You have downloaded a document from

The Central and Eastern European Online Library

The joined archive of hundreds of Central-, East- and South-East-European publishers,

research institutes, and various content providers

Source: Revista Vatra

Vatra Literary Review

Location: Romania
Author(s): Al. Cistelecan, Nicolae Corneanu, Virgil Nemoianu, Monica Pillat-Saulescu, Marius Florescu,
Nicolae Balotă, Luminiţa Niculescu, Ion Pop, Mihai Maci, Constantin Nemoianu, Viorica
Lascu, Corneliu Mircea, Gabriel Catalan, Cristian Barta, Dănuţ Mănăstireanu, Carol Daniel
Sabău, Horațiu Cipleu, Claudiu T. Arieşan, Robert Lazu, Dorin Ștefănescu, Daniela Flavia
Perian, Iosif Diac, Aurelian Băcilă, Bogdan Alexandru Duca, Anton Adămuț, Vasile Gorzo,
Adrian Măgdici, Alexandru Prelipcean, Carmelia Leonte, Dana Chetrinescu, Ion Buzași,
Ovidiu-Marius Bocșa, Marius Cruceru, Alin Tat, Ion Zubașcu
Title: Mitropolitul Nicolae Corneanu
The Mythropolit - Nicolae Corneanu
Issue: 11-12/2008
Citation Al. Cistelecan, Nicolae Corneanu, Virgil Nemoianu, Monica Pillat-Saulescu, Marius Florescu,
style: Nicolae Balotă, Luminiţa Niculescu, Ion Pop, Mihai Maci, Constantin Nemoianu, Viorica
Lascu, Corneliu Mircea, Gabriel Catalan, Cristian Barta, Dănuţ Mănăstireanu, Carol Daniel
Sabău, Horațiu Cipleu, Claudiu T. Arieşan, Robert Lazu, Dorin Ștefănescu, Daniela Flavia
Perian, Iosif Diac, Aurelian Băcilă, Bogdan Alexandru Duca, Anton Adămuț, Vasile Gorzo,
Adrian Măgdici, Alexandru Prelipcean, Carmelia Leonte, Dana Chetrinescu, Ion Buzași,
Ovidiu-Marius Bocșa, Marius Cruceru, Alin Tat, Ion Zubașcu. "Mitropolitul Nicolae
Corneanu". Revista Vatra 11-12:37-144.
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=825385
CEEOL copyright 2020

mitropolitul 37

Introducere la temă

De multă vreme (chiar de prea multă, căci sînt deja cîţiva ani) revista Vatra și-a propus realizarea unui număr
dedicat Mitropolitului Nicolae Corneanu. Pe atunci, pe cînd ideea noastră a început să prindă contur, mitropolitul
nu era chiar „vedeta” de azi. Dar nici nu lipsea din dezbaterile publice, nici ca subiect, nici ca animator. Cel puţin
două gesturi exemplare îl făcuseră deja mai celebru decît se cuvenea și, în același timp, subiect permanent de
„scandal”. E vorba de retrocedarea lăcașurilor de cult greco-catolice și de recunoașterea colaborării cu securitatea.
Între timp, mitropolitul și-a mai încărcat dosarul și cu un al treilea gest, care a aprins și mai tare „scandalul” din jurul
său: cuminecarea într-o biserică greco-catolică. Toate trei gesturile sale au fost – și sînt în continuare – interpretate
cu patimă și în cele mai opuse sensuri. Se vede cît de „atractive”, de acaparatoare chiar, sînt aceste gesturi și din
sumarul numărului de faţă; în bună parte colaboratorii noștri au ales să se oprească asupra lor, fie asupra tuturor, fie
asupra unuia. Tonalităţile în care sînt interpretate sînt și aici diverse, mergînd de la admiraţia cea mai autentică la
condamnarea cea mai strictă.
Dar mitropolitul Corneanu nu e doar omul celor trei gesturi. El este și autorul unei opere impresionante în
domeniul cercetării patristice (îndeosebi), dar și în alte domenii ale vieţii religioase. Dezbaterea s-ar fi putut porni cu
folos și de aici – și cîţiva dintre colaboratorii noștri chiar așa au procedat. Se putea porni însă și din alte direcţii în
care mitropolitul s-a dovedit, poate fără să vrea, un protagonist. Se putea aborda, de pildă, din perspectiva
ecumenismului, o „temă” pe care mitropolitul o „trăiește”, nu doar o tratează. Se putea porni și din perspectiva
dialogului dintre biserică și cultura laică, și acesta un domeniu în care mitropolitul Corneanu e într-o evidentă
avangardă. Se putea porni și de la efortul de a implica mai mult biserica în actualitate, de a-i oferi un fel de „doctrină
socială”. Pe toate aceste laturi mitropolitul Corneanu are merite oarecum „revoluţionare”, de clarviziune. Sînt
aspecte atinse, cu toatele, și în numărul de faţă. Ca și, nu mai puţin, iradianţa sa carismatică.
Cum eu sînt greco-catolic nu voi spune nici o vorbă bună (sau rea) despre mitropolitul Nicolae Corneanu. Se
poate înţelege de ce. Voi spune doar că mi-ar fi plăcut – și sper să nu supăr pe nimeni – să fie mitropolitul meu.
Sufletește, de fapt, e.
Materialele pe care le publicăm în continuare abordează aspecte diverse din activitatea mitropolitului. Am
încercat să le ordonăm pe un fir coerent, în măsura în care s-a putut. Unele repetiţii erau, desigur, de așteptat, poate
chiar inevitabile. Dar și ele sînt relevante pentru imaginea în care se răsfrînge mitropolitul. Am încheiat suita de
articole cu un „documentar” pus nouă la dispoziţie de Ion Zubașcu, cel care a urmărit cu maximă atenţie, în toţi
acești ani, „saga mitropolitană”. Parţial acest documentar a apărut în România liberă, dar el oferă destule date
pentru o schiţă de imagine și de aceea am preferat să-l publicăm integral. N-am atins cu nimic nici tonul, nici
substanţa și litera articolelor, chiar dacă unele ni s-au părut cam stridente. Dar poate că e în destinul celei mai
evlavioase figuri a creștinismului românesc de azi să stîrnească patimi aprinse.
Nu ne rămîne decît să le mulţumim tuturor celor care ne-au ajutat la realizarea acestui număr. Ca și celor care au
ezitat și evitat, și care nici ei n-au fost puţini. Sperăm doar că, prin suma acestor articole, cititorul își va putea face o
imagine mai limpede despre personalitatea mitropolitului, aflată în centrul atîtor dezbateri. Numărul nostru nu va
pune, firește, punct acestor dezbateri. Din contră, sperăm să le dea un nou avînt. Și – poate – un alt ton.
(Al. Cistelecan)

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020
38 mitropolitul nicolae corneanu
Vatra-dialog
cu ÎPSS Nicolae CORNEANU
„În mântuire, ca și în păcat, omul simte
că solidar cu el este întreg universul”
– Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit, vă rugăm
să ne spuneţi un cuvânt de început.
– Ce pot să vă spun?
– Un cuvânt de învăţătură.
– Să ne îngăduim unii pe alţii.
– Îngăduinţă nu există uneori nici în sânul
familiilor. Ce importanţă are familia în formarea cuiva?
Ce au însemnat anii copilăriei pentru formarea Înalt
Prea Sfinţiei Voastre ca slujitor al lui Dumnezeu?
– Am fost crescut într-o familie de preoţi. Bunicul
meu după tată, tatăl meu și unchiul au fost preoţi, iar eu
am fost atras de preoţie încă din tinereţe. Cred că familia
are un rol important în formarea religioasă a tânărului, dar
nu e o regulă. Există credincioși care nu au primit în copilărie
o educaţie religioasă, ci au dobândit-o ulterior.
– Se poate spune că începuturile slujirii preoţeşti
au avut loc în sânul familiei?
– Oarecum, da. Eu m-am născut în Caransebeș, acolo
am făcut primii ani de școală, chiar și liceul, iar episcopul
de atunci m-a hirotonit diacon încă din primii ani de
studenţie, în 1943, îngăduindu-mi astfel să-L slujesc pe
Dumnezeu chiar din tinereţe.
– Ce înţelegeţi prin slujire?
– Cel care vrea să-L slujească pe Dumnezeu trebuie
să I se dăruiască. Pe de altă parte, aceasta presupune să
te dăruiești și oamenilor. Dacă nu se întâmplă așa, atunci
slujirea devine o simplă formalitate, o funcţie ca oricare
alta, pierzându-se totodată frumuseţea unei astfel de
meniri.
– Când vorbiţi despre dăruire, mă gândesc că un
ierarh este totodată şi monah. Cum e posibil monahismul
în această lume?
– Când citim la Sfinţii Părinţi că au fugit de lume, nu
CEEOL copyright 2020
trebuie să înţelegem în aceasta că au fugit și de oameni. Ei
nu fugeau de oameni, ci de păcat. Aflăm din Vieţile
Sfinţilor, din Pateric, că oamenii continuau să îi caute pe
dascălii Bisericii și pentru a învăţa dreapta credinţă,
aflându-se în preajma lor. Prin faptul că s-au retras în pustie,
ei au dorit să fugă de ispite. Înţeleasă în mod simplist,
fuga de lume nu corespunde învăţăturii evanghelice,
deoarece Mântuitorul Iisus Hristos nu și-a trimis ucenicii
în pustie, ci în lume, ca să îndrume oamenii spre mântuire.
– V-aţi susţinut, la doar 26 de ani, doctoratul în
Patrologie, cu o teză despre Viaţa și petrecerea Sfântului
Antonie cel Mare. Începuturile monahismului creștin pe
valea Nilului. Cum poate Sfântul Antonie, care şi-a trăit
viaţa în singurătate, să fie un model pentru un viitor
ierarh?
– Sfântul Atanasie cel Mare, cel care a scris viaţa
Sfântului Antonie, ne spune că în acele vremuri călugării
trăiau după legea evlaviei și a dreptăţii. Nimic nu împiedică
un creștin în zilele noastre să trăiască după această lege.
Evlavia și dreptatea trebuie să fie virtuţi primare în viaţa
oricărui creștin.
– Deci poate un pustnic să fie exemplu pentru un
ierarh?
– Desigur. Pe muntele Pispirului, Sfântul Antonie a
fost în primul rând un păstor de suflete, chiar dacă aceasta
s-a petrecut după mai mulţi ani de însingurare. El era căutat
de poporul credincios, de călugări, de clerici și chiar de
ierarhi. Cum bunăoară a fost cazul Sfântului Atanasie cel
Mare, patriarhul Alexandriei, pentru că el a înţeles datoria
sfântă de a-i ajuta pe oameni să ajungă adevărate
caractere. De aceea a continuat să primească vizitele
credincioșilor chiar și după retragerea pe muntele Colzim.
– Uneori mă gândesc că există o învăţătură pe
care ar trebui să o desprindem şi noi, cei care trăim în
societate, din opţiunea aceasta a unor sfinţi, de a trăi în
mijlocul naturii.
– Este aici o atenţionare în legătură cu natura, cu
întreg cosmosul. Momentul în care Sfântul Antonie se
întâlnește cu Sfântul Pavel Tebeul este marcat de
întâmplarea minunată cu acel corb care le aduce hrana –
după spusele Fericitului Ieronim. Constatăm astfel o
duioasă solidaritate de destin și iubire, între om și întreaga
lume creată. În mântuire, ca și în păcat, omul simte că
solidar cu el este întreg universul. Consider că pe această
cale ni se atrage atenţia asupra modului în care trebuie să
ne raportăm la întreaga creaţiune.
– Dat fiind faptul că vorbim despre lucrurile
acestea într-o epocă marcată de ecumenism şi pentru că
am aflat că Sfântul Antonie a fost apropiat de natură, de
ceilalţi creştini, laici şi mireni, putem vorbi astăzi despre
legături între el şi necreştini?
– Sfântul Antonie, chiar dacă nu studiase în școli
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
publice, a fost căutat de filosofii vremii, pe care i-a primit
cu blândeţe și cu dragoste, deși unii veneau la el doar din
curiozitate. Este important de sesizat că, în discuţiile
purtate cu aceștia, el demonstrează superioritatea
cunoașterii prin credinţă, faţă de raţionalismul susţinut
de filosofie.
– Am insistat pe modelul de mai sus doar din
pricina doctoratului Înalt Prea Sfinţiei Voastre. O carte
de o aşa frumuseţe nu poate trece prin mâinile nimănui
fără să nu-l marcheze. Sigur că, invocându-l pe Sfântul
Antonie ca posibil model pentru un ierarh, nu am pierdut
din vedere faptul că în rândurile ierarhilor au existat
modele de sfinţenie, ierarhi plini de Duh Sfânt şi
învăţătură, cum sunt Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan.
– E adevărat. De fapt noi trebuie să îi avem ca model
pe toţi sfinţii și să luăm de la fiecare ceea ce se potrivește
și este de folos pentru viaţa noastră, pentru vocaţia
noastră. Vă daţi seama ce s-ar întâmpla, dacă toţi creștinii
s-ar retrage în pustie? Apoi trebuie să ne gândim că în
orice domeniu – nu doar în cel religios – e nevoie de
tineri, care nu ar mai fi, dacă toţi credincioșii, în loc să
întemeieze familii, s-ar retrage în pustie. E nevoie de o
rânduială, de aceea există ierarhie în Biserica noastră.
– Aş vrea să mai amintesc că, pe lângă lucrările de
Patrologie cu care aţi îmbogăţit Biserica, aţi fost
întotdeauna preocupat şi de bioetică şi de ecumenism.
Ce v-a îndemnat spre aceste domenii?
– Bioetica ridică o serie de probleme reale, cu care
lumea contemporană se confruntă. Este firesc ca Biserica
să se implice în orice problemă a timpului, iar aceasta se
întâmplă prin membrii ei. La fel cum este datoare să se
CEEOL copyright 2020
39
implice și în dialogul ecumenic. Eu cred că, la bază,
omenirea are aceeași credinţă, iar tolerarea celorlalţi nu
înseamnă doar neasuprirea lor, ci și manifestarea dragostei
și înţelegerii către fiecare om în parte – indiferent de
convingerile lui religioase – ca fiu al lui Dumnezeu, ca
semen al nostru.
– Sunt totuşi foarte mulţi care nu acceptă
ecumenismul...
– Nici pe aceștia nu trebuie să îi îndepărtăm. După
cum am spus mai înainte, trebuie să acceptam cu dragoste
pe toţi oamenii, cu bune și rele.
– Până la urmă iubirea e răspunsul la toate
problemele.
– Desigur, însă asumată, lucrătoare.
– Şi pentru că vorbim de iubire, este ştiut că sunteţi
un păstor iubit în eparhia la cârma căreia vă afaţi.
Credincioşii vă înconjoară în timpul sfintei liturghii. S-
a format chiar un obicei ca, după prefacere, unii dintre
ei să vină după binecuvântare. Ce puteţi spune despre
aceasta?
– Ca slujitor al altarului, am dorit întotdeauna să fiu
aproape de oamenii pe care îi reprezint într-un fel. Mulţi
se simt îngreunaţi de problemele cotidiene. Nu e timp
întotdeauna de a vorbi cu fiecare în parte, dar o mângâiere,
o binecuvântare, nu e cu putinţă să nu se ofere celor care
o caută.
Interviu realizat de Monica STĂNILĂ şi Constantin
JINGA
CEEOL copyright 2020

40 mitropolitul nicolae corneanu

Izvoarele „Pedagogului” sunt Sfânta Scriptură și
diverși autori clasici ca Platon, Heraclit sau Plutarh, ceea
ce indică legătura dintre educaţia creștină și cea din
perioada anterioară greco-romană. În continuare
pedagogia creștină s-a tot dezvoltat datorită contribuţiei
unor scriitori de talia Părinţilor ziși „capadocieni” sau unor
latini precum Ieronim sau Augustin.
ÎPSS Nicolae CORNEANU
Sfinţii Vasile cel Mare (+379), Grigorie al Nisei (389-
390) au abordat toţi problemele pedagogiei (K.Weiss, Die
Preocupări pedagogice la Sfinţii Erziehungslehre der drei Kappadozier. Ein Beitrag zur
patristischen Pedagogik, Freiburg im Br., 1903). E suficient
Părinţi să-l cităm pe ultimul care între altele a spus : „Arta artelor
și știinţa știinţelor este de a educa bine pe om, fiinţa cea
Problema educaţiei, începând evident cu educaţia
mai deosebită și mai complicată” (Cuvântarea II-a
copiilor, nu putea să nu preocupe pe cei dintâi creștini și
apologetică, Migne, P.G. XXXV, 425 B). Dintre scriitorii
implicit pe scriitorii patristici, întrucât chiar nevoia de a
latini putem aminti pe Ieronim (+ 420) și Augustin (+ 430)
răspândi noua religie impunea nu doar convertirea
care și ei au fost preocupaţi de educaţia mai ales a tinerilor
maturilor ci și îndrumarea celor mici și a tinerilor.
(J.N. Brunner, Der Hl. Hieronymus und die
Încercând să explice situaţia existentă în primele veacuri
Mädchenerziehund …, München, 1910 și Fr. X.
după Hristos și pornind de la o viziune globală, unul din
Eggersdorfer, Der Hl. Augustinus als Pädagoge und seine
cercetătorii noștri afirma că Biserica „n-a adus o teorie a
Bedentung für die Geschichte der Bildung, Freiburg im
pedagogiei, cum n-a adus nici alte teorii, și a adus cu
Br., 1907). De la Ieronim spre pildă ne-a rămas cunoscuta
atât mai puţin metode pedagogice de școală. Creștinismul
Epistolă către Laeta, în care o mamă este îndrumată cum
a adus ceva mai mult: o nouă concepţie despre om și
să-și crească fiica (L. Lagrange, Lettres choisies de Saint
despre viaţă…” (prof. Teodor M. Popescu, Părinţii
Jérôme, ed. 8-a, Paris, 1930, pp. 332-352). Principiile expuse
creştini ca educatori, în rev. „Glasul Bisericii”, an. VIII,
aici se constituie într-un adevărat manual de educaţie.
nr. 1-2, ianuarie-februarie 1949, p. 68). Nu vrem să
Se pare însă că cel care s-a aplecat mai cu insistenţă
contrazicem cele acum menţionate, dar trebuie să
asupra bunei creșteri a copiilor a fost Sfântul Ioan Gură
recunoaștem că Sfinţii Părinţi au abordat totuși
de Aur (+407). Scrierile sale abundă în sfaturi privind
problemele pedagogiei, e adevărat nu într-o manieră
educaţia tinerilor (pr. prof. D. Fecioru, Ideile pedagogice
scolastică, ci plecând de la necesitatea de a forma oameni
ale Sfântului Ioan Hrisostom, rev. „Biserica Ortodoxă
noi, altfel decât cei care au aparţinut lumii păgâne. Și în
Română”, an. LV, nr. 7-10, iulie-octombrie 1937, pp. 449-
trecut a existat o preocupare insistentă pentru educarea
486). Așa cum observa un cercetător, omagiile Sfântului
și instruirea tinerilor. Grecii și romanii mai ales au creat
„constituie tomuri întregi de pedagogie creștină, iar istoria
un sistem educaţional bine pus la punct (Henri-Irénée
pedagogiei le amintește ca documente importante pentru
Marrou, Istoria educaţiei în antichitate, trad. Stella
educaţia creștină” (pr. prof. Mihail Bulacu, Educaţia
Petecel, 2 vol., București, 1997). Era de neconceput ca
creştină pentru copii şi tineri după Sfântul Ioan
din chiar primele secole Biserica să nu dezvolte și ea o
Hrisostom, București, 1946, p. 6). Recurgem la un singur
pedagogie pe măsura nevoilor de atunci.
exemplu: în Omilia LIX la Matei, cap. 7 (traducere pr. prof.
Așa se face că deja în jumătatea a doua a secolului
D. Fecioru, colecţia „Părinţi și scriitori bisericești”, vol.
al doilea, scriitorul patristic Clement Alexandrinul (150-
23, București, 1994, p. 695) citim : „… când e vorba să
211/215) va alcătui o lucrare intitulată semnificativ
căutăm un pedagog pentru sufletul copilului nostru, îl
Pedagogul care este de fapt un manual de educaţie și
luăm la întâmplare pe cel dintâi venit. Și doar nu este o
morală creștină (traducere de dr. Nicolae I. Ștefănescu,
artă mai mare ca aceasta. Care artă poate fi egală cu arta
colecţia „Izvoarele Ortodoxiei”, București, 1939). Potrivit
de a educa sufletul copilului, de a-i forma mintea tânărului?
autorului, persoanele pe care trebuie să le aibă în vedere
Cel care practică această artă trebuie să fie mai priceput și
pedagogul, în primul rând sunt copiii și tinerii.
mai talentat decât un pictor și un sculptor”.
Necunoscând adevăratul drum al vieţii, ei trebuiesc
De la Ioan Gură de Aur ne-a rămas și un tratat special
îndrumaţi spre virtute și să li se imprime în suflet
închinat educaţiei copiilor intitulat „Despre gloria deșartă
adevăratele virtuţi creștine. E motivul pentru care Clement
și cum trebuie părinţii să-i crească pe copii”, tradus de
Alexandrinul se ocupă de viaţa zilnică din casă și din
mai multe ori în limba română. Autenticitatea acestei scrieri
afara casei, de educaţia morală și socială, de ţinuta
a fost contestată vreme îndelungată. Până la urmă
personală, de comportarea faţă de mâncare și băutură,
specialiștii recurgând la numeroase așa-zise „locuri
despre râs și vorbirea urâtă, despre îmbrăcăminte, despre
paralele” au demonstrat că aparţine marelui predicator
odihnă și somn etc. El dă indicaţii variate și de înalt
patristic (prof. Anne-Marie Malingrey, Jean Chrysostome:
rafinament încercând să corecteze defectele și elogiind
Sur la vaine gloire et l’éducation des enfants, colecţia
părţile pozitive, până la urmă abordând aproape toate
„Sources chrétiennes” nr. 188, Paris, 1972, pp.13-40). Textul
sectoarele vieţii zilnice.
așa cum îl găsim în lucrarea acum citată este cel autentic

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
și complet și îl menţionăm aici așa cum l-a tălmăcit un
tânăr profesor de Teologie (Sebastian F. Ardelean, în
revista „Altarul Banatului”, serie nouă, an. V (XLIV), nr.
4-6, aprilie-iunie 1994 și nr. 7-9, iulie-septembrie 1994).
După ce a intrat în preoţie, la sfârșitul anului 393
sau începutul anului 394, Ioan Hrisostom a imaginat o
discuţie cu niște părinţi când, după ce s-a referit la dorinţa
de avuţie și la folosirea acesteia în diferite scopuri, inclusiv
ajutorarea celor lipsiţi, dă sfaturi amănunţite privitoare la
educaţia copiilor așa cum puteau fi concepute acestea în
secolul al IV-lea. Autorul pune accentul pe faptul că
educaţia începe de la o vârstă fragedă când anumite
înclinaţii pot fi corectate printr-o educaţie insistentă.
Până la un punct autorul este precursorul treptelor
formale din metodica pedagogiei moderne, deși scopul
urmărit de el nu este de a alcătui un manual de pedagogie în
sensul de azi al cuvântului. Gândurile sale despre educaţie
pornesc din dorinţa de a îndrepta societatea în mijlocul
căreia trăia. Educaţia o consideră ca pe o artă superioară
oricărei alteia deoarece pe când toate au în vedere un folos
în lumea de aici, educaţia creștină se săvârșește în vederea
celei viitoare (D. Fecioru, Ideile pedagogice …, pp. 457). În
mod special autorul se referă la catehizarea celor mici,
problemă căreia îi consacră 14 paragrafe (38-52).
După ce se referă la sufletul copilului, Ioan Hrisostom
dă sfaturi amănunţite de care trebuie să ţină seama
educatorul cu privire la limbaj, auz, miros, vedere,
stăpânirea de sine, poftele trupești și raţiune. Mijloacele
de educare pe care le are în vedere sunt controlul,
pedepsele fizice și morale, postul, rugăciunea,
frecventarea bisericii și catehizaţia. Atenţie specială acordă
educaţiei fetelor prin renunţarea la podoabe, iniţierea în
obligaţiile gospodărești și pregătirea pentru rolul de mame.
Pentru a concretiza toate aceste sfaturi educaţionale,
redăm în continuare câteva paragrafe din scrierea rămasă
celebră „Despre gloria deșartă și cum trebuie părinţii să-i
crească pe copii” (în traducerea lui Sebastian Ardelean) :
16. (Într-o familie) s-a născut de puţină vreme un copil;
tatăl se îngrijește cum ar putea să-l înfrumuseţeze și să-l
îmbrace (pe copil) cu veșminte ţesute cu fir de aur, și nu cum
ar trebui să-i dea o bună creștere. Omule, de ce faci aceasta?
Poartă tu astfel de haine, dar de ce îl obișnuiești pe copilul
care încă n-are experienţa nebuniei cu acestea? De ce i-ai
pus podoabă în jurul gâtului? Pentru a-l crește (bine), nu-i
nevoie de aurării, ci de un pedagog bun! (Mai mult), tu lași
părul să-i crească pe spate, ca unei fete, făcându-l să
primească astfel o înfăţișare feminină și sleindu-i robusteţea
firii sale; de asemenea, tu ești cel care – și încă din copilărie –
ai pus în (sufletul) lui pasiunea pentru bogăţii convingându-
l să se alipească de lucruri lipsite de valoare. De ce pui la cale
(acest) foarte primejdios complot? De ce-l determini să se
alipească de cele trupești? „Bărbatul – zice Sfântul Pavel –,
dacă-și lasă părul lung, este de ocară”; firea nu vrea așa,
Dumnezeu nu a poruncit așa, ci este o superstiţie păgână și,
ca atare, un lucru oprit. De asemenea, sunt mulţi cei care le
atârnă (copiilor) de urechi cercei de aur. O, dacă nici fetele n-
ar prinde drag de ei! Dar – (ce să mai zic?) – voi și pe băieţi îi
călăuziţi spre (propria lor) pagubă (prin astfel de lucruri).
CEEOL copyright 2020
41
17. Din pricina celor spuse, mulţi – considerându-le
amănunte fără importanţă – vor râde, probabil; toate
acestea-s însă lucruri foarte importante. Copila care a fost
educată – chiar de mamă – să se îndrăgostească de
podoaba femeiască, atunci când va părăsi casa
părintească, va fi mai pretenţioasă decât sunt cei care
încasează impozite și, (astfel), o (adevărată) povară pentru
soţul ei. V-am spus și mai înainte că răul nu-i lesne de
stârpit, și aceasta se explică prin faptul că nimeni nu are
grijă de copii, nimeni nu le vorbește despre feciorie, nimeni
despre cumpătare, nimeni despre dispreţul banilor și al
faimei, nimeni despre poruncile Scripturii.
18. Deci ce se va alege de acești copii, dacă ei din
pruncie-s lipsiţi de dascăli (buni)? De fapt – dacă cei ce
au fost crescuţi (cu grijă) și educaţi încă de mici nu-s în
stare să urmeze calea cea bună – ce lucruri cumplite nu
ne-am putea aștepta să făptuiască ei, care, încă din fragedă
vârstă, sunt deprinși cu ascultarea celor mai vârstnici?
Acum nimănui nu-i dă prin gând cum s-ar putea – prin
strădanie – înfrumuseţa sufletul lor, dar fiecare-și dă toată
silinţa numai pentru a-i învăţa pe copii meșteșugurile,
literatura și elocvenţa.
19. Nu voi înceta să vă îndemn și să vă implor ca
înainte de orice să le-ndrumaţi copiilor voștri pașii în viaţă.
Da fapt, dacă tu te îngrijești de soarta copilului tău, dă pe
faţă aceasta și răsplata nu va întârzia. Ascultă-l, în acest
sens, pe Pavel, care spune : … dacă ei stăruie în credinţă,
în iubire și în sfinţenie, cu înţelepciune”. Și chiar dacă știi
cât rău s-a cuibărit în tine, gândește-te că ai totuși o
oarecare mângâiere.
Să crești un atlet pentru Hristos! Nu spun prin
aceasta: îndepărtează-l de căsătorie; trimite-l în pustie;
pregătește-l pentru viaţa călugărească. Deși-nainte făceam
rugăciuni și încă mai vreau ca toţi să îmbrăţișeze o astfel
de vieţuire, eu nu silesc (pe nimeni să se călugărească) –
și aceasta pentru că nu-i lesne de trăit o astfel de viaţă. Să
crești un atlet pentru Hristos! Învaţă-l pe copil, chiar dacă
va trăi-n lume, (ca cei mai mulţi dintre oameni), frica de
Dumnezeu încă din fragedă pruncie.
20. Așa cum ceara (primește pecetea inelului), într-un
suflet de copil se vor putea întipări învăţăturile bune; când
– (odată cu vârsta) – acești copii vor deveni, asemeni unui
obiect obţinut prin turnare, rezistenţi (faţă de tot ceea ce ar
veni asupră-le), nimeni nu va mai putea să șteargă (acele
învăţături din sufletele lor). (Cum încă-i mic), el tremură și
știe de frică și pentru a-l face să se teamă nu-i nevoie decât
de privirea sau de vorba ta. Folosește-i pruncia spre a-l
îndruma pe calea cea bună. Osteneala nu-ţi este fără rost,
fiindcă – dacă-ţi va fi dat un fiu cumsecade – de calităţile lui
tu te bucuri primul și Dumnezeu, deopotrivă.
33. Să nu crezi că pentru a reuși aceasta este nevoie
de timp îndelungat; dacă-i vei stabili (copilului), chiar dintru
început, reguli ferme de viaţă, dacă-l vei ameninţa cu toată
severitatea și vei rândui atâţia supraveghetori – două luni
sunt de ajuns; tot (ceea ce-l privește pe copil) poate fi
pus la punct în acest răstimp, iar (educaţia) se așază,
treptat, (în sufletul copilului) și, preschimbându-se într-o
dispoziţie naturală, primește tăria firii.
CEEOL copyright 2020
42 mitropolitul nicolae corneanu
37. Așadar, copiii nu trebuie să audă nimic
necuviincios nici de la servitori, nici de la pedagog, nici
de la doică. Dimpotrivă, așa cum plantele – când sunt
tinere, mai cu seamă – au trebuinţă de multă îngrijire, copiii,
de asemenea au trebuinţă de (atentă) îngrijire. De aceea,
să avem grijă ca ei să aibă doici bune, ca să li se pună
astfel – și chiar dintru început – temelie bună și să nu-și
însușească nimic rău.
47. Dar, fiindcă veni vorba de (acest) nume, mi-a
răsărit în minte și un alt gând, anume că – pornind chiar
de la numele (pe care le dăm copiilor) – noi putem să le
insuflăm râvna pentru virtute. Nimeni să nu năzuiască să-
i numească pe copii cu numele înaintașilor – a tatălui sau
mamei (lor), a bunicului sau a străbunicului (lor) –, ci cu
cele ale drepţilor, mucenicilor, episcopilor sau ale
Apostolilor. Aceasta să vă fie râvna! Și unul să fie numit
Petru, altul – Ioan, iar un altul – cu numele vreunui sfânt.
79. … Există și un alt leac. Care? Să-l învăţăm să
postească – fie și numai două zile pe săptămână, miercurea
și vinerea. (De asemenea), să-l (deprindem) să meargă la
biserică, iar seara – după ce s-a încheiat reprezentaţia
teatrală –, tatăl (ducându-l pe copil în preajma teatrului),
să-i arate pe cei care ies de acolo și să râdă și de bătrâni
(spectatori) – fiindcă au ajuns mai nebuni decât tinerii –,
și de cei tineri – fiindcă se lasă măcinaţi (de pasiunea
pentru teatru). Întreabă-l pe copil: „Ce au câștigat toţi
aceștia? Rușine, batjocură și dispreţ?” Nu mai încape
vorbă că, pentru stăpânirea de sine, este deosebit de
important ca ei să se ţină departe de toate acestea, ca și
de cele ce-i cad sub ochi sau îi ajung la urechi.
80. Mai este și altceva: (tânărul) să fie învăţat să se
roage cu râvnă și cu multă căinţă. Să nu mi se spună că un
copil nu va fi-n stare să înţeleagă (toate) aceste lucruri!
Mai cu seamă el, copilul – cu mintea trează și cu ochi
scrutători fiind –, va putea să le înţeleagă. Că lucrurile
stau astfel, constatăm din multe exemple oferite de cei de
odinioară – Daniel sau Iosif, de pildă. Nu-mi spune că
Iosif a avut 17 ani, ci mai bine cugetă faptul că el a câștigat
dragostea tatălui și chiar pe cea a fraţilor săi. Cât despre
Iacob, nu a fost, oare, el încă și mai tânăr? Ce să mai
CEEOL copyright 2020
vorbim de Ieremia? N-avea, oare, Daniel, doar 12 ani și la
fel Solomon, când a compus acea minunată rugăciune?
Iar Samuel, deși încă mai tânăr, nu l-a învăţat el pe propriul
său dascăl? De aceea, nu (trebuie) să pierdem încrederea
(că toate acestea n-ar putea fi pricepute de un copil).
(Când, totuși, copilul nu pricepe acestea, faptul se explică)
nu atât prin vârstă – (întrucât omul, că-i om, nu întotdeauna
înţelege pe toate –, ci prin altceva, anume că el, copilul)
nu are încă sufletul pregătit în acest scop. Învaţă-l deci să
se roage cu multă căinţă și – pe cât posibil – să privegheze
și, pentru a nu mai lungi vorba, să se întipărească-n
(sufletul copilului) felul de viaţă al unui bărbat cu viaţă
sfântă. Un astfel de copil – postind și rugându-se se
sârguiește să nu se jure, să nu-l insulte pe cel care-l insultă,
să nu blesteme (pe nimeni) și nici să fie ros de invidie. (O
astfel de vieţuire) presupune, desigur, un stăruitor îndemn
la stăpânire de sine.
89. Să-l facem (pe tânăr) să participe – pe cât îi va fi
în putere – la viaţa socială – desigur, numai în măsura în
care aceasta nu are nimic păcătos. Dacă și-a ales cariera
militară sau să ia (în justiţie) apărarea celor năpăstuiţi sau
ceva de felul acesta, el să fie învăţat să nu agonisească
câștig urât.
90. La rându-i, mama (se cade) să înveţe să-și educe
fiica în conformitate cu aceste (reguli de viaţă) și să o
îndepărtăm de multa cheltuială (presupusă de lux), de
găteală și de toate acele lucruri care aparţin curtezanelor.
Ca și tânărul, tânăra (trebuie) să le facă pe toate
ţinând seama de această normă de viaţă – altfel spus, să
se ferească să ducă o viaţă de huzur și în beţia (frumuseţii).
Într-adevăr, pentru stăpânirea de sine aceasta-i un lucru
de mare importanţă, întrucât – ( se știe) – pofta produce
multă tulburare (în viaţa) tinerilor, (după cum în viaţa
tinerilor și, în general, a femeilor) multă tulburare produce
dorinţa de înfrumuseţare și tot ceea ce aţâţă nimicurile
vieţii. Așadar, să le înăbușim pe acestea! Crescând astfel
de atleţi, noi vom putea fi bineplăcuţi lui Dumnezeu, și
atât noi, cât și copiii noștri vom fi în stare să avem părtășia
bunătăţilor făgăduite celor ce Îl iubesc pe El – cu harul și
cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu
Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, mărire, putere și
cinste, acum și pururi și în vecii vecilor, Amin.
Ideile hrisostomice așa cum rezultă din textele acum
reproduse ca și sfaturile sale au valabilitate permanentă
și suntem siguri că nu-și vor pierde nicicând actualitatea.
Același lucru îl putem spune despre toate poveţele
decurgând din scrierile Sfinţilor Părinţi, inclusiv cele din
domeniul educaţiei și al pedagogiei (vezi Ottorino
Pasquato, Forme della tradizione classica nel „De inani
gloria et de educandis liberis” di Giovanni Crisostomo,
în „Orientalia christiana periodica”, Roma, vol. 58, fasc. 1,
1992, pp. 353-364). E și motivul pentru care am abordat
această temă, într-o perioadă de timp când ne dăm tot mai
mult seama de nevoia unei mai bune educaţii atât a celor
tineri, cât și a oamenilor în general.
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
ÎPS Nicolae al Banatului
Să spun din capul locului că am avut mereu
impresia că există legături de rudenie între familia
mea și cea a ÎPS Nicolae, fără să-mi dau osteneala de
a cerceta chestiunea. Oricum, s-ar putea bănui o
anume subiectivă simpatie a mea faţă de Înaltul
Ierarh. Pe de altă parte, relaţiile au fost, spre crescîndul
meu regret, destul de rare. Un telefon sau două înainte
de 1989 și poate cîteva schimburi neînsemnate de
scrisori înainte și după acel an. Apoi vreo două
întrevederi dintre cele mai plăcute, după 1989, însoţite
și de schimburi regulate, calde, de felicitări de
Sărbătorile creștine. Cîte o carte trimisă de o parte și
de cealaltă. Cam atît.
În paralel însă am urmărit cu anume atenţie cariera
Înaltului Ierarh. La Caransebeș, la finele deceniului ‘940,
copil fiind, îi zăream pe stradă statura subţire, ascetică;
mulţi oameni se dădeau la o parte cu admiraţie și respect
cînd trecea figura aceea sveltă, modestă, natural-nobilă
a tînărului care pe-atunci era încă un mărunt dascăl
seminarial. La ureche mi se șopteau cuvinte de admiraţie
și pronosticuri privind un mare viitor. În adevăr, 15 ani
mai tîrziu, prietenul Marin Tarangul, fire altfel aparent
frivolă, dar cu judecăţi exacte, mă luă la Sf Spiridon
Nou, spre a asista la instaurarea noului Ierarh. Ascultam
cuvîntarea lui Nicolae Corneanu și nu-mi venea să cred:
o faţă bisericească ortodoxă citînd dezinvolt din
Jaspers, din Heidegger și mai știu eu cîţi alţii de același
calibru, una ca asta nu mai auzisem, nici nu-mi
imaginasem măcar, cel puţin la acea dată.
I-am văzut apoi de la distanţă unele publicaţii, am
citit despre Înalt Prea Sfinţia Sa, am auzit fără să fiu
surprins opiniile calde și laudative venite de la preoţi
de ţară fără de pretenţii din comunitatea româno-
americană, cu ocazia unei vizite în Statele Unite, ţara în
care locuiam și al cărei cetăţean eram.
Eram de mult, din anii ’80 încă, persuadat că ÎPS
Sa fusese obligată să dea rapoarte periodice
strașnicelor organe executive din România, altminteri
călătoriile și funcţiile Sale externe nu ar fi fost posibile.
Spun deschis că n-am prea dat importanţă acestei
convingeri. Ostilitatea mea era rezervată vinovaţilor,
făptuitorilor, iar nu victimelor, sau celor care, precum
Constantin Brâncoveanu, cu secole în urmă, se
văzuseră nevoiţi să participe la asediul Vienei. (Istoria
României continuam s-o cunosc, deși alta era acum
patria mea.) Iar despre „CSNAS” părerea mea era
formată din capul locului: o unealtă a Securităţii,
folosind în fruntea ei oportuniști dubioși, gras răsplătiţi,
oricînd dispuși să execute poruncile celor din care
descindeau.
CEEOL copyright 2020
43
Mult mai mult mă interesa stilul de conducere al
Mitropolitului, amestecul acela de blîndeţe și de
eficienţă, pe care îl percepeam fără greutate. Mai mult
încă mă interesau intensele preocupări și eforturi ale
Mitropoliei pentru sporul intelectual al provinciei pe
care o conducea: spor teologic, istoric, filozofic, literar
chiar. Nu puţini au fost cărturarii care au găsit o anume
protecţie în umbra Mitropoliei; să-l pomenesc în treacăt
numai pe remarcabilul istoric al Banatului care a fost I.
D. Suciu, azi în mod absurd uitat. Cu încă și mai multă
atenţie observam încercările, atît de dificile în deceniile
7, 8 și 9 ale secolului tocmai trecut, de a păstra vie o
flacără de spiritualitate și de religiozitate raţională în
rîndurile credincioșilor.
Iar în străinătate, ÎPS Nicolae reprezenta faţa
umană și civilizată a Bisericii Ortodoxe Române. Nu era
de fel puţin lucru și chiar dacă n-ar mai fi altceva de
spus, acest om de excepţie ar merita gratitudinea și
aprobarea unanimă a oamenilor inteligenţi.
Dar, din fericire, și nu fără adevărată mirare, mai
sunt multe de spus. După 1989, ÎPS Corneanu a devenit
fără umbră de îndoială un focar al progresului, al
toleranţei și al transpunerii în practică a valorilor
intelectual/democratice în Banat, în România. Bigoţii
au notat fără întîrziere că au de-a face cu un adversar
redutabil: veninul lor s-a revărsat din plin, vreme de 20
de ani, și a izbucnit vulcanic, nu în ultimul rînd (destul
de recent) în revistuţe pseudo-conservatoare din
capitală. Pe ce motive?
Nu de ieri, nu de alaltăieri, ci de mult ÎPS Corneanu
a înţeles un fapt elementar, pe care sferto-docţii ipocriţi
sau fanatici n-au putut să-l înţeleagă niciodată. Și
anume că Biserica Creștină în ansamblul ei se afla astăzi
(ca și totdeauna vreme de 20 secole, dar parcă încă și
mai intensiv), în întreaga lume, sub asaltul feroce al
puterilor seculare și materialiste. Le-a fost și le este în
continuare acestor dușmani lăuntrici (regret, dar altfel
nu-i pot numi) peste putinţă să înţeleagă că una din
strategiile cele mai înţelepte, strategie indispensabilă
și îndrumare divină simultan, este apropierea, nu,
interpătrunderea cît mai strînsă între Ortodoxie și
Catolicism. Cu totul altfel ar sta lucrurile în Europa, în
lume, dacă această îmbrăţișare spirituală ar lua fiinţă.
Le-a fost și le este peste putinţă celor pomeniţi să
înţeleagă rolul providenţial rezervat Ortodoxiei române:
acela de a sluji drept punte de legătură între cele două
mari ramuri ale Creștinătăţii. Latinitatea răsăriteană nu
este, nu poate, nu trebuie să fie altceva; rost mai înalt
pur și simplu nu are.
Și ar mai fi de adăugat un lucru elementar. În
istoria românilor nu abundă episoadele și faptele
constructive. Dar ele există totuși. Un astfel de
eveniment istoric constructiv a fost colaborarea dintre
Ortodocși și Greco-Catolici în zonele transcarpatine cam
în tot decursul secolului XIX și la începutul secolului
XX. Nu e puţin lucru, și e lucru de mîndrie.
ÎPS Nicolae a înţeles bine și adînc aceste
adevăruri. Pot da mărturie despre felul în care mi-a vorbit
CEEOL copyright 2020

44 mitropolitul nicolae corneanu

elocvent și cu frumoasă delicateţe despre
complementaritatea și despre darurile reciproce ale Era o înserare cenușie de
Bisericilor fraterne încă acum peste 15 ani, într-o
convorbire între patru ochi de care am beneficiat. (Știu
primăvară
bine că alte figuri majore, fratele Nicolae Delarohia de
Era o înserare cenușie de primăvară, cu nori grei
pildă, sau atît de respectatul Corneliu Coposu
de ploaie, și după mai multe seminarii de literatură
argumentau în aceeași direcţie. O discuţie destul de
engleză, pe care le ţinusem de dimineaţă, până atunci,
recentă cu Mihai Șora mi-l vădea cam pe aceeași linie).
aveam mintea împăienjenită de oboseală. Șovăiam să mai
Nicolae Corneanu a transpus în faptă gîndurile
rămân în clasă, la ceasul acela când pașii mei nu-și visau
sale. A fost acela care, smerit, fără scandal public, a
decât să ajungă mai repede acasă. Dar în acea târzie
restituit fraţilor Greco-catolici lăcașurile de rugăciune.
după-amiază, a anului 1992, prietena și colega mea de
A fost cel care și-a dezvăluit trecutul, cu cele bune sau
catedră, Luminiţa Niculescu, ne pregătise sufletește
cu cele nefericite, fără ezitare. A fost cel care a pășit, cu
pentru venirea unui oaspete, cu totul și cu totul special.
tot curajul, cu toată dragostea, cu dorinţa inovaţiei și a
Îl invitase pe IPS Nicolae Corneanu să ne vorbească
restaurării creatoare, spre construirea de punţi
nouă, celor de la Facultatea de limbi străine, despre
apostolice, cuminicătoare prin potir spre reluarea sfintei
conceptul de frumos în gândirea creștină.
legături cu Roma eternă. Furia mărginiţilor și a pururi-
Mi-aduc aminte și acum sala în care începuseră să
dușmanilor a izbucnit ca într-un film de groază produs
se strângă studenţii și profesorii, cu ochii încercănaţi și
de Hollywood.
tenul palid de aceeași epuizare pe care o simţeam și eu,
Nu, nu prea sunt dispus să-i iert în grabă pe
aproape de capătul zilei. Mi-am îndreptat ochii spre
dușmanii Săi: căci aceștia sunt în același timp dușmani
geamurile clasei, ca și cum aș fi vrut să sorb puţină
ai Creștinătăţii, fie că-și dau seama, fie că nu. Ţin minte
energie de afară, dar am dat de aceleași ziduri de clădiri,
că unchiul meu, neîntrecutul medic bănăţean Iuliu Pora,
blocând orizontul. În clipa aceea, ușa s-a deschis și a
unul din oamenii cei mai adînc morali pe care mi-a fost
intrat înăuntru Părintele Mitropolit. Însoţit de Luminiţa,
dat să-i cunosc (vai – atît de rari la Dunăre și Carpaţi!)
care-și îndeplinea cu vădită emoţie rolul de gazdă,
era Greco-Catolic. Atunci cînd, prin edict bolșevic,
oaspetele s-a suit cu mers domol pe podiumul de la
confesiunea sa a fost interzisă, s-a considerat Romano-
catedră și s-a uitat lung la noi.
Catolic. Da, dar în același timp, fără să fie prea jenat, a
Nu se grăbea să înceapă, voia, de abia acum îmi
acceptat invitaţia de a face parte din consiliile eparhiale
dau seama, să ne adune de pe drumuri, în privirea sa, de
ale Ortodoxiei din Banat. Era Dr. Iuliu Pora, de asta nu
o blândeţe și forţă neobișnuită. Apoi a început, cu glas
mă îndoiesc nicio secundă, un om întreg la suflet și la
tremurat, să ne spună, dar ciudat, cuvintele lui nu se
minte. Știa ce face. Cum de l-aș judeca eu altfel pe ÎPS
închegau într-o predică, sau într-o prelegere, ci ne captau
Nicolae Corneanu, una din atît de rarele figuri de mare
în cercul de taină în care avea să se petreacă minunea.
clasă de care România de azi se poate bucura, de care
De când pășise în clasă, cenușiul, de pe chipurile noastre
ar trebui să se bucure, dacă ar avea sănătate psihică?
și de pe zidurile mohorâte, dispăruse, istovirea mă
Dacă România este să aibe un viitor, lucru de care nu
părăsea și simţeam cum mă vindec, ca paraliticul din
putem fi siguri, apoi atunci viitorul poate fi numai și
vechime, la îndemnul lui Iisus. Unde erau deodată cei
numai acela schiţat de Nicolae Delarohia, de Corneliu
două mii de ani care mă despărţeau de El? Se oprise oare
Coposu, de Iuliu Pora, de Mihai Șora și de Nicolae
timpul, se întorsese înapoi, ori, poate, pentru o clipă,
Corneanu.
ajunsesem în vecinătatea prezentului divin?
Pe bănci, toţi cei de faţă își scoseseră foile,
caietele, cu intenţia de a-și lua notiţe, de a pune la urmă
întrebări, vorbitorului, dar nimeni nu scria. Ce auzeam
Virgil NEMOIANU
eu, era parcă dincolo de gând. Aș fi vrut, din răsputeri,
Bethesda Maryland, septembrie 2008
să ţin minte anume fraze și înţelesuri ale Părintelui
Mitropolit, dar nu-i vedeam decât aura, nu prindeam
decât raza care trecea din făptura lui în noi toţi,
transformându-ne într-o singură fiinţă.
Deși diferită, trăirea mea de atunci își găsea
corespondenţa într-o experienţă anterioară, avută în
primăvara anului 1990, când, în marele amfiteatru al
Facultăţii de Drept, unde până de curând se ţinuseră
ședinţele de îndoctrinare comunistă, a venit Maica
Tereza. Era la puţină vreme după Paște. Cu o sfântă
simplitate, Maica și-a înălţat mâinile trudite asupra
noastră, cei adunaţi să o asculte, ne-a binecuvântat și
ne-a luat cu dânsa, pe calea milei tămăduitoare,

