci bine.

Într-o seară, un prieten

îl întâlni la Vomero, în

Piaţa Vanvitelli,

departe de traseul

2
obişnuit. Îl întrebă ce

face pe acolo.

Ştii – spuse Moscati

râzând – vin în fiecare

zi s-o fac pe

scuipătoarea pentru un

biet student.

Era vorba de un tânăr

2
care locuia singur într-

o cameră închiriată,

bolnav de TBC, chiar

dacă nu în fază

contagioasă. Dacă

aflau proprietarii, l-ar fi

aruncat în stradă, fapt

pentru care Moscati

2
venea în fiecare seară

să ia batistele pline de

flegmă pentru a le

arde, lăsând în locul lor

unele curate.

În casa Moscati, sora

care-l seconda primea

2
toate câştigurile sale şi

le administra cu

sarcina de a reţine

necesarul pentru un

trai decent şi de a

destina restul

nevoiaşilor. Şi tot

profesorul nostru se

2
întorcea din vizite

aducând adresele

familiilor sărace pe

care le întâlnise, le

dădea surorii şi îi

spunea să se

îngrijească de ele.

2
Un episod e de o

duioşie şi de o

bunătate fără egal.

Era un bătrân sărac şi

singur, care fusese

compozitor (în acei ani

la Napoli fuseseră

2
compuse cele mai

celebre melodii!): era

într-o situaţie critică

chiar dacă nu

disperată, iar boala se

putea agrava pe

neaşteptate. Ar fi avut

nevoie de controale

2
zilnice, dar Moscati nu

i le putea asigura, prins

cum era de munca la

spital. Conveniseră

astfel: în fiecare

dimineaţă bătrânelul

trebuia să vină într-o

cafenea care se găsea

2
în drumul lui Moscati

spre spital şi acolo

consuma (pe cheltuiala

profesorului, se

înţelege) o ceaşcă

bună de lapte cald cu

biscuiţi. Profesorul

trecea, băga capul pe

2
uşă, se uita dacă era

acolo, îi zâmbea şi

pleca în grabă. Dacă

într-o dimineaţă nu-l

vedea, atunci ştia că

trebuia să-l caute în

adăpostul lui

îndepărtat pentru a-i

2
veni în ajutor.

Am putea înmulţi

povestirile, dar numărul

lor nu trebuie să ne

lase să uităm că tipul

carităţii lui Moscati nu

era cea a unui

2
binefăcător liniştit, ci

cea a unui medic de

prestigiu, în tumultul

unei meserii stresante,

tras din toate părţile de

cereri numeroase; ca

cercetător trebuia să

se menţină la zi, să

2
facă experimente de

laborator, să scrie

comunicări ştiinţifice;

ca medic prezenţa lui

era necesară atât în

spital, cât şi în casele

oamenilor care-l

chemau şi-l solicitau

2
mereu; ca liber docent

trebuia să pregătească

cursuri, să predea, să

supravegheze munca

discipolilor şi – în toate

acestea şi dincolo de

ele – era hotărârea sa

creştină de a nu se

2
eschiva niciodată de la

cererile celor mai

săraci.

La moartea sa

prematură prietenii vor

vorbi de truda sa

zilnică, la orice oră,

2
neobosită, fără preget.

Celui care îl întreba

cum de rezista îi

răspundea simplu: cel

care se cuminecă în

fiecare dimineaţă are o

energie care nu-l

părăseşte niciodată.

2
Ca dovadă a

capacităţilor sale

medicale putem aminti

întâlnirea cu celebrul

tenor Enrico Caruso.

Acesta se întorcea la

Napoli, în oraşul său

2
natal, după ce avusese

la New York un concert

care fusese întrerupt

din cauza unei

hemoragii. Consultase

cei mai iluştri medici

din America, la fel şi la

Roma, şi nimeni nu

2
fusese în măsură să-i

pună un diagnostic util.

Pănă la urmă ajunse la

Moscati. Era deja prea

târziu şi îi mai

rămâneau doar două

luni de trăit, dar intuiţia

doctorului napoletan

2
diagnostică imediat că

era vorba de un acces

subfrenic.

Mai apoi toţi au trebuit

să-i dea dreptate, chiar

dacă atunci nu-i mai

era de folos tenorului

de 48 de ani care

2
plecase sărac din

Napoli şi se întorcea în

anul 1921 cu un

patrimoniu estimat la

mai mult de 50 de

milioane cu valoarea

de atunci.

Nu ştiinţa îi folosi lui

2
Moscati, ci credinţa lui.

El nu ezită să-i spună

lui Caruso că mersese

la toţi medicii, dar nu şi

la Iisus Hristos.

Iar tenorul răspunse:

Profesore, faceţi tot ce

doriţi.

2
Şi acesta se îngriji să i

se administreze în timp

util ultimele

sacramente, asistându-

l fratern până la sfârşit.

Să ne întoarcem pentru

moment la renumele

2
său de medic.

Ajungea – dădea

mărturie un coleg – la

nuanţe de diagnostic

care-i uimeau şi pe

discipoli şi pe

profesori.

2
E de ajuns să spunem

că cel care era

considerat pe atunci

Maestrul maeştrilor –

Antonio Cardarelli, care

în Italia devenise o

adevărată instituţie – îl

considera pe Moscati

2
discipolul său preferat

(cel mai bun pe care l-

am avut în 60 de ani,

spunea el), îl alesese

ca medicul său

personal, iar uneori se

emoţiona pâna la

lacrimi observându-l în

2
exerciţiul artei

medicale.

Pe lângă vizitele la

bolnavi, clientela care

venea din tot sudul ţării

îl sufoca. Munca sa

neîntreruptă se

2
desfăşura pe aleile

spitalului, pe care le

străbătea însoţit de

discipolii pe care îi

învăţa medicină direct

din observarea

bolnavilor (şi pe

studenţii din anul întâi

2
îi trata ca pe nişte

colegi, neomiţând

niciodată să le ceară

sfatul).

Avea obiceiul să spună:

lângă bolnav nu există

ierarhii. Toţi venim aici

2
să învăţăm: directori,

colaboratori, asistenţi,

suntem cu toţii lângă

patul bolnavului,

fiindcă bolnavul

reprezintă cartea

naturii.

