Miron Cristea de Abrudeanu

Ion Rusu Abrudeanu
•
Miron Cristea
2 Ion Rusu Abrudeanu
Miron Cristea – Patriarhul României 3
ION RUSU ABRUDEANU
Dr. MIRON CRISTEA
În această ediţie, cartea este prefaţată de

prof.univ.dr. Ioan Chirilă, decanul Facultăţii de
Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca,
şi prof.univ.dr. Mircea Popa
Ediţie nouă
Editura Napoca Star

Cluj, 2009
Editura NAPOCA STAR

Piaţa Mihai Viteazul nr. 34/35, ap. 19
tel./fax: 0264/432.547
Cluj-Napoca
mobil: 0740/167461
Director de editură: Dinu Virgil-Ureche

Redactor şef: Ileana-Voichiţa Vereş
Culegere computerizată: Nicolae Moldovan
© Ioan Felea, 2009
ISBN 978-973-647-645-7
MIRON ILIE CRISTEA – „un chip hristic”

şi calea izbăvirii (întregirii) neamului
A trecut în chip prea puţin observat de către mintea
mea momentul consfinţirii patriarhatului român. Îmi dau
seama că la fel a fost şi cu evenimentul istoric al dobândirii
autonomiei, dar acest lucru nu am reuşit să-l realizez în pura
sa realitate decât acum, acum când mă întâlnesc, spre
ruşinea mea, cu lucrarea „Ion Rusu Abrudeanu, Patriarhul
României Dr. Miron Cristea Înalt Regent. Oare de ce? Este
posibil ca să fi suferit de ceea ce numim adesea „suficienţă de
sine”, o suficienţă care ne face să ne mulţumim cu ceea ce
ne-a încântat pentru moment, iar acel moment pentru mine a
fost cel care mi-a adus înainte „Pagini dintr-o arhivă inedită”,
lucrarea vrednicului de pomenire Mitropolitul Antonie, care
avea menirea de a mă fi lansat într-o aprofundare a temei dar,
probabil, eu am zis că este suficient.
Acum citind această carte îmi dau seama ce am
pierdut, dar nu de totul, poate chiar era nevoie să treacă o
sută de ani de la acele evenimente pentru ca prin greutatea şi
gravitatea lor să-mi spună cât de adevărat este faptul că
timpul este o realitate omogenă şi că fiecare fapt, prin
dinamica şi tipologia lui, îl transcende cel puţin în mic, iar
această transcendere se realizează în chiar conţinutul
pedagogic, anagogic şi mistagogic al fiecăreia dintre făptuiri.
Acum poate sunt pregătit mai bine să înţeleg extraordinarul
praxis al întâiului Patriarh al României, praxisul Dr. Elie
Miron Cristea.
La întâlnirea cu lucrarea mitropolitului Antonie reţin
că m-a fascinat ideea dezvoltată de patriarhul Miron în cazul
tezei de doctorat de la Litere. Abordarea liricii eminesciene în
contextul liricii europene a perioadei, m-a făcut atunci să
înţeleg de ce mulţi se întorc spre Holderlin, dar nu numai
atât, ci şi stilul diplomatic uzitat în contextul budapestan de
către dr. Elie Cristea. Acum, însă, prin intermediul lucrării
d-lui Abrudeanu, orizontul meu devine doar o mică crevasă

din giganticul aisberg topliţean.
Lucrarea de faţă este un compendiu de monografie
istorică bisericească, pentru perioada în care a văzut lumina
tiparului (Cartea Românească, Bucureşti, 1929), dar pentru
azi este un manual de anamnesis menit să ne ofere în
contextul globalizării, căile de acţionare a Bisericii naţionale în
faţa diluţiei morale, culturale şi religioase româneşti. De
aceea, dintru început, nu pot decât să felicit pe iniţiatorii
proiectului de republicare a prezentei lucrări acum când în
orice moment putem identifica repere centenare pentru cel
care a fost fiu de ţăran, licean, seminarist, doctorand, asesor
consistorial, director de asociaţii şi de despărţământ, episcop,
patriarh şi regent; felicitări şi laudă. Dar acum mă voi
întoarce din exerciţiul de uimire în cel de transparentă
luciditate, împrumutată poate de la personajul principal şi de
la foarte sincerul şi obiectivul său coleg Ion Rusu Abrudeanu.
Cred că este un fapt important ce ar trebui remarcat: acum
este pe scaunul Patriarhal P.F. Sa dr. Ilie Daniel Ciobotea,
originar din locurile în care patriarhul Miron a sfinţit un izvor
al tămăduirilor dar şi multe izvoare ale tămăduirii minţilor,
care ca şi ilustrul înaintaş are o paletă extrem de largă de
preocupări, are o viziune foarte clară asupra interacţiilor ce
trebuie realizate între Biserică, Stat şi medii europene. Iată de
ce spun că pentru mine această lectură a fost şi va fi una cu
valenţe pedagogice extraordinare.
Structurarea pentateuhică, pentru mine ca biblist, îmi
sugerează profilul autorului, formaţia sa teologică, tendinţa
specifică nouă teologilor de a plasa în formele stiliste ale
originării tuturor crâmpeiele de istorie esenţială pentru
definirea etniei, naţiunii, confesiunii şi culturii noastre. Partea
întâi este cu mult mai mult decât o primă structură biografică
menită să prezinte stadiul naşterii şi formării acestui vlăstar
sănătos al ortodoxiei. Ea ni-l prezintă ca fiu al Topliţei
române, fiu al celor care unesc prin transhumanţa lor
provinciile române, dar şi ca spirit lucid, om care caută
creuzetul cultural românesc în care să se formeze, să se
rostuiască. Această parte o consider extrem de utilă pentru

tinerimea de azi. Ea ne arată faptul că trebuie să-ţi identifici
telosul personal şi să mergi perseverent înspre realizarea lui
(vezi acea trecere de la Bistriţa la Năsăud), dar deopotrivă
consider foarte utile sfaturile pe care le va oferi românimii
atunci când este nevoit să asiste la un examen final la Şcoala
de fete de la Sibiu: e bine să înveţi în altă limbă, dar numai
după ce a crescut în inima ta propria limbă, căci altfel se
stâlceşte chipul neamului tău.
Din aceeaşi parte e demn de remarcat în cadrul etapei
budapestane cel puţin două atitudini: una apologetică şi alta
anamnetic-euharistică.
Dr. Miron Cristea devine lider al studenţimii româneşti
şi din această poziţie se manifestă ca un veritabil apologet al
românismului (scrie articole polemice relative la publicaţiile
maghiare; realizează discursuri edificatoare pentru năzuirea
tineretului înspre unitatea de neam, etc.), dar el este cel care
ne arată în chip lămurit că trebuie să ne cinstim înaintaşii, că
trebuie să fim în unitate de înţelegere cu toate neamurile
fiindcă toate participă la împărtăşirea, comunicarea
adevărului, iar adevărul este unic şi nu este niciodată limitat
de o formulă lingvistică.
Din aceeaşi parte desprind un aspect extrem de
încărcat de învăţăminte pentru azi: modul de interacţionare
cu sfera politicului (vezi stima, respectul, preţuirea pe care o
manifestă faţă de Brătieni şi mai apoi faţă de familia regală şi
nu numai). Cred că am putea să observăm un reper extrem
de valoros: abordează politicul în mediul în care el vine să
afirme unitatea de neam, în mediul în care el vine să asigure
creşterea culturală şi morală a naţiunii.
Spirit vizionar, fin analist al socialului şi direcţiilor
europeniste ale socialului vremii sale, meditativ, dar şi
extraordinar manager cultural şi administrativ Dr. Elie Miron
Cristea na arată cum trebuie să interacţionăm cu economicul,
cu mediile de afaceri fără să afectăm imaginea Bisericii, lucru
extrem de important (a se vedea participarea sa la proiectul de
edificare a Catedralei din Sibiu, la proiectele de ajutorare
materială a elevilor români, a meseriaşilor, ş.a.), veritabile

lecţii.
Celelalte patru părţi sunt mai mult unitematice şi prin
însăşi poziţia domniei sale vin să se adreseze mai întâi
ierarhiei şi după aceea celorlalţi. De aceea îmi voi permite
doar să semnalez trei repere fundamentale: misiunea şi
mărturia creştină realizată prin sfinţiri, ctitoriri, cuvântări şi
prin dăruire; misiunea şi călăuzirea culturală realizată prin
conducerea asociaţiilor culturale la a căror apariţie chiar a
contribuit de cele mai multe ori; misiunea pentru neam şi
diplomaţia.
Ceea ce impresionează în chip deosebit este
deschiderea sa culturală şi dăruirea sa liturgică. Cât de mult
necesare ar fi azi proiecte ca cel ce vizează teatrul românesc,
înţelepciunea populară românească, muzica românească. Azi
teatrul nostru este gol, iar opera de multe ori pustie pentru că
nu mai există chemarea inimii înveşmântate în limba
tricolorului. Tare mult aş vrea să adun ceea ce a făcut
împreună cu Dima pe tărâmul muzicii, dar şi faptul prin care
spune: nu vă vindeţi pământul străinilor că va veni o vreme în
care ţara va fi a celui care deţine ca proprietar pământul.
Lucrarea este şi va rămâne pentru mine o împărtăşire
de fericire. Când am întâlnit expresia chip hristic am ezitat
puţin, dar când am văzut registrul imagistic mi-am zis: tre-
buie să mă odihnesc şi eu în zorii albaştri ai ochilor patri-
arhului şi regentului Miron pentru ca să mă înzdrăvenesc în
înţelegere şi să mă întăresc în lucrare, şi aşa este.
Nepreţuite şi multe laude celor care au simţit că e
vremea să re-lege cultul înaintaşilor pentru zidirea unui viitor
fericit ţării şi neamului.
De sfinţii Atanasi şi Chiril ai Alecsandriei
18 ianuarie 2008
Pr. IOAN CHIRILĂ, ph.d.

decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din
Cluj-Napoca
ÎNALT PREA SFINŢIA SA
PATRIARHUL ROMÂNIEI
Dr. MIRON CRISTEA
ÎNALT REGENT
OMUL ŞI FAPTELE
CONTRIBUŢIUNI LA STUDIUL ISTORIEI

BISERICII ROMÂNE ORTODOXE
CONTEMPORANE
DE
ION RUSU ABRUDEANU
VOLUMUL I
„CARTEA ROMÂNEASCĂ”, BUCUREŞTI

1929
PREFAŢĂ
La 18 iulie 2008 s-au împlinit o sută patruzeci de ani
de la naşterea celui dintâi patriarh al României şi a
Înaintestătătorului Bisericii Ortodoxe Române din perioada
interbelică, ierarh cu o activitate cărturărească şi
organizatorică extrem de bogată, ale cărui iniţiative şi
hotărâri au marcat şi mai marchează încă destinul preoţimii
noastre. De la Şaguna încoace clerul ortodox n-a mai avut o
personalitate la fel de covârşitoare, al cărui har să fi
influenţat aşa de mult viaţa şi aşezămintele bisericii ortodoxe
din ţară şi ale cărui talente de organizator să nu fi fost
încrustate o dată pentru totdeauna şi cu însemne dintre cele
mai trainice în viaţa naţională a statului român şi a
instituţiilor lui religioase. De aceea, ideea de a pune în faţa
cititorului de astăzi cea dintâi monografie care i-a fost
consacrată încă din timpul vieţii de către un foarte bun şi
talentat gazetar, om al Munţilor Apuseni, Ion Rusu
Abrudeanu (1870-1934), idee care îl preocupă în momentul
de faţă pe Ioan Felea, ni s-a părut absolut îndreptăţită şi o
considerăm de bun augur. Scrisă în 1928 (dar publicată
doar în 1929), cu ocazia sărbătoririi a 60 de ani de viaţă ai
mitropolitului şi patriarhului Miron Cristea, cartea lui Ion
Rusu Abrudeanu nu şi-a pierdut nici astăzi valoarea
documentară şi patosul expunerii, deşi, între timp, marelui
om al bisericii române i-au fost consacrate alte numeroase şi
reuşite cărţi evocatoare, cum ar fi cele semnate de Vasile
Netea (Tg. Mureş, 1938), Ioachim Crăciun (Cluj, 1939), Ilie
Şandru şi Vasile Borda (Tg. Mureş, 1998), ca să nu mai
vorbim de volumele care i-au scos din uitare o parte din
operă, volume restitutive semnate de Antonie Plămădeală.
Baza documentară privind viaţa şi activitatea sa s-a lărgit
astfel extrem de mult în ultimii ani, publicându-i-se arhiva
inedită, însemnările secrete, corespondenţa, pastoralele şi
cuvântările ţinute cu diferite ocazii şi chiar teza sa de licenţă
închinată vieţii şi operei lui Mihai Eminescu, teză apărută în
limba maghiară în 1905, carte care nu numai că îl aşează în