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
eliberându-ne, pentru câteva clipe, din închisoarea
grijilor de sine.
Din vocea ei obosită și totuși arzătoare se
răspândea o energie luminoasă care ne trezea din latenţă
și emoţia creștea în noi, pe măsură ce ne vorbea, până
când a culminat la sfârșit, când, ca o singură fiinţă, lumea
din sală s-a ridicat și, cu ochii în lacrimi, a început să
cânte: „Christos a Înviat, cu moartea pre moarte călcând”.
Ce se întâmplase cu mine atunci, în prezenţa Maicii
Tereza, iar mai apoi, în seara acelei primăveri cenușii, pe
când Părintele Mitropolit Nicolae povestea? În Gnoza
de la Princeton, Raymond Ruyard spunea că suntem
ferestrele prin care Dumnezeu trece, făcându-și
cunoscută apropierea. Unele geamuri sunt atât de
prăfuite și de murdare, încât nici o undă de lucire nu le
poate străbate, altele sunt pâcloase, și prin ele zărim
doar ceva nelămurit și neliniștitor, de care ne temem, ca
amnezicii, a căror minte nu se poate sprijini pe nimic. Dar
sunt și ferestre limpezi, cristaline, prin care divinul răzbate
fără opreliști, iar când ne este dat să ne aflăm în preajmă,
se petrece și cu noi, cei de pe drumuri, minunea.
Întâlnirea mea cu Părintele Mitropolit Nicolae a stat
de la început sub semnul Providenţei. De atunci și până
azi, deși nu l-am mai revăzut, nu am încetat să merg, cu
pașii sufletului, către dânsul. În răstimpuri, i-am trimis
puţinele și măruntele mele cărţi, nu din vanitate, ci pentru
ca Părintele Mitropolit să-mi binecuvânteze scrisul, prin
care am tot încercat să-mi curăţ geamul cugetului.
Totdeauna mi-a răspuns cu aceeași bunătate, iar în
vremea din urmă, am putut învăţa de la dânsul cum
trebuie primite suferinţa și nedreptatea care tind să
maculeze fereastra aceea, de taină. Cu fermitate și
blândeţe.
Fermitatea îi vine din certitudinea că harul, pe care
îl simte, venind de departe, nu trebuie înăbușit, pentru
că nu îi este dat numai lui, ci prin el trece în alţii, ca
lumina luată din lumină, în noaptea Învierii. Iar blândeţea
îi izvorăște dintr-o iubire atot-iertătoare, care e cu atât
mai tare, cu cât Părintele Mitropolit Nicolae se lasă purtat
de Iisus pe Golgota acestor timpuri.
Monica PILLAT
CEEOL copyright 2020
45
Opera publicistică a unui ierarh
La modul general, este destul de dificil să ţi se ceară
să alcătuiești un rezumat, și pe de-asupra limitat ca spaţiu,
al operei scriitoricești aparţinând cuiva care a început să
publice încă de pe băncile studenţiei. Este vorba despre
mitropolitul Nicolae Corneanu de la Timișoara, care în
preajma celor 85 de ani de viaţă lasă în urmă o bogată
literatură teologică și religioasă, care sperăm că nu s-a
încheiat încă.
Totuși, din consideraţie pentru autor și pentru a da
curs invitaţiei primite, voi încerca în cele ce urmează să trec
în revistă, oferind și unele detalii interesante, tot (sper că
nu am omis ceva) ceea ce a publicat până acum ierarhul
bănăţean.
Mergând pe fir cronologic, trebuie amintită pentru
început o broșură tipărită în anul 1975 la Editura Institutului
biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, intitulată
Pedobaptismul (botezul copiilor) de-a lungul vremii, în
fapt, un studiu extras din revista „Biserica Ortodoxă
Română” (XCIII, 1975, nr. 1-2, pp. 130-149). Foarte bine
documentat patristic și scripturistic, studiul concluzionează,
la capătul consideraţiilor și investigaţiilor pe care le-a
întreprins autorul, că „din punct de vedere teologic botezul
copiilor mici nu constituie o eroare, (...) ci practica de veacuri
a Bisericii”. Acest studiu, care ar merita retipărit, este de
foarte mare actualitate, mai ales în contextul dialogurilor
teologice pe tema Tainelor de iniţiere, la care participă
Biserica Ortodoxă în ansamblul ei.
Cu scopul de a populariza credinţa creștină și, în
același timp, de a veni în ajutorul clericilor și teologilor în
activitatea lor învăţătorească, Î.P.S. Sa Mitropolitul Nicolae
a publicat numeroase lucrări, articole și studii, sau a
îndrumat apariţia unor publicaţii. Astfel, în anul 1981 se
tipărește la Editura Mitropoliei Banatului lucrarea
Temeiurile învăţăturii ortodoxe, în care înaltul ierarh a
dorit să arate, așa cum însuși mărturisește în introducerea
lucrării, rostul și importanţa Sfintei Scripturi și a Sfintei
Tradiţii, „luate împreună ca temei al învăţăturii creștine”.
În anul 1984 apare, tot la Editura Mitropoliei din
Timișoara, volumul cu titlul Studii patristice. Aspecte din
vechea literatură creştină, care arată atât pregătirea cât și
preocuparea Î.P.S. Sale în domeniul Patrologiei și cuprinde
o parte a articolelor și studiilor publicate de către ierarh
încă din anii studenţiei, ele având ca subiect diferite teme
patristice. Din cuprins: Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi
literatura patristică, Scriitorii patristici şi gândirea
antică, Pagini de aghiologie patristică, toate capitole
alcătuite la rându-le din numeroase articole și studii care
„reflectă starea de spirit a celui care, luând contact pentru
prima dată cu scrisul Sfinţilor Părinţi și autorilor patristici,
s-a lăsat cuprins de sinceră admiraţie”, după cuvântul
autorului însuși.
După doi ani, în anul 1986 vede lumina tiparului
lucrarea istorică intitulată Biserica românească din nord-
vestul ţării în timpul prigoanei horthyste (Editura
Institutului biblic și de misiune al B.O.R., București), în
care înaltul ierarh, pornind de la documentele ce se află în
CEEOL copyright 2020
46 mitropolitul nicolae corneanu
arhivele eparhiale de la Sibiu, Cluj-Napoca, Oradea și Alba
Iulia, cât și în arhivele parohiilor depinzând de aceste Centre
eparhiale, se referă la opresiunea Bisericii românești din
nord-vestul ţării, după Dictatul de la Viena din 30 august
1940. În urma acestui Dictat, nord-vestul ţării a trecut sub
ocupaţie horthystă, regim ce promova o politică fascistă,
de pe urma căruia au avut de suferit nu doar românii, ci mai
ales evreii și chiar populaţia maghiară. Volumul este însoţit
de o serie de fotografii foarte sugestive.
Anul următor, 1987, iubitorii de literatură patristică își
vor îmbogăţi biblioteca cu încă o carte, întrucât Î.P.S. Sa
Nicolae Corneanu se decide să dea spre tipărire „rodul unor
mai ample investigaţii de tinereţe asupra literaturii
patristice”, care se va concretiza în lucrarea Patristica
mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine
(ed. I apărută la Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara,
1987; ed. a II -a apărută la Editura Polirom, Iași, 2001).
Cercetările „desfășurate pe parcursul unei perioade de timp
mai îndelungată – scrie Î.P.S. Sa în cuvântul înainte – reflectă
preocupările și posibilităţile unor etape diferite, având însă
toate ca notă dominantă uimirea și totodată admiraţia
stârnite de operele autorilor din primele veacuri creștine”.
Atrag atenţia capitolele intitulate: Probleme de pietate la
Sfinţii Părinţi sau Sfinţii Părinţi şi unele aspecte ale vremii
lor, prin faptul că aduc la lumină teme actuale, cititorul fiind
familiarizat cu felul în care cei de demult se raportau la o
serie de aspecte ale vieţii cotidiene.
Se remarcă mai ales modul în care, cu deosebită fineţe
și cu simţ artistic, a fost alcătuit studiul intitulat Farmecul
pustiului. Poate un loc arid precum pustiul și deșertul să
atragă pe cineva sau prin ceva? Se pare că da. „Să escaladăm
pentru o clipă, spaţiul și timpul și să ne transpunem în
mediul deșertului. O tăcere de mormânt. Doar vântul dacă
șuieră. Un ocean nesfârșit de nisip, ondulat de valurile
dunelor care uneori se mișcă purtate de tăria aerului. Nimic
nu iese în cale, nimic nu atrage atenţia. (...) În deșert simţurile
cad toropite sub suliţele discului înroșit ce atârnă de bolta
cerului, deseori voalat de o perdea de praf, trupul se topește
de căldură ori se scaldă în râurile de transpiraţie ce se scurg
din porii prea dilataţi. Numai sufletul rămâne intact, mereu
treaz, ca o antenă care captează neobosit undele ce inundă
spaţiile. (...) Aici, în această imensitate a nisipurilor,
credinciosul poate simţi mai puternic decât oriunde
singurătatea sa și în același timp dependenţa de Creator”.
Este util de parcurs și capitolul Simbolurile
religioase în interpretarea Sfinţilor Părinţi, acestea fiind:
calea și drumul, podul, muntele, scara, izvorul și fântâna.
În anul 1990 Editura Mitropoliei Banatului din
Timișoara scoate la lumină volumul de studii, note și
comentarii teologice intitulat Quo vadis?, titlu inspirat de
romanul scriitorului polonez Henryk Sienkiewicz care, și el,
s-a inspirat din legenda despre fuga Apostolului Petru din
Roma și dialogul purtat cu Hristos, Care la întrebarea
Apostolului: „Unde mergi, Doamne?”, i-a răspuns că se
duce la Roma pentru a mai fi răstignit încă o dată, întrucât
turma de acolo rămăsese fără păstor. Plecând de la întrebarea
„Încotro se îndreaptă astăzi teologia creștină în general și
cea ortodoxă în special?”, Î.P.S. Sa Nicolae Corneanu
abordează teme de actualitate creștină cum ar fi: Ortodoxia
astăzi, Bisericile creştine şi ecumenismul, Terminologie
ecumenistă, Biserica şi unele din marile probleme ale
lumii de azi, Reflecţii teologice pe marginea unora din
cuceririle recente ale ştiinţei, în care prezintă cititorilor
CEEOL copyright 2020
unele elemente de noutate pentru literatura teologică
românească. Cum altfel ar putea fi catalogate consideraţiile
teologice despre: sărăcie, nevârstnici, vârstnici și
handicapaţi, explorarea cosmosului, realizări ale geneticii
moderne, orientări noi în biologie, tragedia aborigenilor,
toxicomania și altele, toate concepute foarte bine
documentat până la momentul apariţiei lor?
Preocupat neîntrerupt de viaţa și opera Sfinţilor
Părinţi, Î.P.S. Sa va traduce cunoscuta lucrare a Sfântului
Ioan Scărarul – Scara – care va fi publicată în 1994 sub
titlul Scara raiului, precedată de viaţa pe scurt a lui Ioan
Scolasticul şi urmată de cuvântul către păstor (primele
trei ediţii apărute la Editura Amarcord, Timișoara, apoi,
următoarele trei, la Editura Învierea, Timișoara, în 2008 pentru
a șasea oară). Este o lucrare teologică deosebit de
valoroasă, dovadă și ediţiile care s-au tot tipărit până acum,
lucrare ce atrage nu doar prin conţinutul bogat din punct
de vedere spiritual, cât și prin stilul inconfundabil al
traducerii. Traducerea s-a bazat pe textele originale care au
fost comparate cu alte traduceri și ediţii de la noi și nu
numai. Introducerea poate fi luată și aparte din context,
întrucât este o adevărată enciclopedie asupra vieţii
Scărarului, simbolului scării, ediţiilor Scării apărute în alte
limbi, ș.a.m.d. Fiecare treaptă din cele treizeci și trei se încheie
cu câte un duios îndemn: „Urcat fiind pe a doua treaptă,
aleargă imitând nu pe femeia lui Lot, ci pe însuși acesta,
care a fugit înainte, fără a se mai uita înapoi”; „Cel ce
biruind a urcat treapta a zecea, s-a făcut pe sine lucrător al
dragostei și al plânsului”; „Cel ce a urcat treapta a
cincisprezecea în trup fiind, deși a murit, a fost înviat, pentru
a i se răsplăti astfel strădania întru păstrarea fecioriei”.
Cuvântul către păstor (stareţ) încheie lucrarea Scării, în
care cel căruia îi este adresat e numit de către Ioan Scărarul,
„alergătorule spre cer”.
Prima intenţie a Î.P.S. Sale a fost aceea de a o prezenta,
însoţită de un studiu introductiv, ca teză de doctorat. Scara
„rezumă și reprezintă întreaga spiritualitate patristică de până
la ea și, nu numai că o rezumă, ci o și sistematizează, ba mai
mult chiar, o pune sub semnul unui simbol foarte sugestiv,
acela al scării și treptelor pe care, urcându-le, oricine poate
ajunge la desăvârșire”, citim în introducere.
În anul 1995 apărea la Editura Anastasia din București
traducerea lucrării Viaţa Fericitului Pahomie, rodul unei
munci de câţiva ani a autorului.
Foarte de tânăr înscriindu-se la doctorat la catedra
de Patrologie a Institutului teologic din București, aflată
sub îndrumarea renumitului teolog preot prof. dr. Ioan G.
Coman, ierarhul bănăţean va alcătui la finele studiilor (1949)
teza de doctorat intitulată „Viaţa și petrecerea Sfântului
Antonie. Începuturile monahismului creștin pe valea
Nilului”. Această lucrare va fi publicată în anul 1998 sub
titlul Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie cel Mare
(Editura Amarcord, Timișoara). După cum putem înţelege
din titlu, volumul îi este consacrat lui Antonie, cunoscutul
anahoret de pe valea Nilului „care prin însingurare și
eliberarea de patimi a dobândit iluminarea de la Dumnezeu
și titlul de <<mare>> din partea cinstitorilor săi”. Lucrarea
prezintă, pe temeiul unei bogate și alese bibliografii, etapele
vieţii Sfântului Antonie cel Mare, la care autorul a adăugat
unele anexe care au tangenţă cu subiectul: Farmecul
pustiului, Sf. Antonie a fost anahoret sau cenobit ?,
Antonie cel Mare şi evlavia credincioşilor și Ecouri mai
noi ale vieţii Sfântului Antonie.
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
În anul următor, 1999, editura Anastasia din București
publică lucrarea Origen şi Celsus. Confruntarea
creştinismului cu păgânismul, în care Î.P.S. Mitropolit
Nicolae Corneanu, după ce ne face cunoștinţă cu cei doi
preopinenţi, ne înfăţișează atât atitudinea dură a celui de-al
doilea faţă de creștinism, cât și cuvântul de apărare al
primului, care se găsește în tratatul Contra lui Celsus, ca
răspuns la Cuvântul adevărat al acestuia. Subiectul
înfăţișează un crâmpei din timpurile de la începutul
creștinismului, când învăţătura despre Cel înviat din morţi
s-a confruntat destul de violent cu religiile și ideile filosofice
ale vremii, mai întâi cu iudaismul, apoi cu păgânismul.
După multe ezitări, cum însuși mărturisește Î.P.S. Sa
Nicolae, zecile de articole apărute ori ca editoriale, ori ca
meditaţii la rubrica „Crâmpeie din cotidian”, în foaia
„Învierea”, editată de Arhiepiscopia Timișoarei și
Caransebeșului, apoi doar a Timișoarei, au fost adunate în
două volume substanţiale intitulate Pe baricadele presei
bisericeşti (Editura Învierea, Timișoara), ambele apărute în
anul 2000. În primul volum sunt cuprinse articolele de fond
scrise în bilunarul „Învierea” în perioada 1990-1999, iar în
cel de-al doilea volum putem reciti atât scurtele intervenţii
ce au alcătuit între 1992-1999 rubrica „Crâmpeie din
cotidian”, cât și numeroasele interviuri publicate în diverse
periodice. În toate aceste materiale Î.P.S. Sa ia „atitudine
faţă de problemele care privesc Biserica și credincioșii ei,
(…), exprimând idei și opinii dictate, nu de poziţiile așa - zis
oficiale, ci ascultând mai ales glasul conștiinţei” și încercând
să atragă „atenţia cititorilor asupra contemporaneităţii
ecleziastice în modul cel mai deschis posibil”.
În același an, 2000, iese de sub tiparul editurii „Jurnalul
literar” din București volumul Pe firul vremii. Meditaţii
ortodoxe, ce reunește articolele publicate la rubrica
„Meditaţii ortodoxe” a publicaţiei „Jurnalul literar”, începând
din noiembrie 1994 și până în octombrie 2000. După cum
afirmă întâistătătorul Mitropoliei Banatului, fiecare articol
este o „«meditaţie» axată pe probleme care mi se păreau
actuale”, dorinţa Î.P.S. Sale fiind aceea „de a împărtăși
semenilor punctul de vedere al Bisericii, așa cum l-am înţeles
eu și aș vrea să cred că n-am greșit prea mult, deși în anumite
probleme existau sau mai există încă opinii variate”.
Urmând sugestiei multor credincioși, Î.P.S. Mitropolit
Nicolae va încredinţa tiparului un nou volum intitulat
Popasuri duhovniceşti. De la Crăciun la Paşti (Editura
Învierea, Timișoara, 2001) în al cărui cuprins vor intra
„îndătinatele pastorale de Crăciun și Paști” pe care înaltul
ierarh le-a scris și trimis în toate așezămintele bisericești
din eparhiile Aradului și Timișoarei, în perioada 1961-2001,
în ceea ce privește Nașterea și Învierea Mântuitorului.
Alături de faptul că pasajele ce reprezentau completări
neesenţiale, adăugate fiecărei pastorale în răstimpul 1961 -
decembrie 1989 din ordinul forurilor superioare de Stat, au
fost omise, Î.P.S. Sa ţine să mai menţioneze și aceea că,
pastoralele rostite cu atari prilejuri în catedralele din Arad
și Timișoara au fost altele decât cele scrise, însă, din
nefericire, acelea nu s-au înregistrat. Atrage atenţia dintru
început faptul că fiecărei pastorale i s-a dat, pentru forma
tipărită acum, câte o denumire generică, în funcţie de tema
abordată. Deși pastoralele de Crăciun și respectiv de Paști
tratează unul și același subiect, perspectiva din care au
fost ele scrise nu se confundă. Spre exemplificare redăm
câteva dintre titlurile pastoralelor de Crăciun: Creştinul şi
lumea (1967), Iisus, izbăvitorul nostru (1977), Împăcarea
CEEOL copyright 2020
47
cu Dumnezeu şi cu semenii (1981), Să ne înstrăinăm de
lumea păcatului (1990), Dumnezeu ne-a iubit. Să-L iubim
şi noi (1998), ori de Paști: Viaţa cea adevărată (1968),
Felurimea datinilor să nu ne despartă (1972), Ce ne învaţă
sărbătoarea Paştilor (1988), Consecinţele învierii lui Iisus
(1999), Farmecul Paştilor (2001).
Atrag atenţia câteva gânduri de mare profunzime și
sensibilitate cuprinse în această din urmă pastorală:
„Sărbătorile Crăciunului au farmecul lor deosebit legat între
altele și de multele datini care le însoţesc. Paștile sunt însă
altceva. Precedate de minunatele denii și culminând cu
serviciul din toiul nopţii de sâmbătă spre duminică, ele ne
transpun într-o atmosferă cu totul deosebită. Crăciunul
predispune la visare, la melancolie chiar, la o bucurie ce nu
se poate însă înălţa spre cer, pentru că înșiși norii, însoţiţi
uneori de zăpadă, o împiedică. În acest timp, Paștile, sosite
deodată cu înverzirea pomilor și îmbobocirea florilor, sub
vraja strălucitorului soare de primăvară, te transpun parcă
în acea seninătate identică cu a pruncului ce zâmbește
chipului radios, plin de iubire, al mamei. Nu poţi să nu iei
parte la desţelenirea întregii naturi și atunci bucuria ta
lăuntrică nu mai cunoaște margini. Îl oprești pe cel dintâi
ieșit în cale și îmbrăţișându-l îi spui: frate, uite, a înviat firea,
a înviat Hristos și cu El lumea. (...) La plinirea acestui îndemn
ne cheamă deopotrivă Paștile cele sfinte și primăvara
dulce”.
Interesul din ce în ce mai evident în zilele noastre
pentru literatura patristică l-a determinat pe Î.P.S. Sa
Mitropolitul Nicolae ca în anii următori să încredinţeze
tiparului alte lucrări de specialitate, reluând unele
preocupări mai vechi în acest domeniu și chiar alcătuind
studii noi.
Astfel, Editura Amarcord din Timișoara a publicat în
anul 2001, în cadrul colecţiei „Cum Patribus”, volumul
intitulat Miscellanea patristica, în care autorul a inclus 22
de studii mai lungi sau mai scurte cu privire la cultura din
primele secole creștine, în mod special la gândirea și
literatura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Sunt prezente teme la
fel de actuale astăzi, ca și atunci, din care vom enumera
doar câteva: prietenia, filosofia, teatrul, dansul, sufletul și
trupul, persecuţia creștinilor etc. În studiul de debut al
volumului intitulat Sfinţii Părinţi la începutul mileniului
trei, autorul afirmă că reia o parte din problematica abordată
în Studii patristice (1984), de această dată din perspectiva
mileniului al treilea. „Din această perspectivă este inevitabil
să ne întrebăm: cu ce moștenire am început un nou mileniu
și ce vom face pentru a oferi lumii ceva în plus faţă de
trecut?”.
Tot în anul 2001 apărea la Editura Dacia din Cluj-
Napoca, în cadrul colecţiei „Homo religiosus”, volumul
Credinţă şi viaţă. Culegere de studii teologice. Acesta
reia unele articole scrise de ierarh de-a lungul diferitelor
responsabilităţi în cadrul Bisericii, care sunt grupate în
cadrul capitolelor: Teologia şi viaţa, Persoana
Mântuitorului Iisus Hristos, Fecioara Maria, mama lui
Iisus, Sărbători închinate Mântuitorului şi Maicii
Domnului, Religie, creştinism şi ortodoxie și Gânduri
creştineşti. O listă de final indică publicaţiile în care au
apărut materialele incluse în volum, acestea din urmă fiind
selectate de către autor pe temeiul actualităţii lor și
interesului pe care l-au acordat cititorii la prima lor apariţie.
În anul 2002 Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae
reia șirul scrierilor pe teme patristice prin Farmecul scrierilor
CEEOL copyright 2020
48 mitropolitul nicolae corneanu
patristice (Ed. Anastasia, București). O nouă serie de studii
de specialitate, cu un aparat critic foarte bine pus la punct
abordează teme ca: Cine sunt Părinţii Bisericii, Moştenirea
patristică azi, Contribuţia Părinţilor Bisericii, Problema
avortului la Sfinţii Părinţi, Diaconiţele în Biserică,
Modernitatea Fericitului Augustin, ș.a. În acest din urmă
studiu autorul face o paralelă între zbuciumul Fericitului
Augustin și cel al tinerilor din ziua de astăzi. „Augustin a
fost un suflet zbuciumat care nu și-a găsit liniștea decât în
intimitatea lui Dumnezeu. Câţi dintre tinerii de astăzi nu trec
prin tulburări asemănătoare celor ale lui, până ajung la un
liman? Din acest punct de vedere, ce carte este mai modernă
decât Mărturisirile lui, care reflectă tocmai zbaterile prin
care a trecut până să-și găsească liniștea în Biserica lui
Hristos?”.
În pas cu vremea este un nou volum de articole și
studii pe teme variate, apărut în anul 2002 (Editura
Învierea, Timișoara). Autorul menţionează dintru început
că, mare parte din articolele publicate în „Învierea” și
„Jurnalul literar” au apărut deja în volum, dar după anul
2000 au mai apărut articole și studii, pe care le-a inclus în
volumul de faţă. Cele mai multe dintre subiectele tratate
au fost inspirate de aspecte ale vieţii de zi cu zi, ori de
parcurgerea presei, de noutăţile cotidiene sau de unele
atitudini ale oamenilor de cultură din preajmă. „În toate
am plecat de la convingerea – spune autorul – că și
reprezentanţii Bisericii e bine, necesar și oportun să-și
exprime punctul de vedere, contribuind la mai buna
orientare a societăţii din care facem parte”. Din cuprins
merită semnalate capitolele: Meditaţii ortodoxe, Pagini
din „Învierea” și Gânduri creştineşti.
O nouă lucrare din domeniul Patrologiei avea să apară
în anul 2004, sub titlul Patristica – filosofia care mângâie
(Ed. Eikon, Cluj-Napoca). În cuvântul introductiv autorul a
găsit de bine să motiveze permanenta întoarcere la scrierile
patristice, afirmând că „adevăratul creștin e dator ca pe
lângă cercetarea Sfintei Scripturi să apeleze la citirea
scrierilor patristice, care în realitate nu fac altceva decât să
explice și aprofundeze cuvântul revelat”. Cele cincisprezece
studii cuprinse în volum se referă la diferite subiecte
patristice dintre care: Pregătirea clerului creştin în primele
trei veacuri, Preotul în viziunea scriitorilor patristici, cu
osebire Augustin, Filosofia care mângâie, Sfântul
Ambrozie, personaj literar, Sfinţenia nu cunoaşte graniţe,
Gherman, prietenul Sfântului Ioan Casian, Scriitorul
francez Racine şi Sfinţii Părinţi, ș.a.
În anul 2007 apărea la Timișoara (Editura Învierea)
volumul Actualitatea literaturii vechi creştine, în care
autorul mărturisește că și de această dată dorește să atragă
atenţia cititorilor asupra importanţei literaturii creștine vechi.
Motiv pentru care a alcătuit acest nou volum care cuprinde
materiale privitoare la unii Sfinţi Părinţi, dar și la câteva
aspecte ale vremii lor. Faptul că o parte dintre aceste aspecte
seamănă cu cele de azi, este indicat de studiul Odinioară
ca şi azi, paralelă între creștinii din vremea Sfântului Ciprian
și cei din vremea noastră.
Ultima lucrare aparţinând Înalt Prea Sfinţiei Sale
Nicolae Corneanu a văzut lumina tiparului anul acesta -
2008 - tot la editura eparhială Învierea. Se intitulează Pentru
mai binele obştesc și cuprinde articole și studii privind
realitatea cotidiană, dar și trecutul, cu evenimentele și
personalităţile lui. Volumul este alcătuit din două părţi: Să
ne urmăm înaintaşii și Gândind la cei de odinioară, fiecare
CEEOL copyright 2020
cuprinzând mai multe materiale care abordează teme istorice,
sociale, religioase și culturale. Inedite sunt articolele:
Creangă diaconul, Arghezi monahul, Emil Cioran şi
Dumnezeu, Breban credinciosul, Franz Listz şi muzica
sacră, Episod din lupta pentru menţinerea Episcopiei
Caransebeşului, Tragedia unui episcop, ș.a. Cele două
din urmă cuprind însemnări cu privire la evenimentele
dureroase petrecute la Episcopia Caransebeșului la finele
anilor ’50 ai secolului trecut, cărora ierarhul autor le-a fost
martor.
Trebuie să mai menţionăm că Î.P.S. Mitropolit Nicolae
a îngrijit de asemenea apariţia colecţiilor de predici Ieşit-a
semănătorul (Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara,
1974) și Culegere de predici (Editura Mitropoliei Banatului,
Timișoara, 1984).
Tot sub purtarea de grijă a Î.P.S. Sale a fost alcătuită
lucrarea Învăţături ale Bisericii ortodoxe (Editura
Mitropoliei Banatului, Timișoara), publicată în 1987, și a
fost retipărit în mai multe rânduri Catehismul ortodox
(Editura Mitropliei Banatului, Timișoara, I ed. în 1990),
alcătuit oarecând de vrednicul de pomenire preot prof. dr.
Ilarion Felea.
Din anul 1962 a îndrumat revista „Mitropolia
Banatului”, care din 1990 se va intitula „Altarul Banatului”.
Din anul 1980 se va îngriji de apariţia Îndrumătorului
bisericesc, misionar şi patriotic, apoi, după 1990,
Calendarului românului pe anul comun de la Hristos,
devenit în anii din urmă Calendarul almanah anual al
Arhiepiscopiei Timişoarei.
Tot din anul 1990 veghează la apariţia foii eparhiale
bilunare „Învierea”, care de altfel îi și datorează apelativul
de „fondator”.
Trebuie să menţionăm că fost coordonator al lucrării
Ortodoxia românească (Editura Institutului biblic și de
misiune al B.O.R., București, 1992), „o culegere de texte
apărute de-a lungul vremii în diferite publicaţii ori cărţi, ale
unor autori care și-au câștigat un renume bun în teologia și
cultura românească”, și care dorește să arate „felul nostru
al ortodocșilor români de a teologhisi precum și aportul
românesc la îmbogăţirea Teologiei în general, a celei
ortodoxe în special”.
Aici închei prezentarea operei scriitoricești a Înalt Prea
Sfinţiei Sale Mitropolitul Nicolae al Banatului. Am încercat
numai să schiţez, fără să intru în prea multe detalii, tot ceea
ce a publicat până acum Înalt Prea Sfinţia Sa. Din cele
prezentate reiese o operă vastă, atractivă prin bogăţia
elementelor care o compun, stilul inconfundabil, calitatea
materialului și caracterul știinţific al bibliografiei folosite.
Așa cum se constată, sunt în general două direcţii
ale operei Înalt Prea Sfinţiei Sale: patristică și de analiză a
vieţii religioase, culturale, sociale și istorice. Bine ar fi ca
cineva odată să studieze mai pe larg și în amănunt toate
aspectele operei Î.P.S. Sale, pornind poate și de la planul
care a fost schiţat mai sus.
Opera scriitoricească a înaltului ierarh bănăţean
reprezintă ani și ani de lucru cu condeiul, „în pas cu vremea”,
pentru ca din toate să rezulte „farmecul discret” al unei
vieţi închinate slujirii lui Dumnezeu și oamenilor.
Preot Marius FLORESCU
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Un frate în Hristos: Înaltpreasfinţitul
Nicolae al Banatului
Am aflat pentru întâia oară despre Înalt Preasfinţitul
Nicolae al Banatului, în primele zile ale anului 1990, zile
fierbinţi de veghe în așteptarea știrilor ce ne soseau clipă
de clipă din îndepărtata noastră Ţară, atât de apropiată,
de prezentă în neliniștea, euforia, speranţa, fervoarea toată
a sufletelor noastre de desţăraţi. Numele său și nu doar
numele erau pomenite cu laudă și recunoștinţă într-o
scrisoare ce-mi sosea din ţară, prima scrisoare primită de
la un om foarte drag, un Părinte cu care fusesem împreună
în închisoarea din Pitești: Preasfinţitul Ioan Ploscaru,
episcop greco-catolic de Lugoj. În anul cel mai greu, poate,
din anii petrecuţi prin temniţe, într-o celulă din Pitești
construită pentru un deţinut, în care eram înghesuiţi
treisprezece, mai apoi într-o încăpere mai mare din
subpământa aceleiași pușcării, am primit luni de-a rândul,
printre multele daruri cu care am fost dăruit, acela de a sta
alături de acest credincios servitor al Domnului, de a mă
ruga și a ne ruga cu el, de a medita, de a vorbi în prezenţa sa
bună conducătoare de har și de căldură spirituală. Scrisoarea
sa sosită de la el, în zilele acelea, ce păreau de febrilă
deschidere a tuturor porţilor multă vreme ferecate,
scrisoarea aceea după atâţia ani în care nu mai știam nimic
despre el, îmi aducea printre alte vești fericitoare aceea a
întâlnirii unui frate întru Hristos: ÎPS Nicolae Corneanu. Ca
un prim semn al deschiderii acelor porţi, acesta îl anunţase
pe bunul Părinte Ploscaru că îi retrocedează biserica
catedrală din Lugoj, preluată cu patruzeci și mai bine de ani
în urmă. Și într-adevăr, nici două săptămâni mai târziu, la 31
ianuarie, o nouă scrisoare a Părintelui Ploscaru se deschidea
astfel: „Dragă Nicule, Am primit scrisoarea ta din 21 ianuarie.
Chiar în ziua aceea am preluat biserica catedrală din Lugoj...”
Din nou mulţumire și recunoștinţă lui Dumnezeu, dar și
bunăvoinţei fratelui întru Domnul, Nicolae, mitropolit al
Banatului. Scrisoarea aceasta se încheia astfel: „Tu încă
ești tânăr. Eu am 80 de ani fără unu. Așa că în tot ceasul pot
deceda. M-am oferit lui Dumnezeu și cred că dacă El ne
redă Biserica acum la bătrâneţe, când nu mai putem lucra,
va lucra El în locul nostru”.
Am reluat una câte una scrisorile multe din vechea
mapă a corespondenţei mele cu preabunul Părinte (așa
mă adresam lui, căci îmi cerea să nu-l „preasfinţesc”), le-
am recitit cu surâzătoare înduioșare și din când în când
câte un gând înălţător, auzindu-i vocea ca pe timpul de
atâtea ori și atât de miraculos binecuvântat al închisorilor
noastre. Și în multe din aceste scrisori ale episcopului mai
apoi arhiepiscopului greco-catolic de Lugoj, mai ales din
primii ani ai corespondenţei – căci, deși suntem doar
servitori netrebnici, Domnul se vede că mai avea nevoie
de serviciile sale, de vreme ce a acordat octogenarului din
1990 încă nouă ani de viaţă – îmi vorbea cu căldură despre
fratele său mitropolitul ortodox din Timișoara. Printre
altele, iată ce-mi scria el la 10 ianuarie 1991: „Aici în Banat,
CEEOL copyright 2020
49
Mitropolitul Corneanu este un om de bună înţelegere,
dacă toţi ar fi ca dânsul, pacea s-ar instaura în curând.
Dânsul spune: «Dacă ar fi după mine, eu v-aș da toate
înapoi»”. Desigur, cu toată mâhnirea, Părintele Ploscaru
știa și înţelegea că erau încă multe piedici pe cale refacerii
Bisericii Unite, după persecuţia la care a fost supusă
decenii de-a rândul. La 30 octombrie 1990 îmi scria: „Cred
că aceasta este voinţa lui Dumnezeu, să nu primim
libertatea deodată. Numai pe timpul lui Constantin cel
Mare a avut Biserica o libertate triumfală. Atât după
Revoluţia Franceză ca și după Kulturkampf, libertatea a
venit pe încetul. Așa este mersul istoriei: «Mai bine să fii
printre cei ce lăcrimează decât printre cei ce te fac să
lăcrimezi», cum zici tu”. Niciodată nici o vorbă de obidă,
de condamnare a ierarhilor ortodocși care nu urmau calea
luată de mitropolitul Corneanu, ci o simplă constatare:
„nu cedează din ceea ce a hotărât Stalin”. Știa că
Înaltpreasfinţitul Nicolae Corneanu are de întâmpinat nu
puţine mustrări, ba chiar și atacuri înverșunate din partea
confraţilor săi din Biserica Ortodoxă. Polemicile au fost
pornite împotriva „Uniaţilor” chiar de unii distinși teologi,
Părintele Stăniloaie sau profesorul N. Păcuraru. Dar cum
îmi scria Părintele Ioan Ploscaru: „Noi nu
răspundem...Numai iubirea duce la biruinţa virtuţii. După
atâtea suferinţe, pe care tu le știi căci am stat împreună în
închisorile comuniste, nu voim să ajungem la părăsirea
«Căii, Adevărului și Vieţii»”.
Iubirea, iată rostit cuvântul-cheie. Nu întotdeauna
în epistolarul nostru apărea acest cuvânt, dar el și ceea ce
desemna el trecea prin cuvinte, se strecura printre rânduri,
le dădea viaţă. Tocmai despre iubire e vorba într-o
scrisoare în care Părintele Ioan îmi relata următoarele: „În
4 martie 1990 am fost la Timișoara, la consacrarea
episcopului Vicar Daniel Ciubotea. Am fost invitat la masă
și am stat cu Mitropoliţii și Episcopii ortodocși. Când ne-
am dus la biserică, am mers cu Mitropolitul, în mașină. Am
avut un buchet de viorele, pe care l-am lăsat pe racla
sfântului Iosif de Partoș. Eu am făcut tot ce au făcut ei.
Am stat în presbiteriu... După liturghia de consacrare a
noului Episcop, am stat de vorbă cu Mitropolitul de la
Craiova, Nistor, cu cel de la Timișoara, ÎPS Nicolae și cu
Episcopul Timotei de la Arad. A fost o fuziune sufletească.
Eu le-am arătat toată iubirea creștinească ce se poate
arăta”. Iar la masă, după ÎPS Nicolae al Banatului, i s-a dat
cuvântul. „Iar eu am vorbit cam așa: În Biserica Universală
(înţelegeam catolică) este un obicei, atunci când este
hirotonit un preot sau este consacrat un Episcop și a
primit proaspăt harul de la Dumnezeu, atunci Episcopul
hirotonisitor îngenunchează, îi sărută mâna și îi cere
binecuvântarea. Acest gest îl fac eu acum faţă de
Episcopul Dr. Daniel Ciubotea. Am îngenuncheat, i-am
sărutat mâna, iar dânsul mi-a dat binecuvântarea și m-a
îmbrăţișat. Apoi am adăugat: De curând a venit un
Arhiepiscop de la Roma, care ne-a spus un cuvânt din
partea Papei: «Biserica Ortodoxă să nu o atingeţi nici
măcar cu o petală!... Deci faţă de dânșii să nu aveţi decât
iubire, căci iubirea înfrăţește, iar polemicile otrăvesc
atmosfera». Apoi le-am dat un exemplu din închisoare”.
Nu relatez din acest exemplu dat de Episcopul Ploscaru
CEEOL copyright 2020
50 mitropolitul nicolae corneanu
decât finalul. În închisoarea din Sighet, tânărul episcop
greco-catolic, Ioan Suciu, suferea rău de boala care avea
să-i aducă în curând sfârșitul, când preoţii cu care era în
celulă au protestat cu vehemenţă faţă de medicul – ce nici
nu intra la ei, ci doar de pe coridor se uita dacă era cineva
pe moarte, pentru ca să-l izoleze. Ori Suciu i-a dojenit pentru
violenţa cu care au protestat pentru că lui, muribundului,
nu i se dădea nici un ajutor medical: „Nu răniţi instrumentele
Domnului”, – le-a zis el –. „Dumnezeu ne vrea sfinţi, perfecţi,
prin suferinţă. Să nu rănim instrumentele sale”. Și după ce-
mi istorisește desfășurarea acelei consacrări din Biserica
ortodoxă, Părintele Ioan mai adăuga: „ Am rămas într-o
atmosferă de iubire frăţească...Dragă Nicule, eu cred că
separarea (schisma) în Biserică a făcut-o lipsa de iubire.
Iubirea trebuie să biruiască. Din aceea ne vor cunoaște
oamenii că suntem ucenicii Lui dacă vom avea dragoste
între noi”. Puţin timp după acea consacrare, Întâistătătorul
ortodox al Banatului îi trimitea fratelui său greco-catolic de
la Lugoj bani pentru repararea picturilor delabrate ale
bisericii catedrale precum și pentru refacerea băncilor din
ea. Anunţându-i aceasta Mitropolitul Corneanu adăuga:
”M-a impresionat zicerea: «Păcatul contra iubirii este mai
mare decât cel împotriva credinţei!» (Așa i-am scris eu că
am primit vorbă de la Roma). M-aș bucura dacă ni se va ivi
prilejul unei noi întâlniri. Până atunci să rămânem în
dragostea Domnului nostru Iisus Hristos!”
Așa l-am cunoscut pe ÎPS Nicolae, ca pe un om al
iubirii în Hristos înfăţișat mie de un alt servitor al Domnului
și el om al iubirii. Astfel am vorbit despre el în anii aceia în
care mai colaboram, de la Paris sau de la München, la
emisiunile religioase ale postului de radio Europa liberă,
așa am scris despre el în publicaţiile din ţară și din
străinătate. Cu trecerea anilor l-am cunoscut din ce în ce
mai bine, mai de aproape, pe arhiereul timișorean, mai întâi
prin cuvintele sale, luările sale de poziţie, prin lucrările
sale teologice, articolele sale (îndeosebi cele din Jurnalul
literar, la care pe vremea aceea colaboram amândoi),
vorbind uneori cu Înaltpreasfinţia sa la telefon și apoi, în
sfârșit, faţă către faţă, într-o întâlnire memorabilă, la
București, mijlocită de Nicolae Stroescu-Stânișoară.
Mitropolitul Nicolae Corneanu publicase tocmai o
zguduitoare recunoaștere plină de căinţă a colaborării sale
silite cu organele Securităţii. Îl ascultam pe acest venerabil
vlădică făcându-și confesiunea cu durere dar și cu o
curajoasă sinceritate, relatând traumatica trăire a acelei
drame existenţiale și de conștiinţă la care a fost supus ca
și atâţia alţii. Dar, spre deosebire de alţii, chiar dintre cei
ce-i erau apropiaţi în Biserică, care au avut aceleași
experienţe, ba chiar mult mai grave, el le-a mărturisit public,
cerându-și iertare. Mai mult decât curajul adevărului, decât
asumarea fără reticenţe și judecarea fără
autocomiseraţiune a propriei slăbiciuni, mai mult decât
lipsa de ură împotriva celor ce au siluit atâtea conștiinţe,
admiram la acest om al Dumnezeu (dar cuvântul admiraţie
este chiar prea slab pentru a exprima veneraţia pe care o
stârnea în mine) pilda creștinească a pocăinţei sale.
Ceea ce a urmat, știm cu toţii: o dezlănţuire de mânie
pseudojustiţiară, de ură, împotriva acestui om, supunerea
sa la un fel de vindictă publică, acoperirea sa cu expresiile
CEEOL copyright 2020
celui mai scandalos oprobriu, uneori chiar de către aceia
care ar fi avut de mărturisit păcate mult mai grele – dar se
fereau să o facă preferând să se drapeze în roba
procurorilor nemiloși. Părintele Nicolae le-a suferit pe toate
cu liniște și pace, fără să răspundă vreodată loviturilor cu
lovituri.
Au trecut anii. În ţară, participând un timp la
încercările, prea adeseori zădărnicite, de a da un curs nou
lucrurilor publice, mai apoi departe de ţară, scufundat în
scrierile mele, greu încercat de pierderea celei mai dragi,
mai apropiate dintre fiinţe, grăbindu-mă să închei, dacă e
voia Domnului, Abisul luminat, înainte de a se lăsa
noaptea, am pierdut din vedere pe unii dintre cei ce-mi
fuseseră apropiaţi, și printre aceștia pe ÎPS Nicolae. Nu-i
uitasem, dar îmbătrânind și mai ales pierzând pe mai toţi
prietenii cei vechi, mă gândeam la ei – cei mulţi morţi și cei
prea puţini în viaţă – ca la un cerc al prietenilor dispăruţi.
Când prietenii mai tineri de la Vatra mi-au cerut să scriu
ceva în acest număr închinat Mitropolitului Nicolae
Corneanu, începusem o evocare a Preasfinţiei Sale
aprinzându-mi amintirile ca niște lustre în încăperea acelor
prieteni dispăruţi și scotocind printre însemnările mele pe
marginea unor scrieri ale sale. Dar am deschis pe Internet
portalul prin care să consult cele mai recente informaţii
referitoare la Mitropolitul Banatului. Și citindu-le, dintr-
odată, m-a izbit un cumplit amestec al unui rar miros de
bună mireasmă duhovnicească năpădit de duhorile de-a
dreptul demonice ale calomniei, minciunilor, infamiilor
toate, ce se pot profera la adresa unui om, a unei credinţe,
a unei iubiri. Și toată această dezlănţuire pătimașă
declanșată de gestul cel mai cristic pe care-l putem săvârși
noi nevrednicii, acela al împărtășirii noastre cu Trupul și
Sângele Mântuitorului. Citind cele cunoscute, desigur,
cititorilor din ţară, neaflate de mine decât acum, cu întârziere
de câteva luni, cu privire la împărtășirea ÎPS Nicolae al
Banatului în biserica greco-catolică, duminică 25 mai 2008,
aflând ce anume reacţie, îndeosebi de anatemizare, ce
acuzaţii de „apostazie” (și nu-mi vine să pomenesc alte
nenumărate orori ce i-au fost azvârlite în faţă), văzând ce
a declanșat gestul acestui venerabil arhiereu ortodox, care
se cuminecase cu prilejul sfinţirii unei biserici a fraţilor săi
greco-catolici, mi-am dat seama că nu era locul să înșir cu
acest prilej, în acest număr de revistă comentariile mele
teologice și speculaţii filosofice pe marginea scrierilor sale,
că altceva infinit mai de seamă trebuia relevat.
După acuzaţiile ce i s-au adus, am citit și cuvintele
sale de apărare, ba chiar l-am ascultat istorisind și tălmăcind
cu viu grai cele petrecute (căci acest mare bâlci al
deșertăciunilor și dezinformărilor care e Internet-ul, este
și un mare instrument de informare). Da, recunoștea
Înaltpresfinţitul, răspunzând la telefon celor ce-l interogau
la dezbaterea AZEC, era perfect adevărat că, invitat fiind
de către confraţii greco-catolici la sfinţirea unei noi biserici
din Timișoara, „m-am împărtășit și eu împreună cu ceilalţi”.
Adevărul este simplu, doar minciuna este întortocheată.
Cei ce-l interogau pretindeau detalii, alţii interveneau
inchizitorial, iar Părintele cu același calm serafic căuta să-
i lămurească, mărturisea că fusese „impresionat”,
„emoţionat” de mulţimea celor ce se cuminecau, că a fost
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
străbătut de un „sentiment de frăţietate” și că apropierea
sa de Sfintele taine a fost un „gest spontan”. Da, cum să
vorbești altfel despre cele de taină ce se petrec în noi, în
clipa în care ne apropiem de Trupul și Sângele
Mântuitorului? Cum să răspunzi altfel, celui ce te anchetează
cerând detalii cu privire la „ce anume era în potirul acela” al
greco-catolicilor pe care Mitropolitul ortodox l-a dus la gură,
decât prin: „da, m-am împărtășit cu Trupul și Sângele
Mântuitorului”. Desigur, teologul și mai mult decât
teologul, omul de bună înţelegere dădea și unele justificări
teologice ale actului său, doar participase la atâtea întruniri
ecumenice, la redactarea unor documente referitoare la
recunoașterea reciprocă a validităţii tainelor Botezului,
Euharistiei, Preoţiei..., sublinia faptul că „din punct de vedere
teologic, noi (ortodocșii) recunoaștem taina euharistică pe
care o au și ei (catolicii)”. Dar toate explicaţiile sale de bună
și dreaptă credinţă, atât de clare, se loveau la interlocutorii
săi obtuzi (nu la toţi, firește) de un refuz brutal, de ceea ce
numesc francezii o fin de non-recevoir. Tocmai teologii
care îl interogau se vădeau mai neînţelegători, mai
neprimitori. Radu Preda, un tânăr și învăţat teolog pe care îl
preţuiesc, profesor în Clujul meu de baștină, director
fondator al unui Institut de studii interortodoxe,
interconfesionale și interreligioase, arătându-se înţelegător
faţă de „gestul personal”, starea de „comoţie”, de
„comuniune” ce l-ar fi determinat pe bătrânul ierarh să se
împărtășească din potirul greco-catolicilor, se arată alarmat
de faptul că acest gest posibil, dar cu îndoială socotit
„constructiv, profetic”, ar fi de fapt o „sminteală” ce duce la
„polarizare între ecumeniști și tradiţionaliști”. Doamne,
Dumnezeule, dar mai poate fi pusă în cumpănă sminteala
posibilă a unor smintiţi (Doamne iartă-mă!) cu apropierea,
chiar necumpănită în toate implicaţiile sale uman prea umane,
de Hristos euharistic? Mai e loc pentru arguţii privind
admiterea ori ba a unor decizii ecumenice, pentru polarizări
al căror mobil și a căror finalitate este de ordinul unor triviale
și trecătoare politici bisericești și nicidecum de ordinul
credinţei, nădejdei și dragostei cu care ne apropiem de masa
altarului murmurând: Cinei Tale celei de taină astăzi, Fiule al
lui Dumnezeu, părtaș primește-mă...
În timp ce-l ascultam pe Părintele Nicolae vorbind
plin de duhul blândeţii, amintind cu bucuroasă seninătate
sentimentul de comuniune din comunitatea credincioșilor
ortodocși și catolici timișoreni (ceea ce un procuror
improvizat al său numea difamator „fani ai
intercomuniunii”), vedeam în gând zorii acelei zile
binecuvântate de toamnă în care, proaspăt cărat la Jilava,
după cele nouă luni de anchetă la Malmaison, judecat și
condamnat, recunoșteam îngenuncheat lângă primul pat
de fier dinspre ușă, în ciuda zeghei pe care o purta, un
călugăr. Era Părintele Ioan Iovan, duhovnicul maicilor de
la Vladimirești. Am fost, cum spuneam mai înainte, foarte
dăruit. Întâlnirea Părintelui Ioan, liturghiile sale șoptite în
dimineţile tot mai reci, dar cât de pline de căldură spirituală,
din reduitul Jilavei, lungile convorbiri cu acest minunat
slujitor al Domnului au fost unul dintre cele mai de seamă
daruri pe care le-am primit. Dar nu de Vladimirești, despre
care îmi vorbea îndelung cu fervoare, nici de scrierile și
trăirile misticilor răsăriteni și apuseni în legătură cu care
CEEOL copyright 2020
51
nu se mai sătura să mă întrebe, nu la toate acestea ce ne
umpleau mare parte a zilelor noastre, ci la acele momente
în care bătea cu adevărat inima acelor depărtate zile din
Jilava mă gândeam, în timp ce-l ascultam pe ierarhul
timișorean. Îmi aminteam cum eu, catolicul ca și alţi câţiva
ortodocși sau catolici ne împărtășeam la fiecare liturghie
de dimineaţă. Căci dacă a fost cineva purtător de har în
temniţele comuniste, acesta a fost fără nici o îndoială,
preotul monah Ioan Iovan. A fost, după știinţa mea,
singurul preot care a dispus în închisorile comuniste de
vinul liturgic necesar și putea desăvârși sacramentul
iubirii. Îmi povestea despre Paștile acelui an 1956 (fusesem
arestaţi la date apropiate între ele), sărbătoare a Învierii
pe care a trăit-o la Văcărești unde a concelebrat împreună
cu preotul romano-catolic Xaveriu din Iași (mort mai apoi
în închisoare) și cu preotul greco-catolic Nicolae Opriș,
de lângă Cluj. Știam că nu ne vor lăsa multă vreme
împreună, că ne vor risipi din Jilava, închisoare de tranzit,
prin alte temniţe. De aceea, după ce Părintele Iovan a
ajuns să mă cunoască mai bine, și a fost între noi o
adevărată comuniune sufletească, mi-a încredinţat mie,
laicului catolic, Sfânta Împărtășanie. Și aceasta nu numai
pentru mine, ci și pentru ca să o dau altora la nevoie. Și a
venit ziua despărţirii, după care, duși amândoi la Gherla
dar în celule diferite, am mai comunicat cu el, bătând Morse
în perete, chiar în zilele sângeroase de după rebeliunea de
acolo.
Mă văd purtând luni și luni de zile, lipită de pielea
mea, ferită cu câtă grijă la percheziţii, punguţa mică croită
dintr-un colţ rupt din cămașa mea, și în ea bobiţele ca de
mac ale împărtășaniei, Sfintele, cum le numea Părintele
repetând Sancta celor din vechime, frământate cu infinită
grijă de mâna sa de vrednic slujitor al lui Hristos. Din
aceasta am dat și eu altora împărtășanie, ca un purtător
îndrituit prin vechi precepte ale Sfântului Vasile cel Mare.
Nici o clipă nu i-a trecut măcar prin gând bunului Părinte
Ioan Iovan că ar trebui să mă oprească pe mine, despre
care știa că sunt catolic, de la împărtășirea cu Sfintele, în
cadrul slujbelor sale, ale preotului ortodox. Nici o clipă
nu mi-a trecut mie prin minte că ceea ce ne împărţea acest
călugăr ortodox în cutiuţa sa de celuloid ar fi fost altceva
decât însuși Trupul și Sângele lui Hristos. Nici mai apoi,
când am avut fericirea de a putea oferi altora din Sfintele
Taine, nu am făcut nici o clipă deosebirea între ortodocșii
sau catolicii ce se aflau în nevoinţă și unii demult însetau
după această tainică hrană. Astfel s-a împărtășit la Pitești
Preasfinţitul episcop Ioan Ploscaru din ultimele bobiţe
ale Sfintelor Părintelui monah Ioan Iovan. Pentru că
amândoi, ieromonahul ortodox și arhiereul catolic știau și
împărtășeau cuvintele din Epistola lui Ioan: „Pe Dumnezeu
nimeni nu L-a văzut vreodată; dar dacă noi ne iubim unii
pe alţii, Dumnezeu rămâne întru noi și iubirea Lui în noi
este desăvârșită”.
Nu mai aveam cu mine Sfântă Împărtășanie când l-
am întâlnit, într-o nouă etapă a trecerii mele prin Jilava, în
celula nr. 13, pe Nicu Steinhardt. Nu era încă botezat, dar
am înţeles din lungile și aprinsele noastre consfătuiri, cu
câtă ardoare dorea el această taină. I-am oferit atunci din
ce merinde aveam și eu, printre altele, învăţându-l Liturghia
CEEOL copyright 2020
52 mitropolitul nicolae corneanu
Sfântului Ioan Gură de Aur – cum povestește el în
Jurnalul fericirii. Eu însumi învăţasem pe dinafară textul
primindu-l pe mici fragmente transmise tot prin Morse,
dintr-o încăpere vecină, la Jilava, de la Episcopul greco-
catolic, Hirșea, al Oradiei. Aceste comunicări care erau și
cuminecări treceau de la un catolic la un ortodox, de la
acesta iar la un catolic, fără ca vreunul dintre noi să se
întrebe asupra validităţii darurilor primite și oferite. Eram,
oare, noi toţi aceștia, Părintele Ioan Iovan, Preasfinţitul
Ioan Ploscaru, Nicu Steinhardt, fiu adoptiv atât de plin de
râvnă al ortodoxiei, și alţii și alţii, printre care și eu
nevrednicul laic, catolic fiu de catolici, în eroare, poate
chiar în păcat cuminecându-ne astfel? Nu, sunt pe deplin
încredinţat că nu eram, după cum nici Înaltpreasfinţitul
Nicolae al Banatului nu a greșit urmând turma
credincioșilor, în care nu se știe câţi erau ortodocși printre
catolici, purtat de ghiesul inimii și atras mai cu seamă de
chemarea de taină a Celui ce era acolo în potirul sfânt
oferindu-se deopotrivă ortodocșilor ca și catolicilor.
Știu, unii fraţi ortodocși au văzut un scandal, sau
măcar un semn de poticnire, în gestul acesta al arhiereului.
Pentru unii, chiar dintre reprezentanţii de vârf ai
sanhedrinului ortodoxiei, cum este Mitropolitul Slavos de
la Muntele Athos, actul creștinesc al Mitropolitului român
a fost folosit pentru pornirea unor potoape de injurii la
adresa Bisericii catolice considerată ca nefiind nici măcar o
Biserică. Ascultându-i vituperând îmi trec prin gând cuvinte
precum: Ei sunt din lume; de aceea grăiesc ca din lume și
lumea îi ascultă. Dar apoi adaug iute: Doamne iartă-le, căci
nu știu ce spun! În faţa acestei declanșări de adversitate
oarbă, Părintele Nicolae Corneanu s-a simţit, în delicateţea
sufletului său, dator să-și exprime părerea de rău, nu că s-a
împărtășit din împărtășania papistașilor – Doamne, ferește!
– ci pentru că acest gest al său a dat posibilitatea unor
asemenea erupţii aberante, la ceea ce el numește, blând,
„comentarii din cele mai negative”. De ce să nu spun că și
eu mărturisesc la încheierea acestor rânduri (pe care le-aș fi
vrut rândurile unei celebrări festive a Întâistătătorului din
Banatul tatălui meu, doar acum când le aștern pe ecranul
calculatorului meu, se apropie ziua frumoasei sale
aniversări), mărturisesc, zic, că-mi pare rău de cei ce vor
afla în paginile acestea prilej de iritare și sminteală citindu-
le. Căci, zău, n-aș dori să mâniu pe nimeni, dar mai presus
de toţi și de toate, pe Dumnezeu.
Închei închinându-mă în faţa suferinţelor trecute
îndurate cu nestrămutată credinţă și multă blândeţe de
Înaltpreasfinţitul Nicolae, ba și a celor viitoare care-l mai
așteaptă. Mai adânc chiar mă închin și îi sărut dreapta
pentru iubirea întru Hristos de care de atâtea ori a dat
pilduitoare dovadă prin verb și prin faptă. Dar când toate
vor pieri și noi cei ce ne apropiem de sfârșit odată cu ele,
nu este aceasta ceea ce va rămâne din noi?
Nicolae BALOTĂ
CEEOL copyright 2020
Duhul, nu litera...
„Făţarnicilor, faţa cerului știţi s-o judecaţi, dar
semnele vremilor nu puteţi!” (Matei 16, 3).
I. Dor de cer
Cucerindu-se contemplării sensurilor metafizice,
mistuit de „dorul însuși al «fiinţei» de a trece dincolo de
ea”,1 părintele André Scrima călătorea, în cumpănă de stea,
străbătea itinerarii insuficient cercetate în lumea noastră
sublunară, explora universul religios atât din perspectivă
apofatică, cât și din perspectivă catafatică, iar apoi le
împletea între ele – prin convergenţa lor dând mărturie
despre cea de-a patra dimensiune, pecete a misterului
divino-uman:
„Christos e Logosul, izvorul de sens al totalităţii
deschise, văzute și nevăzute. Dacă nu ar fi fost Logosul,
cuvântul și «mintea» lui Dumnezeu întrupate, nu ne-ar fi
interesat, nu ne-ar fi reţinut pentru mult timp. Or, nu ca să
așeze în lume o superioritate (care n-ar fi ţinut în orice caz
mult timp) a venit El, ci ca să ne dezvăluie o centralitate –
a tot ce s-a manifestat, a ceea ce se manifestă: creaţie,
mântuire, reîntoarcere-unire în Dumnezeu cel viu (...), o
centralitate de sursă increată”.2
Sunt oameni care-L poartă pe Dumnezeu în fiecare
fibră a personalităţii lor, în centrul fiinţei lor, în fiecare
privire, fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tăcere. Despre
ei se poate într-adevăr spune că nu ei mai trăiesc, ci Hristos
trăiește în ei (Galateni 2, 20), credinţa în Hristos fiind
singurul lor mod de a se raporta la existenţă, unicul lor
modus vivendi. Prezenţa lor, plină de sfinţenie, sfinţește
lumea din jurul lor. În prezenţa lor, simţi cum devii mai
bun, mai blând, mai iubitor, simţi că intri într-o altă lume,
dincolo de existenţa de zi cu zi, într-o zonă necunoscută,
care-ţi este totuși familiară într-un mod cu totul inexplicabil,
unde respiri o pace mai presus de firea omenească, o liniște
lăuntrică izvorând din centrul fiinţei luminii și a iubirii. În
preajma lor, ţi se face dor de tărâmul inefabil al rugăciunii,
de comuniunea spirituală cu cerul duhovnicesc, de
atemporal, de acel „altundeva”3 despre care vorbesc
profeţii, teologii și poeţii. În preajma lor, simţi cum se
restabilesc legăturile lăuntrice cu „«celălalt» nivel al
conștiinţei, mai profund și mai înalt”.4
Este un privilegiu acela de a te afla în apropierea
acestor bărbaţi și femei duhovnicești lăsaţi pe pământ ca
să câștige cerul5 – și pentru ei, atleţi ai lui Hristos, și pentru
noi, puţin credincioșii. Este o binecuvântare aceea de a-i
contempla în exerciţiul zidirii destinului lor spiritual și al
schiţării traseului nostru duhovnicesc, de a învăţa de la ei
tainele iubirii („care e semnul Împărăţiei lui Dumnezeu”6)
și iertării, ale credinţei și slujirii. Ei trăiesc cu ochii inimii
aţintiţi asupra Mântuitorului Hristos și-a Preasfintei Sale
Maici, dăruindu-și viaţa lui Dumnezeu, lăsându-se asumaţi
de El în totalitate, umplându-și vasele minţii și ale sufletului
cu harul Duhului – fierbinte fiindu-le dragostea, credinţa
și nădejdea, fierbinte fiindu-le chemarea de a fi una cu
Domnul inimii lor, al inimilor tuturor. Semenii noștri fără de
seamăn... Îndulcindu-ne de mireasma mirurilor de dincolo
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
de fire, hrănindu-ne cu dumnezeieștile cuvinte ale
Mântuitorului Hristos, ei ne răsădesc ca pe niște copaci
lângă izvoarele apelor Duhului, împărtășindu-ne epifaniile
lor, revelaţiile dăruite lor de comuniunea lăuntrică cu
dragostea lui Dumnezeu. În felul acesta, dobândim și noi
acces la a patra dimensiune – veșnicia. Dacă, așa cum
susţinea părintele Alexander Schmemann, creștinismul
este „experienţa veșniciei, aici și acum”,7 trăirile
duhovnicești individuale binecuvântate de rugăciunile
acestor slujitori ai Cuvântului devin „supra-individuale,
cosmice, ecleziale și eshatologice”.8
Am avut și avem printre noi astfel de oameni aleși,
cunoscători tainici ai prezenţei lui Dumnezeu, mentori
spirituali, heruvimi cu ochi strălimpezi, care ne așază în
suflete râvna de a bate la ușile împărăţiei cu degete de lut.
Unul dintre ei a fost părintele arhimandrit Sofian Boghiu,
stareţul Mănăstirii Antim (mutat la ceruri în ziua Înălţării
Sfintei Cruci, 2002), a cărui fiică duhovnicească am fost
cea mai mare parte a vieţii – deși n-ar trebui să cutez să mă
numesc așa, pentru că fiii duhovnicești ai părintelui Sofian
„ar trebui să-i semene, să aibă dulceaţa și smerenia și
delicateţea sa...”.9 Am dat nevrednică mărturie despre grija
părintelui Sofian de a ne așeza viaţa pe calea cea bună, de
a ne lumina drumul spre Dumnezeu, ajutându-ne să intrăm
într-o relaţie personală cu El, să cultivăm această relaţie și
s-o păzim de cei ce ne pot păgubi de ea, așa cum păzim o
comoară. Rostite în timpul spovedaniei sau scrise în
generoasele mesaje pe care mi le trimitea peste mări și ţări
(într-o perioadă în care mă aflam pe un alt continent),
poveţele dânsului erau mai mult „după măsura îngerului”
decât „după măsura omenească” (Apocalipsa 21, 17):
„Dumnezeu e prezent pretutindeni, împreună cu toate
puterile cerești, care sunt mai presus de confesiuni, înţelegeri
și ambiţii omenești. De aceea, un gând curat și umil ridicat
către El e bine primit și răspunsul tainic vine grabnic (...).
Știu, de altfel, că oriunde sunteţi, vă îndreptaţi gândul către
Iisus, Maica Sfântă și toţi sfinţii. Dacă ne împrietenim cu ei
din această viaţă, ne vor recunoaște și atunci când vom sta
nemijlocit în faţa lor. Până atunci, trebuie să fim atenţi la
viaţa noastră și să nu rupem legătura cu cerul”.10
II. Creuzetul duhului
Noi, oamenii obișnuiţi, alergăm de obicei la
Dumnezeu când ne aflăm la ananghie; atunci ne amintim
de El, atunci strigăm către El, cerându-I ajutorul, întrebând
în dreapta și-n stânga ce rugăciuni trebuie să facem, câte
zile să postim, la ce slujbe să mergem... Când nimic nu se
mai vede, când nu se mai aude niciun cântec înăuntrul
inimii, când te simţi total lipsit de orice reazem lăuntric –
atunci divinitatea, incomprehensibilul și intangibilul
absolut, „necondiţionarea ce-I este proprie lui Iisus”,11
iubirea Lui necondiţionată, rămân unica realitate. Lumea
aceasta nu-i începutul și sfârșitul lucrurilor, forţa nesfârșită
a sufletului crește din nedrămuita sa dăruire, iar Împărăţia
Cerurilor este o stare a inimii. Dovezile existenţei Împărăţiei
sunt luminile lăuntrice, prietenia, bucuria de a avea o relaţie
specială cu Dumnezeul iubirii, care-i susţine pe cei ce se
roagă Lui cu atenţia întregii lor fiinţe, străduindu-se să
răspundă zilnic la întrebarea: „Ce vrea Hristos de la mine?
Am făcut astăzi măcar o parte din ceea ce vrea El?”.12
Principala preocupare a părintelui Sofian era aceea
de a ne arăta cum Îl putem cunoaște pe Dumnezeu prin
CEEOL copyright 2020
53
rugăciune, cum putem simţi undele Duhului Sfânt în viaţa
noastră trăită în Dumnezeu, în Duhul lui Hristos.13 În
privinţa ecumenismului, părerea părintelui Sofian, cunună
a „creștinismului universal”,14 era că acesta „este de folos
într-un fel pentru cunoașterea ortodoxiei, care este viaţa
integrală a creștinismului”.15 Atrăgând atenţia asupra
ispitei credincioșilor ortodocși de a se considera superiori
celorlalţi creștini, el ne sfătuia să privim „cu ochii lăuntrici”
pentru a ne lămuri „pentru totdeauna că Dumnezeu și
toate puterile cerești sunt active pretutindeni în univers”16
– nu numai în anumite enclave confesionale privilegiate.
Același caveat era împărtășit și de părintele André
Scrima, care-și manifesta îngrijorarea faţă de proliferarea
unei atitudini religioase exclusiviste, radicaliste,
prevenindu-ne că nici creștinismul, nici ortodoxia, nu
trebuie concepute fundamentalist, exclusivist.
Creștinismul nu este „o religie a excluziunii”, iar
proclamarea ortodoxiei drept unică reprezentantă a
creștinismului „e cea mai sigură cale de a ne îndepărta de
Duhul lui Hristos”. 17 Îndemnându-ne să deslușim
„semnele vremilor” (Matei 16, 3), să ne ferim de încremenite
tipare etnice, naţionaliste, conservatoare, și să-L căutăm
pe Dumnezeul Cel viu în adâncul fiinţei noastre, pe care El
a venit să o redea sieși, să o deschidă comuniunii spirituale
cu semenii în duhul iubirii, părintele Scrima își exprima
speranţa că nu vom cădea în ispita de a ne considera
unicii deţinători ai harului divin, privilegiaţii Domnului:
„Când asculţi în biserică imnografia bizantină (Efrem
Sirul, Roman Melodul, Ioan Damaschinul), ești în contact
cu această centralitate de sursă increată. Dar dacă asculţi
fără înţelegere, fără să intri în itineranţa ei, atunci te oprești
la ceea ce ortodoxia îţi oferă ca referinţă (să nu spunem ca
pretext) de identitate, de instalare pe diverse niveluri, în
propria ta slavă: că sunt român, că sunt mai bun ca ceilalţi,
că sunt creștin, că sunt ortodox...”.18
Mântuitorul Hristos nu i-a spus credinciosului
ortodox: „iubește-l numai pe aproapele tău, ortodoxul”,
romano-catolicului: „iubește-l doar pe aproapele tău,
romano-catolicul”, iar greco-catolicului: „iubește-l în
exclusivitate pe aproapele tău, greco-catolicul”. A privi
lucrurile „încremenit [s.a.]”, în loc să le privim în devenirea
lor, echivalează cu respingerea mesajului hristic, cu
întoarcerea la ostilitatea și intoleranţa unor perioade
istorice pe care nu e bine nici măcar să le invocăm, cu atât
mai puţin să ne raportăm la ele:
„Pentru situaţiile în devenire, marele pericol, marea
poticnire este să te oprești pe loc, să încremenești.
Încremenirea, din punctul de vedere al acţiunii (dar și
filologic) înseamnă mineralizare. (...) Refuzul celuilalt,
exclusivismul, revine la o imposibilitate, la o închidere în
tine însuţi pentru «apărare» (agresivitate travestită), la
provincialism, aprehensiune și frică și, până la urmă, la
deformarea imaginii vii a lui Dumnezeu în tine. (...) Dacă
pornești de la creștinism ca religie a excluziunii, dacă faci
din «superioritate» un pretext pentru excluziune, mă tem
că nu ești în Duhul lui Hristos”.19
Despre inflexibilitate, încremenire în tipare rigide,
exclusiviste, condiţionate de limitele înţelegerii umane,
ne vorbește și filosoful existenţialist Karl Jaspers: „Din
contemplarea noastră a omului Iisus, din vitalitatea Sa
care s-a păstrat până azi, izvorăsc inepuizabile noi
impulsuri (...). Iisus rămâne uriașa forţă a creștinismului
care a făcut din El fundamentul său. El rămâne dinamita ce
CEEOL copyright 2020
54 mitropolitul nicolae corneanu
adeseori până acum a mai vrut să sfărâme încremenirile
lumești ale creștinismului în Bisericile Sale.”20 Dacă nu
vom înceta să ne dezbinăm între noi, fluturându-ne
grandilocvent superioritatea proprie și
supradimensionând deosebirile dintre noi, vom ajunge
asemenea struţilor care-și vâră capetele în nisip, crezând
că ne putem ascunde de realitatea timpurilor pe care le
trăim, ignorând „semnele vremilor”, în loc să netezim calea
spre împreună-locuirea noastră în iubire, bucurie și pace
în Duhul Sfânt. Atunci, pe bună dreptate, se va putea
spune despre noi, creștinii, ceea ce se spune de obicei
despre politicieni:
„Ce ne leagă pe noi? O lipsă de înţelegere
reciprocă...”.21
III. Crucea, aievea
Un alt om duhovnicesc care-L poartă pe Dumnezeu
în centrul fiinţei este părintele mitropolit Nicolae Corneanu.
Unul dintre primele lucruri care se pot observa la Înalt
Preasfinţia Sa este felul în care-și poartă crucea
spiritualităţii. Poate să pară un paradox acest fapt, dar
spiritualitatea este o cruce (ca și dragostea22), nu numai în
timpurile pe care le trăim, ci dintotdeauna; nucleul ei este
locul de unde începe căutarea absolutului și a desăvârșirii
divine. Privirea limpede și pătrunzătoare, ţinuta sobră și
mersul lin, mlădiu, vocea blândă, cumpănită, pașnică,
gesturile calme și măsurate, reduse la esenţă, alcătuiesc
portretul preotului „născut, iar nu făcut” – pentru care
slujirea este trăire, iar trăirea, slujire:
„Dumnezeu ne schimbă în interior transmiţându-ne
Duhul. Nu ca un oaspete străin care vine să locuiască în
noi, ci ca o putere ce devine parte din noi, care ne
transformă în măsura în care noi acceptăm aceasta”.23
Mitropolitul Nicolae descinde dintr-o familie de
preoţi, căreia îi încununează, din voia Atotputernicului,
lucrarea de a ne împărtăși calea spre El. Este dăruit cu
toată fiinţa chemării sale, pe care o împlinește cu dragoste
fierbinte de Dumnezeu, cu credinţă tare, neprecupeţind
niciun efort, stăruind din zori și până-n noapte, „cu timp
și fără de timp (...), cu toată îndelunga-răbdare și
învăţătura” (II Timotei 4, 2). Cei ce-i sunt în preajmă știu
aceasta, îi cunosc voinţa, disciplina, stăpânirea de sine
(„rod al omorârii patimilor și al dobândirii virtuţilor”24),
probitatea, exigenţa, dar și bunătatea, duioșia, căldura
umană, înţelegerea suferinţelor celor năpăstuiţi de soartă,
săraci, suferinzi, loviţi de urgiile vieţii – cărora le împarte
aproape întreg salariul, lună de lună. Îi rămâne comoara
lăuntrică, dragostea lui Dumnezeu, care îi dă bucuria de a
face binele și puterea de a suferi răul, insultele, acuzele
proferate la adresa concesiilor pe care a fost nevoit să le
facă, în calitatea sa de ierarh, în timpul regimului comunist.
„Nimeni nu se mai gândește”, spunea părintele
Sofian, „că au fost ani când Biserica autocefală română a
riscat să fie interzisă, precum în Albania, unde fuseseră scoase
în afara legii toate cultele, sau să supravieţuiască mutilată și
ineficientă, precum în Uniunea Sovietică. Dar așa, datorită
unor personalităţi de-a dreptul providenţiale, care și-au
asumat de bună seamă riscuri – și materiale și spirituale și
istorice – prin compromisurile pe care au acceptat să le facă,
s-au salvat funcţiile esenţiale ale Bisericii”.25
Dr. Redford Williams, director al Centrului de
Cercetare Comportamentală din cadrul Spitalului
CEEOL copyright 2020
Universitar al Universităţii Duke, doctor psihiatru și
conferenţiar universitar, a inclus iertarea ca terapie în
prescripţiile medicale recomandate pacienţilor săi pentru
a le îmbunătăţi sănătatea.26 Poate că ceea ce constituie
realitatea fiecăruia dintre noi este doar o proiecţie a lumii
noastre lăuntrice – ceea ce înseamnă că nebuloasele,
problemele, conflictele psihologice nu sunt în exteriorul
nostru, ci în noi înșine.
„Am adeseori sentimentul că cei mai mulţi dintre
oameni nu se cunosc pe ei înșiși și trăiesc ascunzându-se
de realitate (...) și consideră această ascundere drept
funcţia de bază a religiei”.27
Pentru a schimba exteriorul, și e clar că o schimbare
este imperios necesară dacă dorim să supravieţuim în
această lume confuză, trebuie să ne schimbăm mai întâi
pe noi înșine; în limba engleză, există și un proverb în
acest sens: „Nu poţi să-i schimbi pe ceilalţi, poţi doar să
te schimbi pe tine însuţi”.
Mai mult, dacă vrem să înţelegem ce anume a
provocat o anumită neînţelegere, un dezacord, o dispută
cu un semen al nostru, e bine să ne uităm mai întâi înăuntrul
nostru pentru a înţelege ce anume a declanșat respectiva
reacţie conflictuală în noi – și numai după aceea să-l
cercetăm pe cel care se află pe poziţii diferite – deoarece
suntem cu toţii emanaţii aceleiași energii divine și trăirile
unuia dintre noi sunt de fapt trăirile tuturor acelora cu
care rezonăm. Înţelegându-l pe celălalt, empatizând cu el,
putem încerca să-i vindecăm (și să ne vindecăm) rana
interioară, cerându-i iertare; poate nu va primi mesajul
nostru cu inima deschisă sau chiar ne va respinge cu
duritate, dar va fi o chestiune de timp până când
comportamentul i se va schimba; în cazul în care, totuși,
nu va interveni nicio modificare în felul lui de a se raporta
la noi, vom elimina în liniște efluviile energetice care
rezonau cu el, astfel încât relaţia dintre noi va dobândi o
altă direcţie și un alt sens. Știe Dumnezeu cum să ne
păstreze în unitate de har – El, Dreptul Judecător, în care
nu există, nu poate fi „ură sau răzbunare sau mânie sau
pedeapsă”.28
IV. Nu mai ninge cu îngeri...
De obicei însă oamenii reacţionează ca și cum
responsabilitatea, vinovăţia, pricina neînţelegerilor, ar ţine
numai de ceilalţi (L’enfer, c’est les autres...29) sau de
anumite circumstanţe exterioare, fără să-și îndrepte atenţia
spre interior, spre ei înșiși, spre propriile eforturi de a
menţine punţi de legătură cu ceilalţi sau de a crea noi
punţi de legătură – dacă cele existente nu mai pot dăinui
în condiţiile date. La fel de superficială este și relaţia
oamenilor cu Dumnezeu, motiv pentru care majoritatea
sesizează mai mult umbrele decât luminile, partea din afara
lucrurilor, nu pe cea dinlăuntru. E o mare deosebire între
Dumnezeul Cel Viu al iubirii și modul nostru de percepere
a Sa (Dumnezeul ideilor noastre):
„Dumnezeul ideii este umbra Dumnezeului celui Viu,
o umbră a peșterii mele, a întunecatei mele peșteri, a minţii
mele; și dacă peretele peșterii mele e strâmb, atunci și
umbra ajunge să nu mai semene întru nimic, să fie
neîndoios înșelătoare, părelnică de tot și chiar
mincinoasă”.30
Câţi dintre noi își asumă riscul unei spovedanii
publice? Poate niciunul. Și totuși, unul dintre ierarhii noștri
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
și-a asumat acest risc: Mitropolitul Nicolae Corneanu. Dintre
cei ce știu aceasta, dintre cei ce au urmărit desfășurarea
evenimentelor în primii trei ani de după evenimentele
petrecute în decembrie 1989, unii (destul de puţini) se pleacă
în faţa unei asemenea pilduitoare smerenii, alţii se declară
nedumeriţi (pentru a nu spune nimic mai mult) de felul său
de a-și înţelege chemarea și înfăptui slujirea, iar alţii
(majoritatea) îl judecă, îl blamează, îl pun la stâlpul infamiei,
îl acoperă cu injurii dintre cele mai deplasate.
Acum suntem liberi să ne exprimăm opiniile în public,
așa că ne judecăm între noi cât de public putem: la colţ de
stradă, în mijlocul pieţii, în spaţiile de serviciu unde ne
petrecem aproape jumătate din viaţă, în mașini, în staţii de
metrouri, în troleibuze și tramvaie – și, din păcate, chiar în
biserică. Am ajuns să ne forfecăm preoţii, părinţii
duhovnicești și ierarhii, defăimându-i, ocărându-i și,
implicit, înfăţișându-ne pe noi mai buni decât ei.31 Căci,
așa cum se știe, oricine judecă pe un altul se consideră pe
sine superior aceluia pe care-l judecă...
„Odată [părintele Sofian] mi-a spus la spovedanie
să nu mai judec pentru că judecarea aproapelui este un
păcat subţire dar foarte grav. A doua oară mi-a spus să nu
mai judec, pentru că judecata nu aparţine oamenilor, ci lui
Hristos. A treia oară, când am îndrăznit să mărturisesc
același păcat, mi-a spus pe un ton dojenitor și răspicat:
«Vă rog să nu mai judecaţi, judecata este a lui Hristos.
Atunci când cineva judecă pe aproapele său, Hristos
părăsește scaunul Său de judecată pe care ni-l cedează
nouă, dar ne părăsește în același timp și pe noi...»”.32
Umblăm în întuneric, neluând seama la păcatele
noastre și cugetând la ale altora, fie că există de fapt, fie
că ni le închipuim noi, stăpâniţi de o înaltă părere de sine.
Nu mai avem timp să analizăm relele noastre, suntem prea
ocupaţi cu judecarea aproapelui, mai ales a oamenilor
duhovnicești – și, iată, așa se jefuiește de tâlhari „casa de
lucru” a minţii noastre.33 Ni se întunecă gândurile,
ascultarea ne pare „o scuză pentru lașitate și lene”, „datoria
de creștini” ajungem să ne-o facem criticându-ne ierarhii,
incitându-ne unii pe alţii la linșaje mediatice, acţionând
împotriva celui mai elementar bun simţ, a purtării
cuviincioase, a respectului faţă de arhiereii noștri, cărora,
în loc să le cerem binecuvântarea, le batem obrazul,
insultându-i ca la ușa cortului...34. Înscriși în sfera religiei,
nu a credinţei, suntem îngrădiţi de convingeri umane cât
se poate de înguste. Părintele Alexander Schmemann se
referea adeseori la „îngustimea spiritului” ca la principala
cauză a incapacităţii „de a discerne spiritul vremii”.35
Oare de cine este judecat la sânge Înalt Preasfinţia
Sa? De un grup de mireni, care se consideră îndreptăţiţi
să-l jignească, să-l facă ţinta atacurilor lor pătimașe și
ireverenţioase, să-i pună la îndoială credinţa, cu afirmaţii
penibile, de genul: „Orice poate fi explicat, nuanţat și
contextualizat, dar numai ortodoxia Mitropolitului Nicolae
nu. Pe aceasta trebuie să i-o repereze cineva”.36 Vajnici
autoproclamaţi apărători ai credinţei dreptmăritoare,
constituiţi în Asociaţiile Laicatului Ortodox Român, uniţi
întru incriminare și necinstire, judecătorii de vlădici s-au
erijat în formatori de opinie, modelatori ai gândirii
compatrioţilor lor, care, consideră ei, au nevoie să li se
inoculeze idei, reflecţii, convingeri – nu de altceva, dar s-
ar putea să aibă alte idei, reflecţii, convingeri decât
domniile lor... Clamându-și libertatea de creștini iubitori
de Dumnezeu și de credinţa strămoșească, o mână de
CEEOL copyright 2020
55
jurnaliști, directori de edituri, de reviste religioase și de
cultură creștină, dimpreună cu membrii echipelor
redacţionale aferente, își exercită „forţa unităţii în acţiune
a laicatului ortodox”37 pe meleaguri autohtone. Nici mai
mult, nici mai puţin.
Incitaţi de unii dintre păstorii noștri ortodocși, mai
ortodocși decât toţi ortodocșii de pe mapamond (pentru a
nu spune „mai catolici decât papa”...), ei își exprimă cu
indignare dezaprobarea faţă de gestul Mitropolitului
Banatului de a se fi împărtășit cu fraţii în duh, greco-catolicii,
în luna mai a acestui an, cu prilejul sfinţirii Bisericii „Sfânta
Maria, Regina unităţii și a păcii”, din Timișoara:
„Consider că este o batjocură ceea ce a făcut
mitropolitul Nicolae Corneanu. Habar nu are că este ortodox!
A fost comunist și nu orice fel de comunist, ci unul vândut
comuniștilor. A fost și rămâne o căpetenie comunistă”.38
Acesta este mesajul unui frate întru Hristos, al unui
părinte ortodox octogenar, acesta este exemplul de iubire
și înţelegere pe care ni-l dă dânsul! Mi se strânge inima
când mă gândesc că astfel de atacuri, injurii, calomnii,
pornesc dintre fraţi, din sânul Bisericii, dintre oamenii lui
Dumnezeu... Se simte până hăt departe suflarea
înșelătorului și a dezbinătorului agitând patimile, păcălind
și pe nevoitorii adevărului. Atacat și denigrat în fel și
chip, Înalt Preasfinţia Sa a fost interpelat cât se poate de
„inchizitorial” de către reprezentanţii mass-mediei
pravoslavnice românești, acuzat că a pătat rușinos „faţa
ortodoxiei”, prin „apostazia” gestului său.39
„Contradicţie între ceea ce este raţiunea de a fi a Bisericii
– vastă, infinită deschidere înspre umanitate, cu o generozitate
nu emotivă, ci fiinţială, totală: și intelectuală, și activă, și materială
– pe de o parte, și, pe de alta, realitatea la care s-a ajuns (sau în
care s-a decăzut), ca fiece Biserică să se considere pe sine, în
măruntele ei limite, o deţinătoare exclusivă a întregului, a
misterului universal al lucrării divinului în lume.”40
V. Arhitectură eternă
Oare unde se aflau ei și cu ce se îndeletniceau în cele
aproape cinci decenii în care Înalt Preasfinţia Sa Îl slujea pe
Dumnezeu și Biserica dreptmăritoare, se îngrijea de
administrarea eparhiei Banatului și de credincioșii ei, traducea
Scara Raiului a Sfântului Ioan Scărarul, precum și multe alte
lucrări patristice, scria zeci și zeci de cărţi și sute de studii și
articole despre sfinţi, mucenici, mărturisitori creștini, poeţi,
prozatori, oameni de artă – despre viaţa și pătimirea lor, despre
frumuseţile pe care ni le-au lăsat, confirmare a împletirii
talantului fiecăruia dintre ei cu harul divin?
Unde erau ei când părintele mitropolit ostenea, de
cele mai multe ori nopţi întregi până-n zori, citind,
conspectând, traducând, diortosind, coordonând atât
apariţia a numeroase volume de studii de hermeneutică
biblică, cât și de lucrări privind ortodoxia românească,
alcătuind scrieri referitoare la credinţă și rugăciune,
sfinţenie și mântuire, întocmind comentarii ample la
sensuri greu de descifrat ale pasajelor scripturistice și
patristice mai dificile, punctând analogii între învăţăturile
din Pateric și cele ale Sfinţilor Părinţi greci, latini și sirieni,
interpretând simbolurile religioase prezente în literatura
duhovnicească patristică (al căii sau drumului, al podului,
al muntelui, al scării, al izvorului și fântânii), scriind prefeţe,
postfeţe, recenzii, glosare de termeni rar întâlniţi,
răspunzând la scrisori, mângâind sufletele celor care i se
CEEOL copyright 2020
56 mitropolitul nicolae corneanu
adresau, cerându-i sprijin, fraţii și surorile dânsului întru
Domnul Dumnezeul și Mântuitorul nostru?
N-a apucat să se stingă focul duduind în sobele încinse
de cei care îl incriminează pe Mitropolitul Nicolae pentru
compromisurile acceptate de-a lungul anilor de comunism, că
s-a aprins un altul – de data aceasta, temeiul nemaifiind politic,
ci dogmatic: din moment ce Înalt Preasfinţia Sa s-a împărtășit
cu greco-catolicii, înseamnă că s-a unit cu „ereticii”, cu
„schismaticii”, cu „cei ce au apostat de la dreapta credinţă”, „a
sărit pârleazul la vecini”, făcându-se părtaș „ereziei papistașe”.41
Nu mai încape nici urmă de îndoială, Mitropolitul Banatului e
cu siguranţă „mason”,42 iar „cumplitul său păcat spiritual”43 nu
face decât să reînvie o pagină neagră „din istoria poporului
nostru”: atentatul „asupra purităţii sfintei noastre ortodoxii”,
precum și „asupra fiinţei și unităţii neamului românesc” comis
de greco-catolicism.44 Să fie pedepsit „spre pocăinţa și
îndreptarea sa și spre lauda sfintei noastre Biserici”.45 Să se
caterisească! („Să fie răstignit!” – Matei 27, 22-23).
„În realitate, lumea ortodoxă nu mai este atât de
interesată de (...) conţinutul credinţei. Este mai degrabă o
negare a schimbării ca mod de viaţă. [Pentru ortodocși] o
nouă situaţie este rea tocmai pentru că este nouă, iar
negarea nu permite o înţelegere a schimbării, o evaluare a
ei în contextul credinţei, o întâlnire realistă cu ea. (...)
Încercăm să cucerim occidentul cu ceea ce avem mai slab
în moștenirea noastră. Această aroganţă, mulţumire de
sine și acest triumfalism pompos sunt înfricoșătoare. Și
poate că cel mai înspăimântător este faptul că prea puţini
oameni văd, simt și știu asta. Oamenii sunt îngroziţi de
decăderea lumii, dar nu îndeajuns de mult de cea a
ortodoxiei. Condamnăm ereziile, încălcarea canoanelor,
păcatele altora, și toate acestea, într-o perioadă în care
esenţa ortodoxiei, Adevărul ei, ar putea fi auzite poate
pentru prima dată în istorie ca o salvare. (...) Ceea ce rămâne
este aceeași întrebare chinuitoare: Ce-i de făcut?”.46
Internetul pune și el umărul la acest linșaj mediatic:
site-uri, blog-uri, emisiuni de știri difuzate prin intermediul
multidolatrizatului mediu virtual al celui de-al treilea
mileniu creștin – toţi dezbat „cazul Corneanu” în termenii
cei mai neortodocși, necuviincioși și calomniatori cu
putinţă. După părerea lor, a acestor judecători așezaţi în
scaunul de judecată al lui Hristos, Mitropolitul Banatului
este „un trădător al Ortodoxiei”, care trebuie mai întâi
caterisit, iar apoi trimis la ispășire și smerire („sacul și
cenușa”), căci, știu ei mai bine ca oricine, „împărtășirea
Mitropolitului Nicolae din același potir cu schismaticii
unei biserici de buzunar”,47 „împărtășirea cu și de la eretici,
apostaţi”, „e părtășie cu diavolul”.48
Cât despre cei ce nu le împărtășesc părerile, aceștia
sunt fie „catolici, masoni sau pămpălăi ortodocși folosiţi
pentru a da legitimitate apostaziei”,49 fie mostre ale „unei
diluări a credinţei în popor, căci cum altfel poate fi înţeleasă
prostirea turmei, gata să aplaude gestul apostat al ierarhului
lor, garant pe pământ bănăţean al credinţei dreptmăritoare”,50
fie „toţi neaveniţii – cei care văd biserica doar din autobuz
– și care s-au agitat în aceste zile spunând că: «Dumnezeu
e unul, toţi suntem fraţi, trebuie să ne iubim între noi».”
„Ceea ce este tulburător în toate acestea este
închiderea totală în sine, autosuficienţa, mulţumirea de
sine. Fiecare este închis în sine și lipsit de valoare tocmai
din această cauză.”51
Gestul Mitropolitului Nicolae al Banatului de a se
împărtăși împreună cu fraţii greco-catolici a fost un gest
CEEOL copyright 2020
de pace, de iubire creștină, de unire și de comuniune
hristică. Un gest de o nobleţe și de un curaj extraordinar,
pe care ceilalţi nu l-au făcut. Un gest reflectând distanţa
între ceea ce reprezintă el și ceea ce înţeleg ceilalţi din el.
Un gest care dă viaţă uneia dintre cele mai semnificative
rugăciuni cuprinse în Sfânta Liturghie a Sf. Ioan Gură de
Aur: „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh
cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră
lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Oare ce gândesc și ce
simt slujitorii Bisericii dreptmăritoare atunci când, duminică
de duminică, rostesc această rugăciune în faţa Părintelui
ceresc și a confraţilor de credinţă? Unde le este iubirea?
„Cine are credinţă adevărată are și iubire și cinstire”, spune
părintele Teofil Pârâian. Unde le sunt strădaniile de a
contribui la convieţuirea interreligioasă și
interconfesională cerute de „Domnul tuturor” (Romani
10, 12), nu numai al lor: „Ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21) –
și de Sfântul Apostol Pavel: „Toţi sunteţi fii ai lui
Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. (...) Toţi una
sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26, 28).
„Oamenii, fraţii pentru care Hristos a venit în lume
ca să-i tămăduiască pe toţi fără osebire, i-au pervertit cele
mai sublime învăţăminte și au făcut din El un Dumnezeu
prea îndepărtat, înconjurat și acoperit de ceaţa groasă a
tămâii, formalismelor și convenienţelor”.52
Au fost rănite anumite inerţii omenești prin acest gest
frăţesc al Mitropolitului Banatului? Rănile nu se vindecă
făcându-se alte răni, ci legându-le cu delicateţe, nu lovind
cu barda în dreapta și-n stânga, ci vindecându-le cu
dragoste, purtând de grijă ca ele să fie oblojite cu blândeţe
și dăruire. Stingând incendiile provocate de plopii aprinși
în rotonda proprie, vom contribui la împrospătarea aerului
pe care-l respirăm cu toţii, fie că suntem ortodocși, romano-
catolici, greco-catolici, protestanţi sau neoprotestanţi.
Indiferent de comentariile negative individuale sau
dușmănos concertate împotriva Înalt Preasfinţiei Sale
Nicolae al Banatului, gestul său de echilibru, dragoste și
normalitate este un gest înveșmântat în lumină – într-o
lume în care toată suflarea spiritului ţine, în esenţa ei, de o
confruntare a luminii cu întunericului.
„Cei ce au murit în Decembrie 1989 – mai întâi la
Timișoara, apoi în București și în celelalte orașe ale ţării –
nu au murit pentru ca noi să trăim în ură și dezbinare, în
vrăjmășie și înverșunare. În numele lor, al celor ce s-au
jertfit pentru ca noi să trăim în bună înţelegere, să fim
uniţi, nu despărţiţi, înfrăţiţi, nu învrăjbiţi, nu avem voie să
trăim în scindare și discordie. Noi nu putem concepe
creștinismul decât într-o strânsă unitate faţă de Dumnezeu
și faţă de oameni, și avem datoria morală de a mărturisi cât
de mult apreciem acest gest de iubire și înfrăţire. În numele
nostru și al morţilor noștri”.53
Să ne întărească Domnul pe fiecare în credinţa
nestrămutată că suntem în mâna Lui și nu a celui care
tulbură cugetele și apele. Să ne dea El stâlp de foc în inimă
să ne încălzească mai ales cu dogoarea Duhului în ceasul
asupririi, al neiubirii dintre noi, al întunericului
neînţelegerilor de tot felul. Să nu ne îndoim de Dragostea
în care ne mișcăm, respirăm și suntem. Ea știe și lucrează
neîncetat, aici și acum, dar și în vecii cei netrecuţi.
Luminiţa NICULESCU
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Addenda
(o scrisoare trimisă Mitropolitului din SUA)
Înalt Preasfinţite Părinte Mitropolit Nicolae,
Simţim că vă cunoaștem in duh, deși nu știm decât
puţin și indirect despre efectele viziunii și dragostei Înalt
Preasfinţiei Voastre în viaţa Bisericii. Ne-am
bucurat profund la vestea gestului de împărtășire cu fraţii
în duh, dar cu inima puţin strânsă, știind potenţialul de
discordie pe aceste teme...
Acum vă păstrăm în inimă și rugăciune, întristându-
ne pentru tensiunea inutilă care s-a creat și pentru reacţiile
virulente îndreptate asupra Dumneavoastră. Ne rugăm în
primul rând să vă păstraţi pacea care întrece priceperea.
Fie ca orice urmă de eroare de judecată omenească sau
motivaţie obscură să se estompeze și să rămână pomenirea
unui gest mișcat de Duhul, un semn de neșters în
ochii celor care caută modele de comuniune creștină cu
„o minte și cu o inimă”. Pentru unii ca aceștia, cum a fost
și pentru noi personal, atât imaginea actului, cât și a
repercursiunilor, pot fi pâine și vin, sporindu-ne curajul și
spulberându-ne nedumeririle...
Ne rugăm și pentru Biserica pe care o iubim și pentru
fraţii care se îneacă în confuzie, auzind duhovnici și
nevoitori respectaţi grăind într-un registru violent și
denigrator, iar nu cu despătimire și „deosebire” a duhurilor.
În America, fundamentalismul ortodox e o ispită
permanentă, creând grupări din toate bisericile, iscând
conflicte serioase și uneori sfâșiind comunităţi. Pentru
credincioși, considerentele spirituale se amestecă adeseori
confuz cu obscure interpretări pseudo-dogmatice sau cu
politica ecleziastică, ceea ce creează neînţelegeri serioase
și conflicte interioare.
Fraţii și prietenii noștri din Europa (convertiţi la
ortodoxie) s-au bucurat de vestea gestului Înalt
Preasfinţiei Voastre, înţelegându-i și spontaneitatea și
riscurile. Eu mă gândesc la Vladimir Soloviov, la pr.
Alexander Men, la părintele Nicolae Steinhardt, oameni
cu viziune mult înaintea timpului în care au trăit, care au
înţeles necesitatea diminuării barierelor între creștini și
între fraţi.
La rugăciunile lor le adăugăm și pe ale noastre,
dorindu-vă întărire și luminare de Sus.
Cu dragoste în Hristos,
Ioana Novac-Chendler
(Irvine, California, SUA)
_____
Note:
1 André Scrima, Teme ecumenice (traducere din franceză de
Anca Manolescu; traducere din engleză de Irina Vainovski-Mihai),
București: Humanitas, 2004, pp. 132-133.
2 Idem, p. 113.
3 „Tout est ailleurs – totul este altundeva”, spunea marele
teolog Alexander Schmemann (decanul Facultăţii de Teologie
Ortodoxă „Sfântul Vladimir”, New York, între 1962-1983), în
Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983). Biografia
unui destin misionar (traducere, studiu introductiv și comentarii de
Felicia Furdui), Alba Iulia: Editura Reîntregirea, 2004, p. 196.
4 Idem, p. 54.
CEEOL copyright 2020
57
5 Părintele Sofian, ediţie îngrijită de Ioana Iancovescu și
Constanţa Costea, București: Editura Bizantină, 2007, p. 503.
6 Karl Jaspers, Oamenii de însemnătate crucială (traducere
de Alexandru Al. Șahighian), București: Paideia, 1996, p. 141.
7 Pr. Alexander Schmemann, p. 55.
8 Idem, p. 49.
9 Idem, p. 242.
10 Luminiţa-Irina Niculescu, Palmele oamenilor: minuni
spuse şi nespuse, București: Editura Sophia, 2006, p. 41.
11 Karl Jaspers, p. 165.
12 Pr. Alexander Schmemann, p. 237.
13 Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea,
însuşirile trăirii ortodoxe, București: Fundaţia Tradiţia Românească,
2001, p. 166.
14 Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, în Părintele
Sofian, p. 246.
15 Arhimandrit Sofian Boghiu, p. 144.
16 Părintele Sofian, pp. 201-202.
17 André Scrima, pp. 131-132.
18 Idem, p. 113.
19 Idem, pp. 105-109.
20 Karl Jaspers, p. 173.
21 Pr. Alexander Schmemann, p. 183.
22 Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu
Tudor): 1. Dumnezeu-Dragoste, ediţia a II-a, revăzută și adăugită
de Alexandru Dimcea, București: Editura Christiana, 2003, p. 49.
23 Mitropolit Nicolae Corneanu, Postfaţă la Peter Brown,
Cultul sfinţilor (traducere de Doina Lică), Timișoara: Editura
Amarcord, 1995, p. 192.
24 Părintele Sofian, p. 266.
25 Părintele Sofian, pp. 250-251.
26 Daniela Dumitriu, „Terapia iertării”, în Jurnalul Naţional,
miercuri, 24 septembrie 2008, p. 18.
27 Pr. Alexander Schmemann, p. 203.
28 Pr. Daniil (Sandu) Tudor, p. 55.
29 Jean-Paul Sartre, Huit-clos (Uşi închise).
30 Pr. Daniil (Sandu) Tudor, p. 49.
31 Sf. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap.
122, în Filocalia, vol. 1, București: Harisma, 1992, p. 282.
32 Părintele Sofian, p. 266.
33 Idem, cap. 63, p. 276.
34 Domnilor Radu Preda și Răzvan Codrescu, de oriunde le
veţi fi învăţat, cuvinte precum „parșiv” nu au ce căuta în vocabularul
unor intelectuali teologi de elită, cu pretenţii de formatori de opinie.
Judec și eu o situaţie, ca și dvs., nu judec persoane...
35 Pr. Alexander Schmemann, o.c., p. 74.
36 Radu Preda, Ortodoxia Mitropolitului Nicolae, în Revista
22, Anul XV (954), 17-23 iunie 2008, p. 3.
37 Claudiu Târziu, Forţa laicatului, în ROST, Revistă de
cultură creştină şi politică, an VI, nr. 68, octombrie 2008, p. 3.
38 Pr. Arsenie Papacioc, Sinodul doarme, dar adevărul va
birui!, în ROST, an VI, nr. 65, iulie 2008, p. 23.
39 Pr. Iustin Pârvu, Scrisoare deschisă către Preafericitul
Patriarh al BOR. „Să nu ne facem părtaşi ereziei”, în ROST; an
VI, nr. 65, iulie 2008, p. 21.
40 André Scrima, p. 223.
41 Pr. Iustin Pârvu, p. 21.
42 Dan Ciachir, Izolare şi criză, în Ziua, nr. 4261, miercuri,
18 iunie 2008.
43 Idem.
44 Pr. Iustin Pârvu, p. 21.
45 Idem, p. 22.
46 Pr. Alexander Schmemann, pp. 79-81.
47 Dan Ciachir, loc. cit.
48 Danion Vasile, blogul lui Laurenţiu Dumitru, http://
www.laurentiudumitru.ro, 3 iunie 2008.
49 Spicuiri din comentarii on-line la articolul lui Dan Ciachir.
50 http://www.laurentiudumitru.ro, 9 iulie 2008.
51 Pr. Alexander Schmemann, p. 266.
52 Nicolae Corneanu, Persoana şi învăţătura Mântuitorului
în opera lui Upton Sinclair, în Foaia Diocezană, an LXIII, no 40-
41, 3 octombrie 1948, pp. 1-2.
53 Fragment din Comunicatul Asociaţiei Memorialul
Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989, Timișoara, apărut în cotidianul
Renaşterea bănăţeană, 20 iunie 2008, p. 7, cu titlul Asociaţia
Memorialul Revoluţiei îl sprijină pe Mitropolit.
CEEOL copyright 2020

58 mitropolitul nicolae corneanu

spurcatu-s-au oare, gura păstorului de enoriași ai
Banatului? Să fi fost confundată sfânta împărtășanie, cum
Firescul ca excepţie s-a spus de către o voce intempestivă, cu un fel de ciorbă?
Nu sunt, evident, specialist în Teologie, iar
subtilităţile ei dogmatice îmi scapă inevitabil. Nu cred,
Deși am mai scris despre acest subiect, în revista
însă, că e nevoie de mari încordări ale minţii și ale simţirii
Tribuna, șocat de ameninţarea cu «caterisirea» de către
și nici de o erudiţie uriașă ca să realizezi enormitatea și
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a Î.P.S. Nicolae
absurdul unor acuzaţii de tipul celei aduse Mitropolitului
Corneanu, mitropolitul Banatului, cred că o revenire
Nicolae doar pentru că a făcut un gest simbolic precum
asupra subiectului nu e deloc inutilă, într-o vreme ca a
cel al euharistiei comune cu un alt slujitor într-o biserică a
noastră, în care trebuie să spui adesea de mai multe ori un
lui Dumnezeu și a lui Cristos. N-a fost aceea o liturghie
lucru ca să se audă, eventual, o singură dată.
neagră, ci una servită de aceleași formule sacre deasupra
Fără îndoială, în spaţiul eclesiastic românesc al anilor
aceluiași vin și a aceleiași pâini transfigurate. Așa încât,
de după Revoluţie, Mitropolitul bănăţean face figură
în deplină curăţie de spirit, înaltul prelat ortodox a
aparte, în sensul în care s-a vorbit cândva despre „firescul
comunicat și comuniat cu slujitorul, la altar, al
ca excepţie”. Căci ceea ce s-ar fi cuvenit să fie regula,
Dumnezeului unic. S-ar fi cuvenit, ca atare, să primească
adică un comportament al întregii Biserici Ortodoxe
numai laude și să fie luat drept pildă de frăţietate și
Române în spiritul înţelegerii frăţești, prevăzute de
smerenie, - și chiar așa a și fost văzut de supușii săi din
exigenţele fundamentale ale eticii creștine, a apărut ca
spaţiul bănăţean, care s-au solidarizat pe drept cuvânt cu
deviere gravă și condamnabilă de la ea. Mult vehiculata,
mentorul lor spiritual.
în ultimii ani, idee a „ecumenismului”, ar fi trebuit să fie
În schimb, cea mai înaltă autoritate a B.O.R., Sfântul
„rama” firească în care să se încadreze și perspectiva
Sinod, a găsit cu cale să osândească mâna curat întinsă a
B.O.R., cu atât mai mult cu cât se petrecuse acel memorabil
Mitropolitului, abia strunindu-și mânia și scârba ca în faţa
eveniment ecumenic al vizitei Papei Ioan Paul al II-lea din
unei oribile profanări. S-au găsit chiar și teologi tineri
1999, aplaudată ca „prima vizită a Înaltului Pontif într-o
(alăturaţi corului tenebros al unor drept păzitori de dogme
ţară majoritar ortodoxă”. Nu puţină lume știe, totuși, că
comunisto-securiste, transfiguraţi peste noapte în gardieni
nici acea vizită, astăzi elogiată pe drept cuvânt, n-a fost
ai mai nobilei Dogme) care să gloseze savant pe tema
aprobată, de fapt, cu dragă inimă, că a fost nevoie de tot
trădării și a ereziei, arătându-se, la aflarea sentinţei de la
felul de intervenţii de la mare nivel pentru a înmuia
București, rămasă doar la nivel de dojană severă, foarte
rigidităţile sinodale și ale Patriarhiei românești. Și se mai
nemulţumiţi și nesfiindu-se să facă apel la concepte cam
știe că i s-a refuzat Papei cererea de a călători și în Ardeal,
profane, precum cel de „posmodernism”... Nu-i vorbă, că
adică tocmai acolo unde era mai îndreptăţit s-o facă, în
o definiţie a acestuia, cea mai la îndemână, vorbește de o
„Mica Romă” a Blajului greco-catolic.
anume îmbrăţișare generos-îngăduitoare a tradiţiilor
Or, în acest context, Mitropolitul Nicolae Corneanu
trecutului, într-un soi de sinteză netensionată, larg
a fost singurul care a răspuns apelurilor patetice ale
relativizantă...
Bisericii Române Unite cu Roma, lansate în anii post-
Curios foarte este și faptul că, pe când se vocifera
decembriști, de reparaţie legală a brutalei injustiţii
strident printre isoane conformiste, o voce de prestigiu
săvârșite în 1948 contra acestei comunităţi confesionale
ca aceea a Î.P.S.. Bartolomeu amintea de o proprie
românești scoase în afara legii, soldată cu întemniţarea
experienţă foarte asemănătoare cu cea a Mitopolitului acum
prelaţilor ei și cu dure, uneori tragice persecuţii în anii
culpabilizat, - împărtășirea, la cererea lor, a unor preoţi
care au urmat. A fost și printre puţinii, dacă nu singurul,
uniţi, la Aiudul carceral, din potirul, de data asta... ortodox,
înalt personaj bisericesc ortodox care a înţeles abuzul
singurul disponibil la acea dată pentru a oferi speranţă și
comuniștilor împotriva Bisericii surori, restituind lăcașele
consolare mântuitoare unor oameni în suferinţă. Ceea ce
de cult din Banat care i-au aparţinut, atenuând ori evitând
a fost îngăduit atunci, în condiţii excepţionale, nu mai e
tensiuni și dispute care în alte părţi de ţară au produs
permis astăzi, încât compasiunea de altădată s-a putut
dușmănii condamnabile, încă vii. Că a crezut și crede într-
schimba radical, în chemare brutală la afurisenie. Numai
un ecumenism real s-a văzut și atunci când a făcut gestul
Dumnezeu, dacă nu meschinul său rival originar, mai poate
blamat de B.O.R., al împărtășirii din același potir cu un
pricepe asemenea nepătrunse taine...
frate catolic, la o liturghie comună. În tabăra ortodoxă s-a
Rafinaţii glosatori ai rânduielilor sacre pot, desigur,
strigat blasfemie și a fost invocată anatema: s-ar fi încălcat
să dezbată la nesfârșit, întorcând pe toate feţele codurile
grav codul bisericesc ortodox, cu citate de secol XVIII,
de bună purtare preoţească, și o vor mai face, fără îndoială.
trecându-se repede peste iertarea reciprocă, de dată mai
Rămâne, însă, evidenţa unei condamnări, chiar dacă nu
recentă, dintre Roma și Constantinopol...
întrutotul reușite, a unui gest admirabil și exemplar, de
Într-un cuvânt, Mitropolitul Nicolae a devenit un
îmbrăţișare simbolic-fraternă, a unui slujitor, în fond, al
„caz”, un exemplu negativ, bun de înfierat pentru întărirea
aceluiași altar. Și nu nevoie, iarăși, de o intuiţie ieșită din
întru singura dreaptă credinţă a neamului, prin definiţie
comun ca să poţi ghici, sub odăjdii și patrafire, niște prea
pravoslavnic, în vreme ce toţi ceilalţi credincioși nu sunt
omenești și lumești interese, abia disimulate. Nu i se poate
decât niște biete ori rătăcite, niște închinători ai unui alt
ierta, de fapt, înţeleptului și cumpănitului Mitropolit
Dumnezeu, care a făcut, prin slabii servi ai săi, greșeala de
Nicolae „trădarea” intereselor strict materiale ale slujitorilor
a-și fi asociat și fiul ca origine a Bisericii universale. Ca
Bisericii majoritare, deloc dispusă să restituie lăcașe de
atare, a și fost chemat la judecată și pocăinţă: cum de a
cult, bunuri parohiale, ori să repare demnităţi umilite. Nu
cutezat să-și îmbrăţișeze fratele întru Cristos și să guste
poate conveni multor prelaţi ortodocși nici faptul că înaltul
împreună din același trup și sânge al Domnului? Vor fi
ierarh de la Timișoara a făcut ceea ce mai nimeni dintre
fost turnate în sfântul potir fierturi ale Necuratului,

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
fraţii săi n-a făcut, adică să-și mărturisească public urâtul
păcat de a fi colaborat, sub trecutul regim, cu poliţia politică,
pentru a se curăţi astfel prin spovedanie publică. Este,
nu-i așa, un rău exemplu, care ar obliga pe foarte mulţi
oameni ai Bisericii la o smerenie pe care orgoliul și trufia
lor nu o pot concepe.
Mustrarea sinodală a putut fi exploatată, în plus, și
pentru reactualizarea, cu presupus folos printre enoriașii
mai puţin duși la școală, a așa-zisei trădări, cu mult mai
grave, de la 1700, de regăsire a Romei-mame, în împrejurări
istorice dramatice pentru românii din Transilvania, pe care
interesele zilei de azi le fac uitate, pentru binele „cauzei”.
După cum se uită, reciclându-se aceleași clișee uzate, tot
ce a însemnat Biserica Unită, dincolo de injustiţiile
conjuncturale de la începuturi, pentru afirmarea conștiinţei
naţionale românești și realizarea Marii Uniri, câștiguri
uriașe, hotărâtoare pentru neamul întreg. Că resentimentele
sunt încă vii, s-a putut vedea și din decizia Sfântului Sinod
de a interzice preoţilor ortodocși să mai slujească alături
de greco-catolici. Frumoasă conștiinţă ecumenică, frumos
exemplu de frăţietate creștină și naţională...
Pe un astfel de fundal încă tulbure, figura
Mitropolitului Nicolae Corneanu se proiectează, iată, într-
o lumină dătătoare de speranţă. Că Înalt Prea Sfinţia Sa
trăiește și păstorește în orașul din care a pornit cealaltă
nădejde și promisiune de purificare, a Revoluţiei din
Decembrie, nu e, desigur, întâmplător. Este, acest Banat,
un ţinut cu mari și însemnate tradiţii de convieţuire
armonioasă și civilizată între etnii și credinţe, și se poate
aprecia acum cât de mult contează pentru buna înţelegere
cu celălalt o astfel de tradiţie. Mi s-ar părea mult mai firesc
ca tocmai acest trecut al dialogului echilibrat și
comprehensiv să fie luat ca îndreptar pentru agitatele
noastre vremuri. Pentru a-l continua și întări și în spaţiul
credinţei, Mitropolitul Banatului a făcut un pas
semnificativ, demn de toate elogiile.
Ion POP
CEEOL copyright 2020
59
Mărturia atenţiei
În 1942 un laic, mai curînd om de stînga, de profesie
sociolog al politicii, poposește pentru cîteva zile într-o
abaţie benedictină din Belgia. Dornic să cunoască spiritul
locului, îi cere stareţului să-i dea să citească ceva – cît de
cît inteligibil din perspectiva profesiei sale – despre viaţa
monastică. Stareţul îi oferă regula Ordinului Benedictin.
Și sociologul gauchist are o revelaţie: există organizaţii
care vieţuiesc conform unui statut dinainte de cele
consacrate de parlamentarismul britanic, Independenţa
americană ori Revoluţia franceză. E începutul unui drum
care-l va conduce, fără a-și abjura convingerile, către una
din cele mai frumoase cărţi despre semnificaţia istorică și
culturală a ordinelor monahale. Un an mai tîrziu, în 1943,
un pastor protestant german, care în anii anteriori a
parcurs întregul drum de la apolitism la angajamentul în
lupta împotriva dictaturii din ţara sa, scrie scrisoare după
scrisoare din închisoarea în care e încarcerat. Scrisorile
sale pun în faţa crizei violente a lumii criza credinţei.
Aceasta din urmă nu înseamnă abandonul lucrurilor care
fundamentează viaţa omului credincios, ci
redimensionarea lor pe măsura dezastrului lumii
contemporane. Un intelectual de stînga – rămînînd
intelectual de stînga – se deschide tradiţiei și credinţei
Bisericii. Un teolog care-și trăiește credinţa se deschide –
fără a și-o șubrezi – lumii contemporane în cel mai dramatic
ceas al ei. Nici înţelegerea primului, nici credinţa celui de-
al doilea nu se închid în suficienţa tradiţiilor de la care se
revendică, ci, dimpotrivă, se deschid spre lumi (aparent)
fără măsură comună cu preocupările lor iniţiale.
Nu am o formaţie teologică, iar lecturile mele
teologice (atîtea cîte sînt, făcute fie din necesităţi de studiu,
fie dintr-o căutare personală) nu-mi permit să emit nici o
judecată în domeniul teologiei. Mai mult: nu mă simt defel
vrednic a-i judeca, din postura de „analist”, pe cei ce-au
pătimit „supt vremi”. În egală măsură, nu sînt ceea ce
îndeobște se înţelege printr-un practicant; intru în Biserică
atunci simt nevoia lăuntrică a acestui fapt și – trebuie să
o spun – nu mă simt culpabil pentru că nu urmez cotidian
prescripţiile canonice. Întîlniri cu oameni concreţi și lecturi
de tot soiul mi-au purtat pașii prin bisericile mai multor
confesiuni; personal nu cred că Dumnezeu ar fi
proprietatea vreuneia din ele. De aceea, atunci cînd simt
nevoia să mă rog, o pot face la fel de bine sub frescele
bizantine ale unei biserici ortodoxe, sub statuarul gotic al
unei biserici catolice, în spaţiul vid al unei biserici
protestante, sub arabescurile unei geamii, urcînd pe munte
ori străbătînd aglomeraţia străzilor. Fără a cădea în
politeism, cred că Dumnezeu e pretutindeni și că
rugăciunea – dacă e făcută cu cugetul curat – străbate
„opacitatea materială a lumii” pentru a ajunge la El. Mi-a
fost dat să simt în cîte un slujitor al bisericii harul în virtutea
căruia o întîlnire conjuncturală poate deveni un prilej al
drumului „prin alţii spre sine”. Cît despre Biserică, mă
raportez la ea ca la o instituţie; venerabilă, dar instituţie.
Am ţinut să spun aceste lucruri dat fiind că orice discuţie
despre Biserică și credinţă presupune, pentru cei care
CEEOL copyright 2020
60 mitropolitul nicolae corneanu
participă la ea, asumarea unei poziţii. Ca atare, tot ceea ce voi
spune mai departe este expresia a ceea ce eu personal gîndesc
și cred despre Biserică. Nici mai mult, dar nici mai puţin.
Statutul Bisericii Ortodoxe sub comunism a fost
ambiguu: după 1989 s-a repetat mereu faptul că Biserica a
fost prigonită de statul ateu. E un lucru adevărat (ajunge
să ne gîndim la tributul pe care atît ierarhia, cît și preoţii de
rînd l-au plătit închisorilor comuniste), dar nu e singurul
adevăr în ceea ce privește destinul Bisericii în această
perioadă. Însă, pornind de la el, s-a creat imaginea unei
Biserici a catacombelor, victimă a terorii Antihristului. Orice
discuţie asupra altor aspecte ale odiseei Bisericii în
comunism apare, pe acest fond, ca o impietate la adresa
mărturisitorilor credinţei. Numai că nu toţi slujitorii altarului
au pătimit în subteranele Securităţii, iar Biserica Ortodoxă
ca instituţie nu a fost nici un moment interzisă ori
suspendată pe perioada regimului comunist. Detractorii
Bisericii – înarmaţi cu dosarele CNSAS-ului – aruncă în
balanţă acuza colaboraţionismului de care s-au făcut
vinovaţi păstorii sufletelor (și, implicit, trădarea pe care
aceștia au comis-o faţă de enoriașii lor). Iar poziţia Bisericii,
care cere insistent tăcerea asupra acestor dosare, le dă –
mai mult decît orice – apă la moară. Și acesta e un adevăr
(dureros) dar, încă o dată, parţial. Nici toţi preoţii și nici
toţi ierarhii nu s-au pus în slujba dușmanului lor. Au existat,
de la începutul pînă la sfîrșitul comunismului românesc,
preoţi de vocaţie care au apărat (cu preţul vieţii, ori cu cel
al oprobiului instrumentat de putere) demnitatea credinţei.
Poate – într-o durată lungă – curajul și fidelitatea lor
contează mai mult decît cedarea celorlalţi. Poate și ceilalţi
au crezut că un compromis „pe ici, pe colo” e menit a
salva lucrurile esenţiale. Nu vreau să scuz în nici un fel
persoanele care și-au necinstit numele și haina făcînd
rapoarte și dînd declaraţii: oricît de inofensive le-ar
pretinde astăzi, atunci știau cui le dau. Și știau că instituţia
căreia le dau nu e o arhivă neutră care să le claseze din
oficiu. Dincolo de acestea, „pactul” Bisericii cu statul a
fost de altă natură: recunoașterea puterii politice,
rugăciunea pentru conducătorii ţării, îndemnarea
credincioșilor la respect faţă de autorităţi (argumentată
cu citate pauline), participarea la campaniile externe ale
României socialiste pentru pace și afirmarea internă a
valorilor naţionale. Nu sînt lucruri în sine reprobabile:
Biserica nu e o organizaţie paramilitară a cărei menire e
aceea de-a răsturna puterea politică, iar militantismul
pentru pace și cel pentru identitatea naţională par a fi mai
curînd lăudabile decît blamabile. În fond regimul comunist
nu i-a cerut niciodată Bisericii Ortodoxe să își renege
adevărurile de credinţă ori să-și schimbe ceremonialul de
cult. Poate dacă i-ar fi cerut – ori impus – asemenea lucruri
s-ar fi lovit de o rezistenţă articulată. Într-un moment, în
1948, chiar i-a făcut un cadou: suspendarea Bisericii Greco-
Catolice. Ortodocșii au afirmat dintotdeauna că greco-
catolicismul a fost produsul unei presiuni politice; o
presiune politică simetrică venea să echilibreze balanţa.
Numai că toate „cadourile” comunismului erau otrăvite.
Suspendarea uniatismului (cu spolierea patrimoniului și
anihilarea fizică a ierarhilor lui) nu a unit bisericile, ci a
creat între ele o prăpastie de resentiment și neîncredere.
Iar pacea și valorile naţionale, oricît de în spiritul Bisericii
CEEOL copyright 2020
ar fi fost, nu erau afirmate liber, ci la comandă și – implicit
– erau falsificate. E greu de crezut că ierarhia Bisericii nu
știa acest lucru. E trist de văzut că a ales să-l accepte.
Preţul lor nu a fost doar supravieţuirea Bisericii (așa cum
afirmă apărătorii ei), ci – în primul rînd – marginalizarea ei:
în cei 45 de ani, Biserica Ortodoxă nu a fost nici un moment
o voce publică. Mai mult, incidenţa ei publică, capacitatea
de problematizare a prezentului (fie el cel al anilor ’60, fie
cel al anilor ’80) și implicarea în gîndirea unui viitor pentru
România a fost cvasi-nulă. Preţul supravieţuirii Bisericii a
fost scoaterea ei din istorie (a cărei ultimă expresie – și
umilinţă – a reprezentat-o demolarea bisericilor din centrul
istoric al Bucureștiului). Atemporalitatea ei inofensivă a
fost tolerată: s-au putut edita (în tiraje strict
supravegheate) Părinţii Bisericii, cursuri de teologie și
reviste cu circuit intern. Toate acestea erau accesibile doar
corpului preoţesc (care, în marea lui majoritate, nu păcătuia
prin excesul de intelectualism) și au fost, în acei ani, total
lipsite de relevanţă publică. Nimeni din mediile ecleziale
nu a îndrăznit să deschidă o polemică (oricît de timidă sau
de învăluită în argumente docte) împotriva „clasicilor”
Petru Berar și Octavian Cheţan. Nimeni din interiorul
Bisericii nu a secondat – la nivelul împlinirii semnificaţiilor
– munca editorilor clasicilor filosofiei ori a istoricilor artei
medievale. Biserica și-a asumat limitele ţarcului în care a
fost închisă și s-a mulţumit cu ceea ce i-a rămas: libertatea
cultului și a formării personalului de cult. Într-un sens, e
mai mult ca nimic. Într-altul e mai puţin ca nimic: pasiunea
atemporalului mărturisește (și) dezertarea istoriei. Cred că
acesta a fost cel mai pervers efect al coabitării Bisericii
Ortodoxe cu statul comunist: privarea credinţei de
dimensiunea ei activă și publică și transformarea ei într-
un refugiu fără măsură comună cu derivele lumii. Evident,
aceeași observaţie i se poate face aproape oricărei forme
de cultură care a „supravieţuit” comunismului. După ’89,
Biserica s-a văzut dintr-o dată aruncată în avanscena vieţii
publice mai întîi de către stradă, apoi de noul stat în căutare
de legitimitate. Privit retrospectiv, discursul Bisericii era
vetust: în noua lume, născută din bulversarea
comunismului și emergenţa celei de-a treia generaţii de
tehnologii, Biserica își continua vechiul discurs despre
valorile eterne și cele naţionale. Valorile eterne erau opuse
unei istorii în mișcare (ceea ce semnifica implicit critica
modernităţii), iar cele naţionale tuturor relelor cu care,
insidios, ne-ar contamina străinătatea (fiind, implicit, o
apologie a izolării autarhice investită spiritual). La toate
acestea se cuvine adăugat excesul de mediatizare (cu
memorabilele soboare cuprinse dintr-o dată de frenezia
slujbei) și pasiunea neostoită a ctitoriilor gigantice. Dacă
pînă în ’89 ni se explica, cald și vibrant, că sufletul românesc
și-a găsit expresia în bisericuţele de lemn, după această
dată același suflet a găsit de cuviinţă să își exprime bucuria
libertăţii în fier-beton și gresie. Întrebaţi despre cele lumești,
clericii se repliau sfios pe tărîmul celor sfinte; solicitaţi la
nivelul acestora, își aminteau subit de bunurile lumii
acesteia: de la bisericile greco-catolice, la terenuri pierdute
începînd cu reforma lui Cuza și de la propaganda
neoprotestantă la cabala iudeo-masonică. Neuitatul popă
Tatu era în epocă reversul părintelui Galeriu. Astăzi e greu
de spus, dar cine știe, după prăbușirea comunismului și-
a ideologiei marxist-leniniste și într-o epocă în care nu era
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
deloc clar dacă vom merge în dreapta ori în stînga, dacă
vom urma „modelul german”, cel american, ori cel suedez,
nu e exclus ca Biserica să se fi visat – fie și doar preţ de o
clipă – ca fiind furnizoarea de ideologie a lumii noi. A cărei
avangardă era o generaţie hotărîtă de ascoriști crescuţi
nu doar în pilde duhovnicești, ci și în cultul martiriului
legionar. Epoca era una de deschidere totală: fiecare oraș
se vede dotat cu Universitate și, în cadrul acesteia, cu
secţie de Teologie; piaţa exprimării e liberă și cartea
religioasă se constituie într-un gen aparte. Apar traduceri
(unele dintre ele remarcabile) din Părinţii Bisericii și din
teologii ortodocși contemporani (mai ales cei din exilul
rus), sînt repuse în circulaţie lucrări ale teologilor
interbelici, părintele Dumitru Stăniloae este cinstit – după
merit – ca un reper al gîndirii teologice contemporane și
se dezvoltă o producţie de carte duhovnicească (a cărei
profunzime nu e-ntotdeauna simplă sau, invers, a cărei
simplitate nu e întotdeauna profundă). Religia e introdusă
ca materie obligatorie în școală, deși nu e deloc clar cum
(și de cine) le va fi predată elevilor secolului XXI, se
lansează proiectul „Catedralei Mîntuirii Neamului” (care
se vrea și o exorcizare a duhului împietrit în „Casa
Poporului”) și se creează posturi de radio pe lîngă
episcopii. Eliberaţi de presiunea interdictului și liberi în a
se exprima, intelectualii descoperă credinţa, se întorc la
ea ori pur și simplu persistă în ea. Credinţa patetică a lui
Ioan Alexandru coabitează cu credinţa spiritualizată a lui
Andrei Pleșu și ambele cu rigoarea jovială a părintelui
Cleopa, precum și cu credinţa greu definibilă a fostelor
„cadre de nădejde” care, cel mai adesea pe filiera
naţionalismului, au găsit ceva care să le umple vidul
lăuntric generat de prăbușirea „nobilelor idealuri” ale
comunismului. Ce e de reţinut din toate acestea? Apariţia
unor lucrări fundamentale ale gîndirii teologice – mai ales
a celei contemporane – în limba română și afirmarea publică
a unei noi generaţii de teologi (Theodor Bakonski, Ioan I.
Ică, Mihail Neamţu) care, luate împreună, imprimă o nouă
dinamică și dau un nou limbaj (chiar și atunci cînd îl
reinvestesc pe cel vechi) ortodoxiei. Biserica instituţională
e supusă și ea seismelor tranziţiei și, ca toate minunile
acesteia, după momentele de apogeu ale începutului,
pierde teren în faţa noilor tehnologii și a consumerismului
care devine ideologia momentului. Entuziasmul pentru
slujbe (s)cade, ascoriștii devin o subcultură urbană (alături
de multe altele), Catedrala Mîntuirii Neamului nu depășește
stadiul de machetă, clerul se aliniază criteriilor lumii
acesteia, ierahizîndu-se nu numai în funcţie de cin, ci și în
funcţie de proprietăţi; într-un cuvînt, Biserica devine (fără
voia ei) un ofertant pe piaţa care, astăzi, tinde tot mai mult
să devină metafora vieţii noastre. O mai salvează de
anonimat fie cîte un scandal de ispită (cu filmul pe celular
sau dosarele de la CNSAS de rigoare), fie cele două mari
evenimente care i-au marcat evoluţia postdecembristă:
vizita Papei Ioan Paul al II-lea în 1999 și schimbarea de
Patriarh din 2007. Aceasta din urmă, investită cu mari
speranţe, e greu de spus ce va aduce. Pînă acum Patriarhul
Daniel nu pare a fi dat un nou suflu Bisericii pe care o
conduce. Pe de altă parte, ne aflăm abia la începutul unui
patriarhat lung, pe măsura problemelor cărora Biserica
are a le răspunde și – cel puţin pînă astăzi – nu le-a răspuns
decît cel mult prin eschivă. Însă s-ar putea ca timpul să nu
CEEOL copyright 2020
61
fie atît de lung: absenţa Bisericii din dezbaterea actuală
asupra problemelor cu care ne confruntăm s-ar putea să
aibă ca efect întîlnirea (și sudarea) anticlericalismului
militant al generaţiei „nostalgicilor”, cu anticlericalismul
parodic și dezabuzat al noilor generaţii. Dacă Biserica vrea
ca vocea ei să rezoneze, trebuie s-o facă înainte ca lumea
în care se află să devină un pustiu.
Această istorie, scurtă, incompletă (și probabil
marcată de subiectivism) e menită a explica surpriza plăcută
pe care-am avut-o citind o carte a Mitropolitului Nicolae
Corneanu. Cartea – minoră poate în ansamblul operei
Înaltului Ierarh, dar totuși, atît de importantă pentru lumea
și timpul nostru – se intitulează „Pe firul vremii” și
reprezintă culegerea articolelor pe care Mitropolitul le-a
publicat între 1994 și 2000 în revista „Jurnalul Literar”.
Numele Mitropolitului îmi era cunoscut din primii ani de
Facultate, cînd am citit (mai mult de nevoie) „Patristica
Mirabilia”. (Am sfîrșit prin a o citi nu doar cu plăcere, ci și
cu bucurie; mi-a orientat lecturile ulterioare de - și despre
– patristică și continuă să mă însoţească și astăzi.) L-am
mai auzit pomenit în două contexte: primul se referea la
mărturia publică a colaborării cu fosta Securitate. Acest
gest de căinţă l-a transformat pe Înalt Prea Sfinţia Sa din
cel ce-a colaborat, în cel care-a avut curajul mărturisirii. Al
doilea context se referea la rezolvarea pașnică în Eparhia
Timișoarei a litigiului imobiliar dintre Biserica Ortodoxă și
cea Greco-Catolică. Vestea aceasta nu se referea atît la
bunurile materiale retrocedate, cît la recunoașterea
implicită a nedreptăţii comise în 1948 faţă de Biserica Unită,
și – deopotrivă uman și teologal – la investirea cu sens a
fraternităţii cu care se gratulează oficial reprezentanţii
cultelor. A-ţi mărturisi vina, a-ţi cere iertare și a da înapoi
ceea ce a fost luat sînt acte care, chiar și în lumea derizorie
în care trăim, au o rezonaţă și deschid un orizont. În fine,
citisem cîteva numere din „Mitropolia Banatului” (de pe
vremea cînd era editată de Robert Lazu), care mi-au lăsat
impresia (la fel ca și „Revista Mitropoliei Ardealului”
atunci cînd era coordonată de Ioan I. Ică) unei reviste nu
doar teologice, ci și culturale de primă mărime care nu
avea(u) decît un singur (involuntar) defect: faptul că nu
era(u) difuzată/e la scară naţională. Cele două gesturi ale
Mitropolitului Corneanu m-au impresionat atunci nu doar
prin anvergura lor, ci și – nu găsesc un cuvînt mai bun –
prin pitorescul lor. Era, într-adevăr, un caz unic ca un înalt
ierarh să iasă, de bună voie și nesilit de nimeni, la amvon
și să-și recunoască rătăcirea într-un moment în care
Biserica părea a fi uitat tot ce n-a fost suferinţă în vremea
comunismului. Mărturisirea Mitropolitului Banatului
vorbea și ea despre o suferinţă: nu aceea (reală și
autentică) a altora, ci cea (nu mai puţin reală și nu mai
puţin autentică) a Înalt Prea Sfinţiei Sale. Nu confisca (în
folosul instituţiei) suferinţa altora ci se întorcea asupra
sa, într-un act de luciditate, de responsabilitate, de cinste,
de smerenie și de vinovăţie căutîndu-și iertarea. Am citit
mai apoi (și am auzit din gura unor clerici) că vinovăţia
efectivă a Mitropolitului ar fi mult mai mare decît lasă să
se înţeleagă această mărturisire publică. Am auzit de
asemenea că n-ar fi fost vorba, în fond, decît de o
mizanscenă menită a ascunde, nu a dezvălui. Nu cred.
Caracterul ei unic în rîndul clerului (și aproape unic în
CEEOL copyright 2020
62 mitropolitul nicolae corneanu
ansamblul întregii societăţi) îi dă o gravitate și o cuprindere
care o ridică deasupra culpei – oricare ar fi aceasta. Orice
ar fi făcut Mitropolitul în epoca în care trăia cu moartea în
suflet, mărurisirea vinei i-a dat o nouă viaţă. Rezolvarea
amiabilă a contenciosului cu greco-catolicii e o dovadă în
plus. Un bun însușit cu forţa rămîne un bun însușit cu
forţa, indiferent de nobleţea idealului în numele căruia a
fost însușit. Faptul de a-ţi cere iertare și acela de a-l înapoia
nu sînt niște simple gesturi mediatice, ori calcule
economice, ci reprezintă – la propriu – ceea ce spiritul
(sau credinţa) poate opune forţei. Opunîndu-se forţei care
a sechestrat patrimoniul Bisericii Greco-Catolice,
Mitropolitul s-a opus, în egală măsură, forţei ce l-a
înlănţuit vreme de decenii. Mărturisesc că, în acel timp,
mă așteptam ca pilda lui să fie urmată și de alţii – măcar
clerici. Și omul și înaltul funcţionar al Bisericii arătaseră că
se poate, că mulţimea nu cere capul celui ce se căiește, ci
îl susţine cu încurajarea și rugăciunile ei, că oprobiul public
e infinit mai mic (și se stinge infinit mai repede) decît
infernul conștiinţei vinovate. Dar gestul Mitropolitului a
fost unic. Biserica a tăcut. Și tace și astăzi.
Aveam astfel pe de o parte imaginea unui distins
intelectual, profesor de teologie și traducător al Sfîntului
Ioan Scărarul, pe de alta aceea a unui om și a unui ierarh
capabil de gesturi a căror radicalitate pune în criză
pasivitatea celorlalţi. Ce le lega? Mica culegere de articole
de care-am vorbit mai sus. Personal nu cunosc presa
bisericească, dar pot să bănuiesc că mitropoliţii (sau
episcopii) obișnuiesc să scrie în periodicele eparhiilor lor.
Ceea ce e neobișnuit – cel puţin în peisajul românesc – e
ca un mitropolit să aibă rubrică permanentă într-o revistă
literară. Ceea ce contează aici e, evident, publicul: unul
educat, dar nu neapărat religios. Formaţia intelectuală a
Mitropolitului Nicolae Corneanu e dincolo de orice
discuţie; însă la fel de bună era și aceea a colegilor săi
Antonie Plămădeală ori Nestor Vornicescu. Nu doar
calitatea intelectuală (care – în definitiv – se poate valida
într-un cerc foarte restrîns) contează aici, ci și
disponibilitatea umană faţă de întîlnirea mensuală cu
cititorii. Cine îndrăznește un astfel de pariu se expune
unui risc: acela de-a nu mai fi (de la un anumit moment)
citit. Dar, în egală măsură, riscul acesta îi poate aduce un
auditoriu mult mai mare (și mai stabil în opţiunile lui – cel
puţin intelectuale) decît acela la care are acces prin
contactul nemijlocit ori prin lucrările de specialitate. Atît
cît pot eu să-mi dau seama, Mitropolitul a riscat și a cîștigat
– textele lui nu vor fi fost zadarnice.
E dificil a rezuma aceste texte (în succesiunea lor
oarecum aleatorie) deoarece fiecare dintre ele are un
echilibru între cît se spune și ceea ce e spus. Ca atare, se
cuvin a fi citite. (Și dacă potenţialul cititor mai dorește un
argument în plus pentru a se apuca de lectură, acesta este
farmecul un peu vieux temps atît al limbii, cît și al retoricii
autorului.) Astfel că mă voi mărgini a enumera marile teme
care le ritmează. Mai înainte de toate deschiderea către
aproape – căreia în mod curent i se spune (și așa o
numește și Înalt Prea Sfinţia Sa) toleranţă. Prefer totuși
deschiderea către aproape dat fiind că aceasta are o
dimensiune mult mai activă decît pasiva toleranţă. Dar
CEEOL copyright 2020
cine este aproapele unui om (mai mult: a unui prinţ) al
Bisericii? În primul rînd, așa cum ne învaţă pilda bunului
samaritean, tot omul pe care Dumnezeu i-l scoate în cale.
Apoi semenul întru credinţă. Ceea ce e semnificativ în
paginile acestei cărţi este faptul că credinţa nu e expresia
unei solidarităţi de club (al unui „noi” care se închide în
practica proprie a unui ritual), ci aceea a unui unificator
universal – căci transcendent (adică proxim în străinătatea
lui) în raport cu orice determinaţie socială, istorică ori
culturală. Credinţa, așa cum o înfăţișează Mitropolitul
Corneanu, nu e excluzivă, ci incluzivă. Astfel fiind, ea e
mereu deschisă și proaspătă, putîndu-se raporta, fără
complexe, la problematica arhitecturii politice europene
ori la aceea a știinţei de ultimă generaţie. Iar la scară umană
e premisa unei fraternităţi adevărate, care nu se confundă
cu aceea protocolară a „reuniunilor la nivel înalt” între
reprezentanţii cultelor. Al doilea lucru care interpelează în
aceste pagini este onestitatea lor. O onestitate ce izvorăște
din asumarea problematicului lumii de azi și în particular a
celui al Bisericii. De la necesara mea culpa a Bisericii
majoritare, la relaţia cu greco-catolicii ori cu
neoprotestanţii, de la dialogul confesional (cu toate
sincopele lui) la ascensiunea unor mode de moment și de
la întoarcerea în tradiţie la răsfoirea unei cărţi sau a unei
reviste recente – lucrurile sînt abordate dezinhibat și fără
pretenţia de-a edicta răspunsuri universale. Problemele
se desfășoară ca probleme iar autorul își precizează
punctul de vedere într-o manieră neinvazivă, invitînd
lectorul la un exerciţiu de luciditate și de formulare a
răspunsului propriu. Nu e vorba doar de niște texte care
nu ocolesc problemele delicate ale lumii (și ale Bisericii)
actuale, ci de-o întreagă pedagogie a ascultării și a întîlnirii
celuilalt, care nu e anexat unei credinţe omnisciente și
omnipotente, ci e invitat ca – meditînd asupra temelor
dezbătute – să-și sondeze (și să-și formuleze) propria
credinţă. Mai e apoi dimensiunea culturală a articolelor:
un om al Bisericii interpelează cultura laică (de la scrisorile
Eminesciene la Romfest, trecînd prin Blaga și Eliade) și –
iarăși, fără judecăţi apriorice – se deschide dialogului cu
intelectualii. În mod manifest, această carte e una dintre
puţinele scrise de un teolog român care, fără a-și abandona
încărcătura teologală, vine în întîmpinarea problemelor
care îi preocupă pe cei care refuză să hipostazieze Biserica
și tradiţia ei. Și e una dintre puţinele scrise de un înalt
cleric care acceptă, fără a-l condamna ori minimiza, faptul
că secularizarea s-a realizat. Tocmai acceptînd acest lucru,
vocea credinţei rezonează vie, în spaţiul unei culturi care
ignoră (uneori fetișizînd-o) tradiţia. Orice om educat va
recunoaște în paginile ei problemele lumii care-l absoarbe
și, în egală măsură, va avea șansa de-a sesiza drumurile
pe care le deschide (sau le păstrează deschise) credinţa în
vertijul veacului. Neîndoielnic, aș putea oferi aici – la fel
ca și în altă parte – un gînd sau altul (adesea de o rigoare
aproape aforismatică) din cartea Mitropolitului. Dacă nu
o fac, e pentru a-l îndemna pe posibilul cititor al acestor
articole (care ar trebui reluate și însoţite de celelalte
colaborări ale Mitropolitului la „Jurnalul Literar”) să-și
alcătuiască propria lui antologie, nu doar de citate, ci de
teme de meditaţie. M-am întrebat mereu, citindu-le, ce
anume le unește – dincolo de coperţile unei cărţi.
Răspunsul pe care îl pot oferi este: atenţia. Atenţia faţă de
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
omul imers în această problematică, atenţia faţă de
problematica însăși a finelui de veac și de mileniu, atenţia
faţă de cel căruia-i sînt destinate, atenţia faţă de limbă și
de formulare și, nu mai puţin, atenţia faţă de propria
credinţă. Această atenţie deopotrivă unitară și multiplă
asupra lui acum și aici e cu atît mai surprinzătoare cu cît
vine de la un om care, prin vîrsta biologică, aparţine unui
alt timp. Dar, pentru încă odată, tocmai graţie acestor
exerciţii de atenţie, avem o dovadă în plus că vîrsta din buletin
nu e vîrsta noastră absolută. Într-o lume a „distracţiei”, a
„show-biz”-ului și a „entretaiment”-ului meditaţiile adunate
de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Banatului „pe firul vremii”
adună și creează punţi. Cu ani în urmă Andrei Pleșu deplîngea
mefienţa reciprocă a intelectualilor aconfesionali și a
reprezentanţilor clerului. Cred că, la fel ca și unele din lucrările
Domnului Pleșu, acest epistolar jurnalier al Mitropolitului
Corneanu cheamă cele două „tabere” la întîlnirea într-o
problematică comună. Iar cei care se adună – sub semnul
atenţiei și al onestităţii – vor avea, neîndoielnic, șansa de-a
descoperi că ceea ce-i unește e mult mai important decît ceea
ce-i desparte. Pastorul citat la începutul textului – Dietrich
Bonhoeffer – spunea într-una din scrisorile sale carcerale:
„Credinţa cere această atitudine suplă și vie. Doar astfel
putem suporta și face fecundă fiecare situaţie ce ne este
dată.” La fel cum, credincioși sau nu, ne amintește sociologul
politicului Léo Moulin, fiecare situaţie ce ne e dată ne trimite
la credinţa care, indiferent de forma în care-o trăim, adună și
împlineșe făptuirea noastră zilnică. Îmi place să cred că mica
lucrare a Mitropolitului nu a dispărut „pe firul vremii” ci s-a
oprit să marcheze temelia unui pilon al podului menit a lega
multiplele lumi care coexistă în aceeași lume. De noi cei care-
o citim, la fel cum citim și alte lucrări ale Mitropolitului
Banatului, precum și lucrările la care acesta trimite, de dialogul
pe care îl angajăm cu cartea, cu noi înșine și unii cu alţii
depinde să facem fecund acest dar – totuși – atît de
improbabil în goana lumii în care trăim.
Fie-mi îngăduit să fac o ultimă, inconturnabilă,
remarcă: mult mai aproape de noi decît textele la care m-
am referit, numele Mitropolitului Nicolae a fost asociat
încă o dată cu un scandal – acela al împărtășaniei la
liturghia greco-catolică. Nu am urmărit părerile pro și
contra acestui episod și, repet, nu am nici o abilitare
teologică de-a mă pronunţa asupra lui. Probabil ca înalt
ierarh al Bisericii Ortodoxe Mitropolitul ar fi trebuit să ţină
cont de faptul că atitudinea sa e supusă unor condiţionări
(de natură dogmatică, ecleziologică, etc) indepășibile. Pe
de altă parte, (re)citindu-i cartea nu l-am simţit în poziţia
magisterială a unui înalt ierarh, ci în aceea, proximă, a unui
om care întreabă și caută – în adîncul credinţei sale –
răspunsuri. A unui om care împărtășește totul tuturora și
care se împărtășește de la toţi. Și de aceea mi-l închipui
ieșind pentru o clipă din rolul de Mitropolit și devenind
„un simplu cetăţean” pentru care fratele lui și Tatăl din
ceruri sînt mai presus decît regulile canonice. Știu că un
atare lucru e inacceptabil în ochii oricărei confesiuni, dar,
pe de altă parte, îmi spun că a ne închipui că diferenţele
confesionale contează în eternitate revine la a popula cerul
cu o birocraţie eclezială.
Mihai MACI
CEEOL copyright 2020
63
În spiritul Timișoarei
Apropiindu-se 21 noiembrie, ziua de naștere a
Î.P.S.Sale Nicolae Corneanu, îmi revin în memorie o mulţime
de imagini din orașul Său natal Caransebeș, precum și
din Timișoara, sediul Mitropoliei Banatului, oraș în care
am trăit mai bine două decenii. Dar rândurile mele se
îndreaptă mai ales spre Caransebeș, orașul bunicilor mei
și al neuitatelor mele vacanţe.
Pe elevul Nicu Corneanu îl revăd cu ochii minţii în
uniforma de elev a anilor ‘30, stând în picioare, cu capul
plecat, în primele rânduri ale credincioșilor veniţi să asculte
Sfânta Slujbă de Duminică, oficiată la Catedrala Eparhială
din Caransebeș. Se vedea pe chipul elevului că înţelegea
în profunzime sensul mesajelor divine și că participa cu
intensitate la întreaga desfășurare a Liturghiei, de la
început și până la sfârșitul ei.
Îl revăd la plimbare cu părinţii, prin aleile din Teiuș,
un mic dar cochet cartier de vile, construit pe ultimele
coline ale munţilor Semenic, situat la vreo doi kilometri de
centrul Caransebeșului, loc de promenadă duminicală al
notabilităţilor nu prea numeroase, deoarece, pe vremea
aceea, majoritatea locuitorilor orășelului erau „paori”
(ţărani), care trăiau din cultivarea pământului și din
creșterea vitelor sau erau „maistori” (meșteri particulari)
care, fie că nu aveau timp de plimbări, fie că preferau o
odihnă binemeritată după o săptămână de muncă. Ceva
mai târziu, într-una din aceste vile aparţinând părinţilor
Săi, situată pe o alee laterală în mijlocul unei păduri, i-am
făcut o primă vizită. Eram cuprins de respectul pe care îl
impunea nu numai diferenţa de vârstă de circa cinci ani
dintre noi, cât mai ales de aerul de sfinţenie din jurul
tânărului absolvent al Facultăţii de Teologie din București.
Din păcate, nu îmi mai amintesc ce am discutat, dar reţin
că fluxul de idei, dirijat mai mult înspre mine decât în sens
invers, m-a impresionat, el fiind asociat cu o atitudine
deosebit de binevoitoare, modestă, caldă și plină de
înţelegere.
Îl mai revăd apoi, ca foarte tânăr diacon, senin, cu
faţă de copil, pășind smerit în fruntea soborului de preoţi,
în urma căruia, sub un baldachin, pășea grav Episcopul
Diecezei. Acest sobor deschidea, după Liturghia din ziua
a doua de Paști, drumul „litiei” (procesiunii), către cimitirul
din deal, litie la care participau atât credincioșii din
catedrală, cât și cei care nu au mai avut loc în spaţiul
destul de restrâns al acesteia. Cea mai impresionantă dintre
procesiuni era însă cea care se forma în piaţa centrală,
după slujba de Înviere, care începea la ora trei dimineaţa
și era oficiată într-un cadru cu totul unic, în prezenţa
notabilităţilor orașului și a Garnizoanei încolonate în
uniforme de gală lângă Crucea în faţa căreia se oficia Slujba
Învierii. Procesiunea care se forma în continuare urma un
traseu care începea din piaţă și înainta spre biserică, pe
CEEOL copyright 2020
64 mitropolitul nicolae corneanu
străzi iluminate, atât de lumânările puse în ferestre de către
locuitori de toate confesiunile (ortodocși, greco-catolici,
romano-catolici, reformaţi etc), cât și de sărbătoarea din
sufletele credincioșilor, indiferent de religia acestora. La
Caransebeș, apropierea Sfintei Învieri s-a resimţit în
fiecare zi a Săptămânii Mari: întregul oraș era în pregătirea
întâmpinării marelui eveniment care plutea în atmosferă în
fiecare moment al acestor zile, la denii, în instituţii, pe
stradă, pe ogoare, dar și în casele oamenilor. În acele
momente, Caransebeșul părea un oraș sfânt.
Îmi mai amintesc de slujbele de la Catedrala din
Timișoara, mai impunătoare, mai fastuoase, unde, printre
alţi diaconi, slujea și diaconul Nicolae Corneanu, transferat
de la Caransebeș în capitala Banatului. Atmosferă
sărbătorească, dar … diferită de cea din biserica micului
orășel de sub munţii Semenicului și ai Ţarcului. M-am
bucurat mult când acum 45 de ani a fost hirotonisit episcop
și, în egală măsură, mai târziu, când a ocupat Scaunul de
Mitropolit. De departe, nu exista o altă personalitate mai
vrednică din punct de vedere al pregătirii teologice sau
din cel al conduitei morale, care să-l ocupe.
În îndelungata perioadă care a urmat până la
evenimentele din decembrie 1989, Banatul a fost favorizat
de Graţia Divină prin menţinerea în persoana Î.P.S.Sale a
omului potrivit la locul potrivit. Dar și după această dată,
i-am admirat atitudinea - se poate spune - unică, aceea de
a face dreptate Bisericii Greco-Catolice prin restituirea
tuturor lăcașurilor de cult de pe cuprinsul mitropoliei și
credincioșilor greco-catolici, vrednici de toată stima,
dragostea și respectul tuturor, pentru demnitatea cu care
au reușit să reziste nenumăratelor nedreptăţi la care au
fost și mai sunt încă supuși. De admirat sunt de asemenea
curajul și hotărârea cu care și-a asumat și recunoscut fapte
de care nu era vinovat, impuse prin constrângere de către
Securitate, după ce cu ani în urmă a fost urmărit, închis și
torturat ca adversar al orânduirii comuniste. Acum, aceste
detenţii și suferinţe nu prea sunt luate în seamă, fie că nu
CEEOL copyright 2020
sunt suficient de bine cunoscute, fie că astfel de rememorări
sunt evitate, din cine știe ce motive.
Semnatarul acestor rânduri este și va rămâne creștin
ortodox. A avut bunici și străbunici preoţi ortodocși și a
crescut în spiritul înţelegerii, iubirii și iertării aproapelui,
convins fiind că intransigenţa și conflictele – religioase
sau nu - ivite în relaţiile dintre oameni sunt în afara
preceptelor creștine. De aceea, a aflat cu mâhnire că un
înalt prelat ortodox a criticat și contestat cu asprime
împărtășirea Înalt Prea Sfinţitului Nicolae într-o biserică
greco-catolică și a cerut, pe un ton categoric, caterisirea
ÎPS Sale.
El reamintește, totuși, cu respect, înaltului prelat
contestatar - a cărui competenţă teologică binecunoscută
este mai presus de orice îndoială - că Trupul și Sângele
Mântuitorului sunt aceleași, atât pentru ortodocși cât și
pentru greco-catolici și că doar potirul poate fi în custodia
unei biserici sau a alteia. Nu este deci de mirare că Sfântul
Sinod a respins (cu un singur vot împotrivă) propunerea
de caterisire.
El mai reamintește că Înalt Prea Sfinţia Sa nu a
protestat cu aceeași asprime și nu a recomandat vreo
caterisire atunci când s-a acceptat în mod tacit demolarea
unor sfinte biserici ortodoxe din București și din ţară. În
sfârșit, mai reamintește că în timpul regimului comunist
toţi episcopii greco-catolici aflaţi în funcţie au fost aruncaţi
în închisori, unii pierzându-și acolo viaţa, deoarece au
refuzat să-și părăsească religia lor greco-catolică -
„eretică” sau nu - pentru care au jurat credinţă în faţa lui
Dumnezeu și a credincioșilor. Oare această atitudine
demnă nu impune respect? Acest sacrificiu nu îndeamnă
la admiraţie și dragoste creștinească? Într-un spirit de
iubire și îngăduinţă, a avut loc cu ani în urmă și vizita
Papei Ioan Paul al II-lea, care s-a rugat împreună cu
Patriarhul României de vrednică pomenire Teoctist, pentru
pacea și apropierea dintre confesiunile creștine ortodoxă
și catolică.
Împărtășindu-se într-o biserică greco-catolică, ÎPS
Nicolae Corneanu și-a păstrat credinţa ortodoxă căreia i-
a jurat credinţă, dar, în același timp, a întins, în spirit
ecumenic, o mână și credincioșilor acestei biserici, fii ai
Aceluiași Creator, care ne îndeamnă „să ne iubim unii pre
alţii și într-un gând să mărturisim”. Este deci explicabil că
marea majoritate a credincioșilor ortodocși din
Arhiepiscopia Timișoarei și din Mitropolia Banatului sunt
alături de Păstorul lor, pe care îl apără și îl iubesc pentru
modestia, bunătatea și blândeţea ÎPS Sale. Aceleași
sentimente de respect și sinceră preţuire le au și creștinii
greco-catolici, romano-catolici, reformaţi sau protestanţi,
ca și cetăţenii de religie mozaică sau de alte confesiuni
din Timișoara. În acest spirit, să îi urăm un cald și
creștinesc,
Întru mulţi ani Înalt Prea Sfinţite Părinte !
Constantin NEMOIANU
CEEOL copyright 2020