Lecţia continua apoi în

2
amfiteatrul de

anatomie.

Institutul anatomo-

patologic era pe atunci

într-o perioadă de

decadenţă: nimeni nu

voia să se ocupe de el,

2
iar Moscati acceptase

să se ocupe cu titlu

gratuit de

reorganizarea şi de

buna lui funcţionare.

Pe peretele de la

intrare era un vechi

moto ales de către

2
fondator, la care

aproape nimeni nu mai

era atent: aici este

locul în care moartea

se bucură să-i poată da

o mână de ajutor vieţii.

Moscati începu prin a

pune pe acei pereţi goi

2
un crucifix frumos, iar

dedesubt puse

inscripţia: O moarte,

eu voi fi moartea ta! Cu

această promisiune a

Celui înviat, Moscati

mântuia acel loc numit

de toţi nesănătos,

2
sordid, apăsător.

Când grupul intra şi se

aşeza în jurul

profesorului, el se uita

o clipă la crucifix şi toţi

îşi dădeau seama că se

ruga în tăcere, iar apoi

2
începea să secţioneze

începând cu câte o

observaţie scurtă dar

foarte grăitoare: Aici ia

sfârşit mândria omului!

Iată ce suntem! Cât de

instructivă e moartea!

Sau arătând spre

2
cadavru, spunea: Ieri

acesta era pacientul

nostru, iar azi vedem

câteva organe care-i

aparţineau… Dacă voi,

tinerii, v-aţi gândi din

când în când la

moarte, aţi fi mult mai

2
buni.

Astfel, acel institut

care era – cum îi

plăcea să spună mereu

– locul în care noi

medicii ne controlăm

diagnosticele şi erorile,

în ciuda spaţiilor

2
modeste şi insuficienţa

mijloacelor tehnice, a

ajuns, din spusele

tuturor, la performanţa

sa maximă din punct

de vedere ştiinţific.

Discipolii care-l urmau

2
zilnic pe Moscati îl

venerau şi mulţi dintre

ei îl însoţeau până

acasă, continuând să

discute cu el pe drum

şi să-i pună întrebări.

Unii dintre ei a evocat

cu emoţie scena

2
devenită familiară la

Napoli: Îl urmam în

procesiune ca pe un

sfânt! Şi aproape toţi,

după periplul duminical

de pe străzi, ajungeau

să-l însoţească la

Liturghie.

2
Profesorul însuşi scria

într-o scrisoare:

Suntem ca o

comunitate religioasă

de fraţi: prietenii mei şi

cu mine lucrăm

împreună cu emulaţie,

având un ideal. Suntem

2
atât de sentimentali!

Domnul ne călăuzeşte.

Cred că toţi tinerii [...]

au dreptul să se

perfecţioneze citind o

carte netipărită, negru

pe alb, dar care are

drept coperte paturile

2
de spital şi sălile de

laborator, drept

conţinut trupul

îndurerat al oamenilor

şi materialul ştiinţific,

carte care trebuie

citită cu iubire infinită

şi cu mare spirit de

2
jertfă pentru aproapele

(11 septembrie 1923).

Şi adăuga: Mi s-a părut

o datorie de conştiinţă

să-i instruiesc pe tineri

neconformându-mă

obiceiului de a ţine

învăluit în mister rodul

2
propriei experienţe, ci

descoperindu-l…

Această concepţie

aproape monastică a

vocaţiei comunităţii

spitaliceşti ne trimite

la o altă caracteristică

a laicităţii lui Moscati,

2
la o noutate.

Într-o perioadă în care

vocaţiile se împărţeau

destul de clar (sau

căsătorie, sau

mănăstire), Moscati a

ales să rămână în

2
lume, întru totul laic –

fără apartenenţe

deosebite la institute

religioase, nici măcar

ca terţiar – ci alegând

în mod conştient

condiţia virginală.

Într-un bilet pe care

2
sora sa îl luase din

coşul de hârtii citim un

fel de confesiune pe

care o scrisese pentru

sine:

Iisuse al meu, iubire!

Iubirea Ta mă înalţă,

mă sfinţeşte, mă

2
îndreaptă nu doar spre

o singură creatură, ci

spre toate creaturile,

spre infinita frumuseţe

a tuturor fiinţelor

create după chipul şi

asemănarea Ta.

2
A-L trata pe Iisus ca pe

cineva drag, căruia Îi

adresezi cele mai

duioase cuvinte şi cu

care experimentezi o

intimitate arzătoare

poate părea ridicol

pentru raţionaliştii din

2
toate timpurile şi

multor creştini li se

poate părea o

experienţă posibilă

doar în umbra mistică a

mănăstirilor.

Dar ca aceasta să se

întâmple în lume, acolo

2
unde munca devine

pentru mulţi singurul

dumnezeu şi unde

grijile materiale şi

preocupările ştiinţifice

par să invadeze şi

spiritul, aceasta

reprezintă pentru lume

2
o întrebare care se

deschide direct spre

misterul Fiului lui

Dumnezeu, devenit

aproapele nostru,

căruia i ne putem

adresa în deplin adevăr

în modul cel mai

2
familiar.

Un preot la care se

spovedea adesea

povesteşte că:

„Întrebat de mine la ce

se gândea într-un

tramvai plin de lume în

2
care ne întâlniserăm şi

unde îmi şi cumpărase

bilet, îmi răspunse: la

Dumnezeu, părinte, la

cer.

Să-L iubeşti pe

Dumnezeu fără măsură

2
în iubire, fără măsură

în durere: aceasta era

maxima care se

identifica atât cu

misiunea sa de medic

creştin, cât şi cu

privirea cu care-i privea

pe bolnavi. Şi totuşi

2
vremurile şi mediul de

atunci nu erau deloc

uşoare.

Iată câteva mărturii

luate din procesele de

beatificare:

2
Robul lui Dumnezeu

suferea nu numai

persecuţia medicilor

masoni datorită

mărturiei sale creştine

deschise cât şi a celor

care vedeau în el un

foarte talentat

2
concurent, deşi era

foarte tânăr.