rândul celor dintâi exegeţi ai poetului nostru naţional, dar
are calitatea de a-l fi făcut cunoscut cititorilor de limbă
maghiară şi a fi produs, prin chiar acest act, un interes mult
sporit din partea poeţilor, scriitorilor şi publicului iubitor de
poezie din Ungaria, pentru poezia sa, pentru ideile şi
concepţiile sale îndrăzneţe, declanşând, în scurt timp, un
mare număr de traduceri.
Întâlnirea cu marii oameni de acţiune, cu marii
cugetători şi făuritori ai credinţei de neam din trecutul unui
popor este întotdeauna benefică. Consolidarea vieţii politice,
culturale, sociale, religioase de astăzi nu se poate face la
parametrii adecvaţi decât printr-o bună aprehendare a
realizărilor din trecut, cu reiterarea izbânzilor care ne-au
marcat istoria şi, în mod inevitabil, şi cu aducerea la masa
de judecată a prezentului a iniţiativelor mai puţin fericite.
Viaţa şi activitatea închinată neamului de către Miron Cristea
nu a fost lipsită nici de unele nici de altele, dar obligaţia
istoricului de astăzi este de a nu ignora şi a trece sub tăcere
tot ceea ce ne poate servi înţelegerea faptului istoric şi a
determinărilor lui cauzale. Pentru mulţi dintre cititorii de
astăzi cartea lui Ion Rusu Abrudeanu poate însemna o bună
introducere în contextul politic şi social al vremii, o
familiarizare cu multiplele probleme ce stăteau în faţa
generaţiilor de luptători pentru cauza naţională şi
bisericească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea din
Transilvania până la Marea Unire din 1918 şi apoi, după
aceea, până în preajma celui de al Doilea Război Mondial.
Viaţa lui Miron Cristea este viaţa unui misionar, a
unui ins dăruit în întregime cauzei naţionale şi religioase a
poporului său. Născut în Transilvania la Topliţa, la 18 iulie
1868, într-o modestă familie de ţărani, el a cunoscut de mic
ceea ce înseamnă asuprirea străină (tatăl său originar din
satul Potoc (azi Deleni) de pe Valea Gurghiului, de lângă
Reghin a fost nevoit, la porunca nemeşului atotputernic, să
se mute în mod forţat la Topliţa), ce înseamnă să înveţi la
şcoală într-o limbă străină şi să ţi se impună, în fiecare
compartiment al vieţii de zi cu zi, multiple reguli, restricţii şi

interdicţii. De aceea, ca foarte mulţi alţi copii de români cu
mintea ageră, şi copilul Ilie Cristea (acesta a fost numele cu
care a fost botezat) a văzut în învăţătura de carte o
posibilitate de emancipare de sub cnutul unor legi crude şi
anacronice şi un mod de a-şi sluji neamul. A învăţat carte la
liceul german din Bistriţa, apoi la cel românesc de la
Năsăud, unde a găsit un mediu prielnic de dezvoltare
şcolară, mai ales că în şcoală funcţiona şi o societate de
lectură cu mari tradiţii, „Virtus Romana Rediviva”, în cadrele
căreia s-a afirmat şi el, ajungând să fie ales în clasele mari
chiar preşedintele acesteia, ceea ce l-a îndemnat să-şi
încerce norocul şi în publicistică. Astfel, din această perioadă
datează apariţia în „Familia” de la Oradea a primelor sale
manifestări publicistice, aşa că atunci când se înscrie la
Seminarul Teologic Mitropolitan de la Sibiu, el îşi va păstra
locul de elev fruntaş, devenind şi aici preşedinte al Societăţii
de lectură „Andrei Şaguna” şi încercându-şi norocul cu noi
articole în „Telegraful român”, „Tribuna”, „Ţara noastră”,
„Foaia poporului”, „Dreptatea”, „Gazeta Transilvaniei” şi
altele, articole ce se remarcau printr-o intransigenţă demnă
de toată lauda, în care spiritul lui polemic de a răspunde
răuvoitorilor naţiei se remarcă drept o calitate esenţială. Este
firesc astfel să-l găsim printre apărătorii memorandiştilor, iar
apoi ca participant la congresul studenţesc de la Constanţa.
Aşa se şi explică alegerea ca temă de doctorat la
Universitatea din Budapesta a unei monografii care să-l
aducă în prim plan pe marele doctrinar al românismului, pe
Mihai Eminescu, scoţând în evidenţă marele său rol în
promovarea limbii populare, în fixarea versificaţiei, în
realizarea elogiului trecutului, creaţii care dovedesc „cât de
mult şi-a iubit Eminescu patria, poporul şi strămoşii” şi
implementarea unui crez naţional luptător („Există oare în
toată creaţia pământească o poezie care să se întipărească în
sufletul fiecărui român, ca Doina? Pot să afirm cu tărie că
nu. Care român n-o cunoaşte, n-a înţeles-o şi nu o
admiră?”).
La terminarea studiilor sale la Facultatea de Litere şi

Filosofie la Budapesta, Ilie Cristea va fi chemat la Sibiu,
unde i se va încredinţa postul de secretar arhidiecezan,
asesor consistorial şi redactor la ziarul „Telegraful român”,
căruia trebuia să-i stabilească orientarea de viitor. Între timp
se călugărise la mănăstirea Hodoş Bodrog, primind numele
călugăresc de Miron, astfel că la 1 ianuarie 1898, când a fost
numit director al ziarului „Telegraful român”, el avea în urmă
o anumită experienţă de luptător câştigată în cadrul
societăţii studenţeşti budapestane „Petru Maior”, unde a luat
parte (şi a organizat) mai multe „seri de înfrăţire” cu
studenţii celorlalte naţionalităţi asuprite din imperiu, găsind
o platformă şi un limbaj comun de acţiune. Platforma de pe
care a îndrumat activitatea colaboratorilor săi a fost una
exclusiv naţională, exprimându-i încrederea, încă de la
început, în izbânda cauzei naţionale: „Veni-va vremea,
spunea el, când cei care azi au ochi şi nu văd, urechi şi nu
aud, vor trebui să vază şi să auză că sfânt este ceea ce cere
poporul românesc, adică să i se respecte întreaga sa fiinţă
naţională”. Tot acum scrie şi publică Iconografia şi întocmirile
din interiorul bisericii răsăritene (1905), cu rol important în
reorientarea picturii bisericilor noastre. Apoi se încadrează
mişcării culturale a „Astrei”, pledând pentru culegerea
folclorului, pentru dezvoltarea şcolii naţionale, a teatrului şi
a muzicii noastre tradiţionale, pentru punerea în valoare a
zestrei etnografice şi istorice a poporului nostru prin
înfiinţarea unui muzeu reprezentativ, etnografic şi istoric la
Sibiu, lucru care s-a soldat cu primirea Ordinului „Coroana
României” şi cu numirea sa ca director al Despărţământului
Astra de la Sibiu şi preşedinte al „Reuniunii Române de
muzică”.
În urma acestor bogate realizări, puse în evidenţă şi
cu ocazia serbărilor de la Bucureşti din 1906, când l-a
cunoscut pe Brătianu, care a văzut în el un viitor ierarh de
seamă al neamului, tânărul cărturar este ales la 21
noiembrie 1909 episcop al Caransebeşului, în scaunul
deţinut nu demult de Nicolae Popea. A avut de înfruntat
opoziţia oficialilor maghiari şi a intrigilor locale, dar până la

urmă hirotonirea sa a avut loc la 3 mai 1910, şi la
intervenţia tânărului arhiduce Franz Ferdinand, căruia
prelatul nostru îi făcuse o bună impresie, şi care voia să-l
albă alături pentru schimbările pe care le preconiza.
Numirea sa s-a dovedit a fi fost extrem de benefică pentru
credincioşii ortodocşi din Transilvania, după cum o arată
preocupările sale din anii aceştia în vederea întăririi
solidarităţii naţionale, a păstrării şcolilor naţionale, a
eliminării actelor de şovinism şi ultranaţionalism ale
guvernului şi acoliţilor lui, prin demontarea politicii brutale
îndreptate împotriva societăţii româneşti în ansamblu. Etapa
războiului a fost una din cele mai grele, dar ea, în loc să
atenueze lupta pentru cauza naţională, a stimulat-o şi mai
mult, astfel că atunci când conducerea Partidului Naţional
Român a hotărât desprinderea de Ungaria a Transilvaniei,
toată suflarea era pregătită.
Episcopul de Caransebeş, Miron Cristea, şi-a avut
locul său bine definit în acţiunea de pregătire a Marii Uniri.
A participat apoi cu entuziasm la Marea Adunare de la Alba
Iulia, rostind o cuvântare înălţătoare şi s-a numărat printre
cei care au înmânat regelui, la Bucureşti, rezoluţia adunării.
În aceste condiţii, la 7 iunie 1919, a fost ales membru de
onoare al Academiei Române şi, în vederea unificării
regulamentelor de funcţionare a bisericilor ortodoxe din cele
două provincii, a fost ales şi mitropolit primat al noii ţări
unite, la 18 decembrie 1919. La 30 decembrie acelaşi an Sf.
Sinod a votat unirea tuturor eparhiilor din ţară, iar la
congresul preoţilor care a urmat, noul mitropolit al Bisericii
Ortodoxe Unificate a purces la organizarea şi legiferarea
acelor măsuri trebuitoare şi acomodate marilor schimbări
din ţară, precum înfiinţarea primei episcopii militare din
România Mare, înfiinţarea Institutului Biblic Ortodox,
precum şi trecerea mitropoliei ţării la rangul de patriarhat.
Miron Cristea a devenit astfel primul patriarh al României şi
al bisericii ortodoxe, aşezând astfel biserica din ţara noastră
la locul care i se cuvenea în rândul celorlalte biserici surori
şi oferindu-i statutul de organizare şi funcţionare. A patronat

demersurile pentru reapariţia revistei „Biserica Ortodoxă
Română” (1921) şi pentru revista „Apostolul”, a înfiinţat
Seminarul teologic „Miron Patriarhul” din Câmpulung
(1922), apoi Academia de muzică religioasă din Bucureşti
(1927), a sprijinit şi încurajat apariţia unei noi versiuni a
Bibliei în româneşte, realizată de preoţii Vasile Radu şi Gala
Galaction. A condus, în calitate de preşedinte de onoare,
Conferinţa regională a Alianţei Mondiale pentru înfrăţirea
popoarelor prin Biserică de la Bucureşti din 1933, a
consolidat relaţiile ţării cu vecini importanţi, prin vizitele
întreprinse la Locurile Sfinte (1927), Anglia (1936), Polonia
(1938) şi a deţinut importante funcţii politice, precum
calitatea de Regent, între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, şi
prim ministru al ţării, de la 10 februarie 1938 la 6 martie
1939. Din serialul de lucrări Pastorale şi cuvântări, pe care
le-a publicat în şase volume între anii 1923 şi 1939, reiese
marele său rol jucat ca important factor de decizie în
multiplele probleme ale vieţii politice, religioase, culturale ale
României interbelice. A adus în ţară osemintele voievodului
martir Constantin Brâncoveanu şi le-a îngropat în pământ
românesc; a direcţionat fonduri pentru mănăstirile Pasărea,
Ţigăneşti, Viforâta, Zamfira, a pledat pentru înfiinţarea unui
muzeu bisericesc, înfiinţarea unor catedre de muzică
bisericească, a întărit rolul mănăstirilor în viaţa religioasă de
la noi, s-a pronunţat în repetate rânduri împotriva
alcoolismului la sate şi oraşe, pentru întărirea activităţii
Frăţiei Ortodoxe Române, pentru sprijinirea celor săraci prin
„căminele milei”, pentru educarea tineretului şcolar în
spiritul moralei religioase, pentru ideea de preot-misionar,
pentru reforma calendarului, întărirea credinţei românilor
din America de Nord, sprijinirea activităţii femeilor,
sprijinirea înfiinţării unei noi episcopii la Peri, în Maramureş,
a înfiinţării Seminarului de la Cernica, a trimiterii de tineri la
studii în străinătate, a sprijinirii Concordatului cu Vaticanul
pe baze reciproc avantajoase, a celor pentru votarea legii
agrare, cinstirea eroilor neamului, sau a sărbătoririi zilei
copilului, a strângerii unor fonduri pentru cei săraci etc., etc.

Cuvântările sale sunt de asemenea foarte numeroase şi
ţinute cu diferite ocazii. Unele sunt cu caracter bisericesc,
altele vizează adunările eparhiale, sfinţiri de biserici,
inaugurarea unor lăcaşuri de cult sau evenimente culturale.
Unele au un rol educativ imediat, altele fac incursiuni în
trecutul de luptă şi suferinţă al românilor, cum ar fi
cuvântarea rostită la centenarul lui Gh. Lazăr, la centenarul
naşterii lui Avram Iancu de la Ţebea, la a 10-a aniversare a
Marii Uniri de la Alba Iulia, din 20 mai 1929, la
comemorarea a 150 de ani de la martiriul lui Horia, Cloşca şi
Crişan, cuvântările din Catedrala „Lincoln” sau „Atheneum”
din Anglia etc. Peste tot cuvântul său este ascultat, venerat,
urmat, căci viaţa neamului este pusă întotdeauna la locul ce
i se cuvine. Aşa, de pildă, vorbind despre rolul ritualurilor
religioase în păstrarea comorilor folclorice de la ţară, el
accentua: „Limba şi datinile strămoşeşti, cele mai alese s-au
dezvoltat şi menţinut în cadrul manifestărilor credinţei
strămoşeşti ale înaintaşilor noştri la botez, la cununie, la
înmormântare, la sărbătorile mari şi mici şi la alte asemenea
ocazii”. Vorbind despre Frăţia Ortodoxă Română, el sublinia:
„Neamul şi ţara vor profita pe urma acestei munci de
superioară înţelegere a rosturilor vieţii. Binecuvântez şi eu
temelia acestei FOR, scopul ei creştinesc şi atât de lăudabil”.
Cartea pe care publicistul din Munţii Apuseni Ion
Rusu Abrudeanu o închină patriarhului României Miron
Cristea se numără printre lucrările sale publicistice cele mai
bune. Autorul s-a străduit să ofere cititorului o
documentaţie cât mai largă, să folosească arhivele şi presa
pentru a scoate la lumină tot ceea ce este demn de relevat
într-o viaţă de om închinată misionarismului creştin. N-a
lăsat la o parte nici scrierile cu caracter memorialistic ale
marelui ierarh şi nici opiniile rostite despre el de-a lungul
timpului în presă sau cu diferite ocazii. Pe lângă lucrarea pe
care i-o închină, ar mai fi de adăugat pentru cercetătorii
vieţii şi operei ilustrului patriot şi bogăţia de informaţii
deţinută de impresionantul volum omagial, intitulat
Închinare IPP Miron cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani,

apărut în 1938, volum care conţine o sumedenie de
prestigioase semnături, între care amintim pe acelea ale lui
N. Iorga, Sextil Puşcariu, Al. Lapedatu, Ion Lupaş, Onisifor
Ghibu, Iuliu Scriban, Sebastian Stanca, S. Mehedinţi, T.G.
Bulat, Aurelian Sacerdoţeanu, Ştefan Lupşa, Dan
Simonescu, Damian P. Bogdan, Gr. T. Marcu etc. Reţinem
de aici câteva cuvinte de caracterizare exprimate de preotul
Sebastian Stanca: „Bunătatea sufletească a omului adevărat
mare nu se caracterizează numai prin faptele săvârşite în
situaţii de înaltă răspundere, ci şi în actele modeste şi
mărunte de adevărată superioritate sufletească”.
În 1939 i s-a dedicat din partea eparhiei
Caransebeştului un alt Omagiu (Caransebeş, 1939).
Drumul prin viaţă al fostului patriarh al României
Miron Cristea este marcat de numeroase fapte pilduitoare.
Este drumul unui luptător pentru cauza nobilă a neamului,
drumul unui îndrumător la fapte bune şi încărcate de
semnificaţie morală şi de înălţare sufletească. Iată de ce
apariţia într-o nouă ediţie a cărţii pe care i-a închinat-o
talentatul gazetar Ion Rusu Abrudeanu nu poate fi decât
salutată cu toată căldura.
Mircea POPA
PREFAŢA la ediţia din anul 1929