mitropolitul nicolae corneanu 65

Poziţii neconcordante. Cine „Desăvârșiţi întru unime”

greșește?
„Și aceasta este viaţa veșnică: să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai
La începutul anului 2002 – deci cu mult înainte de
trimis” (Ioan, 17, 3). „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte întru
începerea „scandalului” de la Timișoara – mi-am permis
Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să
să ofer Înalt Preasfinţitului Părinte Mitropolit Nicolae
creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-
Corneanu cartea mea, de curând apărută, Semnele
o lor, ca să fie una precum Noi una suntem. Eu întru ei și Tu întru
timpului. Nu a întârziat răspunsul cu care m-a onorat, în
Mine, ca să fie desăvârșiţi întru unime” (Ioan, 17, 21-23).
care spune textual: „… și împreună cu Dumneavoastră
„Desăvârșiţi întru unime” – iată raţiunea cea de pe
rog pe Dumnezeu să binecuvânteze strădania tuturor celor
urmă, tâlcul întregii existenţe care tinde, prin fiecare parte
care ţin trează conştiinţa unităţii noastre în Hristos
sau fragment să ajungă la o anume unitate și să o conserve,
Domnul” (s.n.). Deci aceasta este poziţia clară și fermă a
urmând apoi chemarea unei noi monade, în matca căreia pare
Înalt Preasfinţitului incriminat de erezie: „unitatea noastră
să fi fost de veci cuprinsă, deși de veci râvnita unitate –
în Hristos Domnul”.
fărâmiţată-n miriadele de părţi – se îndreaptă spre unu și
Rezistă oare Înaltul Ierarh la confruntarea cu
același Sine. Iar sufletele noastre se caută în această viaţă,
Fericirile? Cea la care ne referim este Fericiţi cei curaţi
dorind să renască în temeiul aceluiași spirit divin, simţind că
cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. În terminologia
dincolo de fiecare și în adâncul fiecăruia se ascunde Unul
mileniului III, „curaţi cu inima” se spune transparenţi,
însuși. Nu este aceasta oare misiunea noastră cea dintâi ca,
care se exprimă clar, fără subînţelesuri, reticenţe și ipocrizie.
prin cuvânt, prin gest, prin faptă, să realizăm unirea – și
Gestul Părintelui Mitropolit este absolut clar, în
Unimea –, anulând neantul despărţitor și îngemănându-ne
conformitate cu doctrina ecumenică a recunoașterii
întru aceeași unică Fiinţă? Am putea simţi altfel o dată ce L-
autenticităţii și validităţii sfintelor Taine, între Bisericile
am cunoscut pe El? Am putea face altfel? Am cuteza oare să
Surori.
ne opunem atotputernicei iubiri, noi, cei ce ne numim creștini?
Când pe Părintele Mitropolit Corneanu l-a apăsat
conștiinţa, a mărturisit coram publico și a cerut iertare,
Ne-am încumeta să contestăm mărturisirile firești, de
chiar dacă după mulţi ani. Lucian Blaga își publicase în
dragoste frăţească, ale Î.P.Sale Nicolae Corneanu, într-o
1942 cartea Religie şi spirit și abia în 1995 Înalt Preasfinţitul
lume în care ura desparte încă ceea ce pare a fi de
a scris: „Domnule Blaga, iartă-ne”, recunoscându-i
nedespărţit? Ce poate fi mai înălţător decât îndemnul unuia
elementele creștine din sistemul său filosofic.
dintre mai marii noștri ierarhi care prin gestul și cuvântul
În 1948 regimul comunist i-a încredinţat catedrala
său ne amintește mereu că toţi suntem una, întru Hristos-
greco-catolică din Lugoj, în care a celebrat apoi ani mulţi,
Dumnezeu? Nu ar trebui să-i urmăm lucrarea pentru ca,
pe când episcopii, preoţii și laicii, mulţi, care o zidiseră, au
încercând să ne lepădăm de prea lumeștile limite și orgolii,
fost întemniţaţi și unii au murit pentru fidelitatea credinţei
să lăsăm să glăsuiască-n noi doar spiritul unificator? Poate
lor. În 1996 nu ezită să aducă un fierbinte elogiu, în aceeași
că Î.P.S. Nicolae, nimbat de-o blândă și cerească lumină, s-
catedrală, Preasfinţitului Ioan Ploscaru, care preda toiagul
a născut prea devreme, într-o lume în care iubirea frăţească
episcopal Preasfinţitului Alexandru Mesian. Cu umilinţă
nu înseamnă prea mult; poate că s-a născut prea târziu,
și iubire și-a purificat conștiinţa, mărturisindu-și vinovăţia
într-o lume profund dezbinată, care încearcă, disperat, să
„în modul cel mai deschis”. Restituirea bisericilor
se regăsească într-unul și același spirit; sau poate că e
confiscate este un act de dreptate, care nu se îndeplinește
tocmai vremea potrivită pentru ca îndemnurile, gesturile și
numărându-ne unii pe alţii, ci restituindu-le celor ce le-au
faptele sale să zguduie din temelii prejudecăţile moștenite,
înălţat.
spre a ne face să pricepem că „datoria noastră este să
Înalt Preasfinţitul mai recunoaște, cu durere, că
deschidem larg braţele înţelegerii și iubirii tuturor celor ce
spiritul de solidaritate, trăit de cele două strane în
manifestă o sinceră și reală nostalgie după unire. Să purtăm
momentele grele ale istoriei, prin oprimarea comunistă a
cu toţii un dialog continuu, bucurându-ne laolaltă ori de
fost înlocuit cu ură. Dar semnul distinctiv al creștinilor
câte ori prin convorbiri loiale și prin acorduri fără rezerve
este iubirea.
mintale, am izbutit să realizăm chiar și cel mai mic pas pe
Nu este greu de retrăit momentul cuminecării
calea mult doritei uniri a Bisericilor.” Aceasta o spune
Mitropolitului ortodox la liturghia greco-catolică.
ierarhul-cărturar într-una din numeroasele și profundele sale
Bucurându-se de bucuria unei Biserici surori, grav
lucrări, convins că „adevărul va triumfa întotdeauna, pentru
nedreptăţită, cu inima purificată prin mărturisirea vinei,
că el este de la Dumnezeu și garanţia lui este însuși Duhul
știind că ceea ce preotul oferea credincioșilor este Trupul
Sfânt, care oblăduiește până la sfârșitul secolelor Biserica
și Sângele Domnului, putea oare rezista la chemarea
Domnului de pe pământ. Dar și dragostea dintre fraţi trebuie
fierbinte a lui ISUS EUHARISTICUL?
să biruiască. Să biruiască egoismul îngust al unora,
Cei ce văd în ecumenism un „dialog la modă”, unde
îngâmfarea altora și nepăsarea tuturor.”*
șade bine să te arăţi, și nu sesizează dorinţa lui ISUS
_____
DOMNUL ca toţi să fim uniţi în jurul Său, în iubire și * Mitropolit Nicolae Corneanu, Quo Vadis, Timișoara,
respect, nu au autoritatea morală să pozeze în judecători Ed. Mitropoliei, 1990, pp. 117-118.
ai unui umil și fidel preot, care trăiește în spirit creștin.
Corneliu MIRCEA
Viorica LASCU

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020
66 mitropolitul nicolae corneanu
Despre intoleranţă confesională și
ignoranţă teologică la timpul prezent
În sesiunea Sfântului Sinod din 8-9 iulie 2008 au fost
discutate cazurile de „apostazie” ale episcopului de Oradea,
Sofronie Drincec, și mitropolitului Banatului, Nicolae
Corneanu. Primul ierarh ortodox amintit a sfinţit aghiazma
de Bobotează împreună cu episcopul greco-catolic din
același oraș, Virgil Bercea, iar arhiepiscopul ortodox al
Timișoarei s-a împărtășit alături de clerul și credincioșii
greco-catolici, inclusiv nunţiul apostolic în România,
monseniorul Francisco Javier Lozano, prezenţi la sfinţirea
unei biserici greco-catolice bănăţene la 25 mai 2008.
Mai multe înalte feţe bisericești, monahale,
publicistice, intelectuale și ONG-uri ortodoxe au reacţionat
cu vehemenţă, cerând caterisirea (și sperând măcar la
sancţionarea) celor doi arhierei pe motiv de lezare a
credinţei „strămoșești” și a tradiţiilor bizantine antipapale.
De fapt, cauzele sunt legate direct de viziunea patriotardă,
naţionalistă, fundamentalistă și de strategiile luptelor
intestine pentru putere dintre cele două-trei grupări
sinodale ce își dispută dominaţia în cadrul ierarhiei BOR,
lucru vizibil și la alegerea patriarhului (Daniel Ciobotea,
cel căruia i s-a distrus dosarul de la Securitate în decembrie
1989) și la alegerea mitropolitului Moldovei (Teofan Savu,
fost principal contracandidat al lui Daniel, suspectat și el
de relaţii cu DIE în timpul studiilor în străinătate), precum
și la aceea a mitropolitului Olteniei (în locul lăsat liber de
Teofan, fiind ales, în mod surprinzător, Irineu Pop, fost
episcop vicar de Râmnic sub numele de Slătineanu).
Nu mai e cazul să ne mirăm de anti-europenismul și
anti-ecumenismul atitudinilor extremiste de acest tip, mai
ales dacă precizăm că principalul factor agitator a fost (și
este încă) Bartolomeu Anania (fost legionar reeducat de
comuniști, racolat de Securitate și trimis în SUA pentru a
controla diaspora de acolo, după cum dezvăluia din 1987
Ion Mihai Pacepa în cartea sa, Orizonturi roşii), din 2006
mitropolitul ortodox a ľ din Ardeal, în urma unei adevărate
sciziuni a acestei mitropolii, provocate de nemulţumirea
iscată după alegerea lui Laurenţiu Streza, în locul răposatului
Antonie Plămădeală, pe scaunul mitropolitan de la Sibiu.
Pentru a exemplifica logica și teologia acestor vajnici
apărători ai ortodoxiei vom reda patru citate din declaraţiile
„leului din Ardeal” – B. Anania, ieromonahului Iustin Pârvu,
de la Mănăstirea „Petru Vodă”, supranumit de cercurile mai
sus amintite „Duhovnicul Neamului” și ziariștilor Dan
Ciachir, deconspirat de CNSAS ca informator al Securităţii,
respectiv Florian Bichir: „Unirea cu catolicii nu poate fi
anticipată emblematic prin exhibiţionismul unui mitropolit
ortodox, care, la adânci bătrâneţi, a ajuns să creadă că
euharistia este egală, primăvara, cu borșul de urzici.”
(„Cotidianul”, 07.07.2008); „Nu înţeleg atitudinea aceasta a
lor [a greco-catolicilor - n.n.] prozelită, care ne reamintește
de perfidia și de josnicia lor de altădată, trădători de neam
și de Biserică, că multe persecuţii sufereau bieţii ţărani
ardeleni de pe urma uniţilor, nu numai a iezuiţilor. Ei vin
acum și prezintă acest eveniment ca un moment de mândrie,
pentru că au reușit să capteze un ierarh ortodox, să-l facă
să se împărtășească împreună cu ei, ceea ce înseamnă
recunoașterea clară a ereziilor lor. (...) Pentru că de nu ne
vom păzi ortodoxia, ne vom pierde și neamul. Aceasta a
CEEOL copyright 2020
fost cheia dăinuirii neamului românesc.” („Ziua”,
27.06.2008); „Scriitorul Cristian Bădiliţă a afirmat public că
se împărtășește de la catolici. Comite un sacrilegiu, întrucât
nimeni nu se poate împărtăși fără spovedanie prealabilă și
fără consimţământul duhovnicului. (...) Mitropolitul Nicolae
și episcopul Sofronie au comis mari păcate spirituale.
Biserica Ortodoxă Universală, din care facem parte,
pedepsește aspru fărădelegea duhovnicească. Canonul 46
apostolic prevede: «Poruncim să se caterisească episcopul
sau presbiterul care au (sic!) primit (ca valid) botezul ori
jertfa (euharistia) ereticilor.» Unde-i lege nu-i tocmeală.”
(„Ziua”, 27.06.2008); „Ce a făcut ÎPS Nicolae – și am scris
acest lucru – este de neimaginat.” („Evenimentul zilei”,
08.07.2008).
Comentariile noastre critice ar fi de prisos. Este de
ajuns să răsfoim Noul Testament sau doar Evangheliile și
vom găsi o serie de pericope care contrazic fără drept de
apel asemenea acuzaţii elucubrante și alegaţii pseudo-
teologice, total opuse dogmei și moralei creștine (vezi cea
mai mare poruncă: Mt.22,34-40, porunca cea nouă a
iubirii reciproce şi a unirii ucenicilor: Io. 14,34-35; 15,12;
17,11, rugăciunea comună: Mt.18,18-20, regula de aur:
Lc.6,31, judecarea aproapelui: Lc.6,37-42, profeţii falşi:
Lc.6,43-44, adevăraţii discipoli: Mt.7,21-23, pomul şi
roadele sale: Mt.12,34, mama şi fraţii lui Isus: Mc.4,31-35,
cina cea de taină şi instituirea Euharistiei: Mt.26,26-28,
1Cor.11,23-25, episodul revelării euharistice a lui Isus la
Emaus: Lc.24,28-32 ș.a.). Cât despre canoane și „tradiţii”,
să nu se uite că ele sunt de sorginte umană, au o valoare
limitată cronologic și geografic, în funcţie de contextul istoric
în care au fost emise și nu mai pot fi invocate astăzi, în
secolul al XXI-lea, ca fiind general valabile, integral valide
și perfect operaţionale, fără riscul de a friza ridicolul sau
absurdul.
Totuși, pentru a fi pe deplin neutri, trebuie să subliniem
și atitudinea lașă, duplicitară, a mitropolitului N. Corneanu
(și el dovedit colaborator al Securităţii de către CNSAS și
încă unul bine plătit timp de decenii) și a episcopului S.
Drincec, care iniţial au negat faptele ce li se reproșau, în
pofida tuturor evidenţelor, apoi și-au cerut iertare în faţa
sinodului, recunoscând că au greșit grav și însușindu-și
argumentele decrepite invocate de inamicii lor pentru ca să li
se poată ierta „deviaţia spirituală” prin votul majorităţii
absolute a confraţilor lor (47 la 1=Anania), în stilul mioritic
arhicunoscut. Halal demnitate, halal curaj, halal conștiinţă!
Nu putem încheia această scurtă analiză fără a insista
asupra perspectivelor realiste ale relaţiilor dintre BOR și
catolicism. Unirea pare o iluzie în acest moment, modernizarea
așijderea. În schimb, se întrevăd semnele clare ale perpetuării
unei concepţii etnicist-exclusiviste, similare celor din
perioadele interbelică, antonesciană și comunistă sau acelora
ale ortodoxiei ruse ori grecești (mai ales, a celei de la Athos).
Diplomaţia vaticană (noul nunţiu papal de la București, în
primul rând) trebuie neapărat să-și modifice obiectivele și
metodele, dacă vrea să obţină cu adevărat un minim progres
faţă de era Teoctist. Dovezi în acest sens stau deja iniţiativa
invitării patriarhului rus Alexei al II-lea în România de către
același mitropolit de Cluj, Anania, precum și obtuzitatea
sinodalilor și a patriarhului BOR însuși faţă de propunerea
președintelui Traian Băsescu de a-l invita pe actualul papă
Benedict al XVI-lea să viziteze ţara noastră anul viitor.
Gabriel CATALAN
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
O figură luminoasă,
într-o Românie plină de umbre
Am aflat cu bucurie faptul că Revista Vatra va dedica
un număr tematic IPS Sale Nicolae Corneanu, Mitropolitul
ortodox al Banatului. Câteva zile mai târziu, prin amabilitatea
domnului prof. Dr. Alexandru Cistelecan, am primit la
rândul meu invitaţia de a contribui cu un articol. Preţuirea
pe care o am pentru IPSS Nicolae Corneanu mă obligă să
nu rămân un simplu spectator, ci să particip prin redactarea
acestor gânduri.
Personalitatea și opera teologică a înaltului ierarh,
dragostea sa pentru teologia patristică îmi oferă numeroase
motive de reflecţie și îmi deschid noi perspective spirituale de
care mă simt interpelat. Totuși, nu mă voi opri asupra erudiţiei
gândirii sale teologice, care, de altfel, are o mare profunzime și
actualitate, propunând în mod luminat și credibil spiritul
Sfinţilor Părinţi creștinilor de astăzi. Ceea ce m-am decis să
evoc este curajul Preasfinţiei Sale de a-și asuma creștinește
trecutul. Suntem în faţa unui act de mare curaj, singular după
câte cunosc eu în perioada de după anul 1989. Un act de curaj
autentic și bărbătesc, ce diferă substanţial de vitejiile mitologice
ale eroilor imaginari din campaniile electorale..., un curaj
însufleţit de spirit creștin, pătruns de recunoașterea trecutului
și de dorinţa de a fi cu adevărat liber.
Contextul acestei asumări a trecutului este cel al unei
Românii în care mulţi dintre cetăţenii săi fie fug de propriul trecut,
fie încearcă să îl șteargă. Arderea dosarului sau ascunderea
acestuia în spatele unei legi ce îngrădește imoral activitatea
Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu
desfiinţează trecutul, acesta fiind o parte importantă a devenirii
noastre umane sau a dezumanizării noastre, a propășirii sau a
dezintegrării noastre morale. Așa cum nu putem fugi de propria
umbră, tot așa nu putem abandona trecutul nostru, pe care îl
purtăm în adâncul sufletului.
Bisericile, în mod particular, sunt chemate să ofere
repere morale autentice și să-și asume, după cum
sugerează teologul catolic J. B. Metz, inclusiv rolul de a fi
o instanţă critică în societate. Critica, însă, trebuie să
înceapă de la propria realitate. Or, gestul IPS Sale Nicolae
Corneanu a rămas unic, exemplul său nefiind urmat în nici
una dintre Bisericile ce lucrează astăzi pentru mântuirea
sufletelor în România.
Fuga de propriile umbre le aduce de fapt în prezent,
transformându-le în himere ce desfigurează conștiinţa.
Cardinalul Tarcisio Bertone sublinia faptul că principala
maladie a omului contemporan este somnul conștiinţei.
În România este posibil ca pentru mulţi somnul acesta să
fie agitat de coșmarul trecutului. Doar așa pot fi explicate
numeroasele acţiuni, atitudini sau cuvinte ce denotă
uitarea sau ignorarea voită a Evangheliei.
Mai putem spera că se va schimba ceva? Desigur, prin
puterea lui Dumnezeu. Dar, în același timp, ne amintim cu regret
și cuvintele poetului Virgiliu: fugit irreparabile tempus...
Ne rămâne însă tuturor valoarea unui exemplu. IPSS
Nicolae Corneanu este din punctul meu de vedere o
persoană cu adevărat liberă, un spirit creștin profund și
credincios. Această libertate în Hristos se plătește însă
scump pe plan existenţial, fiind în permanenţă atacat de
cei care fug de umbrele trecutului.
Cristian BARTA
CEEOL copyright 2020
67
Nicolae Corneanu, între veneraţie și
contestare
Persoana Mitropolitului ortodox Nicolae Corneanu a
iscat în ultimele două decenii discuţii aprinse în presă, ca și
în mediile intelectuale și bisericești din ţara noastră și de
aiurea. Opiniile cu privire la el se plasează de cele mai multe
ori la extreme: unii îl contestă în mod radical, nu de puţine
ori demonizându-l pur și simplu, ori contestându-i buna-
credinţă, ca și sinceritatea, în vreme ce alţii îl venerează,
fiind gata să-i ierte, din prea multă admiraţie, toate slăbiciunile
și păcatele. De prea puţine ori vom întâlni caracterizări
echilibrate și nuanţate cu privire la persoana lui. Nu este
însă nicidecum surprinzător ca un om cu o asemenea istorie
contorsionată și contradictorie să stârnească patimi.
Am avut privilegiul de a-l întâlni de câteva ori pe
Înalt Preasfinţitul Nicolae Corneanu și, trebuie să spun
dintru început, am fost copleșit de autoritatea spirituală
și de autenticitatea pe care o emană în jur persoana sa.
Desigur, este vorba de impresii personale, absolut
subiective (altcineva ar putea foarte bine mărturisi absolut
contrariul), dar ele sunt importante pentru mine și mă simt
dator să le declar deschis, căci ele, cu siguranţă, vor
„colora” într-un fel sau altul concluziile acestui text.
În general, actualul Mitropolit al Banatului tinde să
fie respectat de intelectualii cu vederi seculare de la noi,
ca și de cei care, deși profund angajaţi sub raport religios,
au curajul de a exprima, din când în când, poziţii critice cu
privire la Biserică. Prin contrast, radicalii deconspirării,
precum și cei cu înclinaţii fundamentaliste, fie aceștia
preoţi, monahi sau simpli laici, în general îl contestă, cel
mai adesea în mod vehement, atunci când nu manifestă
de-a dreptul o ură nemărginită faţă de persoana lui, deși
Mântuitorul, pe care pretind că-l urmează, ne învaţă să ne
iubim până și vrăjmașii; deci, cu atât mai mult ar trebui s-
o facem cu fraţii noștri, inclusiv cu cei căzuţi în păcat.
Nicolae Corneanu nu este nici înger, nici demon, ci un
om cu calităţi și defecte, ca oricare dintre noi. Faptul că avem
de-a face cu o personalitate de o anvergură incontestabilă,
și cu un ierarh de rang înalt, cu alte cuvinte cu o persoană
publică, face însă ca aceste trăsături să fie mult amplificate și
să devină mai vizibile decât în cazul oamenilor obișnuiţi.
Trebuie să spunem dintru început că Nicolae
Corneanu este un om de o înaltă statură teologică și
intelectuală, așa cum o dovedesc lucrările sale (pe care îi
vom lăsa pe cei mai competenţi decât noi să le analizeze).
Specialitatea lui este patristica, un domeniu în care avem
încă, inclusiv în Ortodoxia românească, prea puţini
specialiști de marcă (deși, trebuie să adăugăm, o nouă
generaţie de patristicieni începe să se afirme în România,
nu numai în spaţiul ortodox, ci și în cel catolic și chiar în
cel protestant-evanghelic).
Ierarhul despre care discutăm aici a fost însă, în
același timp, un vajnic colaborator al Securităţii comuniste.
El nu numai că a semnat pactul cu diavolul (respectiv
angajamentul ca informator al poliţiei secrete), ci l-a și
acoperit cu fapte absolut reprobabile, cum ar fi, de exemplu,
caterisirea unor preoţi opozanţi ai regimului comunist. Mai
mult, el a primit și recompense, inclusiv materiale, pentru
serviciile aduse poliţiei politice. Acestea sunt fapte grave,
CEEOL copyright 2020
68 mitropolitul nicolae corneanu
pe care nici un eroism postcembrist nu le poate compensa
și a căror vinovăţie, din perspectivă creștină, nu o poate
șterge decât sângele Mântuitorului, în urma căinţei sincere
a celui vinovat. Cât privește iertarea oamenilor pe care
ierarhul i-a trădat, aceasta este o chestiune personală,
între el și victime. În lumina Evangheliei lui Cristos, pentru
reconcilierea între cel vinovat și victime, nu este suficientă
recunoașterea generală a păcatului, fie aceasta și publică,
ci ea trebuie să fie dublată de o compensaţie adecvată în
raport cu vina. Menţionăm aici aceste lucruri, pentru că,
din superficialitate, ele sunt adesea trecute cu vederea în
discuţiile de la noi legate de problema deconspirării
colaboratorilor Securităţii.
De asemenea, în zilele Revoluţiei de la Timișoara,
Mitropolitul a dat poruncă să fie încuiate ușile catedralei
ortodoxe în faţa celor care încercau să se refugieze acolo
de gloanţele Securităţii, ceea ce a dus la omorârea câtorva
zeci de oameni, printre care și copii. Niciun creștin autentic
nu poate avea o conștiinţă senină atunci când asemenea
fapte îi „colorează” biografia.
În mod straniu, Corneanu este singurul ierarh
ortodox care și-a mărturisit din proprie iniţiativă nevolnicia
și trădarea din perioada comunistă. Acest lucru, prea ușor
trecut cu vederea de detractorii săi, este unul cu adevărat
remarcabil, care face ca lașitatea și tăcerea vinovată, dacă
nu chiar contestarea sfruntată pe care o manifestă alţi
colaboratori patentaţi ai Securităţii dintre conducătorii
religioși din România (ortodocși, catolici sau din alte
confesiuni, deopotrivă), să apară într-o lumină și mai
hidoasă. Mai mult decât atât, Mitropolitul Nicolae a făcut
această mărturisire publică imediat după căderea regimului
comunist, cu mult înainte de apariţia CNSAS și de
începerea discuţiilor de la noi legate de deconspirare. În
treacăt fie spus, din păcate, aceste discuţii continuă să
fie, în dulcele stil clasic – balcanic și dâmboviţean – cel
mai adesea confuze, lipsite de rigoare și nu de puţine ori
resentimentare.
Desigur, există oameni care consideră că mărturisirea
publică făcută de mitropolitul bănăţean a fost un simplu
act de conjunctură. Pe aceștia, probabil, nimeni și nimic
nu-i va convinge că s-ar putea să fie altfel. Vorba englezului:
don’t bother me with facts; I have already made up my
mind. Este foarte posibil ca vehemenţa contestării de care
se „bucură” Înaltul Corneanu din partea unor ierarhi
ortodocși, precum Bartolomeu Anania, ori a unor
colaboraţioniști insolenţi, de genul Dan Ciachir, să
izvorască din faptul că aceștia nu-i pot ierta mărturisirea
și căinţa, care fac ca trădarea lor impenitentă să fie văzută
în adevărata ei lumină. Oricum ar fi, în mod incontestabil,
credincioșii pe care îi păstorește i-au acordat
Mitropolitului Nicolae iertarea deplină, fapt dovedit de
autoritatea de care se bucură și de veneraţia cu care este
urmat de enoriași, iar acesta este lucrul care contează cel
mai mult, din perspectiva eclesiologiei ortodoxe.
Mitropolitul Banatului este singurul în ale cărui
eparhii, din iniţiativa sa, a fost rezolvată în mod definitiv
și satisfăcător problema restituirii bisericilor greco-catolice
care au fost confiscate în mod abuziv de către comuniști
și au fost atribuite apoi Bisericii Ortodoxe (rapt care, trebuie
s-o recunoaștem, oricât de incomod ar fi acest lucru, ar fi
fost aproape imposibil de realizat fără largul concurs al
CEEOL copyright 2020
ierarhiei ortodoxe).
Nicolae Corneanu este, de asemenea, un ecumenist
veritabil, poate singurul cu adevărat consecvent în
Biserica Ortodoxă Română, după moartea Părintelui Ioan
Bria. Ecumenismul său este unul al faptelor, nu unul al
vorbelor meșteșugit făţarnice sau al întâlnirilor
protocolare cu catolicii și protestanţii din Occident, mai
ales când aceștia aduc cu ei ceva bani pentru proiectele
noastre (cei care sunt la curent cu nuanţele și manifestările
ecumenismului Ortodoxiei românești, atâta cât există el,
vor înţelege la ce facem aluzie aici). Spre disperarea
fundamentaliștilor de toate culorile, Corneanu participă
la liturghii catolice, predică în biserici baptiste și conduce
pe străzile Timișoarei Marșul învierii, la care participă toate
confesiunile creștine din oraș. Din nefericire, nu există
nici un alt ierarh, ortodox ori catolic, la fel de pasionat
pentru unitatea fiinţială și actuală a Bisericii, cea „una,
sfântă, sobornicească/catolică și apostolică”, pentru care
s-a rugat Mântuitorul, atunci când a mijlocit la Dumnezeu
Tatăl „ca toţi să fie una”. Însuși Patriarhul, de al cărui
ecumenism nu avem motive a ne îndoi, a fost nevoit,
credem noi, să facă, cel puţin deocamdată, un pas
diplomatic înapoi în angajarea sa ecumenică, în faţa valului
antiecumenic de contestare cu care a fost confruntat chiar
înainte de întronizarea lui și care, din nefericire, continuă
să crească în intensitate.
Înaltul Corneanu este, în sfârșit, un om în vârstă, cu
o sănătate fragilă și ale cărui reacţii sunt dominate uneori
de impulsuri emoţionale de moment, mai degrabă decât
de precauţie ori de calcule diplomatice lucide. Așa s-a
întâmplat și atunci când, nu demult, mânat de emoţie, la
slujba de sfinţire a unei biserici greco-catolice, a înfăptuit
actul necanonic al intercomuniunii (cuminecarea
euharistică cu catolicii, în absenţa unei comuniuni
dogmatice depline între cele două biserici). Acest act, care
a fost unul pripit, așa cum a recunoscut-o și ierarhul (deși
această mărturisire nu a părut foarte convingătoare ori
sinceră unora dintre cei care au comentat-o), a stârnit un
val de isterie fără precedent în istoria postdecembristă a
Ortodoxiei românești. La această acţiune de contestare s-
a adăugat și vocea Patriarhiei Moscovei (ale cărei impulsuri
imperialiste nu sunt un secret pentru nimeni), ca și vocea
stridentă a fundamentalismului atonit, urmat cu obedienţă
mimetică de mediile monastice românești. Dacă nu ar fi fost
înţelepciunea și echilibrul diplomatic al Patriarhului Daniel,
acest scandal ar fi putut avea consecinţe grave pentru
Ortodoxia românească și, poate, chiar pentru destinul european
al României. Desigur, aceasta este opinia mea personală și
sunt conștient că ea displace nu numai „talibanilor” ortodocși,
pentru ale căror isterii nu am prea multă răbdare, ci și unora
dintre prietenii mei ortodocși, pe care nu am motive a-i bănui
de fundamentalism ori de sectarism.
Importanţa morală exemplară, pentru societatea
românească, a mărturisirii publice făcute de Mitropolitul
Banatului cu privire la colaborarea sa din trecut cu regimul
comunist, este și mai evidentă în lumina dezvăluirilor
recente cu privire la un posibil trecut colaboraţionist al
scriitorului ceh Milan Kundera, un cunoscut critic al
ideologiei totalitare comuniste. Dacă suspiciunile despre
care vorbim aici se confirmă, această situaţie, ca și
dezvăluirea surpriză, cu ceva timp în urmă, a
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
colaboraţionismului cunoscutului autor român Sorin
Antohi, ne confruntă cu o serioasă problemă morală. Cum
este posibil ca asemenea oameni, priviţi de mulţi dintre
noi ca veritabile repere morale, să trăiască cu seninătate,
cel puţin în aparenţă, atunci când au pe conștiinţă
asemenea fapte reprobabile? Desigur, din perspectivă
creștină, căderea în păcat a protopărinţilor noștri în Grădina
Edenului ne poate ajuta să înţelegem că, deși, prin creaţie,
omul poartă chipul lui Dumnezeu și este, în virtutea acestui
fapt, capabil să atingă culmile sublimului, din pricina
păcatului adamic, fiecare dintre noi poartă în sine
potenţialul abjecţiei absolute. Nici cei mai buni dintre noi
nu sunt scutiţi de această înclinaţie, așa cum o dovedesc
nenumăratele relatări din viaţa unor femei și bărbaţi care,
prin harul lui Dumnezeu și prin sfinţenia lor, s-au
învrednicit a fi ridicaţi la cinstea altarelor.
Situaţii limită, așa cum a fost totalitarismul comunist,
scot adeseori la iveală din străfundurile fiinţei noastre nu
numai admirabile manifestări de eroism (așa cum sunt
nenumăratele mărturii cu privire la o serie de oameni
remarcabili – precum Grigore Gafencu sau Richard
Wurmbrand – care au suferit în Gulagul comunist), ci și
cele mai abjecte trădări, între care se numără și cea a lui
Nicolae Corneanu.
În aceste condiţii, în care reperele noastre morale se
prăbușesc unul câte unul, ori sunt contestate vehement,
ne întrebăm, pe bună dreptate, unde își va găsi societatea
românească modelele și punctele de echilibru.
Biserica – sub toate manifestările ei confesionale –
ar trebui să fie, prin vocaţia ei spirituală unică, cea mai
înaltă instanţă morală din societate. Din nefericire,
instituţiile eclesiale românești, în marea lor majoritate,
încearcă să amâne la infinit purificarea morală a Bisericii,
pentru ca nu cumva cei vinovaţi să sufere jena dării pe
faţă a nimicniciei lor. În mod tragic însă, de victimele trădării
lor nu pare a fi nimeni interesat. Ce mai putem aștepta de
la liderii comunităţilor creștine atunci când un cleric de
rang înalt ne spune, cu cinism, că „Biserica a avut curajul
(!!!) colaborării” cu regimul comunist, și că acordul „eroic”
pentru dărâmarea bisericilor sau închiderea liderilor
creștini în lagăre de muncă, în închisori și în spitale
psihiatrice au fost preţul necesar pentru „salvarea
Bisericii”. Au uitat oare acești politruci eclesiali de
promisiunea Mântuitorului, care ne-a spus, „eu voi zidi
Biserica mea și porţile Locuinţei morţilor n-o vor birui”?
N-au învăţat ei oare la cursurile de morală creștină că
există preţuri care nu se merită plătite și că anumite
compromisuri sunt... compromiţătoare din punct de
vedere moral? Dacă reprezentanţii de vază ai bisericilor se
complac în asemenea atitudini reprobabile, ce speranţă
există oare pentru un viitor în normalitate pentru copiii și
nepoţii noștri?
Să fie oare fiinţa noastră naţională atât de tarată,
încât o asemenea josnicie morală cum este
colaboraţionismul clerului să fie trecută cu vederea, ca și
cum ar fi ceva absolut acceptabil, în vreme ce mărturisirea
sinceră, cu căinţă dublată de fapte, a unui fost
colaboraţionist este privită cu suspiciune, dușmănie și
dispreţ?
Într-un act de sublim eroism idealist, polonezii au
ieșit cu caii și săbiile să înfrunte tancurile naziste care le
CEEOL copyright 2020
69
invadau ţara. Rezultatul? Sub raport pragmatic, un
dezastru – dezmembrarea ţării lor; sub raport moral însă,
polonezii și-au păstrat demnitatea și ţara lor a renăscut
apoi din cenușă. Poate tocmai de aceea, biserica din
Polonia (catolică în acest caz) a fost un pion esenţial al
rezistenţei faţă de comunism.
Noi, românii, avem un proverb, „capul plecat, sabia
nu-l taie” (dar, am putea adăuga, nici mare cinste nu-i
aduce). Am învăţat să trecem prin istorie „descurcându-
ne”, de cele mai multe ori la marginea legii și a moralei, cu
mici și inconsecvente eroisme de moment. De aceea, poate,
bisericile noastre (toate, absolut fără excepţie) n-au
strălucit prin rezistenţă faţă de opresiunea comunistă, ci
au supravieţuit prin compromis și acomodare. Cine știe
dacă nu din această pricină eroii noștri din închisorile
comuniste, așteaptă încă, în zadar, să fie ridicaţi la cinstea
altarelor. Cum ne-am putea aștepta oare la aceasta de la
conclavele de ierarhi care sunt dominate încă de foști
colaboraţioniști? Dacă ar face-o, li s-ar vedea, prin
contrast, micimea sufletească.
Necesitatea reconsiderării trecutului și a reconcilierii
în societate, ca urmare a unei experienţe istorice traumatice
nu este ceva unic pentru spaţiul postcomunist. Africa de
sud a fost confruntată cu o asemenea situaţie după
prăbușirea apartheid-ului. Din fericire, ea s-a bucurat în
acest proces de autoritatea incontestabilă a unui lider
politic precum Nelson Mandela și a unui lider religios
cum este Arhiepiscopul Desmond Tutu.
Din nefericire pentru noi, în prezent nu mai există
în România nici măcar un singur lider cu un trecut
ireproșabil, care ar putea garanta cu autoritatea sa morală
și spirituală obiectivitatea unui necesar proces de
reconciliere socială în ţara noastră. Atât Corneliu
Copusu, cât și Richard Wurmbrand, ca să cităm doar
două posibile repere, au trecut la cele veșnice și probabil
deplâng de acolo de sus deruta în care continuăm să ne
complăcem ca naţiune.
Să fie oare totul pierdut? Nu se mai poate face
chiar nimic pentru a ieși din marasm? Este greu de știut.
Un lucru este însă sigur. Biserica Ortodoxă Română are
o responsabilitate morală uriașă în acest proces. În ce
ne privește, așteptăm încă împlinirea promisiunii
neoficiale făcută de actualul Patriarh cu privire la
deschiderea dosarelor clericilor. Fără această acţiune
dureroasă, dar absolut esenţială, vom continua să rătăcim
în pustia tranziţiei, până când proverbialii „patruzeci de
ani” de peregrinări se vor fi încheiat, iar liderii noștri
actuali vor dispărea, făcând loc unei noi generaţii de
lideri care vor fi în stare să ducă acest nefericit popor la
normalitate.
Până atunci, încercăm prin publicarea acestui text,
și prin alte acţiuni similare, să tragem un semnal de alarmă
cu privire la necesitatea lansării unui proces de reconciliere
la nivelul întregii societăţi românești. Iar Mitropolitul
Nicolae Corneanu, cu istoria lui contorsionată, poate fi
un exemplu și o speranţă cu privire la faptul că, în ciuda
tuturor dificultăţilor, există întotdeauna soluţii pentru cele
mai complicate probleme.
Dănuţ MĂNĂSTIREANU
CEEOL copyright 2020
70 mitropolitul nicolae corneanu
Cauză și defect
Argumentele, prin care s-a luat poziţie faţă de gestul
ÎPS Nicolae Corneanu, au depășit cu mult limitele
canonice, teologice, umane, reale care se presupun. Deși
tabloul gestic al ÎPS Corneanu, din ultima vreme, îl
recomandă drept un trădător de patrie, un falsificator al
Tradiţiei, un evazionist canonic, procedeele influenţabile,
mecanismele mioritice care dirijează din umbră o judecată,
de care ar trebui să ne lipsim ipso facto sau măcar fluctuabil,
sunt nenumărate, căci Unul singur este Dătătorul legii
şi Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă.
Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele? (Iac 4,12).
Pentru o majoritate covârșitoare instanţa de judecată a
devenit opinia publică și în funcţie de emisiile ei gâdilitoare
e posibil să ne aciuăm credinţele și propriile convingeri
religioase. Nivelul de normalitate a fost depășit cu brio,
cu privire, fără strop de ezitare, la cazul ÎPS Corneanu.
Unul din argumentele solide pentru care am pleda
în favoarea unor astfel de gesturi este raţiunea conform
căreia Biserica este Una, mai mult sau mai puţin despre
cum s-au formulat ecleziologiile fiecăreia. Deși doar
sporadic, s-a afirmat că Biserica a luat naștere dintru
început, ab initio, pentru a se reuni (ekklesia) spre a
aduce slavă lui Dumnezeu până la sfârșitul veacurilor, iar
aceasta este o realitate pentru care dizidenţii ei nu pot
face apologetică. Că există imperfecţiuni în a traduce
terminologii, a adapta formule, a elabora canoane, este
adevărat, dar nu poate fi adevărat reversul, adică în funcţie
de relativismul epistemologic uman se clasifică iconomia
divină. Că există o geopolitică divină aflată în expansiune,
o Împărăţie a Cerurilor în care fiecare își are locul pregătit,
nimic de adăugat, doar că pentru atentul creștin, ceea ce
contează într-adevăr nu e universalitatea și adevărul
acesta despre Biserică, ci bunăoară numai nuanţele care
o caracterizează, particularităţile din care s-ar isca discuţii
neproductive spiritual, fineţuri care ar putea strâmba nasul
răsăritean/apusean, ipotezele remarcabile cu care se
împănează convingerile și nevoia de rectitudine
ecleziologică.
Gestul simbolic invocat al ÎPS Corneanu, în cazul
dialogului interconfesional, altminteri nu poate crea
precedenţă, toleranţă, repercusiune, fără să existe totuși
problematici, discuţii seci, poziţii radicale, nu prin
argumentaţie, fermitate, clarviziune, ci prin fanatism,
obtuzitate. Departe de a adopta un vedetism eclezial, ÎPS
Corneanu nu cred că a adoptat nici măcar o atitudine
emotivă faţă de starea Bisericii Greco-Catolice, nu poţi
emite raţiuni teologice, ecleziologice asupra gesticii ÎPS
Corneanu, doar dacă preferi senzaţionalul clăpăug,
altminteri nici nu poţi aproba sau dezaproba în taină.
Anvergura gestului s-a datorat mult internauticii și
doritorilor de show online, fără un minimum de rezervă și
sapientia din partea respectivilor. Nu trebuie nici
încurajate iniţiative de acest gen și nici uciși cei care le
comit. Invocarea semnului profetic l-aș înlocui cu
simbolistica (symbolein) gestului, care împreunează,
unifică, ceea ce e de preferat împrăștierii, diviziunii,
scindării în popor (diabolein). Însă rodul, efectele acestui
gest consfinţesc mai degrabă adevărul din ultima parte a
frazei.
CEEOL copyright 2020
Înzestraţi aproape genetic cu darul de a observa
continuu așchia din ochiul aproapelui, pe când bârna din
ochiul propriu nici că ar putea trezi vreun interes măcar
abstinenţial în luare de poziţii. Inspirându-ne din gândirea
lui Gamaliel: Aşadar vă spun: nu vă mai ocupaţi de
oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă planul acesta sau
lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici, dar,
dacă este de la Dumnezeu, nu-i veţi putea nimici; nu
cumva să ajungeţi să luptaţi împotriva lui Dumnezeu
(Fap 5,38-39), departe de interpretarea propriu-zisă a
textului, contextuală, kerigmatică, gestul simbolic unifică,
pe când opinările desolidarizează, blamează într-o
majoritate inflamabilă.
Caritatea, în opinia publică, de mult nu mai e un
criteriu de discernământ, demers ce se infiltrează și în
structurile ecleziale. Canoanele, litera legii rămân singurul
criteriu pare-se din care ne hrănim nevoile și neamul.
Trebuie să existe un drept canonic al Bisericii, însă nu ca
și criteriu suprem, suprema semper lex esse debet salus
animarum. Ceea ce spun vă repet și vouă, este clar că
nimeni nu este justificat prin Lege înaintea lui Dumnezeu,
căci cel drept va trăi din credinţă (Gal 3,11). Aceasta și
pentru că norma de lucru a opiniei publice rămâne
dreptatea și adevărul de tip atletic, inspirat preponderent
din scenariile de ring și nu din izvorul caritativ ce se
impune.
Nu e vorba de o slăbănogeală doctrinară, cât mai
ales de identificarea diferenţelor doctrinare de natură
firește istorică, decât iconomică. Incoerenţa și declaraţiile
revendicate de canoanele mass-media greu pot fi
catalogate etice. Discutăm despre cum se câștigă
respectul și reverenţa unui laicat, unui public creștin
ortodox, fără însă a discuta și despre cum putem câștiga
respectul și iubirea lui Dumnezeu. Căci a fi pe placul
oamenilor e mai avantajos, decât a fi pe placul lui
Dumnezeu, cel puţin momentan. Strâmtăm viziunea
universală a eccleziologiei prin afirmaţii ale veacului
acestuia, utilizăm acţiuni copy/paste și opinăm asupra
unui subiect ce depășește opinia publică și chiar cea
profesionistă. Nu șocul evenimentului a iscat o lungă
dezbatere, credem acum fructuoasă Bisericii, ci mocnirea
unei stări lăuntrice oarecum refractară istoriei care,
asemănător cazului rromilor din Italia, au refulat-o cu
vârf și îndesat carissimi din cizmă pe orice posesor de
carte de identitate românească.
Gestul ÎPS Corneanu de a se împărtăși din potirul
binecuvântat, după cum s-a afirmat, din punct de vedere
canonic nu-l situează în niciuna dintre Bisericile Ortodoxă
și Greco-Catolică. Euharistia, nu în ultimul rând, nu se
interpretează, nu se pot face opinări asupra ei, ea se
mănâncă pentru a se deveni ceea ce se mănâncă, pentru
aceasta există singurul Domn ce veghează peste toate,
pentru restul există opinia publică.
Împărtășirea IPS Nicolae Corneanu nu a fost un act
de trădare, al Bisericii ori al lui Cristos, nu a fost un gest
premergător sfârșitului lumii, nu a participat la „o slujba
eretică”, chiar dacă plasarea lui acum e incertă,
consecinţele acestui gest sunt neverosimile în contextul
unui ecumenism instituţional nicicum profund. Este
adevărat că nici Catolicismul și nici Ortodoxia nu sunt
dornice de un ecumenism artificial, cu atât mai puţin cei
care dintr-un motiv sau altul sunt deja implicaţi în acest
ecumenism practic, social, laical. Ne repezim în a lua
CEEOL copyright 2020

mitropolitul nicolae corneanu 71

hotărâri fără un minimum de instrucţie, discernământ. La

fel cum nu ne dorim un ecumenism de suprafaţă, tot la fel
de adevărat este că răbufnirea mioritică nu este benefică Schiţă de portret
ei. Garanţia unităţii Bisericii nu este suma unui acord de
păreri pozitive și nici comune, nu e rodul unor dezbateri
Motto: „cel ce nu are păcat să ridice primul piatra
instituţionale, e ceva mai mult chiar și decât o istorie
şi să o arunce”
comună, chiar dacă aceasta ar însemna doar o adiere
dulce a Duhului Sfânt. Cine nu-l cunoaște pe Mitropolitul Nicolae?! Pornind
de la această întrebare am adăugat și am șters o parte din
notiţele ce îmi stăteau în preajmă. Ceea ce a rămas este
Moda patristică
doar un articol dar viaţa unui om este dincolo de aceste
rânduri, mai ales într-o perioadă atât de zbuciumată ca
O calitate rară, la care ÎPS Corneanu face cu
aceea pe care a trăit-o această generaţie de oameni.
precădere recurs, este literatura patristică, în care, de
Nicolae Mihail CORNEANU se naște în 1923, de
altfel, se poate întrezări o garanţie a unităţii Bisericii.
sărbătoarea Intrării în Biserică a Sfintei Fecioare Maria, la
Tematicile tratate, cu o lejeritate dibace, propun o
Caransebeș, într-o familie de preot.
aggiornare a simţului moral contemporan, faţă de care
Urmează liceul la Caransebeș între 1934-1942, apoi
patristica se situează destul de sus, dar și în timp real.
cursurile Facultăţii de Teologie din București 1942-1946
Aprofundările subtile a unor problematici oarecum și își susţine doctoratul la 30 iunie 1949, cu teza Viaţa şi
actuale, și nu numai, pot pleda pentru acest studiu al petrecerea Sfântului Antonie. Începuturile
ÎPS Nicolae Corneanu în favoarea unităţii, nu doar a
monahismului creştin pe valea Nilului.
atestării unei culturi creștine în spaţiul european ori
Urmează concomitent cu studiile teologice și cele
dovada unei culturi românești patristice. O perioadă cu
ale Facultăţii de Filologie.
numeroase frământări de natură dogmatică, socială,
În perioada aprilie 1947-septembrie 1948 este
pastorală dar cu resurse inepuizabile pentru orice viitor
suplinitor la academia Teologică din Caransebeș, apoi este
al omenirii, chiar ecumenică. În acest context, pledarea
secretar eparhial, din sept 1948, din aprilie 1949 este numit
în favoarea unităţii Bisericii își află justificare și raţiuni
referent principal și apoi între 1952 -1956 este consilier
nu tocmai de natură geopolitică, ci oarecum
administrativ la Arhiepiscopia Timișoarei.
providenţiale, înscrise în inima Bisericii cu o daltă vie.
Din toamna anului 1956 este profesor de Greacă și
Unitatea Bisericii este o nevoie inexorabilă, amintea ÎPS
franceză la Seminarul Teologic „Ioan Popasu” din
Corneanu. Recurgerea constantă la literatura patristică Caransebeș iar din 1959 este conferenţiar la Institutul
se justifică prin necesitatea și folosul unităţii, pentru că, Teologic din Sibiu unde preda teologia simbolică și limba
nu-i așa, există un singur Domn, o singură credinţă, o
greacă. A conferenţiat la Oxford, la Universitatea
singură nădejde. Ea este o lege a naturii și rezultatul
Humboldt din Germania și la Fundaţia „Pro Oriente” din
unor voinţe libere, tocmai de aceea unitatea Bisericii se
Viena.
conformează unităţii creaţiei.
Este hirotonit diacon din 1947 și preot din 1960, iar
Efectul oricărei distanţe este despărţirea firească,
la 15 decembrie 1960 a fost ales episcop al Episcopiei
recluziunea, sobrietatea, reticenţa dogmatică pentru care
Aradului, este hirotonit pe 15 ianuarie 1961 și înscăunat o
tot mai acut se impune dragostea, prietenia sănătoasă,
săptămână mai târziu. La nici un an, pe 17 februarie 1962 a
contactele frecvente, stabile, exemplul protocomunităţii
fost ales arhiepiscop al Timișoarei și Caransebeșului și
creștine, care să devină prilej de unitate. Astfel se poate
Mitropolit al Banatului. Va fi înscăunat pe 4 martie 1962.
contracara efectul butterfly, girat cu dexteritate de mass-
A ocupat cu titlul de interimar și funcţiile de mitropolit
media, căci astfel de rezultate pot dăuna grav sănătăţii și al Ardealului în 1967 și apoi al Olteniei între 1967-1968.
unităţii Bisericii. Între 1978-1981 este membru în Comitetul Central al
Într-o intervenţie, din cadrul simpozionului
Consiliului Ecumenic al Bisericilor.
desfășurat la Timișoara în perioada 18-19 decembrie 1996
cu titlul „O enigmă care împlinește șapte ani”, ÎPS Nicolae
Corneanu sublinia foarte atent necesitatea unei purificări
prin care trebuie să trecem, o eliberare faţă de procesul de
conștiinţă datorat acestei nefaste experienţe, numită la
unison, comunism. Generalizând, orice greșeală, minoră/
majoră, impune un act de purificare comună, nevoia de a
limpezi conștiinţa de trecut presupune recunoașterea în
ciuda atâtor opreliști de natură lumească a ocrotirii
constante a Bisericii de mâna lui Dumnezeu. Mereu
dincolo de slăbiciunea omenească se află, aproape
sâcâitor, harul (puterea) lui Dumnezeu, ceea ce e bine,
zic eu.