Această ură masonică

împotriva lui Moscati

avea deci o latură

ascunsă (gelozia şi

invidia celor care nu

ştiau să tolereze

2
superioritatea sa

ştiinţifică) şi o

motivaţie fluturată

oficial cu o insistenţă

aprigă.

Un martor spune: Era

dispreţuit, împuns de

cei care nu vedeau cu

2
ochi buni mărturia sa

catolică de credinţă

francă, simplă şi

curajoasă: îl făceau

maniac, isteric,

exaltat, fanatic.

Alte injurii pe care i le

puneau în cârcă (iar

2
unii colegi mai supăraţi

făceau în aşa fel încât

să le audă când trecea)

erau de genul: fanatic,

posedat, nebun de

legat, doctor de popi şi

maici.

Moscati trăia deci într-

2
un mediu frecventat de

medici cu o

apartenenţă masonică

declarată şi cu o

profesiune materialistă

făţişă, iar el o ştia prea

bine. Ba chiar, când se

punea problema

2
adevărului şi a

dreptăţii, vorbea clar şi

răspicat.

Eu – scria el într-o

scrisoare – sunt o mică

steluţă printre atâţia

alţi aştri strălucitori şi

2
mă voi eclipsa

bucuros, dacă însă

aştrii luminoşi vor fi

cei care vor răsări şi

nu nişte nebuloase

obosite.

La concursuri cerea să

nu existe nici

2
compromisuri, nici

manevre pe la spate…

ci doar recunoaşterea

valorii absolute dincolo

de diferenţele de

vârstă, şcoală, sectă.

Într-o scrisoare

2
adresată lui Benedetto

Croce, pe atunci

Ministru al

Învăţământului,

Moscati recomanda cu

căldură numirea unui

coleg pe care-l

considera potrivit la

2
Catedra de igienă şi nu-

i fu frică să scrie: Ştiu

că un baron al

Masoneriei doreşte să

îngroaşe rândurile

«fraţilor» din Facultate

care, pentru aceştia

din urmă, a devenit o

2
casă primitoare.

Unii martori spun

explicit şi clar ce

atitudine avea secta

faţă de Moscati: voia

să-l distrugă şi să-l

elimine.

Dar mai observau că el

2
nici măcar nu se zgâria

în luptă: Ştiau cu toţii –

spune un martor – că

profesorul Moscati era

ca un preot şi că nu l-a

răpus niciodată lupta

pe care medicii masoni

şi colegii materialişti

2
au dus-o împotriva lui…

Obişnuia să-mi spună :

«Ce mă interesează ce

fac ceilalţi? Grija mea

este să-L muţumesc pe

Dumnezeu».

De altfel, vom vedea în

curând că profesiunea

2
de credinţă a lui

Moscati era publică şi

aproape intolerabilă,

într-atât încât azi ar fi

criticată de cei mai

pioşi şi mai

tradiţionalişti

credincioşi.

2
În timpul proceselor

canonice, pe parcursul

cărora atitudinile sale

au fost minuţios

analizate şi judecate,

întrebarea (nu foarte

mascată) a

2
judecărorului

ecleziastic care

revenea mereu era:

Moscati era un maniac

religios? Nu, răspund

toţi martorii – era

echilibrat, atent,

respectuos. Şi totuşi

2
avea despre profesia

sa medicală o

concepţie cu siguranţă

neobişnuită pe care o

punea în practică.

Aceasta era problema:

Moscati era absolut

2
convins că medicul nu

trebuie să se

îngrjească doar de

sănătatea trupească a

bolnavului, ci să vină în

întâmpinarea nevoilor

bolnavului şi ale

familiei acestuia, de

2
orice fel ar fi fost

acestea.

De aceea, el îşi

impusese acea

atitudine caritabilă faţă

de toţi nevoiaşii despre

care am vorbit. Şi cu

aceeaşi logică

2
inexorabilă el vedea ca

prioritară nevoia

spirituală a pacienţilor

şi grija pentru sufletele

acestora.

Să o spunem clar. Un

martor spune: Bolnavii

2
ştiau că pentru a fi

îngrijiţi de Moscati

trebuiau să aibă o

practică sacramentală.

Şi de asemenea: Pe toţi

bolnavii îi întreba dacă

erau în stare de har,

dacă aveau o practică

2
sacramentală, dacă

aveau conştiinţa

împăcată. Pe scurt, se

îngrijea mai întâi de

sufletul bolnavilor care

veneau la el şi doar

apoi de trup.

2
Moscati susţinea

liniştit că, în spital,

misiunea tuturor – a

surorilor, a asistenţilor,

a medicilor – era de a

colabora cu

milostivirea lui

Dumnezeu.

2
Sora de pe secţia lui

trebuia înainte de toate

să se intereseze de

situaţia spirituală a

pacientului şi să fie în

măsură să-l pună la

curent pe profesor

care, în timp ce exersa

2
arta medicală cu toată

priceperea şi

devotamentul posibil,

reuşea să-l facă pe

bolnav să înţeleagă

amploarea problemei

sale, integralitatea

nevoii sale, şi aproape

2
întotdeauna reuşea cu

o blândeţe hotărâtă să-

l ducă spre o dorinţă de

vindecare înţeleasă

într-adevăr ca

mântuire.

În prescierile medicale

2
pe care le dădea

Moscati pacienţilor săi

se întâlneau mai

devreme sau mai târziu

expresii ca: spovediţi-

vă, regăsiţi starea de

har, împăcaţi-vă cu

Dumnezeu, gândiţi-vă

2
la nemurirea sufletului,

mai ales când îşi dădea

seama că viaţa lor era

în pericol, şi destinul

lor veşnic, la fel. Fapt

este, că atunci când le

folosea, bolnavii îl

îndrăgeau într-atât

2
încât aproape

întotdeauna le

acceptau cu

recunoştinţă şi mulţi îl

ascultau.