La 18/31 Decembrie 1929 se împlinesc exact 10 ani de
când Marele colegiu electoral, alcătuit din membrii Sf. Sinod,
din senatorii şi deputaţii ortodocşi al primului Parlament al
României Mari, a ales cu unanimitate de voturi pe Prea Sfinţia
Sa dr. Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, ca Mitropolit
al Ungro-Vlahiei şi Primat al României.
Faptul că şi reprezentanţii Mitropoliilor Ardealului şi
Bucovinei şi a Arhiepiscopiei Basarabiei au luat pentru întâia
dată parte activă la alegerea Mitropolitului Primat, care
încorporează unitatea canonică a bisericii ortodoxe naţionale
române, semnifica primul început de unificare bisericească.
Evenimentul acesta important era o consecinţă firească a
memorabilei sesiuni a Sf. Sinod şi a Consistorialul superior
bisericesc din 30 Decembrie 1919, în care s-a votat unirea
tuturor eparhiilor ortodoxe din România întregită. El constituia,
în conştiinţa tuturor membrilor Marelui colegiu electoral primul
pas hotărâtor pentru desăvârşirea unităţii sufleteşti şi politice
a poporului român, întregit în graniţele sale naturale după
atâtea veacuri de vitregă, nedreaptă şi dureroasă despărţire.
Cei doi ierarhi ardeleni de pe vremuri, Teodosie din Veştem,
fost Mitropolit la Bucureşti în timpul domniei lui Constantin
Vodă Brâncoveanu, şi Iacob Stamati, fost Mitropolit al
Moldovei (1792- 1803), deschiseseră de astă-dată din plin
drumul unui al treilea Ardelean la cea mal înaltă treaptă
bisericească şi cu drepturi canonice pe întreg întinsul
ţinuturilor locuite de Români.
Pentru comemorarea acestei zile şi a însemnatului act,
de care este legată amintirea ei, am socotit că ar fi la locul
său. publicarea unei lucrări comemorative, care să înfăţişeze
lumii româneşti împrejurările, care au determinat şi condus la
această alegere, precum şi biografia primului archiereu
ardelean, căruia Ţara Mamă i-a făcut cinstea să-l aşeze în
scaunul de Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al bisericii

române ortodoxe, ilustrat de atâţia mari ierarhi, faţă de care,
până la nefasta unire din anul 1700, toţi Mitropoliţii români
din Alba-Iulia se obligau în scris şi sub prestare de jurământ
ca să păstreze neschimbate întocmirile scaunului metropolitan
al Ungro-Vlahiei, ca şi mărturisirea de credinţă a bisericii
muntene,supunându-se „la puteri şi la stăpâniri străine
numai în lucrurile cele politiceşti”, cum se exprimă marele
nostru învăţat şi profesor N. Iorga.
Îmi dau bine seama că a scrie biografia unui bărbat cu
o suprafaţă şi influenţă morală şi politică atât de covârşitoare
în viaţa de azi a Statului român, cum este aceea a înalt Prea
Sfinţiei Sale dr. Miron Cristea, actual Patriarh al bisericii
române ortodoxe şi înalt Regent, nu este de loc un lucru uşor.
Într-adevăr, a descrie viaţa unui om ales, care încă de pe
băncile Universităţii din Budapesta s-a afirmat ca un iscusit şi
energic luptător pentru, drepturile fraţilor săi Români din
fostul regat al Ungariei şi care joacă azi cel mai preponderent
rol în viaţa bisericească şi de Stat a României întregite,
însemnează a desăvârşi nu numai o operă grea, ci şi o operă
plină în acelaşi timp de răspundere în faţa istoriei. Ea
presupune, pe lângă o muncă conştiincioasă, totodată un
discernământ încercat şi o mare dragoste de adevăr.
Dacă totuşi, din proprie iniţiativă – ca fost coleg de
seminar la Sibiu, în toamna anului 1889, când pentru prima
oară am cunoscut şi apreciat pe actualul Cap al bisericii
române în calitatea sa de preşedinte al societăţii literare
„Andrei Şaguna” – m-am încumetat să duc la bun sfârşit
înfăptuirea unei asemenea sarcini dificile şi delicate, o fac mai
ales din dorinţa ce mă însufleţeşte de a aduna în volumul de
faţă un material cât mai bogat şi mai veridic, de care să se
poată folosi în viitor scriitorii de talent, care se vor simţi
îndemnaţi să scrie istoria critică a marilor evenimente
naţionale, politice şi bisericeşti din ultimii 35 de ani, în
decursul cărora persoana primului Patriarh al României a
figurat, neîntrerupt, cu cinste şi cu demnitate şi totdeauna în
primele rânduri.
Am căutat anume să dau o dezvoltare cât mai amplă

activităţii desfăşurate de înaltul Ierarh şi Regent de azi, atât
în vremea robiei ungureşti, cât şi de la înfăptuirea României
Mari încoace, pentru că ea împletindu-se mereu cu luptele
naţionale ale fraţilor din Ardeal, a mers paralel şi în cadrul
politicei instinctului naţional, care pornea direct de la
Bucureşti. Astfel, socotesc eu, sarcina viitorilor istoriografi va fi
mult mai lesnicioasă şi mai comodă.
Ca scriitor modest, care am sentimentul că istoria
critică nu poate fi scrisă de contimporani, – căci, pentru a
vedea bine, e nevoie de distanţă în timp –, solicit indulgenţa
binevoitoare a publicului cititor pentru eventualele scăderi ce
va constata în lucrarea de faţă. Dacă ea va fi bine primită,
răsplata mea va fi desigur mare, constituind un nou imbold la
muncă pentru mine. Publicarea unui al doilea volum, care să
cuprindă istoricul interesant al tuturor eparhiilor române
ortodoxe azi în fiinţă, este menită, în gândul meu, să
sporească în chip util materialul necesar pentru scrierea unei
vaste şi documentate istorii a bisericii ortodoxe române, vechi
şi contimporane.
I. RUSU ABRUDEANU
Bucureşti, 29 August 1929

INTRODUCERE
«Amicus Plato, sed magia amica veritasv,
(Ammonios în «Viaţa lui Aristotel»)
Biografia este istoria evoluţiunii unui suflet omenesc.

Din acest punct de vedere ea trebuie să fie ceea ce este
pentru un pictor portretist fondul, pe care îşi plasează
modelul.
În zilele în care trăim, pentru a fi la modă, există o
biografie modernă, care, ca formă literară, diferă de cea a
biografiei tradiţionale. Cum biografia modernă pretinde să fie
o lucrare fie ştiinţifică, fie artistică sau, ca romanul, un
mijloc de expresie, se pune întrebarea: cărei metode urmează
să-i dăm noi preferinţă?
Răspundem scurt: Noi nu voim ca biograful să tragă
concluzii din idei preconcepute. Năzuinţa noastră este ca
faptele observate să conducă ele singure la idei generale,
apoi ca aceste idei generale să fie făcute cu grijă şi fără
pasiune.
Ar fi absurd să ne închipuim biograful modern ca pe
un om perfect imparţial. Totuşi, după noi, prima condiţie a
unui biograf trebuie să fie preocuparea de a fi onest în ceea
ce scrie. Biograful, ca şi istoricul, nu pot intra în domeniul
artei sau al ştiinţei, căci prin aceasta dau naştere curiozităţii
ştiinţifice, de multe ori insaţiabilă. Grija de căpetenie a
biografului trebuie să fie transmisiunea veridică a
personalităţii ce şi-a ales s-o descrie, în lumina faptelor şi
evenimentelor întâmplate.
Iată motivul binecuvântat, care ne dictează ca, în
lucrarea noastră, să urmărim lucrurile obiectiv şi în ordinea
lor cronologică. De altfel însuşi cititorul nu se poate interesa
de fapte, care nu se prezintă în ordinea lor normală. Am ales
această metodă, fiindcă suntem convinşi că, prin ea, putem

exprima mai bine adevărul, ca şi respectul pentru tradiţie.
Ştim bine însă că metoda aceasta (a biografiei
considerată ca mijloc de expresie) este cea mai grea, fiindcă
ea cere multă prudenţă, perfectă onestitate şi ferma dorinţă
de a nu altera faptele. Cititorul caută involuntar în biografie
un mijloc de expresie, pentru că nimic nu exercită o
influentă mai mare asupra acţiunilor omeneşti aşa ca şi
cunoaşterea acţiunilor altor oameni.
„Dacă X sau Y a reuşit în viaţă, muncind aşa şi aşa,
de ce n-aş încerca să reuşesc şi eu!!” – îşi zice cititorul.
În această privinţă este instructiv de văzut, citind
istoria lui Napoleon I, ce enormă influenţă a avut asupra
acestui mare împărat citirea operelor celebrului biograf şi
moralist grec Plutarch1, ca de altfel asupra tuturor
bărbaţilor, care au jucat rol în revoluţia franceză.
Fără îndoială, citirea biografiilor oamenilor mari
exercită asupra cititorilor o influenţă morală şi
binefăcătoare. Căci întrebăm: Cine după citirea biografiei
eroilor noştri Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, a marilor
noştri scriitori N. Bălcescu, V. Alecsandri, M. Eminescu, G.
Coşbuc, a eminentelor feţe bisericeşti ca mitropoliţii Varlaam,
Dositeiu, Veniamin Costache, baronul Andrei de Şaguna şi
episcopul Melchisedec, a marilor regi Carol I şi Ferdinand I,
ca şi a iluştrilor bărbaţi de stat Ion C. Brătianu, (tatăl), M.
Kogălniceanu, Ion I. C. Brătianu (fiul), Take Ionescu, etc.,
1 Plutarch, născut între 46 şi 50 la Cheronea, în Beoţia, şi mort între anii

120 şi 130 după Christos, elevul filosofului Ammonios din Atena.
Împăratul Traian i-a dat demnitatea de consul, iar împăratul Adrian pe cea
de chestor al Achaiei. Numeroasele sale scrieri se împart în două grupe:
Vitae parallelae şi Moralia. Renumite sunt cele 14 vieţi paralele, numite de
unii admiratori „una dintre cele mai frumoase opere din lume”, atrăgătoare
prin plasticitatea imaginilor şi vioiciunea sentimentelor, prin zugrăvirea
caracterelor şi alegerea anecdotelor istorice. Shakespeare, Corneille, Raçine
şi Voltaire au luat din cărţile lui Plutarch multe subiecte pentru operele lor.
dacă nu se simte în mod natural egalul acestor mari figuri,

descoperă cel puţin că există în fiecare suflet un personagiu,
care înţelege şi aprobă sforţările şi atitudinile lor cele mai
nobile?
Acţiunea morală a biografiei este indiscutabilă şi
folositoare. Ea deşteaptă în noi sentimentul mărirei, dă
încredere în puterea de muncă a individului şi ne învaţă a
cunoaşte primejdia de a agita încontinuu şi de a nu calma
spiritele nici odată.
Carlyle spune că o viaţă bine descrisă este tot aşa de
rară ca o viaţă bine împlinită. Iată un motiv puternic, între
atâtea altele, de a fi modeşti şi de a nu avea pretenţia că
prezenta biografie ar fi o operă desăvârşită. De aceea
precizăm: Scopul nostru este mai mult să expunem
cronologic şi în mod obiectiv faptele şi evenimentele, ceea ce
constituie, credem, suprema virtute estetică. Şi aceasta
pentru că suntem convinşi că omul se poate simţi încurajat
să imite numai fapte adevărate, lăudabile şi glorioase, iar nu
atitudinea unei statui de piatră, oricât de artistică ar fi ieşit
ea din mâna sculptorului.
Biografia înalt Prea Sfinţişi Sale dr. Miron Cristea,
Patriarhul României şi Înalt Regent, fiind bogată în
asemenea fapte, vrednice şi demne de imitat, avem ferma
credinţă că apariţia volumului de faţă îşi va îndeplini
menirea, pe care i-am destinat-o, în sufletele generaţiilor
viitoare, dornice de a cunoaşte faptele marilor lor înaintaşi.
I. RUSU ABRUDEANU
PARTEA ÎNTÂIA
CAPITOLUL I.
ORIGINEA FAMILIEI PRIMULUI PATRIARH
AL ROMÂNIEI
Dr. Miron Cristea, primul Patriarh al României, este de