Fr. Carol Daniel SABĂU

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020
72 mitropolitul nicolae corneanu
La 4 martie 1990 hirotonea ca și episcop – vicar al
arhiepiscopiei Timișoarei pe Daniel CIOBOTEA, actualul
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Din 1992 este Membru de onoare al Academiei
Române. Primește în 1997 premiul „Pentru întreaga
activitate închinată adevărului, dreptăţii și libertăţii, valori
supreme ale umanităţii”, conferit de Grupul pentru Dialog
Social.
În anul 2000 este decorat cu Ordinul Naţional „Pentru
Merit” în grad de Mare Cruce conferit de președintele de
atunci al României, Emil Constantinescu.
Mitropolitul Banatului nu a fost preocupat doar de
problemele administrative curente ci și de restaurarea unor
monumente istorice și bisericești, de organizarea unor
colecţii muzeale, de ridicarea unor noi lăcașuri de cult -
unele adevărate monumente de artă. Îndrumă din 1962
încoace revista „Mitropolia Banatului” și din 1980
„Îndrumătorul bisericesc” din Timișoara.
A coordonat activitatea tipografiei eparhiale în care
au apărut numeroase lucrări cu caracter istoric sau teologic.
Dintre numeroasele cărţi, studii, articole publicate
de-a lungul anilor amintim câteva: Aspecte din lirica
ambroziană (1959); Actualitatea tratatului lui Tertulian
“Despre prescripţia ereticilor (1959), Simbolul scării şi
treptelor în religiile necreştine (1959), Cu privire la
semnificaţia originară a cuvântului catolic (1959),
Chipul preotului adevărat după Fericitul Ieronim (1959),
Frumuseţea ca atribut al dumnezeirii (1959), Tălmăciri
din lirica ambroziană (1961), Ecouri târzii ale simbolului
creştin al scării (1962), Contribuţii ale tâlcuitorilor
români la cunoaşterea „Scării” Sfântului Ioan Sinaitul
(1964), Muntele Sinai şi importanţa sa în istoria Bisericii
Creştine (1966), Sfântul Ioan Milostivul patriarhului
Alexandriei (1974), Fundamentarea teologică a
pedobaptismului (1979), Temeiurile învăţăturii ortodoxe
(1981), Studii patristice. Aspecte din vechea literatură
creştină (1984), Patristica mirabilia. Pagini din
literatura primelor veacuri creştine (1987), Învăţături
ale Bisericii Ortodoxe (1987), Quo Vadis, studii, note și
comentarii teologice, (1990), Ioan Scărarul, Scara raiului,
precedată de viaţa pe scurt a lui Ioan Scolasticul și urmată
de cuvântul către păstor (1994).
Sunt însă și momente controversate în viaţa
Ierarhului și le vom trece în revistă cu atât mai mult cu cât
Înalt Prea Sfinţia Sa le-a și recunoscut: colaborarea cu
Securitatea și Împărtășirea într-o Biserică Catolică din
Timișoara.
Colaborarea cu Securitatea. Înalt Prea Sfinţia Sa
Nicolae Corneanu a fost printre primii ierarhi ortodocși
români care au recunoscut colaborarea cu Securitatea
regimului comunist. Verdictul CNSAS dat în 2007 afirmă
că Nicolae Corneanu a fost colaborator al poliţiei politice
comuniste[2], oferind între 1950 și 1988 informaţii despre
„dușmanii poporului”. În schimb, Securitatea l-ar fi ajutat
să avanseze în ierarhia bisericească.[3]
Împărtășirea într-o biserică greco-catolică. În cadrul
ceremoniei de sfinţire a bisericii greco-catolice „Sfânta
Maria Regina Păcii și a Unităţii”, ce a avut loc în 25 mai
2008, ÎPS Nicolae Corneanu a plecat din mijlocul
credincioșilor și a urcat la altar, unde a cerut permisiunea
de a se împărtăși. Ca răspuns, Excelenţa sa Mons.
CEEOL copyright 2020
Francisco-Javier Lozano, nunţiul apostolic în România,
conform tradiţiei, i-a dat în mână Înalt Preasfinţiei Sale
Nicolae Sfântul Trup, după care i-a fost înmânat potirul
cu Sângele Domnului din care Înalt Preasfinţia Sa Nicolae
s-a împărtășit singur.[4]
Acest gest a fost considerat de PS Alexandru
Mesian, episcopul greco-catolic de Lugoj, ca nefiind ieșit
din comun, deoarece în Banat împărtășirea credincioșilor
ortodocși în bisericile greco-catolice și invers este un fapt
destul de obișnuit, deoarece nu se face verificarea religiei,
însă BOR a primit cu rezerve acest fapt, considerînd că,
deși ortodocșii și catolicii își recunosc reciproc unele taine,
„comuniunea potirului” nu este acceptabilă.[4]
Această împărtășire a determinat protestul
Patriarhiei Ruse prin vocea mitropolitul Kirill, solicitând
BOR „să exprime un punct de vedere în legătură cu acest
eveniment”.[5] De asemenea, au protestat mari duhovnici
și călugării de la Muntele Athos, care au solicitat
caterisirea.[6] În protestul lor[7] aceștia îl acuză pe ÎPS
Nicolae că s-ar fi împărtășit cu „ereticii”, ceea ce a
determinat proteste vehemente.[8] De asemenea, ÎPS
Bartolomeu Anania a luat poziţie împotriva ÎPS Nicolae.[6]
Patriarhul Daniel a evitat un răspuns imediat și a
refuzat sa ia o decizie în întâlnirea Sinodului permanent
din 6 iunie de la Mănăstirea Neamţ, urmând ca acest caz
să fie discutat la următoarea ședinţă a Sfântului Sinod,
care urma să aibă loc în 8-9 iulie 2008.[5] În plenul Sinodului,
ÎPS Nicolae și-a recunoscut vina și „și-a cerut iertare și a
fost iertat”. Anterior, cazul a fost dezbătut de Comisia
canonică, juridică și pentru disciplină, condusă de ÎPS
Teofan, mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Aici, părerile
au fost împărţite întrucât ambele tabere din BOR, atât cea
așa-zis tradiţionalistă, cât și cea ecumenistă, au fost bine
reprezentate. Ca urmare s-a adoptat o soluţie de
compromis, după ce mitropolitul Banatului și-a făcut mea
culpa în plenul Sinodului.[9]
Ce am reușit să surprindem în această succintă
prezentare? Poate nimic, poate prea puţin dar chiar și așa
am vrea să se constituie aceste rânduri într-un îndemn la
echilibru, la judecată măsurată și mai ales la deschidere
pentru că Dumnezeu ne iubește pe fiecare dintre noi și pe
fiecare în parte.
_______
Note
1. Daniel Ciobotea crestinortodox.ro, accesat 2008-07-11
2. Decizia CNSAS publicată în Monitorul Oficial, p. 21
3. Nicolae Corneanu, patru decenii de turnătorie, Cotidianul,
accesat pe 24 octombrie 2007
4. Mitropolitul Corneanu, crimă de împărtăşanie Cotidianul,
27 mai 2008
5. Patriarhia Rusă cere BOR o poziţie în cazul mitropolitului
care s-ar fi împărtăşit la catolici Mediafax, 6 iunie 2008
6. Tacerea Patriarhului Ziua, 9 iunie 2008
7. Memoriu al părinţilor români care vieţuiesc la Muntele
Athos
8. Cine sunt ierarhii eretici din România anului 2008? greco-
catolica.org, accesat 2008-07-10
9. ÎPS Nicolae a fost iertat de Sinod Cotidianul, 9 iulie
2008
Horaţiu CIPLEU
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Modelul patristic al Mitropolitului
Nicolae
Există doar câteva repere fixe în scurta istorie a
studiilor patristice de la noi, din ultimele, să zicem, două
secole. Nimeni nu poate contesta interesul anterior al
prelaţilor sau intelectualilor autohtoni pentru această
mirabilă componentă a știinţelor teologice și a celor
clasiciste deopotrivă. Dar numele de referinţă lipsesc,
ediţiile și versiunile știinţifice au așteptat până în veacul
XX, doar anumite comentarii de specialitate și traduceri
adeseori amatoristice au supravieţuit pentru a mărturisi
despre relaţionarea culturii noastre cu Părinţii Bisericii și
scrierile lor. De aceea, modelul patrologic exemplar profesat
de regretatul Pr. Prof. univ. Dr. Ioan G. Coman și de cel mai
apropiat continuator al său, Î.P.S. Părinte Nicolae
Corneanu, Mitropolitul Bantului, rămâne mai degrabă
insular, însă cu atât mai preţios și demn de pomenit.
Una dintre cele mai dureroase sciziuni
deontologice ale ultimilor ani s-a petrecut exact în aria
recuperării textelor și energiilor patristice, tocmai acum,
când libertatea exprimării și a opţiunilor deschisese larg
porţile unei valorificări îndelung amânate a corifeilor
gândirii creștine din evii de început și de mijloc.
Neîncrederea dintre cele două tabere – natural
complementare în alte părţi ale lumii – teologii cu diplomă
și licenţiaţii în filologie clasică, cunoaște deja o întreagă
istorie de polemici sterile, șicane reciproce, critici acute
și, mai grav, o quasi-alergie la proiectele comune.
Ar fi păcat să continuăm această arie în falset a
orgoliilor de castă, cu atât mai de neînţeles în proximitatea
unui atare segment spiritualizat cum sunt studiile patristice:
mai ales că succesul proiectului „Părinţi și Scriitori
Bisericești” al Institutului Biblic s-a datorat unor exponenţi
de seamă ai ambelor tabere aparent rivale: teologi ca D.
Fecioru, D. Stăniloae, T. Bodogae dar și filologi clasici de
talia lui David Popescu sau N. I. Barbu. Iar actualul plan
de reluare a colecţiei pe baze noi, de „opere complete”, se
întemeiază tot pe reprezentanţi din ambele sfere de
cercetare umanistă.
Tocmai vocaţia etimologic „pontificală”, de
mediator și constructor de punţi între maluri distincte l-a
definit pe Ioan G. Coman, autor al celei mai utile și
competente Patrologii de limbă română dar și al unei
memorabile culegeri de cercetări umaniste sub genericul
Miracolul clasic. Sub impulsul acestui erudit savant a
început să scrie articole „pe teme desprinse din scrierile
patristice” tânărul student Nicolae Corneanu, aflat, după
propriile-i mărturisiri, abia în primul an de studii la
Facultatea de Teologie din București.
Mediul teologic îl va fi remarcat deja pe atunci,
mărturie fiind frecvenţa tot mai mare cu care publică în
revistele majore ale vremii (debuta la 20 de ani în „Foaia
diecezană” din Caransebeș cu un studiu despre Sf. Ciprian
al Carhaginei) și accederea sa rapidă în spaţiul academic
(deja la 24 de ani îl regăsim profesor la Academia Teologică
CEEOL copyright 2020
73
și apoi la Seminarul Teologic din Caransebeș, iar la 36 de
ani conferenţiar universitar la Institutul Teologic din Sibiu).
Impactul primei culegeri de studii sistematice
dedicate Sfinţilor Părinţi și apărute în 1984 la Timișoara –
orașul unde păstorește ca Mitropolit al Banatului din 1961
– a fost remarcabil. Volumul intitulat chiar Studii patristice.
Aspecte din vechea literatură creştină mărturisește cu
limpezime despre o personalitate culturală perfect
conturată, pe deplin avizată și dornică de comunicare,
echilibrată și tonică deopotrivă. Tot arealul domeniului îl
pasionează la fel: locul Părinţilor Bisericii în literatura și
civilizaţia lumii, relaţia lor cu gândirea anticilor păgâni,
vieţile sfinţilor, marii predicatori sau liricii hăruiţi ai epocii
patristice. O vocaţie aparte denotă de pe acum tălmăcirile
admirabile din operele scriitorilor ecleziastici, situate la
un nivel atins de foarte puţini specialiști ai domeniului.
Unele discuţii știinţifice, emanând un discret
parfum de polemică superioară și niciodată împovărate
cu blindaje sau ascuţișuri ad personam, ajung instantaneu
referinţe clasice pentru toţi cei preocupaţi de vechea
cultură creștină: „Sfinţi” şi „Fericiţi” Părinţi ai Bisericii,
Creştinismul primar şi filosofia antică, Problema
sufletului la Arnobiu de Sicca şi Lactanţiu, Elemente de
estetică patristică etc. Tonul fermecător, erudiţia
temperată, didacticismul neostentativ, referirile
interculturale și deschiderea frăţească spre valorile
celorlalte culte marchează profund stilul unui patrolog de
marcă, dublat de un scriitor autentic, nu întâmplător
membru al Uniunii de profil din orașul de reședinţă.
În Precuvântarea volumului respectiv, autorul
recunoaște că la maturitate ar fi redactat altfel aproape
fiecare dintre articolele de tinereţe republicate aici. Dacă
nu le-a modificat substanţial este fiindcă „ele reflectă
starea de spirit a celui care luând contact pentru prima
dată cu scrisul Sfinţilor Părinţi și autorilor patristici, s-a
lăsat cuprins de sinceră admiraţie, la fel de impulsul
împărtășirii și altora a marii descoperiri ce a făcut”.
Continuarea acestui demers paideic de anvergură
s-a dovedit încă și mai pregnantă, având un titlu ce
reprezintă cel mai potrivit atitudinea encomiastică a
învăţatului ierarh faţă de obiectul afecţiunii sale de-o viaţă:
Patristica mirabilia. Pagini din literatura primelor
veacuri creştine, Editura Mitropoliei Banatului, 1987
(reeditare la Editura Polirom, Iași, 2001). Reflectând
„preocupările și posibilităţile unei etape de timp diferite”,
studiile păstrează toate ca notă dominantă „uimirea și
totodată admiraţia stârnite de operele autorilor din primele
veacuri creștine”.
Capitolele mari privesc fundamentări teoretice,
probleme de pietate, aspecte sociale și simboluri religioase
decupate din scrierile Părinţilor bisericești, cu titluri
devenite de referinţă și de mai mari dimensiuni privind
foloasele treziei, cenzura luxului feminin sau a râsului, darul
lacrimilor sau strădaniile Sf. Vasile cel Mare pentru unitatea
eclezială. Către final, iarăși câteva mici traduceri patristice,
recomandate „ca semn al obligaţiei ce revine oricărui
iubitor de literatură să citească autorii străini pe care îi
îndrăgește în chiar limba lor originară”. Ce bine ne-ar fi
CEEOL copyright 2020
74 mitropolitul nicolae corneanu
dacă toţi savanţii români moderni gândeau la fel și
frecventau tălmăcirea ca un sport superior al minţii și
duhului, umplând golurile imense de texte fundamentale
ce încă subzistă în limba noastră!
Imediat după 1989, Mitropolitul Nicolae a
publicat o culegere de Studii, note şi comentarii teologice
sub genericul Quo vadis? (Timișoara, 1990) prefigurând
marea deschidere patrologică din acei ani de sincer
entuziasm recuperator faţă de valorile anterior cenzurate
sau ocultate.
Am avut personal șansa istorică de a participa
la etapele unei recuperări mirabile, din chiar apropierea
prolificului cărturar bănăţean. Dorind să iniţiez o colecţie
de studii și traduceri dedicate Părinţilor Bisericii, m-am
orientat către o editură timișoreană in statu nascendi,
denumită inspirat și fellinian „Amarcord” (la sugestia lui
Mircea Mihăieș) și organizată exemplar de Ion Nicolae
Anghel.
Numele colecţiei „Cum Patribus” fiind ales
special pentru a sugera comuniunea de spirit și cultură cu
Patres Ecclesiae, am pornit la identificarea unor
traducători potenţiali și cel mai potrivit mi s-a părut a fi
chiar ierarhul ortodox al Banatului, pe care îl știam indirect
graţie volumelor greu de obţinut din colecţia „P.S.B” ce le
primeam prin filiera tatălui meu, ce colaborase cu
Înaltpreasfinţia Sa în calitatea sa de scriitor și jurnalist la
revista „Orizont”. Îmi amintesc de prima întâlnire mirabilă
cu Mărturisirile Sfântului Augustin, apărute în traducerea
lui N.I. Barbu și probabil într-un tiraj confidenţial pentru a
le face de negăsit chiar și în librăriile diecezane: Mitropolitul
Banatului dăruia o carte întemeietoare unui student iubitor
de clasicităţi, ce rămânea marcat pentru totdeauna de
impactul cu un text patristic unic.
Încurajat și de cuvintele rememorate din prefaţa
Studiilor patristice, care aminteau despre studii și
traduceri rămase în manuscris ale Mitropolitului Nicolae,
am îndrăznit să-i solicit ceva pentru a începe bine colecţia
gândită ca o complinire a „P.S.B.”-ului. Uriașă mi-a fost
surpriza cînd, cu obișnuitul său surâs blând și sapienţial,
s-a ridicat zicând „ar fi ceva” și a revenit purtând pe braţe
un manuscris de peste o mie de pagini, cu Scara raiului.
După doi ani de prelucrare electronică, de
adaptare la normele editoriale moderne și verificare a
notelor, de-a lungul cărora am avut șansa a nenumărate
ore de „laborator patristic” în preajma ilustrului învăţat,
ce parcă mângâie slovele și gândurile cu acribia-i liniștită,
a ieșit la lumină un tom formidabil: Ioan Scărarul, Scara
raiului, trad. Mitropolit Nicolae Corneanu, Editura
Amarcord, Timișoara, 1994. Se născuse o versiune
superioară, îndrăznesc a spune, celei publicate de Dumitru
Stăniloae în Filocalia, prin acurateţe, limpezime, aparat
critic, note și referinţe de specialitate. Ca să nu mai vorbim
de studiul introductiv, care este o veritabilă monografie la
obiect. Și ca dovadă că nu e doar opinia izolată a unui
editor inspirat stau cele 7 (șapte!) ediţii succesive până în
2008, însumând peste 40.000 de exemplare vândute. Un
veritabil best-seller patristic și teologic.
Următoarele apariţii din colecţia „Cum Patribus”
CEEOL copyright 2020
au avut și ele parte de primiri fericite din partea cititorilor.
Au fost, până în 2001, printre altele, întâile versiuni
autohtone ale unor cărţi scrise de magistralii Peter Brown
(Cultul sfinţilor), Jean Daniélou (Simbolurile creştine
primitive) sau Albert Blaise (Manual de latină creştină),
traduceri în premieră ale unor tratate din autori patristici
precum Tertullian (Despre idolatrie şi alte scrieri morale)
ori Lactanţiu (De mortibus persecutorum - Despre morţile
persecutorilor, ediţie bilingvă). Dar și alte două dintre
cărţile de sertar ale ierarhului bănăţean: Viaţa şi petrecerea
Sfântului Antonie cel Mare (1998, reprezentând teza sa
de doctorat în Teologie) respectiv Miscellanea Patristica
(2001, continuând tradiţia culegerilor sale de cercetări și
mici traduceri patristice).
Între timp, la insistenţele lui Sorin Dumitrescu,
Editura Anastasia primește dreptul de a publica din operele
Mitropolitului bănăţean traducerea Vieţii Fericitului
Pahomie (1995), studiul exegetic despre Origen şi Celsus
(1999), precum și culegerea Farmecul scrierilor patristice
(2002). Intensa lui activitate publicistică, impregnată de
un elevat duh teologal și retorică patristică, apare la rându-
i adunată în cărţi monumentale ca Pe firul vremii (Editura
„Jurnalul literar”, 2000), Pe baricadele presei bisericeşti
(2 volume, Editura Mitropoliei Banatului, 2000), Credinţă
şi viaţă (Editura Dacia, 2000), În pas cu vremea (Editura
Mitropoliei Banatului, 2002).
Atât „Amarcordul” timișorean cât și „Anastasia”
bucureșteană închizându-și porţile de la o vreme – nu
din lipsă de succes ori vânzări, ci sufocate de concurenţa
economică și amăgite de grandilocvenţa unor colaboratori
nerealiști – colecţia „Cum Patribus” ajunge sub aripa
instituţiei ce i-a marcat și încurajat debutul, Editura
„Învierea” a Arhiepiscopiei Ortodoxe a Timișoarei. Aici
continuă până azi, cu purtarea de grijă și binecuvântarea
Înaltpreasfinţitului Nicolae, voga incredibilă a Scării
Raiului, dar s-au tipărit și traduceri remarcabile din
Lactanţiu (Instituţiile divine și Despre mânia lui
Dumnezeu) sau Sf. Ioan Gură de Aur (Predici despre viaţa
de familie), precum și masive lucrări enciclopedice: Pr.
Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar
enciclopedic, (2005), Ivan Evseev, Enciclopedia
semnelor culturale şi simbolurilor religioase (2007),
ambele bucurându-se de prefeţe semnate de Î.P.S. Nicolae
Corneanu, Mitropolitul Banatului.
O frumoasă antologie este Credinţă şi viaţă.
Culegere de studii teologice, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2001, unde regăsim o demnă și sinceră
profesiune de credinţă auctorială: „Eu însumi, de-a lungul
anilor, lăsând deoparte activităţile depuse ca profesor,
funcţionar ecleziastic, preot și ierarh, m-am simţit ca un
simplu membru al Bisericii, preocupat de problemele vieţii
de fiecare zi, la fel, de semnele de întrebare pe care și le
pune orice credincios și nu mai puţin interesat de soluţiile
așteptate din partea Bisericii la diferitele probleme ale
noastre ale tuturor (…) m-a pasionat scrisul, m-au
interesat cele mai variate probleme și am simţit nevoia să
mă apropii de oameni, de nevoile lor și de năzuinţele lor,
folosind nu numai condeiul, ci și fapta de fiecare zi (…)
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
când am răsfoit toate cele publicate în cele mai felurite
reviste și ziare, studiile și volumele apărute, aproape că nu
mi-am dat seama de unde am găsit timpul necesar și energia
de trebuinţă spre a le alcătui. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu
toate se pot însă înfăptui. Lui fie-I mărirea în veci de veci”.
Nu altfel ar fi scris și un ierarh laborios de secol III precum
Sf. Ciprian, pe care l-a evocat în atâtea rânduri!
Cel mai recent volum de eseuri patrologice al celui
devenit din 1992 Membru de Onoare al Academiei Române
și Doctor Honoris Causa pentru numeroase Universităţi
se intitulează Actualitatea literaturii vechi creştine
(Timișoara, 2007), reiterând modelul deja consacrat al
studiilor de specialitate combinate cu traduceri impecabile
din Părinţii a căror apartenenţă prin preocupări, frământări
personale și limbaj la vremurile de acum i se pare autorului
nostru incontestabilă.
Într-o cercetare de aici dedicată predicaţiei
ciprianice în vremuri de restriște și persecuţie, numită
simbolic Odinioară ca şi azi, Mitropolitul Banatului –
care definea patristica (într-un alt florilegiu de specialitate)
drept „filozofia ce mângâie” – afirmă sentenţios și vizionar:
„Într-adevăr, exemplul celor de odinioară s-ar cuveni urmat,
pentru ca în felul acesta adevărul și virtutea să triumfe.
Din multe puncte de vedere întâmplările din primele
veacuri creștine nu numai că se repetă. Dar ele s-ar cuveni
să ne dea de gândit, pentru ca în măsura posibilului să
dovedim că știm să învăţăm ceva din istoria la care ne
referim mereu”. Cum ar fi spus poetul creștin Paul Claudel,
blestemat este să repete la infinit greșelile înaintașilor cel
ce nu știe să înveţe din ele!
Mai mult decât o vocaţie, lumina minţii și sufletului
filtrată de omul ales Nicolae Corneanu prin cadrele literaturii
patrtistice în cele șase decenii de scris și tălmăcit modelator
constituie un har bine temperat și un talant înmulţit cu trudă și
binecuvântată hărnicie pentru folosul tuturor celor îndrăgostiţi
de performanţele perene ale spiritului. E șansa noastră de a fi
fost contemporanii încă unui om deplin al culturii române pe
care se cuvine să-l contemplăm cu recunoștinţă și să-l apreciem
la justa-i, consacrată deja, valoare.
Claudiu T. ARIEȘAN
CEEOL copyright 2020
75
Ecumenism și filosofie în gândirea
Mitropolitului Nicolae Corneanu
În 21 noiembrie 1923 se naște la Caransebeș, într-o
familie de preot, Nicolae Corneanu. Orientat către vocaţia
sacerdotală prin modelul tatălui său, va absolvi liceul în
orașul natal, pe care-l urmează între anii 1934 și 1942, după
care pleacă în capitala ţării, București, spre a se înscrie la
Facultatea de Teologie. Începând din 1942 și până În 1946
urmează cursurile acestei instituţii, unde, pasionat de
patristică, se înscrie la doctorat, pe care-l susţine în data
de 30 iunie 1949. Titlul lucrării sale, Viaţa şi petrecerea
Sfântului Antonie. Începuturile monahismului creştin
pe valea Nilului, evidenţiază una dintre temele favorite
de cercetare ale viitorului mitropolit al Banatului: originile
monahismului creștin. Remarcat de profesorii săi, va fi
numit în funcţia de profesor suplinitor la Academia
teologică din Caransebeș, între 1 aprilie 1947 și 1
septembrie 1948, ulterior ocupând diferite funcţii
administrative în cadrul Arhiepiscopiei Timișoarei. Din
1956 reintră în învăţământul teologic, devenind profesor
la Seminarul din Caransebeș, după care pleacă la Sibiu,
unde va fi conferenţiar (de la 1 martie 1959), până în
momentul alegerii sale ca episcop al Aradului (hirotonit
episcop în data de 15 ianuarie 1961 și înscăunat în 22
ianuarie, a aceluiași an). La 17 februarie 1962 este ales
arhiepiscop al Timișoarei și Caransebeșului și Mitropolit
al Banatului, fiind înscăunat în data de 4 martie 1962.
Ca arhipăstor al Mitropoliei Banatului, dr. Nicolae
Corneanu a publicat numeroase lucrări de popularizare a
credinţei creștine (“Temeiurile învăţăturii ortodoxe”,
Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1981;
“Învăţătura ortodoxă despre mântuire”, Timișoara,
Editura Mitropoliei Banatului, 1983 ș.a), în condiţiile extrem
de severe ale cenzurii comuniste care limitase drastic
apariţia publicaţiilor bisericești. Alături însă de toate aceste
publicaţii (catehisme, reviste, cărţi de cult etc.), mitropolitul
Nicolae Corneanu s-a remarcat printr-o operă deschisă
către variate aspecte ale teologiei și culturii clasice și
contemporane.
O lectură atentă a scrierilor mitropolitului Nicolae
Corneanu ne revelează două axe principale ale concepţiei
sale: ecumenismul și patrologia. În aceste două câmpuri
de activitate, autorul nostru a adus anumite contribuţii pe
care le vom prezenta, succint, în continuare.
Cunoscut în lumea teologică internaţională prin
activitatea sa ecumenică, dr. Nicolae Corneanu - delegat
al Bisericii Ortodoxe Române la zeci de reuniuni de peste
hotare, iar între 1978 și 1981, membru în Comitetul central
al Consiliului Ecumenic al Bisericilor - și-a elaborat o
viziune ecumenică proprie, caracterizată printr-o
deschidere reală faţă de celelalte confesiuni creștine. Fără
a fi publicat o lucrare dedicată exclusiv acestei teme,
autorul nostru a consacrat ecumenismului nenumărate
articole care, ulterior, au fost strânse alături de alte studii
și eseuri între coperţile masivului volum intitulat Quo
CEEOL copyright 2020
76 mitropolitul nicolae corneanu
vadis? Studii, note şi comentarii teologice (Timișoara,
Editura Mitropoliei Banatului, 1990). Aici, în două secţiuni
scurte, dar bogate în conţinut, ”Bisericile creştine şi
ecumenismul” (p. 105-120) și “Terminologie ecumenistă”
(p. 128-162) -, dr. Nicolae Corneanu definește o
perspectivă ecumenică moderată, dar temeinică, bazată
pe o viziune realistă asupra restaurării unităţii Bisericii
întemeiată de Mântuitorul Isus Christos: „( ... ) ar fi greu
de presupus că deosebirile alimentate de condiţii
obiective, grefate pe un fond vechi cât istoria Bisericii, se
pot înlătura dintr-o dată numai pentru că există o sinceră
dorinţă în această direcţie. Și apoi, evenimente imposibil
de ignorat reclamă, pentru a nu spune că impun, deosebit
de mult cumpăt” (op. cit., p. 106). Fără a construi în termenii
teologiei speculative vreo „dogmatică ecumenică”, care
riscă să unifice în mod neadecvat doctrinele diferitelor
confesiuni creștine, anulându-le, în cele din urmă,
identitatea, dr. N. Corneanu propune ca ţel al
ecumenismului „slujirea omului” (op. cit., p. 109), insistând
asupra conlucrării celor implicaţi în mișcarea ecumenică
la nivelul vieţii laice a lumii contemporane. Totodată
supune unei critici bine argumentate fundamentalismul și
exclusivismul propriu anumitor comunităţi ortodoxe, care,
ostile ecumenismului, consideră în mod eronat această
mișcare izvorâtă din „conștiinţa apartenenţei tuturor
creștinilor la același Trup unic al lui Hristos” (op. cit., p.
116) ca fiind o „pan-erezie”. În finalul prezentării
principalelor dezbateri și probleme teoretice și practice
ecumenologice, autorul propune cititorilor săi un util
dicţionar de terminologie ecumenistă. Aici, cu deplină
scrupulozitate, ne sunt prezentate sensurile profunde ale
principalilor termeni ai ecumenismului: unitate în
diversitate, identitate şi conciliaritate, comuniunea
Bisericilor, universal şi particular, catolicitatea,
sincretismul, prozelitismul, dialogul, „vertical” şi
„orizontal”, integrismul, secularizarea, solidaritatea,
participarea și ascetismul. Contribuţia mitropolitului
Nicolae Corneanu în domeniul ecumenologiei reprezintă,
indiscutabil, una dintre cele mai importante creaţii
românești în domeniu, care poate constitui, pentru
generaţiile actuale și viitoare de teologi, o zestre de
valoare. Ca o probă „practică” a concepţiei sale ecumenice,
este demnă de remarcat, între altele, atitudinea faţă de
problema atât de controversată a restituirii lăcașurilor de
cult greco-catolice, confiscate de regimul comunist, în
nefastul an 1949. Evitând discuţiile inutile, înaltul ierarh
bănăţean a restituit credincioșilor uniţi bisericile lor,
începând din anul 1990.
Aplecându-se cu o deosebită pasiune asupra
operelor Sfinţilor Părinţi, Mitropolitul Nicolae Corneanu
a abordat și analizat cu erudiţie diferite aspecte ale
concepţiilor acestora despre Dumnezeu, lume și om. În
monografia Studii patristice. Aspecte din vechea
literatură creştină (Timișoara, Editura Mitropoliei
Banatului, 1984), autorul nostru a prezentat o serie de
aspecte definitorii pentru „epistema” patristică. Într-un
volum publicat ulterior, Viaţa şi petrecerea Sfântului
Antonie cel Mare (Timișoara, Editura Amarcord, 1998),
autorul expune și analizează detaliat biografia Sfântului
CEEOL copyright 2020
Antonie cel Mare, unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi
răsăriteni, părinte al monahismului. Din multitudinea
temelor patristice abordate, noi ne vom concentra atenţia,
în cele ce urmează, asupra uneia dintre ele, în câmpul cărora
Mitropolitul Nicolae Corneanu a adus contribuţii
semnificative: filosofia și statutul ei în concepţia Sfinţilor
Părinţi.
Studiind autorii patristici, Mitropolitul Nicolae
Corneanu ajunge, în mod independent, la rezultare
similare cu cele înregistrate de alţi exegeţi de marcă,
preocupaţi de chestiunea raporturilor dintre filosofie și
teologie, cum ar fi Pierre Hadot și Anton Dumitriu. În
monografia deja citată mai sus, Studii patristice. Aspecte
din vechea literatură creştină, dedică o întreagă secţiune,
„Scriitorii Patristici și gândirea antică”, analizei concepţiei
despre filosofie a autorilor Bisericii primelor veacuri.
Această secţiune este la rândul ei compusă din
următoarele studii: „Filosofia în concepţia Sfinţilor Părinţi”
(pp. 61-70), „Creștinismul primar și filosofia antică” (pp.
71-81), „Contribuţiile unui scriitor vechi creștin la
înţelegerea sistemului filosofic al lui Protagora” (pp. 82-
84), „Fericitul Augustin și Platon” (pp. 91-96) și „Un
episcop filosof” (pp. 97-101), toate fiind deosebit de
semnificative prin chiar titlurile lor. Fidel convingerii
profesorului său, Ioan G. Coman, după care „omul ideal al
Europei creștine moderne ar fi acela care ar putea să
întrupeze - desigur, nu integral, că aceasta nu e cu putinţă
- cele două modele: elenic și creștin, cu precăderea celui
din urmă” (cf. Probleme de filosofie şi literatură
patristică, București, 1995, p. 10), Mitropolitul Nicolae
Corneanu a analizat cu pertinenţă raporturile dintre
filosofia greacă precreștină și cea de după Întruparea
Mântuitorului Hristos.
Debutul cercetărilor sale are ca obiect filosofia
antică. Ilustrând cu o mare bogăţie de citate viziunea pre-
creștină asupra iubirii-de-înţelepciune, autorul ajunge la
o primă concluzie demnă de reţinut: „Pentru antici filosofia
«a fost îndreptată spre perfectarea omului sub raportul
conduitei și al mentalităţii» (C. Rădulescu-Motru) și de
aceea ei au privit-o totdeauna, cum preciza episcopul
Sinesie din Cirene, ucenic al celebrei Hipatia, nu numai ca
simplă «contemplaţie», ci și ca «acţiune»” (op. cit., pp.
62-63). Apoi, consemnând episoade memorabile ca drumul
lui Iulius Canus spre propriul supliciu sau moartea lui
Drusus, episoade în care filosofii își slujesc ca niște
autentici sacerdoţi stăpânii aflaţi în faţa morţii, afirmă cu
justeţe că „filosofia a ajuns să joace în antichitate un rol
care nu se depărta prea mult de cel al religiei” (ibidem).
Din acest motiv „n-a fost atunci prea greu creștinilor ca o
dată cu strădania lor de a înlocui gândirea veche printr-o
viziune nouă asupra lumii și vieţii, să-și considere religia
proprie «adevărata filosofie»” (ibidem.). Continuitatea
profundă dintre filosofia greacă și cea creștină este ușor
de identificat în ceea ce privește cele două dimensiuni
fundamentale ale iubirii-de-înţelepciune: practica și teoria.
„Întocmai anticilor, Sfinţii Părinţi nu limitează însă filosofia
doar la cunoaștere, speculaţie și contemplaţie. Atribuindu-
i însușiri apropiate religiei, ei îi adaugă o calitate
suplimentară asupra căreia insistă permanent și anume
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
trăirea, practica” (op. cit., p. 66). Totodată filosofia creștină
se deosebește de cea păgână în primul rând atunci când
avem în vedere relaţia ei cu teologia. Pentru nici o școală
filosofică a vechii Elade, Dumnezeu, obiectul suprem al
„filosofiei divine” (= teologia), nu a fost atât de important
ca pentru Sfinţii Părinţi. Treptat, „odată cu dezvoltarea
monahismului, în mod constant viaţa călugărească și stilul
de viaţă monahală sunt numite «filosofia vieţii acesteia»
sau «filosofia creștină», iar monahii sunt numiţi
«filosofi»” (op. cit., p. 68), mergându-se până la deplina
identificare dintre monahism și filosofie. Practic, are loc
încreștinarea efectivă a conceptului de „filozofie”: „În
general vorbind, avem de-a face cu un concept pe care
filosofii patristici l-au preluat și l-au încreștinat” (op. cit.,
p. 70). Astfel, cei mai străluciţi reprezentanţi ai antichităţii,
în frunte cu Pitagora, Socrate, Platon și Aristotel sunt
efectiv „consacraţi”, în sensul religios al termenului. Iată
ce afirmă, în acest sens, Mitropolitul Nicolae Corneanu:
„Vorbind de «consacrare» nu folosim o simplă figură de
stil, căci ei (filosofii păgâni), au fost realmente «canonizaţi»
și supuși cinstirii prin zugrăvire pe pereţii lăcașurilor sfinte,
ai nartexurilor, mai ales, ai mănăstirilor și trapezelor
mănăstirești, adică tocmai acolo unde credincioșii și
monahii puteau să înveţe privind picturile murale. Găsim
astfel numeroase biserici și mănăstiri ale creștinătăţii
răsăritene și apusene având pictate pe pereţii interiori
sau exteriori chipurile «înţelepţilor elinilor când au
proorocit și au grăit pentru iconomia cea trupească a
Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus
Hristos», precum se exprimă Erminia picturii bizantine,
manual care, deodată cu indicarea modului de pictare a
«înţelepţilor eleni», explică introducerea lor între sfinţi
prin faptul că au prezis apropierea timpurilor mesianice,
texte reprezentative din fiecare fiind înscrise pe ruloul alb
ce-l ţin desfășurat în mână” (op. cit., p. 87). Așa a înţeles
deci Biserica să asimileze filosofia antică, păstrând vie
amintirea iluștrilor gânditori greci. În viziunea
mitropolitului Nicolae Corneanu, o astfel de asimilare în
iconografia creștină a «filosofilor elini» ne „arată măsura
în care înţelepţii antichităţii au intrat în conștiinţa
creștinilor”, lucru care constituie „dovada atitudinii
adoptate de noua religie a lui Iisus faţă de valorile spirituale
ale păgânismului învins, recunoașterea faptului că multe
din scrierile celor vechi «erau o neîncetată laudă la adresa
Creatorului, concordând perfect cu învăţătura creștină»
(N. Vătămanu), cinstire adusă celor care - deși idolatri - au
presimţit venirea lui Mesia întrupat la «plinirea vremii»
din Sfânta Fecioară Maria” (op. cit., p. 90).
Dacă am ales pentru o prezentare detaliată tema
naturii și a relaţiilor dintre filosofie și teologie în concepţia
patristică, faptul se datorează relevanţei pe care aceasta o
are pentru reliefarea manierei în care Mitropolitul Nicolae
Corneanu și-a desfășurat cercetările știinţifice în oricare
dintre domeniile abordate, aruncând punţi între domenii
care, de multe ori, par mentalităţii moderne - grav afectată
de pozitivism și scientism - ca fiind ireconciliabile.
Robert LAZU
CEEOL copyright 2020
77
Libellus pacis
Referindu-se la situaţia concretă a persecuţiei cu care
se confrunta Biserica în secolul al III-lea, Mitropolitul Nicolae
Corneanu compară persecuţiile declanșate în acele timpuri
împotriva credincioșilor cu teroarea comunistă atee care pe
mulţi „i-a obligat – cu aceleași metode – la compromisuri și la
concesii care nici ele nu pot fi trecute cu vederea”
(Actualitatea literaturii vechi creştine, Ed. Învierea,
Arhiepiscopia Timișoarei, 2007). „Odinioară ca și azi”, au
existat martiri și colaboratori, maeștri ai compromisului și ai
abjurării. „Slabii de îngeri” nu numai că s-au dezis de crezul
lor dar, nerecunoscându-și greșeala, nu o mărturisesc. Pentru
ei, iertarea nu are obiect pentru că, din punctul lor de vedere,
nu au de ispășit vreo vină. Ca și acum, atunci, la începuturile
creștinismului, viaţa și opera Sfântului Ciprian al Cartaginei
stau mărturie a jertfei supreme, pildă de neabdicare, faţă de
care compromisurile de orice fel apar cu atât mai grave.
În De lapsis (Despre cei căzuţi), sfântul martir abordează
subiectul apostaţilor, cei care, în număr mare (maximus fratrum
numerus), părăsindu-și credinţa, au „căzut” (fiind numiţi lapsi),
spre deosebire de cei, puţini (stantes), care și-au păstrat
verticalitatea. Deși autoexcluși din comunitatea eclezială prin
participarea lor la cultul păgân, nu au fost marginalizaţi, ci s-a
încercat reabilitarea și reintegrarea lor, cu preţul penitenţei și al
căinţei în faţa celor rămași fideli. Aceștia din urmă, confesorii
(mărturisitori ai credinţei care scăpaseră de martiriu), în virtutea
integrităţii și a principiului reversibilităţii meritelor, puteau
„garanta” pentru reconvertirea apostaţilor, acordându-le un
bilet de împăcare (libellus pacis), adevărat certificat de
nevinovăţie ce le asigura dreptul de a reveni în sânul Bisericii.
Dar, precum în cazul certificatului de revoluţionar din zilele
noastre, confesorii au ajuns să nu mai facă distincţia între
apostaţi, între gravitatea faptelor și sinceritatea căinţei, oferind
biletul de împăcare oricui dorea. Astfel încât lepădarea de
Hristos ajunsese să fie „iertată” printr-o simplă indulgenţă
cumpărată la bursa intereselor, convenţie meschină fără nici o
valoare reală. Semnificativă însă aici nu e atât situaţia duplicitară
a acestor așa-ziși confesori de ocazie, ci însăși iertarea care
poate fi acordată sau nu. Cu alte cuvinte: până unde se poate
extinde îndurarea ? Or, Sf. Ciprian nu respinge indulgenţa, dar
o condiţionează de justa aducere-aminte și de pocăinţa
autentică a celor în cauză, urmând cuvântul Apocalipsei (2, 5):
„Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut și te pocăiește și
fă faptele de mai înainte”. Greșeala nemărturisită adâncește
actul păcatului, pe când cea mărturisită nu o șterge, dar
deschide calea iertării. „Faceţi pocăinţă desăvârșită, – îndeamnă
episcopul Cartaginei – daţi probă de mâhnirea unei inimi pline
de durere și de jale”. Căinţa nu e adresată în primul rând
semenilor, ci e lucrătoare în faţa lui Dumnezeu; doar astfel
ispășirea reprezintă posibilitatea de reînălţare a celor căzuţi
care câștigă pentru sine darul iertării.
Sf. Ciprian dezvoltă această temă și în De unitate
Ecclesiae catholicae (Despre unitatea Bisericii catolice),
dezbătând cu precădere problema schismei și a ereziilor.
Problemă nu lipsită de actualitate, având în vedere
numeroasele „acuze” venite din partea autoproclamaţilor
„ecumeniști”, preocupaţi mai degrabă de prezervarea unor
privilegii rigid dogmatice decât de dialogul viu cu ceilalţi.
Dreapta credinţă nu privilegiază cu darul îngheţat al
exclusivităţii și nici nu e un bun pe care ni l-am putea însuși
CEEOL copyright 2020
78 mitropolitul nicolae corneanu
fără a-l împărţi. Problema e mult mai complexă și depășește
radical bunele intenţii ori prea des invocata toleranţă care,
atunci când se închide în suficienţa de sine, nu e decât
indiferenţă camuflată. „Dușmanul” – spune Sf. Ciprian în
De unitate, 3 – „a inventat ereziile și schismele pentru a
întina credinţa, a corupe adevărul și a sfâșia unitatea” (cităm
în continuare din ediţia în limba franceză: Cyprien, L’Unité
de l’Église catholique, Desclée de Brouwer, 1979).
Principiul inversiunii (și al diversiunii) e introdus astfel în
miezul unităţii, falșii slujitori ai „îngerului luminii” (2 Cor.
11, 14) trecând drept „slujitori ai dreptăţii”. Singurul criteriu
pe care se poate baza discernământul e, în acest caz,
adevărul originar; doar el „face să apară în plină lumină
credinţa nealterată a sufletelor încercate” (De unitate, 10).
De aceea, printr-o subtilă dialectică a argumentării, negativul
ereticului pune în lumină pe cel credincios, afirmându-l și
delimitându-l ca atare. „Căci trebuie să fie între voi și eresuri,
ca să se învedereze între voi cei încercaţi” (1 Cor. 11, 19).
Credinţa celui neîncercat e slabă; pusă la „adăpost”, ea
pare mai degrabă necredinţă ce corupe adevărul, căci puterea
ei lumească stă „pe scaunul hulitorilor” (Ps. 1, 1). Trădând
„izvorul apei celei vii”, ea nu poate săpa decât „fântâni
sparte, care nu pot ţine apă” (Ieremia 2, 13). Dar preţuind
înainte de toate împăcarea și unitatea sufletelor, Hristos nu
îi leapădă pe cei care s-au lepădat de El. Acolo unde doi sau
trei își unesc vocile și sufletele în numele Lui, El e cu ei
(Matei 18, 20), chiar dacă aceștia, într-un moment de
slăbiciune, s-au despărţit de trupul Său, semănând duh de
vrajbă în comunitatea credincioșilor. Prin urmare, spune Sf.
Ciprian, „reproșând oamenilor de rea credinţă discordia și
recomandând pacea celor rămași fideli, el dă de știre că e
mai degrabă cu cei ce nu sunt decât doi sau trei, dar se
roagă într-un suflet, decât cu cei nenumăraţi și învrăjbiţi”
(De unitate, 12). Din miezul incandescent al rugăciunii se
înalţă duhul iertării și al milei: „Iar când staţi de vă rugaţi,
iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca și Tatăl vostru Cel din
ceruri să vă ierte vouă greșealele voastre. Că de nu iertaţi
voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta greșealele
voastre” (Marcu 11, 25-26). Împăcarea cu fraţii întru credinţă
nu se poate întemeia decât pe această dublă iertare,
omenească și divină. Iar noul libellus pacis are sens doar
dacă e rodul unei experienţe a fraternităţii, inclusiv cu cei
încă neîncrezători, a căror alteritate nu e izvor de alterare.
Nu efortul de a-i accepta pe ceilalţi sau de a-i accepta diferit
trebuie să preocupe, ci de a-i accepta diferiţi, într-o aceeași
unitate a in-diferenţei. Iată până unde se poate extinde
îndurarea atunci când vina e mărturisită și căinţa suferită.
Ceea ce s-a întâmplat în primele veacuri creștine nu
numai că se repetă, dar dă de gândit, precum orice paradox
ce pune la încercare credinţa. Doar credinţa încercată, ispitită
până în adâncul ei inalterabil, căzută și renăscută, poate fi
iertată, după exemplul triplei lepădări a lui Petru (Ioan 13,
38). O întrebare persistă însă, așa cum precizează
Mitropolitul Nicolae Corneanu: „Dacă pe timpul prigoanei
împăratului Decius s-a găsit un episcop asemenea Sfântului
Ciprian care să îndemne la mărturisirea păcatelor și la
pocăinţă, oare mai este azi cineva asemenea lui, care să
aducă aminte foștilor persecutori dar și victimelor care le-
au cedat că este necesară afirmarea adevărului și
mărturisirea oricărui compromis și oricărei căderi ?”.
Dorin ȘTEFĂNESCU
CEEOL copyright 2020
Actualitatea literaturii vechi
creștine în viziunea Mitropolitului
Nicolae Corneanu
Discipol fervent al renumitului profesor de
patrologie, părintele Ioan G. Coman, mitropolitul
Banatului, dr. Nicolae Corneanu, si-a dedicat, cu
generozitate, o mare parte din opera sa, familiarizării
credincioșilor cu acele modele de trăire creștină care sunt
scrierile Sfinţilor Părinţi. ”Scrierile patristice sunt de
valoare incontestabilă, lucru pe care îl poate sesiza oricine.
Parcurgându-le, am reţinut o serie de aspecte care am
socotit că este folositor să le aduc la cunoștinţa tuturor
celor interesaţi de problematica creștină”, declara Înalt
Preasfinţia Sa, abordând acel ton ecumenic care îl
caracterizează.
Aplecându-se cu atenţie asupra operelor Sfinţilor
Părinţi, acest exeget de marcă a remarcat că aceștia
abordează problemele, frământările, idealurile vremurilor
noastre. Volumul „Actualitatea literaturii vechi creștine”,
apărut, în 2007, la Editura „Învierea”, din Timișoara, în
Colecţia „Cum patribus”, este o concretizare a acestei
constatări,
Excelent cunoscător al bibliografiei patristicii și al
traducerilor existente în domeniu, Mitropolitul Nicolae s-
a dedicat trezirii interesului faţă de importanţa literaturii
vechi creștine. Modul erudit de abordare, accesibilitatea
expresiei pun în evidenţă nu numai teologul și filosoful,
cât și pedagogul de odinioară.
Cititorul neavizat află cu ușurinţă cine au fost Sfinţii
Părinţi, ce bibliografie să abordeze pentru aprofundări.
Volumul cuprinde zece capitole, fiecare putând fiinţa
și independent, dar în ansamblu înșiruind diversitatea
problematicii patristice. Remarcăm încă un element de
coeziune, anunţat de primul cuvânt din titlu:
„Actualitatea...”. Fiecare problemă este corelată cu
actualitatea, modalitate sintetizată în chiar unul din
subtitluri: „Odinioară ca și azi”. Titlul fiecărui capitol
desemnează cu claritate conţinutul. Cititorul poate
deschide cartea exact la rândurile care-i dau răspuns
problemei care îl frământă. Fără a aborda întreaga scriere
patristică, temele selectate răspund interesului cititorului
din toate vremurile.
Te interesează o prezentare sintetică a Sfinţilor
Părinţi, alegi capitolul al cărui titlu constituie o trimitere
sigură la obiectul interesului manifestat: Sfinţii Părinţi
răsăriteni. Aici, după ce ești introdus, atât cât e necesar,
în istoricul primilor scriitori care au contribuit la
răspândirea creștinismului, ţi se prezintă biografia și
opera teologică a doi renumiţi sirieni: Efrem Sirul și Isac
Sirul. În dreptul fiecăruia este redată fie rugăciunea, fie
imnul care le-a adus celebritate peste veacuri. În
continuare, dacă în urma informaţiilor primite dorești să
îi studiezi, ţi se prezintă cu o precizie știinţifică bibliografia
românească existentă.
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
În capitolele Odinioară ca şi azi și Scriitor latin
apărător al creştinilor persecutaţi, pătrunzi, prin
intermediul martirajului primilor creștini, cu referire la
scrierile Sfântului Ciprian și ale lui Quintus Septimius
Florens Tertullianus, în gândirea Mitropolitului Nicolae
Corneanu. Exemplele prezentate reflectă admiraţia
acestuia pentru cei care pun credinţa mai presus de
propria lor viaţă și subliniază nemernicia celor care
acceptă compromisul, pentru a beneficia de avantaje.
Se arată că unii nici nu știu ce e pocăinţa,
nerecunoscându-și păcatul și comportându-se în
continuare de parcă nu ar avea nimic pe conștiinţă.
Autorul alege acele texte care exaltă măreţia suferinţei
pentru credinţă. Un creștin, spune Tertulian, trebuie
să fie gata să îndure orice pentru credinţa sa.
„Închisoarea dă creștinului ceea ce pustia dădea
profeţilor.”1 Suferinţele sunt prea neînsemnate faţă de
dobândirea gloriei cerești. Ni se spune că nu trebuie să
ne temem să suferim pentru adevăr. Să fim conștienţi
că toate acestea sunt pentru dobândirea mântuirii.
Compararea persecuţiilor din primii ani ai
creștinismului cu perioada comunismului este directă,
apreciindu-se că metodele comuniștilor au fost și mai
perverse. Mulţi au cedat și atunci. „Dacă pe timpul
prigoanei împăratului Decius s-a găsit un episcop
asemenea Sfântului Ciprian care să îndemne la mărturisirea
păcatelor și la pocăinţă, oare mai este azi cineva asemenea
lui, care să aducă aminte foștilor persecutori, dar și
victimelor care le-au cedat, că este necesară afirmarea
adevărului și mărturisirea oricărui compromis și oricărei
căderi?”
Într-adevăr exemplul celor de odinioară s-ar cuveni
urmat, pentru ca în felul acesta adevărul și dreptatea să triumfe.
Din multe puncte de vedere întâmplările din primele
veacuri creștine nu numai că se repetă, dar ele s-ar cuveni
să ne dea de gândit, pentru ca în măsura posibilului să
dovedim că știm să învăţăm ceva din istoria la care ne
referim mereu”.2
Atitudinea înaltului prelat, Mitropolitul Nicolae, ne
demonstrează o concordanţă perfectă între vorbă și faptă.
În capitolul Preocupări pedagogice la Sfinţii
părinţi, contrazicând pe unii dintre cercetătorii noștri,
Mitropolitul Nicolae Corneanu afirmă că „…trebuie să
recunoaștem că Sfinţii Părinţi au abordat totuși problemele
pedagogiei, e adevărat nu într-o manieră scolastică, ci
plecând de la necesitatea de a forma oameni noi, altfel
decât cei care au aparţinut lumii păgâne. Și în trecut a
existat o preocupare insistentă pentru educarea și
instruirea tinerilor .(…) Era de neconceput ca din chiar
primele secole Biserica să nu dezvolte și ea o pedagogie
pe măsura nevoilor de atunci”.3
În continuare se face trimitere la Clement
Alexandrinul, cu lucrarea Pedagogul, un manual de morală
și educaţie creștină. Pornind de la viaţa cotidiană, se dau
indicaţii privind comportamentul, ţinuta, urmărindu-se
corectarea defectelor. Autorul remarcă influenţa scriitorilor
clasici din perioada greco-romană asupra celui creștin.
Ceea ce aduce acesta nou e referirea la Sfânta Scriptură.
CEEOL copyright 2020
79
Printre ceilalţi Sfinţi Părinţi preocupaţi de educaţie
sunt amintiţi Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie al Nyssei,
Grigorie Teologul, Ieronim și Augustin, ultimii doi
preocupaţi mai ales de educaţia tinerilor.
Ieronim întocmește un adevărat manual de educaţie
a fetelor. Contribuţia cea mai importantă în educaţia
copiilor și a tinerilor o aduce Sfântul Ioan Gură de Aur.
Omiliile Sfântului Ioan Hrisostomul alcătuiesc multe
volume de pedagogie creștină. Subliniind importanţa
catehizării de la vârste fragede și importanţa care trebuie
acordată muncii educative, pe care o ridică la rang de
artă, el sugerează alegerea grijulie a educatorului.
Autorul menţionează că Ioan Hrisostom dă sfaturi
amănunţite cu privire la limbaj, stăpânire de sine, pofte
trupești, fapt ce ne incită la o lectură a scrierilor Sfântului.
Se arată că educaţia se va face prin control, pedepse,
catehizare, post, rugăciune. Copilul trebuie învăţat să se
roage cu multă căinţă, să nu insulte pe cel care-l insultă,
să nu fie ros de invidie. Cunoașterea poruncilor Scripturii
este de mare importanţă. Dacă folosești perioada cea
mai receptivă a copilăriei, spre a-l îndrepta spre calea
cea bună, vei avea un copil care, fără a fi speriat, va
asculta doar din priviri. Copiii nu trebuie să audă în
anturajul familial lucruri necuviincioase. Se cere educarea
dispreţului faţă de faimă, bani, podoabe. Un copil are
nevoie de un bun pedagog, nu de bijuterii. Să nu cultivăm
pasiunea pentru bogăţii. O femeie luxoasă este o pagubă
la casa omului. Pentru a le făuri copiilor un model, este
bine să le dăm nume de sfinţi, nu de rude, cum se
obișnuiește. Să le încurajăm participarea la viaţa socială,
bineînţeles dacă nu are nimic păcătos.
Iată, din nou am asistat la surprinderea unor aspecte
de veșnică actualitate, pe care Mitropolitul Nicolae le
aduce la lumină pentru părinţii de azi.
Un capitol surpriză (Noi şi animalele) este consacrat
atitudinii faţă de animale. Credem că nu numai noi, cei
iubitori de animale, ne bucurăm de importanţa care se
acordă subiectului, ci este, totodată, o problemă de
civilizaţie, care merită să fie dezbătută. Aici se analizează
poziţia creștinismului în problema relaţiei omului cu
animalele. Abordarea acestui subiect este un îndemn la
un comportament civilizat faţă de vietăţile lui Dumnezeu.
Ni se arată că încă din Biblie se menţionează că noi oamenii
formăm împreună cu animalele o comunitate, în care trebuie
să existe relaţii apropiate. Sfântul Macarie Egipteanul,
Sfântul Maxim de la mănăstirea Limon, Sfântul Francisc
din Assisi sunt exemplele oferite în rândurile acestei cărţi,
cu privire la atitudinea sfinţilor faţă de animale.
„Abordarea acestei teme ne duce la o concluzie
inevitabilă, anume că se impune adoptarea unui
comportament, altul decât cel obișnuit, faţă de animalele
cu care suntem în contact și, mai ales, faţă de acelea care
ne ajută în ducerea la bun sfârșit a multora din activităţile
noastre zilnice.”4
În capitolul Sfânta Drosida, fiica împăratului
Traian se pomenește despre o posibilă existenţă a unei
fiice încreștinate a împăratului Traian, care a rămas în
tradiţia Bisericii ca sfântă.
CEEOL copyright 2020
80 mitropolitul nicolae corneanu
În perioada primilor aderenţi ai noii religii, cei care
au îmbrăţișat-o au simţit, au gândit și s-au comportat ca
niște modele demne de urmat, trăindu-și din plin credinţa,
până la martiraj.5
Mitropolitul Nicolae a găsit în literatura veche
creștină un model de femeie creştină, Sfânta Macrina.
Grigorie al Nyssei, unul din celebrii săi fraţi, a fost cel care
ne-a făcut-o cunoscută . „Viaţa ei a fost și este un model
desăvârșit în toate domeniile de activitate sau de atitudine
pe care le poate atinge existenţa unei femei”.6 Femeie
frumoasă și bogată, rămasă văduvă din tinereţe, și-a ajutat
mama să-i crească pe fraţii săi, ajunși episcopi vestiţi,
unul chiar mitropolit, îndemnându-i atât pe aceștia, cât și
pe mama sa, spre viaţa duhovnicească. Ceea ce afli în cele
două pagini este exact cât ai nevoie ca să-ţi stimulezi
interesul în a-l citi pe Grigorie al Nyssei.
Capitolul Problema avortului la Sfinţii
Părinţi tratează o problemă care ne interesează:
clarificarea momentului apariţiei sufletului. „Opinia
majorităţii Părinţilor este favorabilă coexistenţialismului.
Potrivit acesteia, în momentul când începe să ia fiinţă trupul,
adică în momentul conceperii, apare și sufletul. Unitatea
fiinţei umane reclamă unitatea de principiu, căci omul nu
poate să-și fie sieși anterior sau posterior. El trebuie să
apară dintr-o dată, trup și suflet (Grigorie al Nyssei, Despre
facerea omului, Migne, P.G.44,233D0)”.7 De aceeași părere
sunt și Tertulian, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul
Ioan Scărarul. Argumentele celor care pun la îndoială
coexistenţialismul se bazau pe interpretarea unor texte
biblice, sau pe faptul că Dumnezeu nu poate introduce
suflet într-un trup conceput incestuos, sau dintr-un adulter.
Autorul găsește răspunsul în explicaţia unui dogmatist,
Silvestru, episcop de Canev, care spune că Dumnezeu nu
ar privi acţiunea nelegitimă, ci doar rolul ei.
CEEOL copyright 2020
Concluzia care se impune, în urma acestei analize,
este necesitatea informării credincioșilor că embrionul
are suflet, deci întreruperea de sarcină reprezintă o crimă.
Câteva pagini din opera Sfântului Ipolit, episcop
al Romei prezintă doar „Cuvântarea la Teofanie
(Cuvântare la Botezul Domnului)”. Cititorului i se aduce
la cunoștinţă că botezul are o putere curăţitoare. Acolo te
lepezi de vrăjmaș și mărturisești pe Hristos că este
Dumnezeu. Iar dacă s-a așezat în noi iarăși duhul vieţii,
punându-ne împrejur armura nemuririi, omul a devenit
nemuritor. Iar dacă a devenit Dumnezeu prin apă și Duhul
Sfânt, după învierea din morţi, este și el moștenitor al lui
Hristos. Așadar vino, omule, renaște ca să primești înfierea
lui Dumnezeu.8
Cel mai vast capitol din volumul Actualitatea
literaturii vechi creştine, intitulat Sf.Grigorie al Nyssei,
interpret al vieţii lui Moise, spre deosebire de celelalte
capitole, își propune să trateze subiectul fără abrevieri,
pentru a-i pune în lumină importanţa. Urmând același scop
ca și Sfântul Grigorie al Nyssei, în scrierea exegetică
Despre desăvârşirea după virtute sau Despre viaţa lui
Moise, adresată tânărului Cezar, care a cerut un model de
viaţă desăvârșită, Mitropolitul Nicolae dorește să-și
îndrume cititorii spre acest model de viaţă.
Traducerea pe care a preferat-o aparţine preotului
Spiridon Dumitrache, și datează din 1947. A confruntat-o
cu textul original și i-a adus diortosirile de rigoare.
După o foarte scurtă prezentare a Sfântului Grigorie
al Nyssei și indicaţia acestuia că „desăvârșirea poate fi
înţeleasă cercetând viaţa unora din oamenii îmbunătăţiţi”,
îl citează pe Moise, „a cărui urcare pe muntele Sinai
simbolizează râvna omului după unirea cu Dumnezeu”.9
Redarea scrierii Sfântului păstrează structura
originală. Într-o primă parte suntem informaţi, în amănunt,
asupra tuturor etapelor vieţii lui Moise. În partea a doua,
de întindere dublă, se află Tâlcuirea duhovnicească a vieţii
lui Moise, o interpretare a faptelor lui Moise, înșiruite, în
prealabil, în prima parte. Această dezlegare a simbolurilor
este tot atât de necesară cititorului de azi precum cititorului
de la sfârșitul secolului al IV-lea. Cel înscris pe drumul
desăvârșirii trebuie să-și clarifice demersul și acele tălmăciri
geniale îi vin în întâmpinare. Această adevărată colecţie de
definiţii și maxime te conștientizează asupra ignoranţei tale
teologice și-ţi trasează drumul adevăratei vieţi spirituale.
Iată câteva dintre aceste cugetări care prin râvna
Mitropolitului dr. Nicolae Corneanu ne sunt dăruite spre
știinţă, pocăinţă și convertire.
- când răsfoim cărţile celor profani, în vremea
instrucţiei noastre, să nu ne despărţim deloc de laptele
hrănitoarei noastre Biserici;
- păcatele trebuie înlăturate din rădăcină;
- cel ce a desfiinţat primele începuturi și primele
căi ale păcatului, acesta a înlăturat totodată și consecinţele
acestuia;
- adevărul este a nu te minţi în înţelegerea a ceea
ce este cu adevărat;
- ajutorul de sus ne este acordat atunci când trăim
după legile virtuţii:
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
- fiecăruia i-a fost rânduit un anumit înger
netrupesc spre ajutor și totodată un corupător, care să
îndemne la rău;
- numim înger nu numai pe cel care vine de la
Dumnezeu, ci și pe cel care vine de la Satana, pe acesta
însă nu-l numim bun, ci rău;
- cel care s-a întărit pe sine prin vederea luminii
dumnezeiești și și-a dobândit un astfel de frate care să nu
se teamă a-l ajuta când se află în primejdie, acesta să
mângâie poporul, să-și aducă aminte de neamul ales al
părinţilor și de porunca potrivit căreia va putea scăpa de
munca înrobitoare;
- întăriţii prin înfruntarea cu necazurile – precum
un ascuţiș de oţel – au devenit rezistenţi la durere;
- învăţătura supremă a adevărului este exprimată
în poruncile adresate oamenilor care o aud;
- cel ce nu voiește să cunoască pe Dumnezeu,
nu-l apără Dumnezeu, pe acela îl predă patimii sale;
- în noi înșine, în interiorul nostru stă puterea de a
alege între lumină și întuneric, astfel încât de noi înșine
depinde să fim văzători sau orbi;
- unii sunt orbiţi de întunericul păcatelor, pe când
altora le este luminat drumul de strălucirea virtuţilor;
- dreptatea nesfârșită a lui Dumnezeu le aduce
păcătoșilor potrivit meritelor fiecăruia;
- nu se cuvine să socotim pe Dumnezeu pricina
necazurilor, ci trebuie să credem că fiecare și-a pregătit și
provocat durerile prin propria sa alegere;
- nici una din pedepse nu se oprește asupra
noastră fără propria noastră alegere și voinţă;
- legea poruncește nu să înlăturăm pe atacator, ci
să ne păzim ca să nu ne atace;
- cei care în mod cinstit și liber își rânduiesc viaţa
întru virtute, să-și însușească bogăţiile știinţei neamurilor,
chiar dacă sunt străine credinţei;
- evreii au trecut prin Marea Roșie datorită
credinţei;
- tot ceea ce se păstrează din lăcomie, peste ce
este necesar pentru ziua viitoare, se schimbă în viermi;
- privirea prin care contemplăm pe Dumnezeu nu
are nevoie de văz;
- cel care vrea să ajungă la contemplarea lui
Dumnezeu trebuie să-și cruţe mintea de orice influenţă a
simţurilor și a lipsei de cugetare;
- nu este îngăduit tuturor să ajungă la cunoașterea
tainelor, ci din cei mulţi este ales unul singur, în stare să
afle cele dumnezeiești, căruia ceilalţi să-i dea ascultare și
supunere;
- cu cât înaintezi mai mult în cunoașterea lui
Dumnezeu, cu atât mai mult îţi dai seama că natura
dumnezeiască este nevăzută și neînţeleasă; vezi pe
Dumnezeu înconjurat de întuneric, invizibil și neînţeles.
În aceasta constă cunoașterea lui Dumnezeu și aceasta
este vederea Lui, încât vezi ceea ce nu poate fi văzut.
Astfel cunoașterea lui Dumnezeu întrece orice cunoaștere,
cuprinsă din toate părţile ca de un fel de imposibilitate de
înţelegere;
- cine dorește să vadă frumuseţea dumnezeiască
CEEOL copyright 2020
81
și tinde spre aceasta se află totdeauna alergând în această
direcţie. În aceasta constă a vedea cu adevărat pe
Dumnezeu și anume a nu te sătura niciodată de această
dorinţă;
- biciul lovind într-o parte, a cuminţit întregul, ca
pe un trup care este pedepsit pentru că a luat parte întreg
la răutate. Prin lovituri venite peste unii, abaţi pe toţi de la
rău;
- „faţa mea nu o vei vedea”, adică Dumnezeu este
conducătorul celui care-L urmează, iar cel ce urmează, nu
se va abate de la calea cea dreaptă, va privi numai spatele
conducătorului și nu-i va vedea faţa;
- cei care voiesc să se așeze deasupra altora,
alunecă la cele de mai jos ;
- cufundarea din mândrie nu diferă de cea din
plăcere, tot cufundare se numește;
- viaţa preotului trebuie să fie aspră pe dinafară și
dulce pe dinăuntru;
- creșterea virtuţii crește și uneltirile vrăjmașului;
- de cei ce vieţuiesc în virtute nu se atinge nicio
pată a defăimării;
- să nu părăsești viaţa păcătoasă de teama
pedepsei ca un rob, nici să îmbrăţișezi virtutea în speranţa
obţinerii unor recompense;
- un singur lucru trebuie să te înspăimânte și
anume acela de a pierde prietenia lui Dumnezeu.10
După lecturarea acestor tezaure de înţelepciune,
mulţumim academicianului, Înalt Prea Sfinţitului dr. Nicolae
Corneanu, pentru gândurile bune care l-au animat, când a
decis, spre slava lui Dumnezeu, să dăruiască creștinilor
îndrumările venite de peste veacuri.
„Nădăjduiesc să trezesc interesul cititorilor prin
paginile de faţă și, mai ales, să le atrag atenţia asupra
importanţei literaturii vechi creștine,” semnează Nicolae,
Mitropolitul Banatului, pe ultima pagină.
Aţi reușit, Înalt Prea Sfinţia Voastră!
_____
Note:
1 Nicolae Corneanu, Actualitatea literaturii vechi creştine,
Editura „Învierea”, Arhiepiscopia Timișoarei, Colecţia „Cum
patribus”, 2007, p.27
2 Nicolae Corneanu, op.cit, p.21
3 idem.p.34
4 ibidem p.45
5 ibidem.passim
6 ibidem p.54
7 ibidem p.57
8 ibidem.passim
9 ibidem p.74
10 ibidem.passim
Daniela Flavia PERIAN
CEEOL copyright 2020
82 mitropolitul nicolae corneanu
Mitropolitul Corneanu, iubitor de
patristică, iubitor de Adevăr
Pentru a rămâne pe un teren neutru faţă de tot ce
s-a criticat o vară întreagă, deschizând chiar și numai în
treacăt cărţile publicate de Înalt Preasfinţitul Nicolae,
vădit și foarte interesat în cariera scriitoricească de
patristică, mi-au reţinut atenţia unele detalii interesante.
Ca atare, vreau să remarc aici doar două aspecte prezente
în aceste scrieri. Încă din tinereţe, mitropolitul a fost
interesat de patristică, însă nu doar de latura religioasă
a ei, ci și de studierea unor detalii legate de cultură
istorică, critică literară, filozofie, artă, muzică și chiar
știinţă.
În „Cuvânt înainte” la „Miscellanea Patristica”,
autorul recomanda cititorilor „să ţină seama mai ales de
dragostea cu care m-am (s-a) apropiat de scrierile
patristice”. Într-adevăr autorul se dovedește a fi un
îndrăgostit cititor al patrisiticii, atent la detalii.
În cartea amintită, mi-a reţinut imediat atenţia
capitolul publicat pentru prima dată în revista „Gândirea”,
intitulat „Începuturile literaturii române”. În acest capitol
se susţine ideea că începuturile literaturii noastre ar trebui
„împinse cât mai înapoi pe firul vremii”. Așa cum francezii
îi consideră drept cei dintâi scriitori ai lor pe toţi latinii
care și-au desfășurat activitatea în vechea Galie (ex.
Ausonius, Hilarius de Poitiers, Sulpicius Sever, Hilarius
de Arles, Grigorie de Tours) și noi, românii, ar trebui să
regândim începutul literaturii noastre. Noi obișnuim să
legăm, spre sărăcirea proprie, cele mai vechi manifestări
ale scrisului în legătură de epistola lui Neacșu din
Câmpulung de la 1521 sau de unele manuscrise slavone
puţin anterioare acesteia! În schimb, ar trebui să
redescoperim importanţa unor scrieri și autori precum:
Pătimirea Sfinţilor Epictet şi Astion, din preajma anului
300, despre martirii care și-au sfârșit viaţa în cetatea
Halmiris de la gurile Dunării, document în care sunt oferite
elemente preliminarii pentru istoria lingvisticii și filologiei
române; Pătimirea lui Dasius din anul 303, cu referiri la
istoria mentalităţilor, Dasius putând fi un ilir sau un
localnic din Axiopolis, Cernavodă de astăzi; actele
martirice ale lui Emilian din Durostor (anul 363) ori ale
lui Sava Gotul (anul 372). De asemenea, trebuie să
adăugăm operele unor autori care au activat pe teritoriul
corespunzător ariei de formare a poporului român.
Teotim, episcopul Tomisului, a compus, pe lângă
valoroase omilii, opere scurte și comatice (alcătuite din
fraze scurte) sub formă de dialog. Ioan al Tomisului,
urmașul lui Teotim, scriitor de talent la vremea sa, este
autorul unor cărţi compuse în limba latină. Teotim al II-
lea al Tomisului a redactat o epistolă în limba latină
către împăratul Leon I (457-474). Valentinian (aproximativ
550), figură de prim ordin în disputele teologice ale
vremii, a făcut un schimb de corespondenţă rămas
celebru cu papa Vergilius. Cunoscut în întreaga
creștinătate pentru activitatea și opera sa este și
străromânul Ioan Casian (360-430), al cărui nume provine
de la acela al satului Casian, de pe valea Casimcei, judeţul
CEEOL copyright 2020
Constanţa. De luat în seamă sunt și Sfântul Gherman,
originar din Dacia Pontică, Dionisie Exiguul, expert în
aproape toate știinţele vremii, Aethicus, supranumit
„Histricus” deoarece provenea din Histria. De la el a
rămas o interesantă Cosmografie și un alfabet original.
La aceștia se adaugă Niceta al Remesianei, care a
elaborat numeroase scrieri teologice, un tratat asupra
muzicii religioase și imnul „Te Deum laudamus”,
Laurenţiu de Novae (localitate din provincia danubiană
Moesia inferioară), care ne-a lăsat câteva interesante
omilii, valoroase sub aspect literar; Martin din Dumio și
Ulfila. Înșiruirea aceasta lungă – pentru a parafraza
cuvintele mitropolitulului - demonstrează că în spaţiul
carpato-danubiano-pontic au trăit și creat numeroși
autori, de la care a rămas o literatură nu numai teologică
și religioasă, dar în același timp lirică, filosofică,
geografică, calendaristică, distingându-se printr-o
demnitate estetică aparte, ceea ce trebuie să ne conducă
la consideraţia că literatura străromână trebuie socotită
ca reprezentând epoca străveche a literaturii române, pe
care nu avem dreptul s-o ignorăm.1
Un alt capitol, dintr-o altă carte a mitropolitului
Corneanu, intitulată „Patristica mirabilia”, vorbește
despre preocupările Sfinţilor Părinţi pentru critica de artă.
Și această temă „m-a provocat”, așteptându-mă, ca
probabil mulţi alţii, doar la preocupări religioase din
partea Sfinţilor Părinţi. Și aici mitropolitul se dovedește
a fi un acut observator: creștinismul a creat de la
începuturi artă și încă una „vrednică de considerare”.
Sfinţii Părinţi, chiar dacă nu au elaborat tratate sistematice
de critică a artei, au emis, totuși, judecăţi de valoare,
remarci sporadice, un fel de cronici artistice în care
denotă multă pricepere. De la mijlocul secolului al IV-
lea, contribuţiile Sfinţilor Părinţi devin tot mai dese.
Lactanţiu, Atenagora și Tertulian învinuiesc pe greci
pentru marile opere antice ale lui Fidias, Policlet și Efranor,
pentru că au încurajat idolatria, dând prea mare atenţie
artei de a modela statui. Alt motiv de critică la adresa
artei păgâne este găsit în faptul că numeroase scene
pictate sau sculptate contravin moralei. Spre exemplu
Clement Alexandrinul, Augustin afirmă că arta din
biserici slujește iubirii lui Dumnezeu și nu iubirii zidurilor
și a poleirii lor. Ce li se pretindea artiștilor așadar, nu mai
era observarea vieţii, ci respectarea hieratismului
simbolic. În critica estetică a Sfinţilor Părinţi pictura
ocupă un loc aparte. Ceea ce îi atrage pe ei, însă, nu este
doar valoarea propriu-zisă a unui tablou, cât mai ales
funcţia lui educativă. Trebuia ca fiecare tablou să devină
un mijloc de instruire, sau în termenii Părinţilor, „cartea
neștiutorilor de carte” (Sfântul Grigorie cel Mare,
Cuviosul Nil, Grigorie de Nyssa, Sfântul Paulin de Nola
etc.). Dar mărturia cea mai grăitoare despre existenţa unei
critici de artă în epoca patristică ne-o aduce Asterie din
Amasia. A avut prilejul să vadă numeroase tablouri
profane pe care le-a cercetat cu competenţă, își aduce
aminte de ele, iar atunci când întâlnește și opere creștine
nu ezită să le compare pe acestea cu cele dintâi: „[…]
După ce m-am rugat, am trecut printr-unul din portice;
acolo am văzut o pictură a cărei scenă m-a captivat
complet. Ai putea să spui că este capodopera lui Eufranor
sau a unuia dintre pictorii cei vechi, care au înălţat arta
picturii la cea mai mare putere de expresie, lucrând tablouri
care lasă impresia că sunt vii”.2
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Au existat și alte intervenţii despre critica de artă la
care face referinţă Mitropolitul Nicolae în studiul său, dar
poate ar mai trebui subliniată – și ar fi suficient – admiraţia
pe care creștinii o încercau în faţa operelor de artă cu
efecte catartice. O pictură bună era cu adevărat mănăstirea
în care se retrăgeau pentru a se purifica sufletește, murind
din această lume pământească spre a renaște într-o alta
mai pură.
***
Dragostea aceasta pentru patristică am înţeles-o, la
mitropolitul Corneanu, ca pe o dragoste pentru
înţelepciune și ca pe o adâncire a propriei credinţe.
Înţelepciunea nu este o simplă cunoaștere; ea este acea
phronesys a lui Aristotel, un mod înţelept de a trăi această
viaţă. Scrierile patristice sunt, într-adevăr, un izvor bogat
de înţelepciune și spiritualitate și se observă la cei care au
studiat această literatură nu un refugiu în trecut, nu o
sete după arhaisme, ci o foame după Adevăr. Putem spune
că mitropolitul Corneanu a studiat patristica din nevoia
de a trăi după Adevăr.
Este greu să scrii despre personalitatea Înalt
Preasfinţitului Nicolae Corneanu, dar, așa după cum
temerar este a dezvălui misterul oricărui om, tot astfel
intervenţia aceasta inofensivă este doar un crâmpei
din ceea ce am înţeles despre ierarhul mitropolit al
Banatului. Citeam într-una din intervenţiile PS Florentin
Crihălmeanu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla,
referitor la gestul prea mediatizat din 25 mai a.c. al
mitropolitului Corneanu, următoarele: „… dincolo de o
pagină de jurnal stau zeci, sute de mii de ochi care vor
citi acea pagină, care vor lua de bune cele scrise și nu
vor avea nici timpul și nici posibilitatea să verifice cele
scrise; ca urmare ei, cei care scriu, sunt răspunzători…”.
Chiar și într-o lume a relativismului și a libertăţii presei
nu avem nicăieri dreptul prevăzut de a vorbi de rău
despre celălalt pentru a-i face rău. Dar, presupunând
că ne este acceptat cel puţin gestul de a încerca să
vorbim de bine și a face binele, am așternut, negru pe
alb, câteva din gândurile acestui om de cultură și ierarh
ortodox.
Cuvintele aceluiași episcop de Cluj-Gherla, citat
anterior, și anume: „Să ne rugăm pentru mitropolitul
Corneanu!”, rostite în același context din vara trecută,
probabil ar trebui să ne conducă la o altă convingere, de
această dată deloc egoistă: să ne rugăm și pentru noi
înșine, ca să cunoaștem și să iubim Adevărul, adică pe
Dumnezeu însuși, nu să emitem judecăţi pripite și să-l
condamnăm pe aproapele nostru.
_____
Note:
2 Cf. ÎPS N. CORNEANU, mitropolit, Miscellanea
Patristica, Timișoara, ed. Amarcord, 2001, p. 21.
3 Cf. ÎPS N. CORNEANU, mitropolit, Patristica
mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine,
Polirom, Iași, 2001, p. 48.
Pr. Iosif DIAC
CEEOL copyright 2020
83
Pe urmele Sfinţilor Părinţi împreună
cu Mitropolitul Nicolae Corneanu
Pornind la scrierea acestui articol în care mi-am propus
să pun în evidenţă câteva aspecte ale gândirii teologice ale
I.P.S. Nicolae Corneanu, mi s-a părut firesc, chiar inevitabil,
să-mi îndrept atenţia spre literatura patristică. Așa cum
singur mărturisește, Mitropolitul Nicolae Corneanu a fost
atras de scrierile Părinţilor Bisericii încă de când a început
să se familiarizeze cu teologia, „iniţial ca student, apoi ca
profesor și slujitor al altarului”.1
Îmi voi limita acest studiu la două din cărţile sale
apărute în ultimii ani, și anume: Patristica – filosofia care
mângâie, Cluj Napoca, Eikon, 2004 și Actualitatea
literaturii vechi creştine, Editura Învierea, Arhiepiscopia
Timișoarei, 2007.
Actualitatea modelului creștin din literatura
patristică
Afinitatea sa pentru cercetarea operelor dascălilor
Bisericii i-a format convingerea fermă că „atât operele cât
și creatorii lor au meritat de a fi biruit timpul rămânând
permanent în actualitate”.2 Ceea ce l-a atras, încă de la
început, spre studiul acestui domeniu al teologiei este
tocmai „sentimentul că în realitate ei (scriitorii creștini ai
primelor veacuri) aparţin și vremii de acum, atât prin
actualitatea problemelor pe care le-au tratat cât și a
limbajului folosit”.3 El subliniază astfel că, atât prin modul
lor de exprimare dar mai ales prin tematica abordată,
Părinţii Bisericii continuă să fie prezenţi în actualitatea
vieţii noastre și să ne propună nu doar răspunsuri, ci
modele de viaţă, la căutările noastre de astăzi.
Un astfel de exemplu, invocat de către Mitropolitul
Nicolae Corneanu, este cel al sfântului Ciprian. Merită a fi
reţinută analogia pe care o face astfel între perioada
persecuţiilor de la începuturile creștinismului și perioada
de o jumătate de veac de dictatură atee comunistă, pe
care a trăit-o poporul român. Plecând de la adagiul istoria
se repetă, el rememorează aproape obsesiv teroarea,
compromisurile și concesiile la care au fost supuși mulţi
dintre adepţii creștinismului de „odinioară ca și azi”.4 În
același timp, asemenea sfântului Ciprian, el îi diferenţiază
pe cei care și-au mărturisit credinţa chiar cu preţul vieţii,
de cei care au cedat pentru a-și salva viaţa sau pentru a
obţine diverse beneficii din partea autorităţilor. În condiţiile
în care ne bucurăm de libertate și nu mai suntem supuși
constrângerilor unei perioade de prigoană, el își exprimă
regretul pentru faptul că, nici măcar acum, aceștia din
urmă „nu numai că nu recunosc ce au făcut, dar nu-și
exprimă nici cel mai mic regret”.5 Aducând în actualitatea
vieţii noastre modelul sfântului Ciprian, care a îndemnat
la mărturisirea păcatelor și la pocăinţă, el îl propune drept
exemplu necesar de urmat “pentru ca în felul acesta
adevărul și dreptatea să triumfe”,6 dar și „pentru ca în
măsura posibilului să dovedim că știm să învăţăm ceva
din istoria la care ne referim mereu”.7
CEEOL copyright 2020
84 mitropolitul nicolae corneanu
Edificarea sufletelor
După cum însuși mărturisește, dincolo de propria
satisfacţie pentru reușita cercetărilor sale teologice, scopul
său este de a atrage „atenţia cititorilor asupra unor scrieri
patristice de natură să edifice sufletește”.8 El subliniază
dimensiunea spirituală cu valoare catehetică a operelor
Părinţilor Bisericii. Acestea „înalţă sufletește, îndeamnă la
practicarea virtuţii și consolidează convingerile creștine ale
credincioșilor”,9 drept pentru care „adevăratul creștin e dator
ca pe lângă cercetarea Sfintei Scripturi să apeleze permanent
la citirea scrierilor patristice care în realitate nu fac altceva
decât să explice și să aprofundeze cuvântul revelat”.10
Aș vrea să reţin din nou, prin exemplificare, o
personalitate a literaturii patristice pe care Mitropolitul
Nicolae Corneanu ne-o supune atenţiei, și anume: sfântul
Augustin. Prin prezentarea puternicei personalităţi a
sfântului Augustin, el urmărește să lămurescă frământările
pe care le poate avea orice creștin despre meandrele vieţii
omului și despre îndreptarea din starea păcătoasă, la care
este chemat spre mântuire. Și de această dată, prezentarea
modului de viaţă pe care l-a avut sfântul Augustin, cu
urcușurile și coborâșurile sale, cu rătăcirile și revenirile
sale, lasă loc cititorului să se regăsească pe sine. Prin
acest tip de prezentare, care pune accentul pe trăirea luptei
spirituale și pe puterea exemplului pe care aceasta o dă
creștinilor, el arată încă o dată faptul că învăţătura creștină,
cuprinsă atât în Sfânta Scriptură cât și în literatura
patristică, este adânc ancorată în realităţile vieţii de zi cu
zi. Scopul ei nu este altul decât edificarea sufletească a
credincioșilor, prin recunoașterea stării pacătoase a omului
și prin îndreptarea lui.
Dimensiunea ecumenică
Este demn de subliniat faptul că multe dintre
modelele de viaţă expuse în cele două lucrări sunt luate
din rândul Părinţilor latini ai Bisericii, cum ar mai fi sfântul
Ambrozie sau sfântul Ipolit. Aceasta arată în primul rând
deschiderea autorului către întreaga Tradiţie creștină, dar
și dimensiunea ecumenică pe care Mitropolitul Nicolae
Corneanu o imprimă cercetărilor sale din literatura
patristică.
Dimensiunea ecumenică a cercetărilor sale teologice
nu se rezumă la o simplă apreciere, ci este o sinceră punere
în evidenţă a valorilor creștine comune ale Bisericilor.
_____
Note:
1 I.P.S. Nicolae Corneanu, Patristica – filosofia care
mângâie, Cluj Napoca, Eikon, 2004, p. 5.
2 Ibidem, p. 6.
3 Mitropolit Nicolae Corneanu, Actualitatea literaturii
vechi creştine, Editura Invierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007,
p. 5.
4 Ibidem, p. 15.
5 Ibidem, p. 16.
6 Ibidem, p. 21.
7 Ibidem.
8 I.P.S. Nicolae Corneanu, Patristica – filosofia care
mângâie, Cluj Napoca, Eikon, 2004, p. 5.
9 Ibidem, p. 6.
10 Ibidem.
Aurelian BĂCILĂ
CEEOL copyright 2020
Scara Raiului în traducerea
Mitropolitului Nicolae Corneanu
Scara Raiului este, probabil, principalul tratat de
ascetică creștină răsăriteană. Și dacă ierarhizările pe criterii
valorice pot fi înșelătoare, nimeni nu poate contesta
popularitatea acestui tratat întocmit în secolul al VII-lea
de Sfântul Ioan Scolasticul, egumenul Sinaiului. Un
corespondent latin al acestui tratat (propriu însă
spiritualităţii medievale apusene), ar fi Imitatio Christi,
tratatul spiritual atribuit lui Toma de Kempis.
Cert este că pentru orice școală teologică
răsăriteană, este obligatorie prezenţa în biblioteci a unor
traduceri cât mai bune a cărţilor fundamentale ale Tradiţiei
(pe care teologia răsăriteană o receptează ca fiind sinonimă
cu Revelaţia) 1: Biblia, Patericul, Scara Raiului și
Filocalia (Scara Raiului fiind considerată ca fiind parte
a Filocaliei în diversele ediţii ale acestei colecţii patristice).
Dar spre deosebire de tradiţiile teologice apusene,
teologia răsăriteană are o particularitate: expresia sa
absolută nu este cea din tratatele teologice, ci cea din
liturgia Bisericii. Chiar și definiţiile dogmatice ale
Creștinătăţii primelor veacuri au fost incluse în tipiconul
liturgic (Crezul la Liturghie și la Miezonoptică, toate
dogmele și anatematismele primelor concilii ecumenice în
Synodiconul ce se citește în toate bisericile bizantine, în
prima duminică a Postului Mare).
Ca urmare, canonul textelor normative pentru
teologia răsăriteană, nu numai că este preponderent
liturgic, dar „impune” o lecturare liturgică și a textelor
sistematice, începând cu Biblia însăși.
Pentru creștinii răsăriteni ediţia normativă a Bibliei
veterotestamentare este Septuaginta și nu Biblia ebraică,
Septuaginta conţinând o serie de cărţi suplimentare faţă
de canonul ebraic, cărţi sapienţiale și poetice, ce au
influenţat mult lirica liturgică răsăriteană.
La fel, pentru copiștii și traducătorii orientali ai
textelor creștine, nu existau deosebiri între terminologia
limbajului liturgic și a celui teologic „scolastic”. Ca urmare,
intervine o unitate a limbajului care face ca orice traducere
din Sfinţii Părinţi să sune liturgic, sau, pentru urechile
noastre neîmbisericite, „arhaic”.
La fel, multe texte patristice erau așezate împreună
cu diferite „anexe”, ce așezau textele respective într-un
context ecleziologic. Un bun exemplu pentru această
traducere interpretativă este chiar traducerea făcută de
mitropolitul Nicolae Corneanu lucrării Scara Raiului. Dar
un exemplu de mare interes cultural ar fi, cred eu, cel al
corpusului areopagitic.
Dionisie Areopagitul, autorul mai multor tratate și
epistole, este, încă din Evul Mediu, subiectul unor lungi și
erudite dispute. Pentru din ce în ce mai puţini exegeţi, autorul
nostru ar fi ucenicul apostolului Pavel, filosof convertit de
acesta în urma cuvântării din Areopag (Faptele Apostolilor,
17, 15-34). Pentru alţii, este un Sfânt mistic al Bisericii, ce, din
smerenie, și-a atribuit opera filosofului convertit în secolul I.
Pentru cei mai mulţi exegeţi (occidentali, mai ales), Dionisie
Areopagitul ar fi un filosof neoplatonician deghizat în creștin,
fiind astfel un „cal troian” al păgânismului filosofic, introdus
în cetatea creștină.
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Pentru tradiţia răsăriteană, lucru foarte important,
Dionisie Areopagitul nu este niciodată separat de cel
mai important dintre exegeţii săi, Sfântul Maxim
Mărturisitorul. Astfel că putem vorbi de două traduceri
ale corpusului areopagitic. Una, deși poate riguroasă
știinţific, ignoră dimensiunea creștină a corpusului,
prezentându-l gol în faţa cititorilor săi. A doua traducere
este cea neseparată de comentariile (scoliile) lui Maxim
Mărturisitorul, făcute acestui text, rolul fiind foarte
asemănător cu rolul jucat de „rubricile” din cărţile
liturgice, pentru o mai bună utilizare a textului nostru.
Cât despre receptarea acestui autor, ea se face în Orient
mai mult mistagogic2 (este insuficient aprofundată
influenţa lui Dionisie asupra liturgiei bizantine) decât
exegetic.
Autorul Scării Raiului, Sfântul Ioan Sinaitul a fost și
el integrat, cu opera sa, în ciclul liturgic. Duminica a IV-a
din Postul Mare este dedicată în Orient acestui Sfânt,
slujba sa făcând neîncetat referire la tratatul despre a cărui
traducere vorbim.
Teologia românească consemnează mai multe
traduceri ale Scării Raiului, toate având caracteristicile
textelor teologice răsăritene despre care am făcut vorbire
mai sus. În această lucrare de traducere și receptare a
Sfântului Ioan Sinaitul, în acest efort de receptare a
spiritualităţii răsăritene au contribuit atât teologi ortodocși
(mitropoliţii Varlaam, Veniamin Costachi și Nicolae
Corneanu, precum și părintele Dumitru Stăniloae), cât și
greco-catolici (Samuil Micu), semn al asumării depline a
identităţii bizantine de către Biserica Greco-Catolică de la
începuturi.
Acum ajungem în sfârșit la traducerea făcută de către
mitropolitul Nicolae al Banatului. Caracteristica ei este
aceea că rămâne fidelă tradiţiei teologice răsăritene, fiind
în același timp conformă cu standardele academice ale
timpurilor noastre. Acest echilibru dintre tradiţie și cultură,
echilibru ce nu prejudiciază nici una din părţi, este, din
punctul meu de vedere, caracteristica ce dă originalitate
ediţiei Corneanu.
Ediţia mitropolitului Corneanu conţine un amplu
studiu introductiv ce conţine informaţii biografice
riguroase cu privire la viaţa Sfântului Ioan Scărarul
(denumirea dată lui de Biserică, ca punere în legătură a
autorului cu opera sa). O viaţă prezentată fără a pierde
din vedere toate rigorile impuse de standardele
academice.
A doua parte a studiului introductiv este dedicată
cărţii Scara Raiului. Analiza se face și aici sistematic. Un
subcapitol este dedicat simbolului scării în spiritualitatea
creștină, cu o trecere în revistă a reprezentărilor scării
spirituale atât la Părinţii orientali („greci”) cât și la cei
latini (cu aplecare specială asupra Sfântului Benedict de
Nurcia, în acest din urmă caz).
Un al doilea subcapitol prezintă Scara ca tratat
ascetico-misitic. Opinia lui Nicolae Corneanu este aceea
că Scara Raiului face parte din lucrările „de tranziţie”
de la sfârșitul epocii patristice, fiind o sinteză a teologiei
mistice monastice sinaite, în contextul amurgului acesteia
și al mutării centrului monahismului răsăritean de la Sinai
la Athos. Cu toate acestea, ne atrage atenţia mitropolitul,
a căuta în Scara Raiului un fel de Summa a teologiei
ascetice și mistice este foarte înșelător. Da, e vorba de
un tratat ascetico-mistic, dar unul oriental, unde
CEEOL copyright 2020
85
catalogarea păcatelor sau virtuţilor este mult mai puţin
importantă decât încercarea oferirii unui pattern (i-am
spune noi acum) al isihiei și apathiei (păcii și odihnei
întru Domnul).
Un alt subcapitol vorbește despre structura cărţii.
Aici, Nicolae Corneanu remarcă lipsa de rigoare a
organizării celor 30 de trepte care, în viziunea Sfântului
Ioan Sinaitul, sunt necesare pentru desăvârșire. Dar tot
Nicolae Corneanu avertizează cititorul derutat asupra
importanţei acestei „dezordini”: protejarea apofatismului
ce învăluie Dumnezeirea.
Remarc aici faptul că, deși uzitează în acest studiu
textul patristic fundamental al apofatismului, Despre
viaţa lui Moise a lui Grigore de Nyssa, mitropolitul nu
folosește, în încercarea de explicare a lipsei de
sistematizare a Scării, conceptul de apofatism, deși este,
cel puţin din punctul meu de vedere, un termen revelator,
mai ales în lumina teologiilor lui Vladimir Lossky și
Dumitru Stăniloae.
Al patrulea subcapitol este dedicat izvoarelor Scării.
Importanţa acestui subcapitol nu este una mică deoarece
suntem martorii unei veritabile arheologii culturale, menite
să identifice influenţele teologice asupra tratatului
Sfântului sinait. Aflăm, de exemplu, că influenţele lui
Evagrie Ponticul (condamnat, împreună cu origenismul,
de către Biserică) există, fiind însă filtrate cu înţelepciune
de Ioan Sinaitul.
Al cincilea subcapitol este dedicat stilului „aspru”
al Scării, iar al șaselea este dedicat scoliilor făcute în timp
acestei cărţi. Mitropolitul atrage atenţia asupra importanţei
acestor scolii, fără de care textul și-ar pierde sensurile
sale duhovnicești.
Căci, mă întreb eu, ce sunt aceste scolii altceva decât
lecturi în Tradiţie ale unui document al Tradiţiei,
îmbogăţindu-l în tâlcuiri dar protejându-i în același timp
ortodoxia și originalitatea? Nu întâmplător, după cum arată
Nicolae Corneanu și se poate citi în carte, multe din scolii
nu sunt altceva decât preluări, făcute de către comentatori,
din Părinţii Bisericii, în încercarea, evident că reușită (iar
mitropolitul ne exemplifică acest lucru), de a înţelege
Tradiţia prin Tradiţie.
Al șaptelea subcapitol este dedicat teologiei Scării.
Din punctul meu de vedere, cele trei pagini ale acestui
subcapitol sunt poate cele mai reușite din studiul
introductiv al lui Nicolae Corneanu. Practic, ideile
principale a ceea ce am putea numi ca fiind teologia Scării
sunt excelente sinteze ale teologiei creștine, multe uitate
de către omul recent. Voi da două exemple.
Mitropolitul Nicolae Corneanu constată că
„elementul caracteristic al Scării este acela că dogmaticul
predomină eticul. Dogma este la el, dacă ne putem exprima
astfel, teoria eticii.”3 Din păcate, această axiomă patristică
a fost pierdută în timp de către părinţii nesfinţi al
modernităţii (Descartes, Hobbes, Kant), fiind înlocuită cu
o periculoasă morală autonomă ce ne permite să ucidem
pruncii nenăscuţi, dar să ne revolte abuzurile contra
pădurii amazoniene, sau să legalizăm drogurile interzicând
fumatul...
Legat cumva de această problemă este cea a
păcatului originar care este conceput de sfântul Ioan ca
fiind „o putere metafizică în stare să deformeze fiinţa
umană, făcând în același timp indispensabilă intervenţia
divină care sfinţește pe om și îi permite să ajungă la
CEEOL copyright 2020
86 mitropolitul nicolae corneanu
îndumnezeire.” Păcatul originar, ca deformare a fiinţei, este
elementul patristic pe care ontologiile contemporane îl
ignoră, deviind pe căi luciferice.
Subcapitolul al optulea este dedicat influenţei Scării
asupra scriitorilor patristici și a scriitorilor creștini ulteriori.
Semnificativ pentru spiritul catolic (în sensul său teologic
și nu în cel confesional) al mitropolitului Corneanu este
faptul că acesta urmărește cu atenţie receptarea tratatului
Sfântului Ioan Scărarul la autori medievali de tradiţie
latină, precum Guig al II-lea din Chartes (autor și el al unei
Scări a Paradisului în patru trepte), la sfântul Ignaţiu de
Loyola sau la sfântul Francisc de Sales. Pagini speciale
sunt dedicate raportării (directe sau nu) a lui Dante Aligheri
la tratatul sfântului sinait.
Celelalte capitole ale Introducerii mitropolitului
Corneanu vorbesc despre prezenţa Sfântului Ioan în cultul
bizantin, cu referiri la preluări din Scara Raiului , făcute
în Triod sau în Proloage. Un alt capitol face un istoric al
mânăstirii de pe muntele Sinai (Sfânta Ecaterina) al cărei
egumen a fost Sfântul Ioan Sinaitul, iar ultimele capitole
fac un istoric al traducerilor și circulaţiei Scării.
După ce „plătește” cu folos pentru toate părţile acest
tribut exigenţelor academice, volumul se continuă cu
traducerea propriu-zisă a Scării Raiului.
Începerea nu se face ex abrupto, ci rigoarea
„scolastică” a introducerii este îndulcită de trei scurte
„vieţi” ale Sfântului Ioan Sinaitul, ce sunt de fapt o
veritabilă introducere liturgică în istoria creștină, numită
în Răsărit și iconomie.
Abia apoi urmează traducerea propriu-zisă a Scării,
cu note ce alternează între îndeplinirea nevoii de a acorda
explicaţii cu caracter informativ și cea de a forma, prin
sintetizarea diferitelor scolii la cartea marelui Sinait.
În concluzie, traducerea Scării Raiului, realizată de
mitropolitul Nicolae, este un bun exemplu asupra felului
în care trebuie să se înţeleagă teologia răsăriteană pe ea
însăși și în dialog cu ceea ce considerăm a fi teologie
academică.
_____
Note:
1 Această caracteristică mai puţin discutată a teologiei
răsăritene este consemnată de teologul grec Nikos Matsoukas,
în Introducere în Gnoseologia Teologică, Editura Bizantină,
București, 1997, p. 36, de Tomas Spidlik, în volumul I din
Spiritualitatea Răsăritului Creştin, Editura Deisis, Sibiu, p. sau
de Sofronie Saharov în Rugăciunea. Experienţa vieţii veşnice,
Editura Deisis, Sibiu, 1999, p.127.
2 În cadrul unui seminar privat de liturgică desfășurat la
București, în Miercurea Patimilor din anul 2008 și ţinut de
liturgistul român Gabriel Mărincaș, acesta a dezvoltat o inedită
și erudită interpretare a ierarhiilor areopagitice prin prisma
rugăciunii Trisaghionului, cercetare teologică ce necesită, din
punctul nostru de vedere, o urgentă publicare.
3 Nicolae CORNEANU, „Introducere”, în Sfântul IOAN
SCĂRARUL, Scara Raiului, Editura Învierea, Timișoara, 2007,
p.40
Bogdan DUCA
CEEOL copyright 2020
Lacrymas, non plausus
În revista „Transilvania”, Sibiu, serie nouă, an XXII
(XCX), nr. 1-2/1994, pp. 10-15 (text reluat în Miscellanea
Patristica, Editura Amarcord, Timișoara, 2001, pp. 204-211),
IPS Nicolae Corneanu a publicat un text sub titulatura „Valoarea
trupului”. Premisa de la care pleacă este următoarea: „Cuvântul
trup, căruia îi este asociat cel de carne, este unul cu semnificaţia
cea mai ambiguă în vocabularul creștin”. Nimic mai adevărat,
asta și dacă vocabula „adevăr” are semnificaţie tare în limba
română (căci, la urma urmei, ce poate naște din ad – de –
verum?, din două prepoziţii și un adjectiv?).
Locul din care am plecat are legătură cu virtutea și el,
locul, este legat de trup. IPS Nicolae vorbește despre
„valoarea trupului”. De ce nu a corpului?, ar putea replica
un oarecare? Găsesc că este aici o diferenţă colosală, una
care poate desfiinţa maniheismul și dualismele de orice fel.
Trup – corp? Păi nu e același lucru? Nu, nici vorbă. Trupul
are valoare, nu corpul. Asta nu înseamnă că el, corpul, ar fi
în întregime devalorizat. Asta înseamnă, simplu, că trupul,
în ierarhia celor create, ocupă un alt loc decât corpul. Corp
are și piatra, și pomul, și calul. Au corp, n-au trup. Trup are
doar omul. Sigur, există oameni care au doar corp, după
cum există, din fericire, și dintre aceia care au și corp și trup.
Nu e un nou dualism aici, unul de felul corp – trup. Să fiu
clar: dacă, spre exemplu, masa, ca obiect, are corp, apoi
corpul ei nu poate fi echivalat și echivalent trupului meu.
Ergo: corpul nu e totuna cu trupul. Tocmai din acest motiv
vorbesc de „trupul lui Cristos”, nu de „corpul lui Cristos”.
Din perspectiva creștinismului nu există o relaţie corp –
suflet și nici o dihotomie trup – suflet. Valoare au și corpul
și trupul, dar nu aceeași valoare. Principiul ierarhiei este
aici în joc, și textul invocat din IPS Nicolae dă seamă, printre
altele, și de acest fapt. Cuvântul „S-a făcut trup”, nu corp.
Și apoi nu trupul, care este stricăcios, face sufletul păcătos,
ci sufletul păcătos face trupul să devină stricăcios. Trupul
(carnea) nu este cauza păcatului ci doar ocazia lui și nici
măcar în mod necesar. Augustin, episcopul cel sfânt,
constata că asceţii excesivi nu dau exemplu bun și excesul
lor îi înstrăinează de semeni. Iar acela care urmează lui Cristos
„își trăiește viaţa integral”. Cristos nu a trăit pe din două.
Chestiunea aceasta are legătură cu aspectul
catehetic. Păstrez registrul și merg în timpuri mai mult
„corporale” decât „trupești” și pe care un Augustin, de
pildă, vrea să le facă mai mult „trupești” decât „corporale”.
Iar ierarhul aici „vătruit” mă ajută, și îi mulţumesc ecumenic
și cărturăresc.
Dacă ar fi să răspund la întrebarea: „Ce este virtutea
la Augustin?”, două lucruri mi-ar reţine atenţia:
– definitio brevis et vera virtutis, ordo est amoris
(De Civitate Dei, XV, 22);
– Quod si virtus ad beatam vitam nos ducit, nihil
omnia esse virtutem affirmaverim nisi summum amorem
Dei (De Moribus Ecclesiae, I, 15, 25).
Definiţia scurtă și adevărată a virtuţii este ordinea
dragostei; virtutea nu este altceva decât cea mai înaltă
dragoste de Dumnezeu. Augustin deosebește între virtuţi
teologale (credinţa, speranţa și iubirea) și virtuţi cardinale
(prudenţa, cumpătarea, dreptatea, tăria). Importanţa
primelor trei, cele teologale, se vede și din faptul că una
din lucrările lui Augustin este intitulată Enchiridion de
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
fide, spe et caritate ad Laurentium. Caritas este esenţa a
toată moralitatea. Legătura dintre aceste trei virtuţi o aflăm
în Enchiridion, VIII: „nici iubire fără speranţă nu este,
nici speranţă fără iubire, nici ambele fără credinţă”
(Proinde nec amor sine spe est, nec sine amore spes, nec
utrumque sine fide).
Deviza lui Augustin era: diligete homines, interficite
errores (iubiţi și preţuiţi oamenii, nimiciţi erorile, rătăcirile).
Problema e, prin urmare, aceea a modului în care mesajul
creștin trebuie transmis pentru ca el să nu ajungă pe pământ
sterp sau între mărăcini. În mai multe lucrări, Augustin caută
să răspundă la chestiunea aceasta. Amintesc printre aces-
tea De Catechizandis Rudibus, Enchiridion ad
Laurentium, De Divinis Scripturis sive Speculum, De
Genesi ad Litteram și De Doctrina Christiana. Cea mai
importantă, din punctul acesta de vedere, este prima,
De Catechizandis Rudibus, și se poate spune că lucrarea
aceasta apare din necesităţi eminamente practice.
Deogratias, diacon la Cartagina și prieten al lui
Augustin, cere îndrumări pentru instruirea catecumenilor:
cu ce să încep?, cu ce să termin? Tratatul teoretic și practic
al lui Augustin cuprinde o introducere (cap. 1-2), o parte
teoretică (cap. 3-14) și una practică (cap. 15-27). Lucrarea
tratează despre materia învăţământului religios, metoda
lui și despre personalitatea catehetului. Cine are calitatea
de rudes? Răspunde Augustin că rudes sunt:
– cei neiniţiaţi în doctrina creștină (qui ad
ecclesiam rudis venit);
– cei care nu s-au documentat prin studiu personal
asupra doctrinei creștine;
– cei care au trecut prin școala de gramatică/
oratorie dar nu cunosc învăţătura creștină (sunt ignoranţi
in sacris).
Iată acum, pe scurt, modul în care era organizat
catecumenatul pe vremea lui Augustin:
1. păgânul care voia să fie acceptat în Biserica
creștină își expunea motivele care l-au determinat să o
facă și apoi primea o instrucţie preliminară;
2. instrucţia era urmată de mărturisire: el crede în
ceea ce i s-a spus și va trăi potrivit acestor îndatoriri;
3. urma „exorcizarea” prin închipuirea semnului crucii
și prin impunerea mâinilor;
4. primele trei etape au ca rezultat transformarea
candidatului în catecumen și, prin consecinţă, în membru
al comunităţii creștine. În calitate de catecumen, ia parte
la citirea Scripturii și la explicarea ei. Catecumen rămâne
doi-trei ani, apoi urmează pregătirea pentru primirea
botezului;
5. la începutul postului mare, catecumenul se
anunţă pentru botez și este înscris în registrul bisericii
drept competens;
6. în dimineaţa Învierii, cei competentes sunt
botezaţi și miruiţi, apoi primesc Sfânta Împărtășanie;
7. competentes devin acum infantes și, de-a lungul
Săptămânii Mari, primesc, zilnic, învăţătura mistagogică. La
Liturghia din duminica de după Sfintele Paști apar în veșmânt
alb (Domenica in albis) și rostesc împreună cu toată
comunitatea Rugăciunea Domnească. Așa ajung fideles.
Principiul catehezei trebuie să fie: ut gaudens
quisque catechizet („a catehiza cu bucurie”), și nici o
grijă să nu fie mai mare ca aceasta. A catehiza cu bucurie
este grija cea mai mare (ea cura maxima est). „Fiecare să
dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău sau de
CEEOL copyright 2020
87
silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu bucurie” – II
Corinteni 9, 7 (Unus quis que prout destinavit corde
suo, non ex tristitia aut ex necessitate; hilarem enim
datorem diligit Deus).
Câteva explicaţii augustiniene: cateheza va cuprinde
o narratio plena și scopul povestirii este iubirea lui
Dumnezeu. Nu trebuie să ne pierdem în dezvoltarea cauzelor
și nu este recomandat apelul la termeni abstracţi, obositori.
Acest mod de catehizare este potrivit pentru rudes. Altfel
trebuie să fie catehizaţi cei iniţiaţi: discret, pentru că ei
cunosc adevărurile credinţei. În cazul lor, cateheza trebuie
să fie scurtă, nu ca la omul de rând (non idiota, ut aiunt,
sed doctorum libris expolitus atque excultus). Augustin
spune că o inimă curată e mai de folos și mai de dorit decât
o limbă meșteră. Cateheza va cuprinde exordiul, naraţiunea
și încheierea și, cu Augustin, narratio devine metoda
fundamentală a catehezei. Sunt fixate trei principii didactice,
și ele privesc alegerea materiei, aşezarea materiei și
expunerea ei. Cele trei principii sunt:
1. non multa, sed multum, adică dă puţin, dar fă-o
intuitiv și temeinic [Non multa, sed multum (nu multe, ci
mult) era un „principiu” mai vechi al învăţării. Ideea apare
la Quintilian în De Institutione Oratoria. Este un adevărat
manual de educare a viitorului orator, manual dedicat
avocatului Victorius Marcellus pentru a instrui pe fiul
acestuia, pe Geta. Formula lui Quintilian este: Et multa
magis quam multorum lectione formanda mens, X, 1, 59:
„mintea se formează prin lecţii multe ca valoare și nu multe ca
feluri”. Pliniu cel Tânăr, discipol al lui Quintilian, subliniază
ideea în Epistulae, VIII, 9, 15: Aiunt multum legendum esse,
non multa: „se spune că trebuie să citești mult, nu multe”.
De unde și formula prescurtată: Multa, non multum sau Non
multa, sed multum În De Officiis, II, 79 Cicero uzează de o
formulă asemănătoare: Non enim numero haec iudicantur,
sed pondere: „nu după număr avem a judeca, ci după
greutate”. În formulă ergonomică: non numero, sed pondere.
Și dacă aduc adagiul mai către noi, aflu la Schiller, în actul I
din Demetrius, zicerea: Man soll die Stimmen wägen und
nicht zählen: „voturile să fie cântărite, nu numărate”. Cât
privește pe Augustin, acesta, fără să citeze pe Quintilian, se
inspiră din roman în felul în care Ambrozie se inspirase din
Cicero (De Officiis Ministrorum calchiază și „creștinează”
De Officiis-ul ciceronian). Apoi Augustin urmează preceptele
lui Quintilian: elevul să înveţe limba greacă pentru a studia și
interpreta literatura elenă, să comenteze literatura latină, să
studieze probleme lingvistice și de matematică. Termenii usus
și doctrina sunt frecvenţi la Quintilian, sunt la fel și la
Augustin. Și, să nu uităm, modelul lui Quintilian a fost Cicero!
2. scopul suprem este iubirea, pentru că istoria
descoperirii este iubirea lui Dumnezeu iar istoria mântuirii
este istoria iubirii lui Dumnezeu. Urmează că povestea
iubirii lui Dumnezeu este și tema principală a catehizării;
3. învaţă individual, și locul acestui imperativ îl
aflăm în aceea că dacă iubirea este aceeași pentru toţi,
leacul nu mai e la fel pentru fiecare.
Orice cateheză presupune trei feluri de vorbire cărora
li se potrivesc trei feluri de ascultare. Vorbirile sunt: docere,
delectare, flectere; cele trei feluri de ascultare
corespunzătoare sunt: intellegenter, libenter,
oboedienter. Așa conduce actul catehezei la credinţă, iar
Augustin vorbește despre: credere Deum (a crede pe
Dumnezeu), crede Deo (a crede lui Dumnezeu) și crede in
Deum (a crede în Dumnezeu). În Sermo 126, 1, 1 spune:
CEEOL copyright 2020
88 mitropolitul nicolae corneanu
fides enim gradus intellegendi; intellectus autem meritum
fidei („credinţa este călăuză spre cunoștinţă; cunoștinţa
este răsplata credinţei”). Augustin are dreptate: dilige, et
quod vis, fac! („iubește, și fă ce vrei!”). Numai că atunci
când iubești nu mai faci ce vrei, ci ceea ce trebuie!, și acest
trebuie nu se mai însoţește cu nici un fel de imperativ!
Cuvântările lui erau de la suflet la suflet (cor ad cor
loquitur). Stilul predicii augustiniene e întreit: submissa
dictio, temperata dictio și granda dicendi genus, feluri
care corespund împărţirii făcute de Dionisie din Halicarnas
(stilul inferior, mediu și superior). Întrebuinţarea celor trei
stiluri o recomandă Augustin, și spune că rezultatul
așteptat trebuie să fie lacrymas non plausus (având în
vedere că exista obiceiul ca predicatorul să fie întrerupt
cu aplauze, obicei la care, treptat, s-a renunţat; despre
„darul lacrimilor” vorbește și IPS Nicolae încă din 1949).
De aceea oratorul trebuie să instruiască, să placă, să
convingă, și aici Augustin este influenţat de Cicero de la
care preia regulile retoricii și ale stilului (simplu, împodobit,
sublim). Cuvântările lui Augustin constituie „cea mai
grandioasă operă oratorică pe care a lăsat-o creștinătăţii
Apusul patristic”, iar „îndrumările lăsate predicatorilor de
Augustin sunt valabile, în întregime, și astăzi. Remarc în
special fraza: sit eius quasi copia dicendi, forma vivendi
– viaţa celui ce vorbește trebuie să fie conformă cu ceea
ce spune. Iată de ce Augustin cere predicatorului să fie
«orator», nu «dictor»” (sit orator antequam dictor – „să
fie om al rugăciunii înainte de a fi om al cuvântului”).
Foarte importante sunt și cele șase motive de lehamite
precedate de modul în care se obţine buna dispoziţie (De
Cathechizandis Rudibus, X, 14 – de modo hilaritatis
comparandae; de causis animi taedii apud loquentem et
de remediis). Lehamitea apare când ascultătorul nu pricepe
(auditor non capit, X, 15), când discursul nostru conţine
greșeli (XI, 16), când trebuie să repetăm lucruri banale (XII,
17), când ascultătorul rămâne impasibil (XIII, 18), când
ascultătorul dă semne de oboseală (XIII, 19), când suntem
întrerupţi (XIV, 20) și când sufletul ne e tulburat (XIV, 21).
Petisti me, frater Deogratias, ut aliquid ad te de
cathechizandis rudibus, quod tibi usi esset, scriberem („Mi-
ai cerut, frate Deogratias, să-ţi scriu ceva care să-ţi fie de
folos la catehizarea celor noi în credinţă” – I, 1). Și Augustin
își face datoria pricepând, fără de greșeli în „discurs”,
nerepetând lucruri banale, fără ca „ascultătorul” lui să rămână
impasibil (auditor immobilis) și fără să dea semne de
oboseală, fără să fie întrerupt sau cu sufletul tulburat.
Augustin se pune pe sine în actul catehezei și se livrează,
dezinvolt și deschis, lui Deogratias. Și Deogratias află de la
Augustin că are a se feri de ispite căci diavolul, lipsit de orice
putere, caută suflete care să piară împreună cu el. Iar
Dumnezeu, milostiv cum e, vrea să-i scape pe oameni de la
pierire. Pune însă o condiţie: oamenii, ca să scape de pedeapsa
veșnică, nu trebuie să fie proprii lor dușmani (Ibidem, XXVI,
52: A quo interitu, hoc est, poenis sempiternis Deus
misericors volens homines liberare, si sibi ipsi non sint
inimici, et non resistant misericordiae Creatoris sui). Și
când ești propriul tău dușman, te opui milostivirii Creatorului.
Augustin știe bine ce spune. Nu vorbește din experienţa
altora! Iar lacrimile lui ne curăţă mereu, ca un al doilea botez,
aidoma lacrimilor tuturor ierarhilor. Și, în felul lui Augustin,
doresc IPS Nicolae Corneanu, lacrymas, non plausus.
Anton ADĂMUŢ
CEEOL copyright 2020
Mitropolitul Corneanu:
folosul unităţii și al dialogului la
Sfântul Vasile cel Mare
Printre numeroase activităţi teologice și culturale
pe care le desfășoară cu dăruire și înaltă calitate în cadrul
alesei sale misiuni, Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nicolae
Corneanu al Banatului se preocupă cu râvnă, de
asemenea, și de studiile patristice. Mărturie stau
numeroasele cărţi și studii publicate de Înalt Preasfinţia
Sa încă din perioada tinereţii.1
Motivaţiile mitropolitului Corneanu pentru teologia
patristică izvorăsc dintr-un interes crescut al credincioșilor
și al cititorilor de astăzi faţă de literatura patristică.2 Studiile
patristice îi oferă totodată o motivaţie de ordin istoric,
căci „pentru spaţiul mediteranean, spre a nu spune
european, cultura actuală a majorităţii neamurilor nu începe
cu Evul Mediu sau Renaștere, cum efectiv procedează o
parte din așa zișii specialiști, ci din primele secole
creștine”.3 Pentru mitropolitul Banatului, întoarcerea la
studiul Sfinţilor Părinţi merită osteneala deoarece aceștia
sunt „părinţii unei noi culturi care a înlocuit-o pe cea
păgână”, care au creat o literatură „dacă nu superioară,
cel puţin asemănătoare cu cea greco-latină”.4 Scrierile
patristice sunt „unele fără de care Biblia nu poate fi
înţeleasă corect, fără de care n-am putea avea Biblia așa
cum ne este cunoscută azi”, de aceea Înalt Preasfinţia Sa
Corneanu se apropie de aceste scrieri „cu interes,
curiozitate, dragoste, chiar pasiune”.5
*
În rândurile ce urmează noi vom restrânge cercetarea
noastră și ne vom opri cu precădere asupra unor aspecte
ale contribuţiilor cercetătorului Nicolae Corneanu cu
privire la viaţa și activitatea Sfântului Vasile cel Mare,
episcopul Cezareei. Contribuţia majoră cu privire la Sfântul
Vasile cel Mare se concentrează în special în opera
Patristica mirabilia,6 fapt care ne-a determinat să ne oprim
cu precădere asupra acesteia. În acest context, rolul nostru
va fi acela de a evidenţia pe scurt ideile centrale ale
mitropolitului Corneanu exprimate în opera sa. Noi am
individualizat trei linii directoare pe care le subliniază
autorul la sfântul Vasile și care se centrează asupra relaţiei
credinţei cu știinţa și arta, asupra unităţii Bisericii și asupra
dialogului creștinismului cu păgânismul.
În primul rând vom trata despre preocuparea
mitropolitului Corneanu de a însemna rolul dialogului sau
relaţiei credinţei cu știinţa și arta în optica Sfântului Vasile
cel Mare. În primul capitol al lucrării Patristica mirabilia
intitulat „Fundamente teoretice la Sfinţii Părinţi”,
mitropolitul Corneanu se cantonează adesea asupra
aportului Sfântului Vasile cel Mare în varii domenii precum:
critica literară, portretistica, critica de artă, cercetarea
știinţifică etc. Astfel, pe parcursul a zece pagini, în
subcapitolul despre „Critica literară în epoca patristică”,7
autorul se oprește întâi asupra lui Origene, Lactanţiu,
Ieronim, relevând elementele de critică literară în operele
lor, pentru ca apoi să ajungă la Sfântul Vasile, mai precis la
Epistola 135 a marelui episcop de Cezareea. Această
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Epistolă 135, ne spune mitropolitul Corneanu, este
răspunsul adresat de Sfântul Vasile prezbiterului Diodor
și în care episcopul Cezareei face o recenzie a două cărţi
pe care Diodor, viitorul episcop al Tarsului, i le-a trimis ca
să le citească și să se pronunţe asupra lor. În opinia
Sfântului Vasile, a doua dintre cărţile8 trimise de Diodor
este preţioasă prin densitatea ideilor, prin expunerea clară
a obiecţiilor adversarilor, prin răspunsurile date acestor
obiecţii, prin simplitatea și neartificialitatea vocabularului.
Mitropolitul Corneanu apreciază în critica literară pe care
Sfântul Vasile o face în Epistola sa către Diodor
competenţa și fineţea observaţiilor, modul în care îmbină
aprecierea volumelor recenzate cu unele consideraţii de
natură teoretică asupra stilului, elemente ce fac din Sfântul
Vasile un critic literar apropiat contemporanilor noștri.9
Urmează apoi subcapitolul „Încercări portretistice
în literatura celor dintâi secole creștine”,10 în ale cărui
pagini autorul se oprește îndeosebi asupra unor opere
ale Sfântului Vasile. Un prim element de portretistică
vasiliană este preluat de autor dintr-o Omilie rostită la
vreme de foamente şi secetă11 rostită de către Vasile cu
ocazia unei secete nimicitoare ce atinsese provincia
Capadocia în anul 367-368; în acest context, Vasile
conturează cu o „expresivitate emoţională”, spune
Corneanu, trăsăturile unui înfometat. Un alt exemplu
de portretistică la sfântul Vasile este surprins de autor
în Cuvânt la cei 40 de sfinţi mucenici12 în care Sfântul
îl descrie pe cel care moare prin îngheţare. Autorul
observă că Sfântul Vasile dovedește pricepere în
conturarea fizionomiei unor comportamente morale;
este apreciată de către autor subtila cunoaștere a
psihologiei umane și remarcabilul talent literar de care
dă dovadă Sfântul Vasile.
În subcapitolul „Critica de artă la Sfinţii Părinţi”,13
autorul redă un fragment din Omilia a XVII-a la praznicul
sfântului martir Varlaam14 în care episcopul Vasile al
Cezareei îi îndeamnă pe artiști să reprezinte martiriul
Sfântului Varlaam prin intermediul imaginilor intuitive ale
picturii. Autorul ne arată că Sfântul Vasile considera arta
ca pe un mijloc de exprimare a învăţăturilor evanghelice
pe înţelesul tuturor, o modalitate de expresie care
depășește uneori puterea cuvintelor.15
Apoi, în subcapitolul numit „Sfinţii Părinţi și
cercetarea știinţifică” se arată că Sfântul Vasile a studiat
temeinic la școlile epocii și a cunoscut bine toate disciplinele
știinţifice, folosindu-se de datele acestor știinţe în predicare.
Dovada elocventă sunt Omiliile sfântului Vasile asupra
Hexameronului16 în care oferă informaţii exacte care uimesc
și astăzi prin precizia lor știinţifică, prin spiritul de observaţie
și cunoștinţele profunde ale naturii de care dă dovadă
sfântul Vasile cel Mare.17
* unitatea Bisericii și pentru ortodoxie; cu atitudini realiste
Pentru a ilustra un alt element major subliniat de
mitropolitul Corneanu la Sfântul Vasile, anume importanţa
unităţii Bisericii, trecem acum la cel de-al doilea capitol al
cărţii Patristica mirabilia, intitulat „Momente
semnificative din perioada patristică”, în cadrul căruia
autorul consacră o întreagă secţiune strădaniilor Sfântului
Vasile cel Mare în slujba unităţii doctrinare și pastorale a
Bisericii. Pe parcursul primelor zece pagini introductive la
acest capitol, mitropolitul Corneanu redă datele biografice
importante ale Sfântului Vasile cel Mare, insistând asupra
CEEOL copyright 2020
89
pregătirii școlare a marelui ierarh, ocazie pentru autor de a
oferi un model tinerilor de azi „care se pregătesc pentru
preoţie”.18 Notăm că pentru informaţiile biografice ale
Sfântului Vasile cel Mare, mitropolitul Corneanu citează
în aceste pagini adesea pe un alt mare Părinte el Bisericii,
anume pe sfântul Grigore de Nazianz, contemporan și
prieten apropiat al sfântului Vasile.19 Autorul notează deci
că Sfântul Vasile a trăit în secolul IV, în „veacul de aur al
patristicii”, în provincia Capadocia a Asiei Mici, provenind
dintr-o familie profund creștină. După o primă educaţie
primită în sânul familiei proprii, Vasile este trimis să-și
completeze studiile în cadrul unei școli păgâne din Cezarea
Capadociei, școlile creștine fiind inexistente în vremea
respectivă; aici Vasile excelează în știinţa retorică și
filosofică, dovedind totodată o mare tărie de caracter;
apoi sfântul Vasile pleacă tot pentru studii la Bizanţ, capitala
Răsăritului, și ajunge și la Atena, unde îl va avea coleg de
studii pe Grigore de Nazianz pentru o perioadă îndelungată
de timp; cu Grigore va lega Vasile o prietenie ce va dura
până la sfârșitul vieţii lor. De la același Grigore află
mitropolitul Corneanu că Sfântul Vasile cel Mare a studiat
la Atena următoarele materii: gramatica, filosofia,
astronomia, geometria, matematica, medicina și morala,
„acordând importanţă sporită cunoștinţelor menite să-i
dezvolte pietatea”.20 Însușindu-și așadar o cultură
temeinică și o educaţie aleasă, notează autorul, deși într-
un mediu păgân și imoral, Sfântul Vasile și prietenul său
Sfântul Grigore s-au păstrat curaţi trupește și sufletește,
devenind modele de virtute și pentru alţi tineri din mediul
respectiv.21
În același capitol al II-lea al aceleiași Patristica
mirabilia există o extinsă parte dedicată „Strădaniilor
Sfântului Vasile pentru unitatea Bisericii”. Aceasta este o
secţiune importantă a cărţii și este de fapt reluarea unui
studiu mai vechi al autorului, prezentat în cadrul unei
întâlniri teologice internaţionale cu profund caracter
ecumenic.22 Precizăm faptul că în această secţiune autorul
citează cel mai des Epistolele sfântului, mai ales Epistolele:
2, 26, 65, 66, 67, 70, 80, 82, 91, 92, 97, 128, 139, 140, 164, 214,
242, 243, 263, 272, referinţele sunt luate direct din ediţia
Migne, Patrologia Greacă, vol. 32, ceea ce indică faptul
că mitropolitul Corneanu stăpânește redutabil limba
surselor.23
În introducerea acestei părţi a operei consacrată
Sfântului Vasile cel Mare, autorul descrie contextul
teologic bisericesc în care și-a desfășurat activitatea
marele episcop al Cezareii Capadociei, context marcat de
criza ariană care se afirma cu putere după cel dintâi Conciliu
ecumenic de la Niceea din 325. Aici aflăm că după Sfântul
Atanasie, Sfântul Vasile, alături de ceilalţi doi Părinţi
capadocieni, a fost cel care a luptat cel mai aprig pentru
și practice, cu voinţă energică și calităţi de organizator și
de luptător de primă linie, Sfântul Vasile s-a preocupat nu
doar de eparhia sa, scrie autorul, ci de toate Bisericile din
Răsărit și chiar și de cele din Apus; citându-se una din
epistolele Sfântului episcop de Cezarea,24 se arată că el a
luptat împotriva arienilor, apolinariștilor și
pneumatomahilor.
În următoarele pagini este descris „Apelul Sfântului
Vasile la Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei” pentru
unitatea Bisericii și combaterea ereziei. Atanasie avea o
autoritate unanim recunoscută de Biserică în secolul IV
CEEOL copyright 2020
90 mitropolitul nicolae corneanu
ca apărător al ortodoxiei; de asemenea, în poziţia sa de
patriarh al Alexandriei, era consultat uneori și de papa
Romei. Din aceste considerente i se adresează Vasile: s-
au păstrat 5 din cele 6 scrisori adresate de Vasile lui
Atanasie, în care îl roagă pe Patriarhul Alexandriei să
intervină pe lângă episcopii din Apus și pe lângă Roma
pentru unitate. Vasile nu a primit ajutorul practic pe care-
l aștepta de la Atanasie, și își exprimă nemulţumirea într-
una din ultimele sale scrisori. Mitropolitul Corneanu
decelează două cauze ale lipsei de susţinere din partea
Sfântului Atanasie, insistând cu precădere pe cea de-a
doua: diferenţa de vârstă dintre cei doi episcopi și faptul
că nu s-au întâlnit personal; deosebirea de vârstă era de
aproximativ 35 de ani (în jurul anilor 371-373, Atanasie
avea mai mult de 75 de ani, deci era spre sfârșitul vieţii și
lipsit de energie); imposibilitatea întâlnirii personale dintre
cei doi episcopi se datora vârstei înaintate a lui Atanasie
și faptului că Vasile „nu putea să-și părăsească turma,
abandonându-o lupilor eretici”. 25 Autorul nostru
subliniază că, în scrisorile sale, Sfântul Vasile i se adresează
lui Atanasie cu o atitudine de mare veneraţie, cu apelative
înalte din care transpare retorica învăţată la școala
profesorului Libaniu, însă care dovedesc, în acest caz,
nerealismul așteptărilor unui ajutor concret din partea
patriarhului Atanasie.
Apoi mitropolitul Corneanu prezintă „Apelul
sfântului Vasile la episcopii din Apus”. Este arătat faptul
că în lupta împotriva ereziilor și dezbinărilor Bisericii,
Sfântul Vasile trimite o scrisoare episcopului Romei,
Damasius, o alta episcopului Iliriei, Valerian și alte scrisori
destinate episcopilor apuseni luaţi la un loc, în care le
cere mângâiere și încurajare prin sfaturi de prietenie și
frăţietate, prin vizite, prin organizarea unui sinod care să
restabilească crezul de la Niceea. Vasile a primit ca răspuns
scrisori de susţinere din partea apusenilor, dar demersurile
sale, spune autorul, nu au avut rezultate practice.
Următorul subcapitol se intitulează „Situaţia
bisericilor”. Dacă pe parcursul întregii secţiuni consacrate
Sfântului Vasile și luptelor sale pentru unitatea Bisericii
autorul nostru citează cu precădere Epistolele episcopului
Cezareii Capadociei, în acest moment face o excepţie,
redând un citat ilustrativ din ultimul capitol al tratatului
CEEOL copyright 2020
Despre Sfântul Duh, citat ce descrie situaţia dificilă cu
care se confruntă Bisericile Răsăritului, anume dezbinarea
doctrinară și pastorală a credincioșilor.
Apoi este descris „Cazul special al Bisericii
Antiohiei”. Această comunitate este împărţită între doi
episcopi: Meletie, susţinut de Sfântul Vasile, și Paulin,
susţinut de Sfântul Atanasie și de Apus.
Autorul se oprește apoi asupra „Problemelor
dogmatice” din vremea Sfântului Vasile, subliniind intuiţia
inspirată și justă a episcopului în precizarea terminologiei
teologice trinitare. Dacă Paulin al Antiohiei și Roma, în
conformitate cu învăţătura Sinodului de la Niceea,
identificau termenul de „ipostas” cu cel de „esenţă”, Vasile
distinge termenul de ipostas în sensul de individualitate
a Persoanelor Preasfântei Treimi în cadrul aceleiași esenţe
comune divine. 26 Mitropolitul Corneanu apreciază
ingeniozitatea teologică a Sfântului Vasile care, conștient
de pericolul noilor facţiuni ale ereziei arianismului, este
capabil să distingă și să clarifice termenii dogmatici datorită
profundei cunoașteri a subtilităţilor limbii grecești ce
adesea rămâneau, în schimb, necunoscute apusenilor.
Autorul precizează că noile forme ale ereziei ariene ating
Persoana Fiului, dar și pe a Duhului Sfânt; numește de
asemenea liderii partidelor eretice pe care Sfântul Vasile le
combate: Eustatie al Sebastiei din Armenia, Apolinarie și
Paulin.
Mitropolitul Corneanu se oprește asupra „Necesităţii
și folosului unităţii” în perspectiva Sfântului Vasile și
citează aici Epistolele 65 și 203 pentru a ilustra dorinţa
sfântului de unitate a creștinilor. Autorul identifică în
scrisorile Sfântului Vasile virtutea dragostei ca liant ce
trebuie să-i unească pe creștini precum membrele unui
trup și să-i determine să depășească graniţele geografice;
autorul surprinde la Vasile o nostalgie care-i stăpânește
sufletul, nostalgia unităţii Bisericii de la începuturi și un
regret pentru faptul că Biserica este dezbinată, sentimente
care nu-l fac însă să deznădăjduiască în lupta pentru
unitate.27 Printre „Elementele de unitate” în viziunea
Sfântului Vasile, autorul subliniază următoarele: tradiţia,
dragostea și pacea, prietenia corifeilor și întrevederile
personale.
În partea dedicată „Spiritului ecumenic vasilian”,
autorul vede în strădaniile lui Vasile de a împăca Bisericile
Răsăritului între ele și de a-i apropia pe creștinii din Apus
de cei din Răsărit dimensiuni ecumenice veritabile. Spiritul
ecumenic al lui Vasile, precizează autorul, se manifestă în
apărarea unităţii în credinţă. În acest sens este citat un
fragment din Epistola 251 în care Vasile scria: „Credinţa
noastră nu este una la Seleucia și alta la Constantinopol,
la Zela, la Lampsac ori la Roma (…). Credinţa este una și
aceeași. Cum am primit-o de la Domnul și cum am fost
botezaţi, astfel credem și cum credem, astfel preamărim pe
Dumnezeu”.28 Citând scrisorile Sfântului Vasile, autorul
evidenţiază cu precădere expresia „interesul comun al
tuturor Bisericilor” ce trebuie să-l preocupe pe fiecare
episcop în parte, precum și termenul grec de „oikoumene”.
Ecumenismul Sfântului Vasile, sintetizează mitropolitul
Corneanu, se întemeiază pe dragoste și nu pe un
imperialism spiritual ori pe diplomaţie.
În „Concluziile” acestei părţi consacrată exclusiv
Sfântului Vasile cel Mare sunt evidenţiate următoarele idei:
Sfântul Vasile a luptat pentru unitatea Bisericilor cu zel de
neegalat pentru epoca în care a trăit; este relevată strădania
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Sfântului Vasile pentru unitate atât pe plan local, de a
elimina erezia din Bisericile Răsăritului, cât și prin apelul de
ajutor adresat Bisericilor din Apus; se subliniază faptul că
Sfântul Vasile nu recunoaște neapărat un primat episcopului
Romei atunci când îi adresează acestuia o scrisoare, ci
dimpotrivă, spune autorul, autoritatea supremă în Biserică
este sinodul și în mod excepţional episcopul care-i ţine
locul; este redată în rezumat dificultatea de înţelegere dintre
Vasile și Părinţii Bisericilor din Apus la nivelul terminologiei
teologice trinitare; în final, mitropolitul Corneanu încheie
această secţiune spunând că marele ideal al vieţii lui Vasile
a fost unitatea internă a Bisericilor Răsăritului și unitatea
cu Biserica Apusului, o unitate bazată pe răbdare, pe
credinţă și pe dragoste.
* însăși personalitatea și faptele vieţii sale de păstor și teolog
O a treia dimensiune teologică majoră pe care o
subliniază mitropolitul Corneanu la sfântul Vasile cel Mare
este dialogul creștinismului cu păgânismul. În ultimul
capitol al cărţii Patristica mirabilia, mitropolitul Corneanu
prezintă „Scurte tălmăciri din scrierile Sfinţilor Părinţi”,
reiterând preocuparea asiduă a episcopului Cezareei
pentru combaterea ereziilor din Biserică. Aici ne
interesează în special secţiunea ce tratează despre
„Corespondenţa dintre Sfântul Vasile cel Mare și retorul
Libaniu”. În aceste rânduri autorul începe prin a explica
faptul că perioada bisericească în care trăia Sfântul Vasile
cel Mare se confrunta cu problematici precum necesitatea
de a combate religiile idolatre păgâne și implicit cu formarea
unui sistem educaţional catehetic de instruire creștină
pentru catehumeni dar și pentru cei deja iniţiaţi în
cunoașterea tainelor dumnezeiești.29
În veacul al IV-lea, notează mitropolitul Corneanu,
existau în Răsărit vestiţi magiștrii ai culturii clasice păgâne,
între care Libaniu deţinea un loc aparte. Sfântul Vasile i-a
fost elev lui Libaniu, precum și Sfinţii Grigore de Nazianz
și Ioan Gură de Aur. Vasile a învăţat multe de la Libaniu și
la rândul său Libaniu l-a apreciat pe Sfântul Vasile ca elev,
aceasta reieșind din corespondenţa ce au schimbat-o între
ei, chiar și după ce Vasile a devenit episcop. Este un lung
șir de epistole între ierarhul capadocian și retorul păgân
ce ilustrează modul în care își făcea educaţia un tânăr ce
aparţinea Bisericii; mai mult, arată contribuţia culturii
păgâne la formarea intelectuală și spirituală a unui creștin
din acea vreme, spune mitropolitul Corneanu, evidenţiază
modul de întrepătrundere a culturii clasice cu noua cultură
născută sub influenţa Evangheliei. Pe urmele lui Origene,
Sfântul Vasile consideră, în epistolele schimbate cu
magistrul Libaniu, că tinerii, înainte de a pătrunde în tainele
teologiei, trebuie să parcurgă ciclul studiilor profane pentru
a se deprinde să gândească după legile raţiunii sănătoase,
să facă speculaţii teologice și să aibă cunoștinţe știinţifice.
Limbajul epistolelor este presărat cu elemente retorice,
observă mitropolitul Corneanu, ce dezvăluie legătura de
prietenie dintre cei doi, dar nu pot ascunde prăpastia ce
despărţea creștinismul de păgânism. Acest capitol este
încheiat în mod fericit cu „Epistolele sfântului Vasile cel
Mare și a retorului Libaniu”30 în traducerea autorului.
* 14 PG 31, 489 AB.
Încheiem această prezentare succintă a unor
fragmente din studiile pe care mitropolitul Corneanu le
dedică Sfântului Vasile el Mare. Am descoperit în primul
CEEOL copyright 2020
91
rând pasiunea sinceră și înflăcărată a mitropolitului
Corneanu pentru studiile patristice, pasiune fondată pe
nevoile credincioșilor și motivată de importanţa acestor
studii în câmpul teologic și cultural. Autorul ne-a arătat
câteva dintre dimensiunile esenţiale ale teologiei vasiliene:
importanţa studiilor filozofice, retorice și știinţifice în cadrul
formării tinerilor spre preoţie; deschiderea teologiei înspre
critica literară și de artă, înspre cercetarea știinţifică și
semnificaţia unei deschideri a creștinismului înspre cultura
păgână; importanţa unităţii Bisericii în diversitatea
cultural-geografică, utilitatea unei terminologii dogmatice
corecte și precise, necesitatea dragostei comune între toţi
creștinii. Aceste valori de deschidere și unitate pe care
mitropolitul Corneanu le decantează din lecturarea
Sfântului Vasile cel Mare sunt dimensiuni ce construiesc
și constituie un apel adresat nouă tuturor de a afirma
importanţa dialogului creștinului cu cultura și știinţa
contemporană, precum și folosul de a crede și a lupta
pentru unitatea creștinilor.
_____
Note:
1 Amintim aici operele majore ale Înalt Preasfinţiei Sale:
Studii patristice. Aspecte din vechea literatură creştină, Timișoara,
Ed. Mitropoliei Banatului, 1984; Patristica mirabilia. Pagini
din literatura primelor vaecuri creştine, Timișoara, Ed.
Mitropoliei Banatului, 1987; și ed. a II-a, Iași, Polirom, 2001;
Origen şi Celsus, București, Ed. Anastasia, 1999; Miscellanea
patristica, Timișoara, Ed. Amarcord, 2001; Farmecul scrierilor
patristice, București, Ed. Anastasia, 2002; precum și traducerile
patristice: Boethius Anicius Manlius Severinus, Salvianus
Massiliensis, Scrieri, București, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992; Scara raiului.
Precedată de Viaţa pe scurt a lui Ioan Scolasticul şi urmată de
Cuvântul către păstor, Timișoara, Amarcord, 1994; și ed. din
1996, 1998, 200; Viaţa Fericitului Pahomie, Bucureşti, Fundaţia
Anastasia, 1995; Viaţa şi petrecerea Sfântului Antonie cel Mare,
Timișoara, Amarcord, 1998.
2 Patristica mirabilia, p. 5; Miscellanea patristica, p. 7.
3 Miscellanea patatristica, p. 5.
4 Ibidem, p. 6.
5 Farmecul scrierilor patristice, p. 6.
6 Patristica mirabilia, ed. a II-a, 2001.
7 Subcapitolul „Critica literară în epoca patristică”, p.
16-24, reprezintă dezvoltarea unui mai vechi articol al
mitropolitului Corneanu publicat sub același titlu în Foaia
Diecezană, Caransebeș, An LXI, nr. 25-26, 16 ian., 1946, p. 4-
5.
8 Din păcate, nu sunt menţionate titlurile celor două cărţi
recenzate de Sfântul Vasile.
9 Autorul citează articolul lui I. Coman „Critica literară
patristică prefoţiană” în: Mitropolia Banatului, An XV, nr. 1-3,
ian-mart. 1965, p. 46-47.
10 Este reluarea articolului cu același nume apărut în Foaia
Diecezană, An XXX-XXXI, 25 iul. 1948, p. 2-4. Patristica
mirabilia, p. 25, nota 58. (Acest subcapitol se află la paginile
25-30).
11 Cf. PG 31, 321 B.
12 Cf. PG 31, 516 AB.
13 Patristica mirabilia, p. 47.
15 Tot pe aceeași linie „artistică”, în subcapitolul următor,
„Sfinţii Părinţi tehnicieni ai muzicii”, autorul ne redă deschiderea
CEEOL copyright 2020
92 mitropolitul nicolae corneanu
favorabilă a Sfântului Vasile de a introduce muzica în liturgia
bisericii; sfântul consideră muzica benefică, având rolul de a
influenţa auzul și astfel de a predispune mai ușor sufletul să
primească adevărul cuprins în textul imnurilor religioase (autorul
citează Cuvântul la Psalmul 1 a Sfântului Vasile; PG 29, 211).
16 Sfântul Vasile descrie aici obiceiurile unor păsări și ale
albinelor (cf. Omilia a VIII-a; PG 29, 176AB). Patristica
mirabilia, p. 66.
17 Mitropolitul Corneanu face referire aici la articolul lui
D. I. Belu, „Sfinţii Părinţi despre trup” în: Studii teologice, seria
II, anul IX, nr. 5-6, mai-iun. 1956, p. 299; cf. Patristica mirabilia,
p. 62.
18 Patristica mirabilia, p. 103.
19 Citează mai cu seamă din Grigore de Nazianz,
Cuvântarea funebră în onoarea lui Vasile cel Mare, în traducerea
lui N. Danos, Huși, 1931.
20 Patristica mirabilia, p. 107; la aceeași pagină autorul îl
citează pe Grigore de Nazianz, Discursul V, 23, PG 31,1, 692,
pentru a arăta că Sfântul Vasile l-a avut pentru o scurtă perioadă
de timp coleg de studii pe Iulian, viitorul împărat.
21 Despre educaţia Sfântului Vasile la mitropolitul
Corneanu a se vedea și Miscellanea patristica, p. 105-111.
22 „Strădaniile Sfântului Vasile cel Mare pentru unitatea
Bisericii timpului său” este reluarea unei comunicări prezentate
de autor în cadrul Grupului patristic de pe lângă Comisia
„Credinţă și Consituţie” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
întâlnire ce a avut loc la Aarhus-Danemarca din 1964; versiunea
franceză a acestei comunicări a fost publicată în revista Verbum
Caro, anul XXII, nr. 88, pp. 172-196, cf. Patristica mirabilia,
p. 112, nota 240.
23 Pentru contextul istorico-teologic, Mitropolitul
Corneanu citează următoarele studii: J. Tixeront, Histoire des
dogmes dans l’antiquité chrétienne, vol. II, Paris, 1924, p. 77-
78 (cf. Patristica mirabilia, p. 122, nota 282); Stanislav Giet,
Les idées et l’action sociales de Saint Basile, Paris, 1941, p.
325. (cf. Ibidem); L. Duchesne, Histoire ancienne de l’Eglise, t.
II, Paris, 1911, p. 399 (cf. Ibidem, nota 279); G. Bardy, „Le
declin de l’arianisme” în Fliche et Martin, Histoire de l’Eglise,
vol. III, Paris 1939, p. 266-270 (cf. Ibidem).
24 Ibidem, p. 113, este citată Epistola 92 a Sfântului
Vasile.
25 Ibidem, p. 116.
26 La această problematică este citată Epistola 214 a
Sfântului Vasile cel Mare; cf. Ibidem, p. 122.
27 Ibidem, p. 126.
28 Ibidem, p. 129.
29 Mitropolitul Corneanu amintește aici faptul că în
vederea combaterii idolatriei păgâne Sfântul Vasile a scris un
tratat binecunoscut, Cuvânt pentru tineri, în care sfântul arată
importanţa cunoașterii culturii clasice grecești și latine. Cf.
Ibidem, p. 314.
30 Este vorba de Epistolele CCCXXXV-CCCLIX.
Mitropolitul Corneanu realizează traducerea acestor epistole
după ediţia călugărilor benedictini: Sancti Basill, Opera omnia
quae excent, t. III, 2Paris, 1839, p. 658-674, reimprimată de J.P.
Migne, PG XXXII, col. 1077C-1100B și o compară mereu cu
versiunea franceză a abatelui Augier, Homélies, discours et lettres
choisis de S. Basile le Grand, ed. nouă F. Guyot (ed.), Lyon,
1827, p. 264-284. Cf. Ibidem, p. 316.
P. Vasile GORZO
CEEOL copyright 2020
O prietenie ecumenică
Prietenia dintre Fraţii Minori și
Biserica Ortodoxă1
Totul începea în luna mai a anului 1999, când, cu
ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România - tocmai
pentru a se da un mai pronunţat caracter ecumenic
memorabilului eveniment - Ministrul general din acea
vreme al Fraţilor minori, Fr. Giacomo Bini, fusese invitat
ca oaspete al Arhiepiscopului catolic de București, Mons.
Ioan Robu. De fapt, Mons. Robu cunoștea care erau
priorităţile Ordinului minor: o mai mare deschidere spre
dialog și o eventuală vizită a Ministrului general la
patriarhul ortodox Teoctist.
În perioada imediat următoare, între 27 iunie -1 iulie
1999, însoţit de președintele Comisiei pentru dialogul
ecumenic, Fr. Tecle Vetrali, precum și de definitorul
general pentru Europa centrală, Fr. Peter Schorr, Fr.
Giacomo Bini se întorcea în România pentru a intra în
dialog, atât cu fraţii minori din Transilvania și cu biserica
locală, cât și cu Biserica ortodoxă. Patriarhul Teoctist îi
primește cu spontanietate, le cere informaţii despre
Ordinul minor și le amintește că ecumenismul are nevoie
de o continuă colaborare a Bisericilor ortodoxă și catolică,
în cadrul Consiliului ecumenic al Bisericilor. Ba mai mult,
subliniază că fraţii franciscani și monahii ortodocși au o
importanţă de căpătâi în sânul mișcării ecumenice, având
rolul de a direcţiona atenţia bisericilor respective asupra
a ceea ce ţine de domeniul spiritualităţii.
La nivel strict teologic, câţiva pași fuseseră făcuţi
încă din 1984, an în care se încheagă o fructuoasă
colaborare între fraţii minori și Biserica ortodoxă prin
aportul adus de profesorii Traian Valdman și Dumitru
Popescu, în cadrul Insitutului de Studii ecumenice „San
Bernardo” de la Veneţia. Totodată, la momentul vizitei,
existau deja diferite iniţiative de dialog și întâlniri
ecumenice între monahii ortodocși și persoanele
consacrate ale diferitelor biserici creștine, dintre care unele
promovate de Mitropolitul Daniel, actualmente Patriarh
al Bisericii Ortodoxe Române.
La sfârșitul întâlnirii, Ministrul general i-a oferit
Patriarhului Teoctist o copie a faimosului crucifix de la
San Damiano, crucifix care a schimbat viaţa celui care va
deveni Sfântul Francisc de Assisi. Patriarhul, la rândul
său, a oferit oaspeţilor câte un exemplar al unui
martiriologiu care cuprindea martirii români din perioada
1944-1989, printre care, fără a se face vreo distincţie de
apartenenţă confesională, se număra și Clemente Gatti,
frate minor.
Pelerinaj la mănăstirile ortodoxe românești 2
În luna iulie a anului 2001, un grup de 25 de persoane,
compus din fraţi minori și simpli cinstitori ai Sfântului
Francisc, venea într-un pelerinaj care avea drept scop
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
vizitarea mănăstirilor ortodoxe din România. Prima impresie
este aceea a unui colţ de lume în care valorile spirituale se
contopesc, într-o pașnică armonie, cu traiul cotidian; un
univers în care deciziile concrete, în ciuda sechelelor lăsate
în urmă de lunga iarnă comunistă, se nutresc încă din
tezaurul spiritualităţii creștine milenare. O lume impregnată
de gesturi simple, trăite la maximum, cum ar fi acela al
femeii care își aprinde firava lumânare de la candela icoanei
aflate într-o mănăstire, pentru a duce acasă lumină,
încrezătoare că poate fi de folos fiicei bolnave. Toate
aceste expresii, rod al pietăţii populare, îi uimesc pe
oaspeţi, în sensul bun al cuvântului, chiar dacă, uneori,
mai sunt necesare unele ajustări.
Mănăstirile, ţinta principală a pelerinajului, apar ca
fiind adevărate centre de spiritualitate din care pelerinii,
asemenea albinelor care-și aleg nectarul, își umplu desaga
cu mărturiile celor ce vieţuiesc în preajma acestor lăcașe
dumnezeiești. Stilul de viaţă cenobitică al călugăriţelor
din satul-mănăstire de la Agapia; bogăţia manuscriselor
și a codicelor, dar și calitatea vinului și buna dispoziţie de
la Cernica; cireșele și vinul oferit de călugăriţele de la
Polovragi; plăcintele și ouăle încondeiate oferite de
călugăriţele de la Voroneţ; călduroasa primire de la
mănăstirea Neamţ, toate au dovedit eficacitatea întâlnirii
directe, fără prejudecăţi. În plus, în afară de simpla
cunoaștere a vieţii din mănăstirile românești, pelerinajul
devine și un mod inedit de aprofundare a vocaţiei
franciscane, prin preluarea unor aspecte de viaţă concretă:
spiritualitate profundă, convertire continuă, gratuitate,
ospitalitate, simplitate și hărnicie.
Pe parcursul peregrinării, în mintea călătorilor încep
să se facă simţite întrebările: „care este situaţia ecumenică
a bisericii din care fac parte acești monahi și aceste monahii,
care trăiesc cu atâta intensitate mesajul evanghelic și viaţa
sacramentală?”. Răspunsul pe care și-l dau este ușor de
intuit: „ecumenismul este simţit și trăit de cei de jos, adică
de creștinii simpli. [...] Așadar, nu-i de mirare să auzi că
tocmai în cotidianitate, prin contactul direct cu persoanele,
se construiește ecumenismul”.
La Mănăstirea Putna, punctul de încheiere al
itinerariului propus, pelerinii încep să conștientizeze, cu
umilinţă, că roadele acestor întâlniri au nevoie de timp și
răbdare pentru a putea fi culese. Orice întâlnire este
precum un pumn de sămânţă aruncată printre brazde: de
semănat este ușor, însă perioada germinării și a maturizării
este lungă.
Printre iniţiativele concrete prilejuite de această
călătorie se numără și aceea a tipăririi unei cărţi bilingve,
în italiană și română, care să cuprindă portretele biografice
și spirituale a câtorva sfinţi franciscani și ortodocși.
Întâlnirea cu Mitropolitul Nicolae Corneanu3
În 2003, un grup de fraţi minori și de surori
franciscane se îndreaptă spre Timișoara, în vederea
participării la ceea ce catolicii numesc exerciţii spirituale,
de această dată, însă, împreună cu monahii ortodocși.
Tema exerciţiilor era „De la unu la Unul”.
CEEOL copyright 2020
93
La aeroportul din Timișoara sunt așteptaţi de Pr.
Aurel Popescu, consilierul Mitropolitului Corneanu. După
ce le dă bineţe, le amintește că sunt așteptaţi de o mare
familie.
Pe măsură ce Pr. Tecle își deapănă amintirile prilejuite
de acea împrejurare, figura Mitropolitului Corneanu prinde
tot mai mult contur, precum lutul în mâinile olarului.
Intrând în casa Mitropolitului - își începe destăinuirea
franciscanul - nu reușești să îţi dai seama dacă intri într-o
casa privată, ori a călugăriţelor care locuiesc acolo. Cu toţii
se simt ca la ei acasă, precum o familie care cultivă o iubire
comună faţă venerabilul tată. Intrând acolo, ai impresia
pătrunderii în minunatul spaţiu al unui sanctuar. Sanctuarul
nu este altceva decât atingerea unui scop după o lungă
călătorie, o evadare din mijlocul propriului spaţiu și al propriilor
obișnuinţe, în speranţa aflării unui element de noutate care
să justifice efortul peregrinării și al schimbării propriului stil
de viaţă. Sanctuarul, în același timp, apare și rezistă trecerii
timpului, graţie experienţei pe care pelerinul, atras de figura
unui sfânt ori a unei figuri carismatice, o poate trăi în anumite
momente cruciale ale vieţii sale. Însufleţiţi tocmai de acest
imbold, franciscanii pășesc pragul unui sanctuar în mijlocul
căruia se află „o excepţională figură carismatică, un adevărat
sfânt, chiar dacă încă nedeclarat în mod canonic, însă
recunoscut ca atare: Mitropolitul Nicolae Corneanu”.
Într-o perioadă în care implicarea ecumenică era
caracterizată de oboseală, Mitropolitul Nicolae s-a dovedit
a fi o figură care inspiră încredere și speranţă, iar Timișoara
un loc propice ecumenismului. Rigiditatea nu-și află sălaș
pe aceste meleaguri. Este ca și cum experienţa personală
a lui Corneanu ar fi avut o tainică înrâurire asupra
ambientului timișorean. Profunda sa cultură și
spiritualitatea intensă l-au transformat într-un om
universal, fapt recunoscut și de universitatea din
Timișoara, care l-a răsplătit cu titlul de doctor honoris
causa, în special datorită contribuţiei sale în domeniul
dialogului inter-religios și ecumenic.
Acest autentic păstor de suflete, atașat de poporul
pe care îl păstorește, știe să se bucure împreună cu ceilalţi,
chiar dacă „celălalt” poate însemna unul care aparţine
unei alte biserici. Și nu numai atât! Ajunge să considere
că între spiritualitatea Sfântului Francisc și aceea a
monahilor ortodocși există o mare afinitate, fapt dovedit
și de participarea sa la întâlnirea inter-religioasă de
rugăciune pentru pace, de la Assisi, din 1986, care, în
opinia sfinţiei sale, a fost o mare consolare.
Decizia restituirii imediate a bisericilor greco-catolice
nu este doar un simplu act de grandomanie, ci
concretizarea viziunii sale ecleziologice, conform căreia
Biserica catolică și cea ortodoxă sunt „biserici diferite,
însă nu separate”. Cât privește neajunsurile care duc la
adâncirea acestor diferenţe, nu ţin de modul de relaţionare
al credincioșilor, ci mai degrabă de modul de abordare al
problemei de către teologi. Pentru a ilustra acest adevăr,
sfinţia sa amintește un anecdotic dialog pe care l-a avut
cu Patriarhul ecumenic Atenagoras. „Eu doresc unirea –
spunea Patriarhul ecumenic – însă teologii sunt cei care
complică lucrurile; ar trebui să se procedeze cum s-a făcut
CEEOL copyright 2020
94 mitropolitul nicolae corneanu
cu traducătorii greci ai Septuagintei: să fie închiși toţi
teologii pe o insulă, pentru ca să dea de capăt problemelor
teologice care stau în calea unităţii și, dacă după o lună
situaţia nu este rezolvată, să li se ia și hrana și apa; doar în
acest fel s-ar putea depăși acest impas”. Această aluzie
poznașă ne ajută să înţelegem cât de mare este dorinţa sa
de unitate: o unitate „completă în Cristos, lăsând la o
parte frica și mergând până la împărtășirea euharistică
comună”. De aici și „tentaţia, mărturisită de sfinţia sa, de
a-i cere sorei Alessandra,4 care s-a împărtășit ultima în
cadrul liturghiei catolice, să-i dea și lui măcar o fărâmă din
acea ostie preţioasă”.
Într-una din meditaţiile sale, intitulată „Când suntem
uniţi?”, Mitropolitul oferă o preţioasă cheie de lectură
pentru a înţelege adevăratele motive ale diviziunilor care
au avut loc în sânul Bisericii lui Cristos. Tensiunile au
existat încă de la început. Este de ajuns să ne amintim de
neînţelegerea dintre cei circumciși și cei necircumciși, ori
de tensiunile care au apărut ulterior, cum este cazul
disputei asupra datei Paștelui. Din nefericire, istoria este
plină de neînţelegeri de la care, treptat, s-a ajuns la
diviziuni. Iată de ce întotdeauna trebuie să se ţină cont că
la originea acestor neajunsuri există factori de caracter
cultural și politic, și nu de natură strict creștină. Însuși
Fotie, considerat un anticipator al schismei, deși s-a
împotrivit intruducerii lui „Filioque” în crez, nu vedea în
acesta un motiv de schismă. Așadar, adevăratele motive
ale diviziunii au fost de natură politică.
Întrunirile se succed una după alta. La una dintre
întâlniri, Mitropolitul își exprimă două dorinţe în faţa
oaspeţilor. „De veţi avea posibilitatea, vă rog transmiteţi-
i Papei că noi îl stimăm, îl iubim și ne rugăm pentru el; noi
am participat la înscăunarea sa; în acea împrejurare, el ne-
a îndemnat să avem curaj și să continuăm dialogul, iar noi
i-am primit îndemnul și continuăm să ţinem cont de el”. A
doua dorinţă îl privea pe Ministrul general al fraţilor minori.
După ce auzise de pelerinajele ecumenice făcute de diferiţi
Miniștri generali, le transmite oaspeţilor: „Eu nu îndrăznesc
să-l invit pe Ministrul general direct la Timișoara, însă
dacă va veni la București, să știe că este invitat, din toată
inima, și la Timișoara, unde va afla multă omenie și căldură
sufletească”.
Către sfârșitul zilelor de exerciţii spirituale, ambele
părţi decid ca acest tip de experienţe să fie repetate,
eventual cu o prezenţă lărgită, un an în România, un an în
Italia. Este reamintită ideea publicării cărţii bilingve a
portretelor de sfinţi franciscani și ortodocși.
Era ora 14.30, în 21 noiembrie 2003. Oaspeţii se aflau
pe podul din apropierea Catedralei din Timișoara. Pr. Aurel
Popescu îi cere Pr. Tecle să se oprească un moment și îl
întreabă dacă are o agendă. Apoi adaugă: „notaţi-vă cu
grijă locul, ziua și ora la care ne aflăm, căci este pe cale să
se nască o idee care poate că-i doar un vis, însă care
poate să devină realitate: în acest parc, între râu și
Catedrală, care aparţine Mitropoliei, se va ivi un centru
de dialog ecumenic și inter-religios, pentru a promova
iniţiativele de dialog și pentru a continua spiritul lui
Nicolae Corneanu”. Conversaţia continuă să curgă. Din
CEEOL copyright 2020
vorbă în vorbă, se subliniază faptul că Papa Ioan Paul al
II-lea, pentru a da credibilitate angajării sale în favoarea
dialogului, i-a invitat pe reprezentanţii diferitelor religii la
Assisi, și nu la Roma. Așadar, pelerinajul l-a făcut și el. De
ce nu s-ar fi putut proceda la fel și în cazul de faţă? Adică,
în loc de a crea o punte instituţională între Roma și
București, de ce nu s-ar fi putut crea o punte spirituală
între Assisi și Timișoara? Când ideea a fost prezentată
Mitropolitului, evident, fără a se face referinţă la „spiritul
Corneanu”, a fost foarte încântat.
Puntea Assisi-Timișoara5
Ideea care se năștea în 2003, aceea a construi o
punte spirituală între Assisi și Timișoara, a fost înţeleasă
ca o adevărată axă a comunicării neîntrerupte, deschisă la
toate nivelele. Cele două puncte de sprijin ale imaginarei
punţi, Assisi și Timișoara, exprimau îngemănarea dintre
spiritualitatea franciscană și cea ortodoxă.
Conștient de importanţa acestei legături frăţești,
Mitropolitul Corneanu îi trimite o scrisoare Ministrului
general al Fraţilor minori, în care își manifestă dorinţa de a
continua și de a întări relaţiile dintre Mitropolie și
franciscani. Drept răspuns, Miguel Vallecillo, Definitor
general și Președinte al Comisiei pentru dialog a Fraţilor
minori, însoţit de Fr. Tecle Vetrali, secretar al aceleiași
comisii, se îndreaptă spre Timișoara pentru a-l întâlni pe
Mitropolit. Imediat s-a trecut la stabilirea unui plan de
acţiune menit să consolideze relaţiile dintre fraţii minori și
ortodocși: exerciţii spirituale, schimburi de vizite,
conferinţe, crearea unui fond de carte cu specific ecumenic
și franciscan, anumite iniţiative editoriale etc.
A doua zi, invitaţi de către Mitropolit, s-au prezentat
episcopul romano-catolic și cel greco-catolic, pastorul
baptist, pastorul calvin, președintele comunităţii ebraice,
precum și alţi reprezentanţi ai Mitropoliei și ai fraţilor
minori. Mitropolitul deschide întâlnirea, ilustrând
semnificaţia evenimentului: experienţa exerciţiilor
spirituale comune a lăsat în inima fraţilor franciscani și a
monahilor ortodocși o urmă profundă, dând naștere
dorinţei de a căuta mijloace menite să contribuie la
aprofundarea și lărgirea unor astfel de trăiri. Acesta era și
motivul pentru care la Timișoara s-au prezentat, de această
dată, nu doar franciscanii minori din Veneţia, ci și
reprezentanţi ai întregului Ordin și, la nivel local,
reprezentanţi ai tuturor bisericilor locale.
Printre iniţiativele prezentate în cadrul întâlnirii sunt
reamintite: publicarea cărţii bilingve cuprinzând scurte
portrete biografice de sfinţi franciscani și ortodocși și
creșterea în dimensiuni a sectorului de carte franciscan-
ecumenic din cadrul bibliotecii Mitropoliei din Timișoara.
Exerciţii spirituale la Mănăstirea Râmeţ6
Fraţii minori și monahii ortodocși se întâlnesc, în
perioada 10-15 februarie 2008, la mănăstirea Râmeţ, de
lângă Alba-Iulia, unde participă la obișnuitele exerciţii
spirituale.
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Era pentru prima dată când o astfel de experienţă se
realiza în apropiere de Alba-Iulia. Marea majoritate a
participanţilor erau figuri noi. Un bun prilej de cunoaștere
reciprocă. Cu toţii își dau seama că, deși aparţin unor
mentalităţi diferite, scopul ultim al fiecăruia dintre ei era
același: apropierea de Cristos. Mai mult decât atât, uneori
diferenţele nu numai că nu sunt în mod necesar motiv de
discordie, dar devin un motiv de îmbogăţire reciprocă și
de unitate. Rugăciune comună, meditaţii spirituale
ecumenice și, drept încheiere, schimburi de daruri
simbolice.
În sfârșit este prezentată și cartea cu sfinţi
franciscani și ortodocși. Titlul vobește de la sine: Uniţi
întru urmarea lui Hristos. Mărturii din tradiţia ortodoxă
română şi din tradiţia franciscană. O pregustare a
unităţii pe care sfinţii o trăiesc deja în ceruri, dar și un
imbold spre dialog pentru biserica pământeană.
În introducere, mitropolitul Nicolae afirmă: „Există
(...) și sfinţi aparţinând unor popoare din Apus, cinstiţi nu
numai de cei din sânul cărora au purces, ci din toate
popoarele, indiferent de Biserica de care aparţin. Cine, de
pildă, n-a auzit de sfinţi precum Francisc de Assisi, Clara
de Assisi, Anton de Padova ori Elisabeta a Ungariei? Toţi
au intrat în tradiţia creștină, astfel încât fiecare dintre noi
îi cinstim cu bunăvoinţă. (...) În ce mă privește, mă simt
onorat să adaug aceste rânduri introductive odată cu
rugăciunea către Bunul Dumnezeu, de a ne ajuta să-i
cinstim după cuviinţă pe sfinţii amintiţi în volumul de faţă
și, totodată, de a ne ajuta ca, uniţi între noi, să le urmăm
exemplul în viaţa de fiecare zi”.7
_____
Note:
1 Cf. Tecle Vetrali, Il Ministro generale in Romania, în
Acta Ordinis Fratrum Minorum, An. CXIX, maii-augustii 1999,
Roma.
2 Cf. Tecle Vetrali, Ecumenismo vissuto: comunione tra
due spiritualité. Francescani e monaci rumeni si incontrano e si
capiscono, în http://www.teclise.it/riflessioni_frame.htm,
prelevat 20.10.2008.
3 Cf. Tecle Vetrali, Timisoara: la quiete dello spirito, în
http://www.teclise.it/riflessioni_frame.htm, prelevat 20.10.2008.
4 Soră care face parte din congregaţia misionară a Surorilor
Franciscane „Atonement”, iniţial o organizaţie născută în sânul
confesiunii episcopaliene, actualmente o societate religioasă
romano-catolică.
5 Tecle Vetrali, Timisoara é vero dialogo, în http://
www.teclise.it/riflessioni_frame.htm,
6 Cf. Tecle Vetrali, Ritornati con fame, corroborati da un
pane integrale. Frati minori e monaci ortodossi gustano una
settimana di condivisione spirituale, în Studi Ecumenici 26 (2008)
n. 2.
7 Cf. Mitropolitul Nicolae Cornaneu, Monahismul icoană
de har, în Uniţi întru urmarea lui Hristos. Mărturii din tradiţia
ortodoxă română şi din tradiţia franciscană, Editura
Reîntregirea, Alba-Iulia 2008.
Pr. Adrian MĂGDICI
CEEOL copyright 2020
95
Contribuţia Mitropolitului
Nicolae Corneanu asupra operei
fundamentale a Sfântului Andrei
Criteanul, Canonul cel mare.
Note și perspective interpretative
În sfera teologiei patristice românești și mondiale,
imnografia creștină își face cu greu locul și prezenţa.
Probabil, pentru cei mai mulţi teologi este mai ușor de
redactat și de analizat un aspect soteriologic din
perspectivă dogmatică, biblică, istorică sau patristică,
decât de a analiza imnografia creștină. Dintr-o altă
perspectivă, imnografia creștină ar trebui percepută ca
fiind cea mai apropiată de simţirea și trăirea omului.
Simpla rostire în Biserică, acasă sau în orice colţ din
lume a lui Doamne miluieşte sau Ţie, Doamne sau a
cuvântului de sorginte ebraică Amin de care creștinul
se împărtășește permanent în realitatea deschisă spre
Împărăţia lui Dumnezeu (pe care-l numim generic, cult),
nu face altceva decât să ne transforme în mărturisitori ai
credinţei vii în Hristos. Și „a fi mărturisitor” presupune
în mod direct de „a da mărturie” despre Tainele lui
Dumnezeu și cele ale lumii, sintetizată de altfel, extrem
de bine, de Apostolul neamurilor: „Cu adevărat mare
este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup,
S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a
propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a
înălţat întru slavă” (1 Tim 3, 16).
Nu înţelegem de ce teologia patristică românească
este atât de fascinată de operele și doctrinele scriitorilor
alexandrini și antiohieni, iar operele imnografilor greci
precum Roman Melodul, Andrei Criteanul, Cosma de
Maiuma rămân și astăzi necunoscute spaţiului românesc.
Acest fapt reiese și dintr-o simplă observare a manualelor
de Patrologie din ţară.1 De o stare oarecum fericită se
poate „bucura” imnograful/iconograful Ioan Damaschin,
bine reprezentat în scrierile patristice moderne, adesea
datorită importanţei sale deosebite în apărarea și în
cinstirea sfintelor icoane.
Dincolo de această prezentare lapidară, poate cu
inerente scăpări, și poate înșiruită într-o tentă polemică
pe alocuri, nu ne rămâne decât să înţelegem hic et nunc
că imnografia creștină este puntea de legătură a teluricului
cu divinul, a unirii dintre mărturie și mărturisire, prima
raportându-se la a doua, iar a doua fiind prezenţa și simţirea
primeia. De fapt, în cultul creștin public și particular fiecare
creștin devine un imnograf, care (re)scrie, prin propria lui
stare duhovnicească, apropierea de Dumnezeu și
comuniunea cu Creatorul, Proniatorul, Mântuitorul și
Judecătorul lumii.
Motivul elaborării prezentului studiu este de la sine
înţeles. El va încerca să sublinieze diferitele aspecte legate
de o temă centrală a imnografiei creștine, și anume opera
CEEOL copyright 2020
96 mitropolitul nicolae corneanu
fundamentală a Sfântului Andrei Criteanul (cca. 660-740
dHr) – Canonul cel Mare. Ţinând cont de faptul că
fasciculul prezent este unul tematic, ne-am oprit asupra
studiului redactat de ÎPS Nicolae Corneanu, intitulat
sugestiv: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei
Criteanul.2
Observaţii de ordin general: contextul apariţiei și
aspecte metodologice
Din istoria scrierilor despre opera lui Andrei
Criteanul,3 amintim doar faptul că prima apariţie a unui
studiu care a dezbătut problematica operei fundamentale
a autorului cretan este cel al părintelui Alexandru I. Ciurea,
intitulat Cuvânt la Marele Canon al Sfântului Andrei
Criteanul.4 Ce-i drept, în 1883 apare primul studiu, de tip
„sinteză”, care s-a aplecat asupra imnografilor greci până
la Ioan Damaschin.5
Studiul în cauză, apărut în anul 1956, purta
semnătura „Diaconul Nicolae”, fără a se indica și numele
de familie. În primul rând, titulatura «Diaconul»,
precedent numelui Nicolae, nu presupune numele de
familie, ci el indică în mod concret starea de diaconie a
autorului, exprimată foarte bine prin articularea
substantivului diacon. Nu știm care au fost motivele
pentru care autorul a preferat această trimitere, în
detrimentul celei de Nicolae «Corneanu».
Studiul se definește a fi unul de „popularizare”
cu/a teologia/-ei Canonului, în sensul oferirii unor
puncte de plecare pentru exegeţii operei fundamentale
a autorului cretan. Pe de altă parte, și dintr-o altă
perspectivă, studiul semnat de Diaconul Nicolae ni se
prezintă în mod cert după filonul urmat în de-aproape
de orice studiu patristic. Identificăm în textul studiului
cele trei mari directive ale cunoașterii teologiei
patristice, și anume: viaţa autorului, date despre operă
(aspectul filologic) și teologia operei.6
Textul conţine și două note de subsol. Prima notă
face referire la cuvântul minte (nous), înţelegând în Canon
trecerea minţii omenești la mintea cea „văzătoare de
Dumnezeu”.7 Cea de-a doua notă este una retrospectivă,
indicându-ne articolul precedent acestuia, și anume, cel
al Părintelui conf. Al. I. Ciurea, la care am făcut referire mai
sus. Tot la aspectul metodologic, menţionăm întâlnirea
notelor explicative inserate nu la subsolul paginilor, ci
imediat după paragraf.8 Merită să amintim faptul că cele
23 de trimiteri în text conţin atât referiri la originalul patristic
(din colecţia Patrologia cursus completus. Seriae graeca,
a abatelui J.P. Migne), cât și trimiteri la literatură secundară
(atât străină, cât și românească)9. Din aceste trimiteri putem
elabora bibliografia aferentă acestui subiect, până la
autorul de faţă:10
Bizantiiskii Vremennik, St. Petersburg, IV, 1897, p.
346 apud I. Pargoire, Biserica bizantină din 527 până la
847, ed. a 3-a, Paris, 1923, p. 325;11
S. Vailhé, „Sfântul Andrei Criteanul”, în: Echos
d’Orient, V (1902), pp. 378-387;12
CEEOL copyright 2020
S. Eustratiades, „Sf. Andrei Cretanul”, în: Nea Sión,
Ierusalim, 1934, pp. 673-688 și 1935, pp. 3-10;13
L. Petit, „Andrei al Cretei”, în: Dictionnaire
d’Archéologique chrétienne et de Liturgie, t. I., 2, Paris,
1924, col. 2034-2041;14
E. Marin, „Sf. Andrei al Cretei”, în: Dictionnaire de
Théologie catholique, t. I, 1, Paris, 1935, col. 1182-1184;15
Karl Krumbacher, Istoria literaturii bizantine, ed.
a 2-a, München, 1897, pp. 165-166, 673-674;16
Ierom. Eutimie Mercenier, „În legătură cu Andrei al
Cretei”, în: Tome commemoratif du millénaire de la
Bibliotèque patriarcale d’Alexandrie, Alexandria, 1953,
pp. 170-178;
V. Mitrofanovici - T. Tarnavschi, Liturgica Bisericii
dreptcredincioase răsăritene, 1909, p. 317, 618;
G.C. Debolsckii, Dni bogoslijenia pravoslavn.
katolic. vostoci. ţerkvi., vol. 2, ed. a 7-a, St. Petersburg,
1840, p. 113;
G. Erbiceanu, „Cântarea și imnografia în Biserica
primitivă”, în: Biserica Ortodoxă Română, VII (1883), nr.
3, pp. 139-140;
V. Christ - M. Paranikas, Anthologia graeca
carminum christianorum, Lipsca, 1871, p. XLII.
Putem observa în această scurtă bibliografie că ea
este destul de reprezentativă pentru acea perioadă, având
indicate lucrări ale unor specialiști în istoriografie, precum
Krumbacher. Este interesant faptul că articolul Părintelui
conf. Al. I. Ciurea nu apare menţionat decât în ultimul
paragraf al studiului, inserat într-o notă de subsol, care
începe astfel: „pentru documentare se poate citi cu mult
folos: Pr. Conf. Al. I Ciurea....”.17 Următoarele întrebări par
a fi inevitabile: de ce autorul nu a citat în notele de după
paragrafe studiul părintelui Al. I. Ciurea? De ce a preferat
articolul lui Erbiceanu, mult mai vechi și care nu are același
subiect, în detrimentul studiului semnat de părintele
Ciurea, care este prima tentativă de înţelegere a Canonului
cel Mare? Credem că răspunsurile vin cu ușurinţă din
însăși formularea autorului: „pentru documentare...”.18
Materialul publicistic semnat de părintele Al. I. Ciurea nu
este un studiu care să urmeze filonul studiilor patristice,
de receptare a vieţii autorului, a operei și a conţinutului
acesteia. Din contră, studiul părintelui Ciurea conţine
doar ultimul aspect al unui studiu patristic, și anume
interpretarea operei dintr-o/printr-o perspectivă
omiletică. Nu întâlnim niciun rând referitor la viaţa
autorului, niciun rând cu vreo aluzie la alte opere ale
scriitorului cretan. Întregul studiu ni se prezintă ca o
omilie despre Canonul cel Mare, ca un cuvânt despre
această operă.19
Poate că acest considerent l-a avut în vizor diaconul
Nicolae. Urmând un alt filon, o altă perspectivă a înţelegerii
Canonului, diaconul Nicolae a preferat să elaboreze
studiul pornind de la studii mai vechi, care conţineau date
importante despre viaţa și opera autorului cretan. Astfel,
cea mai mare parte a bibliografiei folosite se referă la viaţa
Sfântului Andrei Criteanul. Este de înţeles acum
legitimitatea folosirii articolului lui G. Erbiceanu.
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
În cele aproximativ patru pagini ale studiului său,
diaconul Nicolae se operește rezumativ asupra
următoarelor aspecte:
1. Introducere: zilele citirii Canonului cel Mare
(paragraful 1);
2. Viaţa autorului cretan (paragrafele 2-4);
3. Andrei Criteanul – predicator și imnograf
(paragraful 5);
4. Date despre Canonul cel Mare (paragraful 6);
5. Conţinutul Canonului (paragraful 7);
6. Sinaxarul Canonului (paragraful 8);
7. Lirismul versurilor Canonului (paragraful 9);
8. Curăţirea omului prin pocăinţă – tema centrală a
Canonului (paragrafele 10-14);
9. Încheiere: valoarea și importanţa Canonului cel
Mare (paragraful 15).
In extenso, studiului diaconului Nicolae se prezintă astfel:
1. Zilele citirii Canonului – primele patru zile ale
săptămânii întâi și la denia de miercuri seara din săptămâna
a cincea a Postului mare;
2. Viaţa Sfântului Andrei Criteanul: născut în
Damasc, în 660 dHr, intră în monahism la Ierusalim, intrând
în serviciul Bisericii. La vârsta de 25 de ani pleacă la
Constantinopol, cu motivul de-a „prezenta împăratului
Constantin Pogonatul felicitările clerului ierusalimitean
pentru faptul de-a fi sprijinit ţinerea sinodului al VI-lea
ecumenic”.20 La Constantinopol este hirotonit diacon,
apoi va ajunge episcop al Gortinei.21 Participă în 712 dHr
la sinodul monotelist, condus de Filip Bardan. Aici, în
Gortina, a întemeiat un azil de bătrâni. Moare în jurul anului
720 dHr;
3. Andrei Criteanul este cunoscut ca scriitor de
omilii, dar mai ales ca imnograf. Tot el este autorul unei
întregi serii de canoane, cel mai renumit fiind Canonul cel
Mare;
4. Canonul cel Mare a fost redactat înainte de
venirea autorului în Constantinopol (deci înainte de 685).
El are 250 de tropare repartizate în nouă serii de ode;
5. Ideea centrală a Canonului este umilinţa și
mărturisirea păcatelor, fiind împreunat cu viaţa cuvioasei
Maria Egipteanca;
6. Sinaxarul Canonului din Triod arată scopul
acestei opere: întoarcerea la Dumnezeu prin pocăinţă,
lacrimi, prin mărturisirea păcatelor și alte fapte plăcute lui
Dumnezeu;
7. Uneori Andrei Criteanul abuzează de subtilităţi,
comparaţii forţate sau textul său oferă tenta de plictiseală.22
Totuși, trebuie să recunoaștem meritele poetice ale
Canonului;
8. Începutul îndreptării este dat de sincera dorinţă
a sufletului de-a se pocăi. Părerea de rău deschide izvorul
lacrimilor de pocăinţă, care au darul de a spăla păcatele
săvârșite. La acestea sunt imperios necesare încrederea
în Dumnezeu, deoarece pocăinţa nu înseamnă deznădejde,
ci curăţire de păcate și începutul unei noi relaţii cu
Creatorul;23
CEEOL copyright 2020
97
9. Canonul cel Mare reprezintă o „rugăciune
cutremurătoare prin care recunoscându-ne nevrednicia,
făgăduim totodată să ne curăţim de orice patimă pentru
ca astfel curăţaţi, reveniţi la «frumuseţea cea dintâi» să
ne facem părtași darurilor cerești”.24
Evaluarea studiului
În mod cert, după analiza metodologică putem să
realizăm o evaluare pertinentă la studiul propus de IPS
Nicolae Corneanu. Astfel:
1. Studiul redactat de IPS Nicolae Corneanu,
mitropolitul Banatului – la vremea elaborării lui, doar
diacon – este unul de început, de punere a unei baze
asupra teologiei Canonului cel Mare și a vieţii Sfântului
Andrei Criteanul. Acestea sunt de fapt cele două mari
aspecte pe care le propune studiul diaconului Nicolae
Corneanu;
2. Nu putem vorbi în textul studiului de o notă
exclusiv știinţifică, ci de o simbioză între munca academică
(reprezentată de notele de după paragrafe) și aspectul
duvohnicesc, atât de propriu Bisericii. Încercarea autorului
de-a le „combina”, vorbește de la sine despre cele două
forme ale tradiţiei teologhisirii, teologia prin învăţare
și cea prin experiere, atât de mult lăudate de Sfinţii Părinţi
ai Bisericii, ca martori și trăitori autentici ai acestor două
căi;
3. Materialul semnat de diaconul Nicolae Corneanu
depăsește tenta prezentării de tip „popularizare”, specifică
studiilor anterioare. El se prezintă ca un prim rezumat al
Canonului cel Mare, dintr-o perspectivă patristică, în
teologia românească;
4. Regăsirea studiului diaconului Nicolae, citat în
notele de subsol/bibliogarfii25 ale altor lucrări/studii/
articole vorbește de la sine despre importanţa prezentului
studiu;
5. O altă contribuţie este prezentarea unei bibliografii
destul de importante asupra vieţii și operei Sfântului
Andrei Criteanul. Poate că autorul ar fi trebuit să aibă în
vedere și celelalte studii/articole despre autorul cretan,
elaborate de teologia românească.26
În loc de concluzie: un paragraf despre Canonul
cel Mare
Canonul cel Mare dezvăluie o zguduitoare
realitate. El capătă în gura credinciosului ca strigăt
dimensiunile unui cutremur lăuntric. El zguduie sufletul
adormit și împovărat de păcate. S-ar putea spune că
mesajul Canonului Mare este exprimat în minunatul
condac al Sfântului Roman Melodul: Suflete al meu,
suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârşitul se
apropie şi vei să te tulburi. Deşteaptă-te dar, ca să se
milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este
pretutindeni, şi pe toate la plineşte. Canonul cel Mare
este o picătură din oceanul slujbelor dumnezeiești care
nu o dată ci de șase ori în perioada Postului ne atrage și
ne învaţă, ne cheamă tainic și ne poruncește, ne
CEEOL copyright 2020
98 mitropolitul nicolae corneanu
călăuzește viaţa și ne îndeamnă la pocăinţă. Meritul
deosebit al acestui Canon de pocăinţă reprezintă urcușul
sufletului spre Dumnezeu, drumul epectazei fără de
sfârșit. Canonul cel Mare și implicit autorul lui rămân
puncte de referinţă atât pentru teologia patristică, cât și
pentru viaţa Bisericii creștine, deoarece în el și prin el
descoperim atât profunzimea teologiei, cât și stăruinţa
și trăirea duhovnicească a lui Andrei Criteanul. Opera
profundă a lui Andrei Criteanul este una care dăinuie în
veac, este parfumul, aroma și vigoarea unei vieţi trăite în
împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și în dăruirea către
semeni.27
_____
Note:
1 Pr. Prof. Dr. Ioan G. COMAN, Patrologie, Editura
IBMBOR, 1956 [ediţia a doua: apare cu binecuvântarea Î.P.S.
Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, Sfânta Mânăstire Dervent,
1999, p. 194]; Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin VOICU / Pr.
Conf. Univ. Dr. Nicu DUMITRAȘCU, „Andrei Criteanul”, în
Patrologie. Manual pentru Seminariile teologice, Editura
IBMBOR, București, 2004.
2 Diaconul Nicolae (CORNEANU), „Canonul cel Mare al
Sfântului Andrei Criteanul”, în: MitrBan, VI (1956), nr. 4-6, pp.
40-44 [republicat în volumul: Nicolae CORNEANU, Mitropolitul
Banatului, Patristica mirabilia. Pagini din literatura primelor
veacuri creştine, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara,
1987, pp. 213-217. Ediţia a II-a revăzută, Editura Polirom, Iași,
2001, pp. 173-176]. Pentru prezentul studiu, ne vom folosi de
editio princeps.
3 Vezi bibliografia noastră, în studiul: „Canonul cel Mare
al Sfântului Andrei Criteanul - Aspecte tehnice (I)”, în: Biserica
şi lumea, revistă de spiritualitate ortodoxă, II (2007), nr. 1, pp.
55-59.
4 Pr. Conf. Al. I. CIUREA, „Cuvânt la Marele Canon al
Sfântului Andrei Criteanul”, în: GBis, XIV (1955), nr. 3-4, pp.
169-172
5 Vezi studiul lui: G. ERBICEANU, „Imnologia epocii până
la Damascen”, în: BORom, VII (1883), nr. 3, pp. 139-140.
6 D. TSAMIS, Είσαγωγή στή σκέψη τών Πατέρων της
Όρθόδοξης ’Eκκλησίας, ’Eκδόσεις Π. Πουρναρα,
Θεσσαλονήκης, 2000, p. 5.
7 Diaconul NICOLAE, art. cit., p. 43, nota *).
8 Acest lucru nu se datorează autorului, ci politicii de
redactare a revistei Glasul Bisericii din acea vreme. Ne bazăm
pe acest considerent deoarece toate studiile și articolele publicate
au acest format.
9 Trimiterea românească – în afară de traducerile lui
Dumitru Fecioru și lucrarea de Liturgică a lui V. Mitrofanovici și
a lui T. Tarnasvschi – se referă la studiul semnat de G. ERBICEANU,
art. cit., pp. 139-140.
10 Nu vom face aici trimiteri la originalul grecesc al
Canonului, nici la traducerea sa în limba română.
11 Autorul a consultat lucrarea în originalul francez.
12 Originalul francez: S. VAILHÉ, „Saint André de Crète”,
în: Échos d’Orient, V (1902), pp. 378-387. Precizăm în text
trimiterea pe care ne-o oferă IPS Nicolae Corneanu, iar în notele
de subsol trimiterea originală.
13 Sofronie E VSTRATIADU , „’Ανδρέας ό Κρήτης ?
‘Ιεροσολυµίτης [Andrei al Cretei, Ierusalimiteanul]”, în ΝΕΑ
ΣΙΩΝ ΚΘ’ (1934), p. 673-688 și ΝΕΑ ΣΙΩΝ Λ’ (1935), pp. 3-
10; 147-153, 209-217, 269-283, 321-342, 462. Probabil autorul
a citat doar paginile folosite în alcătuirea studiului. O notă
remarcantă aici ar fi titlul complet în limba greacă.
CEEOL copyright 2020
14 L. P ETIT , „André de Crète”, în: Dictionnaire
d’archeologie chrétienne et de liturgique, Publié par le Rme
dom Fernard Cabrol, abbe de saint - Michel de Farnborough
(Angleterre), et le R.P. dom. Henri Leclercq avec le concours
d’un grand nombre de collaborateurs, tome premier, Deuxiéme
partie Amict-Azymes, Paris, VI Librairie Letouzey et Ané 87,
Boulevard Raspail, 87, 1924, coll. 2034-2041.
15 E. MARIN, „André de Crète”, în: Dictionnaire de
Théologie Catholique, I/1 (1923), coll. 1182-1184.
16 Karl KRUMBACHER, „Andreas (’Ανδρέας), Erzbischop
von Kreta”, în: Geschichte der Byzantiniscen litteratur von
Justinian bis zum ende des ostrőmischen reiches (527-1453),
G. H. Beck’sche Verlagsbuchhahdlung, München, 1897, pp.
165-166, 673-674.
17 Diaconul NICOLAE, art. cit., p. 44, nota *).
18 Ibidem.
19 A se vedea titlul propus de Părintele Al. I. CIUREA:
Cuvânt la Marele Canon al Sfântului Andrei Criteanul.
20 Diaconul NICOLAE, art. cit., p. 40.
21 Nu ni se precizează dacă tot la Constantinopol a fost
hirotonit și preot. Logica vieţii sale ar impune acest fapt.
22 Ar fi fost bine venită în text o exemplificare a acestei
teorii.
23 Se poate observa că această parte a studiului trebuie
legată de paragraful 7 al studiului, fiind o analiză mai extinsă a
cuprinsului acestei opere.
24 Diaconul NICOLAE, art. cit., p. 44.
25 Pr. Prof. Dr. Ioan G. COMAN, „Andrei Criteanul”, în:
Patrologie..., p. 300 [ediţia a doua, p. 194]; Arhid. Prof. Univ.
Dr. Constantin VOICU / Pr. Conf. Univ. Dr. Nicu DUMITRAȘCU,
„Andrei Criteanul”, în: Patrologie..., p. 305; Alexandru
PRELIPCEAN, „Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul -
Aspecte tehnice (I)”, în: Biserica şi lumea, revistă de spiritualitate
ortodoxă, anul II (2007), nr. 1, p. 55; I DEM , „Sensul și
întrebuinţarea conceptului de metanoia (pocăinţă) în Canonul
cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul”, în: AFTOUB, VII (2007),
pp. 641-663.
26 Dr. Gherasim TIMUȘ, Episcopul Argeșului, „Andrei,
Arhiepiscopul Cretei”, în: Dicţionar aghiografic cuprinzând pe
scurt vieţile sfinţilor, Tipografia Cărţilor Bisericești, București,
1898, pp. 65-66; Ioan ȘOȘU, „Andrei Apostolul, Andrei Criteanul
și Andrei Șaguna”, în: Anuarul Academiei Teologice «Andreiană»
Ortodoxă română din Sibiu, V (1928-1929), pp. 101-111; Pr.
Arcadie V INOGRADOV, „Viaţa Sfântului Andrei Criteanul,
Arhiepiscopul și Mitropolit al Cretei (Schiţă aghiografică)”,
traducere din rusește de Pr. Vladimir Grosu, în: Luminătorul,
LXXII (1932), nr. 2, pp. 114-120 și nr. 3, pp. 147-153.
27 Alexandru P RELIPCEAN, Sensul şi întrebuinţarea
conceptului de metanoia (pocăinţă)..., p. 662.
Alexandru PRELIPCEAN
masterand al Facultăţii de Teologie Ortodoxă
Justinian Patriarhul din București, secţia Exegeză şi
ermineutică biblică
masterand al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din
Tesalonic, secţia Teologie Dogmatică şi Simbolică
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Preocupări literare
(Frumuseţea care înmoaie sufletul)
Graţie unei culturi sistematic asimilate, ÎPS Nicolae
Corneanu a teoretizat în numeroase rânduri afinităţile
dintre literatură și teologie. S-a ocupat îndeosebi de
literatura de inspiraţie creștină și cea a Sfinţilor Părinţi ori
a scriitorilor bisericești, dar nu a dorit să ignore literatura
în toată largheţea ei și filosofia. Aceste preocupări sunt
întemeiate pe o vocaţie dovedită de la bun început prin
studiile alese: Facultatea de Teologie (1942-1946), Filozofie
(1942-1946) și Litere (1946-1948). Motivele acestei orientări
tridimensionale sunt întemeiate: dacă frumuseţea
(literaturii) înmoaie sufletul, filosofia mângâie (v.
Boethius). Ne folosim, deci, de ele ca de niște instrumente
extrem de eficiente în scopul teologic al apropierii de
Dumnezeu. În acest sens, mitropolitul Nicolae Corneanu
urmează o tradiţie milenară, care explică afinităţile funciare
dintre domeniile surori. Poetica teologică a fost agreată
de preoţi încă din primele veacuri creștine. Ea permitea să
se atribuie poeziei, dintre toate artele, locul suprem. Izvorul
ei era inima și, în consecinţă, devenea un bun „vehicul” în
zborul către divinitate (de altfel, compararea inimii cu o
carte va fi preluată de poezia creștină timpurie). Rémy de
Gourmont, în „Le Latin mystique”, numește poezia
„comunicarea suflului divin”. Duhul Domnului a dat
profeţilor viziuni, dar și forma metrică, ritmul ferm care să
îi ajute să vorbească „într-un chip mai înalt”. S-a observat
un fapt esenţial: consacrarea supremă a cărţii este datorată
creștinismului, religia Cărţii sfinte. Hristos, Cel înfăţișat
cu un sul de carte în mână, se exprimă parabolic, ca exemplu
suprem al utilizării virtuţilor literare în comunicarea
adevărurilor de credinţă.
Marile opere universale au devenit, pentru studentul
anilor ’40, viitorul mitropolit al Banatului, tot atâtea ocazii
de a medita pe marginea (dar și în interiorul) textelor sacre.
Acest joc, deopotrivă spectaculos și subtil, de tatonare a
temelor creștine se soldează necesarmente cu o analiză
profundă a lor, cu o interpretare. Dar interpretarea este o
muncă de creaţie. Noi, cititorii, beneficiarii acestei munci,
ne bucurăm de idei valoroase pe care putem sprijini
propriul nostru efort de a înţelege mai mult. Și înţelegând,
a crede. Și crezând, a iubi.
Cărturarul Nicolae Corneanu s-a ocupat mai ales de
imnurile de slavă ale Sf. Ambrozie, dar și de Sofocle,
Vergiliu, Ausonius, Sedulius, Casia. Atenţia exegetului s-
a îndreptat nu doar către conţinut, ci, cum îi stă bine unui
literat, și către formă. Serioase și pertinente observaţii de
stil susţin mai mereu demersurile sale de aprofundare a
unor opere.
Sofocle, în „Filoctet”, evocă viaţa campestră,
„lirismul” ciobanilor și cântecele de leagăn pătrunse de o
sensibilitate care mai târziu se va numi creștină. Vergiliu,
în „Georgicele”, exploatează, de asemenea, importanţa
cântului, care este un cuvânt prelungit, cu valoare
accentuată. Creștinii vor continua să cânte, nu numai în
timpul muncii la câmp sau în gospodărie, dar mai ales în
CEEOL copyright 2020
99
timpul oficierii slujbelor în biserică. Această continuitate
a cântecului, mai larg, a cuvântului aflat mereu în
proximitatea muzicii, o premerge, o continuă sau o
împlinește, a fost remarcată de sfinţi, dintre care Sf. Ioan
Gură de Aur în „Omilii la Psalmi” (v. N. Corneanu, Studii
teologice, an XI, nr. 7-8, 1959).
ÎPS Nicolae Corneanu este un admirator al talentului
literar, în general. Deși florile câmpului sunt trecătoare, și
asta produce melancolie în sufletele poeţilor, „florile”
stilului literar nu sunt nici pe departe la fel de efemere, ci
semnifică un „ce” mai adânc decât plantele viu colorate
care răsar din ţărână. În articolul „Carpe Rosam” (rev.
Biserica Bănăţeană, an VII, nr. 21-22, 25 mai 1947), teologul
pare a fi un poet care se ignoră, impresionat de frumuseţea
naturii și, în egală măsură, de cea a textelor poetice.
Ansonius (309-394) devine pretextul unei meditaţii lirice
în cheie teologică. Florile pământului sunt efemere, dar
florile raiului sunt veșnice!
Sedulius (sec. V), poet creștin de limbă latină, devenit
preot-poet, a dedicat imnurile sale frumuseţii divine reflectate
tainic în natură. N. Corneanu reproduce în proprie tălmăcire
imnul „Apusul cu răsăritu-ngemănat” (A solis ortus ordine):
„Apusul necuprins, frumos,/Cu răsăritu-ngemănat,/Să
preamărească pe Hristos/Ce din Fecioară s-a-ntrupat”. Deși
nu are geniul lui Prudenţiu, observă traducătorul, Sedulius
rezumă Evangheliile într-un mod fericit.
Poeta Casia, născută în anul 810, a refuzat viaţa
îmbelșugată pe care i-o puteau oferi părinţii ei sau un
posibil soţ și s-a retras în liniștea unei mănăstiri, unde a
scris. Este considerată cea mai importantă poetă din epoca
bizantină, remarcă Nicolae Corneanu (rev. Credinţa,
Detroit, an XVII, 1962).
Imnurile Sf. Ambrozie, ivite din dragostea pentru
frumos, dar și dintr-un interes al instruirii, ocupă un loc
privilegiat în opera omului de carte Nicolae Corneanu. Sf.
Ambrozie, vieţuitor în tulburatul veac IV al erei creștine,
este un exemplu de sensibilitate religioasă care simte
nevoia să se exprime poetic. Interpretarea acestor versuri
ne dă cheia înţelegerii preocupărilor literare ale ÎPS N.
Corneanu. Aflăm că Sf. Ambrozie, episcop vestit, a dorit
să versifice adevărurile creștine din două motive:
frumuseţea „înmoaie” sufletul și îl farmecă; imnul
instruiește cu ușurinţă, deoarece „învăţătura conlucrează
alături de har” (v. „Aspecte din lirica ambroziană”, rev.
Studii teologice, seria II, an XI, 1959). Sf. Augustin avea
să exclame, în Confesiuni: „Ce mult am plâns ascultând
imnurile și cântecele Tale, adânc mișcat de armonia
glasurilor Bisericii Tale!”. Nu în ultimul rând, aceste imnuri
se vroiau o replică persuasivă dată ereticilor arieni.
Observaţiile privitoare la stil ocupă un loc important
în opera cărturarului Nicolae Corneanu. Analiza iambilor
din care sunt formate versurile ambroziene demonstrează
nu numai celebra aserţiune că stilul e omul, dar și aceea că
stilul poate sluji unui adevăr mai adânc decât ar putea-o
face un text fără stil. Așadar, iambii constituie, la rândul lor,
dimetri acatalectici; primul picior al metrului poate primi un
spondeu ori un anapest, ca în Epodele lui Horaţiu. Preferinţa
pentru iambul „suitor” (vorba lui Eminescu) se explică prin
faptul că forma sugerează ridicarea sufletului spre înălţimi.
Majoritatea credincioșilor se opresc cu toată atenţia
la adevărurile de credinţă exprimate de Sfinţii Părinţi.
Nicolae Corneanu se numără printre cei puţini preocupaţi
CEEOL copyright 2020
100 mitropolitul nicolae corneanu
și de stil, pregătit să demonstreze că este unul elaborat,
savant în simplitatea lui, deloc întâmplător caracterizat
prin sobrietate, concordanţă între formă și fond, putere
de sugestie pusă în slujba adevărului dumnezeiesc.
Descrieri de natură, surprinzătoare prin acurateţe,
comparaţii, metafore, epitete nu reprezintă altceva decât
o scară în escaladarea adevărului ceresc. Retorica amplă,
bucuria de a comunica, starea de martir la poarta
cuvântului sunt tot atâtea „semne” ale celui chemat să
vorbească.
Odată cu secolul IV, observă N. Corneanu, apar
primele încercări de istorie literară. Ieronim, Ghenadie,
Isidor, Ildefons și alţii sunt iniţiatorii istoriei literare
creștine. Nici critica literară nu lipsește. Norme de judecare
a textelor, preluate de la antici, au fost elaborate și
îmbunătăţite de creștini. Nu ne miră această evoluţie, de
vreme ce religia noastră este una a Cuvântului întrupat,
ceea ce oferă un loc eminent cuvântului în viaţa noastră
și, drept urmare, e nevoie de mai mult discernământ în
modul cum îl folosim, o mai bună știinţă în a-l cumpăni.
Noţiunea de portret în literatură, mereu în competiţie
cu cel din artele plastice, a preocupat scriitorii bisericii și
sfinţii. Teofrast, Tucidide, Plutarh au inspirat creștini ca
episcopul Ciprian al Cartaginei, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan
Gură de Aur și mulţi alţii (v. N. Corneanu, „Încercări
portretistice în literatura celor dintâi secole creștine”, Foaia
Diecezană, an XXX, 25 iulie 1948). De asemenea, simbolurile,
folosite în egală măsură în operele literare și teologice, sunt,
cum bine le definea Mircea Eliade, adevărate hierofanii
capabile să releve realitatea sacră, care scapă altor genuri
de exprimare. Sfinţii Părinţi au cultivat simboluri cum ar fi:
drumul, podul, scara, muntele, fântâna, izvorul ș.a.
La rândul lor, sfinţii, împreună cu toţi eroii Bisericii,
au devenit sursă de inspiraţie pentru scriitori. O astfel de
listă ar depăși cu mult cadrul acestui articol. E sugestiv
să-i amintim pe Turgheniev, Oscar Wilde, Flaubert, Anatole
France, Maeterlinck, Michel de Ghelderode și mulţi alţii
(v. Ecouri vechi și noi ale vieţii Sf. Antonie cel Mare, din
Patristica mirabila, Polirom, 2001). Această continuitate,
ea însăși simbolică, arată că frumuseţea cuvântului ne
subjugă, dar ne lasă liberi.
A fi liber, condiţia credinciosului…
Bibliografie
Mitropolit Nicolae Corneanu, Studii patristice. Aspecte
din vehea literatură creştină, Timișoara, 1984;
Mitropolit Nicolae Corneanu, Studii, note şi comentarii
teologice, Timișoara, 1990;
Nicolae Corneanu, Patristica mirabila. Pagini din
literatura primelor veacuri creştine, Polirom, 2001;
Nicolae Corneanu, Patristica. Filosofia care mângâie,
Eikon, 2004;
Sfântul Ambrozie, Scrieri. Despre Sfintele Taine. Scrisori.
Imnuri, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 1994;
Pr.dr. Mircea Florin Cricovean, Teologia scrisorilor
ambroziene, Emia, 2005.
Carmelia LEONTE
CEEOL copyright 2020
Scriitorul
În Cuvântul înainte care deschide volumul de eseuri
și cugetări Pe firul vremii, I.P.S. Nicolae Corneanu scrie:
„Se spune – și nu fără motivaţie – că vârstnicii sunt lungi la
vorbă și gata oricând să povestească. Mă tem că voi adeveri
această zicere...”.1 Urmând, pe lângă Facultatea de Teologie
din București (1942-1946), și cursurile Facultăţii de Filosofie
(1942-1946) și ale Facultăţii de Litere (1946-1948), debutând
în presa literară la sfârșitul anilor 50, semnând numeroase
volume de eseuri, amintiri, cugetări, istorie și critică literară,
pe lângă cele dedicate studiului teologic, colaborând cu
numeroase publicaţii culturale prestigioase din ţară și
străinătate, fiind ales, în 1992, membru al Uniunii Scriitorilor
din România, I.P.S. Nicolae Corneanu nu este doar o
personalitate a Bisericii Ortodoxe Române a ultimei jumătăţi
de veac, ci și un însemnat om al literelor românești.
Cu o teză de doctorat despre Viaţa şi petrecerea
Sfântului Antonie cel Mare (1946-1948), cu o carieră
universitară la Academia Teologică din Caransebeș (1947-
1948), la Seminarul Teologic din Caransebeș (1956-1959) și
la Institutul Teologic din Sibiu (1959-1960), unde a predat
nu doar teologie, ci și limba greacă, ca fondator al Facultăţii
de Teologie din Timișoara și al unor edituri vizibile, în
ultimele două decenii, în viaţa culturală bănăţeană, ca
profesor invitat în numeroase instituţii academice de renume
– Universitatea Oxford, Universitatea Humboldt din
Germania sau Fundaţia „Pro Oriente” din Viena,
personalitatea Mitropolitului Banatului este nu doar aceea
a monahului, ci, mai ales, aceea a intelectualului cu
deschidere și dragoste pentru fenomenul cultural în
ansamblu. Tocmai această atitudine ecumenică a făcut ca
umanistul și cărturarul Nicolae Corneanu – ipostaze care o
completează fericit pe cea a prelatului – să poarte
întotdeauna un dialog autentic cu intelectualitatea
bănăţeană, în primul rând, dar și românească într-un sens
mai larg, cuprinzând – chiar și în perioada comunistă – și
diaspora.
Prin activitatea sa culturală, oglindită fidel în cea mai
mare parte a scrierilor sale, I.P.S. Nicolae Corneanu a militat
– atât înainte, cât și după 1989 – pentru ieșirea din izolare,
provincialism, dogmatism, intoleranţă, pentru o mai mare
flexibilitate, pentru o comunicare într-un sens mai autentic,
atât la nivel socio-cultural, cât și la nivel spiritual. Aceasta
îl face pe criticul Cornel Ungureanu să afirme că Nicolae
Corneanu este nu doar un om și o operă, ci un întreg spaţiu
cultural și spiritual.2 El vede în perioada de formare a
tânărului Nicolae Corneanu la Caransebeș o punte de
legătură care îl apropie de nume importante din viaţa
intelectuală și literatura Banatului, cum ar fi acela al lui Sorin
Titel. Cultul pentru literatura română, definirea propriei
identităţi intelectuale în sensul datoriei faţă de comunitate,
activitatea culturală susţinută, ca un efort recuperator și
integrator – sunt toate aspecte legate de spiritul locului, de
orașul bănăţean de provincie în care numai gestul cultural
poate oferi deschidere, libertate de gândire și de expresie.
Tradiţia culturală a orașului Caransebeș, asigurată de o
pleiadă de cărturari care au activat, de-a lungul ultimelor
două secole, în domeniul teologiei și spiritualităţii ortodoxe,
al învăţământului în limba română, al publicisticii literare,
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
și-a pus vizibil amprenta asupra personalităţii viitorului
episcop și mitropolit: el a fost, încă de la început, în egală
măsură, dascăl și preot, filosof și teolog, universitar și
călugăr, scriitor și duhovnic. Pasiunea sa pentru literatură
veche și pentru clasicii literaturii române, deopotrivă cu
punerea sa în slujba Bisericii Ortodoxe, îl recomandă de la
bun început ca lider spiritual în spaţiul bănăţean, dar nu
numai. Profunzimea scrierilor sale derivă, așa cum o arată și
Alexandru Ruja,3 din cunoașterea temeinică a fenomenului
cultural, dublată de îngăduinţa creștină faţă de acesta. Ca
cititor conștiincios a tot ce s-a scris semnificativ în România
ultimelor decenii, dar și a ceea ce s-a scris într-un trecut
mult prea îndepărtat – cum este cazul scrierilor patristice –
, I.P.S. Nicolae Corneanu caută în cuvânt o „aprofundare
cu un folos real”4 sau chiar o „mângâiere”, o relaţie afectivă
cu textul scris, o manifestare autentică a sensurilor celor
mai profunde ale noţiunii de filologie (titlul unuia din
volumele dedicate patrologiei – Farmecul scrierilor
patristice – este mai mult decât grăitor în acest sens). În
Cuvântul înainte care deschide colecţia de articole publicate
în „Jurnalul literar”,5 Părintele Mitropolit își justifică pasiunea
pentru exegeza literară dar și pentru scriere ca exerciţiu de
comunicare evocând figura lui G. Călinescu, așa cum îi
apăruse ea unui student la teologie în anii 40: „Eram în
primii ani de studenţie când am început să citesc regulat
Jurnalul literar. Articolele conducătorului acestei reviste
m-au atras în așa măsură încât, deși nu îi urmam cursurile,
m-am dus să-l ascult. A fost ceva fascinant și am rămas
profund impresionat. În primul rând m-a uimit felul său de a
se exprima, intonaţiile vocii și figurile de stil la care
recurgea”. În consecinţă, entuziasmul nedisimulat pentru
lectură în domenii foarte diverse și plăcerea imensă pe care
i-o provoacă cuvântul – scris sau rostit – răzbat din aproape
fiecare pagină care poartă semnătura lui Nicolae Corneanu:
„În ce mă privește, sunt conștient că n-am putut să
tălmăcesc pe cât aș fi dorit și pe cât merită scriitorii patristici
înșiși fascinaţia pe care o exercită atunci când începi să-i
frecventezi. Sentimentul acesta crește pe măsură ce constaţi
că în multe privinţe oameni luminaţi aparţinând epocilor
următoare și chiar reprezentanţii timpurilor moderne i-au
avut în multe privinţe drept precursori.”6 Această plăcere
este dată și de faptul că „Astfel, dacă altădată am fi fost
tentaţi să vedem în unul sau alţii din sfinţii calendarului
creștin doar persoane consacrate religiei, acum descoperim
că au excelat și în istoria sau critica literară, în filosofie, în
artă, în muzică și chiar în știinţă.” 7 Fascinaţia
interdisciplinarităţii, a dialogului deschis, a polifoniei vine
din același fond biografic, al formaţiei profesionale diverse
și al spiritului locului – un Banat al identităţii plurale, din
punct de vedere etnic, lingvistic, confesional.
Dedicând mai multe volume de studii scrierilor
patristice (Scrieri patristice, 1984, Patristica mirabilia,
1987, Origen şi Celsus, 1999, Miscellanea patristica, 2001),
I.P.S. Nicolae Corneanu nu încearcă doar să dea o aură de
familiaritate unor autori și texte prea puţin cunoscute și
accesibile publicului larg, mai puţin avizat (oferind chiar
fragmente inedite, în traducere proprie, din corespondenţa
Sf. Vasile cel Mare sau din scrierile Sf. Ioan Damaschin), ci
și să caute relevanţa intelectuală și pragmatică a trecutului
îndepărtat, inserarea lui plauzibilă în valorile culturale ale
contemporaneităţii, fără a cădea în capcana abordării pur
formale și decorative, vizând, deci, un deziderat pe care
ierarhul îl vede, la un moment dat, ideal formulat în titlul
CEEOL copyright 2020
101
unei conferinţe organizate în anul 2000 de Patriarhia
Moscovei: „Teologia ortodoxă în preajma mileniului al III-
lea”.8 Insistând cu predilecţie asupra pregătirii intelectuale
inderdisciplinare a Sfinţilor Părinţi, asupra laturii ecumenice
a activităţii lor spirituale, asupra transferurilor culturale
intense din perioada Evului Mediu timpuriu, I.P.S. Nicolae
Corneanu revine la tematica sa favorită, aceea a necesităţii
imperioase a dialogului și flexibilităţii de gândire.
Afirmând despre I.P.S. Nicolae Corneanu că scrie o
„altă istorie a culturii/literaturii”, Cornel Ungureanu9 sau
Alexandru Ruja10 vorbesc, de fapt, despre unghiul aparte
din care cărturarul bănăţean abordează o problematică de
actualitate sau opera unor mari umaniști români, de la
Eminescu, Blaga, George Călinescu, până la Mircea Eliade,
Emil Cioran sau Mircea Vulcănescu. Teologul – tradiţionalist
prin formaţia sa ortodoxă – surprinde cu acurateţe
versatilitatea fenomenului cultural, în timp ce liderul spiritual
promovează în mod echitabil privirea retrospectivă,
abstractizată, spre valorile trecutului și înfruntarea
adevărurilor de multe ori incomode ale prezentului. Cel mai
bun exemplu în acest sens sunt cele două volume de eseuri
și cugetări, Pe firul vremii11 și În pas cu vremea,12 care
reiau, în mare parte, intervenţiile publicate de-a lungul
câtorva ani în „Jurnalul literar” (de care îl leagă o prietenie
și colaborare constantă de aproape o jumătate de veac) și
în revista „Învierea” a Arhiepiscopiei Timișoarei (a cărei
apariţie și promovare pe plan local i se datorează în
exclusivitate). Atitudinea și tonul analistului și cronicarului
din aceste articole ar putea fi rezumată în câteva fraze prin
care I.P.S. Nicolae Corneanu a răspuns – simplu, așa cum a
făcut-o întotdeauna – într-un interviu realizat de Cristian
Pătrășconiu pentru revista Orizont în 2004,13 la întrebarea
„Cum v-aţi dori să arate lumea în care trăim?”: „Idealul pe
care îl avem fiecare dintre noi e să trăim într-o lume bună,
într-o lume pașnică, în mijlocul unor oameni care se iubesc
unii pe alţii, care nu se urăsc, care nu fac rele. Din păcate,
suntem confruntaţi cu răul pe care noi înșine îl producem,
dar și cu răul din preajma noastră. Cu răul care există în
viaţa de toate zilele. [...] Nu suntem desăvârșiţi, suntem
predispuși într-un fel păcatului, prin faptul că avem libertate
deplină și, de aceea, putem face și binele și răul. Dar, pe cât
ne stă în putinţă, fiecare avem datoria să ne străduim să
facem numai bine și, în același timp, să facem bine și celor
dimprejurul nostru.” Rostirea este a omului tradiţional, dar
și a celui care, din ipostaza preotului, își modelează vorbele
după tiparul ascultătorului, succesul comunicării fiind
asigurat de receptarea imediată și completă a mesajului,
mai mult decât de forma în care acesta se prezintă. Ca și în
volumele de studii teologice și filosofice, unde autorul pune
la dispoziţia cititorului documente rare, pe care le tălmăcește
cu infinită răbdare și dezarmantă simplitate, efortul de așa-
zisă popularizare a informaţiei savante domină paginile de
publicistică și eseistică.
Fie că vorbește despre problema globalizării, despre
terorism, calamităţi naturale, agresivitatea tipică presei
audio-vizuale, sau despre istoria Bisericii, despre relaţia
dintre nume mari ale literaturii române și teologie, I.P.S.
Nicolae Corneanu caută drumul cel mai lipsit de ocolișuri
spre adevăr, fiind în permanenţă credincios imperativului
clarităţii, fără să fie, însă, vreodată tranșant sau autoritar.
Vorbind despre receptarea operei lui Emil Cioran în ţară, de
pildă, Părintele Mitropolit deplânge o tendinţă
îngrijorătoare în modul de raportare a românilor faţă de
CEEOL copyright 2020
102 mitropolitul nicolae corneanu
sine, faţă de valorile proprii, o imagine distorsionată, în
răspăr a identităţii naţionale: „Din păcate, cu Emil Cioran s-
a întâmplat ceea ce a caracterizat atitudinea noastră, a
românilor, faţă de majoritatea oamenilor reprezentativi pe
care i-am produs: ingratitudinea. [...] Dacă aceasta reprezintă
proverbiala noastră ingratitudine faţă de cei care au dus
faima României în lume... nu trebuia să facem acest lucru
noi, oamenii bisericii”.14 În același sens, al perpetuării
încăpăţânate a unui bagaj genetic și spiritual negativ,
autorul comentează asupra corespondenţei întreţinute de
Traian Vuia în perioada pariziană cu o serie de personalităţi
ale vieţii culturale bănăţene din preajma Marii Uniri de la
1918, scrisori în care termeni ca „balcanism” sau
„bizantinism” apar exclusiv într-o lumină peiorativă, ca
etichete aplicate veleitarismului, oportunismului,
superficialităţii și neglijenţei din viaţa publică și politică
românească. I.P.S. Nicolae Corneanu arată, însă, că spectrul
„balcanismului” nu este doar o povară românească, citând
dintr-un studiu al Mariei Todorova. Autoarea de origine
bulgară adaugă conceptului de balcanism o nouă etichetă
imagologică, „balcanizarea”, care mută accentul de la o stare
de fapt, aproape abstractă („-ism”), la un proces, o involuţie
(„-izare”). Invocând teza lui Huntington, conform căreia
Balcanii înseamnă jumătatea ortodoxă a Europei, Estul
religios în raport cu Occidentul catolic și protestant, autorul
deplânge degenerarea discursului imagologic și, implicit,
anatemizarea ortodoxismului, îndemnând la o abordare mai
nuanţată a fenomenului, la o mutare de accent de pe exclusiv
(ura faţă de Celălalt și ura faţă de sine) pe inclusiv („Dacă
astăzi ne străduim să eliminăm din viaţa noastră particulară
și publică tot ce ţine de sensurile peiorative ale
„balcanismului” și „fanariotismului”, în același timp ne va fi
de folos să continuăm a ne adăpa din valorile Bizanţului
ortodox, să ne simţim solidari cu tot ce înseamnă Balcanii –
mai ales că în această zonă geografică trăiesc milioane de
confraţi ai noștri indiferent că se numesc macedoneni,
aromâni, vlahi – și să ne străduim a elimina din viaţa noastră
orice urme de fanariotism negativ”)15.
I.P.S. Nicolae Corneanu pornește la drum pe poteci
prea puţin bătătorite de exegeza literară, oprindu-se, de
pildă, asupra dramaturgiei religioase românești de la
începutul secolului XX și din perioada interbelică, mai cu
seamă asupra operei lui Ion Luca (1894-1972), autor a peste
patruzeci de piese de teatru, scenarii și librete, în speţă cu
tematică religioasă, pe lângă numeroase studii teologice.
Dramaturgia lui Ion Luca relevă, în opinia I.P.S. Nicolae
Corneanu, un aspect demn de luat în seamă al credinţei:
anume acela că manifestarea credinţei este „o problemă de
strictă intimitate”,16 nu de „conformism” sau „obedienţă”,
deci un proces pe deplin asumat, interiorizat, înţeles ca o
trăsătură distinctivă a eului celui mai profund. Alegând din
nou un domeniu de nișă, autorul se apleacă asupra
însemnărilor din Caietele lui Eminescu cu privire la
fenomenul religios și manifestările acestuia, în speţă
viziunea lui asupra ortodoxiei, asupra rolului preotului în
viaţa socială și spirituală a comunităţii, sau asupra
sciziunilor în rândul bisericilor creștine. Acest din urmă
aspect îi apare Părintelui Mitropolit de o importanţă
deosebită, el văzând în alegerea de către Eminescu a
specificului naţional ca argument principal pentru marile
schisme una dintre cele mai originale opinii știinţifice ale
poetului naţional. Îndemnând să se opereze, în discursul
teologic, o distincţie între creștinism și popoarele creștine,
CEEOL copyright 2020
Eminescu pare să anticipeze, după cum o demonstrează
I.P.S. Nicolae Corneanu, discursul contemporan despre
ecumenism, revenit în actualitatea românească după vizita
Papei Ioan Paul al II-lea în România, în 1999. Îmbinând
discursul istoricului literar cu cel al prelatului, Părintele
Mitropolit atrage atenţia asupra nevoii de nuanţare în
discursul teologic contemporan, semnalând că ceea ce mulţi
s-au grăbit să numească o criză a „ecumenismului adevărat”
ar fi, mai degrabă, „o criză a ecumenismului instituţional,
secularizat, care se manifestă ca relativism cu privire la
doctrina și morala creștină, la întrebările ultime ale existenţei
într-un context de pluralism religios, cultural și etnic.”17
Traducerile, studiile, exegezele, eseurile și publicistica
Părintelui Mitropolit Nicolae Corneanu vădesc ceea ce
foarte convingător a cuprins Alexandru Ruja în sintagma
„blândă erudiţie”,18 o calitate care derivă dintr-o experienţă
îndelungată și multiplă, ca dascăl, orator, povestitor și care
face ca dialogul dintre înaltul ierarh și credincioși să fie
unul dinamic, nuanţat, intim, cu reverberaţii în straturile
cele mai diverse ale comunităţii pe care o păstorește de
peste patruzeci de ani. Exemplul personal de deschidere,
nevoia de toleranţă ca formă primară de manifestare
identitară, readuse de curând în atenţia opiniei publice prin
discuţiile din jurul a ceea ce presa a numit – prea puţin
inspirat – „cazul Corneanu”, sunt câteva din certitudinile
pe care ni le oferă opera unui cărturar care a contribuit
activ, și prin scrisul său, la promovarea unui set de valori
interculturale care se conturează în spaţiul plural al
Banatului, înţeles ca geografie spirituală.
_____
Note:
1 Nicolae Corneanu, „Cuvânt înainte” la Pe firul vremii,
Editura „Jurnalul literar”, București, 2000, p.5.
2 Cornel Ungureanu, „I.P.S. Nicolae Corneanu – Contexte”,
Vatra, 1-2/2005.
3 Alexandru Ruja, Dicţionar al scriitorilor din Banat,
Editura Universităţii de Vest, Timișoara, 2005, pp. 190-196.
4 Nicolae Corneanu, „Cuvânt înainte” la Patristica
mirabilia, Polirom, Iași, 2001, p.5.
5 Nicolae Corneanu, „Cuvânt înainte” la Pe firul vremii,
Editura „Jurnalul literar”, București, 2000, p.5.
6 Nicolae Corneanu, Patristica mirabilia, Polirom, Iași,
2001, p. 5.
7 Ibid.
8 Nicolae Corneanu, „Postfaţă” la Patristica mirabilia,
Polirom, Iași, 2001, p. 345.
9 Cornel Ungureanu, „I.P.S. Nicolae Corneanu – Contexte”,
Vatra, 1-2/2005.
10 Alexandru Ruja, Dicţionar al scriitorilor din Banat,
Editura Universităţii de Vest, Timișoara, 2005, pp. 190-196.
11 Nicolae Corneanu, Pe firul vremii, Editura „Jurnalul
literar”, București, 2000, p.5.
12 Nicolae Corneanu, În pas cu vremea, Editura
Mitropoliei Banatului, Timișoara, 2002.
13 Mitropolitul Nicolae Corneanu, „Despre libertatea de
a face bine”, în Orizont, 1/2004, pp. 4-5.
14 Nicolae Corneanu, Pe firul vremii, Editura „Jurnalul
literar”, București, 2000, p. 41.
15 Nicolae Corneanu, În pas cu vremea, Editura
Mitropoliei Banatului, Timișoara, 2002, p. 28.
16 Ibid., p. 107.
17 Ibid., p. 61.
18 Alexandru Ruja, Dicţionar al scriitorilor din Banat,
Editura Universităţii de Vest, Timișoara, 2005, p. 195.
Dana CHETRINESCU
CEEOL copyright 2020