După ce-i puse

diagnosticul unui

avocat ilustru, îi dădu o

2
scrisoare în care îi

indica numele unui

preot din oraşul său

pentru a face pace cu

Dumnezeu, fiindcă se

îndepărtase de El de

ani buni, altfel nefiind

în măsură să se

2
îngrijească de trupul

său.

Altuia care, după luni

de zile, părea să nu

reacţioneze la

tratament, îi spuse cu

candoare:

2
Dumneavostră nu v-aţi

spovedit, de aceea nu

vă vindecaţi.

Dumnezeu v-o

aminteşte în acest fel.

Celor care se mirau de

stilul său le explica

2
astfel: Este un obicei

al meu să le vorbesc

bolnavilor şi despre

alte lucruri în afară de

trup, fiindcă ei au şi un

suflet… Aşa-zisa

psihanaliză a lui Freud

este un tratament; ce

2
este psihanaliza? Este

o confesiune făcută

medicului pentru a

dezrădăcina ideile fixe.

Dar aceasta se

potriveşte ţărilor

protestante unde nu

există spovada, noi

2
avem la îndemână

spovada catolică.

Unui tânăr a cărui

boală majoră părea să

fie lipsa totală a

coloanei vertebrale îi

dădu o reţeţă pe care

scria: Cură de

2
Euharistie.

Este greu să ne

închipuim în ce fel

îmbina Moscati

tratarea spiritului cu

cea a trupului (este de

remarcat că el

2
introducea problema,

după care îi trimitea pe

bolnavii cu sufletul la

vreun preot pe care îl

cunoştea şi se îngrijea

personal ca întâlnirea

să aibă loc).

2
Într-o scrisoare

adresată unui coleg,

Moscati scrie: Ferice

de noi medicii dacă ne

vom aminti că înaintea

noastră avem suflete

nemuritoare pe care

avem obligaţia

2
presantă evanghelică

de a le iubi ca pe noi

înşine. În aceasta

constă satisfacţia şi nu

în a fi proclamaţi

vindecători ai unui rău

fizic. (şi cu un strop de

ironie adăuga: mai ales

2
când conştiinţa ne

avertizează că răul

fizic se vindecă de la

sine!)

Este doctorul trupurilor

şi al sufletelor, spunea

Bartolo Longo –

2
fondatorul Sanctuarului

din Pompei, şi el

declarat Fericit – când

se ducea la consult.

În multe scrisori se

vede felul în care

inculca profesorul

2
aceste principii elevilor

săi:

În misiunea

încredinţată vouă de

Providenţă, cultivaţi

simţul viu al datoriei:

gândiţi-vă că bolnavii

2
voştri au mai ales un

suflet de care trebuie

să ştiţi să vă apropiaţi

şi pe care trebuie să îl

apropiaţi de

Dumnezeu; gândiţi-vă

că este datoria voastră

să iubiţi studiul, fiindcă

2
doar astfel veţi putea

îndeplini marele

mandat de a veni în

ajutorul celor

nefericiţi.. Ştiinţă şi

credinţă! (16 iulie

1926).

2
Aduceţi-vă aminte că

trebuie să vă îngrijiţi

nu doar de trupul, ci şi

de sufletul celor care

gem şi apelează la voi.

Mult mai multe

suferinţe veţi alina mai

uşor cu sfatul şi

2
apelând la spirit, decât

cu reţetele reci cu

care să se meargă la

farmacie. (1923).

Unui pacient îi

recomanda: amintiţi-vă

vă rog de copilăria

2
dumneavoastră şi de

sentimentele pe care

vi le-au insuflat cei

dragi şi mama

dumneavoastră,

întoarceţi-vă la

respectarea

preceptelor şi vă jur

2
că, pe lângă spiritul

dumneavoastră, vă va

fi hrănit şi trupul, vă

veţi vindeca trup şi

suflet, fiindcă veţi fi

luat primul

medicament, iubirea

infinită. (23 iunie

2
1923).

Dar trebuie să amintim

că Moscati n-o făcea

pe vindecătorul sau pe

sfântul; ci exercita

profesia de medic într-

un mod desăvârşit, dar

2
era tot atât de convins

că avea în faţă mai cu

seamă un suflet

nemuritor.

Însă nu cădea în

spiritualism, neglijând

trupul. Unei surori care

2
voia să-l târâie la un

oficiu religios în timpul

orarului de lucru îi

răspunse brusc: Soră,

Dumnezeu se slujeşte

lucrând.

Iar unei doamne pioase

care refuza să se

2
trateze spunând că îi

ajungea să se roage, îi

răspunse: Pentru

sufletul

dumneavoastră este

mai bine să faceţi o

singură injecţie pentru

boala dumneavoastră,

2
decât să spuneţi o

mulţime de rugăciuni.

Personalitatea lui

Moscati s-a dezvăluit

pe deplin sub privirea

tuturor colegilor şi a

duşmanilor într-un

2
episod rămas celebru

în analele oraşului

Napoli.

Era februarie, în anul

1927 (cu două luni

înainte de moartea sa,

neprevestită de nimic).

Venea la Napoli, pentru

2
a vorbi la un congres al

medicilor, celebrul

profesor Leonardo

Bianchi: fusese

titularul catedrei de

Psihiatrie şi de

Neurochirurgie, mai

întâi la Palermo, iar

2
apoi la Napoli. Fusese

Ministrul

Învăţământului, apoi

Ministrul Apărării şi

Vicepreşedintele

Camerei Deputaţilor: La

75 de ani publicase

cartea Mecanica

2
creierului. În plus, era

unul dintre cei mai

cunoscuţi masoni care

doar cu câţiva ani

înainte ţinuse o

conferinţă împotriva lui

Iisus Hristos.

În vârstă de şaptezeci

2
şi nouă de ani,

profesorul vorbi în faţa

sălii pline de medici şi

de docenţi şi iată că, în

timp ce aplauzele

curgeau, acesta se

prăbuşeşte la pământ.