extracţie pură ţărănească, ca de altfel cei mai mulţi din şirul
ierarhilor ţărilor române. Unii dintre ei au fost şi de origina
burgheză, adică fii de târgoveţi. Puţini însă, foarte puţini, au
avut o obârşie nobilă sau boierească.
Printre aceştia din urmă istoria bisericii române
ortodoxe citează pe George V.
Movilă, mitropolitul Moldovei şi
Sucevei (1581-1582 şi
1584-1590); pe Petru Movilă,
mitropolitul Kiewu-lui, celebrul
autor al „Mărturisirei ortodoxe a
bisericii de răsărit” (1632-1647),
amândoi din familia renumită a
Movileştilor, care a dat mai mulţi
Domni Moldovei; pe mitropolitul
Gavriil I Calimah (1760-1786),
din viţa boierească a Calimahilor
care a dat şi ea trei Domni
Moldovei; pe mitropolitul
Moldovei Veniamin Costache
Fig. 1. Petru Movilă, fiu de
(1803-1808 şi 1812-1844) şi în
Domn moldovean,
sfârşit pe mitropoliţii Moldovei mitropolitul Kiew-ului
Sofronie Miclescu (1851-1860) şi
(n. 1597; m. 1647).
Calinic Miclescu (1863-1875), care
de la 1875 până la 1888 a fost mitropolit al Ungro-Vlahiei şi
primat al României.
Dintre ierarhii bisericii române ortodoxe din Ardeal au

fost de neam nobil mitropoliţii de Alba-Iulia: martirul Sava
Brancovici (1656-1680), a cărui
origine unii scriitori o trag din
despoţii sârbi cu aceleaşi nume;
Iosif Buday de Piskints
(1680-1682) şi Teofil sau Toma
Szerémi (1692-1697), cel care a
deschis drumul trădării religiei
strămoşeşti, acceptând unirea
cu biserica catolică, pe care a
desăvârşit-o apoi mitropolitul
Atanasie la 1700.
Marele mitropolit Andrei
Şaguna n-a fost nobil. El era
dintr-o
familie
Fig. 2 Mitropolitul Moldovei
Veniamin Costache
burgheză
(n. 1768; m. 1846). de
negustori
macedo-români din Miskolcz (Ungaria) şi
titlul de „baron” l-a primit numai în anul
1852, din partea împăratului Francisc
Iosif I, ca răsplată pentru atitudinea lui
dinastică în cursul revoluţiei din anii
1848 şi 1849.
Obiceiul acesta, de origine
feudală, de a aşeza nobili în înaltele Fig. 3 Mitropolitul
demnităţi bisericeşti, a mai rămas încă Andrei baron de
în mare cinste. Numai biserica papistaşe Şaguna (n. 1809;
şi în special în biserica catolică din m. 1873), după o
fotografie din anul
Ungaria, unde mulţi baroni şi conţi
1872.
unguri scăpătaţi, îmbrăţişând cariera
preoţească, sunt de preferinţă împinşi şi de guvern şi de
scaunul papal la rangurile mănoase de episcopi.
Biserica ortodoxă, se poate spune, a ţinut în general
mai mult seama de mersul vremii cu tendinţele sale mereu
crescânde de nivelare şi democratizare. Bărbaţii conducători

ai destinelor României, ca şi membrii Sf. Sinod, călăuziţi de
principiul democratic că „omul sfinţeşte locul”, nu s-au
împiedecat nici o clipă măcar de faptul că episcopul
Caransebeşului, dr. Miron Cristea, era fiu de ţăran – şi cu
unanimitate şi ovaţiuni l-au ridicat la cea mai înaltă treaptă
bisericească: Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al
României, azi Patriarh şi Înalt Regent.
Civilizaţia modernă, înlocuind blazoanele şi diplomele
pergamentare din criteriul ocupării demnităţilor înalte cu
simpla apreciere a muncii şi a meritului, Înalt Prea Sfinţia Sa
Patriarhul României se mândreşte azi, ca totdeauna, cu
obârşia sa plebeică, care este comună de altfel imensei
majorităţi a intelectualilor ardeleni. Izvorului nesecat de
energie naţională, care rezidă în pătura ţărănească,
numeroasă, harnică şi din ce în ce mai avidă de carte,
viitorul îi va da desigur din ce în ce mai mult toată cinstea,
toată întrebuinţarea şi toată amploarea ce i se cuvine.
CÂTEVA CONSIDERAŢIUNI ISTORICE
Istoria dezvoltării poporului român din Ardeal şi fosta

Ungarie (în întinderea ei dinainte de războiul mondial) ne
arată că din cauza apăsării şi a persecuţiei sistematice, de
care au avut parte Românii în decursul veacurilor din partea
organelor de stat ungare şi austriece, n-a fost posibilă
formarea unei nobilimi pur româneşti, ca la celelalte
popoare, care alcătuiau mozaicul austro-ungar.
O clasă boierească românească, distinctă şi bine
închegată, nu exista decât în principatele Munteniei şi
Moldovei, de unde, în cursul vremilor, mai treceau
reprezentanţi de ai ei şi în ţările vecine. Astfel boierii
Moldovei au dat Ruşilor în secolul al 17-lea pe marele
mitropolit al Kiew-ului, Petru Movilă, din neam domnesc, iar
boierii Munteniei o seamă de diplomaţi şi generali ruşi din
familia Cantacuzinilor, etc. Tot din rândurile boierilor
munteni îşi trage originea familia conţilor unguri Kendeffy,
din ţara Haţegului, care sunt urmaşi ai Cândeştilor din

Oltenia.
Românii din Ardeal au împrumutat Ungurilor,
deţinători ai puterii de stat, un şir întreg de elemente
inteligente, care cu timpul au fost inobilitate,
maghiarizându-se însă complet. Trăind secole întregi ca
iobagi, ca robi ai pământurilor nobililor, numai acei dintre
Românii puteau ajunge la slujbe, la ranguri nobilitare şi la
bună stare, care se lepădau de neam, îmbrăţişau religia
catolică ori calvină şi se declarau de unguri. Un Român nu
putea ajunge nobil, baron sau conte, decât cu preţul
părăsirii legii strămoşeşti, adică a trădării de neam.
Istoria este plină de asemenea specimene de Români,
începând cu Ion Huniade Corvinul,
guvernatorul Ardealului (1446-1453), cu
fiul acestuia Mateiu, regele Ungariei
(1458-1490), apoi cu Nicolae Olah,
mitropolit primat al Ungariei, toţi trei
descendenţi ai lui Dan Basarab, fost
Domn al Munteniei, şi sfârşind cu
familiile conţilor Mailat, Mikó, Nakó,
Kendeffy, a baronilor Iosika, Nopcea,
Sina etc., care toţi au o obârşie
românească.
Fig. 4. Regele Matei La marea adunare naţională din
Corvinul al Ungariei 3/15 Mai 1848, ţinută de Românii
(n. 1443; m, 1490),
ardeleni pe câmpia Blajului, a asistat
fiul eroului Ioan
Huniade Corvinul,
între zecile de mii de ţărani şi a depus
nepotul lui Voicu jurământ cu mâinile înmânuşate şi
Huniade şi al soţiei baronul Nopcea din ţara Haţegului,
sale Elisabeta ceea ce însă n-a împiedecat ca mai
Mărgineanu. târziu, peste 20 de ani, odraslele sale
să iasă din comunitatea românească şi
să ajungă unul mareşal la Curtea împărătesei Elisabeta a
Austro-Ungariei, iar un altul director general al operei din
Budapesta. Deci pierduţi cu totul pentru poporul românesc,
din sânul căruia au ieşit.
Singurii Români, care au făcut excepţie de la această

regulă şi care, deşi ridicaţi la rangul de baron, nu s-au
lepădat de neamul lor, ba din contra au lucrat cu o râvnă şi
mai mare la ridicarea lui, au fost: marele mitropolit din Sibiu
Andrei baron de Şaguna (n. 1 Ianuarie 1809 şi m. 16 Iunie
1873), baronul Ladislau B. Pop (n. 16 Ian. 1819 şi m. 17
Februarie 1875), fost preşedinte de secţie la Curtea de
casaţie din Budapesta şi fost preşedinte al Astrei
(Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român,
cu sediul în Sibiu) de la 1867-1874, apoi colonelul baron
David Ursu de Marginea (n. 1816 şi m. 1897). De asemenea
s-au manifestat totdeauna ca buni Români toţi membrii
familiei Mocsonyi, care au fost şi ei înnobilaţi, fără însă să li
se fi acordat rangul de baron sau conte.
SLUJBA ALTARULUI – SINGURA NOBLEŢE
Singura nobleţă, pentru care luptau Românii pe

timpul regimului unguresc, era cariera preoţească: slujba
altarului, care a fost şi din norocire este şi azi în mare cinste
în ochii poporului.
Spre a înţelege mai bine această năzuinţă e destul să
spun că fie iertată mama mea era cea mai fericită şi mai
mândră femeie din Abrud-sat, pentru simplul motiv că eu
cântam binişor în strană, citeam frumos apostolul în
mijlocul bisericii şi deci – credea ea – că aveam aptitudini
pentru cariera preoţească.
Lozinca administraţiei austro-maghiare era însă ca
Românului să nu i se dea nas şi posibilitate de dezvoltare.
Această mentalitate şi persecuţie făcea ca pe lângă fiii de
preoţi, toţi copiii de ţărani mai înstăriţi să alerge şi ei la
şcoală şi să îmbrăţişeze singura carieră posibilă, acea de
preot sau de învăţător, dar mai ales cea de preot. Aşa se
explică faptul că majoritatea cărturarilor ardeleni au crescut
şi au învăţat carte cu ajutorul prescurei şi în vederea
prescurei, care, chiar când era puţină, era sigură, nu implica
semnături „prea înalte” şi nu era împreunată cu umilinţe de

tot felul.
De acest bun şi creştinesc gând au fost conduşi şi
părinţii înalt Prea Sfinţiei Sale Patriarhul dr. Miron Cristea,
când s-au hotărât să dea pe cel de al patrulea al lor copil la
şcoală cu destinaţia de a-l face servitorul altarului.
FAMILIA CRISTEA
ÎN LUPTĂ CU NOBILIMEA MAGHIARĂ
Numele de familie Cristea este răspândit şi în Ardeal,

ca în toate părţile locuite de Români. Familia originară a
înalt Prea Sfinţiei Sale Patriarhul Miron, cu numele de
Cristea, este băştinaşă din comuna Potoc, judeţul Murăş. În
secolul al 17-lea, în urma persecuţiunilor ungureşti, care se
aplicau Românilor atât din partea funcţionarilor
administraţiei de stat, cât şi din partea nobililor
atotputernici, un strămoş al său, anume Vasile Cristea, a
fost nevoit să-şi părăsească gospodăria din comuna Potoc şi
să se mute în Topliţa română.
Motivul acestei mutări silite a fost următorul:
Vasile Cristea era „birău domnesc”, adică logofăt,
peste averea baronului Kemény din comuna Potoc. Iobagul
Vasile Cristea, fiind un bărbat curagios şi înzestrat cu o fire
independentă, se împotrivea de multe ori poruncilor şi
năzbâtiilor tiranice ale domnului feudal. Atitudinea aceasta
i-a adus într-una din zile mare năpaste pe cap: a fost închis,
dat judecăţii boiereşti şi condamnat să fie tăiat în grapă de
coase. Ţăranii au trimes însă vorbă baronului că în ziua în
care va fi tăiat Vasile Cristea, va pieri şi familia Kemény până
la cea din urmă odraslă.
În urma acestei ameninţări şi convins că cu Vasile
Cristea şi în general cu ţăranii români nu era lucru de
glumit, nobilul ungur s-a răzgândit şi a poruncit argaţilor săi
să mute gospodăria iobagului răzvrătit în fundul munţilor, în
comuna Topliţa română. Pe urmă i-a dat drumul şi lui Vasile
Cristea, care, când a văzut iarăşi soarele libertăţii, a
mulţumit lui Dumnezeu şi s-a îndreptat spre casă. N-a mai

dat însă de ea. Pe unde fusese gospodăria lui, era loc pustiu,
căci totul fusese distrus din ordinul baronului. Astfel
neavând încotro, şi-a luat toiagul în mână şi a plecat să-şi
caute nevasta şi feciorul. Aşa a ajuns familia Cristea în
Topliţa română1.
Din asemenea strămoşi nu se putea să nu răsară
urmaşi la fel: Români demni, dârzi şi cu o profundă dragoste
de neam.
PREFECTUL MARTIR CONSTANTIN ROMANUL
Unul din aceştia a fost prefectul legionar şi martir

Constantin Romanul, a cărui mamă, cu numele Paraschiva,
era rudenie apropiată şi de sânge cu mama
Patriarhului-Regent, băştinaşă din comuna
Pintic, judeţul Murăşului. Născut la 1821,
în comuna Pintic, C. Romanul a învăţat la
Blaj, fiind elevul şi aderentul lui Simeon
Bărnuţ. În anul 1847 era profesor la
institutul de învăţământ sau pensionul
Sckewitz din Bucureşti, iar, în anul 1848,
comisar de propagandă al revoluţiei din
Muntenia, ajuta pe Nicolae. Bălcescu la
redactarea gazetelor revoluţionare, îngrijea Fig. 5. Prefectul
corespondenţa cu Ardelenii şi cutreiera martir C.
judeţul Teleorman pentru a explica Romanul (n.
ţăranilor ideea revoluţiei. În cortegiul, care 1821; m. 1849).
a mers pe Dealul Spirei spre a arde
Regulamentul organic, Romanul purta steagul în frunte.
Spre sfârşitul anului 1848, C. Romanul trece în
Ardeal, în vederea revoluţiei, dimpreună cu ceilalţi profesori
ardeleni din Bucureşti: August Treboniu Laurian, Aron
Florian, C. Bălăcescu, farmacistul Nicolae Solomon, V. Suciu
1 Vezi revista Luceafărul din Budapesta, numărul din luna Mai, anul 1910.
etc. Aici este ales în primul comitet naţional de sub

preşedinţia episcopului Andrei Şaguna. Din 12 Octombrie
1848 se afla la Blaj, unde i s-a dat comanda unei legiuni
româneşti ca să reziste Secuilor alături de Sever Axente, care
lupta în dreapta Murăşului. C. Romanul şi-a stabilit cartierul
în comunele Aţintiş şi Cecălaca, unde la 29 Octombrie 1848,
a înfrânt o coloană de Secui de sub comanda contelui Lazar
şi a provocat prin aceasta retragerea lor spre Secuime.
Instalat apoi ca prefect al legiunii XIII, C. Romanul a
condus pe Românii din ţinutul Reghinului până la 18
Ianuarie 1849, când a fost prins de Unguri şi dus în temniţa
din Târgu Murăşului. La începutul lui Martie din acel an
entuziastul şi inimosul C. Romanul, a fost dat pradă plebei
din oraş, care l-a sfâşiat în bucăţi şi l-a călcat cu copitele
cailor pe şoseaua ce duce spre comuna Sângeorgiu1.
BUNICUL, PĂRINŢII ŞI FAMILIA

PATRIARHULUI-REGENT
Bunicul Patriarhului, după tată, cu numele Ioan

Cristea, mort după 1848, a avut şi el parte să fie batjocorit şi
bătut de Unguri pentru sentimentele sale româneşti, fapt
care i-a grăbit moartea.
Acest Ioan Cristea a avut 5 copii şi anume: GEORGE,
tatăl Patriarhului, Vasile, fetele Ioana şi Sofronia şi al cincilea
băiat cu numele Ilie.
GEORGE CRISTEA, tatăl Patriarhului, din căsătoria
sa cu DOMNIŢA, născută Coman, a avut 8 copii. Al patrulea
copil a fost ILIE, Patriarhul-Regent de azi al României.
1 Toate aceste interesante amănunte din viaţa martirului C. Romanul mi-au

fost împărtăşite de d. dr. Silviu Dragomir, eminentul profesor de istorie de
la universitatea din Cluj. Ele au format obiectul discursului său de recepţie
ca membru al Academiei române, în ziua de 30 Mai 1929.
George Cristea a încetat din viaţă în noaptea spre Sf.