mitropolitul nicolae corneanu 103

viaţa, ca și din opera sa. Poeziile, proza și publicistica sa

sunt o mărturie în acest sens.” Dar mitropolitul aduce în
Rânduri de preţuire pentru discuţie un aspect aproape nediscutat de exegeţii operei
Mitropolitul Nicolae Corneanu eminesciene: „Se poate însă vorbi și despre relaţia lui
Eminescu cu teologia? Când zic teologie mă refer la
Între revistele literare actuale, „Vatra” târgu- „știinţa” teologiei, adică la un interes pe care l-ar fi arătat
mureșeană se distinge prin publicarea unor numere Eminescu cercetărilor teologice. La acest capitol opera lui
tematice, consacrate unor probleme de sociologie literară literară nu ne poate ajuta, în schimb ne îmbie mărturii
sau unor personalităţi contemporane, unele dintre acestea aproape neașteptate manuscrisele constând din mii de
constituindu-se în veritabile monografii, de ar fi să pagini, unele investigate, altele cercetate și comentate,
amintesc numai pe două dintre cele mai recente, numerele altele încă necunoscute: Paginile germane – traduceri
consacrate „poetului for ever” Ion Mureșan și cărturarului eminesciene din literatura teologică germană cuprind
de elită Nicolae Balotă. însemnări interesante despre creștinism și despre evoluţia
Acuma, prin bunăvoinţa lui Al. Cistelecan, sunt invitat acestui concept”. Alteori, Mitropolitul citează reflecţii
să colaborez la numărul din „Vatra” consacrat Mitropolitului teologice din manuscrisele eminesciene, fie originale, fie
Nicolae Corneanu. În principal, pentru mine, trei sunt reproduse din bogatele sale lecturi: „Crucea bizantină e
motivele preţuirii pe care i-o port Mitropolitului Banatului: ca un fulg de zăpadă, mic reprezentant al universului.”
1. După 1989, când Biserica Română Unită cu Roma Unele cugetări referitoare la Dumnezeu cuprind un joc de
(Greco-Catolică) și-a recâștigat statutul de biserică silogisme, care i-a plăcut filozofului Constantin Noica:
recunoscută de stat, a fost primul ierarh ortodox care a „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există
retrocedat Catedrala episcopală din Lugoj credincioșilor Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul;
acestei confesiuni, convieţuind într-un autentic spirit ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.” Și
ecumenic cu episcopul greco-catolic de binecuvântată deducţiile logice continuă în aceeași sferă a consideraţiilor
amintire Ioan Ploscaru și actualmente cu P.S. Alexandru teologice, reluând propoziţia-cheie: „Eu e Dumnezeu.
Messian. Gestul Preasfinţiei Sale a rămas cu totul singular, Naţiunea mea lumea; cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel
ba a și fost dezaprobat de ierarhia ortodoxă și de o mare fără naţiunea mea nu e lume.”
parte a clerului ortodox. În eminescologia actuală, antologia prefaţată de
2. Dezaprobarea s-a accentuat cu câteva luni în urmă, Î.P.S. Nicolae Corneanu, prin consideraţiile pertinente din
în acest an, când ierarhul ortodox, dintr-un imbold sufletesc „Cuvântul introductiv”, este una de referinţă.
mărturisit, după aceea, cu sinceritate, s-a împărtășit (s-a
cuminecat) în timpul unei liturghii greco-catolice. Ion BUZAȘI
Scandalul a fost imens și disproporţionat, insulte și injurii
pe care eu nu le credeam să poată fi rostite de feţe
bisericești s-au abătut asupra Mitropolitului, dovedindu-
se astfel că dezideratul evanghelic „ca toţi să fie una” (ut
unum sint) este pentru mulţi ierarhi și preoţi ortodocși o
vorbă spusă de ochii lumii, și care „dă bine” într-un anume
context de împrejurări, cum a fost istorica vizită a Papei
Ioan Paul al II-lea, în România, în primăvara anului 1999.
Ar trebui să admitem că a fost singurul – din nou singurul!
– ierarh ortodox care și-a mărturisit vinovăţia colaborării
cu Securitatea. Nu pot să-mi dau seama cât de gravă este
această vinovăţie, dar sunt sigur, că alţii (ierarhi de vârf)
care nu şi-au mărturisit această colaborare, ba s-au zbătut
și se zbat din răsputeri să o conteste, sunt mult mai
vinovaţi.
3. Am și un motiv și mai personal de preţuire. De
câţiva ani, și din obligaţii didactice, mă ocup de Eminescu
– poetul religios, iarăși un subiect de controversă literară.
Editura Eikon din Cluj, coordonată de George Vasile Dâncu,
a iniţiat o colecţie, „Biblioteca Ortodoxă”, cu
binecuvântarea Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul
Banatului. Nr. 14 din această colecţie este Mihai Eminescu,
Ortodoxia (o antologie de Fabian Anton), cu un cuvânt
înainte de Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului,
intitulat surprinzător și inedit, Eminescu şi teologia, din
care desprind aceste fragmente semnificative: „Marele
nostru poet a fost un creștin autentic, ceea ce rezultă din