Erau acolo medici

2
specialişti pentru orice

fel de urgenţă şi toţi se

grăbiră, inclusiv

Moscati. Dar să

ascultăm direct

mărturia sfântului: Nu

voiam să merg la acea

conferinţă, fiindcă mă

2
îndepărtasem de mult

de mediul universitar,

dar în acea zi o putere

supraomenească de

neînvins mă împinse să

merg… Se adeveri

ceea ce spune

parabola din

2
Evanghelie că cei

chemaţi în al

unsprezecelea ceas

vor primi aceeaşi

răsplată ca aceia

chemaţi în primul ceas

al zilei. Simt şi acum

emoţia acelei priviri (a

2
muribundului) care mă

căuta pe mine între

mulţii docenţi veniţi la

congres…. Iar

Leonardo Bianchi îmi

cunoştea prea bine

sentimentele

religioase, ştiindu-mă

2
din vremea studenţiei.

Am alergat în preajmă-

i, i-am sugerat cuvinte

de căinţă şi de

încredere, în timp ce el

îmi strângea mâna,

neputând să

vorbească…

2
Să încercăm să ne

imaginăm, în acel

templu al masoneriei

care era pe atunci

Universitatea din

Napoli, nu numai

venirea de neînchipuit

a unui preot cu

2
Sacramentele (chemat

de Moscati), ci şi scena

bătrânului mason

muribund în braţele

celui mai sfânt dintre

medici în timp acesta

rostea desluşit actul de

căinţă şi Crezul.

2
Acesta era Moscati.

Şi am mai putea aduce

mărturia plină de

stupoare, aproape de

tulburare, a multor alţi

exponenţi ai culturii şi

ai medicinei care,

2
frecventând acest gen

neobişnuit de creştin

(să amintim faptul că

se putea vorbi cu

Moscati despre

filozofie, artă,

literatură, muzică,

teologie, urbanism, şi

2
mereu cu folos şi cu

delectare intelectuală),

au fost puşi pe gânduri

cu privire la propria

identitate şi la propriul

destin.

Un alt celebru

2
napoletan, Castellino,

necredincios, a spus

despre el că: Era una

dintre creaturile cele

mai dragi, căreia îi

plăcea să trăiască în

dialogul continuu cu

Hristos care deschide

2
mormintele şi învinge

moartea.

Un alt medic a spus: A

fost cea mai

desăvârşită

întruchipare a carităţii

despre care vorbeşte

sfântul Pavel în

2
scrisoarea către

Corinteni.

Cu toţii ştiu poziţia lui

Benedetto Croce. Ei

bine, filozoful locuia

într-o mansardă înaltă

de unde, în fiecare

2
dimineaţă, îl vedea pe

Moscati îndreptându-se

grăbit spre spital.

Adesea se întâlneau şi

stăteau de vorbă.

Uneori nu aveau timp

de povestit, iar atunci

filozoful îl striga de la

2
balcon ca un bun

napoletan:

Nene Peppino, nu te

înţeleg, de ce alergi

atât? Unde mergi? Ce

speri să găseşti…?

Toate vin la timpul

potrivit.

2
Şi întorcându-se, îi

spunea apoi slujitoarei:

„De-ar fi aşa toţi

catolicii… toţi ca nea

Peppino!

Cine e aşadar acest om

2
care-şi spunea sieşi, în

paginile jurnalului său:

iubeşte adevărul, arată-

te cum eşti fără

prefăcătorii, fără

temeri şi precauţii. Iar

dacă adevărul te costă

prigoană, accept-o, iar

2
dacă te costă chin,

suportă-l. Iar dacă

pentru adevăr ar trebui

să-ţi jertfeşti viaţa, fii

tare în sacrificiu.

Ajungem astfel la acea

problemă fundamentală

2
de la care am pornit

fără să vrem să o

rezolvăm cu

anticipaţie: ce este

laicitatea creştină?

Acest om, pe care

Biserica l-a înălţat la

cinstea altarelor, a

2
înţeles-o într-un mod,

cu un stil care azi, într-

un spital, nu-l mai

adoptă nici preotul

care se ocupă de

asistenţa bolnavilor.

Era un adevărat un

laic? Sau era un laic

2
care-şi asuma, fără a

avea voie, rolul de

preot? Dorinţa sa de a

trata şi sufletul era o

pretenţie absurdă şi

tradiţionalistă sau era

o profeţie? În ce sens

poate fi azi propus ca

2
exemplu de laicitate

creştină?

Nu putem aborda aici

problema din

perspectiva unei

reflecţii teologice

complete, apelând la

principiile necesare şi

2
dezvoltând analizele

corespunzătoare.

Putem porni de la

premiza că la Moscati

era ceva unic şi

irepetibil: nu copiind

felul său de a acţiona

(atitudini, indicaţii,

2
expresii) îl putem imita,

ci înţelegând mai ales

lucrarea harului divin în

el: o lucrare de

unificare, de integrare

la care creatura se

face întru totul

disponibilă: aceasta

2
este lucrarea care

trebuie să ne-o dorim

înainte de toate, la

aceasta trebuie să fim

disponibili cu multă

umilinţă şi asceză.

Trăim într-o epocă în

2
care noi, creştinii, am

devenit foarte pricepuţi

să distingem naturalul

de supranatural,

biserica de lume,

credinţa de raţiune,

revelaţia de ştiinţă,

evanghelizarea de

2
promovarea umană,

unitatea de pluralism,

etc. Dar aceste

distincţii atente ar

trebui operate de un

subiect, de un Eu atât

de unit cu Hristos, atât

de bine împământenit

2
în Biserică, încât

distincţiile să-i

folosească să exprime

doar diferitele metode

după care fluctuează,

se dilată şi se aplică

una şi aceeaşi

credinţă. Însă prea

2
adesea distincţiile

folosesc ca alibi

intelectual pentru a

ascunde şi a justifica o

identitate neîmplinită,

timidă sau cu greu

adaptată, dacă nu

fărâmiţată de-a dreptul.

2
Şi astfel, uneori

Dumnezeu hotărăşte să

ne ofere nişte forme

integrale, nişte modele

creştine atât de integre

încât mai că le-am

acuza de integrism,

dacă unitatea formei

2
creştine n-ar iradia

peste tot. Nu putem

decât să scoatem în

evidenţă, înşiruind pe

puncte, felul desăvârşit

spre care s-a lăsat

condus şi educat

Moscati.