Ilie, 19 Iulie (1 August) 1924, în vârstă de 92 ani, după o
fericită viaţă familiară de 64 ani. A fost înmormântat în ziua
de 22 Iulie (4 August). D. prof. N. Iorga, amintind cu pietate,
în Neamul Românesc din 17 August 1924, de viaţa aceluia,
care a fost numai, în înţelesul cel mai mare şi mai nobil, un
ţăran, conchide că „pe astfel de temeiuri, cum a fost viaţa
fericitului plugar George Cristea, se sprijină viaţa neamului
nostru în Ardeal”.
Fig. 6. Domniţa Cristea, născută Fig. 7 Ţăranul George Cristea,

Coman, mama Patriarhului tatăl Patriarhului
(n. 1842; m. 1924). (n. 1832; m. 1924)
După 5 luni de zile s-a stins din viată şi soţia sa

Domniţa, în ziua de 16 Decembrie 1924, în etate de 82 ani. A
fost înmormântată în ziua de 19 Decembrie la Topliţa, slujba
religioasă fiind oficiată, pe lângă clerul locului, de arhiereul
Platon Ciosu, vicarul sf. Mitropolii a Ungro-Vla-hiei. P. S. Sa
Lucian (Triteanu), episcopul Romanului, a rostit o jalnică
cuvântare, scoţând în evidentă virtuţile regretatei defuncte.
Osemintele părinteşti au fost depuse spre veşnică odihnă în
mănăstirea anume clădită de Patriarhul Miron la Topliţa.
Urmaş deci al unei asemenea familii de ţărani cinstiţi
şi cu dragoste de neam, din sânul căreia au ieşit mucenici ca
şi Constantin Romanul şi Ioan Cristea, Patriarhul-Regent dr.

Miron Cristea este purtătorul unei tradiţii curate, fără
blazoane, dar cu atât mai preţioasă şi mai scumpă pentru
înaltul loc pe care îl ocupă, drept răsplată dumnezeiască
pentru suferinţele şi umilirile suportate cu resemnare de
familia sa, ca şi de întreg poporul român de peste munţi
până mai în anii trecuţi.
Fig. 8 Bisericuţa „Mănăstirii Sf. proroc Ilie”

din Topliţa (monument istoric), unde au fost înmormântaţi
părinţii Patriarhului.
Patriarhul României este înrudit, după mamă, şi cu

Înalt Prea Sfinţia Sa dr. Nicolae Bălan, învăţatul şi distinsul
mitropolit al Ardealului.
A fost scris în cartea neamului nostru ca aceşti fii
aleşi ai săi, amândoi din acelaşi judeţ (fost Murăş-Turda, azi
numai Murăş), să ajungă, odată cu întruparea visului de
veacuri al poporului român, conducătorii cei mai de seamă
ai bisericii ortodoxe, spre cinstea şi mărirea ei.
Fig. 9. Vederea generală a comunei Topliţa română.
Iată acum, după datele ce am putut aduna, genea-

logia familiei înalt Prea Sfinţiei Sale Patriarhului Miron:
CAPITOLUL II.
NAŞTEREA. BOTEZUL, NAŞUL
NAŞTEREA
Înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul-Regent al României a

văzut lumina zilei la 18 Iulie 1868, adică cu 50 de ani
înainte de prăbuşirea imperiului habsburgic, în frumoasa
comună Topliţa română.
Fig. 10. Casa părintească din Topliţa,

în care s-a născut Patriarhul Regent dr. Miron Cristea.
Pe vremuri, Topliţa era locuită numai de Români.

Elementele străine de azi, Unguri şi Evrei, s-au aciuat
într-însa încetul cu încetul, cu sprijinul guvernelor ungureşti
şi graţie politicei de maghiarizare. Mărginită în susul şi în
josul Murăşului de o mulţime de sate româneşti, Topliţa este
oare-cum centrul unui ţinut românesc şi este legată prin trei
şosele cu Moldova, cu Secuimea şi cu mijlocul Ardealului.
Situată în apropiere de vechea graniţă a Moldovei, în
ramificaţiile masivului păduros, pe care îl formează munţii

Gurghiului cu Călimanul, Topliţa romană, izolată din două
părţi de cealaltă lume românească, a simţit mai puţin, în
timpul regimului unguresc, palpitaţiunile Românismului. În
afară de tinerii, care învăţau carte prin şcolile Blajului şi
Braşovului, singure torentele Murăşului şi Oltului, ale căror
izvoare sunt în apropiere, au dus sute de ani de-a rândul, pe
valurile lor furioase, lacrimile atâtor ochi plânşi din cauza
nedreptăţilor stăpânitorilor seculari, ca şi izbucnirile şi
dorurile sufleteşti ale unei populaţiuni conştiente că alături,
la câţi-va kilometri, trăiesc liberi fraţii şi vecinii lor
Moldoveni, nesupăraţi de înjurăturile, pintenii şi penele
îngâmfaţilor gendarmi unguri.
BOTEZUL ŞI NAŞUL
Noul născut a primit taina botezului la 2 zile după

naştere, deşi părinţii voiau să mai amâne săvârşirea sfintei
taine. Comuna Topliţa fiind resfirată pe o mare întindere, cu
casele presărate din distanţă în distanţă pe dealuri, întocmai
ca satele Scărişoara, Albacul, Neagra etc. din ţara Moţilor, pe
o rază de 22 kilometri, iar modesta biserică de lemn a
satului fiind aşezată şi ea departe de gospodăria familiei,
părinţii ţineau să-şi boteze pruncul ceva mai târziu, după ce
acesta va fi mai forte şi mama complet restabilită.
Următoarea împrejurare duioasă a grăbit însă
săvârşirea botezului cu un ceas mai curând: întâmplător, în
vremea când s-a născut Patriarhul, se afla în comuna
Topliţa un român „mărginean” de la Săliştea Sibiului, cu
numele Ioan Herţa, om chiabur, proprietar de oi, care, în
fiecare vară, trecea pe aici, cu numeroasa lui turmă de
10-12.000 capete de oi, la păşunat în munţii Hangului din
Moldova, proprietatea prinţului Dimitrie M. Sturdza. Legând
prietenie de câţi-va ani cu ţăranul George Cristea, „ciobanul”
Herţa s-a bucurat şi el că după 3 fete în şir i-a hărăzit
Dumnezeu bunului său prieten un băiat şi l-a rugat să-i facă
cinstea de a fi el naşul noului născut, cu singura condiţiune
ca botezul să se facă cât mai curând, înainte de plecarea sa

cu oile la munte, pe care n-o putea amâna decât o zi sau
două.
Părinţii au primit cu plăcere propunerea delicată şi
creştinească a lui Herţa şi astfel botezul a şi avut loc la 20
Iulie, în ziua de Sf. Ilie, în bisericuţa de lemn a satului. Noul
născut a primit numele de Ilie, după numele sfântului din
acea zi de sărbătoare. „Ciobanul” Herţa era în culmea fericirii
pentru faptul că George şi Domniţa Cristea i-au satisfăcut
dorinţa de a le boteza el pruncul. Atât la ducerea la biserică,
cât şi la întoarcere,
Herţa, suflet bun şi
cucernic, a purtat tot
timpul în braţe pe
acela, pe care mereu
le recomanda
părinţilor să-l facă
popă în Topliţa şi pe
care pronia cerească,
în marea sa îndurare,
l-a hărăzit Mitropolit-
Primat, apoi Patriarh
al României Mari, iar
din Iulie 1927 înalt
Regent.
Ca toţi oamenii
cu suflet bun şi curat,
„ciobanul” Ioan Herţa
îşi are şi el povestea
Fig. 11. Vechia biserică de lemn din sa. Cu vremea, Herţa,
Topliţa, în care a fost botezat ca atâţi oieri ardeleni, a
Patriarhul-Regent al României. trecut cu turma lui de
oi în Dobrogea, unde
şi-a întemeiat o gospodărie serioasă pe pământul străvechi
al lui Mircea cel bătrân. După câţiva ani însă de belşug, au
venit şi câţiva ani răi – şi ciobanul „mărginean” Herţa a
sărăcit. Într-o bună zi, finul său, d-rul. Ilie Miron Cristea, care
ajunsese episcop la Caransebeş, se pomeneşte cu naşul la

episcopie, unde e primit cu adevărată dragoste creştinească.
Fostul proprietar şi oier, ajuns fără oi şi mioriţe, este numit
în slujba curţii episcopeşti. Dar după câtva timp, Herţa,
cuprins de nostalgia munţilor cu păşune, dispare de la
episcopie ca să-şi reînceapă vechea-i meserie. Episcopul
Cristea, interesându-se de soarta lui, află că trăia ca cioban
în Dobrogea, unde a şi murit.
Ajungând Mitropolit Primat al României, înaltul
ierarh nu-şi uită naşul şi dă ordin organelor bisericeşti din
Dobrogea să se intereseze şi să afle cimitirul unde a fost
înmormântat Moş Ioan Herţa. Şi s-a găsit.
Ca simbol pentru rolul jucat de ciobanii ardeleni în
românizarea Dobrogei, osemintele lui Moş Ioan Herţa vor fi în
curând aşezate spre veşnică odihnă în cimitirul eroilor
„Matei Basarab”, de lângă Medjidia.
CAPITOLUL III.
ÎN ŞCOALA PRIMARĂ ŞI LICEU
– „Să înveţi carte, Ilie, şi să te faci popă!”

Aceste erau invariabil cuvintele, cu care naşul Ioan
Herţa întâmpina pe finul său Ilie, de câte ori se abătea cu
turma sa de oi, în fiecare an, vara, trecând spre munţii
Moldovei învecinate. Nu-i spunea nici odată să se facă
„domn”, cum zic Ardelenii, deci advocat, medic sau inginer,
cum ar fi dorit de altfel şi mama Domniţa. „Ciobanul” ţinea
să-l vază popă. Parcă presimţea ţăranul „mărginean” – cum
se numesc ţăranii din jurul Săliştei Sibiului –, în adâncul
sufletului său de bun creştin şi tot aşa de bun prieten al
familiei Cristea, că haina şi cariera preoţească îl vor duce pe
finul Ilie până la cea mai înaltă treaptă a ierarhiei bisericeşti.
Sub vraja sfaturilor persistente ale lui Ioan Herţa,
micul Ilie Cristea, cum împlini 6 ani, fu dat de părinţi la
şcoala confesională românească din comună. De la început,
copilul arată o mare dragoste de carte, ceea ce îndeamnă pe
părinţi, după 2 ani, să-l ducă la şcoală în străini şi anume la
şcoala primară săsească din Bistriţa (Năsăudului), la o
depărtare de 150 kilometri de la Topliţa. Copilăria lui creştea
spre viaţă ca zborul unei ciocârlii spre soare. După ce
termină clasele primare, trece la gimnaziul săsesc, tot de
acolo. Dorul de pribegie zvâcnea în el ca vântul mării în
pânzele unui însufleţit catarg, îngândurându-i ochii,
fluturându-i visurile şi aplecându-i tinereţea spre învăţătură,
spre cultură.
Plecat de la vatra părintească, au început deodată şi
greutăţile vieţii. Elevul Cristea se nutrea mai mult cu ceea ce
i se trimetea de acasă: pâine, slănină, brânză şi puţini
creiţari de buzunar. De multe ori o bucată de pâine uscată,
înmuiată în lapte, ii era dejunul sau prânzul, iar cu gazul
pentru lampă cheltuia mai mult decât plătea pentru cameră.
Copilăria lui Cristea se aseamănă în multe privinţe cu
copilăria lui T. G. Masaryk, preşedintele Republicii
ceho-slovace. Ca şi acesta, a învăţat carte în tovărăşia

dificultăţilor de tot felul. Dacă Masaryk, ca elev de liceu,
dădea lecţii fără altă remuneraţie decât pâinea la discreţie,
Cristea, ca să poată trăi mai bine, făcea şi el la fel, căci dacă
pâinea şi slănina i se trimiteau de acasă regulat în fiecare
săptămână, o mâncare mai bună şi mai hrănitoare nu şi-o
putea procura decât graţie lecţiilor ce preda unor colegi mai
cu dare de mână. De altfel mulţi dintre fruntaşii de azi ai
Ardealului au învăţat carte, luptându-se cu aceleaşi greutăţi
şi privaţiuni.
SOARTA ROMÂNILOR ÎN ŞCOLILE STRĂINE