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020
104 mitropolitul nicolae corneanu
„Observaţiile unui diletant”
1. O hermeneutică a gestului...
Întâmplarea (1) de a fi cunoscut oameni de calitate
atât din partea ortodoxă, cât și din partea greco-catolică,
îmi impune acel respect care, prin cultivarea acelei
prietenii, nu poate decât să se răsfrângă și asupra propriei
persoane, adică printr-un fel de inducţie nemeritată.
Oricum vocea mea de laic este prea neînsemnată pentru
a ajunge la sufletul atâtor specialiști (2), iar eu aș obosi
tot privind în sus la altitudinea incomprehensibilă a
personalităţii acelora, chiar dacă aș continua să privesc
în sus spre altceva, sau spre Altcineva.
„Trebuie căutate fundamentele a ceea ce e pus în
discuţie. Pentru a face, atunci când e nevoie, o alegere
justă, sau pentru a conserva în conștiinţă de cauză ceea
ce alţii condamnă sau resping, este nevoie să-l studiem
dintr-un nou punct de vedere. În acest caz este vorba
mai puţin despre un act de justificare cât, mai întâi,
despre unul de elucidare. Grija de a respinge nu este cea
care domină: mai profund, e nevoie de a-l sesiza cu
claritate, a discerne ”, observa Henri de Lubac în
Meditaţie asupra Bisericii. (3)
Urmând firescul atitudinii oricărui „om între
oameni”, ce-și dă seama de insuficienţele cunoașterii
sale... aș consulta în prealabil, cu atenţie, măcar paginile
414-444 ale îndrumătorului canonic întocmit de Pr. Prof.
Liviu Stan (4), respectiv, fie și un simplu manual de
dogmatică ortodoxă pentru seminariile teologice (5),
precum și unele surse catolice (6), spre comparare...
Și m-aș mira de feluritele, multele, posibilele abateri,
poticniri, ispite, greșeli, erori, incertitudini, infracţiuni,
transgresiuni, păcate faţă de care fiecare se situează într-
un spaţiu al eticului: pe de o parte al așteptării noastre
faţă de aproapele, pe de alta a așteptării lui faţă de noi.
Împreună, în faţa credinţei pe care o avem în Dumnezeu,
atât cât o avem sau cum o avem. Cu încredinţările, temerile
sau nepăsarea cu privire la așteptările Lui faţă de noi, și
tainicele noastre așteptări din partea Sa.
Reflectând asupra învăţăturii Bisericii, admitem de
asemenea că „Ar fi o mare iluzie să credem că am putut
vreodată, neglijând ceea ce s-a explicitat de atunci, să găsim
în conţinutul ei exact și în rodnicia sa credinţa unei epoci
anterioare. Eroarea însăși și revolta, oricât de desăvârșit ar
fi învinse, impun în oarecare măsură un stil nou și o altă
emphasis (insistenţă) existenţei devotate și expresiei
adevărului. Necesitatea de a le face faţă potenţează mișcarea
spontană a inteligenţei credincioase, care tinde mereu să
se exprime mai mult asupra marii iluminări primite. La nevoie,
ea își depășește reticenţele...”. (7)
Progresul în această încercare apare printr-o serie
de clarificări și precizări succesive care împiedică
învăţătura să se diminueze sau să se dilueze prin viaţa
însăși pe care o întreţine, o împiedică să se secătuiască.
Îi previne sau îi redresează devierile.(8)
CEEOL copyright 2020
Oare se poate afirma că sensul Tradiţiei ar fi devenit
mai viu sau mai sigur pentru generaţiile prezente faţă de
cum era el în vremurile de demult? Oare nu este nevoie
de o reînnoire reflexivă (prin înţelegerea unor dogme ca
necesitate nici în vid, nici în absolut, ci mai degrabă în
sufletul omului, deci dimpreună cu omul pre-dispuse
unui progres, unei creșteri spirituale? Dar ca și iarba,
omul are timpul său și creșterea sa. Degeaba ai trage de
ea, sau de om „Haide, crește! Crește odată!” Dar toate
își au timpul lor. (Ecc 3.1).
Nu trăim printre sfinţi, sau nu avem îndemânarea
să-i observăm, să-i cultivăm, să le arătăm recunoștinţa
noastră, îndoiala noastră, să le încredinţăm o parte din
povara cunoașterii sau necunoașterii noastre, din
speranţe și dezamăgiri... din frustrări sau resentimente
transmise, de unii, noii generaţii. Poate că nici n-am ști
să ne bucurăm de posibilul unei prezenţe de excepţie
printre noi. Nu prea avem răbdare să ne acceptăm firea,
deci cum i-am putea accepta pe alţii? Care seamănă prea
mult cu noi? Care sunt atât de diferiţi de noi? (9)
Aceste observaţii asupra percepţiei gestului,
vorbind cu dumneavoastră (și din nou: nu neapărat noi
doi), ne-ar putea obișnui (chiar dacă la început eu privind
în sus, iar dvs. în jos) să ne recunoaștem partea aceea
din fiecare, care se află în fiecare... De unde vine opţiunea
unora pentru excluderea celuilalt? Ca și cum excluzând
persoana ar putea fi exclus gestul, ori gândul... Dar în
felul acesta, în faţa dogmelor am ajunge să ne excludem
rând pe rând fiecare. Din felurite pricini. Dar aceste
dogme ar avea și rolul de a arăta unde s-a greșit în trecut,
de-a lungul timpului, ele încercând a preveni repetarea
acelorași greșeli. De unde îndreptarea principală este de
a rămâne în lumina lui Isus și a legii iubirii.
În privinţa canoanelor (10) se poate observa cu
sinceritate atât vulnerabilitatea clericilor, dar și... (oare
îmi va fi iertat de către cei mai credincioși și mai drepţi
decât mine?) precaritatea unor canoane... cel puţin a
modului formulării lor. Și chiar dacă eu greșesc afirmând
aceste lucruri, n-ar fi aceasta o dovadă a precarităţii
percepţiei lor, sau a raportării noastre la ele, nu
întotdeauna cea mai fericită?(11)
Referindu-ne strict la aspecte de drept canonic
(ortodox) și părerea /propunerea/încercarea unora de
încadrare a aproapelui într-o abatere faţă de canoane și
explicare a unei pedepse, de asemenea conform acelorași
canoane, avem oglinda stării de lucruri, dar pe lângă
aceasta e necesară meditaţia și rugăciunea către
Dumnezeu pentru a nu greși faţă de Spirit, pentru ca
buna intenţie să nu se transforme în exces de zel... Cât
despre cei cu rea intenţie, vor proceda după chipul și
asemănarea lor, dornici a căuta vini și mai ales a aplica o
anumită pedeapsă: găsirea greșelilor altora nefiind decât
reflexul greșelii lor de abordare a unei responsabilităţi
care îi depășește.
Ca nespecialist, pun în faţa specialiștilor aspectele
complexe, cazurile concrete stipulate în p.417-419
(definirea unor termeni cf.op.cit ), așa cum le-am găsit
eu. Dar cred că cei care au emis deja unele opinii, cunosc
aceste lucruri mult mai bine și încă multe altele...
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
În nepriceperea mea de a căuta greșelile celuilalt,
nu găsesc acele vini concrete, ori necunoscând detalii
suficiente despre celălalt, aștept să-l cunosc pentru a
ști prin ce... greșim unul faţă de celălalt. De multe ori ne
tulbură nu atât lucrurile însele, cât imaginea pe care ne-
o facem despre ele...(12)
Cei care vor cu tot dinadinsul, pot să mai caute.
Dar să nu uităm că și Fiul rătăcitor și Fratele Fiului
rătăcitor sunt priviţi de Dumnezeu cu aceeași înţelegere
și răbdare...
Pe urmă, lucrurile, privite din perspectiva lui Iona,
au îndreptăţirea lor, dar care a fost răspunsul lui
Dumnezeu? Iona 4,11: ”Și mie să nu-mi fie milă de Ninive,
cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută
douăzeci de mii de oameni, care nu știu să deosebească
dreapta de stânga lor”...!
Și dacă Iona ar fi fost înghiţit sau este periodic
înghiţit de un... „eon dogmatic”?(13)
Știu că putem greși faţă de dogme, fără a greși în
același timp faţă de Dumnezeu. Pe când păcătuind faţă
de Dumnezeu, dogmele își pierd rostul, căci ele ar putea
fi doar îndreptare spre a nu greși cu sufletul faţă de
Dumnezeu și faţă de aproapele. Și cu cât îl îndepărtezi pe
aproapele, poate că te îndepărtezi și de Dumnezeu, sau
cel puţin de legea iubirii.
De ce ne-am privi pe noi înșine doar din perspectiva
favorabilă, adică așa cum ne-ar plăcea să fim. De fapt, ne
putem recunoaște la fel de precis (în anumite momente
ale vieţii noastre, în anumite pagini întristătoare ale istoriei
noastre) și în rolul Vameşului și al Famenului și al
Femeii păcătoase și al Orbului și al Neputinciosului, și
al Tânărului bogat... pentru că acolo unde este bogăţia
noastră (ori ceea ce noi socotim a fi mai de preţ), este și
inima noastră.
Amintiţi-vă și de visul lui Petru cu faţa de masă cu
felurite soiuri de animale...(14) A doua scrisoare a lui
Petru...
Simeon Petru, servitor și apostol al lui Isus Hristos,
către cei ce, prin dreptatea Dumnezeului și
Mântuitorului nostru Isus Hristos, au primit aceeași
credinţă preţioasă ca și noi. M 11,27 Ioan 17,25 u indică
acea cunoaștere ca punct de plecare al vieţii creștine
ce se dovedește și prin viaţa conform cu adevărurile
cunoscute 1 Ioan 3,6 4,6u . Puterea sa dumnezeiască ni
le-a dăruit toate cele trebuincioase vieţii și evlaviei, 2 T
2,14 prin cunoașterea Aceluia care ne-a chemat prin
măreţia și puterea sa 2C 3,18. Prin acestea ne-au fost
dăruite făgăduinţele înalte și de mare preţ, ca datorită
lor să deveniţi părtași la firea dumnezeiască 1 Ioan 3,1
și 1 Petru 5,1.10 și să vă ţineţi departe de depravarea
care se află în lume din cauza poftei. Tocmai pentru
acest motiv, daţi-vă toată silinţa să adăugaţi la silinţa
voastră virtutea, la virtute cunoașterea, la cunoaștere
înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare evlavia, la
evlavie dragostea frăţească, iubirea G 5,22. Dacă
acestea vor fi și se vor dezvolta în voi, nu vă vor lăsa
inactivi și fără rod în cunoașterea Domnului vostru Isus
Hristos. Cine însă nu le are, este un orb, un om cu
vederea scurtă, care uită curăţirea de păcatele sale din
trecut.
CEEOL copyright 2020
105
Amintiţi-vă că Isus a acceptat să fie oaspete și la
cei consideraţi nevrednici ...și a mâncat din hrana lor.
Atunci, sărbătoarea prezenţei lui Isus printre noi, în
Euharistie (15), poate fi întreruptă doar pentru că unii s-
ar crede mai vrednici decât ceilalţi? Și chiar dacă ar fi
aceia nevrednici a purta și oferi darul, credeţi că Darul
poate fi întrerupt din dăruirea lui (continuă , oricând și
oriunde de către Dumnezeu în îndurarea și înţelepciunea
sa)?
Cam acest lucru aș fi răspuns în locul Celui care...
Celor vrednici le-aș fi amintit că sunt vrednici
tocmai prin încredinţarea lor că Dumnezeu își oferă darul
deopotrivă și celor vrednici și celor nevrednici. Iar eu
sunt cel nevrednic...și mă bucur de întâlnirea cu
Dumnezeu ori de câte ori am prilejul, așa cum el hotărăște
asta, nu eu. Sărac aș fi să nu pot vedea bogăţia acestui
dar, chiar și acolo unde voi nu-l vedeţi, sau nu-l îngăduiţi!
Aceasta ar fi putut fi o trăire autentic creștină,
socotesc eu. Dar încercarea mea de a mă transpune în
locul celui de alţii acuzat, nu înseamnă că acesta a fost
trăirea ÎPS Corneanu și că eu aș fi putut-o explica mai
bine decât dânsul, în clipa aceea, sau mai târziu, când
mulţi ar găsi multe alte explicaţii.
Doar Dumnezeu ne cunoaște adâncul inimii: I 1,24
u 21,17 și vrea ca noi să cunoaștem adevărul 1 Tm 2,4.
Misiunea celor mai mari în Biserică este să ne ducă la
această cunoaștere: Tt 1,1. Ascultarea faţă de mai marii
sufletești este o datorie: Ev 13,17 1P 5,5. Adevărul este
îndrumătorul oricărei fapte a celor ce sunt în slujba lui
Dumnezeu: 1 C 5,8 13,6 E 4,24u 5,8u 6,14 Ia 3,14 5,19.
Ţinerea poruncilor lui Dumnezeu este semnul cunoașterii
lui: 1I 2,3, a dragostei pentru el: 2,5, a unirii cu el: 3,24.
Mânia duce la rău: Ia 1,19u, iar mânia împotriva aproapelui
e un păcat contra dragostei frăţești: M5,22 R12,19 1C
13,5 și trebuie curmată cât mai curând: E4,26.
Spre nemulţumirea unora, Sinodul Bisericii
Ortodoxe Române a procedat cu suficient tact evitând a
pronunţa vreo vină, dar a făcut unele recomandări celor
care folosesc dogmele drept arme ori scuturi să nu facă
paradă de ele pentru a părea buni creștini, ci să fie buni
creștini și în general să se evite situaţii delicate care ar
putea aduce tulburări în rândurile credincioșilor. Și fiecare
în vrednicia sa și-a putut da cu părerea... dar hotărârile
în probleme bisericești le ia Sfântul Sinod. Este de
competenţa lor, a celor care călăuzesc destinele Bisericii
Ortodoxe, prin voia lui Dumnezeu.
Iar eu, în nevrednicia mea, am doar de observat că
cei care gândesc binele pot să se poticnească, iar cei
care îl practică, nu întotdeauna îl susţin convingător și
că în rare cazuri fericite chiar exemplificat, argumentat,
trăit, vestit... chiar vorbind despre lucruri care ne sunt
dragi, trebuie să treacă ceva timp până să devină un
obicei firesc spontaneitatea reacţiei noastre etice și
deliberarea unui gest.
Înalţii clerici (ai ambelor confesiuni) cred că au spus
și au gândit de nenumărate ori aceste lucruri: Speranţa
noastră se sprijină pe credinţă: R 5,1u 15,13 Ev 6,11u
11,1. Ea se nutreşte din dragoste: 1C 13,7. În Spiritul
CEEOL copyright 2020
106 mitropolitul nicolae corneanu
Sfânt îşi are izvorul: G 5,5 lumina: E 1,17 tăria: R 15,13.
Ea nu ne amăgeşte: R 5,5 este plină de încredere: 2T
2,16u de bucurie R 12,12 15,13 de o sfântă mândrie: R
5,2 1T 2,19 Ev 3,6 de statornicie în încercări: R 15,4 1T
1,3. Biserica se înfăptuieşte datorită Spiritului Sfânt:
R 15,18u !C 2,4u 2C 3,5u 1T 1,5 El face unitatea Bisericii:
1C 12,13 adună toţi credincioşii într-un singur corp
spiritual: R 12,4u înfăptuieşte creşterea Bisericii: F 9,31
îi luminează conducătorii: F 10,19u 15,28 îi îndrumează
lucrătorii: F 8,29.39.
Mi-au plăcut întotdeauna aceste gânduri (16) ale
lui Dan Zamfirescu: „Conștiinţa unei diferenţieri,
tensiunea interconfesională, atunci când nu
degenerează, sunt factori de rodire și stimulare reciprocă
spre o mai adâncă valorificare a resurselor de creaţie ale
fiecăruia. Dar trebuie creată acea tensiune superioară,
din care să ţâșnească lumini noi, nu discordie și
calomnie. Cel mai bun sistem de a realiza o apropiere
între confesiuni este cunoașterea adâncă a lor și
încercarea de a găsi punţile pe care valorile, experienţa
și agonisita existenţei lor istorice să poată fi asimilate
reciproc, fără ca aceasta să necesite supunerea uneia
către cealaltă. Ceea ce se impune azi este întemeierea
unei „Confesiologii”, unei știinţe a confesiunilor și nu
doar o „Simbolică”, adică știinţă a crezurilor comparate.
Principiul fundamental al acestei „Confesiologii” trebuie
să fie tocmai cunoașterea realităţilor pozitive din
cuprinsul experienţei istorico-spirituale a fiecărei
confesiuni cu scopul de a face din ele un bun comun
menit a hrăni viaţa și acţiunea fiecăruia. Căci întotdeauna,
pe planul valorilor superioare, sufletele cele mai diferite
s-au întâlnit și au comunicat. Iar unirea, după un cuvânt
al lui Barth, „nu se face, ci se descoperă.”
Citind diverse articole, găsesc confirmări ale
tristeţii, adesea „un dialog al surzilor” (sau poate nici
măcar atât), dar nu mă interesează înverșunarea unora,
superficialitatea sau diletantismul altora, cât faptul
educaţiei care le-au generat și mă gândesc la cei care
încercând să apere (ceea ce cred ei a fi mai important)
pot rata însuși sensul profund al creștinismului... Căci
Dumnezeu este iubire: I Ioan 4,8-16 .
Mai privesc cu tristeţe modalitatea prost înţeleasă
a libertăţii, care ar da dreptul fiecăruia să vorbească
despre orice, mai ales despre cele sfinte. A adresa cuvinte
de revoltă, de nemulţumire sau insultă faţă de Sfântul
Sinod, faţă de mai marii ierarhici ai propriei Biserici sunt
gesturi ale necuviinţei, chiar dacă cei care le-au făcut au
avut încredinţarea bunei lor judecăţi, dovedind însă
proasta creștere, inclusiv spirituală. Poate un efect al
unui tip de educaţie: când tinerii au fost învăţaţi ce să
gândească, nu cum să gândească ...și când în locul
spiritului de iubire a aproapelui s-au dezvoltat în spiritul
urii... în locul întrecerii în a găsi lucrurile bune și
pilduitoare pentru ambele confesiuni, au fost obișnuiţi
în căutarea greșelilor celuilalt...
Oare n-ar trebui ca educaţia religioasă, din partea
ambelor confesiuni, să fie una privitoare la aproapele, iar
nu la dușmanul nostru? Deci cel care gândește
asemănător, dar simte poate puţin altfel lucrurile, sau simte
la fel, dar gândește unele lucruri puţin diferit. Și unde ar fi
marele pericol pentru neam (17), sau marele păcat de a
CEEOL copyright 2020
gândi și simţi la fel, în diferitele momente ale istoriei?(18).
E vorba de oamenii de calitate și cu adevărat suflet creștin.
Din greșelile trecutului ar trebui să se înveţe, iar
cele două Biserici românești vor dovedi cum își cresc
slujitorii și aleșii și datoriile ce împlinesc în viaţa
poporului. Dar nu se întâmplă ca în neîndemânarea, ori
pasiunea unor momente, să se transmită deopotrivă
rigidităţi, prejudecăţi, intoleranţe, resentimente chiar, ce
ar aparţine altor veacuri ?
Ar fi mai firesc și mai bine să avem în vedere iubirea
și dreptatea în faţa gândului nostru:
CERINŢELE DREPTĂŢII ÎNTEMEIATE PE
DRAGOSTE LE ÎNTREC PE CELE ALE LEGII: M 5,20-
48; Cine se lasă călăuzit de Spirit scapă de sub puterea
legii ce-l pune în faţa neputinţei sale: G5,16-18. Dreptatea
nu este atinsă prin simpla împlinire a legii, ci prin credinţa
în Isus: G 2,16ș3,11u.Credinţa, faptele ce izvorăsc din ea
și harul gratuit al lui Dumnezeu sunt mai presus de lege:
R 4,13- 17.G3,17u. Doar credinţa poate da legii adevărata
ei însemnătate: R 3,27-51.
Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea lui
Dumnezeu prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine
cunoștinţa deplină a păcatului R3-20 G 3:23-27.
În același context cf. Bibliei:
-I 3,35 ; 5,20 ;10,17 15,9u ;17,23 u.26;
-M22,35-40; Mc 12,28-33 ;10,25-27;
-1 I 4,10.19 ; 1C 13,1-3.8.13;Fp 1,9;
-1 I. 4.,8.16; 1 I 3,14
-R5,5-8;8,38u.;E 1,5u;2,4-6;2T 2,16;
-I 15,12u;1I 3,16;
-I 14,21.23;16,27;17,22u; I 15,9u.12;
-R 8,35.37-39;2 C5,14u;G 2,20;
-R 8,28;13,10;1C 8,1;13,4-7;G5,6;
-I 8,42;14,15.21.23u;21 6
-M 6,24; L 16,13
-M 10,37;L 14,26;
-1I 3,17;47.12.20-21;5,1u
-I 13,34u; 15,12u.17
-1I 2,10-11;3,10.14u.18;4,7u.12
-M5,43-48;L6,27-36.
Și deopotrivă am observa: Dreptatea e sfinţenie
1C6,9-11;R 6,18;
-dreptatea ca har al lui Dumnezeu R 8,30.33;Tt
2,11u;R 6,13;2C 8,9;
-prin și datorită meritelor lui Isus R 3,24; 1C 6,11;R
3,25u;1C1,30;2C 5,21;1P 2,24
-Dreptatea bazată pe credinţă R 4,4-6.18-25;9,30;
10,4-11;G 2,16;3,8.21u.24-26;Tt 3,4-7;
-fapte ce îndeplinesc dreptatea obţinută prin
credinţă: Ev 11,4.7;Ia 2,14-26
-cu condiţia să nu fie făcută de ochii lumii: M6,1-
6;23,27u; L16,15
-și să fie cu inima curată: L 18,9.
Poate că atunci când omul are rușine și milă și
evlavie, va putea judeca și pe îngeri, așa cum se lasă a
se înţelege în 1Corinteni 6,3.
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
2. Despre lucruri sublime
Clericii le știu acestea mult mai bine decât vor fi
prezentate aici, dar e posibil ca preoţii unui cult să știe
mai puţin despre celălalt cult pentru a observa cât de
aproape sunt în spirit/duh. Laicii știu suficiente pentru
a fi buni creștini, dar aceste recapitulări ar putea fi de
folos tuturor pentru a înţelege (cu mintea, când aceasta
nu e preocupată de alte gânduri mai puternice) sau a
simţi cu inima (atunci când nu e crispată sau împietrită)
măcar o parte din aceste lucruri sublime, a căror explicare,
oricât de amănunţită, nu poate acoperi autentica și
inepuizabila bogăţie spirituală, atâta vreme cât sufletul
nostru este deschis spre ea. (19)
„Numele acestei taine vine de la cuvântul grec...
mulţumire, deoarece Isus înainte de a institui la Cina cea
de Taină, mai întâi a mulţumit lui Dumnezeu prin
rugăciune, iar după aceea a binecuvântat pâinea, a frânt-
o și a dat-o sfinţilor apostoli”.
Sfânta Euharistie (Cuminecătură, Împărtășanie)
este Taina prin care, sub forma pâinii și a vinului, creștinul
se împărtășește cu însuși trupul și sângele Domnului,
prezente în mod real prin prefacerea elementelor (pâinea
și vinul), la jertfa euharistică de la Sfânta Euharistie. Ea
este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece în
timp ce prin celelalte Taine creștinul primește numai harul
divin, prin Sfânta Euharistie el se împărtășește cu însuși
izvorul harului, cu Domnul Isus Hristos, desăvârșindu-
se astfel lucrarea începută prin botez și mirungere. De
aceea Sfânta Euharistie este prin excelenţă Taina unităţii
Bisericii, „căci o pâine, un trup suntem cei mulţi, căci toţi
ne împărtășim dintr-o pâine” (1 Cor. 10, 17)
Taina Sfintei Euharistii a fost instituită de
Mântuitorul la Cina cea de Taină, atunci când luând
pâinea în mâinile Sale, a mulţumit și a binecuvântat, a
frânt și a dat Sfinţilor Săi apostoli, zicând: „Luaţi, mâncaţi,
acesta este trupul Meu...”, apoi luând paharul și
mulţumind, a zis: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este
sângele Meu, al legii celei noi...” (Matei 26, 26-28 Marcu
14, 22 Luca 22, 10). Apoi Mântuitorul a poruncit
apostolilor: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea”
(Luca 22, 19 comp, comp. 1 Cor. 11, 25).
Materia Sfintei Euharistii este pâinea și vinul, ca
produse specifice ale priceperii omenești în materiile de
hrană. Pâinea trebuie să fie din grâu curat, dospită, cum a
fost la Cina cea de Taină, iar vinul să fie curat, din trupuri
(rodul viţei), indiferent de culoare, amestecat cu puţină
apă (care s-a turnat în potir la proscomidie). Momentul
prefacerii cinstitelor daruri de pâine și de vin ce sunt puse
înainte, în trupul și sângele Domnului, este acela în care
preotul liturghisitor rostește epicleza sau rugăciunea de
chemare sau invocare a Duhului Sfânt peste darurile
euharistice și le binecuvântează, pentru ca Duhul Sfânt
să le prefacă în trupul și sângele Domnului Sfânt.
Spre deosebire de biserica ortodoxă, romano-
catolicii întrebuinţează la Sfânta Euharistie pâine
nedospită sau azimă (ostia). Această inovaţie s-a
introdus în Apus încă din secolul VI, dar ea s-a generalizat
abia în veacul XI, devenind unul din punctele de dispută
și polemică dintre Biserica răsăriteană și cea apuseană,
care a contribuit la schisma cea mare din 1054.
CEEOL copyright 2020
107
Apusenii consideră că Isus ar fi sărbătorit
Paștile odată cu cele ale evreilor, folosind ca și aceștia
azima.
Ortodocșii își argumentează poziţia prin texte
sinoptice unde traducerea corectă ar fi pâinea dospită, iar
nu azimă. Conform Ioan 13,1 Mântuitorul ar fi serbat cu
ucenicii Săi Paștile înainte de ziua Paștilor iudeilor. De
asemenea Ioan 18,28 și Ioan 19, 31 ar confirma același
lucru prin atitudinea evreilor faţă de serbarea lor care urma.
Romano-catolicii nu cad de acord cu momentul
prefacerii cinstitelor daruri, care nu ar fi cel al epiclizei, ci
acela în care se rostesc de către preot cuvintele de instituire:
„Luaţi,mâncaţi...Beţi dintru acesta toţi...” (argumentarea
ortodoxă p.340.op. cit.)De asemenea, ei consideră că,
implicit, trupul Domnului conţine și sângele (teoria
concomitenţei: unde este trupul este și sângele). Ortodocșii
își susţin poziţia prin I. Cor 10,16 și Tradiţia cf. Practicilor
vechi ale liturgiei descrisă în Didahia celor 12 Apostoli.
Primitorii (cf. P. 341) sunt toţi creștinii care nu s-au
despărţit sau n-au fost excluși din Biserică și care s-au
pregătit pentru primirea Sfintei Euharistii prin Taina
Pocăinţei.
După învăţătura ortodoxă (cf. pp.340-341 op.cit),
Sfânta Euharistie are caracter de taină, de jertfă și de
ospăţ comemorativ sau anamnetic. Argumentare și
completare a înţelesului prin: Matei 26,26-28, Marcu
14,22-24, Luca 22, 17-20. 1 Cor .11,23-26 Ioan 6,50.
Mal.1,11 Luca 22,19 .1 Cor 11,26..Luca 22,19. I Cor, 11,26.
Efectele Sfintei Euharistii sunt: Unirea celui ce
se împărtăşeşte cu Isus Hristos, cf. Ioan 6,56.
Curăţirea de păcate, progres în viaţa
duhovnicească, arvuna vieţii veşnice, garanţia învierii
şi nemuririi: Ioan 6,49.
Se pare că protestanţii, ca și aparţinătorii unor
denominaţiuni creștine, au alte învăţături, diferite de ale
ortodocșilor și catolicilor, ei recunoscând doar aspectul
comemorativ.
Pentru ilustrarea comparativă selectăm aspecte
esenţiale și din învăţătura catolică:
CBC p546 paragraf 2626: „Binecuvântarea exprimă
cea mai adâncă pornire a rugăciunii creștine: ea este
întâlnirea dintre Dumnezeu și om, în ea se cheamă și se
unesc Darul lui Dumnezeu și primirea din partea omului.
Rugăciunea de binecuvântare este răspunsul omului la
darurile lui Dumnezeu: de vreme ce Dumnezeu
binecuvântează, inima omului poate răspunde
binecuvântând și ea pe cel care este izvorul a toată
binecuvântarea.”
2627 „Această pornire este exprimată în două forme
fundamentale: uneori ea urcă, purtată în Duhul Sfânt, de
Cristos către Tatăl (îl binecuvântăm pentru că ne-a
binecuvântat cf.Ef 1,3-14 2 Cor 1,3-7 1 Pt 1, 3-9); alteori
ea imploră harul Duhului Sfânt, care, prin Cristos, coboară
de la Tatăl (El este cel care ne binecuvântează cf 2 Cor
13,13 Rom 15,5-6 13 Ef 6 ,23-24).
2628 Adoraţia este dispoziţia fundamentală a
omului care se recunoaște creatură în faţa Creatorului
său. El exaltă măreţia Domnului care ne-a creat (cf Ps 95,
1-6) și atotputernicia Mântuitorului care ne eliberează
de rău. Este prosternarea sufletului înaintea „Regelui
CEEOL copyright 2020
108 mitropolitul nicolae corneanu
Slavei” (cf. Ps 24,9-10) și tăcerea respectuoasă în faţa lui
Dumnezeu „întotdeauna mai presus de noi” (cf Sf
Augusin, Psal 62,16). Adorarea Dumnezeului de trei ori
sfânt și preavrednic de iubire ne umple de umilinţă și ne
dă siguranţa în regulile noastre.
2631 „Cererea de iertare este prima mișcare a
rugăciunii de cerere (cf. Lc .18,13). Ea este preambulul
unei rugăcini drepte și curate. Smerenia plină de
încredere ne așează iarăși în lumina comuniunii noastre
cu Tatăl și cu Fiul său, Isus Cristos, dar și unii și alţii (cf
.1 In 1,7-2,2): atunci „orice îi vom cere, vom primi de la
El” (1 In 3,22). Cererea de iertare este preambulul liturgiei
euharistice, ca și al rugăciunii personale.”
p.548 CBC ,2637 „Rugăciunea este caracteristică
rugăciunii Bisericii care, celebrând Euharistia, manifestă
și devine tot mai mult ceea ce este. Într-adevăr, în lucrarea
mântuirii, Cristos izbăvește creaţia de păcat și de moarte,
pentru a o consacra iarăși și a o întoarce spre Tatăl,
pentru Slava lui. Mulţumirea pe care o aduc mădularele
trupului se împărtășește din cea a Capului lor.”
p.550 CBC 2643 „Euharistia cuprinde și exprimă
toate formele de rugăciune: ea este „ofranda curată” a
întregului Trup al lui Cristos întru „slava Numelui Său”
(cf.Mal 1,11), după tradiţiile Răsăritului și ale Apusului,
ea este „jertfa laudei”.
p.552 „Misiunea lui Cristos și a Duhului Sfânt, care,
în liturgia sacramentală a Bisericii, vestește, actualizează și
împărtășește taina mântuirii, se continuă în inima care se
roagă. Părinţii spirituali asemuiesc uneori inima cu un altar.
Rugăciunea interiorizează și asimilează liturgia în timpul și
după celebrarea ei. Chiar și atunci când este trăită „în taină”
(cf. Mt 6,6), rugăciunea este întotdeauna o rugăciune a
Bisericii, este comuniune cu Sfânta Treime (cf.IGHL 9).
Despre Euharistie (cf. P 656 CBC) se vorbește la
pp.611, 671, 737, 766, 790, 838, 864, 893, 950, 1000s., 1074,
1094, 1097, 1106, 1113, 1118, 1162, 1210s, 1322s, 1392s.,
1436, 1517, 1524, 2120, 2177s., 2643. De asemenea cf.
Scripturilor, cel puţin vreo 7 aspecte:
-M.26,26-29; Mc 14,22-25 ;L22,19u ;1C 11,23-25;
-M 26,28; Mc 14-24; L22,19 u ;1 C 11,24;
-Ev 9,11-14. 18-26; 10,1-18;
-Mc 10,45;
-1C1,26;
-1C 10,16 u 11,27-29;
-Ioan 6,51-58;
-Euharistia este dătătoare de viaţă pentru lume:I
6,33.51
-Recunoaşterea mântuirii dăruite de Dumnezeu
este o lumină ce ne face părtaşi la ea: 2C 4,6 E 1,18
;3,8u.etc.
-Libertatea omului este cunoaşterea adevărului:
I 8,31u și orientarea după Spiritul lui Dumnezeu:2C 3,17
-Libertatea noastră în Domnul trebuie să fie
îndrumată de legea dragostei frăţeşti: G 5,13 și de
ordinea voită de Dumnezeu în lume:1 P 2,16
-Noi nu avem dreptul să judecăm pe aproapele
nostru: R 14,5u 10+13 1C 4,5 Ia 4,11u
-Cine nu-şi judecă aproapele, va scăpa de
judecata lui Dumnezeu: M 7,1 L 6,37 pe când cine este
neîndurător cu aproapele său va fi judecat cu
neîndurare: Ia 2,12u 5,9.
CEEOL copyright 2020
Aceeași liturgie este oficiată în bisericile românești
(ortodoxe și greco-catolice), doar ordinea
binecuvântărilor diferă pentru prea înalţii ierarhi în chipul
perceperii măririi și sfinţeniei lor în ochii credincioșilor,
dar nu neapărat în faţa lui Dumnezeu…Pe urmă, unele
dogme, îndreptări de cum ar trebui să credem (cel puţin
hotărârile unanim acceptate ale celor 7 concilii ecumenice)
acoperă lucruri complicate, făcându-le multora credinţa
altfel decât ar putea-o arăta… pentru că asemenea unor
arhetipuri (sau uneori întruchipări ale păcatului și
precarităţii noastre, sau cine este oare cu adevărat drept
în faţa lui Dumnezeu?), par a răzbate din timp în timp și
din loc în loc pentru a produce tulburări, mai ales acolo
unde credinţa nu s-a născut și maturizat prin convingeri
interioare, ci acestea au fost impuse. Nu e prea complicat
de observat câte eresuri străvechi (parţial ascunse) există
încă în Biserică și sub formă tacită ele rămân, pentru că
mecanismul logic ar duce la excluderi succesive a tuturor
crezurilor individuale. Oare mai ajung ele în fiecare clipă
la puritatea Crezului? Poate că inima noastră nu este
mereu suficient de puternică pentru a cuprinde în mod
ideal ceea ce am vrea să credem, dar este importantă
dorinţa creșterii spirituale cu rugăciunea: Dă-ne Doamne,
nu numai ce-ţi cerem, ci mai ales ceea ce ne ceri...
Posibila dezamăgire de ceilalţi, de noi înșine la un
moment dat ar fi o cale pe care ne-o deschide Dumnezeu
(o „încercare” de felul acelora despre care vorbește și
Mircea Eliade), lăsându-ne posibilitatea de a cunoaște
comunitatea din care facem parte, cu pretenţiile ei și
exigenţele ei, cu speranţele, cu virtuţile și lipsurile, cu
posibilele iluzii, ca și conștiinţa (atâta câtă este) diferenţei
până la idealul de comunitate creștină autentică, așa cum
ne-o imaginăm.
Dar, așa cum observa cu îndreptăţire un gânditor
subtil precum Dietrich Bonhoeffer: „În harul său,
Dumnezeu nu ne dă voie să trăim, fie și pentru câteva
săptămâni, în Biserica viselor noastre, în această
atmosferă de experienţe binefăcătoare și de exaltare
pioasă”.
3.Posibile analogii pentru o hermeneutică a
gestului
A) Un înţeles augustinian al împlinirii prin
rugăciune
Poate că dintre cărţile scurte, a 13-a din Confesiuni
să aibă mai mulţi aderenţi. E publicată cu mult înaintea
ereziei lui Pelagius și poate fi pusă în relaţie constructivă
cu aceasta. Se spune în ea: „Give what thou commandest
and command what thou wilt.” Rostite, aceleași cuvinte,
în faţa lui Pelagius, la Roma, de un episcop, coleg al lui
Augustin, explicarea și susţinerea lor a fost dificilă, motiv
de ceartă chiar. Într-adevăr, ceea ce Dumnezeu ne
comandă mai întâi și lucru ce pretinde o mare
responsabilitate este a crede în el. Această credinţă el
ne-o dă, ne-o pune la îndemână ca pe un dar, prin urmare
Augustin i se adresează cu îndreptăţire, „Dă-mi, te rog,
ceea ce îmi comanzi”, pentru că și poruncile sunt date
spre îndrumare omului, deopotrivă un dar. Darul
ascultării, de a face ceea ce Dumnezeu cere, îl
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
învrednicește pe omul care îl acceptă și și-l însușește,
firesc fiind, dar sunt cazuri când omul se îndepărtează,
uită de acest dar, uită că are puterea ascultării și supunerii
în a urma calea indicată, planul divin al mântuirii. În
celelalte cărţi ale întoarcerii lui Augustin spre Dumnezeu
și primirii darului credinţei de la acesta, scoţându-l din
risipirea de sine și dându-i un rost mai presus de cele
cunoscute vreodată, o plăcere mai subtilă și mai
înălţătoare în a-l avea partener colocvial pe Dumnezeu,
așa cum dorea din toată inima, cu tot sufletul și cu toată
puterea judecăţii, cuvântul divin conferind acea atracţie
a sublimului, a superlativelor la care doar entuziasmul
dă accesul autentic și plenitudinea. Spre exemplificare
rămâne pilduitoare naraţiunea care arată cum Augustin
a fost dăruit Credinţei din chiar clipa apropierii de ea,
prin lacrimile zilnice ale mamei, căreia i s-a promis că nu
se va pierde. Augustin arăta că Dumnezeu prin graţia sa
a întors voinţele și năzuinţele omului spre adevăratul lor
rost, spre curgerea lor firească în albia planului divin al
mântuirii, adică spre credinţă, dar i-a lăsat omului și
libertatea distanţării, ca o opţiune aparent mai comodă,
sau poate e mai ușor să zaci în ignoranţă, lene și lipsă de
voinţă, să te consideri în afara acestor daruri și chiar să
fii astfel prin neascultare pe măsură ce te complaci în
lipsa binelui și te adâncești în această lipsă ca și cum nu
ai avea la îndemână calea întoarcerii și ești într-adevăr
tot mai departe de aceasta cu cât te depărtezi de ea, cu
cât uiţi de tine și-n lipsa aceasta de tine însuţi, sau uneori
în prea-plinul de tine, rămâi în sărăcia de graţie și de
duh, de voinţă și de viaţă.
Îi pune Dumnezeu omului la îndemână, ca atâtea
alte daruri, și credinţa, dar omul adesea ignoră aceste
daruri, uită de ele, are alte tentaţii ce i se par mai
importante sau mai puternice, cărora nu li se opune, sau
nu cu destulă hotărâre, caută o justificare, își spune că
nu e destul de tare în credinţă, se complace în lipsa
aceasta de daruri divine pe care le are la îndemână și
refuză să le folosească.
În Scrisoarea către Darius, cap.III. (A.D. 429) îi
cere acestuia să ia Confesiunile și să le folosească, dar
nu în chip superficial, ci ca un creștin adevărat în actul
caritabil. Ca în gestul primirii unui dar cu care știi ce să
faci, căci din asemenea dar trebuie să se împlinească alt
dar, pentru că aflând cum e autorul, se vede și pe sine și
nu va judeca nici pe unul nici pe altul, și nu-l va socoti
mai mult decât este și nu se va închipui mai presus, ci
din experienţa repetabilă a alterităţii proprii prin prezenţa
apropiată a altuia așa cum singur se arată și mărturisește,
dar nu altfel. În mintea lui Darius, ca și în cea a oricărui
om, analogia crește prin superlative spre cel întru
desăvârșire, înaintează spre Autorul a toate făcătorul
ce-l lasă să se vadă cum este în sine și pentru sine și
văzându-și propria sărăcie, se poate iar întoarce spre cel
de care pururi are nevoie spre a fi ceea ce îi este dat să
fie în povestea personală, în împlinirea personală.
Augustin consideră că ceea ce ar putea să placă din
ceea ce-și arată din sufletul său, aparţine de fapt
Domnului, și rugămintea comună cu Darius și cu toţi
ceilalţi (pentru că Darius ar putea însemna și comunitatea
prin contemplaţie și rugăciune), înseamnă sprijinul în
împlinirea nu pentru sine, ci pentru povestea pe care
entuziasmul o scrie pentru că acesta ne-a desăvârșit, nu
noi înșine. De-am fi rămas noi înșine eram pierduţi din
CEEOL copyright 2020
109
planul divin, adică acesta ne este salvarea, căci cel ce
ne-a făcut ne lasă să pășim întru desăvârșire, deci ne și
remediază situaţia, „For it is he that hath made us and
not we ourselves. Indeed, we were ourselves quite lost;
but he who made us, remade us [sed qui fecit, refecit]”.
Prin urmare, îi spune lui Darius (și credem că nu numai
lui), tu care mă găsești în aceste pagini roagă-te pentru
mine pentru a nu mă rătăci, ci pentru a-mi urma.
B) Un înţeles asupra posibilităţii împărtășirii sinelui
Un tânăr era îndrăgostit de-o fată, sau i se părea
acest lucru și i se părea atât de mult că lumea întreagă
începea să observe. Dar el nu prea avea timp să o
întâlnească. Sau poate că trebuia să se ajungă întâi pe
sine din urmă. Și mai erau câteva motive: probabil că era
sărac, încît ea nu s-ar fi bucurat dacă el ar fi cumpărat un
covrig pentru doi. Așa că un coleg i-a cerut împrumut
să-și cumpere un covrig, iar el i-a dăruit acestuia ...Era
conștient că nu arată prea bine din cauza foamei și a
necazurilor. Pe urmă, al treilea motiv era că el înţelegea abia
acum reţinerile doctorului C., decât când citise romanul
„Adela”. Ea bănuia o parte din aceste lucruri și chiar dacă
nu era îndrăgostită de el, putea să se îndrăgostească în
fiecare zi de dragostea lui, ceea ce i se părea că se și întâmplă.
Adică lui i se părea că ei i se întâmplă, altfel de ce-ar fi
devenit dintr-o dată excesiv de veselă, fără motiv atunci
când trecea pe aproape, astfel ca el să întoarcă desigur
privirea. Și în plus și în vorbire, ea apropia, lega cuvinte în
chip poetic. La singura întâlnire, când el, spontan și senin,
a hotărât să riște totul i-a cerut... o întâlnire și ea s-a bucurat
nespus, dar prinzând de veste că el a observat cât se bucură,
i-a spus că are de pregătit Apărarea lui Socrate și într-adevăr
avea. E un subiect căruia te poţi dărui, care se poate petrece
sub ochii noștri, de fiecare dată ar fi de luat apărarea cuiva,
de observat o nedreptate sau de găsit o îndreptare echitabilă
pentru lucruri care depind de simplitatea gestului, ce poate
lua o amploare nebănuită. Ar mai fi trebuit puţin să insiste
și el ar fi câștigat totul…Dar n-a insistat, amintindu-și brusc
că nu are nici o șansă. Pentru că el însuși nu și-o acorda.
Așa că s-a făcut medic, sau preot, socotind că frumuseţea
e relativă și trecătoare, ea ne încântă dar …nu poţi spune
clipei să rămână din diferite cauze. Deopotrivă ar fi putut să
ajungă călugăr, sau altceva...În același gen de singurătate.
Până la gestul depășirii ei.
C) Modalităţi și alterităţi ale semnificării și
atașamentului
Dacă unele incursiuni ale știinţei în spaţiul
nedeterminării prezintă analogii cu acceptabilul în spaţiul
credinţei (indicate de dogme), estimată ca „adevărată”
respectiv „universală”... s-ar părea că subiectivitatea
adeveritoare (mărturisitoare) se confirmă prin
recunoașterea, adeziunea celorlalţi la Adevărul care
persistă, chiar când raportarea noastră este distinctă.
Raportările la toate formele ce le indică (dogme, trăire
creștină, atașamente etc) sunt modalităţi de semnificare...
Din orizontul logico-semantic, considerăm că în
starea cunoașterii noastre aproximative (deci nesituată
în vid și nici în absolut, ci la nivelul reflexivităţii),
posibilitatea de a găsi modalitatea acceptabilă oricărei
relaţii, partea cea mai importantă în care să-și afle
CEEOL copyright 2020
110 mitropolitul nicolae corneanu
mulţumirea supremă spiritul nostru, preluând un set de
imagini, idei, experienţe sau reconstruindu-le pe deplin
sau parţial subordonate acelei valori, și mereu raportate
la ea, este cel puţin la fel de reală ca teoriile cuantice,
neavând deocamdată un mod pe deplin satisfăcător de
înţelegere. Dar lucrul acesta poate fi compensat prin
seninul acceptării idealului în care se află și rostul
încercării spiritului nostru de a găsi finalităţi esenţiale,
de a se odihni în duh. În vreme ce știinţa pare a desfășura
mereu încercările de până acum de înţelegere a teoriei
stringurilor și spaţiilor muliple, a teoriei cuantice prin
ipotezele multi-univers, a variabilelor ascunse,
nelocalizate sau altele... toate acestea pornesc de la
asumpţia unor probabilităţi condiţionate.
Condiţionările unei structuri antropologice
raportată la sacru sunt cele ale providenţei și planului
divin. Dumnezeu ne indică, prefigurează calea (Adevărul,
lumina) lăsându-ne opţiunea alegerii (a ceea ce credem a
fi dogma adevărului), participarea la planul Său, pe când
îndepărtarea de acesta (respectiv abaterea, eroarea,
erezia...) , cu consecinţele opţiunii, păstrează totuși șansa
reflexivităţii, întoarcerii, reconcilierii într-un spaţiu al
acceptării.
A fiind acceptabilul la nivelul înţelegerii noastre,
o abordare a acceptabilului în termenii semnificării și-ar
găsi validarea și acordul afectiv în planul divin.
Poate fi construită analogia cu o relaţie precum
cea a lui Peierls, ce se aplică direct valorilor pe care le
posedă mărimile și numai indirect rezultatelor
măsurătorilor? Care este relaţia noastră confesională (de
credinţă) ce se aplică valorilor noastre esenţiale
(interioare, adică de o parte sau alta a dogmelor
confesionale, modalităţii de raportare la sacru) și care
este rezultatul adeziunii noastre (sub semnul
acceptabilului din partea mai multor subiectivităţi care
ar putea confirma propria subiectivitate, ca modalitate
de obiectivare a adevărului în care trăim) dacă nu al unor
reverberaţii, energii venind dinspre Adevăr, sau ale
noastre căutând acel Adevăr... Care este relaţia ce se
aplică direct vieţii noastre, cu toate consecinţele actelor
noastre și indirect trăirilor creștine?
Pentru Richard Healey (20), problema s-ar pune
astfel: Măsurătoarea corespunde în mecanica cuantică
unei interacţiuni fizice interne într-un sistem cuantic
compus, interacţiune care realizează o corelaţie între
stările dinamice ale sistemului care e supus măsurătorii
și sistemul cuantic denumit aparat. Stările cuantice dau,
prin regulile lui Born, o cantitate de informaţii numerice
care privesc predispoziţiile probabiliste realizate în urma
unor astfel de interacţiuni. Distincţia dintre stările
dinamice și stările cuantice pare a aduce înţelegerea
problemei măsurătorii. Starea dinamică a unui sistem
cuantic compus nu este întotdeauna determinată de
starea componentelor lui.
Frithoj Schuon (21) consideră că orice readaptare
tradiţională are rol de ezoterism faţă de forma tradiţională
precedentă... „Raporturile dintre exoterism și ezoterism
se reduc în ultimă analiză la cele dintre „formă și spirit”,
prezente în orice enunţ și în orice simbol... aceste
raporturi trebuie să existe, evident, chiar în interiorul
ezoterismului însuși... se poate spune că singura
autoritate spirituală e cea care se plasează la nivelul
Adevărului pur și integral.”
CEEOL copyright 2020
Starea creșterii noastre spirituale compusă din
semioze sacre, faţă de care arătăm un atașament pe măsura
puterii credinţei, iubirii sau înţelegerii noastre, a propriei
relaţii cu Dumnezeu și a aproapelui, cu același Dumnezeu
nu este întotdeauna decidabilă prin cele două aspecte,
ci relaţia noastră cu Dumnezeu ar putea să se reflecte în
relaţia noastră cu celălalt (cu aproapele). Poate de aici și
porunca de a-ţi iubi aproapele, dar nu numai aproapele,
pentru că uneori în orbirea unei iubiri care exclude
îndreptăţirea celuilalt de a avea aceeași relaţie ideală cu
Dumnezeu, din neștiinţă, îndoială, gelozie, invidie sau
felurite alte pricini, îl considerăm dușmanul nostru.
Analogia cu o fenomenologie a spiritului încercând
a se cuprinde pe sine în prelungirea firii și chiar dincolo
de aceasta vizează corelaţii ale afectivităţii care fără a
încerca să măsoare (chiar dacă unii încearcă să măsoare
credinţa), se raportează la absolut. Stările noastre afective
nu par a avea reguli precise ce să fie cuprinse de formule,
ci ele pot fi estimate mai curând prin partea cea tare a
spiritului nostru, prin ceea ce ar fi superlativul
atașamentului nostru, de unde nevoia meditaţiei asupra
orientării ideale spre acel absolut recognoscibil ca
absolut propriu. O logică a sentimentelor (Th.Ribot )
atașează și ipoteza stingerii lor prin epuizare,
transformare sau substituţie. Se întâmplă acest lucru și
în spaţiul credinţei?
Într-un interviu luat de A.Joltea celebrului fizician
Werner Heisenberg (22), acesta explica faptul că sub
aspect logic se poate considera ca posibilă determinarea
apriori a formei matematice a legilor naturii. Aceasta
pentru că „logic” înseamnă: „conform structurii gândirii
noastre”, iar această structură trebuie să reflecte, într-
un anume fel, structura lumii reale. Din punct de vedere
practic însă, putem doar să deducem aceste forme
matematice ale legilor, din experienţă, așa cum s-a
întâmplat, de regulă, în știinţele naturii. Este adevărat
însă că structura gândirii noastre evoluează anevoios,
în decursul secolelor, adică de-a lungul evoluţiei știinţei
înseși. „Fundamentul ultim al fenomenelor nu este așadar,
materia, ci legea matematică, simetria, forma matematică.”
(23) „La început a fost simetria” este mai importantă decât
teza lui Democrit ce susţinea că la început a fost particula.
Heisenberg explică în interviul menţionat că nu simetriile
sunt supuse schimbării, și că nu ele determină, exclusiv,
desfășurarea evenimentelor.
În opinia sa, „Simetriile - sau, mult mai general spus:
legile matematice - oferă doar cadrul, schema în interiorul
căreia au loc evenimentele fizice aflate în permanentă
schimbare, simetriile nu le determină însă, în întregime
pe acestea din urmă”.(24)
Credem că analogia sublimului s-ar constitui ca și
simetriile raportării noastre, a fiecăruia, spre un absolut
personal (împărtășit sau nu) pe care îl obiectivăm, ne
raportăm la el ca la ceva exterior, când de fapt el ţine de
spiritul nostru ca ceva de forma unei structuri
antropologice, fie că îi spunem sacru, fie atașament întru
duh ori întru spirit, un absolut propriu ...Pe de altă parte
modalitatea indicării atât a sacrului cât și a poziţiei noastre
ideale faţă de el, s-ar datora dogmelor. O expresie a
percepţiilor de importanţă esenţială.
Ne întrebăm dacă „simetriile de ordin confesional”
(fie și cele ale creștinismului presărat cu felurite erezii,
erori, priorităţi de ordinul atașamentelor de altceva decât
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
dogmele o cer, sau perceperea acestora într-un fel anume,
diferit de cel al aproapelui, sau presupus diferit), oferă
interioritatea adeveritoare, ce căutându-și expresia în
spusele noastre, în scrisul nostru, în faptele noastre
construiesc și exterioritatea adeveritoare (prin istoricul
constanţei noastre întru credinţă, valori perene și opţiuni
), sau ceea ce aparţine crezului din toată inima, cu toată
puterea minţii și a sufletului (ba chiar și puterea de a
influenţa pe altcineva) mai poate lăsa loc schimbărilor
interioare, progresive.
În privinţa principiului de nedeterminare (relaţiile
de incertitudine) (25) se spune: „Cu cât mai precis este
determinată poziţia, cu atât mai puţin se cunoaște
impulsul și invers”, cf. relaţiei cunoscute și în manualele
de clasa a XII-a.
Cu cât mai precis este determinată poziţia dogmatică
(ce definește apartenenţa faţă de o confesiune ori alta),
cu atât mai puţin se cunoaște impulsul interior,
atașamentul individual (sincer, autentic). Intervine o
tulburare de genul unei angoase în preajma opiniei
diferite (ereziei, erorii, precarităţii noastre în a crede ceea
ce am dori să credem), fenomenul duplicitar al unor
interferenţe nerecunoscute... Varianta cealaltă ar fi
încântarea în faţa afinităţilor, atașamentului aproapelui
faţă de același sacru. Redescoperirea bucuriei de a te
regăsi în celălalt, de a-ţi descoperi faţa luminoasă prin
celălalt. Partea umbrită este ușor, la îndemână, toţi o
avem... Ce ne oprește a încerca varianta cealaltă, care
totuși nu contrazice spiritul creștin?
Misticii își asumă aproprierea sublimului fie prin
negaţii succesive, fie prin analogii succesive de ordin
superlativ.
Dintre problemele de ordin filosofic ce decurg din
discuţia nedeterminării s-a amintit întrebarea cu privire
la incertitudinea ce ar putea fi de natură ontologică, sau
doar epistemologică. Joldea remarca în special ideea:
nedeterminabilitatea exactă a valorilor iniţiale
obstrucţionează predicţia, iar prin aceasta privează
cauzalitatea de orice sens operaţional.
Dintre problemele de ordin religios implicit
exprimate prin orice «exterioritate adeveritoare»
(perceperea celuilalt ca bun creștin, sau nu... și dacă e
mai bun creștin în unele privinţe?) prin discuţia
acceptabilului se observă că el ar putea ţine de structura
noastră (mai mult sau mai puţin rigidă) cât și de încercările
sincere de a opera o deschidere spre «interioritatea
adeveritoare», șansa împărtășirii eului... Putem să ne
regăsim în fiecare? Doar dacă iubirea aceea de care
vorbește Isus este posibilă.
De asemenea era amintit Eugen P.Wigner, deoarece
nu cunoaștem suficient raţiunile profunde ce determină
ca ideile și conceptele (matematice) să fie atât de fertile
în aplicarea lor în cadrul știinţelor naturii, nu putem fi pe
deplin siguri că o teorie formulată în cadrul unor
restricţii logice date, poate fi singura posibilă pentru
o situaţie dată. Tarski afirma că nici măcar un criteriu
unic al adevărului nu poate fi acceptat într-un limbaj
suficient de bogat.
Putem fi siguri că o dogmă a fost corect înţeleasă
de noi pentru a i-o pretinde și celuilalt și mai mult de a-i
condiţiona accesul la mântuire doar prin ea? Sau există
o prioritate a dogmelor și o prioritate a perceperii
noastre?
CEEOL copyright 2020
111
Cum depășim să zicem o revenire la Pomponazzi
care propune două seturi de adevăruri, unul al teologilor
și altul al știinţei, sau e mai convenabilă o abordare a
logicii polivalente...?
Analogia pe care o gândim vorbind de planul divin
se aplică direct valorilor noastre (indicate prin dogme și
trăiri asociate) și indirect rezultatelor practicării
confesionale, integrării noastre în planul divin.
Acceptabilul corespunde unui orizont de fuziune care
realizează o corelaţie între stările afective ale subiectului
și sentimentul dominant, ce ar fi „partea cea tare a
spiritului nostru”. Sunt lucruri ce ţin de divin, de sublim,
pe care unii știu să le explice, să vorbească frumos despre
ele, când alţii nici nu sunt interesaţi de explicarea lor, ci
se mulţumesc să le practice, modelul practicării lor fiind
singura explicaţie a atașamentului și a veridicităţii acestei
alegeri...sau participări la planul divin.
Acceptabilul corespunde unor interacţiuni de
punere în ordine a datelor spiritului care experimentează
afectiv și logic o relaţie eu-non eu, pentru consonanţe
ale semnificării.
Încercarea mea este doar una de percepţie a
gestului, iar dacă topologiei unui dorit spaţiu etic îi
adaug căutarea, ea nu se poate limita la un simplu
comentariu fără a explica demersul acestei căutări:
exemplificare prin desfășurarea ei. Pornesc de la
presupoziţia unui punct de acumulare al gestului, al
gândului...Posibile precedente.
Și ele există (o scurtă cercetare istorică le poate
indica). (26)
„Credinciosul și lumea în care se află au o istorie”,
observa și Ettiene Gilson (27)
Cred că este de datoria fiecărui creștin să nu se
eschiveze de problemele Bisericii sale. ..
D)Despre îmbogăţirea vieţii prin regăsirea unor sensuri
Mircea Eliade observa (28) golirea evenimentelor
istorice de semnificaţii (în accepţiunea sa, adevărată
„teroare istorică”) dar se referă la încercările pe care un
popor sau un individ le trăiesc. Acestora le regăsim un
sens și semnificaţii ce ţin mai curând de perspectiva
diacronică.
Căutarea sensului unor expresii religioase ţine de
o hermeneutică creatoare pentru că
1. cel ce face demersul dobândește o îmbogăţire a
vieţii și conștiinţei
2. efectul descifrării face prezente semnificaţii,
scopuri, funcţii, dar acestea ţin de revelaţia prezentă într-
o creaţie religioasă (focalizând prezenţe redefinibile,
îmbogăţite faţă de sensul primar al timpului de care ţin
ele, când sunt percepute în alt timp: rit, simbol, mit,
divinul).
3. dezvoltă valori neevidente în planul experienţei
imediate
4. sunt descoperiri pentru propria viaţă
5. descoperă o anumită poziţie a spiritului în lume
6. își asumă criterii de „adevăr poetic”, adică
cunoscând putem schimba ce cunoaștem, în același timp
putem suferi o schimbare datorită a ceea ce cunoaștem.
7. există ceva fundamental ce revine în diverse
culturi: taine ale universului care sunt și ale vieţii. O
revelaţie ce vizează sursa propriei vieţi.
CEEOL copyright 2020
112 mitropolitul nicolae corneanu
„Un eveniment istoric își va justifica apariţia când
va fi înţeles” (29) ne spune cu convingere Mircea Eliade.
Nu cred că ortodoxul nu își iubește aproapele, nu
poate sau nu încearcă măcar să fie în duhul creștin. Este
valabil și pentru greco-catolic în privinţa relaţiei cu
ortodocșii și ceilalţi creștini.
O anumită reticenţă provine fie dintr-o experienţă
personală în care unul din ei a trădat încrederea celuilalt,
fie o experienţă livrescă, adică în cele din urmă o situaţie
împărtășită sau percepută astfel încât „aproapele” ar trebui
ţinut la distanţă. Măsurarea distanţei poate ţine și de
anumite presiuni exterioare...Poate s-a insistat prea mult
asupra unor greșeli ale trecutului (multe manuale cam asta
fac, redimensionând confesional statura unor credincioși
în raport cu a celorlalţi, a unei Biserici prin imaginea asupra
celeilalte, nu întotdeauna o imagine corectă).
Doar Dumnezeu știe ce e în sufletul fiecărui om.
Formarea spirituală cu oameni de aleasă calitate morală
și îndemânare pedagogică, respectiv relaţiile
duhovnicești pot modela creștinul autentic, călăuzindu-
l spre o relaţie cu Dumnezeu. Este o relaţie atât
comunitară cât și personală. Supralicitarea uneia din
aceste relaţii ar putea să lipsească fie individul, fie
societatea de un echilibru necesar. Tradiţia își aduce
aici participarea la ce este de făcut. Mentalităţi,
prejudecăţi, precarităţi de percepţie sau atitudine sunt
posibile datorită unui anume context existenţial.
Vina unor concluzii greșite s-ar datora unor erori
ale prezentării de caz, unor silogisme ale incertitudinii,
unor analogii nefuncţionale, sau unui sinalethism prost
desfășurat. Iată aspecte pe care mi le asum ca diletant;
în plus, atrag atenţia asupra acestui tip de diletantism
ce-și caută sincer îndreptarea prin mulţumirea anticipată
oricărui specialist care nu mă va lăsa să rămân în eroare.
Și mai ales în domeniul etic, mi-e teamă că toţi sunt
specialiști. Aproape toţi aceia care vor să demonstreze
ceva. Toţi aceia care vor să acuze fără a porni, după cum
ar fi mai firesc, de la prezumţia de nevinovăţie, sau măcar
presupunând o vină din care s-au nutrit și se mai nutresc
suficient de mulţi, despre care nu e nimic de adăugat. Și
în prelungire aproape metafizică, o vină comună pentru
că nu avem răbdarea și nici o variantă acceptabilă de
comunicare. Dar ea nu ţine de precaritatea comuniunii,
ci a modului superficial de a o da sau a o primi: sub
condiţia de dar. Un dar din care creștinii de azi pretind a
ști să se împărtășească, deși impresia eficacităţii (și iluzia)
pentru unii ar fi una ce ţine de ordine. De poziţie. De
pildă, primul care ar ajunge la dar ar fi cel mai merituos,
cel mai justificat sau ar avea măcar virtual (undeva în
intimitatea gândului, dorinţei) opţiunea de a păstra darul
doar pentru el, de a fi singurul ori alesul, adică mult prea
departe de ceilalţi, de unde și frustrarea și resentimentul
(reciproc pasate).
Dar dacă înaintea tentaţiei de a-l exclude pe celălalt,
poate pentru reale, recunoscute vini, ori poate prin
percepţia noastră asupra lor... câtă vreme rămânem fără
putinţa transpunerii în locul celuilalt, fără încercarea
înţelegerii situaţiei trăite de acesta...împietrirea inimii nu
ne va fi de folos. Poate tinerii care afișează o intransigenţă
exagerată azi și chiar unii din profesorii lor, care le-au
transmis acest tip de rigiditate a gândirii, nu fac
CEEOL copyright 2020
deosebirea dintre legile scrise în tablele de piatră și cele
ce se scriu în inimă. Legile, dogmele, principiile cele mai
frumoase pierd totuși ceva când inima omului rămâne
împietrită.
Pentru lămurirea unei atitudini, facem deopotrivă
câteva selecţii importante din Catehismul Bisericii
Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București,
1993,
pp.509-517 , pagini semnificative, Articolul 8,
Porunca a 8-a referitoare la aspecte pe care mass-
media dacă ar putea să le înţeleagă şi să şi le asume,
societatea noastră ar avea de câştigat, dar probabil
unii le-au refuzat sau le vor refuza chiar dinainte de a
le citi, considerându-le prea catolice sau greco-
catolice pur şi simplu: Ex.20,16 și Mt 5,33...
2464 (p.509) Porunca a 8-a interzice falsificarea
adevărului în relaţiile cu alţii. Această prescripţie morală
decurge din vocaţia poporului sfânt de a fi martor
Dumnezeului său, care este și vrea adevărul. Încălcările
adevărului exprimă, prin cuvinte sau fapte, un refuz de a
se angaja în rectitudinea morală: ele sunt infidelităţi
fundamentale faţă de Dumnezeu și în acest sens atacă
temelia Legământului.
Cf AG 11 (cit. în CBC p 511): „Toţi creștinii, oriunde
trăiesc, sunt datori să manifeste, prin exemplul vieţii și
prin mărturia cuvântului, omul cel nou în care s-au
îmbrăcat prin Botez și puterea Duhului Sfânt cu care au
fost întăriţi prin Mir...”
Paragraful 2477 (p.512) Respectarea reputaţiei
persoanelor interzice orice atitudine și orice cuvânt în
stare să le prejudicieze pe nedrept.( Cf. CIC,can.220).
Se face vinovat:
- de judecată temerară acela care, fie și tacit, admite
ca adevărată, fără temei suficient, existenţa unei vini
morale la aproapele
- de clevetire (vorbire de rău), acela care fără motiv
valabil din punct de vedere obiectiv, dezvăluie defectele
și greșelile altora unor persoane care nu le cunosc (Cf.
Sir 21,28)
- de calomnie acela care, prin afirmaţii contrare
adevărului, dăunează reputaţiei altora și pricinuiește
judecăţi false cu privire la ei
2478 (idem) „Pentru a evita judecata temerară,
fiecare trebuie să aibă grijă să interpreteze pe cât posibil
în sens favorabil gândurile, cuvintele și faptele
aproapelui său:
Orice bun creștin trebuie să fie mai degrabă înclinat
să salveze afirmaţia aproapelui decât să o condamne.
Dacă nu o poate salva, să-l întrebe cum o înţelege și
dacă acela o înţelege rău, să-l corecteze cu iubire, iar
dacă nu e de ajuns, să caute toate mijloacele potrivite
pentru ca, înţelegând-o bine, să se mântuiască.” (Cf Sf
Ignaţiu,Ex. Spir.,22)
2479 (ibidem) Vorbirea de rău și calomnia nimicesc
reputaţia și onoarea aproapelui. Or, onoarea este mărturia
socială dată demnităţii umane și fiecare om se bucură de
un drept natural la onoarea numelui său, la reputaţie și
la respect. De aceea vorbirea de rău și calomnia lezează
virtutea dreptăţii și a iubirii.
2484 ...Dacă minciuna în sine nu constituie decât
un păcat lesne-iertător, devine păcat de moarte când
lezează grav virtutea dreptăţii și a iubirii.
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
2485...Hotărârea deliberată de a-l induce în eroare
pe aproapele prin afirmaţii contrare adevărului constituie
o încălcare a dreptăţii și a iubirii. Vina este mai mare când
intenţia de a înșela riscă să aibă urmări funeste pentru
cei care sunt abătuţi de la adevăr.
2486 (p.513) Fiind o violare a virtuţii veracităţii,
minciuna este o adevărată violenţă asupra altuia. Îl
lovește în capacitatea de a cunoaște, care este condiţia
oricărei judecăţi și oricărei hotărâri. Conţine în germene
dezbinarea minţilor și toate relele pe care aceasta le
generează. Minciuna este funestă pentru orice societate.
Subminează încrederea între oameni și sfâșie ţesătura
relaţiilor sociale.
2487 (ibid) „Orice greșeală săvârșită la adresa
dreptăţii și a adevărului atrage datoria de a repara, chiar
dacă autorul ei a fost iertat. Când este imposibilă repararea
publică a unei daune aduse, ea trebuie făcută în secret.
Dacă cel care a suferit un prejudiciu nu poate fi
despăgubit direct, trebuie să i se dea satisfacţie morală,
în numele iubirii. Această datorie de reparare privește și
greșelile săvârșite la adresa reputaţiei altora. Această
reparare morală și uneori materială trebuie apreciată după
măsura daunei pricinuite. Ea obligă în conștiinţă.”
Simplele observaţii ale nespecialistului,
necunoscătorului (și cel care nu-și dă seama măcar că
acestea ar fi „precepte ortodoxe”, iar acestea „greco-
catolice”, mai mult chiar, fără a ști că ele sunt măcar
creștine) oare nu duc spre analiza de bun simţ, buna
estimare a omului, nu se întâlnesc în mintea, în conștiinţa
fiecăruia ca urmând impulsul spre întemeierea binelui?
Dacă da, există șanse de a ne afla în aceeași lumină
sublimă, indiferent dacă cineva, sau dvs. înșivă aţi socoti
apropierea ori distanţa, cu precauţie, cu îndoială, cu teama
de a nu cădea în apostazie, în erezie, în neștiute capcane,
ori jocuri de cuvinte .
Adică, depinde în mare măsură de ceea ce putem
accepta (cu privire la noi, la aproapele, în modul acela
sincer și intim al conștiinţei interioare, nu dincolo de
dogmele, tradiţiile, legile, principiile sau prejudecăţile
noastre, nu dincolo de sentimentele, presentimentele ori
resentimentele pe care poate uneori le avem fără voia
noastră ... ci împreună cu ele, adică așa cum suntem în
realitate și cum putem să ne recunoaștem, la adăpostul
de privirea indiscretă a celuilalt, care ne-ar putea
determina la un moment dat să încercăm a părea altfel).
Dar și în încercarea de-a crește spiritual, frumos și drept.
Și dacă simpla privire a celuilalt ne-ar da încredinţarea
că merită să încercăm a fi așa, ori altfel... n-am reuși să
descoperim o oarecare înrudire prin gândire și
sentimentele asociate și mai departe prin faptele noastre?
Pentru că toţi ne aflăm sub privirea cuiva, lucru de care
măcar o dată în viaţă suntem conștienţi.
Unii ar putea să spună precum Soloviov că menirea
lucrării lor pentru Biserică, pentru credinţă și lumea căreia
aparţin „rezidă în dezvăluirea binelui ca adevăr, ca singura
cale dreaptă a vieţii, fidelă sieși în toate și până la capăt
– calea tuturor celor care o vor alege”.(30)
CEEOL copyright 2020
113
Dacă aceste încercări se vor dovedi adevărate,
ortodocșii mă vor recunoaște drept ortodox iar greco-
catolicii mă vor recunoaște „de-ai lor”. Dacă aceste
încercări se vor dovedi greșite, ortodocșii mă vor numi
catolic iar catolicii vor considera că sunt ortodox.
Deopotrivă, creștinii de orice fel ar putea să mă numere
printre ei, în caz că nu am greșit prea mult, eventual vor
spune că sunt eretic sau liber-cugetător în cazul că ceea
ce am spus aici va fi estimat ca greșit.
M-aș bucura să fiu recunoscut ca „un om între
oameni”, căruia dacă i s-a cerut părerea a făcut acest
efort de a se documenta și a și-o exprima cu virtuţile și
limitele a ceea ce am scris.
_____
Note:
(1) Gestul mai degrabă ghiduș al unei cunoștinţe comune
de a mă recomanda probabil ca pe o persoană competentă în a
discuta tema propusă de dvs. îmi conferă o responsabilitate
asumată din moment ce încă încerc să vă răspund.
Poate un pic diferit faţă de cum Professor Higgins
recomanda pe Mr. Doolittle drept reprezentantul ridicat
deasupra unor precarităţi comunitare...
Ar fi un gest al superficialităţii să judecăm o persoană,
un fenomen, un eveniment, un gest...fără a avea decenţa unei
cercetări necesare și suficiente asupra faptelor, sau a lăsa pe
cei competenţi în domeniu. E de mirare câţi competenţi în
domeniul religiei ca și al eticului există pretutindeni, câtă
nerăbdare în a trage concluzii generalizatoare și câtă neascultare
și indisciplină dacă nu cumva și altceva (chiar și în rândul
clericilor). Întrebarea simplificată este dacă de pildă rezolvarea
unei integrale duble este la îndemâna oricui și ea ţine de aspectul
sufragiului, adică al unui răspuns prin simpla supunere la vot.
Complicatele dogme ale organizării și funcţionării Bisericii au
fost elaborate în parte și în buna credinţă a prevenirii politicului
și a celor lipsiţi de chemare a se erija drept reprezentanţi sau
chiar a ajunge în funcţii importante, dar fără a avea vocaţia și
responsabilitatea necesară. Când cu onestitate reflectăm asupra
variantei de organizare a celor două Biserici (din nou iertată
îmi fie simplificarea, chiar dacă nu pierd din vedere celelalte
variante creștine cu virtuţile și limitele lor) observăm asemănări
și deosebiri datorate modului de percepere a variantei ce ar
favoriza viaţa spirituală în modul cel mai înalt, ca și problema
deciziilor. Pentru prima situaţie o posibilă estimare s-ar realiza
oarecum indirect prin roadele spiritului, prin consecinţele
diferitelor acte, hotărâri, gesturi ...În problema decidabilităţii
apar cel puţin două situaţii: hotărârea sinoadelor, conciliilor
sau hotărârea finală a unui reprezentant.
O modalitate uşurată a perceperii lor ar fi – cel puţin
sub aspect epistemologic - găsirea analogiei problemelor ce
decurg de aici, cu cele care pot fi găsite în R.F. Hassing,
A.M.Hassing Problemele Republicanismului Democratic. Ar
fi o diferenţă de nuanţă a gradelor de responsabilitate...
(2) Cu sinceră smerenie, mi-aș fi intitulat aceste rânduri:
Observaţiile unui diletant. Au trecut secole și poate semne
divine ale încercării, pe lângă alţii mai învăţaţi, mai plini de duh
și cu un spirit de fineţe incomparabil superior, care îndreptaţi
spre Adevăr, într-o atitudine potrivită, nu au căutat o îndreptare
a acestuia, ci o îndreptare a perceperii și indicării lui și a
consecinţelor ce decurg din acea „idoneitate” sau punere în
acord a noastră, a creștinilor în general cu învăţăturile Bibliei și
ale Tradiţiei și adesea cu experienţe individuale copleșitoare
prin bogăţia lor. Mărturisesc și slaba mea credinţă în multe
CEEOL copyright 2020
114 mitropolitul nicolae corneanu
privinţe și slaba mea cunoaștere în multe domenii și mai ales în
acesta pentru care nu ne-ar ajunge o viaţă să le cuprindem
măcar pe cele câteva lucruri esenţiale... de care depinde viaţa
noastră și mântuirea noastră. Dar rugăciunea mea este și prin
aceste rânduri: mă rog pentru întărirea propriei credinţe, ca și
a tuturor semenilor mei, pentru ca lumânarea care este propria
viaţă, arzând să fie una din cele îndreptate spre Lumină și știu
că pentru a o vedea și a o simţi deplin, mai este nevoie de multe
alte lumânări aproape... Există multe lucruri delicate și abia în
momentul când scriu despre ele, abia atunci prezentându-le,
indic un punct de acumulare, dar poate fără a scăpa cu totul de
pericolul de a fi subiectiv, observ nevoia unui feed-back pe
care îl indic de asemenea, făcând posibilă refacerea drumului
parcurs până la confirmarea acceptabilului, adică lăsând să se
întrevadă nu numai de ce s-ar putea gândi așa, ci și cum am
ajuns sau am putea ajunge la concluzii acceptabile, nu numai
din punctul meu de vedere... Varianta cea mai simplă era fie o
tăcere comodă și precaută, fie preluarea superficială a unei
opinii, de pildă aceea a unei presupuse majorităţi de
specialiști...O oarecare îndemânare stilistică mi-ar fi oferit șansa
de a le re-prezenta, dar nu aș fi fost mulţumit fără o cercetare
proprie, repetată și aceea și reformulată nu doar pentru
realizarea funcţiei fatice...
(3) Henri de Lubac (2003) Meditaţie asupra Bisericii,
Ed. Humanitas,
p.14, De asemenea „Dacă trăim în Biserică, tocmai la
preocupările Bisericii de astăzi este necesar să luăm parte. Și
învăţăturii sale, aceea care se găsește actualmente elaborată îi
datorăm adeziunea inteligenţei noastre.” p.17 (op.cit)
p14 :„Nu putem eluda problemele sale, nu ne putem
sustrage lucrărilor sale, nici evita confruntărilor sale.”
(4) Arhid.prof.Dr.Ioan N.Floca (1990), Drept Canonic
Ortodox, Legislaţie și Administraţie Bisericească, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, vol. 1și 2 tipărite cu binecuvântarea prea fericitului
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; respectiv
Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii,
traducerile în română de Uroș Kovincici și Prof. Dr. Nicolae
Popovici, vol I și II, Arad, 1930-1936
Selecţii utile:
„Caterisire.
Se pedepsește cu caterisirea, clericul care aduce la
altar altă jertfă decât cea rânduită de Dumnezeu Hristos,
3 ap 28.VI
-Divorţează din motive de evlavie, 5 ap.13,VI
-Comunică sau se roagă cu un alt cleric caterisit.I
Antiohia
-Se face vinovat de desfrânare, jurământ fals și
furt.25 ap.4,VI; 3 Vas. cM.; 42 Ioan Postnicul
-Își însușește un vas sfinţit din biserică și-l
întrebuinţează spre scopuri necuviincioase.10, 1-II.
-Omoară om. 65 ap., 55 Vas. C.M.
-Ajunge la demnitatea de cleric prin bani, precum
și acela care hirotonește pentru bani, adică simoniacul.
29 ap.,2,IV,22 VI. 5,19 VII
-Dispreţuiește pe Episcopul său și se desparte de
el,31, 55. ap.; 5 Antiohia,13-15, I-II.
-Face conspiraţii contra stăpânirii de Stat, contra
Episcopului sau altor clerici, 84 ap. ;18 IV,34 VI
-Își pierde vremea cu jocuri de noroc sau se dedă
beţiei 42 ap. 50 VI
-Ia camătă de la debitori, 44,ap. ; 17,I; 10;VI
CEEOL copyright 2020
-Admite ereticilor să săvârșească ceva ca și
eretici,45 ap.
-Admite botezul sau jertfa ereticilor,46 ap.
-Botează din nou pe cel ce are botez adevărat 47 ap.
Nu săvârșește botezul în numele Sfintei Treimi, 49
ap. Sau nu-l săvârșește prin 3 afundări 50 ap.
-Se abţine de la nuntă, carne și vin, nu pentru
înfrânare, ci fiindcă le consideră lucruri rele 51,53 ap.
-Nu primește pe cel care se pocăiește 52.ap
-Nu poartă grija de clericii inferiori 58 ap.
-Se leapădă de calitatea de cleric 62.ap
-Postește post negru, duminica sau sâmbăta (afară
de sâmbăta mare= 66 ap 55 VI
-Primește să fie hirotonit a doua oară. Aceeași
pedeapsă se dă și Episcopului care hirotonește pe un
cleric a doua oară 68 ap
-Defaimă stăpânirea de Stat sau pe dregător 84 ap
-A fost apostat înainte de hirotonie 10, I
-Se transformă cu de la sine putere, de la o parohie
la alta.10,1V și 10,VII r Antiohia
-După moartea episcopului, răpește bunurile
acestuia, 22 IV
-S-a căsătorit a doua oară 3 VI
-Se căsătorește după hirotonie, 6 VI,Neocezareea.
-Ţine cârciumă, 9VI
-Pretinde plată pentru Sfânta Cuminecătură, 23 VI
-Liturghisește sau botează afară de biserică, fără
aprobarea Episcopului, 3159,VI,10,VII,12 I,II
-Nu amestecă vinul pentru euharistie, cu apă 32 VI
-Își însușește și profanează obiectele sfinţite din
biserică 10,I-II
-Ieromonahul care primește în monahism o
persoană, fără a fi de faţă egumenul mănăstirii în care e
chemat să trăiască cel primit în monahism, 2,I-II
-Refuză să se supună judecăţii bisericești,15
Cartagina
-Nu pomenește la Liturghie, pe episcopul său. De
asemenea, și Episcopul care nu pomenește pe
Mitropolitul său 13, I-II 14, I-II sau Mitropolitul care nu
pomenește pe Patriarhul său, 15, I-II
-Episcopul care face hirotonii pentru alte Eparhii,
sau se amestecă sub orice formă, în afacerile altei Eparhii,
fără învoirea celor în drept. Cu aceeași pedeapsă sunt
loviţi și cei hirotoniţi, pe nedrept de alt episcop 35 ap, 13
Antiohia.
-Episcopul care împarte o Mitropolie în două,
pentru a deveni și el Mitropolit 12 IV.
-Episcopul care trăiește în căsătorie 12 VI
-Episcopul care sfinţește o biserică fără sfintele
moaște 7 VII
-Episcopul care primește clerici din altă eparhie,
fără carte canonică și clericul care pleacă fără carte
canonică 7, VI
-Episcopul care fără cauză justă lipsește din Eparhie
mai mult de șase luni,
16, I-II.
-Episcopul-Vicar care face hirotoniri fără aprobarea
Episcopului, 10 Antiohia.
-Caterisirea pronunţată de Episcopi eterodocși
asupra clericilor ortodocși, este fără valoare.
-Episcopul poate fi caterisit numai de Sinod. Ceilalţi
clerici pot fi caterisiţi de Episcopul lor 4 Antiohia. 20
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Cart. (Cel caterisit în mod legal trece în rândul mirenilor
și nu mai poate îndeplini nici un serviciu clerical 27, 28
Cartagina. 8 Nic. Al Constantinopolului)
Apostazia este termenul care privește clericul ce
se leapădă de credinţa sa și este exclus din Biserică cf.
62 ap. (op. cit p.414)
Ascultarea canonică stipulează: Clericii să nu
săvârșească nimic fără învoirea Episcopului, 39 ap., 557
Load.
-Clericii care nu ascultă de Episcopul lor să fie
supuși „pedepselor canoanelor”. Monahii și mirenii să
fie afurisiţi, 8,IV ,31 Cartag., 13,I-II
-Clericul care defăimează pe Episcop, să fie caterisit,
55 ap (op. cit.idem)
Cei consideraţi eretici cf Drept Canonic Ortodox
(Op. cit.)
.-Clericul care se va ruga împreună cu ereticii, să
se afurisească, iar de le va da voie a lucra ca clerici, să se
caterisească 45 ap.
-Clericul care intră în casă de rugăciuni a ereticilor,
ca să se roage, să fie caterisit:
Mireanul să fie afurisit, 64 ap.
-Botezul ereticilor și schismaticilor nu e valid. 46,
68 ap. 1 Cartagina (Ciprian)
-Hirotonia ereticilor nu e validă. 68 ap.
-Clericul care admite botezul sau jertfa ereticilor,
să se caterisească,46 ap.
-Ereticii care se convertesc la Ortodoxie, se primesc,
unii prin ungerea cu Sf. Mir, alţii prin Botez, iar alţii, dacă
dau scrisori de anatemizare a ereziei lor 19, I. 7 II. 95,VI.
7-8 Laod. 1, 47 Vas. cM. 3 At. C.M.
-Ereticii nu pot fi martori împotriva clericilor. 75 ap.
-Nu pot ridica acuza, cu caracter bisericesc,
împotriva clericilor. 6, II. 129 Cartagina
-Faţă de ereticii intoleranţi și teroriști, să ceară
ajutorul autorităţilor lumești. 93 Cartagina.
Erezia:Anatema să fie orice erezie, I, II
(5)Pr. Prof. dr. Isidor Todoran și Arhid. prof. Dr.
Ioan Zăgrean (1991), Teologia Dogmatică, Manual pentru
seminarele teologice, Ed. Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române
(6) Idem
(7) Vezi și Guilemus din Saint –Therry, De
sacramentus altaris, citat de același Henri de Lubac
op.cit.p.18
(8) în acord cu Lubac, p.18. De asemenea: p.16:
„Câţi alţi credincioși nu au plâns pentru că au avut de
vorbit despre ceea ce ar fi vrut, despre ceea ce ar fi
trebuit numai să adore, blestemându-i pe cei care îi
forţau prin instigări să se debaraseze, ca să spunem
așa, de obiectul sacru al credinţei lor în vârtejul
teoriilor și al disputelor omenești...În sfârșit, în cazul
Bisericii, nu pare să existe un motiv particular pentru
a fi prudent? În calitate de creștini, credem, sperăm:
dar însuși acest lucru, nu este el propriu Bisericii?
Într-un prim sens și mereu fundamental al cuvântului,
nu este ea deci...adunarea celor devotaţi ei, adică a
credincioșilor? Nu este ea reunirea celor „care invocă
numele Domnului” (cf. Fapte II,21. Rom X și IV,24-
CEEOL copyright 2020
115
28)Vezi și Lucien Cerfaux (1951) Le Christ dans la
theologie de Saint Paul pp 260-261și care așteaptă a
doua Lui venire?
(9) Vezi și Max Frisch – Jurnal, în special în
chestionarele despre politeţe și adevăr sau despre
raportarea la înţelesul iubirii, vieţii și morţii.
(10) Galateni 3:23 Înainte de venirea credinţei, noi
eram sub paza Legii, închiși pentru credinţă care trebuia
să fie descoperită. G 3:24 Astfel Legea ne-a fost un
îndrumător spre Hristos ca să fim socotiţi neprihăniţi
prin credinţă. G3:25-27 Punem în faţa cititorului unele
din canoane, pentru o mai precisă documentare, așa cum
apar ele menţionate în lucrările menţionate.
Aspecte legate de ecumenism
Din perspectiva ortodoxă (cf. Arhid. prof Dr. Ioan
N.Floca, op. cit)
p310: „Târziu de tot, când popoarele au ajuns în
stadiul de dezvoltare care le-a permis să se afirme ca
naţiuni, s-a pretins și s-a recunoscut dreptul de a se
constitui ca Biserici autocefale naţionale...Vechea
organizare a Bisericilor autocefale, dovedește că au fost
posibile menţinerea unităţii și ecumenicităţii Bisericii în
condiţiile împărţirii ei în unităţi firești. Ca urmare, nici
împărţirea ei în unităţi autocefale naţionale, unităţi tot
atât de firești ca cele din trecut, nu înseamnă cădere din
comuniunea ortodoxă, sau lipsirea Bisericii de însușirea
unităţii și a ecumenicităţii”
„...doctrina despre unitatea Bisericii derivă din
unitatea lui Dumnezeu, unul în fiinţă și întreit în persoane,
care tinde la realizarea acestei unităţi a Bisericii, cu privire
la membrii Bisericii, căci cu privire la Dumnezeu ea este
dată.
Unificarea elementului omenesc, dispers al
Bisericii, după tipul unităţii divine se realizează întâi
prin legăturile, prin care creștinii formează deja o
unitate, aceea a Trupului tainic al lui Hristos, și apoi
cuprinderea întregii făpturi umane în acesta. Dar viaţa
credincioșilor nu reprezintă o desăvârșire și o deplină
unitate cu Trupul tainic al lui Hristos și se găsește în
stadiul de realizare continuă a acestei desăvârșiri de
unire cu Hristos, iar în acest stadiu și în acest scop ea
se bucură de asistenţa Duhului Sfânt, care toate le
plinește și pe toate le desăvârșește. Unitatea
desăvârșită a Bisericii cu Hristos și cu Dumnezeirea
cea una o realizează Duhul Sfânt, ca suflet întăritor și
elevator al mădularelor Bisericii pe care le adună și
unifică.” (ibid)
p.311 „Mijloacele în care rezidă unitatea ca și
ecumenicitatea Bisericii, și prin care ea se înfăptuiește,
sunt mijloacele mântuirii, tezaurul credinţei, și toate
virtuţile lui, apoi faptele vieţuirii creștine individuale,
și ale vieţuirii creștine individuale, și ale vieţuirii
comunităţii creștine. În miezul și în făptura tuturor
acestora stă și viază însuși principiul vieţii, dragostea
care străbate, curăţește, înalţă, leagă și unifică totul.
Ea este principala mărturie a prezenţei și lucrării
Sfântului Duh, este mijlocul superior dumnezeiesc, prin
care se înfăptuiește comuniunea ortodoxă sau
ecumenicitatea Bisericii însăși. Ea leagă totul într-o
unitate prin legătura desăvârșirii pe care o poartă în
CEEOL copyright 2020
116 mitropolitul nicolae corneanu
fiinţa ei și pe care o sădește în toată făptura, risipind-o
cu dărnicie divină.”
„Puterea unificatoare pe care o are fapta bună, face
ca prin ea să se producă o unificare de viaţă, să se
grupeze – în gândul săvârșirii ei - întreaga lume creștină,
într-o unitate al cărei suflet este credinţa și dragostea, și
al cărei element de coeziune reală îl constituie binele.
Considerarea lui ca o valoare superioară a vieţii creștine,
ca un ideal unitar, căruia i se supun toţi prin acţiunile lor
de înfăptuire a binelui, îl ridică la rangul de principiu
unificator.”
p.312 „În afară de săvârșirea binelui, toate celelalte
fapte ale vieţii creștine izvorâte din credinţă și din
dragoste, și ţinând fie de mântuirea individuală, fie a
aproapelui, fie a comunităţii creștine universale sunt tot atâtea
manifestări concrete ale ecumenicităţii interne, manifestări
prin care se tinde la realizarea unei unităţi și solidarităţi
ecumenice externe, a tuturor mădularelor ce alcătuiesc
Biserica, la realizarea ecumenicităţii externe a Bisericii.”
Se mai realizează (cf învăţăturii textului de drept
canonic) prin:
-mărturisirea verbală, identică a uneia și aceleiași
credinţe trăite adânc în ecumenicitatea internă
-se sprijină și pe semne văzute, formele materiale
ale Sfintelor Taine a căror prezenţă în viaţa credincioșilor
și uzul lor comun determină o unificare, o grupare într-o
unitate vie a tuturor creștinilor ... prin puterea
polarizatoare a celor ce primesc Sfintele Taine.
Trăirea ecumenicităţii exterioare sub acest aspect,
creează totalitatea elementelor vieţii cultice a Bisericii,
care în întreaga ei înfăţișare, cu ceremoniile legate de
Taine și cu cele liturgice - formează aspectul cultic
general al ecumenicităţii externe.
p.313 „Ca și Hristos și asemeni acţiunii lui
mântuitoare, ecumenicitatea internă nu se restrânge la
ecumenicitatea de viaţă internă a credincioșilor de azi, ci
tinde să cuprindă în perspectivă întreaga fiinţă
cuvântătoare, manifestare ce determină o acţiune
misionară a Bisericii, prin care se urmărește mântuirea
tuturor, gruparea tuturor celor chemaţi la Hristos, în
unitatea Bisericii, angajarea lor în trăirea ecumenică
externă.”
Cf.p.35 Normele privitoare de constituire a
unităţilor bisericești autonome sunt cuprinse în
canoanele: 34, 37 Ap., 4,5,6 I ec. 22 2 ec., 8,III ec., 12, 19
,28 IV ec. 8 VI ec. 3,6, VII ec. 9,22 Antioh. 6 Sard și 14,1
Const ș.a.
privesc: princ.ierarhic al sinodalităţii, conferirea
autonomiei e de atribuţia sinodului Bisericii autocefale
competente și nu a primului ierarh.
condiţii-aspecte: statornicie în păstrarea învăţăturii
dogmatice și a rânduielilor canonice și de cult, cel puţin
2 sau 3 episcopi, solicitare autocefalie, aprobare prin
tomos sinodal, stabilirea de drepturi și responsabilităţi,
informarea celorlalte Biserici autocefale etc.
p.332Prin numele de biserici eterodoxe erau
designate în ortodoxie doar Bisericile formate din
CEEOL copyright 2020
monofiziţi (armeni, copţi, abisinieni), nestorieni (sirieni,
perși, indieni, malabarzi) sau chiar monoteli (puţini în
Liban). Dar cea mai mare parte din aceștia nu mai sunt
astăzi eretici.
-fie atitudine separatistă impusă de unele canoane,
fie atitudine misionară mai largă și mai autentic creștină
Toţi cei ce n-au preoţie transmisă prin succesinea
apostolică nu fac parte din Biserică, deci nu au Taine
valide. Tainele acestora nu pot fi primite ca valide decât
prin iconomie. Principii valabile și pentru eterodocșii
apuseni, cu excepţia antitrinitarienilor ale căror Taine nu
pot fi validate nici prin iconomie.
p.333 În privinţa raporturilor Bisericii Ortodoxe cu
Biserica Apuseană Romano-Caolică...deși felurite
deosebiri cu caracter dogmatic, cultic și disciplinar,
despart Biserica Romano-catolică de ortodoxie, sau
Biserica Apuseană de cea a Răsăritului, totuși, aceste
două Biserici își recunosc reciproc Tainele – chiar și
atunci când fac unele rezerve.
Biserica Anglicană și cea Vetero-Catolică (rânduieli
și credinţa dinainte de 1054 și independentă de Biserica
papală) par cele mai apropiate ca spirit dintre cele
reformate, respectiv dintre cele apusene.
Cf. p.315 Dogmatica ortodoxă: „Cât privește
ierarhia bisericească, două puncte din eclesiologia
catolică o deosebesc pe aceasta de învăţătura ortodoxă:
dogma despre primatul și infailibilitatea papală și celibatul
preoţesc impus ca obligator.”
Cf. P.316 op.cit . argumentele greco-catolicilor ar fi
Matei 16,18, iar al ortodocșilor Matei 16,23, Matei 25,
70-74, respectiv Efeseni 2,20 și Gal.2-14 sau Fapte 15
(prezidarea sinodului din Ierusalim de Iacob, nu de Petru),
ca și Efes 4,16.
Cf. 317-318 op.cit reiese poziţia ortodoxă privind
problema celibatului preoţilor...
(11)vezi și Catehismul Bisericii Catolice, respectiv
noile orientări ale Bisericii spre descoperirea unei unităţi
spirituale, când teologii caută aspectele luminoase ale
credinţei iar nu motive de învrăjbire
(12) lucru cunoscut încă de Epictet și redescoperit
de propunătorii unui curriculum REBT, alternativ... despre
ale cărei șanse de implementare aș putea adăuga
deocamdată alte observaţii în aceeaşi calitate de
diletant
(13) Lucian Blaga în Eonul dogmatic vorbește de
timpuri mai lungi în care dogmele, sistemul închis al
gândirii pare a cuprinde și domina totul vremuri
îndelungate. Am putea să ne imaginăm și un Iona laic,
cu pretenţie sau vocaţie de profet (clasicul unui sistem
totalitar, sau dacă vreţi, privit în oglindă, multiplicat,
clasicii acelui sistem, sau a altor variante: francez,
german, rus, american... mă rog, se poate vorbi și despre
”sentimentul românesc al fiinţei” în metamorfozele
acţiunii supuse erorii...de pildă ,,Războiul împotriva
culturii” – pentru a ilustra fie și parţial climatul nu prea
îndepărtat al epocii în care au trăit și unii membri ai
Bisericii, iar alţii au murit în închisori... Poruncile săpate
în piatră...din Vechiul Testament...Continuarea o aflăm
în Noul Testament. Unii au rămas în Prima parte a Bibliei:
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
cu inima împietrită, trăind aspectul „numinos”...deși încă
Maleahi 4:6 dorea întoarcerea inimii părinţilor spre copii
și inima copiilor spre părinţii lor...Alţii au descoperit
„legea iubirii”, căutând mai departe calea luminii, adică
efortul de a-și interioriza aceleași legi, de a le purta senini
în inimă, asemenea unei necesităţi înţelese...
Ce mult îmi place Răspunsul lui Lucian Blaga! Citez
aproximativ dintr-un text inedit publicat de Dorli Blaga
într-un vechi număr „22”, de după 1989: „Cari sunt
motivele superioare” ce ar putea să dea cuiva sincera
convingere că trebuie să „constrângă” pe alţii să lucreze
- așa cum crede el că e bine să lucreze...Aceste motive se
reduc însă totdeauna la aceeași formă abstractă: cineva
este convins că deţine în conștiinţa sa punctele de reper
absolute, la care e îndreptăţit să raporteze destinul
omenesc al tuturor semenilor săi. Sau cu un cuvânt mai
simplu: cineva are o „dogmă” și având o dogmă, el se
crede îndreptăţit să silească pe oricine să lucreze în
sensul acestei dogme. Se pune acum întrebarea, dacă
având tu însuţi o dogmă, poţi să constrângi pe altul să
lucreze în sensul acestei dogme fără de a contraveni
prin această constrângere la etica creaţiei?...Nu avem
oare cu toţii datoria, obligaţia de a trăi și de a muri pentru
„adevărul” nostru? Și nu avem oare datoria, obligaţia de
a ferici pe semenii noștri pe linia adevărului, a aceluia pe
care-l recunoaștem cu întreaga noastră conștiinţă, drept
„absolut”? Există și o constrângere pe care ţi-o aplici ţie
însuţi – tot atât de puţin etică pe cât e și constrângerea
ce-o aplici semenilor. Convingerea că ești în posesia
adevărului îţi poate da - din punct de vedere etic - numai
dreptul de-a încerca să convingi și pe altul de adevărul
tău. Și orice încercare de a convinge pe altul se face de
la conștiinţă la conștiinţă. Datoria de a ferici pe altul prin
adevărul tău – își dovedește autenticitatea numai dacă
se îndeplinește prin intermediul conștiinţei celuilalt...”
Istoria ne indică tipurile de unire încercate de o parte și
de alta a confesiunilor, modalitatea și alteritatea acestor
încercări ca și reacţia celor implicaţi cu voie sau fără, din
credinţă sinceră sau altfel...Sunt pagini într-adevăr
întristătoare, pe care unii nu le cunosc sau privite doar
din punctul de vedere „oficial” al unei confesiuni.
Atitudinea onestă ar fi a citi versiunile existente, a te
documenta înainte de a adera la o părere și a-ţi forma
propria părere asupra faptelor așa cum au fost ele, pentru
că adevăr este întregul...
(14)Visul lui Petru Romani 11:5-9 Și se știe că nimeni
nu e neprihănit R 3:10 .Psalm 143.2 Fapte 13,39 Gal 2,16
3.11 Efeseni 2. 8,9 Tit 3.5 R. 7.2 Nimeni nu va fi socotit
neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin
Lege vine conștiinţa deplină a păcatului R 3:21-24 R5:1
R9:14-15...
(15) Pr. prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof dr.Ioan
Zăgrean (1991) Teologia Dogmatică, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române pp.337-
551. De asemenea: L eucharistie selon les enseignments
de Paul VI et Jean Paul II, Ed. Tequi, Paris, precum și
Catehismul Bisericii Catolice (1993) Libreria Editrice
Vaticano, Arhiepiscopia Romano Catolică București, în
special p.656 indicând pp despre Euharistie pp.509-517
despre porunca a 8-a și rugăciune 546-560, respectiv
531-532 ds. Rugăciune Vezi și
CEEOL copyright 2020
117
(16) p.160, Dan Zamfirescu (1992) Ortodoxie și
romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice,
Ed Roza Vânturilor
S-ar cuveni a adăuga că există deja o știinţă care
încearcă a studia specificul diferitelor biserici creștine
după cum și încercări reușite de dialog sincer și
comunicare atât între Biserica Ortodoxă, cât și cea
Catolică ca și alte confesiuni creștine. Ecclesiologia este
studiul înţelegerii teologice a bisericii (ekklesia). Sunt
observate rolul bisericii în salvare, rolul bisericii, originea
bisericii, relaţia istorică cu Cristos, disciplinele, destinul
și conducerea bisericii ca lucru în sine. Pe lângă
descrierea unor discipline teologice asociate,
ecclesiologia indică diferitele instituţii bisericești în
general, iar în sensul specific al unei astfel de instituţii,
oferă percepţia asupra caracterului denumirii și auto-
prezentării. Putem distinge aspecte bisericești sau
ecclesiologii Romano-Catolice, Luterane, Ortodoxe, sau
ecumenice.
Întrebările și disputele ecclesiologiei încearcă a
defini imaginea de sine atât a unei biserici anume, cât și
percepţia și interferenţele ce s-ar ivi, consonanţe și
disonanţe la nivelul acceptării din perspective multiple,
într-o cunoaștere proprie și dincolo de aceasta la nivelul
asumării și susţinerii respectivelor răspunsuri care își
au reflexul în credinţă și acţiunile “rămânerii în duh”,
respectiv a “creșterii spirituale”:
Ce este Biserica? Să avem în vedere aspectul
vizibil, pământesc, corporal, adică “biserică” așa cum ar
defini-o denumirea ei ca instituţie, sau în sensul de corpul
comun al celor credincioși, ca biserică nevăzută? Să aibă
importanţă mai mică denumirile însele și diferenţele ce ar
sta în faţa unei uniri întru credinţă, ce ar avea aspecte
mai importante pentru a fi percepută și acceptată ca fiind
în realitate? Care ar fi relaţia dintre creștinii activi (care
își trăiesc și practică credinţa) și care totuși se
distanţează unii faţă de alţii, aspect pe care unii îl percep
drept „norul mărturiilor” și această relaţie este una care
se răsfrânge asupra unor aspecte ce ţin atât de cele
pământești cât și de cele cerești, ori sufletești? Constituie
împreună Biserica? Este necesar a adera la o biserică
anume? Acesta să fie rolul adorării comune în vieţile
spirituale ale credincioșilor? Putem avea încredinţarea
asupra acestui aspect? Ar putea fi găsită mântuirea în
afara unei asocieri comunitare întru credinţă? Ţine deci
mântuirea de aspectul comunitar sau este în esenţă un
aspect individual? Crezul ar putea fi acceptat sub
aspectul formal cunoscut? E nevoie de o participare
supusă unor reguli fixe, ori ele pot fi adaptate după
modalitatea perceperii variantei optimale a eficienţei?
Care este autoritatea Bisericii creștine? Cine are dreptul
să interpreteze doctrinele Bisericii? Organizarea
structurală trebuie să fie una în sine, individuală sau e
necesar un corp comun, sau structuri formale distincte
ţin de tipurile de biserici existente și nu e nevoie să fie
schimbate. Există posibilitatea unui mecanism individual
de percepţie și de receptare a revelaţiei și a graţiei divine?
Sau o autoritate bisericească poate fi dependentă de
ceva derivat sau separat și prioritar faţă de o revelaţie
divină externă organizării cu instituţii individuale ca
CEEOL copyright 2020
118 mitropolitul nicolae corneanu
“biserici” doar prin extinderea practicării aceluiași tip de
ritual și acte esenţiale de credinţă, predau și urmează
aceeași învăţătură, comunică același mesaj?
Este Biblia o parte a unei revelaţii mai largi
accesibile diferit? Este ea încredinţată doar creștinilor și
doar Bisericii în sensul credinţei comunitare? Este
posibilă și permisă interpretarea Bibliei într-un context
mai larg? Sau Biblia este Revelaţia însăși, unică, iar
Biserica trebuie definită prin grupul de oameni care
pretind aderarea la ea? Este o simplă aderare la grup în
ideea de a fi la fel sau diferenţele sunt permise fără a
păcătui faţă de învăţătura și spiritul ei? Ce face Biserica?
Ce sunt sacramentele, ordonanţele, practicile, obiceiurile
rituale, liturgiile în cadrul Bisericii și ca parte a misiunii ei
de a preda Scripturile? Ce sublinieri esenţiale fac posibilă
compararea și relaţia dintre serviciul divin, formarea
spirituală și misiune și dacă rolul Bisericii este de a crea
discipoli ai lui Cristos sau trebuie avut în vedere altă
funcţie? Este Euharistia elementul definitoriu al
sistemului sacramental și al Bisericii înseși, sau urmează
după actul predicării? Trebuie înţeleasă Biserica drept
singurul mod al mântuirii, sau ca unul din ele? Este
prezenţa salvatoare în lume sau o comunitate a celor
“salvaţi?” Care ar fi idealul formei de conducere a
Bisericii? Care a fost misiunea și autoritatea Apostolilor
și se poate renunţa la această tradiţie prin sacramente
doar? Care ar fi metodele alegerii clerului precum episcopi
și preoţi și care este rolul în cadrul Bisericii? Este necesar
un ordin sau o ordonare al clericilor? Cine ar trebui
recunoscuţi drept conducătorii Bisericii? Dacă trebuie
ţinut seama de o modalitate anume a recunoașterii
conducătorilor și care ar fi responsabilităţile, funcţiile,
atribuţiile, calificările pentru această poziţie și prin ce
modalitate acești membri pot deveni conducători? Pot fi
numiţi conducătorii și clericii prin acte oficiale și doar de
cei care ocupă o poziţie superioară, pot fi votaţi de
membrii credincioși care îi recunosc drept cei mai buni,
cei mai drepţi, cei mai potriviţi, competenţi? Care este
rolul ‘darurilor spirituale’ în viaţa Bisericii?
Cum se adecvează Noul Legământ al Bisericii cu
cel al Scripturii poporului ales al lui Dumnezeu, respectiv
cu evreii? Care este destinul final al Bisericii în
escatologia creștină?
(17) Credinţa religioasă creștină de prin secolul al
18-lea a cunoscut și aspectul religiozităţii naţionale. După
prioritatea în gândul și în sufletul fiecăruia a valorilor
creștinismului ne-am defini în mare măsură în opţiunea
noastră:
Vezi și Rădulescu Motru (1992), Sufletul neamului
nostru - Însușiri bune și defecte, Ed Anima, respectiv C.
Radulescu-Motru (1936), Românismul. N. Crainic,
Mistificarea românismului, în Ortodoxie și etnocratie,
Editura Albatros, 1997, p. 98. Dumitru Stăniloae,
Ortodoxie și românism, Asociatia românilor din Bucovina
de Nord, 1992 . Cf. Zelea Codreanu acesta era (și idealul
miscarii naţionale din epoca aceea ) „integrarea etnicului
într-o vocaţie istorică.” De asemenea „dominaţia
etnicului în cultura, în viaţa de stat și în viaţa socială;
idealul generaţiei tinere este etnocraţie.” Cf. N.Crainic
„românismul” e identic cu etnicul, în esenţă „însuși modul
permanent și specific de a crea istorie al neamului
românesc.”
CEEOL copyright 2020
Etnocraţia ar fi fost „reducerea influenţei strainilor”
în Spiritul autohton.
Cf . Părintele Stăniloae : „…două lucruri vede dl
Rădulescu-Motru specifice în românism: amestecul de
individualism și colectivism, și autohtonismul statului.”
În plus, părintele înţelege „simţirea unei legături mistice
cu natura animală și vegetală.”
Formula Lui Nae Ionescu...
Explicarea părintelui Stăniloaie: priorităţi naţionale
și identificarea cu cea religioasă ...
sau mesajul Papei (publicat în 10 martie 1957) din
care reiese prioritatea celor datorate lui Dumnezeu faţă
de cele datorate oamenilor, întâietatea ordinii divine ce
susţine viaţa, dreptatea și adevărul, faţă de ordinea
omenescului și preaomenescului. Prin enciclica Mit
Brennender Sorge, Pius XI condamna antisemitismul
incompatibil cu spiritul creștin și răspundea de fapt
ostilităţii naziste așa cum se manifesta ea prin 1937.
Indica atitudinea clară faţă abuzurile rasismului și
totalitarismului și încălcările Concordatului prin
păgânismul ideologiei naţional socialiste. Enciclica era
scrisă în germană, nu în latină cum se obișnuiește, se
adresa episcopilor și poporului german și a fost citită
peste tot în Germania. Prezenta scriere a fost acreditată
de Cardinalul Michael von Faulhaber din Munchen,
prezentată cardinalului de stat, Eugenio Pacelli, care mai
târziu a devenit papa Pius XII.
În punctele principale era formulată astfel: „8.
Oricine își înalţă, preamărește fie rasa, fie poporul, fie
conducerea, sau o formă particulară de Stat, fie deţinătorii
puterii, sau alte valori fundamentale ale comunităţii
umane, este un gest lăudabil și onorabil a le acorda rolul
cuvenit în ordinea celor lumești , - dar oricine ridică toate
acestea deasupra firescului și le divinizează sau
idolatrizează, distorsionează și pervertește ordinea lumii
în planul și creaţia lui Dumnezeu; acela este departe de
adevărata credinţă în Dumnezeu și păcătuiește faţă de
viaţa pe care Dumnezeu o susţine ...”
„10. Dumnezeu, Atotstăpânitorul a dat poruncile
a căror valoare este independentă de timp și spaţiu,
ţară sau rasă. După cum soarele lui Dumnezeu
strălucește pe chipul fiecăruia, la fel legea sa nu cunoște
nici privilegii, nici excepţii. Conducători și conduși,
purtători de coroană sau nu, bogaţi și săraci sunt
deopotrivă egali în faţa cuvântului său. Din
completitudinea dreptăţii Creatorului în mod natural
deducem completitudinea dreptului de a fi ascultat de
indivizi și comunităţi deopotrivă, oricare ar fi. Această
ascultare permite toate activităţile în care valorile morale
cer armonia cu legea lui Dumnezeu și îngăduie
încadrarea tuturor legilor omenești schimbătoare în
legile eterne ale lui Dumnezeu.”
„11.Numai minţi superficiale ar fi acelea susţinând
un Dumnezeu naţional al unei religii naţionale, ori încearcă
să închidă în frontierele unui singur popor, în limitele
strâmte ale unei singure rase pe Dumnezeu, Creatorul
universului, Stăpân și Legislator al tuturor naţiunilor, în
faţa căruia sunt ca firul de praf (Isaiah xl, 15).”
Și după diseminarea enciclicei Mit Brennender
Sorge în întreaga Germanie, a urmat persecuţia Bisericii
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Germane și a călugărilor sub diferite învinuiri și
discreditări publice. În Polonia au fost uciși peste 2500
călugări și preoţi, iar un număr și mai mare au cunoscut
detenţia în lagărele de concentraţie. O persecuţie și mai
severă avea loc cam în aceeași vreme în patria lui Stalin.
Vezi și Cultura Creștină, nr 1-2 din ian-feb 1944,
citând aceeași enciclică: „Contra a ceea ce ne ridicăm
noi - și trebuie să ne ridicăm – este antagonismul iscat,
voit și sistematic între preocupările de educaţie naţională
și cele de educaţie religioasă. Iată de ce strigăm acestui
tineret: Cântaţi imnurile voastre închinate libertăţii, dar
nu uitaţi de libertatea fiilor lui Dumnezeu... cel ce cântă
imnul fidelităţii faţă de patria pământească nu trebuie să
devină, prin infidelitate faţă de Dumnezeu, sau și faţă de
Biserica sa, un dezertor și un trădător al patriei sale
cerești.” Chadwick, Owen (1995). A History of
Christianity. Barnes & Noble. ISBN 0760773327.Pham,
John Peter (2006). Heirs of the Fisherman: Behind the
Scenes of Papal Death and Succession. Oxford
University Press. ISBN 0195178343.
Vidmar, John (2005). The Catholic Church Through
the Ages. Paulist Press. ISBN 0809142341.
În original,cf. Cf. „http://en.wikipedia.org/wiki/
Mit_brennender_Sorge”
(18) Istoria ar trebui cercetată cu onestitate văzând
ce au spus reprezentanţii diferitelor confesiuni... Ar fi
o perspectivă nouă aceea în care nu s-ar căuta în mod
special greșelile, iar acolo unde ele s-au făcut,
încercarea de înţelegere omenească și de depășire a
prejudecăţilor și resentimentelor, tocmai pentru a nu le
transmite mai departe noilor generaţii care trebuie să
cunoască adevărul SINE IRE ET STUDIO. Ar fi
interesant de privit încercările de unire și dezbinările
confesiunilor în sânul Bisericii, sau măcar aspectele
privitoare la trecutul și prezentul relaţiilor ortodocșilor
și greco-catolicilor. Pentru încercări de conciliere sau
unire ce au fost la diferite nivele, la noi în ţară ar fi un
studiu interesant, după cum și actualul cadru
internaţional este unul complex în care se combate
relativismul, dar se observă virtuţile și limitele
pluralismului teologic. Nu este greu de bănuit care este
opinia Sanctităţii Sale Benedict XVI cu privire la locul
plenar al adevărului și creștinismului autentic. Spre ex.
Conferinţa de la Sorbona 27 nov. 1999, Verite du
chrestianisme. Ar putea fi înţeles și punctul de vedere
al înalţilor clerici ortodocși și a BOR în special. Rămâne
legitimă întrebarea dacă toate religiile creștine pot fi
acceptate ca fiind la fel de importante, eventual
complementare și dacă fiecare persoană are dreptul să
asimileze ce consideră propriu spiritului său. Se pare
că ISS Patriarhul Alexei cerea ca atât latinii cît și neofiziţii
să fie consideraţi eretici, iar formele de greco-catolicism
să fie repudiate. Poate mai deschis dialogului, marele
teolog Ratzinger (renunţând oarecum și la infailibilitatea
sa de papă) e preocupat sincer de posibilităţile reale de
găsire a căilor de colaborare a creștinilor pentru a realiza
un creștinism autentic al timpurilor pe care le trăim. De
cercetat întrunirile ecumenice, participarea
confesiunilor creștine și rezultatele. Vezi și Alain
Besancon – Eseuri despre lumea de astăzi p. 184 .Vezi
și Istina,XL 2005 nr. I și 2
CEEOL copyright 2020
119
(19)Cf Pr. prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof dr.Ioan
Zăgrean (1991) Teologia Dogmatică, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române pp.337-
551 vezi și nota (15)
(20) Richard Healey (1995) Filosofia mecanicii
cuantice, trad.Cornelia și Mircea Rusu, Ed.Tehnică,
București
(21) Frithoj Schuon (1994), Despre Unitatea
transcendentă a religiilor, Ed Humanitas
(22) publicat în Forum 3,1986
(23) citat de A.Joldea din conferinţa Die Plancksche
Entdekung und die philosophhischen Grundlagen der
Atomlehre ţinută la Berlin 25 aprilie 1958. În lucrarea Der
Teil und das Ganze ( 1968), Heisenberg pp.324-325
(24) pp. 324 op.cit.
(25) în studiul Uber den anschaulichen Inhalt der
quantentheoretischen Kinematik und Mechanic
(publicat în “Zeitschrift fur Physik” nr.43,1927)
(26) ibidem
(27) cf Etienne Gilson „La sagesse et le Temps” în
Lumiere et Vie ,1951.pp 79-80
(28) Eliade, Proba labirintului (1987), Humanitas
p.114
(29) Eliade (op cit.), p.114
(30)Vladimir Soloviov (1988), Îndreptăţirea binelui,
Humanitas
Bibliografia minimală (pe lângă cea menţionată în
note):
Biblia
Timothy Ware (1964) The Orthodox
Church,Penguin Books
F. Bauer, W. Danker(2000) A Greek English Lexicon
of the New Testament and other Early Christian Literature,
third ed., Chicago: University of Chicago Press.
http://en.wikipedia.org/wiki/Ecclesiology
Vladimir Soloviev (1994) Îndreptăţirea binelui,
Ed.Humanitas, tr. și note Nina Nicolaeva
Richard Healey (1995) Filosofia mecanicii cuantice,
trad.Cornelia și Mircea Rusu, Ed.Tehnică,București
R.F. Hassing, A.M.Hassing (1993), Problemele
Republicanismului Democratic, Ed Humanitas
Rudolf Otto (1996), Despre numinos, în românește
de Silvia Irimie și Ioan Milea, Ed Dacia. De observat că
prin „numinos„ nu e evidenţiat actul psihic, ci, sacrul în
atașamentul percepţiei sale înfricoșate. Autorul,
împreună cu Schleiermacher urmează calea autoreflecţiei,
adică a reflecţiei asupra experienţei religioase înseși, în
măsura în care un act sufletesc poate fi înţeles. Teroarea
istoriei de care vorbea Eliade, ar fi cadrul mai larg de
unde s-ar ivi o atitudine înţeleaptă faţă de sacru, nu
numai al celui din percepţia proprie, dar și acela al
aproapelui. De unde apare mai evidentă și atitudinea
Ecclesiastului pentru care înţelepciunea vine cu teama
de Dumnezeu, și desigur acea delicateţe în faţa lucrurilor
sensibile precum cele ce sunt esenţiale în viaţa fiecăruia.
Andrei Pleșu, Minima Moralia: „Între o umanitate
mărginită la propria ei condiţie și un absolut inflexibil,
nu se poate naște spaţiul moral...”
Ovidiu BOCȘA
CEEOL copyright 2020
120 mitropolitul nicolae corneanu
Între sacrilegium și sacramentum
Studiu asupra perspectivei lui Augustin asupra
altor grupuri creștine
Oradea, 28 octombrie 2008
Adulterari non potest sponsa Christi, incorrupta est
et pudica.
Unam domum novit, unius cubiculi sanctitatem casto
pudore custodit.
Haec nos Deo servat, haec filios regno quos
generavit adsignat.
Quique ab ecclesia segregatus adulterae iungitur a
promissis ecclesiae separatir,
nec perveniet ad Christi praemia qui reliquit
ecclesiam Christi.
Alienus est, profanus est, hostis est.
Habere non potest Deum Patrem qui Ecclesiam
non habet Matrem.1
Cyprian
Ca pastor Baptist mă întreb uneori cine ar putea
să își asume rolul lui Augustin în cazul în care cineva
ne-ar așeza pe umeri acuzaţia de neodonatism?2 Nu este
ușor de răspuns la o asemenea întrebare cînd imaginea
istorică a Donatiștilor a fost deformată. Pe de altă parte,
ideile lui Augustin au fost înregimentate pentru a sluji
unor scopuri politice sau religioase. Aceasta ne
conduce spre o altă chestiune mult mai complexă: a
fost oare Augustin un ecumenic? Probabil că nu, cel
puţin nu în felul în care astăzi înţelegem termenii. În
acest scurt studiu am dori să analizăm felul în care
Augustin s-a raportat la grupurile periferice bisericii
Catolice. Vom abandona, cel puţin temporar, termenul
eretic, pentru că problematica devine și mai complexă
în momentul în care facem distincţia tehnică eretic-
schismatic. La aceasta aș adăuga faptul că termenul
eretic a fost contamint de agende ideologice și ar trebui
utilizat într-un sens tehnic foarte restrîns.
Pentru a-l lăsa pe Augustin să vorbească (deși asta
pare o presupoziţie hermeneutică foarte optimistă) am dori
să analizăm cîteva expresii cheie, cu toate limitările
statistice și hermeneutice de rigoare, datorită naturii
acestui studiu. Împreună cu aceasta vom încerca să
reevaluăm conceptul de alteritate la Augustin, precum și
tensiunile care derivă din aceasta. Studiul nu se limitează
la teologia sa trinitară, ci la eclesiologia augustiniană
practică.
1. Augustin ecumenic?
Augustin ecumenic? O întrebare foarte bună, dacă
recurgem la un studiu aprofundat din punct de vedere
istoric.3 Nu credem că este necesar să atribuim prea mult
timp de studiu pentru demonstra că îl înţelegem greșit pe
Augustin. Într-un alt studiu, am exprimat cîteva îngrijorări
referitoare la interpretarea datelor din opera augustiniană.4
Una dintre acestea este încercarea de a pune sub condeiul
CEEOL copyright 2020
lui Augustin concepte care sînt departe de structura sa
de gîndire. Cum oare s-a raportat Augustin la diferite
grupuri din Biserică sau din afara Acesteia? Putem să
discutăm această problemă din perspectivă sociologică,
psihologică sau din vreo altă perspectivă, alta decît cea
teologică? Dacă analizăm problema doar din aceste
perspective vom descoperi că atitudinile lui Augustin faţă
de ceilalţi s-au schimbat în funcţie de momentul carierei
lui eclesiale și funcţie de bătăliile în care a fost implicat,
funcţie de istoria sa personală și de statutul de episcop și
vom redescoperi că Augustin a fost un mare teolog, dar,
evident, fiinţă umană, cu simpatii, antipatii.
Studiul de faţă nu intenţionează să ofere o listă a
tuturor oponenţilor lui Augustin, 5 nici să descrie
dezbaterile în care acesta s-a implicat sau rezultatele
acestora, ci să opereze o descriere simplă a felului în care
Augustin s-a relaţionat la cei care s-au situat pe poziţii
diferite din punct de vedere teologic faţă de poziţia sa.
Scopul nostru este de a stabili ce a înţeles Augustin cînd
a scris despre „celălalt – ceilalţi creștini”. De asemenea,
este în interesul nostru să analizăm ce a înţeles Augustin
prin „verus christianus” sau „christiani” și alte expresii
similare. Conflictul pe care îl avem în vedere pare a se
dezvolta între cei care se numesc pe ei înșiși „creștini”,
dar din perspectiva episcopilor oficiali ei sînt periferici
sau în afara Bisericii.
1.1. Stadiul cercetării
Un bun punct de pornire pentru a evalua stadiul
cercetărilor în problema ecumenismului lui Augustin poate
fi studiul lui Paulo Cesar Barros.6 Disertaţia sa include
rezultatele unor studii diferite, începînd de la începutul
secolului trecut, cum ar fi cel al lui Batiffol,7 Pincherle,8
pînă la unele recente, cum e cel al lui Lamirande9 și Nitrola.10
Barros evaluează contribuţia unor teologi ca A. Pincherle,
F. Hofmann, P. Bertocchi, G. Spanedda, G. Favara, J.
Ratzinger, S.J. Grabowski, W. Gesel, Ch. Boyer, P.
Borgomeo, G. Bonner, A. Giacobbi, A. Schindler, B. Forte
și alţii. Studiul lui Barros, deși limitat la literatura de limbă
germană și italiană, reprezintă o analiză de valoare prin
spectrul larg al articolelor și cărţilor evaluate, din
perspectivă metodologică în primul rînd.
Iată cîteva observaţii în rezumat preluate din studiul
lui Barros și din alte studii recente:11
1. Nu este suprinzător că mișcrarea ecumenică din a
doua parte a secolului trecut a influenţat și studiile
augustiniene, astfel încît teologii au căutat rădăcinile
patristice ale ecumenismului pentru a legitima eforturile
de unire a creștinilor. Pericolul constă, așa cum s-a arătat
mai sus, în atribuirea unor sensuri complet străine de
gîndirea lui Augustin. Nu este interesant că primele studii
de acest fel au apărut la începutul secolului trecut?12 La
mijlocul secolului al XX-lea analiza istorică a lui Boyer13
plasează termenul ecumenic în contextul controversei
donatiste. Aducerea unei dispute din trecut în contextul
dialogului ecumenic de astăzi nu este neapărat o greșeală
metodologică atît timp cît evenimentele și ideile din trecut
nu sînt interpretate forţat datorită nevoilor ideologice din
prezent, pentru a legitima sensuri pe care autorul original
nu le-a intenţionat niciodată.
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
2. Studiile recente arată că Augustin trebuie
interpretat în chei hermeneutice diferite, în conformitate
cu vîrsta la care Augustin a tratat o anumită problemă
(Augustin tînăr și Augustin matur). Putem citi opera
augustiniană în chei stilistice diferite, pentru că trebuie
luat în considerare faptul că Predicile și Scrisorile au alt
destinatar decît tratatele teologice de mare întindere.
Periodicitatea și problema destinatarului sînt elemente fără
de care nu se pot evalua ideile lui Augustin legate de alte
grupuri creștine. Atitudinea lui Augustin faţă de „ceilalţi
creștini” este diferită în primii ani ai carierei sale faţă de
anii maturităţii, iar Predicile și Scrisorile oferă mai multe
date despre relaţiile sale cu adversarii săi. Din acest punct
de vedere, al distincţiilor metodologice, studiul lui
Borgomeo este exemplar.14
3. Controversa donatistă și pelagiană au fost
reanalizate recent și beneficiem de o mai bună și mai amplă
imagine asupra relaţiilor lui Augustin cu oponenţii
teologici. Conflictele au fost în primul rînd doctrinare, mai
specific, legate de soteriologie. Problema schismelor și
ereticilor este o problemă care tratează opoziţia mîntuit-
nemîntuit. Spre exemplu, acceptarea sacramentelor
donatiste nu are o greutate atît de mare dacă ne gîndim
că, pentru Augustin, acestea sînt administrate „în afara
Bisericii”. Dacă înţelegem ce înseamnă la Augustin „în
afara”, chestiunea în discuţie capătă noi nuanţe. Cu toată
dragostea de care Augustin ar fi capabil, sacramentele
administrate în afara Bisericii Catolice sînt neeficace. După
cum demonstrează Lamirande, în scrierile lui Augustin
există o tensiune între păstrarea purităţii și ortodoxieii
Bisericii, pe de o parte, și nevoia de a păstra unitatea
bisericii, pe de altă parte.15
4. „Ecumenismul” lui Augustin poate fi înţeles numai
în lumina eclesiologiei sale, însă eclesiologia sa nu poate
fi corect înţeleasă în lipsa unei imagini holistice completată
de cristologia și pneumatologia sa. Augustin pare a articola
o eclesiologie cristologică și o cristologie eclesiologică.
Concepţia lui Augustin despre Biserică este mai degrabă
liturgică și mistică decît administrativă și politică. Aceasta
înseamnă că Euharistia este esenţială pentru înţelegerea
eclesiologiei sale, și, în consecinţă, a relaţiei sale cu „ceilalţi
creștini”.
5. Euharistia este principala responsabilitate a
episcopului, iar unitatea și dragostea Bisericii sînt păstrate
CEEOL copyright 2020
121
prin prezenţa la slujba euharistică. Simpla prezenţă nu
este de ajuns pentru a fi verus christianus: sînt necesare
puritatea vieţii și curăţia doctrinei. Aceste condiţii, odată
împlinite, permit cuiva să se identifice ca parte în vera
ecclesia. Mărturisirea aceluiași crez, consumarea aceleiași
hrane duhovnicești, formează o structură liturgică care
păstrează unitatea Bisericii ca Trup al lui Cristos. Se știe
că divizarea Bisericii este unul dintre cele mai mari păcate
pentru Augustin, dacă nu cumva cel mai mare, pentru că
o schismă în interiorul Bisericii afectează unitatea
„Bisericii Universale care este plinătatea tainică a lui
Cristos pe pămînt, Cetatea lui Dumnezeu”.16
1.2. Eclesiologia lui Augustin, cheia înţelegerii
„ecumenismului” său
Cine este „altul” din perspectiva eclesiologiei
augustiniene? Cine este acela care pare a avea aceleași
credinţe cu majoritatea Bisericii, dar se separă de Mama
Biserică? Ce înseamnă a fi „adevărat creștin” pentru
Augustin: să crezi în același Isus, să mănînci același
„Trup”? Dacă ne uităm cu atenţie în scrierile lui Augustin,
am putea imagina un verus christianus în afara Bisericii,
dar în Isus Cristos? Cum înţelege Augustin unitas și
caritas? Ce este mai important pentru cineva care dorește
să își asume rolul de creștin autentic, etica sau ortodoxia,
să fii pur pentru Euharistie sau să participi oricum, așa
cum ești? Și, în final, care este dinamica dintre dragostea
pentru Cristos și Biserica Sa și dragostea pentru alţii –
către ceilalţi?
O foarte bună și concisă sinteză asupra eclesiologiei
lui Augustin este articolul lui Viorel Clintoc.17 El citează
pe Fahey, care, comentînd eclesiologia augustiniană
spune:
Biserica nu este numai o instituţie, este un eveniment
cristic, nu este numai un dat sociologic, este Trupul lui
Cristos, nu este numai Biserica în timp și spaţiu, ci parte a
Împărăţiei lui Dumnezeu din ceruri, este Biserica lui
Dumnezeu pe pămînt, dar și Cetatea lui Dumnezeu, Biserica
lui aici și acum, dar Biserica comunităţii escatologice,
Biserica pură și sfîntă, dar în același timp imperfectă și
păcătoasă.18
Pentru Augustin, biserica nu este o instituţie în care
unii sînt înăuntru și alţii sînt în afară, nici un club, ci o
realitate mistică în care participarea trebuie analizată din
punct de vedere sociologic, istoric, terestru. Pentru că
Biserica este o comunitate istorico-escatologică și un Trup
divino-uman, analiza relaţiilor dintre Biserică, membrii Ei
și cei care sînt în afara Bisericii, trebuie să pornească de la
o paradigmă nouă, terrestrial, or historical.
Atitudinea lui Augustin referitoare la erezie și
ortodoxie este legată de chestiuni majore de doctrină
(problema păcatului și mîntuirii), de probleme liturgice și
practice. Biserica este Cetatea lui Dumnezeu, Mama
tuturor sfinţilor, Mireasa lui Cristos, Corabia mîntuirii, loc
al unităţii în dragoste, parte a lui Isus Însuși. Cu toate
acestea, pentru Augustin, participarea la Euharistie nu
este un act salvific, după cum nici nu spune că mîntuirea
este în afara bisericii ca instituţie liturgică. Mijloacele
CEEOL copyright 2020
122 mitropolitul nicolae corneanu
harului divin sînt eficiente exclusiv în cadrul Bisericii, în
anumite condiţii pe care credinciosul trebuie să le
îndeplinească. Acest cadru de gîndire este format din
afirmaţii care trimit la ontologie.
După Ratzinger, eclesiologia augustiniană stă pe
doi stîlpi: teologia sacramentală centrată pe Euharistie și
reinterpretarea Vechiului Testament într-o nouă cheie:
cristologică.19 De asemenea, rolul Duhului Sfînt este
cardinal în înţelegerea Bisericii. Isus Cristos și Duhul Sfînt
se întîlnesc în Euharistie pentru orice credincios.
Sfinţenia Bisericii stă în primul rînd în Isus Cristos
și în Duhul Sfînt, și apoi, în relaţia dintre cele două
Persoane ale Trinităţii cu Populus Dei. Euharistia este
momentul în care unitatea Bisericii este realizată pe deplin,
diversitatea fiind păstrată în același timp. Credincioșii au
comuniune, o uniune calitatativă20 cu Isus Cristos
(verticală și orizontală) și cu fraţii și surorile, prin Duhul
Sfînt, deși sîntem păcătoși. După cum remarcă Bonner:
În formularea teologiei sale privitoare la Biserică și
Euharistie, Augustin are de evaluat idealul Donatist al
Bisericii pure, fără pată și fără zbîrcitură pe care trebuie să
îl împace cu faptul evident că nici propria lui parohie, nici
el însuși nu au ajuns la acea stare de puritate care trebuie
atinsă și păstrată numai după moarte. De asemenea, el
trebuie să dea socoteală de perspectiva africană asupra
Euharistiei, văzută ca sacrificiu, contrapusă perspectivei
păgîne, în special celei oferite de neoplatonici.21
Bonner subliniază principala tensiune din teologia
augustiniană. Sfinţenia Bisericii vine de sus, dinspre
Capul Bisericii. Isus Cristos este în același timp preot și
sacrificiu, iar Mireasa se oferă pe sine ca sacrificiu,
sacrificiu care este pur doar prin Isus Cristos, Mirele Ei.
În următoareale rînduri am dori să argumentăm cele spuse
mai sus, sprijinindu-ne pe textele lui Augustin, conștienţi
fiind de pericolul de a găsi „texte-pretext”.
2. Cristos, Creștinii, Biserica și schismaticii
Unitas, Verus Christianus, Ecclesia și alţi termeni
ca aceștia ascund concepte care, ca termeni prea ușor
trataţi, pot duce la concluzii superficiale, cum ar fi:
Augustin a fost un radical. Dacă examinăm textele
originale, luînd în considerare tradiţia hermenutică asupra
acestora, putem descoperi un cadru de gîndire mult mai
precis în ce-l privește pe Augustin. De asemenea, termenii
trebuie așezaţi în contextul concepţiei sale despre
Dumnezeu, Biserică și ce înseamnă a fi creștin-parte a
adevăratei Biserici. Din această pricină un studiu filologic
în sine nu poate să ofere concluzii valide. Concepţia lui
Augustin despre ortodoxie, despre cunoașterea și
acceptarea adevărului, ideile despre felul în care cineva
intră în Biserică sau este exclus din Aceasta, înţelegerea
felului în care cineva este pedepsit sau răsplătit pentru
eternitate, cum și de ce cineva nu crede în același adevăr
ca majoritatea Bisericii, toate acestea trebuie evaluate ca
sistem.
Pentru Augustin a nu fi parte a Bisericii înseamă să
nu fii parte din Cristos Însuși și, dacă cineva nu este
parte din Cristos, atunci mîntuirea este imposibilă. Acest
CEEOL copyright 2020
fel de deducţii derivă din tradiţia predecesorilor ca Tertulian
și Ciprian. Se pare că pentru a analiza ecumenismul lui
Augustin, trebuie să analizăm mult mai adînc sistemul său
teologic. Dacă se poate vorbi de un radicalism teologic la
Augustin, atunci unde plasăm sursa acestui radicalism?
Cunoscînd aceste chestiuni generale legate de
eclesiologia sa, putem aproxima paradigma prin care
Augustin gîndesște alteritatea înlăuntru-în afara bisericii,
statutul „celuilalt” periferic sau exterior Bisericii.
2.1.Totus Christus, Corpus Christi, Unum Corpus
Totus Christi și Corpus Christi sînt expresii
importante pentru descrierea eclesiologiei cristologice
(cristologiei eclesiologice) elaborate de Augustin. Cine
este parte din Corpus Christi pentru Augustin? Dacă
cineva manîncă Corpus Christi (Eucharistia) acel
credincios intră automat în Biserică? Logica afirmaţiei lui
Augustin este simplă: cel în care Cristos trăiește în mod
fizic, acela trăiește și din punct de vedere spiritual.22
Limbajul este foarte puternic. Ne-am putea imagina
un dialog între Augustin și Zwingli, dat fiind faptul că
pentru Zwingli Euharistia nu reprezintă altceva decît un
semn anamnetic? Mult mai important decît să ne imaginăm
un astfel de scenariu este să înţelegem faptul că orice
discuţie privitoare la unitatea Bisericii trebuie să înceapă
în jurul Mesei Euharistice, unde Biserica mănîncă Trupul
Său și unde, într-un sens, Cristos își include în Sine
Biserica.23
Acest fapt conduce la o problemă și mai complexă:
unde ne situăm pe noi înșine, credincioșii. Augustin spune:
„cum ergo sit Ille Caput Ecclesiae, et sit corpus Eius
Ecclesia, totus Christus et caput et corpus est”24. Această
expresie Totus Christus adaugă complexităţii acestei
dileme. Nu ne putem imagina la Augustin relaţia dintre
credincioși și Biserică în afara acestei paradigme, se găsesc
sute de atestări referitoare la Ecclesia - Corpus și Ecclesia
mîncînd Corpus Christi. Participarea într-o anume manieră
la Euharistie este o chestiune care poate duce la excluderea
din Biserică.
Un alt aspect important de amintit este relaţia celor
care sînt schismatici cu sacramentum Corpus Christi. Aici
apare o nouă dilemă. Dacă cineva este eretic și oficiază
sacramentul, sacramentul este sau nu valid? Dacă un
episcop corupt oficiază sacramentul, sacramentul este
valid. Un sacrament oficiat de cineva nedrept este drept,
un sacrament luat de cineva care nu crede drept este
neeficient.25
Pentru Augustin, mai importantă este ortodoxia
cuiva decît ortopraxia. Unitatea Bisericii nu poate fi
regăsită în sentimente personale subiective, ci este
determinată de unicitatea lui Isus Cristos Însuși și
unitatea Sa de Sine, unicitatea Duhului care se manifestă
în botez și unitatea dintre Acesta și Fiul. De aceea putem
vorbi de un corp, un Duh și un singur Botez.26 Unitatea
Bisericii este definită spiritual, mistic, dar și liturgic și
instituţional. Duhul este invizibil, Cristos este prezent în
Euharistie, Botezul este vizibil. Din această pricină cineva
nu poate fi membru al Bisericii, dacă nu participă la
sacramente.
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Sacramentele sînt o realitate vizibilă și prin aceasta
se judecă invizibilul, altfel cum ar putea episcopul să
decidă cine are Sfîntul Duh și cine nu? Pentru a răspunde
la această întrebare, problema trebuie privită din
perspectiva ontologiei Bisericii. Augustin spune: „Totus
Christus caput et corpus est: caput unigenitus Dei Filius
et Corpus Eius Ecclesia, sponsus et sponsa, duo in carne
una.27 Semnificaţia expresiei Totus Christus în acest
context este ontologică. Totus Cristus, Cristosul complet
este împreună cu Biserica. Biserica absolută este în Cristos
și cu Cristos, dar oare Cristos nu își va fi fost Sieși suficient
și fără Ecclesia? Discursul lui Augustin este eclesiologic,
dar implică afirmaţii cristologice: „non dixit: ita et Christi,
id est corpus Christi uel membra Christi, sed: ita et Christus,
unum Christum appellans caput et corpus”28, ceea ce
înseamnă că totus Christus este Caput (Cristos) și Corpus
(Biserica).
Cristos este totus Christus și este de neimaginat ca
fiind divizat, Cap și Trup, Cap plus Trup, este tot timpul
Unus Christus. Biserica își derivă existenţa din Cristos,
este unită cu El și în El, dar își are propria alteritate faţă de
El, fiindu-i Mireasă,29 așa cum Fiul este în și cu Tatăl, dar
își are propria alteritate faţă de Tatăl, fiindu-i Fiu.
Luînd în considerare acest tip de gîndire, răspunsul
la întrebarea cine este verus christianus, devine mult mai
complex. Condiţiile de îndeplinit pentru obţinerea unui
astfel de statut nu sînt doar sentimentale, relaţionale,
instituţionale sau liturgice, nu este de ajuns numai
ortodoxia și ortopraxia, ci și ortotopia (locul potrivit, spaţiul
liturgic) și ortocronia (credinciosul trebuie să fie în timpul
și spaţiul liturgic), condiţii care, neîndeplinite, îl separă pe
credincios de sursa vieţii spirituale. Concepte ca vera
ecclesia sau verus christianus trebuie discutate în
contextul acestui tip de cristologie eclesiologică și de
eclesiologie cristologică, pe care Augustin încearcă să le
sistematizeze.
2.2. Una et Vera Ecclesia, Sponsa Christi and
Mater Fidelium
Vera Ecclesia, adevărata Biserică este, de asemenea,
Communio fidelium, dar și corpus permixtum. Unirea
dintre Mireasă și Mire, Cap și Trup este perfectă. Corpus
Christi este perfect și pur, dar același Corpus Christi
este format din oameni păcătoși. La fel cum o persoană
este formată din suflet și trup, la fel Corpus Christi este
„amestecul” dintre Dumnezeu și umanitate. Paralelismul
continuă cu aluzii la uniunea ipostatică.30
Ce înseamnă oare pentru Augustin să fii parte dintr-
un trup cu o asemenea structură? Cu siguranţă perspectiva
relaţională, cum sugerează unii teologi, care îl
modernizează pe Augustin, este înghiţită de cea liturgic-
instuţională.
Dilema este foarte simplă: Donatiștii sînt puriști,
dornici de sfinţire, dar, dacă rup unitatea Bisericii, nu au
dragoste. Schismatici fiind, mai pot fi ei parte din Biserică?
O bună ilustraţie pentru complexitatea gîndirii
augustiniene este centrată în metafora Populus Dei.
Biserica este, de asemenea, Populus Dei. Care este
condiţia pentru a fi parte din acest popor? Nașterea prin
sacramentul apei? Este aceasta destul? Nu o dată s-a
CEEOL copyright 2020
123
spus31 că această imagine poate servi la crearea unei
eclesiologii imperialiste. Biserica, Populus Dei, este, de
asemenea, Mamă a credincioșilor: „caeditur mater carnalis
in membris, quibus genuit et nutriuit ingratum; prohibet
hoc Ecclesia, Mater spiritalis; caeditur et ipsa in
sacramentis, quibus genuit et nutriuit ingratum.32 Această
mamă își hrănește copiii prin sacramente, dar numai pe
acei copii, fideles, care îl au pe Dumnezeu ca Tată. În felul
acesta toţi cei care îndeplinesc aceste condiţii sînt fraţi.33
Acest construct mental este moștenit de Augustin de la
Ciprian.34
O concluzie grăbită ne-ar conduce la ideea că
imageria pe care Augustin o folosește pentru descrierea
Bisericii, cu nuanţe marital-familiale (Mater, Sponsa) și
etnice (Populus Dei) este exclusivistă și conduce la
calificări precum alienus, profanus, hostis folosite de
Ciprian pentru aceia care sînt în afara bisericii dintr-un
motiv sau altul. Se pare că la fel ca în cazul lui Ciprian,
relaţia cu Biserica devine o condiţie pentru relaţia cu
Dumnzeu („non potest Deum patrem qui Ecclesiam non
habet Matrem”), deși paradigma biblică sugerează altceva:
relaţia cu Dumnezeu este condiţie pentru participarea în
Trup.
Dată fiind această tradiţie, se pare că păstrarea
credinţei, păzirea de rău, alături de celelalte condiţii amintite
mai sus, pot să permită cuiva să facă parte din Biserică,
deși acestea ar putea fi interpretate ca parte a unui efort
personal.
Biserica este una și unică, există o singură Biserică,
universală, și aceasta nu poate fi doborîtă de erezii, nici
împărţită de schismatici.35 Recurenţa termenului una arată
că, pentru Augustin, este de neconceptut ideea de
„grupuri creștine” în afara comunităţii eclesiale. După cum
Dumnezeu este UNUL, Biserica este UNA și cine nu este
în Biserică nu poate avea părtășie și relaţie cu Dumnezu.
Din astfel de afirmaţii derivă concepţia „exclusivismului
radical” augustinian: „Rursus ut ex ea consensione me ad
id quod non consentio detineres, posuisti scriptum esse:
unus Deus, una fides, unum baptisma, una incorrupta et
uera catholica Ecclesia.”36
2.3. Unitas fratrum in Veritate, cum caritate
Formula lui Augustin pentru a beneficia de mîntuire
pare simplă: „Si ergo uultis uiuere de Spiritu Sancto, tenete
charitatem, amate ueritatem, desiderate unitatem, ut
perueniatis ad aeternitatem”.37 Pare simplă, dar nu este.
Dragostea nu poate acoperi impietatea și neortodoxia.
Adevărul și pietatea aduc unitate și dragoste în Sfîntul
Duh: „Si autem tu potius in errore atque in impietate
uersaris, quo autem uocaris, ibi est ueritas et pietas, quia
ibi christiana unitas et Sancti Spiritus caritas, quid adhuc
tibi esse conaris inimicus?”38 Există o dinamică interesantă
între dragoste și unitate, acestea se slujesc una pe cealaltă:
„caritas autem compagem facit, compages complectitur
unitatem, unitas seruat caritatem, caritas peruenit ad
claritatem”.39 Dar de ce este importantă unitatea pentru
Augustin? Pentru că Dumnezeu a poruncit-o: „charissimi,
multum Deus commendat unitatem”.40 Cu toate acestea
unitatea este imposibilă fără dragoste și acceptare, dar
toleranţa nu este faţă de oricine, ci numai faţă de aceia
CEEOL copyright 2020
124 mitropolitul nicolae corneanu
care răspund cu dragoste Biseriicii, păstrîndu-I unitatea,
nu fragmentîndu-o.41
Dragostea nu este de ajuns, pentru că dragostea
creștină nu este ceva sentimental, ci obiectiv. Unitas este
condiţionată de dragoste, dar dragostea și libertatea sînt
condiţionate de veritas și pietas.
Veritas nu îl reprezintă numai pe Isus Însuși, ci este
„regula fidei catholicae et doctrina Christi et
apostolorum”.42 Alienarea faţă de Biserică necesită un
punct fix pentru a fi judecată.
2.4. Alienus, paganus, haereticus, schismaticus,
profanus, falsus frater
Alienus nu este singurul cuvînt din listă, la acesta
se adaugă altele ca: paganus, haereticus, schismaticus,
profanus, falsus frater. Augustin însă face distincţie între
schismatici și eretici. Donatiștii sînt schismatici, nu eretici.
Care este atunci statutul păgînilor, care este, în cele din
urmă, soarta tuturor celor care, într-un fel sau altul, se
îndepărtează de Biserică. Paganus nu este doar acela care
n-a fost atins de Evanghelie, ci oricine este în afara
adevărului. Păgîn, evreu sau eretic par a avea același statut
în ochii lui Augustin.43 Aceștia îl au pe Diavol drept
stăpîn.44
Cel care este împotriva Bisericii este împotriva lui
Cristos și opusul este valabil. Singura modalitate de
revenire la Cristos și la mîntuirea Sa este împăcarea cu
Biserica. Aceeași idee este dezvoltată într-un alt text. Prin
distrugerea păcii, unităţii, concordiei în Casa Domnului
se arată lipsa dragostei. Acel care rupe unitatea este
alienus, profanus, inimicus, este falsus frater.45
Oare pentru Augustin un evreu este totuna cu un
eretic? Un eretic este totuna cu un schismatic? Cel ce
distruge unitatea Bisericii este egal în statut cu vreunul
dintre cei enumeraţi mai sus? Răspunsul la aceste întrebări
merită nuanţe, dar un lucru este evident: mîntuirea este
departe de cel care nu este în Biserică. Augustin rămîne
credincios tradiţiei extra ecclesiam nulla salus.
2.5. Sacramentum and sacrilegium
Dragostea nu poate să se nască într-o comunitate
în care s-a săvîrșit sacrilegiul. Producerea de schisme este
un sacrilegium. Ereticii sînt zizania, ei nu aparţin din punct
de vedere ontologic Bisericii, schismaticii, pe de altă parte,
sînt pe drumul care duce departe de mîntuire, deși, pentru
ei, Augustin nu rostește verdicte finale.
Comuniunea nu poate avea loc, toleranţa este
imposibilă pentru cei care rup Biserica, pentru că dintre
toate erorile posibile în credinţă și dintre toate actele imorale
pe care cineva le-ar putea comite, cel mai mare sacrilegiu
este separarea de sacramentele dătătoare de viaţă,
separarea de unitatea creștină.46
2.6. Sacramentum pietatis, signum unitatis,
vinculum caritatis
Euharistia aduce laolaltă trei concepte: pietas, unitas
and caritas. Euharisia este sacrament, nu doar un semn
fără suport ontologic. Dacă este sacramentum, ce
CEEOL copyright 2020
înseamnă acest lucru pentru Augustin? Răspunsul este
complex. Euharistia este masa cea sfîntă, unde credincioșii
mănîncă Corpus Christi, fiind în același timp Corpus
Christi, unde fraţii beau sîngele Lui, fiindu-I mădulare.47
Dar, de asemenea, Euharistia are o dimensiune relaţională
și etică, este sacrament al evlaviei, semn al unităţii creștine,
legătura dragostei frăţești. Așa spune, făcînd aluzie la un
text paulin:48 „O sacramentum pietatis! O signum unitatis
! O uinculum caritatis! qui uult uiuere, habet ubi uiuat,
habet unde uiuat”.49
Dacă cineva încearcă să răspundă la întrebarea: unde
este Ecclesia,50 răspunsul este: acolo unde este adevăratul
Trup. Acolo este locul potrivit pentru verus christianus
(orthotopia). Răspunsul pare să fie simplu: acolo unde
este Trupul (Euharistia) acolo este Trupul (Biserica).
3. Puritatea, dragostea și unitatea
După cum am putut observa, Augustin dezvoltă o
serie de tensiuni care transpar din opera sa în încercarea
de a articula o eclesiologie consistentă în mijlocul atîtor
conflicte doctrinare. Atitudinea sa este pendulară între o
perspectivă mistico-liturgică și o perspectivă relaţional-
instituţională.
Augustin apără Biserica și între deschiderea faţă de
celălalt și protejarea sinelui se regăsește în bătălia
interioară între iubirea de aproapele și protejarea purităţii
doctrinare și etice a Trupului din care și el face parte,
după cum arată Germino.51
Cine este celălalt? Cine sînt alţii? Care este locul
acelora care nu mai cred la fel ca majoritatea Bisericii?
3.1. Eclesialitate, unitate și alteritate
Care este condiţia pentru îndeplinirea unităţii și
pentru satisfacerea condiţiei de eclesialitate? Cînd și cum
o comunitate devine Biserică pentru Augustin? Se pare
că dragostea nu este de ajuns. Caritas nu este suficientă
pentru unitas. Volf, analizînd teza lui Ratzinger spune:
Deși o alianţă a dragostei este într-adevăr de dorit
între bisericile locale, aceasta nu este condiţia absolută
a eclesialităţii, pînă cînd nu se înţelege dragostea din
punct de vedere obiectiv prin rămînerea în comuniunea
euharistică, așa cum face Ratzinger, urmîndu-l pe
Augustin. Acesta rezultă totuși în eliminarea acelui
aspect al dragostei care implică „a fi către celălalt”. ...
Aceasta reflectă poziţia tradiţiei catolice care presupune
că numai „a fi din celălalt” și „împreună cu celălalt” și nu
„faţă de celălalt” este o condiţie indispensabilă
eclesialităţii.52
Problema pe care o sesizează Volf la Ratzinger vine
din tradiţia augustiniană. Cum se raportează creștinii aflaţi
într-o comuniune perihoretică cu cei care fac parte din
Biserică, dar numai cu aceia care participă la sacramente,
împărtășesc aceeași teologie sistematică, la cei care se
numesc pe ei înșiși creștini, dar nu fac parte din aceeași
structură instituţională și liturgică? Augustin dă un
răspuns complex la această problemă, un răspuns din care
răzbate tensiunea, dar mulţi dintre urmașii săi au dus pînă
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
la ultimele consecinţe diferitele interpretări ale teologiei
sale, fie spre un exclusivism radical, fie spre un ecumenism
hiperoptimist. A merge pe oricare dintre aceste drumuri
înseamnă să deformăm din nou teologia lui Augustin
pentru a sluji propriilor noastre agende.
A fi creștin înseamnă a avea interioritatea în Trup,
pentru că există relaţia cu Cel care este Capul. Ce poate
însema a fi verus christianus in vera ecclesia? Eclesiologia
augustiniană nu se poate reduce la o problemă ideologică
sau sociologică. Augustin nu este departe de Tertulian și
Ciprian în ceea ce privește eclesiologia practică.
Pentru Augustin a fi în Biserică nu înseamnă doar a
avea zîmbete pe chip faţă de alţii, ci a avea, ca și celălat,
Trupul lui Cristos, ca Euharistie în noi. Relaţia dintre unii
și alţii nu este fundamentată pe dragoste ca sentiment,
caritas, așa cum remarcă Ratzinger în teza sa doctorală,
nu este o „dispoziţie subiectivă”, ci mai degragă un
„atașament special faţă de Biserică, în mod specific și
necesar faţă de acea Biserică care Ea Însăși stă in caritate,
i.e. în relaţie de dragoste euharistică cu întreaga planetă”.53
Tradiţia augustiniană de raportare la alte grupuri,
compuse din membrii unor comunităţi care se pretind
creștini, este foarte bine păstrată, cu deformările și
reinterpretările de care am amintit.
3.2. Libertas, persecutio, caritas și unitas
Problema dragostei creștinești a fost descrisă de
Augustin și în Tractatus Epistolam Iohannis ad Parthos.
Textul conţine aluzii la donatiști, care sînt acuzaţi de lipsa
dragostei, provincialism teologic, radicalism și
separatism.54
După conflictul donatist a urmat persecuţia.
Augustin n-a fost satisfăcut de urmări, deși unii autori îl
identifică drept teologul care a dezvoltat o „doctrină a
persecuţiei”.55 Totuși este de luat în seamă și ce afirmă
Henry Chadwick, și anume că Augustin a migrat de la un
„ecumenism reconciliant” spre o poziţie care încuraja un
sistem coercitiv statal ca mijloc de a restrînge daunele
provocate de rebeli.56
Pe de altă parte, Hutter susţine o perspectivă extrem
de luminoasă asupra relaţiei dintre libertate și dragoste la
Augustin: „Sfîntul Augustin rămîne învăţătorul ecumenic
nedepășit în felul în care ne învaţă asupra relaţiei
intrinsece dintre adevărata libertate (vera libertas) și
dragoste (caritas)”.57 Același autor spune: „Augustin ne
amintește că, restauraţi de dragoste și adevărata libertate,
imaginea lui Dumnzeu din noi transpare în acţiunea umană,
oglindind astfel bunătatea divină.” 58 Acest fel de
interpretări pot mai degrabă a fi etichetate drept
„contaminări” ale operei lui Augustin cu idei și valori
contemporane. Se pare că Augustin iubea veritas, căutînd
să practice caritas în același timp, dar libertas este departe
de ceea ce imaginăm și gîndim noi astăzi despre libertate.
Augustin nu a fost atît de deschis și nicidecum ecumenic,
cum ne-ar place să ne imaginăm, cel puţin nu așa cum ne
imaginăm ecumenismul astăzi. Opera sa a fost manipulată,
cu știinţă sau din ignoranţă, cum greșit i s-a atribuit spusa
„In necessariis unitas, in non-necessariis (or, dubiis)
CEEOL copyright 2020
125
libertas, in utrisque (or, omnibus) caritas.”59, cînd, de fapt,
aparţine altcuiva,60 dar de cîte ori n-a fost Augustin
ecumenicul de servici?
În opera sa, dinamica dintre caritas, veritas și
unitas, este mult mai complexă și nu poate fi descrisă într-
un studiu superficial, pentru că unitatea este rezolvată de
sus în concepţia lui Augustin, de Dumnezeu Însuși, nu
de poporul Său, nu este o problemă sociologică, nici una
de politică eclesială măcar, ci o problemă teologică, mistică.
După cum arată As Avery Dulles:
Sfîntul Duh este principiul unităţii deasupra tuturor
celorlalte. Întru Dumnezeire, Duhul exprimă și pecetluiește
unirea în dragoste dintre Tatăl și Fiul. În Biserică, de
asemenea, Duhul Sfînt este o Persoană care adună
împreună mai multe persoane în comuniune, determinîndu-
le să trăiască în „unitatea Duhului”. Făcînd aluzie la
prezenţa de viaţă dătătoare a Duhului, Sfîntu Augustin
exaltă Euharistia astfel: „O, taină a evlaviei! O, semn al
unităţii! O, legătură a dragostei!”61
Am putea emite ipoteza că una dintre cheile
hermenutice de înţelegere a perspectivei lui Augustin faţă
de celelalte grupuri din Biserică este înrădăcinată în
Cristologie și Pneumatologie, pe de o parte, și structurată
în Eclesiologia sa liturgic-sacramentală, pe de altă parte,
în special în jurul Euharistiei. Pentru Augustin, Euharistia
este locul în care se întîlnesc Cristos, Duhul și Biserica,
de aceea Euharistia este exclusivistă prin natura ei. A
transforma masa euharistică augustiniană într-o „masă
deschisă” arată o înţelegere greșită a eclesiologiei sale.
În conformitate cu accepţiunea sa despre Biserică, este
imposibil ca cineva să fie într-o bună relaţie cu Mîntuitorul,
dar într-o relaţie proastă cu Biserica. Nu este posibil ca
cineva să Îl cunoască pe Mire și să nu fie una cu Mireasa.
Din această cauză credem că Van der Wilt merge mult prea
departe cînd afirmă:
În sfîrșit Augustin spune că este la fel de adevărat
faptul că cine ia Euharistia este asimilat de Euharistie,
după cum adevărat este faptul că primește hrana spirtuală
din aceasta. Cine primește Trupul lui Cristos participă la o
realitate mai măreaţă decît el însuși. A sta la masă cu Cristos
înseamnă a sta la masă cu Biserica și este valabil și reversul.
Aceasta conduce spre ideea de deschidere, Biserica
„trebuie” să accepte „și nu” să excludă. Negînd pe oricare
dintre membrii bisericii, Biserica se neagă pe sine.62
Afirmaţia de mai sus are mai multe probleme, pe
care Augustin le-a sesizat la rîndul său. Membralitatea
în Biserica lui Cristos presupune condiţii care trebuie
obiectivate și care trec dincolo de sentimentele
subiective ale enoriașului sau episcopului. Este adevărat
că Euharistia este unul dintre pivoţii pe care se sprijină
eclesiologia augustiniană, alături de teologia sa trinitară,
este, de asemenea, punctul de start pentru definirea
unităţii, dar Augustin nu propune deschiderea și
acceptarea necondiţionată la comuniunea euharistică.
Asemenea interpretări arată felul în care agenda
ecumenică a deformat interpretarea eclesiologiei
augustiniene.
CEEOL copyright 2020
126 mitropolitul nicolae corneanu
Acest tip de tensiuni, a fi în Duhul și a fi deopotrivă
instituţional, arată intenţia de a articula o Pneumatologie
a libertăţii alături de dorinţa de a păstra regula eclesială.
Augustin este sfîţiat între dragostea faţă de aproapele și
dragostea faţă de adevăr. Înţelegînd existenţa acestor
imense tensiuni, putem pricepe presiunea sub care
Augustin a creat modelele teoretice prin care a căutat să
înţeleagă relaţia dintre Cristos, Duhul și Biserică.
A impus termenul sacrament, termenul în sine trimite
la o separare și distanţă liturgică între ei care sînt vrednici
și cei care nu sînt vredinici să participe. Ar fi prea simplu
să ajungem la concluzia că Euharistia în concepţia lui
Augustin nu a fost numai un eveniment relaţional, ci și
un act instituţional. Ţinînd seama de aceste lucruri, celălalt
nu poate fi judecat doar prin intermediul sentimentelor
sau atitudinilor, alteritatea în Eclesia presupune o „fiinţare
întru”, participarea la aceeași realitate obiectivă, o
comunitate a credinţei și liturghiei, o comunitate care este
dincolo de graniţele între care sociologia poate analiza.
4. Concluzii
Încercarea de a-l aduce pe Augustin printre noi poate
afecta imaginea timpurilor în care el a trăit, dar aceasta nu
este cel mai grav lucru. Încercînd să punem teologia
augustiniană în slujba intereselor și agendelor noastre
ideologice, putem produce false interpretări ale teologiei
sale.
Atitudinea lui Augustin faţă de alte grupuri din
Biserică (fie acestea grupuri de eretici sau grupări
schismatice) nu este ușor de analizat, pentru că atitudinea
sa diferă funcţie de momentul istoric, tipul de scriere, tipul
de destinari pentru aceste scrieri, momentul carierei sale,
tipul de dezbatere.
Atitudinile sale sînt pendulare datorită unor tensiuni
imense pe care problematica vremii le trasa ca sarcină
dezbaterii teologice. Augustin trebuie să găsească
echilibrul între dorinţa de a fi consistent cu modelul său
teologic referitor la Biserica-Trup mistic al lui Cristos și
sarcina de a fi consecvent ca episcop al Bisericii ca
instituţie.
Augustin nu este un ecumenic în sensul modern al
cuvîntului, dar, deși continuă linia lui Ciprian și Tertulian,
nu este nici un radical exclusivist. Se pare că o mișcare
ecumenică de amploare este imposibilă atunci cînd sînt în
discuţie chestiuni fundamentale de doctrină și practică.
Augustin nu este un teoretician, un teolog de turn de
fildeș, care poate crea modele ale unei unităţi și păci de
atins doar la nivelul ideilor, este episcop și știe din practica
eclesială cît este de greu de atins unitatea creștină la nivel
instituţional. Biserica lui Augustin nu este un loc al
toleranţei necondiţionate și a dragostei decerebrate. Îi
putem înţelege fervoarea în apărarea unităţii eclesiale în
contextul lucrării sale pastorale și operei sale homiletice.
Ezitările sale sînt cauzate de complexitatea sistemului său
teologic, unde reușește să articuleze o eclesiologie
cristologică și o cristologie eclesiologică, și de
complicatele probleme ale zilei. Augustin apără regula
fidei, precum predecesorii săi, și nu este un profet al
ecumenismului avant la lettre. Oare dacă Augustin ar trăi
în vremurile noastre, cum s-ar raporta la mișcările din
CEEOL copyright 2020
interiorul Bisericii? Oare cum s-ar fi raportat la mișcările
protestante? Fiind parte a unei biserici din cadrul mișcării
evanghelice, am fost adesea identificaţi ca fiind „în afara
Adevăratei Biserici”. Poate că și Augustin, dacă ar fi trăit
astăzi, ar fi avut tentaţia de a scrie virulent împotriva mișcării
baptiste, spre exemplu, și ar fi recurs la etichete ca
„schismatici” sau „fraţi falși”, dar numai după ce ar fi pus
problemele în așa fel încît să facă posibil un dialog autenic.
Martoră este mulţimea de scrieri legate de încercarea de
relaţionare la celălalt, cel care crede și trăiește altfel.
Oare poate răsări ecumenismul doar din dragostea
manifestată la nivel declarativ și din toleranţa retoric
declarată? Am putea imagina un nivel mai adînc al relaţiilor
dintre credincioși, altul decît acela care presupune orbirea
faţă de diferenţele atît de evidente de credinţă și viaţă?
Am putea să ne păstrăm identitatea încercînd un dialog,
nu un monolog plictisitor în oglindă?
Augustin rămîne un mare învăţător și ne poate ajuta
să răspundem măcar la o parte din aceste întrebări, dacă
sîntem gata să îl citim, fără a-l forţa să spună ceea ce nu
spune. Este probabil că Augustin ar fi scris împotriva
baptiștilor, dar ar fi scris minunat pentru folosul
generaţiilor.
***
Cei care l-au observat de departe pe Ips. Nicolae
Corneanu au observat în viaţa dînsului o „ezitare” sau
„pendulări” în ce privește relaţionarea la celelalte culte
creștine. Acest fel de pendulări își află originea în
preocuparea faţă de patristică. Părinţii Bisericii au fost
mai nuanţaţi în expresie și au dat dovadă de o gîndire mai
complexă, dacă nu, mai complicată uneori faţă de
simplificările contemporane. Modalitatea în care dînsul s-
a relaţionat la alte grupuri creștine din afara Bisericii
Ortodoxe ca instituţie trebuie să aibă o legătură cu
preocuparea ardentă pentru scrierile Părinţilor Bisericii.
Activitatea, anumite gesturi ale dînsului ne pot arăta că
nu un ecumenism naiv este soluţia pentru dialogul între
creștini, ci întoarcerea spre Scriptură ca sursă pentru
cunoașterea teologică și la Părinţii Bisericii, la patristică,
ca istorie a interpretării Acesteia. Dialogul în jurul textelor,
cu seriozitate, apelînd la textele citibile în limbile originale,
ar putea oferi un cadru de cunoaștere reciprocă în dialog
autentic, dacă nu spaţiu pentru realizarea unităţii bisericii.
_____
Note:
1 Cyprianus Carthaginensis - De ecclesiae catholicae
unitate, Cl. 0041 , cap. : 6, linea : 143
2 Se știe că anabaptiștii au fost acuzaţi adesea de
radicalism, purins, rigorism, vezi Verduin, Leonard, The
Reformers and Their Stepchildren, The Baptist Standard Bearer,
Inc., 2001. În acest context baptiștii sînt etichetaţi ca
neodonatiști.
3 Discuţia este foarte complexă. Germino vorbește despre
un ecumenism dual și despre nevoia de a fixa un sens mai specific
atunci cînd ne referim la opera lui Augustin: „The point is that
the City of God concept shifts constantly from time to eternity
and back again, seen under its temporal perspective, it is made
to support a kind of „dual ecumenism”. This is coherent with
his idea about the two loves and the two cities, in this author’s
perspective.” Germino, Dante L., Political philosophy and the
open society, LSU Press, 1982 la p. 112. Voegelin folosește
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
termenul ecumenism cu mai multe sensuri din cauza naturii
termenului ecumene. „Voegelin speaks about „the miserable
nature of the word ecumene. In the construction of his Civitas
Dei, however, he subordinated these great insights to a unlinear
history that came to its meaningful end in the dual ecumenism
of the Church and Roman Empire. Beyond the dual ecumenism
of his present, history had no meaning but the waiting for the
escatological events.” Voegelin, Eric, The Ecumenic Age, Baton
Rouge, Louisiana University Press, 1974, from IV Vol. Order
and History, p. 172. Uzanţa termenului pentru Voegelin derivă
din aria semantică a termenului oikumene ca un spaţiu de cucerit
pentru Imperiul Roman și ca un spaţiu de răspîndire a Evangheliei
pentru Biserică. De aici derivă confuzia. Ideea de sacrum
imperium, împreună cu noţiuni ca autoritatea sacră, auctoritas
și potestas pot produce confuzii în utilizarea termenului
ecumenism.
4 Cruceru, Marius David; Clintoc, Viorel
Samuel „Augustine Again?” in Les Pères de L’Église
Dans Le Monde D’Aujourd’hui, ed. Cristian Badilita
and Charles Kannengiesser, Bucharest, Romania:
Curtea Veche Publishing, 2006, 95-119
5 Literatura referitoare la acest subiect este foarte bogată.
Vezi Bonner, Gerald, St. Augustine of Hippo, Life and
Controversies, Canterbury Press, 1997; Livingstone, Elizabeth,
Augustine and his Opponents, Jerome, other Latin Fathers after
Nicaea, Studia Patristica, vol. XXXIII, Peters, Leuven, 1997;
Dodaro, Robert; Lawless, Geord, eds. Augustine and His Critics,
Essays in Honour of Gerald Bonner, Routledge, 2002;
6 Barros, Paulo César, Commendatur vobis in isto pane
quomodo unitatem amare debeatis, a ecclesiologia eucarística
nos Sermones ad populum de Agostino de Hipona e o movimento
ecumęnico, Editrice Pontificia Universita Gregoriana, Roma,
2002, vezi o evaluare extinsă pp.17-22.
7 Batiffol, Pierre. Le catholicisme de Saint Augustine,
Paris, 1920,
8 Pincherle, Alberto „L’ecclesiologia nella controversa
donatista” Ricerche Religiose (RicRel) (1925) 35-55
9 Lamirande, Émilien, La situation ecclesiologique des
donatistes d’apres Saint Augustine. Contribution a l’histoire
doctrinale de l’oecumenisme. Otawa, 1972
10 Nitrola, Antonio L’eucarestia, forza dell’unita. La
dimensione escatologica dell’eucarestia nel dialogo tra cattolici
e protestanti, Casale Monferrato, 1992.
11 Vezi, de asemenea, Boyer, Charles, Sant’Agostino e i
problemi dell’ecumenismo, Editrice Studium, Roma, 1969; ;
Peter, Carl J. „Polarization, ecumenism and memories”, Worship
61 no 5 S 1987, pp. 425-427; Carola, Joseph, Augustine of
Hippo: The Role of the Laity in Ecclesial Reconciliation, Editrice
Pontificia Universitŕ Gregoriana, 2005
12 Vezi Batiffol, 1920, 1929.
13 Boyer, Charles, Sant’Agostino e i problemi
dell’ecumenismo, Editrice Studium, Roma, 1969
14 Borgomeo, P., L’Église de ce temps dans la prédication
de Saint Augustin, Paris: Etudes Augustiniennes, 1972
15 Lamirande, Emilien. La Situation ecclesiologique des
Donatistes d’apres Saint Augustin: Contribution a l’histoire
doctrinale de l’oecumenisme. Ottawa, Ontario: Editions de
l’Universite D’Ottawa, 1972
16 Spanedda, Gavino, Il mistero della chiesa nel pensiero
di Sant’Agostino, Stamperia della L.I.S., Dott. A. Cordella & C.,
1944, p. 98
17 Clintoc, Viorel, „A Reflection on Augustinian
Eclesiology”, forthcoming in Perichoresis, Emanuel University,
2009
CEEOL copyright 2020
127
18 Fahey, „Augustine’s Ecclesiology,” p. 179. quoted by
Clintoc
19 Ratzinger, Josheph, Volk und Haus Gottes in
Augustinus Lehre von der Kirche, Diss, Munchen, 1954
20 Gessel, Wilhelm, Eucharistische Gemeinschaft bei
Augustinus, Würzburg: Augustinus Verlag, 1966, p. 211
21 Bonner, Gerald, „The Church and Eucharist in the
Theology of St. Augustine” in God’s Decree and Man’s Destiny:
Studies on the Thought of Augustine of Hippo, Variorum Reprints,
London, 1987, p. 453
22 De civitate Dei Cl. 0313, SL 48, lib. 21, cap. 25, linea
75-79, Ostendit quid sit non sacramento tenus, sed re uera
corpus Christi manducare et eius sanguinem bibere; hoc est
enim in Christo manere, ut in illo maneat et Christus
23 Sermones Cl. 0284, sermo 45, ed. SL 41, linea 157,
Sed panis quia pascit Ĺcclesiam, mons autem quia corpus Eius
est Ecclesia.
24 Sermones Cl. 0284, sermo 137, ed. PL 38, col. 754,
linea 42
25 De ciuitate Dei, Cl. 0313, SL 48, lib. 21, cap. 25, linea
38
26 De baptismo, Cl. 0332, lib. 6, cap. 12, par. 19, p. 311,
linea 3
27 Ad catholicos de secta Donatistarum Cl. 0334, cap. 4,
par. 7, p. 238, linea 1
28 De pecc. meritis et remissione et de bapt. paruul. Cl.
0342, lib. 1, cap. 31, par. 60, p. 61, linea 19
29 Enarrationes in Psalmos Cl. 0283, SL 40, psalmus
101, sermo 1, par. 2, linea 21 Iam ergo audiamus quid oret
Caput et Corpus, Sponsus et Sponsa, Christus et Ecclesia
utrumque unus: sed uerbum et caro non utrumque unum; Pater
et Verbum utrumque unum; Christus et Ecclesia utrumque unus...
30 Epistulae Cl. 0262, Epistula 137, vol. 44, par. 3, p.
110, linea 8 Ergo persona hominis mixtura est animae et corporis,
persona autem Christi mixtura est Dei et hominis; cum enim
Verbum Dei permixtum est animae habenti corpus, simul et
animam suscepit et corpus.
31 Murphy, Francesca Aran; Asprey, Christopher,
Ecumenism Today: The Universal Church in the 21st Century,
Ashgate Publishing, 2008, p. 70
32 Epistulae Cl. 0262, epist. 34, vol. 34.2, par. 3, p. 24,
linea 9
33 Sermones Cl. 0284, sermo 56, ed. RB 68, p. 36, linea
276, Omittamus originem primam: Deus pater, Ecclesia mater:
ergo nos fraters.
34 Cyprianus Carthaginensis - De ecclesiae catholicae
unitate, Cl. 0041, cap. 6, linea 143
35 De symbolo ad catechumenos, Cl. 0309, cap. 6, linea
377, Ipsa est ecclesia sancta, ecclesia una, ecclesia uera, ecclesia
catholica, contra omnes haereses pugnans: pugnare potest,
expugnari tamen non potest.
36 Contra Cresconium, Cl. 0335, lib. 1, cap. 28, par. 33,
p. 352, linea 19
37 Sermones, Cl. 0284, sermo 267, ed. PL 38, col. 1231,
linea 48
38 Epistulae, Cl. 0262, epist. 173, vol. 44, par. 6, p. 644,
linea 25
39 Enarrationes in Psalmos Cl. 0283, SL 38, psalmus
30, enarratio 2, sermo 2, par. 1, linea 35
40 Sermones, Cl. 0284, sermo 268, ed. PL 38, col. 1233,
linea 3
41 De sermone Domini in monte Cl. 0274, lib. 1, par. 13,
linea 286, Neque scismatici aliquid sibi ex ista mercede
promittant, quia similiter ubi caritas non est, non potest esse
iustitia; dilectio enim proximi malum non operatur, quam si
CEEOL copyright 2020
128 mitropolitul nicolae corneanu
haberent, non dilaniarent corpus Christi, quod est Ecclesia.
42 Epistulae Cl. 0262, epist. 265, vol. 57, par. 6, p. 644, linea 14
43 Sermones Cl. 0284, sermo 56, ed. RB 68, p. 36, linea 279
44 Sermones Cl. 0284, sermo 71, ed. RB 75, p. 68, linea
77, paganus hostis Christi et iudaeus hostis Christi, diuisi sunt
aduersum se; et ambo ad regnum pertinent diaboli
45 De baptismo, Cl. 0332, lib. 7, cap. 49, par. 97, p. 368,
linea 13
46 Contra Cresconium, Cl. 0335, lib. 2, cap. 8, par. 10, p.
368, linea 21
47 Sermones Cl. 0284, sermo 31, ed. SL 41, linea 19,
Quae est magna mensa, nisi unde accipimus corpus Christi et
sanguinem?
48 Col 3:14 super omnia autem haec caritatem quod est
vinculum perfectionis, VUL
49 In Iohannis euangelium tractatus Cl. 0278, tract. 26,
par. 13, linea 26
50 Ad catholicos de secta Donatistarum Cl. 0334, cap. 2,
par. 2, p. 232, linea 23, Inter nos autem et Donatistas quaestio
est ubi sit hoc corpus, id est ubi sit Ecclesia.
51 Germino, Dante L., Political philosophy and the open
society, LSU Press, 1982 la p. 112
52 Volf, Miroslav, After Our Likeness: The Church as the
Image of the Trinity, Wm. B. Eerdmans Publishing, 1998, p. 208
53 Ratzinger, (Volk, p.138), citat de Volf, idem, p. 57
54 Alături de alte tratate (Psalmus contra partem Donati,
Contra Epistolam Parmeniani libri 3, De Baptismo libri 7, De
unitate Ecclesiae liber 1 – Epistola ad catholicos de secta
donatistarum, Contra litteras Petiliani libri 3, Contra Cresconium
Grammaticus paris Donati libri 4, De unico baptismo contra
Petilianum liber 1, Breviculus collationis cum Donatistis libri 3,
Post collationem contra Donatistas liber 1, De correptione
donatistarum liber 1, Gesta cum Emerito donatista liber 1, Contra
Gaudentium Donatistarum episcopum liber 1) vezi Augustin,
Despre Iubirea absolută, Comentariu la Prima Epistolă a lui
Ioan, trad. Cristian Bădiliţă, Ioana Costa, Editura Polirom, Iași,
2003, pp.27-30
55 Standish, Colin; Standish, Russell, The Perils of
Ecumenism, Hartland Publications, 2003, vezi, Augustine and
the Doctrine of persecution, pp. 62-68
56 Young, Frances Margaret; Ayres, Lewis; Louth,
Andrew; Casiday, eds. Augustine, The Cambridge history of
early Christian literature, Cambridge University Press, 2004,
vezi Henry Chadwick in his article, Augustine, p. 333
57 Hütter, Reinhard, Bound to be Free: Evangelical
Catholic Engagements in Ecclesiology, Ethics, and Ecumenism,
Wm. B. Eerdmans Publishing, 2004, p.11
58 vezi Hütter, idem, p. 221, quoting De Trinitate
14.15.21-14.19.25
59 Bretzke, James T.; Consecrated Phrases: A Latin
Theological Dictionary : Latin Expressions Commonly Found
in Theological Writings, Liturgical Press, 1998, p. 63, spune,
din ignoranţă că „bine cunoscuta spusă a lui Augustin este folosită
azi ca principiu pentru ecumenismul autentic și ca antidot
împotriva controversei teologice”.
60 Citatul este atribuit lui Rupertus Meldenius (1628).
61 p. 236 vezi Avery Dulles, „The Eucharist and the
Mistery of Trinity”, pp. 226-238 în Kereszty, Roch A.
Rediscovering the Eucharist: Ecumenical Conversations, Paulist
Press, 2003.
62 Van der Wilt, Jeffrey Thomas, A Church Without
Borders: The Eucharist and the Church in Ecumenical
Perspective, Liturgical Press, 1998, p. 62
Pastor conf. univ. dr. Marius CRUCERU
(Universitatea Emanuel, Oradea)
CEEOL copyright 2020
IUSTIN, PRIMUL «FILOSOF CREȘTIN»
Dedic acest eseu patrologului Nicolae Corneanu
Consideraţii generale.
Filosofie greacă și înţelepciune semitică
Problema centrală a perioadei părinţilor apologiști a
fost găsirea unei modalităţi adecvate de transmitere a
mesajului evanghelic în contextul lumii elenistice. Acest
demers se definește prioritar în termeni de religie sau de
«filosofie religioasă» și nu atât ca o dilemă internă tradiţiei
filosofice grecești.
Apologia comportă două momente: mai întâi, unul
negativ, de delimitare faţă de «înţelepciunea» păgână,
urmat de unul pozitiv, de asumare a rezultatelor filosofice,
în măsura în care acestea sunt compatibile cu kerygma
apostolică și cu mentalitatea primelor comunităţi creștine.
În acest al doilea pas, erau chemaţi să depună mărturie în
favoarea creștinilor Homer și Platon, care să întemeieze
raţional noua credinţă profesată.
Înainte de Iustin, Filon din Alexandria este autorul
care a marcat decisiv gândirea teologică iudaică și creștină
timpurie. Wolfson a arătat care sunt cele trei surse ale
adevărurilor filosofiei grecești în interpretarea filoniană:
1. fie acestea au fost împrumutate de la Moise, 2. fie au
fost descoperite cu mijloacele raţiunii «pure», 3. fie există
o formă specială a inspiraţiei divine, paralelă celei profetice,
care să se aplice filosofilor. Holte a contestat validitatea
celei de a treia afirmaţii cu privire la Iustin, primele două
regăsindu-se în operele acestuia din urmă.1
Iustin accentuează asupra posibilităţilor raţiunii
umane de a cunoaște anumite adevăruri relevante în materie
de înţelepciune. Astfel sunt principiile morale ale stoicilor
și ale poeţilor.2 Raportul dintre concluziile filosofiei și
adevărurile credinţei este cel dintre parte și întreg, întrucât
ambele participă la logos, însă creștinii au ca maestru pe
Logosul însuși.3
Cât privește argumentul împrumutului de către
filosofii greci a unor teze din «filosofia» mozaică, acesta
se bazează în principal pe cronologie și apare comun
întregii epoci. Așa cum remarcă Daniélou, fenomenul de
atribuire a textelor sapienţiale unor autorităţi venerabile
ale trecutului este semnul unei perioade de criză a gândirii,
în care revelaţiile misterioase sunt preferate analizelor
raţionale.4 Criteriul antichităţii dă câștig de cauză lui Moise,
«mai bătrân decât scriitorii Greciei».5
Cea de a treia sursă a filosofiei grecești indicată de
Iustin o reprezintă acţiunea demonilor, circumscrisă
domeniului determinat al miturilor poetice.6 Acestea se
constituie ca împrumuturi ale Scripturii, parazitate de o
interpretare deficientă: mitul lui Dionysos se inspiră din
Geneză 49, 1-10, cel al lui Perseu din Isaia, referitor la
nașterea virginală, iar Asclepios din minunile profeţite
despre Mesia.7
Daniélou admite, deși cu precauţie, împotriva lui
Holte, existenţa unei a patra surse a adevărurilor filosofiei,
reprezentate de o inspiraţie sui generis a înţelepţilor greci.
Este ceea ce Wolfson atribuia ca paternitate lui Filon și
regăsea în textele iustiniene.8 Un exemplu al acestui tip de
inspiraţie rar atestată îl constituie Sybila.9
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Filosofia ca înţelepciune și tema convertirii
Iustin utilizează genul literar-filosofic al «dialogului»,
aplicat relaţiei dintre creștinism și iudaism. Termenul poate
fi adecvat și raportului dintre creștinism și elenism – așa
cum o demonstrează cele două Apologii –, elenismul
cuprinzând, în viziunea lui Iustin, pe filosofi și poeţi. Spre
deosebire de Ignaţiu al Antiohiei, care îl precedase, Iustin
deposedează religia păgână de orice merit, din cauză că
se află sub influenţa demonică.
Pentru Iustin, termenul de filosof este suficient
pentru a desemna magisteriul celui care explică și comunică
sensul corect al Scripturii.10 Pe de altă parte, el se consideră
un discipol fidel al lui Socrate11 și Platon, pe care îi cunoaște
mai ales prin intermediul unor antologii/florilegii.12
Relevant este și parcursul biografic al autorului, care
furnizează o cheie hermeneutică pentru situarea
«elenismului» filosofic:
«Într-adevăr, filosofia este lucrul cel mai mare și mai
vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne înalţe până la
Dumnezeu și să ne apropie de El, iar sfinţi, cu adevărat, sunt
numai aceia care-și deprind mintea cu filosofia... Și eu, dorind
la început să mă alătur unuia din acești filosofi, m-am
încredinţat unui stoic. Și, stând destulă vreme la el, văzând
că nu mi se mai spunea nimic despre Dumnezeu (căci nici el,
de altfel, nu știa prea multe lucruri, zicând că o asemenea
învăţătură nici nu este necesară), l-am schimbat pe acesta și
am venit la un altul, care se numea peripatetician și care,
după câte se credea, era un bărbat grozav de luminat. Acesta,
îngăduindu-mă pe lângă el câteva zile, mi-a pretins apoi să-i
fixez onorariul, pentru ca venirea noastră în contact să nu
rămână fără de folos. Din cauza aceasta, socotind că un
asemenea om nu poate fi nicidecum un filosof, l-am părăsit.»13
În continuare, Iustin cunoaște un filosof pitagoreic,
de care însă va fi de asemenea decepţionat:
«Găsindu-mă, astfel, într-un asemenea impas, am
socotit cu cale să mă duc și la platonicieni, căci și aceștia
aveau un frumos renume... Înţelegerea lucrurilor netrupești
mă încânta foarte mult, iar teoria ideilor dădea aripi judecăţii
mele. De aceea, socoteam că nu avea să treacă prea multă
vreme până să devin înţelept și, în neghiobia mea,
nădăjduiam să văd pe Dumnezeu faţă către faţă, căci acesta
este scopul filosofiei lui Platon.»14
Plasarea abruptă a temei divinului în demersul
filosofic este o trăsătură comună în școlile filosofice din
perioada elenistică sau romană.15 În acest orizont de
așteptare, Iustin introduce «înţelepciunea» iudaică a
Vechiului Testament:
«Cu mult mai înainte de acești așa-ziși filosofi, au fost
niște oameni fericiţi, drepţi și iubitori de Dumnezeu, care au
vorbit în Duhul Sfânt și care au arătat cele viitoare, care se
întâmplă acum: aceștia sunt profeţii. Numai aceștia au văzut
și au spus oamenilor adevărul, netemându-se și neascultând
de nimeni... Ei nu vorbesc cu dovezi, căci sunt niște martori
vrednici ai adevărului, mai presus de orice dovadă.»16
Impactul «dovezilor» neobișnuite pe care Iustin le
obţine (mărturia veterotestamentară, proba martiriului)17, îl
conduc la convertire. Tema convertirii, reiterată în antichitatea
târzie, are aici conotaţii strict religioase.18 Creștinismul i se
revelează lui Iustin drept «adevărata filosofie»:
CEEOL copyright 2020
129
«Spunând acestea și alte multe de felul acestora pe
care nu mai este timpul să le înșir acum aici, (bătrânul) a
plecat, poruncindu-mi să urmez aceste lucruri și nu l-am
mai văzut de atunci. Iar mie mi s-a aprins deodată un foc
în suflet și m-a cuprins o mare dragoste de profeţi și de
bărbaţii aceia, care sunt prietenii lui Christos. Și, gândind
la cuvintele lui, găseam că aceasta este singura filosofie
sigură și aducătoare de folos. În felul acesta și pentru
aceasta sunt filosof.»19
Viziunea platoniciană despre Dumnezeu, de esenţă
spiritualistă, apare consonantă cu ideea biblică:
«Ei (filosofii) nu văd pe Dumnezeu cu ochii, așa
cum văd celelalte animale, ci Dumnezeu poate fi înţeles
numai cu mintea, după cum zice Platon, iar eu sunt de
aceeași părere cu el... Platon zice că în felul acesta este
puterea de a vedea a minţii și că ea ne-a fost dată pentru
a putea privi, prin curăţia ei, însăși fiinţa aceea, care este
cauza tuturor celor intelectuale, care nu are culoare, nici
formă, nici mărime, nici altceva care se poate vedea cu
ochiul, fiinţa aceea care este mai presus de orice fiinţă,
care nu se poate spune, nici povesti și care este numai
frumuseţe și bunătate, găsindu-se deodată în sufletele
cele bune de la natură, printr-o înrudire oarecare și prin
iubirea lor de a vedea.»20
Și în special:
«atâta vreme cât se găsește în chip omenesc, dar
mai ales după ce s-a desfăcut de trup și se găsește singur,
poate să atingă ceea ce este mai presus de orice timp.»21
Dificultăţile platonismului. Logosul iustinian
Dialogul cu Trifon pune în lumină atitudinea
autorului faţă de platonism, raport nu lipsit de dificultăţi.22
Metempsihoza prezintă o triplă deficienţă: 23 1.
Incapacitatea sufletelor animale de a-l contempla pe
Dumnezeu contrazice tocmai pasajul citat anterior, 2.
Identitatea sufletelor dispare, 3. Este contrazisă
perspectiva teleologică în care filosofia fusese definită.
Platonismul este denunţat în pretenţia sa de realizare
a scopului filosofiei. O problemă suplimentară o constituie
imortalitatea sufletului,24 privită din orizontul naturii sale
CEEOL copyright 2020
130 mitropolitul nicolae corneanu
și nu al condiţiei de creatură. Iustin deplasează investigaţia
de la nivelul «fizic » – sufletul nemuritor prin propria
constituţie – la cel «teologic», în care postexistenţa
individuală derivă din judecata divină.25
Tema «cunoașterii naturale» a lui Dumnezeu nu
constituie originalitatea lui Iustin, deoarece are o
provenienţă cel puţin apostolică, 26 dacă nu chiar
veterotestamentară. Ceea ce apare, însă, cu pregnanţă
discutat de Iustin este raportul dintre Logos și «seminţele»
acestuia (logoi spermatikoi), eventual preexistente și,
deci, accesibile oricărei raţiuni îndreptate spre adevăr:
«Fiecare dintre aceștia (poeţi, filosofi), atunci când a
văzut, în parte, apropierea lui de Cuvântul dumnezeiesc Cel
împrăștiat în lume, a putut să grăiască câte un adevăr parţial.»27
Pe de o parte, diferenţa dintre Logosul însuși și
«urmele » sale mundane este clar marcată:
«Altceva este a poseda o sămânţă și o asemănare
potrivită cu facultăţile proprii și altceva obiectul însuși, a
cărui participare și imitare provin de la harul care vine de
la El.»28
Pe de altă parte, există două tipuri de «participare»
la Logos, mai întât kata dynamin, specifică investigaţiei
filosofice și apoi kata charin, desemnând o dependenţă
mai directă de Logos. Relaţia de tip filosofic evidenţiază o
capacitate prezentă, dar încă nerealizată, în timp ce harul
împlinește potenţialitatea (dynamis) aflată la nivelul
creaturii. Participarea filosofică la Logos este explicitată
de Iustin în următorul fragment:
«Christos este primul-născut al lui Dumnezeu,
Cuvântul Său, la care participă toţi oamenii. Cei ce au
vieţuit potrivit Cuvântului sunt creștini, chiar dacă au
fost socotiţi atei. Astfel au fost bunăoară la eleni: Socrate
și Heraclit și cei asemenea lor, iar la barbari: Abraam... De
asemenea, cei ce au trăit mai înainte împotriva Cuvântului
au fost niște vicioși și vrăjmași ai lui Christos și ucigași ai
celor care au trăit cu Cuvântul. Iar cei ce au trăit și trăiesc
cu Cuvântul (Logos) sunt creștini.»29
Holte subliniază participarea ontologică a
umanităţii integrale la Logos/Cuvânt.30 De notat este și
folosirea conceptului de participare pentru a gândi relaţia
Logos-logoi:
«Sau sufletul este viaţă sau el are viaţă... Dacă
trăiește, însă, el trăiește nu pentru că este viaţă, ci pentru
că se împărtășește din viaţă și, ceea ce se împărtășește
din ceva este cu totul altceva decât aceea din care se
împărtășește.»31
Participarea ontologică nu presupune, însă, cu
necesitate conștientizarea acestei relaţii în plan psihologic,
așa cum remarcă același Holte:
«Prezenţa generală a Logos-ului în om nu implică o
conștiinţă actuală a fiecăruia și această prezenţă nu poate
fi gândită nici în vreun sens local sau panteist. Logos-ul
poate fi considerat ca «prezent» în om în sensul în care
orice lucru este dependent ontologic de el și în sensul
activităţii de menţinere și iluminare a omului.»32
Decalajul existent între participarea universală la
Logos și realizarea efectivă a acestuia apare cu claritate în
chiar textul Apologiei:
«Noi știm că atât cei ce s-au făcut părtași
CEEOL copyright 2020
învăţăturilor stoicilor și care au fost, în ce privește raţiunea
morală niște oameni decenţi, ca și poeţii, din anumite
puncte de vedere, datorită seminţei Cuvântului, care este
înnăscută în tot neamul oamenilor, au fost uciși și urâţi.»33
Această distanţă este anulată prin participarea
deplină la Logos, devenită posibilă datorită
condescendenţei christice:
«Deci, cele ale noastre, depășesc orice altă învăţătură
omenească, prin aceea că noi avem în Christos întreg
Cuvântul, care s-a arătat pentru noi trup, Cuvânt și suflet.
Căci tot ceea ce au grăit și au găsit filosofii și legiuitorii,
au fost scoase de ei cu trudă din ceea ce au găsit
contemplând doar în parte Cuvântul. Dar, deoarece ei nu
au cunoscut toate cele ale Cuvântului, care este Christos,
ei au spus de multe ori și lucruri contrare.»34
Apologetica iustiniană, utilizând conceptul de logos
spermatikos, conduce argumentaţia până la o consecinţă
extremă, într-o dialectică a medierilor și a participării la
Logos:
«Fiecare dintre aceștia (filosofi), atunci când a văzut,
în parte, apropierea lui de Cuvântul dumnezeiesc cel
împrăștiat în lume, a putut să afirme câte un adevăr parţial;
dar cei care au vorbit lucruri contrare unii altora în
chestiunile cele mai însemnate, se pare că nu au avut nici
o știinţă vădită și nici o cunoștinţă neîndoioasă despre
Cuvântul. Deci, toate acelea care se spun corect de către
toţi, sunt ale noastre, ale creștinilor.»35
Concluzii. Filosofie și apologetică
Sensul legitim al acestei «recuperări» apologetice a
elenismului, cu corecţiile de rigoare, se află în doctrina
Logosului. Departe de a fi o uzurpare a «adevărurilor»
filosofiei, teologia profesată de Iustin se justifică prin
provenienţa superioară, prin sursa de cunoaștere eminentă
de la care se revendică, și anume Logosul însuși, de la
care provin și tezele parţiale ale filosofilor.
Vocabularul filosofic utilizat de Iustin a fost atent
analizat de Wartelle, care concluzionează astfel studiul
său semantic:
«Începând cu părinţii apologiști, și mai ales cu
primul dintre aceștia, vedem constituindu-se, puţin câte
puţin, un vocabular filosofic adaptat unui anumit tip de
expunere a credinţei creștine. Vedem, printre altele, o
mulţime de cuvinte ale vechii tradiţii filosofice (înţeleg
prin aceasta cu precădere școlile lui Platon și Aristotel), a
căror utilizare pare să fi diminuat de-a lungul secolelor,
reluându-și locul dintr-odată în gândirea vie a secolului al
II-lea creștin.»36
În ciuda originii platoniciene sau stoice a
conceptelor utilizate, Iustin le folosește în cadrul unei
analize teologice, motiv pentru care, uneori, sensul
acestora se deplasează – poate imperceptibil, dar nu mai
puţin real – în funcţie de noul context.
Rolul filosofiei în ansamblul textelor iustiniene este
sintetizat de încheierea analizei lui Bourgeois:
«Iustin nu-și face iluzii cu privire la rezultatele
căutării filosofice: în planul elaborării intelectuale, se pare
că filosofia are mai ales rolul de a preciza o cunoaștere cât
mai veridică despre Dumnezeu, însă al cărei caracter
CEEOL copyright 2020