2
1. A fi chemaţi la

existenţă şi a fi

chemaţi la o misiune ar

trebui să devină pentru

creştin unul şi acelaşi

lucru, aşa cum a fost

pentru Iisus al cărui Eu

2
consta în totalitate în a

se lăsa trimis de Tatăl,

în a-i face voia în

totalitate. Adesea însă

aceste două vocaţii (la

existenţă şi la misiune)

rămân două lumi

separate care încearcă

2
cu greu să ramână cel

puţin legate între ele.

Moscati a avut harul de

a simţi şi de a trăi

vocaţia de medic

exprimând în totalitate

sensul şi scopul

existenţei sale, iar

2
aceasta a cuprins

întreaga sa fiinţă şi

existenţă.

La şaptesprezece ani,

el îi răspundea mamei

care-i arăta greutăţile

şi pericolele profesiei

2
de medic: Ce tot spui,

mamă? Eu sunt gata să

mă culc în acelaşi pat

cu bolnavul!

Iar mama care-l

cunoştea bine a

comentat, ca o

prevestire: Pentru a

2
alina suferinţele

bolnavilor, va deveni el

însuşi un martir!

Biografiile lui Moscati

coincid când arată că

acesta considera

profesia de medic ca

2
pe o vocaţie şi o

misiune care trebuiau

să-l consume şi fizic,

pentru că numai aşa s-

ar fi putut împlini

planul lui Dumnezeu.

De aceea, el accepta

simplu şi pe deplin să

2
fie tras din toate

părţile, fapt pe care el

îl numea cu umor dar

nu şi fără suferinţă:

ghemul mastodontic de

necazuri în firele

căruia sunt prins din

mii de părţi.

2
Îi mărturisea unui

prieten: O lungesc

târziu în noapte ca să-

ţi scriu. Te asigur că

nu am timp nici să-mi

dau cu mâna prin păr.

Spital, laboratoare,

2
cursuri oficiale, cursul

meu de semiotică şi de

clinică, puzderie de

bolnavi grav şi

impresionaţi mă

acaparează şi mă

distrag de la alte

lucruri. (ianuarie 1919).

2
Şi pe cât de disponibil

era profesorul, trebuia

să lupte zi de zi cu un

caracter nervos, gata

să izbucnească şi să

devină de nesuferit din

cauza oricărui

2
contratimp: dar

întodeauna gata să se

corecteze, să se lase

cizelat, finisat aproape,

de împrejurările tot mai

acaparatoare. Muri, pe

neaşteptate, în floarea

vârstei, imediat după

2
terminarea unei vizite,

fără să fi avut parte

pentru sine de o clipă

de mângâiere şi de

ajutor.

Este o judecată asupra

tuturor situaţiilor în

2
care creştinii se

eschivează de la

îndeplinirea voinţei lui

Dumnezeu, de la a se

lăsa folosiţi ca slujitori

inutili tocmai pentru că

privesc misiunea în

lume ca pe ceva fără

2
formă, mai că adăugat

existenţei lor,

persoanei lor, fapt

pentru care rămân

până la urmă nesiguri,

nostalgici faţă de alte

posibilităţi, şovăielnici

cu privire la validitatea

2
stării lor (persoane

consacrate care ar

vrea să se

căsătorească, altele

căsătorite care ar vrea

să fie altfel căsătorite

sau chiar consacrate,

clerici care ar vrea să

2
fie laici şi laici care ar

vrea să fie clerici,

profesionişti care

visează la o situaţie

mai favorabilă care să

le dea posibilitatea de

a se exprima în sfârşit,

şi multe alte lucruri

2
asemănătoare). O

judecată pentru toate

existenţele care nu se

dăruiesc total misiunii

încredinţate, şi asupra

tuturor pretinselor

misiuni alese ca o fugă

de propriile neplăceri

2
existenţiale.

2. Existenţa şi

misiunea creştinului

sunt înainte de toate o

iubire pentru Hristos, o

adeziune aprinsă

personală faţă de El, ca

2
om în viaţă (nu ca ideal

sau cauză la care să te

raportezi). Semnul viu

în lume al acesteia

este mai ales condiţia

virginală.

Orice iubire pentru

aproapele trebuie să

2
fie mai întâi reflexia

acestei prime

proximităţi oferită de/şi

lui Hristos Dumnezeu.

Pentru un creştin

iubirea aproapelui fie

are o rădăcină virginală

(izvorâtă în întregime

2
din apartenenţa

personală la Hristos),

fie e doar o încercare

psihologică de a-l

întâlni pe Hristos,

obosindu-ţi moral

propria afectivitate.

În vremurile noastre

2
(pentru care caritatea

socială pare a fi de-a

dreptul o obiecţie

adusă lui Hristos),

Moscati vine să ne

aducă aminte că

iubirea creştină are o

origine şi o identitate

2
explicită: caritatea lui

Hristos, care trebuie să

topească inima

ucenicului său, cum

spunea Sfântul

Ap.Pavel.

Nimeni, uitându-se la

2
viaţa şi la lucrarea lui

Moscati, nu se putea

îndoi că acesta îl iubea

personal şi deschis pe

Hristos.

Pentru cel care-L

refuza pe Hristos

2
Domnul, Moscati părea

un maniac de combătut

şi de eliminat. Dar dacă

cineva Îl recunoştea pe

Hristos (fie şi într-un

mod timid) şi în plus şi-

L amintea (fie şi prin

ceaţa unei credinţe de

2
demult), Moscati li-L

întruchipa, prin actele

sale de caritate, cu

ardoare, cu hotărâre şi

convingere. Şi nimeni

nu se putea înşela, nici

măcar pentru o clipă,

crezând că era vorba

2
de o bunătate naturală

a profesorului.

Angajamentul ascetic-

caritabil era pentru

Moscati cartea de

credit, titlul care-i

dădea prilejul de

vestire integrală a lui

2
Iisus: se dezlipea de

bani pentru a putea

vorbi despre toate fără

ambiguităţi, se făcea

toate tuturora pentru a-

L putea arăta pe Cel

care era totul, lăsa ca

ceilalţi să-i consume

2
această viaţă pentru a

avea dreptul să

vorbească despre viaţa

veşnică. Ajungea până

la a le cere bolnavilor

ca, în loc de bani, să-i

facă darul de a se

apropia de Euharistie,

2
de a se întoarce la

credinţa pierdută.