DIN FOSTA UNGARIE
Când este vorba de şcoala în străini, fie la Saşi, fie la

Unguri, povestea e destul de tristă şi a-i descrie etapele,
tratamentul şi influenţa nu este un lucru fără interes. Când
mă gândesc la experienţa făcută personal de mine, ca să
învăţ limba ungurească, mă cutremur şi azi.
Biată mamă mea, deşi înzestrată cu frumoase
sentimente româneşti, credea, ca atâţia alţi părinţi români,
că nu voi putea ajunge „domn”, adică funcţionar nădrăgar,
dacă nu voi învăţa la perfecţie limba lui Arpad. În acest scop,
după ce terminasem 4 clase la gimnaziul românesc din Brad
(judeţul Hunedoara), a găsit cu cale să mă trimită (1885) să
urmez clasa V-a la liceul de stat unguresc din Sibiu. Dar
abia mă înscrisesem în matriculele liceului şi a doua zi am şi
început să simt dezgustul şi oroarea cărţii ungureşti.
Copiam programa orelor de studiu, care era fixată cu
ţinte pe uşa dinlăuntrul clasei. Din greşeală am scris, la un
moment dat, „magar nyelv” în loc de „magyar nyelv” (adică
limba maghiară). Scăpasem din creion pe afurisitul de Y. A
fost destul atât, pentru ca un coleg de clasă, un ovrei
obraznic, dar un imberb stâlp al demnităţii şi unităţii
statului maghiar, care mă pândea la spate şi observa cum şi
ce copiam, îmi strigă deodată pe un ton apăsat:
– „Colega, trebuie să scrii „magyar nyelv”, iar nu

„limba măgarilor”!
Ovreiul ştia româneşte. În aceeaşi zi am fost denunţat
profesorului de clasă Gidofalvy Géza, care m-a dat în
conferinţa profesorilor ca „agitator”. Fiind chemat în
cancelaria profesorilor, directorul liceului Veres Ignacz, un
turbat român maghiarizat, se repede la mine şi deşi îi
declarasem că am greşit fără cea mai mică intenţie, îmi trage
trei părechi de palme zdravene peste obraz, încât am căzut
jos. Ridicându-mă, am părăsit imediat cancelaria, clocotind
de mânie şi înţelegând că, într-o asemenea atmosferă de
netolerant şovinism, îmi era imposibil să învăţ ungureşte şi
deci să împlinesc fierbintea dorinţă a bunei mele mame. A
doua zi spiritul de repulsiune al demnităţii jicnite mi-a
îndreptat paşii spre liceul românesc din Braşov, acea dulce
alma mater, de la care, fără măcar o vorbă de ocară, mi-am
însuşit tot ceea ce am bun în sufletul meu.
ELEVII STRĂINI, EUPATRIZII ŞCOALEI
Iată de ce povestea tinerilor români din fosta Ungarie,

care mergeau să înveţe carte în şcolile ungureşti şi chiar şi
săseşti, era din cele mai triste. De multe ori ţi se strâng
pumnii, când ţi-o reaminteşti. O astfel de şcoală era un
microcosm, în care se înfăţişa foarte lămurită icoana
raporturilor anormale a naţionalităţilor din regatul ungar.
Spiritul de căpătuială pe nemuncite, privilegiile la tot pasul,
de care se bucurau totdeauna elevii unguri sau saşi, se
desemnau binişor de pe băncile şcoalei.
Elevii maghiari, saşi şi ovrei erau eupatrizii şcoalei. Ei
munceau puţin, fără încordare. Crescuţi într-o mândrie
întărită zilnic de poveţele profesorilor, ei vedeau în colegii lor
români doar pe vecinul bun de a le întinde mâna de ajutor la
o traducere din Salust sau din alt autor clasic. În conştiinţa
lor de superioritate faţă de „valachul”, înfăţişat cu atâta
batjocură de profesorii şovinişti, ei se socoteau îndreptăţiţi
să privească cu dispreţ pe aceşti vecini, care îşi vorbeau altă
limbă. Astfel în aceste şcoli trăiau două lumi, care din zi în zi

se deosebeau mai mult. Între copiii, care stăteau pe aceleaşi
bănci, citeau din aceleaşi cărţi, se desluşeau două tabere,
care zi de zi se înduşmăneau, se frământau între ele şi cu
cât treceau anii, cu atât mai bine se lămurea prăpastia.
Într-o zi îşi dau toţi seama că erau duşmani.
Iată pentru ce, după terminarea clasei a patra la
liceul săsesc din Bistriţa, elevul Ilie Cristea, văzând cât era de
izolat sufleteşte în şcoala străină şi fiind cuprins de dorul
culturii naţionale, s-a dus în clasa V la liceul românesc din
Năsăud, cu vreo 40 de kilometri mai departe de Bistriţa. În
atmosfera românească şi simpatică a Năsăudului, bunul şi
sârguitorul elev Cristea s-a văzut la largul său şi a simţit
repede primejdia unei educaţiuni pur străine, care n-avea
decât un rezultat: acela că oţelea sufletul de truda atâtor ani
cu o limbă străină şi imprima în acelaşi timp spiritul de
repulziune al demnităţii ultragiate la tot pasul, provocând
îndrăzneala credinţei în ziua de mâine.
CAPITOLUL IV.
DE LA BACALAUREAT PÂNĂ LA LICENŢA
ÎN TEOLOGIE (1887 – 1890)
Timp de 4 ani, cât a frecventat liceul superior

românesc din Năsăud, elevul Iile Cristea citea şi învăţa cu
plăcere ca să stăpânească încetul cu încetul limba literară,
dovedind tot mai mult interes şi mai multă dragoste pentru
literatura românească, pe care o sorbea cu un nesaţ nespus
din autorii români, care îi cădeau în mână.
Fig. 12. Vederea liceului român grăniţăresc din Năsăud.
La 18 ani, graţie liceului din Năsăud, tânărul Cristea

gusta de-a binelea mândria de a face parte din neamul
românesc, a cărui istorie glorioasă şi literatură începuse s-o
cunoască şi s-o simtă. De aci înainte sufletul său era ca o
oglindă, care strălucea cu atât mai puternic, cu cât era mai
mult luminată.
În anul şcolar 1886/87, Cristea, elev în clasa VIII-a
liceală, era preşedinte al societăţii literare „Virtus Romana
Rediviva” a studenţilor. Dragostea de carte şi de literatură îl
desemnaseră la această onoare, care, fără îndoială, distingea
omul încă de pe băncile şcoalei.
PRIMELE ÎNCERCĂRI LITERARE
Cu ocazia unei serate literare publice, organizată de

numita societate, în sala hotelului „Rahova”, în seara de
Duminecă, 24 Aprilie st. n. 1887, Ilie Cristea rosteşte, în
calitatea-i de preşedinte, un simţit cuvânt de deschidere şi
apoi, conform programului, dezvoltă o interesantă conferinţă
despre „Dezvoltarea şi răspândirea jocurilor naţionale
româneşti”.
Înclinările sale spre literatură s-au manifestat chiar
pe timpul când era elev de liceu la Năsăud. În numărul 33
din anul 1887 al cunoscutei reviste literare Familia din
Oradea-Mare, de sub direcţia regretatului Iosif Vulcan, fost
membru al Academiei române, apare prima sa schiţă
intitulată „Prosit!”, în care se ocupă de strănutatul la diferite
popoare şi explică pentru ce Românul, când strănută cineva,
îi zice: „Să-ţi fie de bine!”, „Noroc!”, „Sănătate!” sau „Prosit!”.
Este interesant de amintit că tânărul, pe care soarta îl
destina în tainele ei nepătrunse să ajungă Patriarh al
bisericii ortodoxe din România-Mare, publica în numărul 29
din anul 1888 al aceleiaşi reviste al doilea său articol. De
astă dată el scria despre „Electricitate şi rolul ei în economia
vieţii”, ca şi când autorul era să îmbrăţişeze cariera de
inginer electrician sau cel puţin de medic. Tânărul se ocupa,
citea şi ardea de dorinţa să împărtăşească şi altora ceea ce
credea el că este de folos şi instructiv, începuse să se
stilizeze.
ACTIVITATEA CA STUDENT TEOLOG
După luarea bacalaureatului, Ilie Cristea intră în

toamna anului 1887 în seminarul teologic al mitropoliei din
Sibiu, unde repede se distinge şi aici ca un element valoros şi
de viitor. Odată cu intrarea în seminar, tânărul teolog
schimbă costumul ţărănesc, pe care l-a purtat tot timpul în
liceu, înlocuind astfel cioarecii de habă (stofă ţesută din lână
ţigae) şi cămaşa cu chiotoare, fără nasturi, cu portul

„domnesc”, adică burghez.
La 20 de ani strălucea printre
colegii săi.
Urmărind cu atenţiune presa
română din Ardeal, găsim, în anul 1889,
pe Ilie Cristea cleric în anul III la
seminarul teologic din Sibiu, unde de
asemenea a fost ales preşedinte al
societăţii de lectură „Andrei Şaguna” de pe
lângă seminarul de teologie şi pedagogie.
Ziarul Telegraful român, organul
mitropoliei din Sibiu, publică, în numerele
136 şi 139 din anul 1889, o frumoasă
cuvântare rostită de
clericul Ilie Cristea în
şedinţa publică a
societăţii de lectură
Fig. 13. Seminarul
Mitropoliei române „Andrei Şaguna” din
din Sibiu în starea preseara Sf. Andrei,
în care era înainte când se serbează în
de războiul fiecare an amintirea
mondial. marelui arhi-păstor,
care a fost
mitropolitul Andrei baron de Şaguna.
Întrebându-se la sfârşitul cuvântării sale
cum vor putea Românii răsplăti mai bine
serviciile mari făcute de mitropolitul Fig. 14. Ilie
Şaguna bisericii române ortodoxe din Cristea, student
teolog la
Transilvania şi Ungaria, tânărul teolog
seminarul din
încheia astfel: Sibiu.
„Eu cred că numai aşa, dacă ne
vom năzui a-l avea pururea ca model în faptele noastre şi
dacă pe fundamentul aşezat şi croit de dânsul cu demnitate,
vom continua a clădi acel edificiu cultural, pe care cu toţii îl
dorim.
Să rugăm deci spiritul lui că precum în momentul de

faţă ne-a adunat şi unit pentru serbarea amintirii sale, tot
aşa să ne întrunească în toate întreprinderile noastre şi să
ne umple de iubire spre mai uşoara lor îndeplinire, căci scris
este: „Când veţi sta, toţi pentru unul şi unul pentru toţi, atunci
şi porţile infernului se vor sfărâma înaintea voastră” şi atunci
vom putea exclama cu poetul:
„Viitor de aur ţara noastră are

„Şi prevăd prin secoli a ei înălţare!”
CRISTEA, ÎNVĂŢĂTOR LA ORĂŞTIE
După obţinerea licenţei în teologie, Ilie Cristea

funcţionează în anul şcolar 1890/91 ca învăţător la şcoala
primară românească din Orăştie, fiind însărcinat de
consistoriul archidiecesan din Sibiu şi cu direcţia ei. Aici a
dezvoltat o entuziastă şi rodnică activitate pe terenul şcolar
şi bisericesc. Poporul şi fruntaşii români din Orăştie şi jur îşi
reamintesc şi azi cu plăcere de timpul acţiunii sale
binefăcătoare în acel centru românesc.
În numerele 19, 20 şi 21 ai ziarului Telegraful român
din anul 1891, organul mitropoliei din Sibiu, Ilie Cristea,
atunci învăţător la şcoala primară din Orăştie, publică o
lucrare despre „Învierea morţilor”, în care autorul dovedeşte
temeinice cunoştinţe teologico-filosofice. Concluziile, la care
ajunge, sunt următoarele:
„Cel ce nu crede că va învia şi că va trebui să primească
răsplata faptelor din viaţa aceasta, acela nu se va năzui după
virtute, nici se va feri de păcat. Şi dacă toţi oamenii ar fi de părerea
aceasta, atunci societatea omenească ar fi un adevărat haos în
lupta pentru existenţă şi nu s-ar mai distinge de mulţimea fiarelor
sălbatece.
„Să lăsăm deci ca credinţa în învierea morţilor să prindă
adânci rădăcini în inimile noastre, pentru ca aceasta să ne ferească
de veninul ucigător al păcatului şi să ne facă să rămânem
statornici în frica şi iubirea lui D-zeu, ca astfel să înviem, nu spre
osândă şi suferinţă, ci spre fericirea, pe care apostolul Pavel o

descrie în modul următor: Cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a
auzit şi la inima omului nu s-au suit, acelea a gătit D-zeu celor ce îl
iubesc pe el”.
PREOCUPĂRI ECONOMICE
După încheierea anului şcolar 1890/91, Cristea

petrece cele două luni de vacanţă în satul său natal Topliţa
română, lângă părinţii săi iubiţi. Dar şi aici nu stă în
neactivitate. Într-o corespondenţă trimisă Telegrafului
Român, cu data de 18 Iulie 1891, îşi exprimă bucuria că nu
mai vede, ca în trecut, în piaţa satului, mulţimea de ţărani
români staţionând înaintea cârciumii ovreieşti cu băuturi
otrăvitoare. Cauza acestui fenomen era noua lege a
repausului duminical, votată de Parlamentul unguresc. Tot
în această corespondenţă, Cristea mai dă expresie
satisfacţiei sale că s-a desfiinţat, tot graţie legii de mai sus,
târgul ce se ţinea în comună în fiecare Duminecă şi la care
veneau Saşii din comunele învecinate să-şi desfacă legumele
ce le aduceau spre vânzare Topliţenilor. De aci urma ca
harnicele ţărance române să-şi procure singure legumele,
muncind grădinele lor, ceea ce s-a şi făcut.
„Afară din piaţă, căci ziua Domnului nu este zi de
târg!” – încheia corespondentul „Elie din Urseni”, care nu era
altul decât însuşi Ilie Cristea.
CAPITOLUL V.
LA FACULTATEA DE LITERE
ŞI FILOSOFIE DIN BUDAPESTA (1891-1895)
În luna Octombrie 1891, Ilie Cristea era student al

facultăţii de litere şi filosofie de la universitatea din
Budapesta, unde fusese trimis de mitropolitul Sibiului Miron
Romanul, la stăruinţa lui Ioan Popescu, eminentul profesor
de pedagogie de la seminarul andreian din Sibiu. Împins de
dorul de a se instrui şi cu sufletul plin de nădejdi, Ilie Cristea
pleca la Budapesta să-şi completeze studiile, să-şi
îmbogăţească cultura generală, să se călească.
UN GEST DE BUN ORTODOX
Dintr-o corespondenţă publicată în