mitropolitul nicolae corneanu 131

incomplet este frecvent subliniat și pe acela de a putea Idem, Essai sur les rapports entre la pensée grecque
depăși nivelul grosier al idolatriei, ceea ce constituia un et la pensée chrétienne, Paris, 1955.
topos clasic al tradiţiei biblice.»37 Joly, R., Le thème philosophique des genres de vie
dans l’Antiquité classique, Bruxelles, 1956.
Pentru Iustin, revelaţia creștină face parte dintr-un Idem, Christianisme et philosophie. Etudes sur
proces mai amplu – ale cărui urme se regăsesc deja în Justin et les Apologistes grecs du Ile siècle, Bruxelles,
tradiţia greacă și, în principiu, în orice cultură sau epocă – 1973.
, dintr-o revelaţie totală a Logosului, care se desfășoară Leclercq, J., «Pour l’histoire de l’expression
în două direcţii: 1. cronologic, ea se suprapune istoriei philosophie chrétienne », in MSR 1952, pp. 221-226.
generale a umanităţii, însă, 2. intensiv, aceasta se
Lilla, S., «Platonismo e i Padri», in Dizionario
explicitează definitiv prin întruparea Logosului, într-un
patristico e di Antichità cristiane, Roma, 1983, col.
loc și într-un timp particulare, prin care se realizează
2818-2858.
universalul.
Malingrey, A. M., Philosophia. Etude d’un groupe
de mots dans la littérature grecque, des Présocratiques
_____ au IVe siècle après J. -C., Paris, 1961.
Bibliografie:
Malley, W. J., Hellenism and Christianity, Roma,
1978.
Arnou, R., «Platonisme des Pères», in DTC XII, col.
Melinossi, G., «Socrate nella tradizione cristiana dei
2258-2392.
primi secoli», in Didaskalion IX, 1930, pp. 125-176.
Bardy, G., La conversion au christianisme durant
Moeller, C., Sagesse grecque et paradoxe chrétien,
les premiers siècles, Paris, 1947.
Tournai, 1948.
Idem, «Philosophie et philosophe dans le
Momogliano, A., Sagesses barbares. Les limites de
vocabulaire chrétien des premiers siècles», in RAM 1949,
l’hellénisation, Paris, 1991.
pp. 97-108.
Nautin, P., Lettres et écrivains chrétiens des IIe et
Bourgeois, D., La sagesse des Anciens dans le
IIIe siècles, Paris, 1961.
mystère du Verbe. Evangile et philosophie chez saint
O’Leary, J., Questioning back. The Overcoming of
Justin, Paris, 1981.
Metaphysics in Christian Tradition, Minneapolis, 1985.
Idem, «Hellénisme et spiritualité patristique», in
Pépin, J., Mythe et allégorie. Les origines grecques
Dictionnaire de spiritualité VII, 1969, col. 145-164.
et les contestations judéo-chrétiennes, Paris, 1958.
Cantalamessa, R., Il cristianesimo e le filosofie,
Idem, Les deux approches du christianisme, Paris,
Milano, 1971.
1961.
Daniélou, J., Message évangélique et culture
Idem, Théologie cosmique et théologie chrétienne,
hellénistique aux Ile et IIIe siècles, Paris, 1961.
Paris, 1964.
Dodds, E. R., Pagan and Christian in an Age of
Perrin, M., «Le Platon de Lactance», in J. Fontaine,
Anxiety, Cambridge, 1965.
M. Perrin (coord.), Lactance et son temps, Paris, 1978, pp.
Dörrie, „Was ist «Spätantiker Platonismus»?
203-231.
Überlegungen zur Grenziehung zwischen Platonismus
Idem, L’homme antique et chrétien.
und Christentum ”, in Theologische Rundschau 1972, pp.
L’anthropologie de Lactance, Paris, 1981.
285-302.
Quacquarelli, A., Scuola e cultura dei primi secoli
Fédou, M., «La figure de Socrate selon Justin», in
cristiani, Brescia, 1974.
B. Pouderon, J. Doré (coord.), Les apologistes chrétiens
Quasten, J., Initiation aux Pères de l’Eglise, trad.
et la culture grecque, Paris, 1998, pp. 51-66.
J. Laporte, Paris, t. I, 1966, t. II, 1966, t. III, 1987.
Festugière, A. -J., L’idéal religieux des Grecs et
Simon, M., La civilisation de l’antiquité et le
l’Evangile, Paris, 1932.
christianisme, Paris, 1972.
Gilson, E., «Le christianisme et la tradition
Thévenaz, P., «De la philosophie divine à la
philosophique», in RSPT 1941-1942, pp. 249-266.
philosophie chrétienne. L’affrontement de l’hellénisme et
Idem, L’esprit de la philosophie médiévale, Paris,
du christianisme», in RTP 1951, pp. 4-20.
1944.
Tresmontant, C., La métaphysique du christianisme
Idem, Filosofia în Evul Mediu, București, 1995.
et la naissance de la philosophie chrétienne, Paris, 1961.
Hamman, A. -G., «Dialogue entre le christianisme et
Trouillard, J., «Rencontre du néoplatonisme», in
la culture grecque, dès origines chrétiennes à Justin:
RTP 1972, pp. 9-17.
genèse et étapes », in B. Pouderon, J. Doré (coord.), Les
Idem, «Platonism and Christianity: A mere antago-
apologistes chrétiens et la culture grecque, Paris, 1998,
nism or a profound common Ground?», in Vigiliae
pp. 41-50.
Christianae 1985, pp. 1-62.
Hoffmann, E., Platonismo e filosofia cristiana,
Wartelle, A., Saint Justin, Apologies, Paris, 1987.
Bologna, 1960.
Idem, «Quelques remarques sur le vocabulaire
Holte, R., «Logos spermatikos», in ST. 1958, 135-139.
philosophiques de saint Justin dans le Dialogue avec
von Ivanka, E., Plato Christianus. La réception
Tryphon », in B. Pouderon, J. Doré (coord.), Les
critique du platonisme chez les Pères de l’Eglise, trad. E.
apologistes chrétiens et la culture grecque, Paris, 1998,
Kessler, Paris, 1990.
pp. 67-80.