Îl întrebai odată de ce

renunţase la onorariul

oferit de un bolnav cu

dare de mână, care se

găsea în condiţii foarte

grave şi era un mare

2
păcătos, iar el îmi

răspunse: Îl voi

converti.

Moscati a arătat cu o

evidenţă orbitoare că,

în ciuda a ceea ce se

crede şi se învaţă,

2
iubirea aproapelui este

adevărată doar când

este orientată cu totul

spre o iubire explicită a

lui Hristos (Dumnezeu-

făcut- aproapele).

Angajamentul

profesional-ascetic-

2
caritativ poate fi modul

în care un laic îşi

fondează vestirea

integrală a lui Hristos

(a-L da pe Hristos în

întregime şi tuturor

oamenilor). Dar se

poate întâmpla şi ca

2
faptele sale bune să fie

aruncate deoparte,

consumate de cei care

vor profita de ele

pentru a se lăsa

legănaţi şi mai mult în

lenea şi indiferenţa lor

spirituală.

2
Dacă cel care lucrează

pentru Hristos îşi

imaginează că o poate

face în mod anonim,

celui care primeşte

rodul acestei lucrări îi

va fi îngăduit cu atât

mai mult să rămână

2
anonim. De aici poate

rezulta actualul

paradox al unei biserici

şi al unui laicism care

dezvoltă un mare

potenţial de angajare

profesională şi caritabil

şi acela că totuşi

2
credinţa slăbeşte

progresiv tocmai acolo

unde creştinii par să

trăiască şi să lucreze

mai mult.

După părerea lui

Moscati trebuie făcute

2
nenumărate opere de

caritate pentru a fi

integri în vestirea lui

Hristos, şi trebuie să

fim integri în vestirea

lui Hristos pentru ca

operele de caritate să

nu se înece într-o vagă

2
filantropie de care se

folosesc cu iscusinţă

tocmai cei care vor să

se încrânceneze pe

sine şi pe ceilalţi în

refuzul lui Hristos.

3. Cu cât caritatea este

2
mai creştină în mod

autentic (în sensul în

care am descris-o), cu

atât tinde mai mult să

unifice din interior

conştiinţa omului,

manifestând o putere

care cuprinde totul,

2
face să se nască

legături de neînchipuit,

dezvăluie posibilităţi

aproape necunoscute,

descătuşează energii

pretutindeni. Diferitele

nivele ale realităţii nu

sunt negate rigid, ci se

2
realizează o

neaşteptată fluidizare,

datorită căreia

naturalul se revarsă

natural în supranatural,

iar supranaturalul se

deschide supranatural

spre natural.

2
În viaţa lui Moscati o

astfel de fluidizare se

manifestă în diferite

direcţii, pe care le

putem aminti doar în

treacăt.

a. Din punctul de

2
vedere al artei

medicale putem spune

că abilităţile sale

profesionale au fost

potenţate în mod

surprinzător. Şi

aceasta în două

sensuri. Pe de-o parte

2
părea că credinţa

(modul creştin de a

observa bolnavul) a

ascuţit deja

remarcabilele sale

capacităţi de

diagnosticare: dădea

impresia că ghiceşte,

2
că vede bolile trupului,

că le percepe pornind

de la semne

imperceptibile care-i

uimeau pe colegi. Pe

de altă parte o intuiţie

atât de pătrunzătoare

ajungea la o

2
profunzime atât de

mare încât adesea

ajungea să pună

diagnosticul şi pentru

boli ale sufletului.

El însuşi a mărturisit:

Aceasta este intuiţia

clară pe care mi-o

2
dăruieşte Domnul şi pe

care mi se pare cu

neputinţă să o înfrânez,

iar nu de puţine ori văd

şi diformităţile

sufletelor lor.

Se petreceau episoade

care uneori îl speriau şi

2
pe el. Într-o zi se

întoarse acasă tulburat

şi-i povesti sorei sale:

Ştii ce mi s-a întâmplat

azi? A venit la mine o

doamnă cu fata ei.

Domnişoara să tot fi

avut 24, 25 de ani.

2
Privind-o i-am spus:

Domnişoară,

dumneavoastră nu aţi

făcut încă prima

Împărtăşanie! Din

câteva lacrimi mi-am

dat seama că era

adevărat. Apoi am

2
fixat-o pe doamnă şi i-

am spus: Doamnă,

dumneavoastră

convieţuiţi cu un preot

apostat. Ştii, era totul

adevărat şi nu reuşesc

să-mi explic cum am

făcut!

2
Probabil că sora sa l-a

consolat spunându-i că

era vorba cu siguranţă

de o întâmplare, cum

se mai petrec.

Atât în privinţa bolilor

fizice, cât şi în cele

2
spirituale, se pare că

era înzestrat cu un plus

(analog cu cel pe care

ni-l relatează

Evanghelia despre

Hristos). Dar să ne

înţelegem: la Moscati

acest plus nu apărea

2
ca ceva miraculos,

ceva adăugat mecanic

la abilităţile medicale

normale, ci era ca un

fel de minune de

unificare. Era ca şi cum

persoana sa, după

parcurgerea tuturor

2
etapelor ştiinţifice

(studiul ştiinţific fiind

continuu şi neobosit) şi

după parcurgerea

întregului traseu de

maturizare spirituală

posibil, se găsea în

punctul de pornire al

2
acestui dublu itinerar:

acolo unde privirea

putea să o ia în ambele

direcţii şi să facă o

sinteză.

Într-un anumit punct, la

Moscati ştiinţa şi

2
credinţa arătau nu

numai că nu erau

contrare, ci şi că

structura lor de

caritate era identică,

că erau aspecte

diferite ale aceleiaşi

Inteligenţe iubitoare

2
care ne-a şi creat şi ne-

a şi mântuit.