Telegraful român, cu data de 22 Octombrie 1891,
aflăm că noul student român al universităţii
budapestane asistând, în ziua de 20 Octombrie
acel an, la pelerinajul ce se făcea la mormântul
marelui mecenate Emanuil Gozsdu1, unde
studenţii români bursieri ai fundaţiunii create de
acest suflet nobil şi generos au depus o
frumoasă coroană de lauri şi trandafiri, Fig. 15. I. Popescu,
protestează în contra faptului că studenţii fost prof. la
şi-au ales în acest scop o zi, care seminarul ortodox
coincidea cu ziua morţilor după ritul din Sibiu (n. 1832 şi
m. 1892).
romano-catolic. Ilie Cristea cerea ca acest
pelerinaj să se săvârşească în Sâmbăta
morţilor după ritul oriental sau în ziua morţii fericitului
1 Emanuil Gozsdu, de origine macedo-română, fost advocat, fost deputat, fost

prefect şi consilier la Curtea da casaţie din Budapesta, a lăsat prin
testament toată averea sa Mitropoliei din Sibiu pentru a acorda burse
studenţilor români lipsiţi de mijloace. Azi această fundaţiune are o avere
de peste 150 milioane lei. Gozsdu a răposat în anul 1870.
decedat. Această chestiune a format mai târziu obiectul unei

interpelări făcută de dânsul în Congresul naţional bisericesc
din 9 Octombrie 1897.
În primăvara anului 1892, la iniţiativa sa, se pun
bazele „Fundaţiunii Ioan Popescu”, drept recunoştinţă pentru
marele său dascăl, care, prin activitatea lui profesorală, a
adus mari şi însemnate servicii bisericii şi şcoalei româneşti
din Ardeal. Ioan Popescu a profesat aproape 40 de ani, cu
rezultate admirabile, la seminarul teologic şi pedagogic din
Sibiu, pentru ca fostul său elev Cristea să-i poată zice cu
evanghelistului Matei: „Cel ce face şi va învăţa, acela mare se
va chema întru împărăţia cerurilor”.
UN RĂSPUNS DEMN UNUI ŞOVINIST UNGUR
În ziarul Tribuna din Sibiu (1892), Iile Cristea, sub

pseudonimul Polux şi sub titlul „Şovinismul până şi în
Academie”, publică un drastic răspuns la adresa lui Varga
Gyula, profesor în Arad şi membru corespondent al
Academiei maghiare, care, într-o conferinţă ţinută în sânul
acestei Academii, se plânge de slabele cuceriri ale limbii
ungureşti, deci ale maghiarizării, deşi naţiunea maghiară
„este un amestec din diferitele popoare ale patriei ungare şi
ca atare nu este o ginte străină naţionalităţilor nemaghiare,
ci dimpotrivă este înrudită cu ele!”. La strigătul de disperare
al profesorului ungur că Românii nu se maghiarizează, Ilie
Cristea răspunde:
„Aşa-i Românul! N-ai ce-i face! Ce este străin nu se lipeşte
de sufletul său. Nu, pentru că Românul e conştient că este
descendentul celui mai distins popor din lume; că are o limbă,
care, ca mierea, îţi îndulceşte buzele când o grăieşti; că este
băştinaş în această ţară şi că valurile ce le ridică duşmanii lui
împotrivă-i vor dispare iute în marea românismului, căci ce e val,
ca valul trece.
„În zadar deci, domnule Varga et consortes, vă lasă gura
apă după vitalitatea poporului român. Cu nobila lui viţă nu veţi
mai altoi pădureţii propriului vostru neam. Şi dacă astăzi mai aveţi
oarecare urmă de speranţă în maghiarizarea Românilor şi a

celorlalte popoare, viitorul vă va şterge-o şi pe aceea, iar cu „ideea
de stat maghiar” veţi păţi ca Ţiganul, care, neştiind de unde să
înceapă bulzul cu brânză, l-a întors de atâtea ori în mâini până l-a
scăpat în baltă.
„Întrebuinţaţi-vă deci puterile mai bine pentru cultivarea
propriului vostru popor şi nu umblaţi după cai verzi, căci noi
numai atunci ne vom părăsi legea şi graiul dulce românesc, când
veţi izbuti a trece peste trupul a 3 milioane de Români. Cu alte
cuvinte:
„Când o face plopul pere
„Şi răchita micşunele!''
ÎN APĂRAREA CRUCEI
În No. 234 al Tribunei, tot din 1892, Ilie Cristea, sub

pseudonimul „Râuanul”, publică un articol intitulat:
„Semnul creştinismului prigonit de
Maghiari”, în care protestează, plin de
revoltă, în contra pretenţiei stupide a
baronesei Kemény, proprietară în
comuna Ieci, jud. Murăş, ca Românii să
dea jos o cruce, pe care o ridicaseră la
marginea şoselei pe locul unui Sas, cu
numele Zinz, care îşi dase învoirea. În
zadar au obiectat Românii şi Sasul Zinz
că nu e creştinesc lucru ca baroneasa
să se împiedice de acea cruce
românească, căci doar „toţi suntem
creştini şi ne închinăm la acelaşi
Christos”. În urma unei hotărâri a
prefectului Kemény, soţul
Fig. 16. Troiţa sau
baronesei, sfânta cruce a fost
crucea din comuna Ieci.
scoasă şi mutată în ţigănia satului.
Adânc indignat de această procedare samavolnică,
studentul universitar Ilie Cristea scria, între altele:
„Sunt grele piedicile ce ni-se pun şi inegale armele, cu care

ne luptăm, dar nu deznădăjduim, căci libertatea este de la D-zeu şi
cel ce luptă pentru libertate, acela – zice Bolintineanu – se luptă
pentru D-zeu.
„De-ar fi greutăţile ce le întâmpinăm înzecite, nu vom
dispera, ci vom susţine lupta până în sfârşit, căci atunci când vom
sta faţă în cer cu Domnul sfânt, voim să putem răspunde:
„O! Doamne, în lume cât am stat,
„Pe tine te-am reprezentat,
„Ţie cruci ţi-am ridicat!”
ACTIVITATEA
LA SOCIETATEA „PETRU MAIOR”
Îndată după înscrierea ca student

al facultăţii de litere din Budapesta, Iile
Cristea a fost ales membru în comitetul
conducător al societăţii literare „Petru
Maior” a studenţilor români de la această
universitate, încredinţându-i-se sarcina
de secretar.
Din raportul societăţii pe anul
1891/92 aflăm că Ilie Cristea a citit într-o
şedinţă literară a societăţii o lucrare a sa
întitulată: „Câteva îndrumări pentru
susţinerea şi promovarea sănătăţii la
Fig. 17. Ilie
copii”1, în care, pe lângă propriile sale
Cristea, student la
facultatea de litere
observaţiuni, a arătat principiile
şi filosofie din renumitului pedagog şi medic englez John
Budapesta. Locke (1632-1704).
Pentru ilustrarea vremii de atunci
(1891-1892 şi următorii), când politica de maghiarizare era
în toiul ei, sunt interesante următoarele constatări, tot din
raportul amintit, care este opera secretarului Ilie Cristea,
1 Această conferinţă a fost publicată în foiţa ziarului Telegraful Român (N-rele

9, 10 şi 11) din anul 1896.
semnatarul raportului alături de preşedintele societăţii

George Morariu, mai târziu medic primar al judeţului
Mehedinţi:
„Cu vie bucurie – zice raportul – am salutat pe câţiva
membri, care, necunoscând îndeajuns limba română, se străduiau
să-şi câştige şi ei cel mai scump tezaur al poporului românesc.
„Durere însă că o parte considerabilă tocmai dintre aceia,
care, din vina împrejurărilor vitrege, încă nu posed acest tezaur, nu
i-am putut saluta în mijlocul societăţii şi al cercului nostru. Timpul
petrecerii în şcoalele medii şi alte împrejurări, asupra cărora nu
este locul a ne pronunţa aci, se vede că într-atât le-au mărginit
sufletul lor românesc, încât nu mai simţesc setea unui nutremânt
naţional. Acestor cauze este de a se atribui faptul că din vreo 80
tineri români numai 39 sunt membri ordinari la societatea „Petru
Maior”. Maramureşul, Sătmarul şi părţile Lugojului dau
contingentul cel mai mare al acestor tineri”.
JUBILEUL
PROFESORULUI UNIVERSITAR ALEX. ROMAN
La 30 Ianuarie 1893, găsim pe Ilie Cristea preşedinte

al comitetului ales de junimea academică română din
Budapesta pentru aranjarea unui banchet festiv în onoarea
lui Alexandru Roman1, profesor de limba şi literatura română
1 Alexandru Roman, născut în 1826 la Auşeu, în jud. Bihor, a învăţat

gimnaziul în Beiuş, dreptul în Oradea-Mare şi teologia la institutul S-ta
Barbara din Viena. După terminarea studiilor a fost profesor la liceul din
Beiuş, apoi la Academia de drept din Oradea şi în cele din urmă, de la
1862, profesor de limba şi literatura română la Universitatea din
Budapesta. În anul 1861 a înfiinţat, împreună cu Sigismund Pop, ziarul
politic Concordia, care apărea la Budapesta. În 1865 a fost ales deputat în
cercul Ceica, mandat pe care l-a păstrat timp de 22 ani. În 1866 a fost ales
membru al Academiei române. În 1868 a scos la Budapesta ziarul
Federaţiunea, care a apărut până în 1876. Ca redactor al acestei foi a avut
mai multe procese de presă. În 1868 a fost condamnat la l an închisoare,
pe care a suferit-o la Vaţ. A răposat în 27 Septembrie 1897, la Sebeşul
săsesc.
la numita universitate, cu prilejul serbării jubileului său de

30 de ani ca profesor universitar.
La acest banchet, cu care ocazie i s-a predat
sărbătoritului un splendid album cu semnăturile
numeroşilor săi studenţi, precum şi portretul său lucrat în
ulei, şi la care a asistat floarea inteligenţei române din
Transilvania şi Ungaria, apoi d. N. Cantacuzino, vice-consul
al României la Budapesta, azi ministru al României Mari la
Paris, studentul universitar Ilie Cristea, preşedintele
comitetului de organizare a banchetului, a rostit următoarea
cuvântare:
„Mult e dulce şi frumoasă
„Limba, ce o vorbim
.......................................
„Rornânaşul o iubeşte
„Ca sufletul său”.
„Aceste versuri ale de curând
decedatului academician Sion îmi vin în minte şi
aflu de bine a le reîmprospăta în memoria
tuturor cu această ocaziune, când ne-am
întrunit în scopul de a serbători pe veneratul
profesor Alexandru Roman, care cu începutul
acestui an a împlinit 30 de ani de când ocupă
catedra de limba şi literatura română la
universitatea maghiară regească din loc.
„Momentul acesta este important şi
îmbucurător pentru noi, Românii căci, dacă
aruncăm o privire fugitivă peste trecutul
poporului român, aflăm că au existat timpuri,
în care dulcele grai românesc era foarte Fig. 18. Alexandru
strâmtorat. Au fost timpuri când mulţi Români Roman
se ruşinau de limba strămoşească, ba unii (1826-1897).
boieri fruntaşi au mers aşa de departe în
uitarea ei, încât au pretins chiar că numai acei fii să fie admişi în
funcţiuni, care ştiu carte grecească.
„Limbi străine se furişează până şi în sanctuariile
bisericii noastre. Conversaţia românească e scoasă din
societatea cultă sau ca să mă exprim cu Bolintineanu:
„În chilia cea bună