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

132 mitropolitul nicolae corneanu

Wifstrand, A., L’Eglise ancienne et la culture
grecque, Paris, 1962.
van Winden, J. C. M., «Le christianisme et la
philosophie. Le commencement du dialogue entre la foi În apărarea Mitropolitului
et la raison», in Kyriakon. Festschrift Jonannes Quasten,
Nicolae Corneanu
Münster, 1970, I, pp. 205-213.
_____
Sub genericul mai puţin inspirat „Plutonierii lui
Note:
1 Cf. Daniélou 1961, p. 42. Dumnezeu” (orice slujitor al Bisericii este un „ostaș” al
2 Cf. Apol II, VIII, 1. Domnului!), într-un număr mai vechi al „Cotidianului”
3 Cf. ibid., X, 8. (din 5 ianuarie 2005) a apărut o pagină incendiară despre
4 Cf. Daniélou 1961, p. 47. colaborarea unor înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe
5 Cf. Apol I, LIX, 1. Române cu Securitatea, în care sînt dezvăluite cu
6 Cf. ibid., LIV, 1. referinţe imbatabile angajamentele scrise (și remunerate)
7 Cf. ibid., LIV, 2-4.
ale mitropolitului Nicolae Corneanu, patriarhului Teoctist
8 Cf. Daniélou 1961, p. 49.
9 Cf. Apol I, XX, 1; XLIV, 12. și IPS Teodosie, arhiepiscopul actual al Tomisului.
10 Titlul de „teolog” apare pentru prima dată la Atanasie, Documentarul este cu atît mai credibil cu cît a fost realizat
De incarnatione 18, aplicat apostolilor Pavel și Ioan. de Stejărel Olaru, cercetător remarcabil care, împreună
11 Imaginea lui Socrate în textele iustiniene apare nuanţat cu tinerii săi colegi Marius Oprea, Cristian Vasile, Gabriel
analizată în Fédou 1998. Catalan s-au specializat în istoria recentă a României
12 Cf. Apol I, V și LX. comuniste, inclusiv pe zona delicată a colaborării Bisericii
13 Dialogul cu iudeul Trifon, II, in Apologeţi de limbă
cu Securitatea și KGB-ul. Era demult previzibil că după
greacă, trad. O. Căciulă, București, 1980.
14 Ibid. paginile realizate de ziariști curajoși, cu dezvăluiri
15 Acest fragment a fost comparat cu Albinus, Epitome fragmentare din acest segment regretabil al istoriei
1, 1. noastre, vor veni istoricii tineri, dezinhibaţi de libertatea
16 Dialog, VII. de după 1989, cu dovezi clare, smulse din arhive
17 Apol II, XII: ”Eu însumi, pe când mă găseam secretizate, și că oricît s-ar strădui patriarhul Teoctist și
împărtășind învăţăturile lui Platon, auzind de modul în care chiar majoritatea ierarhilor din actualul Sfînt Sinod să
creștinii erau defăimaţi și văzându-i că sunt fără de teamă în faţa
blocheze accesul la dosarele de Securitate ale slujitorilor
morţii și în faţa tuturor acelora pe care oamenii le socotesc
înfricoșătoare, am înţeles că este cu neputinţă ca ei să trăiască în
Bisericii, nu vor putea decît să amîne ridicarea obrocului:
răutate și în pofta plăcerilor. ” mai devreme sau mai tîrziu, adevărul va ieși întreg la
18 Cf. Bardy 1947, p. 46: „La philosophie (...) est pour lumină, în toată neiertătoarea sa relevanţă. Istoria mare
un grand nombre d’anciens une règle et une méthode de vie et a lumii a luat-o într-un sens radical diferit de cel dinainte
tient à leur yeux la place qu’occupe aujourd’hui la religion. On de 1989 și nimeni nu mai poate opri acest curs implacabil
se convertit à la philosophie comme on se convertit au al timpului.
christianisme et cette conversion signifie, dans l’esprit et dans Din păcate, pagina din „Cotidianul”, ca și atacurile
le coeur de ceux qui l’accomplissent, un renversement des valeurs
en même temps que l’inauguration d’une existence renouvelée.
odioase împotriva mitropolitului Corneanu, continuate
” (Filosofia este pentru o mare parte a celor vechi o regulă și o de-a lungul anilor, mai ales în 2008, după împărtășirea
metodă de viaţă și ocupă, în ochii lor, locul deţinut astăzi de din același potir cu creștinii Bisericii Române Unite cu
religie. Au loc convertiri la filosofie la fel de bine ca și convertirile Roma (campania continuă cu virulenţă în puzderia de
la creștinism, iar aceasta înseamnă, în spiritul și în inima celor publicaţii online a „expertului imboliliar” Artur Silvestri)
care o săvârșesc, o răsturnare a valorilor, ca și inaugurarea unei fac o mare și dureroasă nedreptate mitropolitului Nicolae
existenţe reînnoite.), anticipând concluziile lui P. Hadot. Corneanu, prin centrarea documentărilor pe informaţiile
19 Dialog, VIII.
20 Ibid., III-IV.
numeroase despre colaborarea sa cu Securitatea, în
21 Ibid. raport cu care dezvăluirile sumare despre patriarhul
22 Cf. Bourgeois, p. 138. Teoctist, sau IPS Teodosie Petrescu („Mache”, după
23 Cf. Dialog IV, 1-7. numele său conspirativ), IPS Andreicuţ, IPS Pimen, IPS
24 Cf. ibid., V-VI. Calinic, sau IPS Bartolomeu Anania, îi situează pe aceștia
25 Cf. ibid., V, 4. într-o poziţie confortabilă. În realitate lucrurile stau exact
26 Cf. Rom 1, 19-20. invers! Mitropolitul Banatului a fost primul ierarh al
27 Apol II, XIII.
28 Ibid.
Sfîntului Sinod al BOR care a făcut dezvăluiri benevole,
29 Apol I, XLVI. șocante desigur, despre colaborarea sa cu Securitatea
30 Cf. Holte 1958, p. 142. comunistă, într-un interviu amplu pe care l-am publicat
31 Dialog VI. în paginile „României libere”, în 10 martie 1997. În acea
32 Holte 1958, p. 149. pagină densă de ziar, IPS Nicolae a recunoscut lucruri
33 Apol II, VIII. teribile, inclusiv adevărul dureros că cinci preoţi din
34 Ibid., X. eparhia sa au fost arestaţi (și apoi exilaţi) în urma
35 ibid., XIII.
36 Wartelle 1998, pp. 80-81.
denunţurilor semnate cu propria mînă. Imediat după
37 Bourgeois, p. 157. apariţia acelui interviu, revista „22” a publicat o pagină
de comentarii realizată de Emil Hurezeanu și Gabriel
Alin TAT Andreescu, care au evaluat mărturisirile mitropolitului

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

mitropolitul nicolae corneanu 133

Banatului ca fiind dintre cele mai importante dezvăluiri sinodali ai săi!), serviciile secrete să-i aplice sancţiunile
făcute după 1989. Referirile repetate de-a lungul anilor și avertismentele de rigoare. Doar așa se explică
la interviul din „România liberă”, în presa din ţară și tentativele repetate de compromitere gravă a
străinătate, au impus în discursul societăţii civile mitropolitului Banatului, de la așa-zisul „Puci de la
„modelul purificării prin mărturisire”, oferit cu prisosinţă Patriarhie”, cînd i-a fost falsificată semnătura pe un
de gestul penitent al IPS Nicolae Corneanu. Trebuie scandalos document public, din noiembrie 1996
precizat că imediat după 1989, IPS Nicolae a făcut o reală (neelucidat nici azi), pînă în anii din urmă! Însă istoricii
pocăinţă creștină, trimiţînd din proprie iniţiativă tineri de valoarea lui Stejărel Olaru n-ar trebui, în nici un
scrisori tuturor celor cărora a considerat că le-a făcut caz, să cadă în această perfidă capcană!
vreun rău de-a lungul anilor, sub presiunea Securităţii, Apostolul Pavel a fost un crîncen prigonitor al
cerîndu-le public iertare și supunîndu-se oricărui gest creștinilor, pînă la revelaţia cristică de pe drumul
reparator pe care l-ar fi solicitat victimele sale din timpul Damascului. Mitropolitul Nicolae Corneanu a avut și el
regimului comunist. un drum propriu al Damascului, așa cum putem avea fiecare
Mai mult decît atît, ca o consecinţă firească a dintre noi. A greșit grav și s-a pocăit profund, în faţa
atitudinii sale penitente, practicate la modul cinstit și oamenilor și mai ales în faţa lui Dumnezeu. O dovedesc
real, IPS Nicolae Corneanu și-a schimbat radical toate faptele sale exemplare din 1990 încoace. A-l pune
atitudinea și mentalitatea, ca înalt ierarh al Bisericii acum pe mitropolitul Nicolae în același plan cu ierarhi
Ortodoxe Române, ducînd o viaţă creștină exemplară, care au greșit, dar continuă să greșească grosolan, cu
numărîndu-se printre puţinii ierarhi ai actualului Sfînt totul nejustificat după eliberarea de comunism, înseamnă
Sinod care au înţeles cu adevărat șansa uriașă de a nega pur și simplu șansa despovărătoare pe care
întoarcere la Dumnezeu și valorile sale morale, oferită de creștinismul o dăruiește fiecărui păcătos, de două mii de
eliberarea din 1989, putînd fi socotit astfel un lider creștin, ani încoace, de a se vindeca definitiv prin mărturisire,
din toate punctele de vedere. Pentru atitudinea sa pocăinţă și iertare.
tranșantă în cele mai delicate probleme ale Sigur că adevărul rece al istoricilor rămîne înscris în
contemporaneităţii, de creștinism practicat la modul real, documente pentru totdeauna și nimeni n-ar trebui să-l nege.
nu doar propagandistic, inclusiv de susţinere deschisă Dar nici un adevăr nu lucrează deplin în istorie dacă nu
a retrocedărilor greco-catolice, IPS Nicolae Corneanu a este evaluat cu discernămînt, în ansamblul contextelor care
fost marginalizat în Sfîntul Sinod, dar recunoscut pe plan l-au produs, la amîndouă extremele sale, și mai ales dacă nu
extern ca excepţie strălucită de la neîmplinirile ortodoxiei are un capăt care duce la judecata din urmă, inevitabilă, a
românești actuale. lui Dumnezeu. Cel viu și drept pentru vecii vecilor!
Faptul că într-un documentar realizat de valorosul
istoric Stejărel Olaru și Miruna Olteanu se vorbește de
cele 6 volume, cu aproape 1500 de pagini, ale dosarului Ion ZUBAȘCU
de Securitate al mitropolitului Corneanu, dar se dau
foarte puţine detalii din cele 60 de volume (cel puţin!)
ale patriarhului Teoctist și ale altor mitropoliţi și episcopi
ai BOR este o nedreptate făcută înaltului ierarh al
Banatului. Pentru greșelile sale multe, IPS Nicolae
Corneanu a făcut penitenţă din proprie iniţiativă,
recunoscîndu-și public păcatele, fiind dispus să suporte
consecinţele de rigoare și ducînd o viaţă creștină
realmente exemplară, după 1989, în timp ce majoritatea
celorlalţi ierarhi, pe lîngă faptul că nu i-au urmat exemplul,
și-au continuat conduita falimentară din timpul
comunismului, ca și cum șansa eliberarii reale oferită de
schimbările de după 1990 ar fi fost doar o glumă searbădă
a Securităţii.
Membrii Consiliului CNSAS au afirmat public, în
repetate rînduri, că SRI picură doar informaţii selectate
și „periate” din Arhivele Securităţii. Faptul că SRI a pus
în circulaţie publică cele 6 volume ale dosarului de
Securitate al mitropolitului Banatului, dar nu și miile de
pagini care-l privesc pe patriarhul Teoctist și pe alţi ierarhi
la fel de păcătoși, pare pur și simplu o pedeapsă pe care
instituţia respectivă i-o aplică mitropolitului Corneanu
pentru că a avut curajul și a recunoscut. N-ar fi exclus ca
unii ierarhi actuali ai Sfîntului Sinod să fie încă ofiţeri
sub acoperire și speriindu-se că IPS Nicolae Corneanu
ar putea face dezvăluiri complete (pentru că venerabilul
mitropolit știe desigur cine sînt cu adevărat ceilalţi colegi

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020

134 mitropolitul nicolae corneanu

Documentar Nicolae CORNEANU

Viaţa și opera înaltului ierarh Nicolae Corneanu

Născut la Caransebeș, în 21 noiembrie 1923, în familia unui preot * Liceul la Caransebeș (1942) * A studiat la
Facultatea de Teologie din București, urmînd în același timp cursurile Facultăţii de Filozofie și ale Facultăţii de Litere
* Hirotonit diacon în 1947 * Profesor suplinitor la Academia Teologică din Caransebeș (1947-1948) * Secretar și
consilier cultural al Mitropoliei Banatului * În 1949, își susţine teza de doctorat cu tema „Viaţa și petrecerea
Sfîntului Antonie. Începuturile monahismului creștin pe Valea Nilului” * Profesor de greacă și franceză la Seminarul
teologic din Caransebeș (1956-1958) * Predă la Facultatea de Teologie din Sibiu limba greacă și teologie simbolică *
Hirotonit preot, în 1960 * Înscăunat episcop al Aradului, în ianuarie 1961 * Ales arhiepiscop al Timișoarei și
mitropolit al Banatului, în februarie 1962, funcţie în care a rămas pînă azi * A mai fost locţiitor de mitropolit al
Ardealului (1967) și de mitropolit al Olteniei (1977-1978) * Din 1962, coordonează revista „Mitropolia Banatului”,
devenită după 1990 „Altarul Banatului” și, din 1980, „Îndrumătorul bisericesc”, din Timișoara * Membru într-o serie
de organisme panortodoxe, comisii internaţionale de dialog ortodox-catolic și ortodox-lutheran, cît și în Consiliul
Ecumenic al Bisericilor * A conferenţiat la Oxford, Anglia (1963), la Universitatea Humbold, Germania, la Fundaţia
„Pro Oriente”, Viena (1989) * Membru de onoare al Academiei Române ( 1994) * A publicat numeroase articole și
volume de studii teologice, care l-au impus de-a lungul anilor ca pe unul dintre cei mai valoroși intelectuali ai
Bisericii Ortodoxe Române.

Micro-antologie de texte
PATRIARHUL DE ONOARE AL BISERICII
ORTODOXE ROMÂNE DESPRE PREȘEDINTELE
MORAL AL ROMÂNIEI
*Corneliu Coposu și Mitropolitul Nicolae
Corneanu, în luna noiembrie și întotdeauna
În prima jumătate a lunii noiembrie, din fiecare an,
comemorăm trecerea la viaţa de dincolo de moarte a lui
Corneliu Coposu, cel care a fost considerat președintele
moral al României, în cei mai grei ani postdecembriști,
după eliberarea prin jertfă de dictatura comunistă. În a
doua jumătate a lunii noiembrie, 1923, s-a născut IPS
Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Banatului, cel
care a rămas patriarhul de onoare al Bisericii Ortodoxe
Române, în toţi acești ani din urmă. Cel puţin la două
întrebări grave merită să reflectăm, din 1989 încoace: Unde
ar fi ajuns România acum, dacă imediat după evenimentele
din decembrie, primul președinte al României ar fi fost
Corneliu Coposu? Ce ar fi acum Biserica Ortodoxă Română
dacă patriarhul Teoctist ar fi rămas retras la Mănăstirea
Sinaia și primul patriarh al Bisericii eliberate de Securitate
ar fi fost Nicolae Corneanu?
Răspunsului tipic românesc „N-a fost să fie!” ar
merita să-i mai adăugăm câteva întrebări, la fel de grave:
De ce nu s-a întâmplat așa? Din cauza cui nu pot ocupa
adevăratele valori românești locul înalt care li se cuvine,
în toate straturile societăţii noastre? De ce aceste locuri
sunt ocupate constant de diverși intermediari (în relaţie
directă cu fosta Securitate), care nu vor avea absolut nici
o relevanţă istorică pozitivă, din punctul de vedere al
viitorului?
Cu câtva timp în urmă, Mitropolitul Nicolae
Corneanu a publicat volumul „Pe firul vremii. Meditaţii
ortodoxe”, o culegere de articole apărute de-a lungul anilor
în revista bucureșteană „Jurnalul literar”. Cartea aceasta
cu titlul atât de modest, în comparaţie cu agresivitatea
publicitară din jur, este un veritabil manual al vremii pentru
toţi cei interesaţi să afle cum ar trebui să arate Biserica
Ortodoxă Română de valoare, cea adevărată cu adevărat,
nu cea răsturnată, pe care ne-o prezintă demolatorii
securiști din interiorul ei. Mitropolitul Nicolae Corneanu
dă răspunsuri ferme, cu înaltă responsabilitate eclesială
și, deopotrivă, civică, celor mai acute probleme cu care se
confruntă azi Biserica Ortodoxă Română, în relaţie cu
comunismul, naţionalismul, politica, greco-catolicii,
celelalte culte și mișcări religioase, mondializarea, știinţa,
secularizarea, fanatismul, Securitatea etc. Prin cartea sa,
IPS Nicolae Corneanu, mitropolitul cu cea mai îndelungă
și complexă experienţă ierarhică din Biserica Ortodoxă
Română, propune efectiv un nou mod de a gândi în
Biserică, pe măsura timpurilor pe care le trăim și în
conformitate cu orizontul de așteptare al milioanelor de
credincioși ortodocși autentici, care se simt trădaţi de
sensul greșit în care a stagnat Patriarhia Română, în lungii
ani de tranziţie de după 1989.
Pe fondul demolărilor rușinoase de biserici în
Transilvania, vă oferim un text scris de Mitropolitul
ortodox Nicolae Corneanu despre Corneliu Coposu,
împreună cu alte două fragmente pe teme de stringentă
actualitate, care pun în evidenţă un model de gândire
creștină, dar și de exemplaritate morală. Dacă până acum
n-am încetat nici o clipă să credem și să sperăm în viitorul
de valoare al Bisericii Ortodoxe Române e numai pentru
că în Biserica majoritară a poporului român, la întrarea în
mileniul trei creștin, gândește un om înalt până la
Dumnezeu, numit Nicolae Corneanu.
Prin moarte la viaţă
„...Rândurile de faţă pe care voi încerca totuși să i le
închin, pornesc din calitatea ce deţin în Biserica Ortodoxă
căreia îi aparţin și pe care o slujesc. Tocmai datorită acestui
fapt am ajuns să-l cunosc pe Corneliu Coposu. Îl știam
din ziare, de la radio și televiziune, așa cum era descris ca
președinte al unui partid, când criticat și înfierat, când

CEEOL copyright 2020

CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
lăudat și ridicat în slăvi. A venit într-o zi când, aflându-
se la Timișoara, pe la mijlocul anului 1991, m-am trezit
anunţat că dorește să mă viziteze. Am ezitat, cunoscându-
i funcţia politică. L-am primit totuși. A venit simplu, fără
însoţitori și pază, spunându-mi din capul locului: sunt
ardelean și greco-catolic, aparţin unei familii preoţești și
am moștenit tradiţia că în orice localitate aș merge, unde
se găsește un ierarh, primul lucru pe care să-l fac e să-l
vizitez, spre a-i aduce cinstirea cuvenită. Atât mi-a spus
și apoi discuţia a continuat în legătură cu probleme de
credinţă, în legătură cu eforturile ce se cer depuse pentru
asanarea morală a societăţii românești post-
revoluţionare. Nimic privitor la convingerile sale politice,
nimic privitor la crezul său confesional, nimic special
privitor la Ardeal. Ne-am despărţit ca doi creștini doritori
să vadă restaurate autenticile virtuţi creștinești ale
neamului.
...Întâlnirile de care m-am împărtășit până spre
sfârșitul care simţeam că i se apropie, vâzându-l tot mai
slăbit, au condus la o intimitate duhovnicească comună
relaţiilor pe care le-a întreţinut cu milioane de conaţionali.
Nu era vorba de relaţii politice, nici de interes sau ţeluri
partinice. Am simţit limpede că era omul ce iubea cu
înfocare neamul său, dar nu mai puţin celelalte etnii. Cu
cât l-am cunoscut mai bine apoi, am aflat Golgota pe care
a urcat-o, nu numai în cei 17 și jumătate ani de detenţie,
dar și mai apoi, până în decembrie 1989, minunându-mă că
nu apăreau pe buzele sale cuvinte de ură împotriva celor
care l-au prigonit, cel mult de respingere a sistemului și
ideologiei totalitare.
Aș vrea să subliniez însă nu atât atitudinea sa politică
în această privinţă, cât mai ales felul cum înţelegea el
problemele bisericești. Se știe că regimul comunist, între
altele, a lichidat Biserica Greco-Catolică, urmând tipicul
impus de „fratele mai mare de la Răsărit”. Nu voi intra
în nici un fel de amănunte legate de acest capitol regretabil
al istoriei noastre de după instaurarea comunismului în
România. Voi spune doar că vrăjmășia pe care au semănat-
o între ortodocși, pe de o parte, greco-catolici, pe de altă
parte – spre a nu vorbi și de alte vrăjmășii, ca și cea
interetnică – a fost alimentată și de noii guvernanţi post-
decembriști. Așa se face că a fost anulat un anume decret
din 1 decembrie 1948, care desfiinţa Biserica Greco-
Catolică, fără a clarifica problema apartenenţei lăcașurilor
de cult care, pretextându-se niște norme juridice, au fost
lăsate la discreţia credincioșilor, aceștia urmând să
hotărască ei înșiși, în funcţie de număr, deși se știa că un
atare sistem va crea diferende din cele mai grave. S-a și
ajuns la tensiuni, conflicte, până și crime, sensibilitatea
oamenilor în materie de religie fiind cum se știe foarte
mare.
Corneliu Coposu a manifestat și în această problemă
o atitudine de autentic fiu al lui Dumnezeu pe pământ. E
ceea ce a dovedit mereu, dar și în preajma morţii, când l-a
vizitat pe Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist,
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, cu care a purtat
o interesantă discuţie dezvăluită într-un interviu public,
în presă, puţin timp înainte de a pleca dintre noi. Pe
parcursul acestei intrevederi, la un moment dat, Corneliu
Coposu a declarat: „La noi ( la români) nu a existat
acest antagonism apărut recent între cele două Biserici
( Ortodoxă și Greco-Catolică). In toate momentele–cheie
ale istoriei româneşti de la 1700 încoace, cele două
CEEOL copyright 2020
135
Biserici au fost împreună. Totdeauna în problemele
naţionale a fost o unire perfectă între cele două
confesiuni. Aceste exacerbări ale unor ostilităţi
înregistrate mai târziu sunt fie fructul unor veleităţi
estompate, fie lipsa de înţelepciune a unor oameni
politici, sau feţe bisericeşti, care probabil au vrut să
speculeze şi momentul confesional. I-am spus Prea
Fericitului că eu am stat 11 ani neclintit lângă Maniu.
În fiecare duminică şi la fiecare sărbătoare, Maniu
participa la biserică astfel: o dată la biserica ortodoxă,
altă dată la biserica greco-catolică. Totdeauna a
considerat Bisericile româneşti ca făcând parte
integrantă din valorile româneşti. Dihonia care în
anumite momente a intrat în special în lumea clerului
este necunoscută printre credincioşi. Acum a ajuns să
fie provocată, fie pe linie politică, fie pe traseul altor
interese”. Cu referire specială la conflictul actual dintre
cultul ortodox și cel greco-catolic a precizat: „...Acesta
(conflictul) depinde în primul rând de Guvern şi abia în
al doilea rând de înţelegerea dintre ierarhii Bisericilor
respective”.
Corneliu Coposu a fost, precum observa cineva, un
om plin de har, una dintre puţinele personalităţi istorice
care au dreptul să fie numite harismatice, termen atât de
impropriu folosit și degradat în ultima vreme. Cuvântul
acesta eu l-aș folosi în sensul său religios, întrucât
Dumnezeu l-a avut aproape - și el, pe Dumnezeu. Mulţimile
de români au intuit acest lucru atunci când, plecând dintre
noi, au venit la căpătâiul său spre a-și lua rămas bun. Prin
faţa catafalcului său au trecut zi și noapte, de când s-a
stins din viaţă și până a fost înmormântat, mii, poate chiar
milioane de bucureșteni și persoane venite din toată ţara,
până și copii care în marea lor curăţenie sufletească au
intuit că cineva cu totul ieșit din comun trebuia petrecut
pe ultimul său drum. Asemenea masivă prezenţă n-a mai
cunoscut-o decât Revoluţia din decembrie 1989 și Sfintele
Paști din 1992 (când a venit Regele în ţară, n.n.). Mi se
pare, și nu doar mie, că zilele de doliu ale lui noiembrie au
unit pe toţi românii întru cinstirea lui Corneliu Coposu și
ele nu vor putea să nu lase urme adânci în viaţa societăţii
românești. Chiar dacă inevitabila uitare omenească va
estompa „momentul Coposu”, din 12-14 noiembrie 1995,
el va rămâne ca un punct de referinţă în istoria noastră
contemporană.
„...Ce cred că s-a întâmplat la moartea acestui creștin
și român de excepţie au fost tocmai consecinţele
caracterului harismatic al fiinţei sale, intenţia lui Dumnezeu
ca prin trecerea în eternitate a unui vas ales al Său, noi
românii să putem fi și altceva decât o turmă
necuvântătoare, dispusă să accepte tot ce i se spune, să
execute tot ce i se poruncește, să înghită tot ce i se îmbie.
Chiar dacă momente de excepţie ca și cele deja amintite s-
au consumat fără urmări notabile, avem dreptul să credem
că trecerea prin moarte la viaţă a lui Corneliu Coposu nu
va fi uitată atât de repede încât să nu producă chiar minime
schimbări, atâtea însă cât să pregătească pe cele mai mari
de apoi”.
(Fragment din volumul „Pe firul vremii. Meditaţii
ortodoxe”, Editura „Jurnalul literar”, 2000)
CEEOL copyright 2020
136 mitropolitul nicolae corneanu
Necesitatea unui alt mod de a gîndi
„În limbajul bisericesc actual, nu mai puţin al
societăţii românești tradiţionale, „primejdia sectelor” a
ajuns un fel de „loc comun”. Cuvîntul „sectă” însuși a
dobîndit o încărcătură deosebit de peiorativă. Dacă luăm
în considerare „secte” precum „Aum”, „Moon”,
„Sataniștii”, „Biserica scientologică”, „Krishna”, „Zen”,
„Soka Gakkai” etc, atunci evident atari grupări se poate
spune că joacă un rol negativ în lumea de azi. Problema e
dacă acestea sînt secte adevărate și, în totul, ce avem de
înţeles prin „sectă”?
Sînt două înţelesuri ale cuvîntului sectă: a)
derivînd din latinescul sequor – sequi – secutum sum,
secta ar defini pe cei care urmează o anumită doctrină
și o anumită morală; b) derivînd din latinescul seco-
secare, secta ar indica pe cei care s-au rupt, s-au
despărţit de un grup căruia au aparţinut pînă la un
moment dat. Cu atari înţelesuri, cuvîntul sectă s-ar
potrivi, în primul caz, aderenţilor oricărei grupări,
indiferent de caracterul ei, în al doilea caz, oricărei
schisme, sau erezii. Numai că azi, prin sectă noi
înţelegem o grupare de credincioși creștini separată de
una din Bisericile tradiţionale. De care Biserică
tradiţională, însă, și care va fi gruparea căreia i se va da
apelativul „sectă”? Bunăoară, la noi, „stiliștii”, care pe
tema calendarului s-au despărţit de Biserica Ortodoxă
Română, sînt eretici, schismatici ori sectari?
Lăsînd la o parte atît definiţiile, cît și exemplele, să
observăm – fără a complica lucrurile – că prin secte, cu
înţelesul peiorativ al cuvîntului, înţelegem azi grupări
religioase ieșite din Reformă, de unde și numele de grupări
neoprotestante, dar și grupări de genul celor amintite ( „Aum”,
„Moon”, „Zen” etc), care însă n-au nimic de-a face cu
creștinismul. Pentru noi cuvîntul sectă indică mai ales pe
neoprotestanţi. Și, totuși, o atare „sectă” precum „baptismul”,
„adventismul”, „penticostalismul”, în ţări creștine ca Statele
Unite ale Americii, Anglia etc, sînt „Biserici”, unde un baptist,
bunăoară, poate ajunge chiar președinte al statului.
Într-adevăr există destule ţări unde ceea ce noi
numim „sectă”, atribuind acestui cuvînt toată încărcătura
peiorativă de care sîntem în stare, gruparea respectivă e
considerată asemenea oricărei Biserici și se bucură de
toată cinstea. E adevărat și aceea că în timpul regimului
comunist care eticheta ţările occidentale drept capitaliste,
puteai categorisi în modul cel mai negativ orice avea
legătură cu astfel de ţări și, atunci, „secte” precum
baptismul, adventismul, penticostalismul, spre a numi pe
cele mai cunoscute, trebuiau combătute, ba chiar lichidate.
Mai e, însă, valabilă azi asemenea poziţie?
Sigur se găsesc printre noi destui care gîndesc astfel
și care apreciază că tendinţele actuale de integrare în așa-
zisele structuri euro-atlantice, în general apropierea de
Occident, va slăbi Ortodoxia și va da apă la moară sectelor.
Recent, am primit o misivă de la un român din Florida,
SUA, care între altele spunea: „Ciomagul pe baptiști! Dacă
v-au atras în NATO, v-au desfiinţat. Vor mai întîi să vă
depărteze de Ucraina, Rusia și Bulgaria, ţări ortodoxe, și
apoi să vă introducă o sumedenie de secte, care să distrugă
complet tradiţia strămoșească…”. Nu sînt puţini
dreptcredincioșii care gîndesc astfel. Este răspîndită opinia
că apropierea de Occident deschide calea multor influenţe
străine tradiţiilor scumpe neamului nostru, „creștin din
naștere”, și mai ales „invaziei sectelor”.
CEEOL copyright 2020
Astfel înţelegînd „sectarismul” și „sectele”, săpăm
o prăpastie imposibil de trecut și motivăm teologic-
bisericește, dar și politic-naţional, combaterea în modul
cel mai vehement a oricăror grupări etichetate ca fiind
„secte”. Întrucît există atari tendinţe, mi se pare oportun
să reactualizez, așa cum a făcut-o un cotidian de largă
circulaţie, un articol aparţinînd unuia din valoroșii noștri
filosofi, Nae Ionescu, care numai de lipsă de naţionalism
nu poate fi acuzat. În 10 mai 1926, el a publicat un articol
intitulat „Sectanţii”, în care se referea la insinuarea venind
din partea reprezentanţilor unei eparhii ortodoxe române
că statul în loc să ajute Biserică în acţiunea de combatere
a „sectelor religioase”, mai mult o împiedică. Și observă
Nae Ionescu: „Este un fel comod dar ineficace de a înţelege
dificultăţile noastre religioase. De ce nu am avea
sinceritatea - și curajul – să punem problema în adevăraţii
ei termeni? E adevărat că, din toate punctele de vedere,
sectele acestea, mistice sau protestante, sînt ca
spiritualitate incomparabil inferioare Ortodoxiei. Dar ele,
și mai ales cele care vin din Apus, au marele avantaj politic
că izvorăsc din aceeași structură spirituală care ne-a dat
statul modern. Dezbrăcînd toată semnificaţia lui ontologic-
metafizică și traspunîndu-l în planul subiectiv-psihologic
al realităţii concrete, „noul creștinism” din care se inspiră
toate aceste secte a încetat, e drept, să aibă cel mai ușor
contact cu religiozitatea, dar a izbutit să se încadreze
perfect în ideologia juridică a noilor state europene. Mai
mult, el face parte integrantă din această ideologie, este
pur și simplu această ideologie. A cere deci statului modern
scientist, democratic și egalitar, sprijin împotriva ofensivei
dizolvante a sectelor protestantizante, este cel puţin
nepotrivit. Unul și celelalte sînt fraţi buni, vorbesc aceeași
limbă, sînt unul și același lucru. Atunci?”
„Biserica noastră – continuă Nae Ionescu – e victima
unei iluzii grave. Din faptul că ultima noastră Constituţie
a consimţit să recunoască o religie de stat în înfăţișarea
ortodoxă a creștinismului, oamenii Bisericii se socotesc
îndreptăţiţi a crede că statul s-a identificat cu interesele
înalte ale Bisericii. Dar cercetaţi documentele oficiale ale
timpului și veţi vedea că dominaţia Bisericii Ortodoxe în
noul stat românesc nu a fost acordată de constituantă, ci
smulsă acesteia, și anume:
Graţie lașităţii oamenilor politici, care nu au avut
curajul să opună ceva drepturilor istorice ale Bisericii;
Graţie ignoranţei acelorași oameni, care au crezut că
Ortodoxia ar putea fi un instrument de poliţie socială, un
simplu protestantism oarecare.
Nu. Statul actual nu mai este aliatul firesc al Bisericii,
pentru el a încetat de a fi statul creștin. Tovărășia este
hibridă, iar conlucrarea va fi doar o luptă de fiecare zi,
lipsită de sinceritate, unde fiecare din părţi va încerca să
sustragă celeilalte un maxim de foloase...» (Nae Ionescu,
„Roza vînturilor”, reeditare, București, 1990, p.5-7)
Pentru Nae Ionescu, modul acesta de a concepe
statul și relaţiile lui cu Biserica „dominantă” nu reprezenta
o opinie întîmplătoare. El va reveni asupra acelorași teze
într-un alt articol semnificativ, intitulat „Ce este Biserica
dominantă”, din data de 10 iunie, 1929 („Între ziaristică și
filosofie”, Editura Timpul, Iași, 1996, p.217-218). Dar,
oricum, așa gîndea el acum 70 de ani și mai bine. Desigur,
raţionamentele sale ar trebui, pe ici, pe colo, revăzute. În
mare, însă, prevăzînd evoluţia societăţii românești și
mondiale în general, el, „naţionalistul”, și-a dat seama că
nu mai sînt valabile modalităţile depășite de a concepe
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
relaţiile statului cu diferitele confesiuni creștine și, implicit,
relaţiile dintre confesiuni, ele însele. Și pentru că pe
vremea lui idealurile ecumeniste n-au ajuns încă la ordinea
de zi, poate că azi ar trebui oricum invocate, nu atît din
considerente exclusiv religioase, ci pentru că într-o lume
ce merge evident spre secularizare, o coaliţie nu numai a
tuturor confesiunilor, ci chiar a tuturor credinţelor apare
ca o necesitate stringentă”.
Septembrie, 1997
(fragment din volumul „Pe firul vremii. Meditaţii
ortodoxe”, Editura „Jurnalul Literar”, 2000)
Naţionalism și filetism
„Recent am luat cunoștinţă de un interviu acordat
de preotul rus Alexandru Borisov, „fiu duhovnicesc” al
preotului Alexandru Men, asasinat în anul 1990 ca urmare
a atitudinii sale foarte critice la adresa stării de lucruri din
Rusia. Revista care îi reproduce interviul îl prezintă ca pe
un „franctiror în sânul unei Biserici Ortodoxe încă
zgribulind de frig” („L’actualite religieuse dans le monde”,
Paris, nr. 127, 15 noiembrie 1994, p. 38-42 ). Cum bine știm,
noi manifestăm un soi de justificată alergie atunci când e
vorba de ruși, cu toate că altcum le apreciem pietatea,
atașamentul lor faţă de Ortodoxie. Printre credincioșii ruși,
însă, la fel printre clericii și monahii lor, în ciuda multor
rătăciri actuale, se găsesc destui oameni cumpăniţi,
înţelepţi și deci vrednici de luat în seamă. Unul dintre ei
este tocmai acest Alexandru Borisov, biolog la origine.
În interviul de care vorbeam, referindu-se la unele
tendinţe de extremă dreaptă care se manifestă în societatea
rusă – las-că nu duc ei lipsă mai ales de extrema stângă –
preotul Borisov preciza: „Astăzi în Ortodoxie sunt două
mari curente: creștinismul zilnic, al credincioșilor de bază,
și creștinismul naţionalist, al celor care proclamă că
„ortodocșii au dreptate”. Acești inși au trecut simplu de
la o ideologie la alta. Ei nu mai cred în comunism, dar au
păstrat acea concepţie asupra lumii pe care le-au infiltrat-
o deceniile de propagandă: „Noi (sovieticii, acum rușii
ortodocși ) sîntem cei dintâi. Noi sîntem cei mai buni. Noi
sîntem înconjuraţi de vrăjmași”. Acești vrăjmași nu mai
sînt capitaliștii, acum ei sînt evreii, francmasonii,
catolicii…În această ţară alcoolismul este un flagel. În loc
să fie combătut, se apreciază că e mai comod să ai un ţap
ispășitor! Se lansează deci zvonul că evreii toarnă vodcă
pe ascuns ca să abrutizeze poporul. Majoritatea preoţilor
ortodocși vorbesc mai degrabă de presupuși vrăjmași ai
Bisericii, decât de dragostea pe care a venit Hristos să ne-
o vestească…”.
Citind această descriere foarte critică a situaţiei cu
care se confruntă fraţii noștri din Biserica Ortodoxă Rusă,
mi-am dat seama, recurgând la o reală obiectivitate, că
nici noi nu ne deosebim prea mult de ei. Numai că nu știu
ca cineva de la noi să fi avut curajul să spună lucrurilor pe
nume. Și cât ar fi de necesar!
Comunismul a lăsat și la noi, ca pretutindeni, destule
urme în conștiinţa, în deprinderile, în viaţa noastră de
fiecare zi. Una din consecinţele într-adevăr dăunătoare e
tocmai „creștinismul naţionalist” de care vorbește
Alexandru Borisov. Evident, acest naţionalism nu e
naţionalismul constructiv care în viaţa tuturor naţiunilor,
inclusiv a naţiunii noastre, a jucat de-a lungul istoriei și
mai ales într-o anumită perioadă a istoriei un rol pozitiv,
contribuind la păstrarea conștiinţei proprii, la înfăptuirea
CEEOL copyright 2020
137
unităţii neamului etc. La fel de adevărat însă este existenţa
unui fals naţionalism care, mai ales în Ortodoxie, a
determinat consecinţe dintre cele mai dezastruoase.
Denumită „filetism”, această pervertire a iubirii sănătoase
a naţiunii a fost condamnată la sinodul ortodox ţinut în
1872, din iniţiativa Patriarhiei Constantinopolului,
considerându-se că este „un real obstacol al cooperării
între Bisericile Ortodoxe în lume și cel mai mare vrăjmaș al
unităţii dintre ele”. Iată, de altfel, un fragment din textul
„definiţiei” adoptată la acest sinod: „Filetismul, adică
deosebirea întemeiată pe diferenţa de origine etnică și de
limbă și revendicarea sau exercitarea drepturilor exclusiv
de către indivizii și grupurile de oameni aparţinând
aceleiași ţări și de același sânge, pot avea oarecare temei
în cazul statelor laice, dar este împotriva ordinii noastre și
în afara preocupărilor noastre. În Biserica creștină, care
este formată dintr-o comunitate spirituală menită de Capul
și Întemeietorul ei să cuprindă toate naţiunile într-o unică
frăţietate a lui Hristos, filetismul este ceva străin și cu
totul de neînţeles. Formarea într-un singur loc de Biserici
particulare întemeiate pe rasă și care nu acceptă decât
credincioșii unei singure etnii, excluzând pe toţi cei de
altă etnie și conduse de păstori aparţinând aceleiași rase,
cum pretind adepţii filetismului, este ceva inacceptabil”
(Mitropolitul Maxim al Sardelor, „Le Patriarcat
oecumenique dans L’Eglise Orthodoxe”, traducere
franceză de Jacques Touraille, Paris, 1975, p.378 ).
Cunoscând această luare de poziţie a unui sinod al
întregii Ortodoxii, ne putem întreba cum de Biserica Eladei
i-a lichidat pe aromâni, neacceptând în Grecia decât
ortodocși greci; cum de Biserica Ortodoxă Sârbă I-a
desfiinţat pe sutele de mii de români din Valea Timocului,
obligându-i să fie „vlahi” și impunându-le limba slavă;
cum de Biserica Ortodoxă Rusă nu acceptă ucrainienilor,
balticilor, românilor din teritoriile Basarabiei și Bucovinei,
răpite de fosta Uniune Sovietică pe temeiul unui pact
nedrept și ocupate armat, să-și aibă identitatea lor? Am
putea înmulţi exemplele referindu-ne bunăoară la
tratamentul pe care Patriarhia „greacă” (de ce greacă?) a
Ierusalimului îl aplică credincioșilor arabi autohtoni, la
tentativele Greciei de a transforma Athosul dintr-o
„grădină a Maicii Domnului” într-un teritoriu admis doar
călugărilor greci! Ce sunt toate aceste situaţii altceva decât
expresia celui mai cras filetism, a celui mai inacceptabil și
fals naţionalism. Să ne iubim naţiunea, să ne iubim ţara,
dar să nu alunecăm în exagerări care, dacă în trecut puteau
fi înţelese, astăzi nu mai corespund nici unui fel de
standarde.
Tot într-un interviu recent, Peter Leuprecht, secretar
general adjunct al Consiliului Europei, analizând situaţia
din fosta Iugoslavie, observa la un moment dat: „A
desacraliza naţiunea și a deznaţionaliza religia ni se pare
foarte necesar, pentru că e foarte periculoasă combinaţia
celor două. Ortodoxismul a câștigat, de pildă, teren și în
Grecia, ca și naţionalismul”. Numai că „preponderenţa
factorului etnic duce la periculoasa confuzie între
democraţie și etnocraţie” (în revista „22”, an. V, nr. 48
(251), 30 noeimbrie-6 decembrie 1994, p. 12 ). Secretarul
general adjunct al Consiliului Europei avea în vedere starea
politică a lucrurilor din fosta Iugoslavie, cum precizam
deja, și realitatea ne obligă să constatăm tragedia la care
s-a ajuns mergând cu naţionalismul prea departe. Sunt
însă urmările filetismului mai puţin grave sub raport
bisericesc?
CEEOL copyright 2020
138 mitropolitul nicolae corneanu
Pe tema naţionalismului, „Jurnalul literar” a publicat
nu de mult studiul doamnei Anneli Ute Gabanyi (lunile
aprilie-august 1994 ) intitulat „Naţionalism în România”,
care mi-aș permite să afirm că a lămurit problema. Din punct
de vedere politic totul e foarte clar. Dar din punct de vedere
bisericesc? Aici confuziile și atavismele persistă, pentru că
numai așa se explică de ce numeroși clerici și credincioși
români, deși nu doar ei, reiau – la sfârșit de mileniu al doilea
– puncte de vedere care nu se mai încadrează în optica și
nevoile vremii. Evident putem spune, cum o și facem, că nu
trebuie să vină nimeni din afară să ne dea lecţii. Așa e. Să
nu așteptăm să ne catehizeze altcineva, dar aceasta nu
însemnează să n-o facem noi înșine, așa spre pildă cum a
făcut-o preotul rus Alexandru Borisov”.
Decembrie, 1994
(Fragment din volumul „Pe firul vremii. Meditaţii
ortodoxe”, Editura „Jurnalul literar”, 2000)
Discurs incendiar al IPS Corneanu, rostit la
Timișoara, în context internaţional
Statul trebuie să retrocedeze bisericile greco-
catolicilor!
Conferinţa Internaţională „Democraţie și Religie -
Experienţa românească”, de la Timișoara, 2002, a
transformat orașul de pe Bega în capitala religioasă a
Europei de sud-est, prin impresionanta participare a
principalelor culte din România, dar și a celor mai
importante organizaţii politice și religioase, din ţară și
străinătate, reprezentanţi ai Parlamentului European, ai
Pactului de Stabilitate, ai Consiliului Europei, ai Uniunii
Europene, ai OSCE, mari personalităţi din România și din
întreaga Europa. În mod cel puţin ciudat, întâlnirea de la
Timișoara a fost dublată la București de altă Conferinţă
Internaţională, cu o temă similară: „Bisericile și valorile
euro-atlantice”, cu participarea unui mare număr de
oficialităţi politice ale actualei guvernări. În acest cadru, a
surprins poziţia exprimată de președintele Ion Iliescu, ca
răspuns la solicitarea Papei de retrocedare a bisericilor
catolice. Conform opiniei președintelui Iliescu, statul nu
trebuie să intervină, retrocedarea fostelor proprietăţi
eclesiale confiscate de regimul comunist fiind lăsată la
discreţia credincioșilor.
În cadrul larg internaţional creat de Conferinţa de la
Timișoara, IPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului,
l-a contrazis categoric pe președintele Ion Iliescu, cu
argumente luate chiar din canoanele bisericești: lăcașele
nu aparţin masei credincioșilor, ci instituţiei Bisericii. Statul
a transferat în 1948 lăcașele greco-catolice în folosinţa
ortodoxă, tot statul trebuie să facă dreptate, pe temei strict
juridic, nu în funcţie de numărul actual al credincioșilor,
restrâns după cincizeci de ani de ilegalitate și persecuţii.
Practic, după discursul incendiar al Mitropolitului ortodox,
IPS Nicolae Corneanu, cel mai statornic și mai experimentat
înalt ierarh al Sfîntului Sinod, energiile Bisericii Ortodoxe
Române s-au polarizat în două puncte de vedere diametral
opuse: de-o parte aripa conservatoare, de sorginte
naţional-comunistă, grupată în jurul patriarhului Teoctist
și al ierarhilor cu biografii încărcate din Ardeal, care se
bucură de sprijinul președintelui Iliescu și al actualei
guvernări, iar de cealaltă parte, conștiinţa cu adevărat
creștină, lucidă și demnă, de-a dreptul eroică, a Înalt Prea
CEEOL copyright 2020
Sfinţiei Sale Nicolae Corneanu, aproape singurul împotriva
tuturor, care exprimă punctul de vedere normal, al unei
normalităţi pe care ar trebui să se situeze întregul Sfânt
Sinod al BOR, în această clipă istorică.
Va învinge aripa conservatoare, majoritară? Va fi
sacrificat Nicolae Corneanu? Numai Bunul Dumnezeu știe!
Dar este imposibil ca vitala Biserică Ortodoxă Română, ea
însăși aflată cu structurile de bază într-un proces firesc de
clarificare, să nu aibă în acest moment istoric valorile tinere
care să-i asigure viitorul, din orizontul de așteptare al marilor
schimbări prin care trece lumea contemporană. Oricum ar
sta lucrurile acum, viitorul nu poate fi decât de partea
mitropolitului cu adevărat ortodox Nicolae Corneanu, care
dă încă o dată o lecţie de curaj, înaltă moralitate și rezistenţă
creștină exemplară, întregii societăţi românești actuale.
Încă o precizare: discursul fulminant al Mitropolitului
Nicolae Corneanu a fost stîrnit de intervenţia unui teolog,
oficial al Ministerului Afacerilor Externe, care a apreciat
că Biserica Greco-Catolică stă de prea mult timp tot „cu
mâna întinsă”. În transcrierea de pe bandă, am păstrat
unele volute și imprecizii ale oralităţii, care conferă
discursului spontaneitate firească și-i conservă întreaga
autenticitate. ( Ion Zubașcu )
„Nu e cel mai bun mijloc din partea Bisericii Greco-
Catolice să stea cu mâna întinsă, așa cum de fapt stă,
pentru că n-are încotro. M-am gândit să spun, totuși, și
eu ceva, câteva cuvinte, cu dorinţa de-a nu fi rău înţeles.
Eu am stat de vorbă cu mulţi ierarhi greco-catolici, după
revoluţie, în mod special cu episcopul care trăia atunci,
aicea, în zona noastră, în Lugoj (Ioan Ploscaru, fost deţinut
politic, n.n.) și pe care îl tot întrebam: Prea Sfinţite, ce-aţi
mai dori, de ce biserici aţi mai avea nevoie? „Nu-mi trebuie
nimic, are grijă Dumnezeu!”. Însă, există o realitate, totuși.
Dacă n-ai o biserică unde să se adune membrii unei
comunităţi, acea comunitate nu se poate forma. Și vă spun
asta din propria experienţă pe care am avut-o aicea, în
părţile unde trăiesc și eu de mulţi ani și cunosc viaţa
religioasă din această zonă. Dacă nu ai un loc unde să-ţi
aduni propriii credincioși, nu te poţi constitui în
comunitate. Or, Biserica Greco-Catolică, după aproape
cincizeci de ani de persecuţie, până la sânge – perioadă
de timp în care s-au perindat câteva generaţii – ce putea
face ca să revină totuși la viaţă, cum era normal?
Am întâlnit credincioși, aici, în părţile unde trăiesc
și eu, care spuneau: „În ’48, ne-aţi sfătuit să ne facem
ortodocși! Ce vreţi acum, să ne facem greco-catolici?
Lăsaţi-ne în pace!” Iată, o mentalitate foarte clar
influenţată de educaţia pe care oamenii au primit-o aproape
cincizeci de ani! Și vă pot spune, datorită vârstei pe care
o am, că am apucat acele vremi, care au fost teribile! Așa
cum dorinţa de a avea o biserică nu trebuie legată de
dorinţa de a face rău Bisericii Ortodoxe! E o necesitate
vitală! De ce, totuși, s-a ajuns aicea, unde s-a ajuns? Eu
n-aș vrea să învinovăţesc numai Biserica mea! Deși, vă
mărturisesc: Nu mi-o scuz cu nimic! Dar mi-aduc aminte
exact ce s-a întâmplat în 1990, în primele luni ale lui 1990,
când s-a spus: Bisericile se vor da în funcţie de numărul
credincioșilor! Dacă într-o localitate sunt mai mulţi
ortodocși, ei păstrează și bisericile greco-catolice! Pentru
că au intrat în patrimoniul lor! Așa a hotărât Puterea, în
octombrie 1948! Dar poţi, așa, să rezolvi problema, cum a
rezolvat-o statul nostru, în decembrie 1989 și în ianuarie
1990?
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
Să adunăm credincioșii după număr: Dacă voi,
ortodocșii, sunteţi mai mulţi, păstraţi bisericile! Adică și
bisericile care au fost greco-catolice! Sunt greco-catolicii
mai puţini? (Nici nu puteau fi decât mai puţini!). N-aveţi
nici un drept! Așa a zis statul nostru românesc! Atunci, în
ianuarie 1990! Eu nu acuz statul român, dar nu cred că a
fost o atitudine cinstită și creștinească: Cei din conducerea
statului, după revoluţie, ziceau că sunt creștini! Mă
gândeam deseori: Ce s-ar întâmpla dacă, bunăoară, la
Constantinopol – sunt unii dintre domniile voastre care
aţi fost la Constantinopol – ce s-ar întâmpla acuma dacă
Guvernul turc ar zice: „Păi voi, ortodocșii, nu mai aveţi
credincioși! Sunt vreo... Cam patru mii. Așa știam eu. Nu
sunt mai mulţi! Dar acolo e centrul unei Patriarhii ortodoxe!
Unde sunt multe biserici. Ce se întâmplă dacă începi să
numeri credincioșii de acolo, după socoteala pe care am
introdus-o noi? Și care nu e canonică, nu aparţine dreptului
canonic. Nici măcar celui ortodox!
Am găsit o carte a unuia dintre cei mai mari canoniști
ortodocși: Iorgu Ivan. Acolo se arată foarte clar: O biserică,
o construcţie, un lăcaș de cult, nu mai aparţine credincioșilor,
odată ce a fost sfinţită și a fost dată în uzul cultic. Aparţine
Bisericii, ca instituţie. Cum putem spune acum că un lăcaș
aparţine numărului de credincioși? Mă întreb: Guvernul de
astăzi și Parlamentul, care se confruntă cu atâtea cereri din
partea celor care „stau cu mâna întinsă”, nu se gândesc
puţin, totuși, ce-ar trebui de făcut? Nu din punctul de vedere
– să zicem - al simplei, formalei democraţii...Nu se potrivește
treaba asta, aici. Fără să scuz, repet din nou, Biserica mea,
căreia îi aparţin și căreia eu - personal - îi atribui slăbiciunea
și păcatele pe care le are, dar în problema aceasta a „mâinii
întinse” are și statul un cuvânt de spus! Și ar trebui să și-l
spună! Pentru că în 1948, Statul a fost cel care a impus
transcrierea proprietăţii unei biserici de la Cultul Greco-
Catolic la Cultul Ortodox. Și noi, ortodocșii, am primit toate
acele biserici. Poate că ar fi trebuit să nu le primim Dar le-
am primit. Și asta e vina noastră!
Dar acuma, mai poţi să practici - să spunem -
formulele care au fost practicate în 1948? E aceeași
problemă ca și la Constantinopol. Și nu numai acolo. La
Alexandria și la Ierusalim! Aici, ortodocșii sunt în aceeași
situaţie ca și greco-catolicii în România. Oricine îi poate
întreba: Ce Biserică, ce Patriarhie aveţi aici? Câţi credincioși
aveţi?... Sigur, are o anumită relevanţă situaţia „mâinii
întinse”. Nu e frumos să stai tot cu mâna întinsă! Însă eu
n-am interpretat atitudinea fraţilor greco-catolici că ar sta
să cerșească!
Am și eu în eparhie o localitate, unde sunt două
biserici: Cea veche, ortodoxă, și una mai nouă, greco-
catolică. Și un singur preot! I-am spus preotului: „Părinte,
dumneata de ce nu restitui biserica greco-catolicilor?” S-
a format o comunitate greco-catolică, s-au dus la primărie,
și-au dat lista cu numele. Sigur, imediat după asta, au
început presiunile: Fraţii mei, coreligionarii mei au vorbit
cu cei care au iscălit lista că vreau să fie greco-catolici.
Le-au spus: „Măi, voi ce sunteţi aici? Voi nu sunteţi români?
Dacă sunteţi români, ce vreţi, să ne împărţim iarăși?” Și,
astfel, unii dintre oameni și-au retras semnăturile. Dar sunt
două biserici și un singur preot. Nu poate face un singur
preot serviciul religios în ambele biserici, deodată! Dar
nici nu vrea s-o dea pe cea greco-catolică! Și așa se
întâmplă în Ardeal. La Ocna Mureș și în alte localităţi. Așa
s-a întâmplat acolo și în multe alte părţi. Nu e vorba de „a
cerși”. E vorba de a face dreptate!
CEEOL copyright 2020
139
Poate că dacă există cineva și aici, printre noi, care
are un cuvânt de spus în foruri politice, sau nu știu cum
să le numesc, ar trebui să ţină seama de acest lucru! Mie,
nici un episcop greco-catolic nu mi-a cerut nimic. Dar
acolo unde erau două biserici și un singur preot, am zis:
„Restituie, părinte, biserica!”
O singură dată am participat la o întâlnire de dialog
ortodox-greco-catolic. Era lângă mine episcopul ortodox
de la Oradea. În Oradea, catedrala ortodoxă e într-o piaţă
și, vizavi de ea, e fosta catedrală, pot să zic, pentru că nu
mai e, greco-catolică. Îi spuneam colegului: „Prea Sfinţite,
vorbim aici de problemele astea ale noastre, frăţești, de ce
nu daţi biserica de vizavi proprietarilor? Ce pierdeţi prin
asta?” Și sunt astfel de cazuri foarte multe. Greco-catolicii,
fraţii noștri, asta au cerut. Unde sunt două biserici și un
singur preot: „Daţi-ne și nouă înapoi o biserică! Unde am
avut o catedrală, daţi-ne catedrala. Unde am avut un centru
de protopopiat, daţi-ne biserica”. Și o puteam da! Și-am
putea și acum s-o dăm. Dar nu vrem, pentru că începem să
numărăm. Pentru că așa s-a spus în ianuarie 1990! Nu vreau
să numesc pe cel care a spus așa, dar era o chestiune foarte
simplă de voturi: „Eu am nevoie de voturile majorităţii
ortodoxe!” Și atunci, hai să ne numărăm! Nu ai tu un număr
suficient de greco-catolici, atunci nu-ţi dau nimic!
De aceea, aici e o problemă mult mai profundă
decât aceea a „cerșitului”. Nu e cerșeală aici. E vorba de
dreptate! Și Statul și Bisericile ar trebui să facă dreptate!
Statul, în primul rând, zic eu, nu pentru a ne scuza careva
dintre noi, dar Statul a fost cel care a luat bisericile greco-
catolicilor și le-a aruncat în braţele ortodocșilor. Statul
ar avea o anumită datorie. Dar Statul se consideră, acum,
nevinovat, neimplicat, n-are nici un fel de obligaţie. El
zice, acum: „Numără!” Dar nu e corect acest lucru. Am
publicat pe tema asta un articol, care a apărut în revista
„Vatra”, de la Târgu Mureș. Arătam cu texte din canoanele
ortodoxe că proprietatea asupra unei biserici, odată ce a
fost sfinţită, nu mai aparţine credincioșilor. Sigur că ei
formează comunitatea! Dar biserica aceea, ca lăcaș sfinţit
de rugăciune – și știm ce ritual de sfinţire se face – nu-i
mai aparţine lui nenea Ion și babei Floarea. Aparţine
Bisericii!
De aceea, e vorba și de raporturile Statului cu
Biserica, de o situaţie a democraţiei noastre! Nu putem să
continuăm – considerându-ne democraţi – cu astfel de
atitudini. E normal: Fraţii noștri greco-catolici se plâng la
CEEOL copyright 2020
140 mitropolitul nicolae corneanu
toate autorităţile. Ajung reclamaţiile lor și la forurile cele
mai înalte. Ce pot să spună cei de la Bruxelles, de la
Strasbourg, sau de nu știu unde, ce pot să spună despre
noi, când noi între noi, ca oameni ai religiei, nu putem
găsi o soluţie. Pentru că pe lângă acestea, sunt multe alte
reclamaţii. Scuzaţi-mă c-am atins o problemă care e foarte
sensibilă, dar ziceam că, totuși, e un moment când trebuie
spus și acest lucru, din punct de vedere bisericesc.
Pentru că trebuie să facem odată și odată dreptate!”
Iunie, 2002
IPS Nicolae Corneanu despre Revoluţia din
Decembrie 1989
(interviu realizat la inaugurarea Memorialului
Revoluţiei din Timișoara)
În 10 martie 1997 am publicat în paginile „României
libere” un interviu senzaţional cu IPS Nicolae Corneanu,
mitropolitul Banatului, realizat chiar într-o încăpere a
Palatului Patriarhal, prin complicitatea unui om de valoare
al ortodoxiei românești, în timp ce la cîţiva pași, într-o
altă încăpere, se desfășurau lucrările Sfîntului Sinod al
BOR. Spre surprinderea mea, IPS Nicolae a acceptat să
iasă din sala Sf. Sinod și să răspundă la absolut toate
întrebările dure privind complicitatea și colaborarea
Bisericii cu Securitatea, în timpul dictaturii ceaușiste.
Apărut imediat în „România liberă”, prin solidaritatea
profesională a dlui Petre Mihai Băcanu, acel interviu a
stîrnit reacţii extraordinare în mediile românești și străine
(care au preluat parţial sau integral interviul): o pagină
întreagă din revista „22”, realizată de Emil Hurezeanu și
Gabriel Andreescu, nu a ezitat să afirme că interviul oferă
cele mai senzaţionale dezvăluiri din presa românească, de
după 1989. Acest interviu, care a creat „modelul purificării
prin mărturisire publică” în întreaga societate românească,
nu numai că nu a fost urmat de ceilalţi ierarhi ai Bisericii, dar
a deranjat foarte tare diversele medii eclesiale și ale serviciilor
secrete. Ca o consecinţă imediată, Mitropolitul Nicolae
Corneanu a fost izolat în Sfîntul Sinod, așa cum se afirmă în
toate rapoartele anuale ale Departamentului de Stat SUA și
ale Consiliului Europei, iar jurnalistul care a realizat interviul
a fost acuzat public, inclusiv în pledoarii rostite la tribunal,
că ar fi un „dușman al credinţei strămoșești a poporului
român”. S-a ajuns pînă acolo încît PS Vincenţiu Ploieșteanul,
episcop vicar al Patriarhiei Române și secretar al Sfîntului
Sinod, a afirmat într-un amplu interviu dintr-un cotidian
central că interviul cu IPS Nicolae a fost …inventat! Nu ne-
am dorit niciodată să polemizăm cu membri ai Sf. Sinod și
să-i punem, astfel, în ipostaze dificile, dar IPS Nicolae
Corneanu lămurește acum definitiv lucrurile prin elogiul
deschis și explicit pe care îl face cotidianului „România
liberă”. Precizăm că întrebarea de mai jos a fost pusă înaltului
ierarh în 1993, la inaugurarea Memorialului Revoluţiei de la
Timișoara. (Z.I.)
Evenimentele din Timişoara m-au prins la
Patriarhia Ecumenică din Constantinopol
- Înalt Prea Sfinţite, întîlnindu-vă în spaţiile generoase
ale Memorialului de la Timișoara, se impune o întrebare de
la sine: aţi participat la începuturile Revoluţiei Române de
la Timișoara, aţi vorbit în celebrul balcon al Operei?
- Memorialul Revoluţiei din Timișoara e realizat din
iniţiativa doctorului Traian Orban, care – așa cum se știe – a
CEEOL copyright 2020
fost rănit în primele zile din decembrie 1989. Dar, dincolo de
toate acestea, fiind un om deosebit, a avut o idee frumoasă
și generoasă, cînd s-a gîndit la realizarea Memorialului
Revoluţiei, pentru că – din păcate – oamenii încep să uite.
Înseși idealurile Revoluţiei n-au putut fi toate împlinite, în
ciuda libertăţii dobîndite în 1989, astfel încît un Memorial era
mai mult decît oportun. În ce mă privește, am îmbrăţișat acest
ideal din primul moment, dar – într-un fel – și cu părere de
rău, pentru că în zilele cînd a început Revoluţia la Timișoara,
n-am fost în oraș și îmi imput și acum acest lucru, deși n-am
fost eu cauza absenţei de aici: a trebuit să merg într-o delegaţie
la Constantinopol, la Patriarhia Ecumenică. Acolo m-a prins
începutul Revoluţiei. Am plecat cît am putut de repede de la
Istanbul, pentru a ajunge în ţară, dar de la București n-am
putut pleca imediat la Timișoara. Pînă s-a putut vorbi la telefon,
colaboratorii mei de aici îmi comunicau mereu că revoluţionarii
cereau să fiu și eu prezent alături de ei, mai ales în celebrul
balcon al Operei din Timișoara. Îndată ce am putut pleca din
București, m-am atașat întregii mișcări care s-a produs atunci,
în decembrie 1989, și – într-un fel – cu sentimentul vinovăţiei
că n-am putut să contribui și eu la Revoluţie, dar și cu o
admiraţie deosebită pentru ceea ce s-a întîmplat în acele zile.
Dar, cum spuneam, foarte ușor și repede lumea uită ce s-a
petrecut atunci. De aceea, un memorial al Revoluţiei, ca și cel
de la Timișoara, sau de la Sighet, le-am găsit extrem de
necesare.
Capela ecumenică de la Memorialul Revoluţiei
din Timişoara
- Cum aţi întîmpinat ideea doctorului Orban de-a
înfiinţa un Memorial al Revoluţiei la Timișoara?
- Pe parcursul timpului, am încercat să-mi aduc
contribuţia, împreună cu instituţia pe care o reprezint. Între
altele, mi s-a părut o idee foarte potrivită, aceea a creării
unui altar ecumenic, un fel de capelă – pentru că spaţiul
de acolo nu permitea ridicarea unei biserici - , care să
reprezinte toate confesiunile, așa cum în timpul Revoluţiei
oamenii n-au făcut deosebire de apartenenţă confesională.
De aceea, în măsura în care mi-a fost cu putinţă, Mitropolia
Ortodoxă din Timișoara a contribuit la realizarea capelei,
care – pînă la urmă – a fost finalizată cu cîteva picturi și
icoane, care reprezintă nu numai confesiunea ortodoxă, ci
și cea catolică. Dar, într-un fel unic, e un spaţiu de
rugăciune pentru absolut oricine, indiferent din ce religie
vine, sau confesiune. În general, însă, am încercat să
susţin ideea Memorialului Revoluţiei pentru că și astăzi –
poate mai mult decît în anii trecuţi – lumea începe să uite
ce s-a întîmplat. Or, acest Memorial – cum îi spune și
numele - readuce în memoria oamenilor acele evenimente
extraordinare din 1989, care au dus la schimbarea – cel
puţin din punct de vedere formal! – a situaţiei politice din
România, prin înlăturarea dictaturii comuniste.
Minunata prezenţă a lui Dumnezeu în istorie
- Părinte Nicolae, ce înseamnă pentru dvs, ca
mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române, Revoluţia din
decembrie 1989?
- Am avut mereu convingerea că Revoluţia a fost un
fel de minune a lui Dumnezeu. Se vorbea foarte mult în
acele zile de această idee, se foloseau chiar expresii de
genul „Dumnezeu și-a întors din nou faţa către România”!
Așa cum s-au petrecut lucrurile atunci, le-am considerat ca
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
o minune dumnezeiască, pentru că nimeni n-ar fi putut crede,
pînă în decembrie 1989, că situaţia politică de la noi din
ţară, cu dictatura lui Ceaușescu atît de dură și apăsătoare,
ar fi putut fi înlăturată într-un termen atît de scurt. De
aceea, eu așa am privit lucrurile, ca fiind o minune a lui
Dumnezeu pentru poporul român! Memorialul de la
Timișoara, care s-a putut realiza, e tot un fel de minunată
prezenţă a lui Dumnezeu în istorie, pentru că greutăţile
întîmpinate au putut fi depășite doar cu ajutorul lui
Dumnezeu. Oricum, ceea ce s-a făcut e un lucru extraordinar,
care – peste ani și ani – va aduce aminte mereu de
evenimentle din 1989, cu îndatorirea pe care o avem noi toţi
de-a nu le uita, de-a le actualiza mereu, împreună cu idealurile
pentru care atunci au luptat mulţi și au murit mulţi: mai
multă libertate și demnitate, cît și înlăturarea unei dictaturi
cum puţine au existat în istorie, de-a lungul vremurilor.
Istoria va fi recunoscătoare Memorialelor de la
Sighet şi Timişoara
- Cum vă explicaţi că autorităţile politice, care s-au
perindat de-a lungul anilor, n-au sprijinit nici Memorialul
Sighet, nici cel de la Timișoara, așa cum ar fi meritat, deși
sînt singurele instituţii naţionale care ilustrează ideea că
poporul român - în marea lui majoritate – s-a opus
dictaturii și regimului comunist?
- Din păcate, aceasta e o realitate tristă care ar putea
fi consecinţa și a unei mentalităţi ce se schimbă mai greu.
Și eu am observat acest lucru, deși nu vreau să critic,
nici să acuz pe nimeni. Dar am constatat – și uneori chiar
prin experienţa mea proprie! – că nu totdeauna sechelele
unei mentalităţi, care s-au instaurat în România aproape
o jumătate de secol, pot fi înlăturate prea ușor. Și uneori,
nici nu ne dăm seama că ne comportăm așa cum ne-am
comportat pe vremea comunismului, atît în ce privește
atitudinile de fiecare zi ale oamenilor, dar pînă și în limbaj,
care – în multe privinţe – a rămas ca înainte. Cred că
aceasta explică greutăţile pe care le-au întîmpinat cei
care au realizat Memorialul de la Timișoara, dar și cei
care au realizat Memorialul de la Sighet. Totuși, important
e că s-a reușit și la Timișoara, și la Sighet! Cred că pe
parcursul anilor, aceste două Memoriale vor avea un rol
foarte important, să aducă mereu în memoria oamenilor
niște vremuri care au fost foarte tragice, care i-au marcat
nu numai pe români, ci aproape întreaga lume și Europa,
în special. Peste tot, în timpul revoluţiilor din 1989, au
fost atîtea victime, atîţia oameni care au suferit, atîţia
oameni care au pierit, atîtea familii care au rămas cu
multe tragedii în viaţa lor, după ceea ce s-a petrecut în
timpul dictaturii comuniste. De aceea, văd aceste
Memoriale de la Sighet și Timișoara ca foarte necesare,
chiar dacă astăzi cei care le-au realizat mai întîmpină mari
dificultăţi. Nesfîrșitul timp istoric le va fi recunoscător!
Timpul istoric lucrează pentru Regele Mihai
- Părinte mitropolit, cum evaluaţi faptul că pe prima
pagină a Cărţii de Onoare a Memorialului Timișoara au
semnat Regele Mihai I de România și Regina Ana?
- Regele Mihai și Regina Ana au fost cu sufletul
alături de Revoluţia Română. Ca unul care a pătimit
îndelung, Regele Mihai a trecut prin toate tragediile pe
care le-a creat regimul comunist. El însuși, așa cum a
mărturisit-o adeseori, a văzut în revoluţia de la Timișoara
CEEOL copyright 2020
141
un semn divin. Păcat că idealurile Revoluţiei nu și-au găsit
toate împlinirile! Dar Dumnezeu va avea grijă de noi, dacă
vom fi vrednici ca români, să ne ajute să trăim într-o măsură
mai mare consecinţele Revoluţiei. Regele a fost foarte
sensibil la tot ceea ce s-a întîmplat, așa cum a mărturisit,
departe de ţară, de unde a urmărit cu sufletul întreg ceea
ce s-a petrecut la Timișoara. Așa cum s-a spus în vremea
aceea, Revoluţia a început la Timișoara și s-a răspîndit în
toată ţara. Era inevitabil ca Măria Sa Regele Mihai să
urmărească tot ce s-a întîmplat aici și, bineînţeles, ceea
ce-a urmat după decembrie 1989. Iar timpul mare al lumii
lucrează pentru valorile care s-au sacrificat, cînd clipa
istorică a cerut jertfe pe măsură.
(Interviu realizat în 2005, în colaborare cu jurnalistul
Florin Eșanu)
Timișoara, un model ecumenic al României
creștine
Ortodocşi, greco-catolici şi neoprotestanţi, la
masa pascală de la Mitropolia Banatului
După slujba de Înviere de la Catedrala Ortodoxă din
Timișoara, oficiată de IPS Mitropolitul Nicolae Corneanu,
reprezentaţii cultelor creștine, ortodocși, greco-catolici și
neoprotestanţi se adună în mod tradiţional la Mitropolia
Banatului și iau masa pascală împreună, realizînd astfel un
veritabil model al unui ecumenism real, eficient și exemplar,
care ar putea fi extins în mod benefic la scara întregii Românii
creștine. După ce IPS Nicolae rostește un cuvînt de
binecuvîntare, fiecare cult întregește sărbătoarea
împărtășaniei din Învierea aceluiași Mîntuitor, cu propriul
mesaj. La această tulburătoare masă pascală a comuniunii
în Cristos a participat de cîteva ori și Regele Mihai.
În zilele Sărbătorii Invierii, 2003, Asociaţia „Isus,
speranţa României” (fondată de pastorul baptist Petru
Dugulescu, apropiat al lui Corneliu Coposu) a organizat a
XII-a ediţie a Paștelui Orfanilor, o sărbătoare specială pentru
copiii defavorizaţi de soartă, care actualizează mesajul din
Vechiul Testament, prin care Dumnezeu a cerut ca la prilejurile
de bucurie ale comunităţii să nu fie uitaţi orfanii, săracii,
văduvele, bătrînii și toţi cei necăjiţi. A doua zi de Paști și de
Crăciun (cînd se organizează Crăciunul Orfanilor), sînt aduși
cu autobuzele în Timișoara copii din tot judeţul, pentru a li se
CEEOL copyright 2020
142 mitropolitul nicolae corneanu
dărui bucate tradiţionale. În aceeași idee, Pastorul Dugulescu
a înfiinţat acum zece ani așezămîntul „Casa lui Onisim”, unde
a adunat 43 de copii din canale și de pe străzile Timișoarei. In
fiecare an, a doua zi de Paști, se face o masă mare pentru
acești copii, cu participarea oficialităţilor judeţului și IPS
Mitropolitul Nicolae Corneanu, care binecuvîntează
sărbătoarea celor fără sărbători. ”E singurul loc din România
unde un mitropolit ortodox vine la neoprotestanţi”, precizează
pastorul baptist Petru Dugulescu.
Tot a doua zi de Paști, după amiază, orașul Timișoara
este traversat de „Marșul Învierii”, la care participă
reprezentanţi ai tuturor cultelor creștine din Banat. Marșul
începe din faţa Catedralei ortodoxe, în locul de unde a
pornit Revoluţia. După ce se trag clopotele Catedralei,
vicarul ortodox dă binecuvîntarea și rostește rugăciunea
Domnească „Tatăl Nostru”, cîntată de toţi creștinii,
ortodocși, greco-catolici, reformaţi, baptiști, penticostali
ș.a. Reprezentanţii cultelor rostesc un mesaj pe treptele
Catedralei, despre importanţa Invierii în viaţa fiecărui om,
apoi toţi creștinii pleacă în procesiune spre Primărie,
Prefectură și Parcul Rozelor. În faţa fiecărei instituţii se
rostesc rugăciuni pentru bunul mers al treburilor publice
în Timișoara și în România. În amfiteatrul în aer liber din
Parcul Rozelor (cu cîteva mii de locuri), după mesajele
pascale ale episcopului ortodox Lucian Lugojeanul, ale
vicarului greco-catolic Teodorescu și ale unor lideri ai
cultelor neoprotestante, urmează un concert de muzică
creștină contemporană. Anul trecut au participat la
tradiţionalul „Marș al Învierii” din Timișoara peste zece
mii de persoane.
E posibil ca peste cîţiva ani modelul convieţuirii
exemplare a creștinilor din Banat să se extindă la scara
întregii Românii: așa cum din Timișoara a pornit scînteia
Revoluţiei române din decembrie 1989, tot din acest oraș
s-ar putea să pornească și „revoluţia” mai profundă a
regăsirii convieţuirii pașnice și a comunităţii exemplare de
credinţă între toţi creștinii, ca în primele secole după
Învierea și Înălţarea la cer a Mîntuitorului Cristos.
Credincioşi ortodocşi şi greco-catolici s-au rugat
împreună o noapte întreagă pentru unitatea creştinilor
Mitropolia Ortodoxă a Banatului continuă să fie un
model de exemplaritate, în ceea ce privește relaţiile
interconfesionale cu creștinii catolici, care ar putea fi urmat
în toată Transilvania. O iniţiativă în premieră creștină, în
România, a oferit exemplul unui ecumenism real, înţeles în
adevăratul sens al comuniunii frăţești în Cristos: în noaptea
de 6 spre 7 septembrie, 2002, dinaintea sărbătorii Nașterii
Maicii Domnului, credincioși și preoţi ortodocși, romano-
catolici și greco-catolici au vegheat și s-au rugat împreună,
până dimineaţa, „pentru unitate creștină, pace în lume,
apărarea copiilor nenăscuţi, sfinţenia preoţilor, ispășirea
și repararea păcatelor lor și ale lumii întregi”. Această
sfântă noapte de veghe și rugăciune comună a fraţilor
ortodocși și catolici a avut loc cu binecuvântarea IPS
Nicolae Corneanu, mitropolitul ortodox al Banatului, și a
PS Lucian Lugojanu, episcopul ortodox de Timișoara, la
Biserica „Nașterea Maicii Domnului”, Parohia 4 Timișoara
(Piaţa Alex. Mocioni, nr. 9). Preotul paroh Ionel Popescu i-
a așteptat pe credincioșii și preoţii ortodocși și catolici
începând de la ora 20, cât și pe înalţii oaspeţi PS Martin
Roos, episcop al Diecezei romano-catolice de Timișoara, și
PS Alexandru, episcop al Eparhiei greco-catolice de Lugoj.
CEEOL copyright 2020
Tulburătoarea noapte de veghe și rugăciune comună
a avut următorul program, în care elemente de ritual ortodox
s-au împletit cu practici specific catolice, într-o solidaritate
cu adevărat creștină: ora 20 – Vecernie și cuvântul de salut
al înalţilor ierarhi; ora 21 – Rugăciunea Rozariului (misterele
de bucurie); ora 21,30 – Sf. Liturghie greco-catolică; ora
22,30 – Acatistul Maicii Domnului; ora 23,15 – Procesiune
cu icoana Maicii Domnului, cu torţe și lumânări (opriri în
faţa Bisericii greco-catolice „Sf. Iosif”, a Domului romano-
catolic, a Catedralei Mitropolitane și a Clinicii de avorturi
„Odobescu”; ora l – Sf. Liturghie de rit latin; ora 2 –
Consacrarea la Inima Neprihănită a Mariei; ora 2,10 –
Paraclisul Maicii Domnului; ora 3 - Calea Crucii; ora 3,30 –
Rugăciunea Rozariului (misterele de mărire); ora 4 – Adoraţia
euharistică; ora 5 – Procesiune euharistică în jurul bisericii,
de șapte ori; ora 5,30 – Utrenia și Sf. Liturghie ortodoxă;
ora 8 – Agapă frăţească, împreună cu ierarhii și preoţii
prezenţi.
A fost pentru prima dată în România când ierarhi,
preoţi și credincioși ortodocși, romano-catolici și greco-
catolici au participat împreună la o acţiune creștină de
asemenea frumuseţe și anvergură. Iniţiativa de la
Timișoara este o invitaţie pentru creștinii din întreaga ţară
să urmeze acest model de ecumenism adevărat, în credinţa
și spiritul viu al Mântuitorului lumii, în preajma sărbătorii
Nașterea Maicii Domnului.
Mitropolitul ortodox al Banatului a vorbit la
Conferinţa episcopilor catolici din România
IPS Nicolae Corneanu, mitropolitul ortodox al
Banatului, a participat ca invitat special la Conferinţa
Episcopilor Catolici din România (CER), găzduită de
Episcopia greco-catolică de Lugoj, între 17 și 19 mai 2005.
IPS Nicolae a dat o nouă lecţie de creștinism autentic,
într-o Românie dezbinată de tensiunile interconfesionale
dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Română Unită
cu Roma, adresînd un mesaj frăţesc episcopilor catolici
din toată ţara, la deschiderea conferinţei, cît și tuturor
celor prezenţi în Catedrala episcopală din Lugoj, la Sf.
Liturghie solemnă. Gestul mitropolitului Nicolae Corneanu
este cu atît mai semnificativ cu cît e făcut într-un moment
în care unii ierarhi ai BOR, în special cei din Transilvania,
încearcă pe toate căile să blocheze accesul greco-
catolicilor la Justiţie, pentru a-și recupera lăcașele de cult
confiscate de regimul comunist, iar în judeţul Vîlcea,
înfiinţarea unei noi parohii catolice, într-un sat al comunei
Pesceana, este tratată de autorităţile locale, în mod
stupefiant, ca o adevărată ameninţare la adresa siguranţei
naţionale!
La Conferinţa Episcopilor Catolici de la Lugoj au
participat Adrian Lemeni, secretar de stat pentru Culte,
IPS Jean-Claude Perisset, Nunţiul Apostolic în România
și Republica Moldova, mons. Josef Homeyer,
președintele Comisiei Conferinţelor Episcopale din
Comunitatea Europeană (COMECE) și mons. Aldo
Giordano, secretar general al Consiliului Conferinţelor
Episcopale din Europa (CCEE). În prezenţa acestora,
secţiunea greco-catolică a Conferinţei Episcopilor
Catolici din România a dat un comunicat, prin care solicită
statului român să-și asume responsabilitatea restituirii
lăcașelor de cult confiscate de comuniști, înainte de
finalizarea noii Legi a Cultelor: „Consiliul Ierarhilor
Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, întrunit
CEEOL copyright 2020
mitropolitul nicolae corneanu
la Lugoj în ziua de 19 mai 2005, reafirmă o dată în plus și
solicită Statului român să-și asume responsabilitatea
reparării injustiţiei comise în perioada comunistă și să
reglementeze situaţia patrimonială a Bisericii Române
Unite cu Roma, Greco-Catolică, în acord cu normele
constituţionale și europene în materie de retrocedare.
Ierarhii greco-catolici români solicită ca aceste măsuri
reparatorii să se adopte înainte de promulgarea Legii
Cultelor, altfel noua Lege a Cultelor ar da legitimitate
unei nedreptăţi comise de Statul român împotriva Bisericii
Greco-Catolice, în anul 1948”.
Comunicatul este semnat de IPS Lucian Mureșan,
mitropolitul Bisericii Greco-Catolice, președinte al
Conferinţei Episcopilor Catolici din România, și ceilaţi
episcopi greco-catolici, PS Alexandru Mesian de Lugoj,
PS Florentin Crihălmeanu de Cluj-Gherla, PS Virgil Bercea
de Oradea și PS Ioan Șișeșteanu de Maramureș.
Tentative de izolare și compromitere a
mitropolitului Nicolae Corneanu
Cu câţiva ani în urmă, mai precis în preajma
duminicii din luna noiembrie 1996, când urmau să aibă
loc alegerile care l-au adus pe Emil Constantinescu în
locul lui Iliescu (ce vremuri!), forţe obscure au pus la
cale ceea ce presa a numit atunci „Puciul de la Patriarhie”.
Senatorul PDSR Simeon Tatu, arhimandrit la Plumbuita,
a citit în plenul Senatului o „proclamaţie către ţară”,
conform căreia patriarhul Teoctist urma să fie înlocuit cu
IPS Nicolae Corneanu. Acest act diversionist, semnat în
fals de arhimandriţii Justin Marchiș și Ioasaf Popa, trimis
în mii și mii de exemplare, de la același punct poștal din
București, la toate parohiile și instituţiile teologice din
întreaga ţară (cine putea să aibă toate aceste adrese?),
avea ca scop atât înspăimântarea electoratului prin
schimbările radicale pe care ar fi urmat să le opereze noul
regim (dacă până și patriarhul Teoctist a fost schimbat!),
cât și compromiterea publică a mitropolitului Nicolae
Corneanu, cel mai statornic și experimentat înalt ierarh al
BOR, conștiinţa exemplară a ortodoxiei românești, după
1989. Din fericire, presa n-a căzut în capcană și a
demontat rapid diabolica diversiune, ancheta declanșată
de SRI nefăcând public nici până azi numele celor care
au pus la cale infama mașinărie a dezinformării și
compromiterii luminosului ierarh de la Timișoara.
Anihilarea disidenţei înaltului ierarh
La șase ani de la așa-zisul „Puci de la Patriarhie”,
care a pus Biserica Ortodoxă Română într-o lumină foarte
proastă, prin arhimandritul Simeon Tatu, suspectat public
de colaborare cu KGB (Dumnezeu să-l ierte!), iată că o
nouă agresiune asupra imaginii mitropolitului Nicolae
Corneanu este instrumentată, de data aceasta pe faţă, de
către IPS Antonie Plămădeală și ceilalţi zece ierarhi ai
Mitropoliei Ardealului, croiţi după chipul și asemănarea
sa. Toţi aceștia s-au întrunit în Joia Patimilor (2 mai 2002.),
în cadrul Sinodului Mitropolitan al Ardealului, pentru a se
război deschis cu Biserica Greco-Catolică. În neliniștitoarea
„Declaraţie de presă” trimisă de Patriarhia Română mass-
mediilor din ţară, după numele mitropolitului Antonie și al
celorlalţi zece ierarhi ai Mitropoliei Ardealului, care
semnează veritabila declaraţie de război împotriva
conaţionalilor greco-catolici, apare următoarea menţionare:
CEEOL copyright 2020
143
„Această Declaraţie a fost adoptată de Timotei, Episcopul
Aradului, și de Laurenţiu, Episcopul Caransebeșului
(Mitropolia Banatului), ale căror eparhii au aceleași
probleme”.
Când a apărut în presa centrală din ultimii 12 ani
un singur caz de conflict interconfesional, similar celor
din Ardeal, în cele două episcopii ale Mitropoliei
Banatului? Aparent banala menţiune este, de fapt, o
bombă cu efect întârziat! Se știe că IPS Nicolae Corneanu,
mitropolitul Banatului, este singurul ierarh al BOR care
s-a solidarizat public cu cauza greco-catolicilor,
producând o disidenţă curajoasă, unică în istoria
Bisericii Ortodoxe Române. Conștiinţa cu adevărat
creștină numită Nicolae Corneanu nu poate admite ca
Biserica Ortodoxă să continue, în deplină libertate de
opţiune, agresiunea începută de comuniști și de KGB
asupra celei de-a doua „Biserici Naţionale”. Din păcate,
actualul Sfânt Sinod al BOR se pare că este dominat de
aripa care a moștenit mentalitatea (dacă nu controlul!)
fostei Securităţi. Sunt ierarhi care, la 12 ani după
evenimentele din 1989, nu pot înţelege că s-a schimbat
ceva profund în România și în lume și, sub oblăduirea
patriarhului Teoctist, menţinut interesat, continuă linia
dură a fostei Securităţi, începută în 1948, care vede în
Biserica Greco-Catolică dușmanul său de moarte, ce
trebuie anihilat cu orice preţ. Împotriva acestei direcţii
de sorginte slavofilă face curajoasă disidenţă
mitropolitul Nicolae Corneanu, luminatul ierarh al BOR
care a înţeles că anul 1989 a adus fiecăruia, indiferent de
trecutul său, posibilitatea trezirii și a revelaţiei lui Pavel
pe drumul Damascului.
Faptul că Mitropolia Ardealului „îi racolează”
împotriva greco-catolicilor și pe cei doi episcopi ai
Mitropoliei Banatului, când – de fapt – mitropoliile sunt
autonome și nu au dreptul să se amestece una în
treburile celorlalte, nu e decât o nouă diversiune pusă
la cale cu scopul de a-l izola și compromite pe Nicolae
Corneanu, care ar fi fost părăsit până și de episcopii
săi și lăsat singur în propria sa eparhie! Dar exact
aceasta era și tactica principală a Securităţii comuniste,
folosită cu succes împotriva opozanţilor indezirabili:
confecţionarea, prin diversiuni specifice, a unei imagini
publice de „caz izolat”, nespecific pentru unanimitatea
de monolit a majorităţii partinice. Ce se dorește să se
demonstreze prin această nouă agresiune? Că IPS
Nicolae Corneanu nu e decât „o oaie rătăcită”, cu care
nu se solidarizează nimeni, când – de fapt – strălucitul
teolog român este, în realitate, conștiinţa bună a
ortodoxiei românești actuale, de la care se va putea
regenera viitorul sănătos al întregii Biserici Ortodoxe
de mâine. În această situaţie, agresiunile Bisericii
Ortodoxe asupra altor culte, în special asupra Bisericii
Greco-Catolice, apar ca o prelungire vizibilă a violenţei
cu care Biserica majoritară a românilor își anihilează, în
mod stupefiant, propriile valori!
Să nesocotească cei doi episcopi „trădători” ai
Mitropoliei Banatului opţiunile exemplare și ferme ale lui
Nicolae Corneanu, cel mai înţelept și statornic înalt ierarh al
BOR, în cei peste 40 de ani ai săi de arhierie? Celor unsprezece
ierarhi ai Mitropoliei Ardealului, care se amestecă inadmisibil
și nestatutar în treburile Mitropoliei Banatului, li se
potrivește atât de exact versul unui valoros poet din
Transilvania: „Vai, nouă, faraoni, furnici ridicate în două
picioare...”
CEEOL copyright 2020
144 mitropolitul nicolae corneanu
IPS Nicolae la 80 de ani
Ieri, 21 noiembrie 2003, IPS Nicolae Corneanu,
mitropolitul Banatului, a împlinit 80 de ani, fiind născut în
1923, în ţinuturile pe care le păstorește ca înalt ierarh al Bisericii
Ortodoxe Române de peste 43 de ani. Prin urmare, la cei 80 de
ani ai săi, mitropolitul Nicolae este și cel mai statornic înalt
ierarh al Sf. Sinod, o autoritate inclusiv din punctul strict de
vedere al continuităţii istorice în arhierie. Din fericire pentru
ortodoxia românească, mitropolitul Nicolae este dublat și de
o înaltă autoritate teologică și morală, care îl singularizează în
contextul frămîntărilor din BOR, după 1989.
Fără nici o exagerare, Mitropolia Banatului este o
enclavă de normalitate, din toate punctele de vedere, în
ansamblul general al Bisericii Ortodoxe Române, IPS
Nicolae avînd curajul să se elibereze, prin penitenţă
publică, de compromiţătorul trecut comunist și să fie unul
dintre puţinii ierarhi ai Sf. Sinod actual care gîndește ca
un creștin cu adevărat liber, întors cu toată fiinţa doar
spre adevărurile și valorile lui Cristos cel răstignit. Această
poziţie radicală i-a atras, desigur, în ultimii ani, numeroase
tentative de compromitere (vezi cazul numit de presă
„Puciul Sfîntului Sinod”, din 1996, dar și altele, mai recente),
din partea celor ce n-au reușit să-și rezolve încă problemele
cu șantajul continuu al trecutului nemărturisit.
Împotriva acestora, Mitropolia Banatului continuă
să fie un model de Românie creștină, unde dificilele
probleme interconfesionale, care tensionează în mod
nefiresc celelalte eparhii ale ţării, și-au găsit rezolvarea, prin
soluţia iubirii reale (și nu demagogice) a aproapelui: IPS
Nicolae Corneanu a retrocedat catedrala și lăcașele greco-
catolice, în ziua de Paști a fiecărui an stă la masa pascală cu
fraţii creștini neoprotestanţi, merge să predice în lăcașele
lor și îi invită să evanghelizeze în catedrala ortodoxă a
Timișoarei, iniţiază nopţi de rugăciune și veghe pentru
unitatea credinţei, împreună cu creștinii romano și greco-
catolici, participă la procesiuni ecumenice prin Timișoara,
alături de liderii altor confesiuni. Într-un cuvînt, IPS Nicolae
s-a impregnat profund de ceea ce întreaga Românie de
după 1989 numește cu admiraţie „spiritul Timișoarei”!
În rapoartele anuale ale Congresului SUA și în cele
ale Uniunii Europene, care surprind cu obiectivitate cazurile
de încălcare a libertăţilor religioase din România, mitropolitul
Nicolae Cornenau este nominalizat de fiecare dată ca făcînd
excepţie de la ostilitatea generală a BOR faţă de greco-
catolici. Ca urmare a gesturilor sale firești de reparare a
nedreptăţilor și abuzurilor comuniste, în anul 2002, de
exemplu, raportul SUA precizează: „Sfîntul Sinod l-a
marginalizat pe mitropolitul Corneanu, iar clerul său îl
critică”. De ce l-a marginalizat Sf. Sinod tocmai pe
mitropolitul care a făcut din eparhia sa un model de
exemplaritate creștină, în ceea ce privește rezolvarea
relaţiilor interconfesionale, ce ar putea fi un model de
ecumenism real pentru întreaga Românie? – iată o întrebare
cu un răspuns ușor de aflat: fostele structuri securiste din
BOR orientează instituţia spre o restauraţie cu dublu discurs,
fără nici o justificare istorică și fără absolut nici o șansă în
viitor. În acest context, să fie o simplă scăpare faptul că la
ultimele decorări oficiale ale oamenilor Bisericii, a fost distins
cu cel mai înalt ordin din România un slujitor docil al ierarhiei
PSD, în timp ce IPS Nicolae Corneanu, după peste 40 de
ani de înaltă slujire ca mitropolit al lui Cristos, n-a intrat nici
măcar în atenţia atît de nesemnificativilor decoratori.
CEEOL copyright 2020
Nu de mult, mitropolitul Nicolae Corneanu a publicat
volumul „Pe firul vremii. Meditaţii ortodoxe”, o culegere de
articole apărute de-a lungul anilor în revista bucureșteană
„Jurnalul literar”. Cartea aceasta cu titlu atît de modest este
un veritabil manual al vremii pentru toţi cei interesaţi să afle
cum ar trebui să arate Biserica Ortodoxă Română de valoare,
cea adevărată cu adevărat, nu cea răsturnată pe care ne-o
prezintă demolatorii din interiorul ei. În cartea sa, mitropolitul
Cornenau dă răspunsuri ferme celor mai acute probleme cu
care se confruntă azi BOR, în relaţia cu comunismul,
naţionalismul, politica, greco-catolicii, celelalte culte și mișcări
religioase, mondializarea, știinţa, secularizarea, Securitatea,
fanatismul etc. Prin cartea sa, IPS Nicolae Cornenau,
mitropolitul cu cea mai îndelungă și mai complexă experienţă
ierarhică din Biserica Ortodoxă Română, propune efectiv un
nou mod de a gîndi în Biserică, pe măsura timpurilor pe care
le trăim și în conformitate cu orizontul de așteptare al
milioanelor de credincioși ortodocși autentici. Dacă n-am
încetat să credem și să sperăm în viitorul de valoare al
ortodoxiei e și pentru că în Biserica majoritară a poporului
român, la începutul mileniului trei creștin, slujește în altar un
om înalt pînă la Dumnezeu, numit Nicolae Corneanu.
Mitropolitul Corneanu, apreciat de Departamentul
de Stat SUA
În ziua de 21 noiembrie 2005 (sărbătoarea ortodoxă a
Intrării Maicii Domnului în Biserică), IPS Nicoale Corneanu a
împlinit vîrsta respectabilă de 82 de ani, după 43 de ani de
arhierie în scaunul mitropolitan al Banatului. Din fericire, IPS
Nicolae nu deţine doar această performanţă de statornicie
frumoasă și slujire necontenită la strălucitorul altar de Vest al
ortodoxiei românești. Longevitatea activităţii sale arhierești
la Timișoara și în întreg Banatul este dublată, în mod exemplar,
de nașterea sa din nou, în duhul adevărului și al credinţei
adevărate, din 1989 încoace, asemenea trezirii în Cristos cel
înviat a apostolului Pavel, după revelaţia pe Drumul
Damascului. În fiecare an, Departamentul de Stat SUA și
organismele europene fac public cîte un raport asupra
respectării libertăţilor religioase în ţările lumii, inclusiv în
România. În toate aceste rapoarte, care oferă imaginea
României creștine, din punctul de vedere obiectiv al
normalităţii lumii civilizate, sînt surprinse cu extrem de multă
minuţiozitate disfuncţionalităţile societăţii românești de
tranziţie, în căutarea așezării sale statornice sub semnul
normativ al valorilor. În contrast cu contextul general critic al
acestor documente, mitropolitul Corneanu este nominalizat
cu consecvenţă ca personalitate de excepţie a României
creștine contemporane: „Totuși, din cauza acţiunilor sale,
Sfîntul Sinod Ortodox l-a marginalizat pe arhiepiscopul
Corneanu, iar membrii clerului l-au criticat”, se precizează în
Raportul internaţional al Departamentului de Stat SUA,
referitor la libertatea de religie, făcut public la începutul lunii
noiembrie, 2005. Lucrarea ecumenică a arhiepiscopului-
mitropolit Nicolae Corneanu este, însă, profundă și cu efecte
pe termen lung. După cum s-a văzut și la recentele alegeri de
mitropolit al Ardealului, realitatea istorică evoluează în sensul
intuiţiilor de valoare ale IPS Corneanu, nu doar în societatea
românească laică, ci inclusiv în sînul Bisericii Ortodoxe
Române. Îi spunem Inaltului Ierarh Nicolae Corneanu un
creștinesc „La mulţi ani!”, viaţă îndelungată și sfîntă, în folosul
viitorului meritat de Biserica Ortodoxă Română.
Documentar realizat de Ion ZUBAȘCU