Ajuns să fie bine

înrădăcinat în caritate,

Moscati se trezi atât un

mare medic datorită

credinţei sale cât şi un

mare credincios

2
datorită ştiinţei sale.

Din punctul de vedere

al pacientului,

unificarea operată de

caritate îl făcu pe

Moscati să înţeleagă

binomul boală-

vindecare ca fiind legat

2
de întreaga fiinţă

umană, anticipând cele

mai recente

descoperiri ştiinţifice.

Ioan Paul al II-lea a

spus în discursul de

canonizare că el a fost

anticipatorul şi

2
protagonistul acelei

umanizări a medicinei

resimţită azi ca o

condiţie necesară

pentru o atenţie şi o

asistenţă reînnoită faţă

de cel care suferă.

2
Sigur, în ultimii ani

mulţi medici au rămas

din ce în ce mai uimiţi

de posibilitatea de a

trata un om ca şi cum

ar fi doar o boală sau

un organ ce prezintă o

disfuncţie. Medicina s-a

2
aplecat şi asupra

tratării sufletului,

dezvoltându-se însă

doar forme paralele şi

ca încercări, pe şcoli,

care adesea, tratează

şi sufletul ca pe o parte

bolnavă (la care se

2
ajunge adesea cu

preţul unor manipulări

şi amputări incredibile).

Caritatea lui Moscati l-

a făcut să întrevadă o

astfel de unitate în

pacient şi l-a întărit în

revendicarea

2
demnităţii bolnavului.

Când s-a vorbit despre

transformarea

spitalelor în clinici,

dorită de Gentile, i-a

scris o scrisoare

prietenului său

Benedetto Croce

2
pentru a protesta

împotriva decretelor

care dispuneau de

corpul uman ca de o

marfă şi din care

bolnavii erau aruncaţi

ca titlurile la bursă.

2
Într-o cronică scria:

Durerea nu trebuie

tratată ca un spasm

sau ca o contracţie

musculară, ci ca

strigătul unui suflet

spre care un alt frate,

medicul, aleargă cu

2
înflăcărarea iubirii,

caritatea.

Dar şi aici trebuie făcut

un pas mai departe:

Moscati nu se interesa

doar de unitatea

somatică-spirituală a

2
omului şi de o viziune

pe deplin umană a

bolii, ci aceasta i se

părea minimul

indispensabil pentru o

ulterioară abordare a

omului în întregime.

Grija pentru unitatea

2
psihofizică trebuia

dusă până la cele mai

adânci profunzimi

spirituale, până la

ultima suferinţă a

sufletului, pâna la

ultima nevoie de

fericire, cu o hotărâtă

2
orientare

supranaturală.

Din punctul de vedere

al medicinei problema

boală-vindecare trebuia

abordată înţelegând

atât unitatea răului

(până la răul-păcat),

2
cât şi unitatea

sănătăţii (până la

sănătatea-mântuire),

cât şi unitatea între cei

care lucrează în

diferite domenii

(unitate, nu doar

simplă distribuire a

2
rolurilor), cât şi, în

final, unitatea

structurilor în care

nevoia de vindecare

este primită şi tratată.

Moscati nu doar că şi-a

înţeles profesia în

2
strânsă legătură cu

cea a preotului, dar, în

conjunctura timpului

său, a încercat să

acopere cu milostivire

şi inteligenţă tot

spaţiul care ducea

până la ministrul

2
împăcării date de

Dumnezeu şi a vieţii

supranaturale. Ceea ce

a făcut el singur, într-o

conjunctură şi o epocă

în care instituţia era

total dezinteresată de

identitatea profundă a

2
pacienţilor, poate fi

repropus azi ca proiect.

La scrisoarea plină de

recunoştinţă a unui

discipol care-l părăsea

pentru primul său post,

Moscati răspunse

2
lăsându-i ca moştenire

această amintire: Nu

ştiinţa ci caritatea a

transformat lumea…

Am mereu vie în minte

amărăciunea de a vă

ştii departe şi mă

mângâie doar faptul că

2
aţi păstrat în

dumneavoastră ceva

din mine; nu pentru că

eu aş însemna ceva, ci

pentru acel conţinut

spiritual pe care mă

străduiesc să-l păstrez

şi să-l răspândesc în

2
jur. Eu vă păstrez în

inimă, fiţi sigur de

aceasta. Vă sărut în

Hristos!

Poate că acum

înţelegem de ce

cardinalul Roncalli,

2
când a citit viaţa lui

Moscati, l-a definit ca

Lumen ecclesiae,

Lumină a Bisericii.

Conciliul Vatican II,

dorit de el, a mai spus

apoi că datoria

Bisericii este de a

2
reflecta în lume acea

Lumină a Popoarelor

(Lumen Gentium) care

este Hristos.

Ei bine, Biserica nu va

putea face acest lucru

decât dacă laicii ei vor

2
învăţa să facă să

strălucească zi de zi

această lumină pe

chipul lor.

În timp ce, în Joia Mare

a anului 1927, cortegiul

funebru se desfăşura

pe străzile oraşului

2
Napoli, cu o mulţime de

docenţi, de studenţi şi

de oameni simpli, un

bătrânel se apropie de

măsuţa aşezată în

antreul casei Moscati

şi scrise în caietul de

condoleanţe cu mâna

2
tremurândă: Noi îl

plângem pentru că

lumea a pierdut un

sfânt, Napoli, un

exemplu de virtute, iar

bolnavii săraci au

pierdut totul.

2
2
2
2
2
2
RUGĂCIUNE

O, Sfinte Giuseppe

Moscati, medic și

vestit savant, care prin

exercitarea profesiunii

ai îngrijit trupul și

2
sufletul pacienților tăi,

privește-ne și pe noi

care acum alergăm cu

credință la mijlocirea

ta.

Alină suferințele celui

care suferă, dă ajutor

celor bolnavi,

2
mângâiere celor

chinuiți, speranță celor

descurajați.

Fii pentru noi toți

călăuză sigură spre

râvnă, onestitate și

bunătate pentru ca să

îndeplinim creștinește

2
datoriile noastre și să-I

dăm Slavă lui

Dumnezeu Tatăl

nostru. Amin