„Şi-n biserica, străbună
„Limbi străine acum răsună!”
„În astfel de împrejurări, Românul era cât pe-aci să-şi
uite nobila origine şi limbă. Dar cu toată vitregia timpului,
graiul românesc nu s-a nimicit, nu s-a stins, căci dacă
boierii fruntaşi, dacă inteligenţa se ruşina de el, nu se ruşina
poporul de rând, ţăranul român. În sufletul acestuia era
profund gravată profeţia, ce îşi are începutul în timpurile lui
Romulus, profeţie, care încontinuu îi şoptea că „norocul va
părăsi pe Romani în momentul în care îşi vor uita limba
părintească” (Fonteius).
„Simplele case ţărăneşti sau aşa zicând colibele
ţărăneşti erau tot atâtea temple vestalice, pe vetrele cărora
se păstra focul celui mai scump tezaur, pe care îl are o
naţiune: limba.
„Acele timpuri fatale pentru Români au trecut şi
lucrurile s-au schimbat. Astăzi răsună cu mândrie
acordurile sonore ale limbii noastre nu numai în coliba
ţăranului, ci şi în saloanele palatelor celor mai boiereşti şi
mai pompoase.
„Astăzi nu numai vatra ţărănească este altarul limbii.
Avem şi alte altare mai înalte, la care preoţi sfinţiţi de
naţiune servesc graiului românesc sau, ca să mă exprim mai
direct, avem catedre de limba şi literatura română nu numai
la instituţiile de cultură romaneşti, ci şi la institute străine,
cum este bunăoară la universitatea din capitala Germaniei,
la Paris, Praga, Petersburg, Lipsca etc.
„Aceste catedre păzesc graiul românesc şi propagă
dezvoltarea şi perfecţionarea lui. O astfel de catedră este şi
aceea, pe care o ocupă merituosul nostru jubilant.
„Dacă ne este atât de scumpă limba părintească,
dacă o iubim ca viaţa sau, cum zice Sion, ca sufletul, dacă
ne este scumpă catedra sau altarul, de la care se propagă
cunoştinţele ei, scump şi iubit trebuie să ne fie şi preotul,
care serveşte la acel altar.
„Ar trebui să vă întreţin prea mult, dacă mi-aş încerca

să înşir toate faptele şi meritele, pe care distinsul nostru
jubilant şi le-a câştigat pentru naţiunea sa şi pentru
instituţiile la care a servit. De la aceasta mă dispensează mai
ales şi faptul că mă aflu în faţa unui public ales şi inteligent,
care poate le cunoaşte mai bine decât mine.
„Din parte-mi accentuez numai pe scurt că ocupând
din tinereţe catedra de profesor, a fost pururea adevărată
lumină şi un nesecat izvor de cunoştinţe pentru ascultătorii
şi discipolii săi, plantând în sufletul tuturor mai ales acele
virtuţi, care pentru fiii oricărei naţiuni sunt mai necesare şi
mai preţioase şi care se pot cuprinde pe scurt în cuvintele lui
Ienăchiţă Văcărescu:
„Creşterea limbii româneşti
„Şi a patriei iubire.”
„Busola conducătoare i-a fost totdeauna iubirea limbii
şi a neamului său.
„Trecând peste popoarele cele mai culte, să luăm un
exemplu din imediata noastră apropiere şi din cel mai
proaspăt trecut.
„Academia maghiară de ştiinţe a serbat mai deunăzi
memoria marelui Széchenyi, care, privind limba ca cel mai
însemnat mijloc pentru promovarea dezvoltării naţionale,
ardea şi el de dorul de a o vedea cât mai perfecţionată.
„Să vorbim ungureşte, ca să putern simţi cu adevărat
ungureşte era deviza lui şi pentru realizarea ei a lucrat viaţa
întreagă din toate puterile sale spirituale şi materiale. Pentru zelul
său, naţiunea-i recunoscătoare i-a atribuit numele de „cel mai
mare maghiar”.
„Într-adevăr, mari sunt asemenea bărbaţi la toate naţiunile,
mari şi veneraţi şi la noi şi dacă unii au făcut veneratului nostru
jubilant o vină din zelul manifestat faţă de cultura limbii materne,
naţiunea sa însă l-a considerat ca un mare merit şi i-a aşezat între
cei mai distinşi bărbaţi români, denumit fiind împreună cu un
Cipariu, Haşdeu, Bariţiu, Babeş, Mocsonyi, baronul Hurnuzachi etc.
ca membru al societăţii literare pentru cultivarea limbii, din care
s-a format Academia română de azi.
„Timp de vreo 15 ani a purtat cu mândrie şi onestitate

stindardul jurnalisticei române şi în decurs de 22 de ani a făcut
parte din Parlamentul ţării noastre, arătând în toate ocaziunile că
este un brav cetăţean şi că îi zace mult la inimă înflorirea patriei
sale.
„Cu un cuvânt, dacă urmărim activitatea jubilantului
nostru de la primul pas în viaţa publică, pretutindeni îl aflăm la
locul său, model de român şi energic apărător al drepturilor
poporului său. Cu drept cuvânt pot deci rosti şi eu cuvintele, pe
care i le-a adresat V. A. Urechiă, zicându-i: „Dacă vom avea mulţi
bărbaţi ca D-ta, va fi bine de Români!”
„Ştiind toate acestea, tinerimea română n-a putut trece cu
vederea un moment atât de bine venit, ca jubileul de 30 de ani,
fără ca să afle un mijloc de a-i aduce omagiile sale de mulţumire,
recunoştinţă şi veneraţiune. A aranjat deci această întrunire, spre
a da întregii tinerimi ocaziune să ridice şi să închine paharul ei în
sănătatea ilustrului jubilant şi să ureze mulţi ani fericiţi aceluia,
care din tinereţe a lucrat pro linquae et gentis honore”1.
În numele rectorului universităţii, care n-a putut să
asiste, a fost delegat să vorbească studentul în drept Aurel
Cosma, azi cunoscutul şi vrednicul advocat din Timişoara,
fost ministru de lucrări publice în cabinetul prezidat de
regretatul Ion I. C. Brătianu (1922-1926). Tânărul de
p-atunci Cosma şi-a îndeplinit mandatul primit din partea
rectorului, rostind toastul său în limba latină.
ÎN POLEMICĂ CU LITERAŢII UNGURI
Pe măsură ce Ungurii înteţeau prigonirile şi clevetirile

lor în contra Românilor, studenţii români reacţionau şi ei
prompt şi hotărât. Ilie Cristea lupta în special cu condeiul şi
nu lăsa să treacă nici o ocazie de a-şi apăra neamul, de câte
ori presa maghiară prezenta lumii pe Români ca pe unul din
cele mai inferioare popoare. El intervenea totdeauna prin
presa română (ziarele Tribuna, Dreptatea, Telegraful român,
Gazeta Transilvaniei etc.) când vedea că şoviniştii unguri
1 Vezi Telegraful român, No. 14 din 1893.

zugrăveau în mod tendenţios şi eronat pe Români sau când

ziarele ungureşti prezentau melodiile noastre naţionale şi
admirabilele lucrări de mână ale ţărancei române drept
produse secuieşti, cu care storceau admiraţia străinilor.
Astfel în No. 64 şi 65 al Tribunei din anul 1893 găsim,
sub titlul „Românii pe scena maghiară”, un foileton, în care
Ilie Cristea biciuieşte cu talent pe scriitorul maghiar
Desideriu Margittay, autorul dramei populare „Ţine minte”,
cu subiect din viaţa poporului român, pe care o schimonosea
în mod intenţionat şi în scopuri politice. Piesa fusese
premiată şi jucată pe scena Teatrului popular din
Budapesta.
Scrisă cam în felul „Nuntei din Văleni” (Die Hochzeit
von Valeni) a lui Marcu Brociner, piesa „Ţine minte” a lui
Margittay era aspru criticată de Ilie Cristea pe motivul că
Românul era prezentat ca mare cămătar şi răzbunător.
Iile Cristea spune în încheiere că piesa urmăreşte o
tendinţă politică, înfăţişând victoria maghiarismului. Ziarul
Pester Lloyd o şi confirmă în cronica sa teatrală, când scrie:
„Tinerii îndrăgostiţi, cu toate piedicile urii naţionale şi poftei
de răzbunare, aleargă în braţele lui Hymen şi simbolizează
împăcarea naţionalităţilor Ungariei prin adevărata dragoste”.
Acest curent de deznaţionalizare a Românilor prin
căsătorii cu Ungurii, curent care se manifesta atunci la mulţi
scriitori maghiari, este combătut de Ilie Cristea cu
următoarele judicioase observaţiuni:
„Noi nu putem decât să zâmbim faţă cu o aşa de proastă
naivitate. Noi suntem siguri că fata română este conştientă că e
urmaşa mamei Grachilor, a mamei lui Ştefan cel Mare şi că în
caz de nevoie trebuie să urmeze exemplul bravei Pelaghia Roşu1
de la Fântânele.
„Faptul descris de Margittay s-ar petrece în prezent.
Noi cunoaştem o bună parte din societatea românească, dar
1 Această bravă Româncă a făcut parte din armata lui Avram Iancu, care a
bătut, la 1849, pe Unguri la Mărişel, lângă Fântânele, în ţara Moţilor.
de aşa dragoste a unei Românce faţă de un Ungur – fie acela

ori-cine – nici n-am auzit, nici n-am văzut.
„N-avem deci nici o teamă că pe această cale ni se va
periclita existenţa; din contră am putea jura că tinerilor
maghiari le răspund fetele române:
„Jună de Român sunt, Floare mă numesc,
„De Traian plantată în Dacia înfloresc.
„Limba şi naţiunea, jur pe Dumnezeu,
„Nu le schimb cu lumea, că's Româncă eu!”
După ce dă apoi sfat fetelor române să se ferească de
exemplul Ileanei din piesa lui Margittay, punând mai presus
de toate dragostea de neam, de limbă şi legea românească,
Ilie Cristea termină interesanta sa cronică teatrală din
Tribuna cu următoarele cuvinte:
„Cât despre poporul român, Margittay poate fi sigur
că nu va face împăcarea dorită de d-sa, asimilându-se rasei
maghiare. Nu, nu şi de zece ori nu! Căci „populus romanus
memor esse solet”, adică ţine minte”.
CAPITOLUL VI.
ÎN VÂLTOAREA LUPTELOR NAŢIONALE
După izbânzile repurtate de armata română, la 1878,

pe câmpiile Bulgariei, în războiul ruso-româno-turc, care au
avut drept rezultat independenţa Principatelor Româneşti şi
ridicarea lor la rangul de regat al României, sub regele Carol
I, imperiul austro-ungar a primit, prin faptul acesta, o grea
lovitură, cu atât mai grea, cu cât se simţea o schimbare
considerabilă în atitudinea politică a Românilor din
Austro-Ungaria şi în special a celor de sub regimul
unguresc. De zeci de ani Habsburgii erau obsedaţi de teama
întăririi unui stat român la gurile Dunărei. Nu trebuie să
uităm că Ardealul era ţara, la a cărei stăpânire Ungurii şi
împăraţii Habsburgilor ţineau cu cea mai mare îndărătnicie.
Declararea independenţei României şi ridicarea ei la
rangul de regat din ziua de 14 Martie 1881, sub guvernul lui
Ion C. Brătianu (tatăl), au avut de efect strângerea rândurilor
Românilor ardeleni şi formarea lor într-un bloc, de care să se
spargă atacurile viitoare ale Ungurilor la
fiinţa lor naţională, la care acum se
aşteptau să urmeze cu atât mai mare
îndrăzneală.
Politica Românilor din imperiul
austro-ungar începe să fie tot mai
conştientă şi tot mai bine definită în
scopurile ei. În adâncul sufletelor se
zămislise gândul unirii celei mari, care va
trebui să vie odată, cuprinzând întreg
neamul românesc. Evident, nu se
Fig. 19. Regele
articula nimic în această privinţă, dar
Carol I al României
gândul acesta măreţ începuse să (n. 1839; m. 1914).
încolţească în spirite.
La 2 luni după marile serbări ale încoronării regelui
Carol I de la Bucureşti, se adună la Sibiu, în ziua de 12 Mai
1881, marele sfat al Românilor din Ungaria, la care e
reprezentat nu numai .Ardealul, ci toate ţinuturile româneşti

de sub coroana aşa zisă a Sf. Ştefan, şi stabileşte definitiv, în
deplină concordanţă cu tradiţia, programul partidului
naţional român, care în fapt înfăţişa vestitul Supplex Libellus
Valachorum de la 1791, a cărui înfăptuire o cereau zadarnic
de atunci încoace.
Cele 9 puncte ale acestui program cuprindeau
postulatele politice ale poporului român şi corespundeau
cerinţelor sale sufleteşti. Publicarea lui a stârnit între
Români şi mai multă energie de luptă, iar între Unguri
indignare şi hotărârea de a desfiinţa pe orice căi pe
protagoniştii, care luptau pentru aducerea la îndeplinire a
programului votat cu atâta însufleţire la Sibiu.
Prin legi anume făurite, guvernele ungureşti proce-
dează la maghiarizarea cu forţa a Românilor, ceea ce
provoacă alarmă şi o repercusiune puternică printre toţi
Românii. La 1891 se înfiinţează la Bucureşti Liga culturală a
tuturor Românilor, iar Aurel C. Popovici scrie Replica tinerimii
univer-sitare române, care, tradusă în 5 limbi, se
răspândeşte în în-treagă Europa ca o documentată
protestare în contra politicei de maghiarizare a guvernelor
ungureşti, fapt pentru care autorul ei este condamnat în
1893 la 4 ani temniţă de stat.
Faţă cu declaraţia primului ministru ungar Coloman
Tisza că „Românii, care se opun scopurilor pe care le urmă-
reşte neamul unguresc, trebuie zdrobiţi fără cruţare”, ziarul
Tribuna din Sibiu emite părerea, care este primită, ca popo-
rul român, pentru a putea salva instituţiunile româneşti, să
se adreseze printr-un memoriu direct împăratului Francisc
Iosif I, care făgăduise că va ţine seamă de plângerile
Românilor.
UN DOCUMENT PREŢIOS
ÎN CHESTIA MEMORANDULUI
Astfel în 1892 se alcătuieşte Memorandul, pe care în

28 Mai, acelaşi an, o impozantă delegaţie a comitetului
partidului naţional, sub conducerea
d-rului I. Raţiu din Turda, îl duce la
Viena ca să-l prezinte împăratului. Dar
delegaţia nu este primită de împărat.
Motivul principal al refuzului audienţei
cerută de fruntaşul Românilor abia azi
este cunoscut. Într-adevăr, contele Iulie
Szapary, pe atunci prim-ministru al
Ungariei înaintase (la 23 Mai 1892)
împăratului un raport, prin care cerea
„să nu acorde acestor agitatori
neîndreptăţiţi graţia regală de a
prezenta Maiestăţii voastre în
delegaţiune memorandul acesta”. În
Fig 20. Dr. Ion Raţiu ziua de 24 Mai, împăratul Francisc
(n. 1828; m. 1902).
Iosif I punea următoarea rezoluţie pe
raportul primului ministru ungar: „Am luat cunoştinţă de
conţinutul acestui raport şi îl aprob”.
Descoperirea acestui preţios document istoric este
datorită d-lui G. Tătărescu, zelosul fost subsecretar de stat la
ministerul de interne, care l-a fotografiat şi i-a publicat
clişeul în revista „Generaţia Unirii”, No. 7 din Iulie 1929. Iată
cum se exprimă în această privinţă d. G. Tătărescu, căruia
îndeplinirea sarcinilor oficiale în guvernul Ion I. C. Brătianu
de la 1922-1926 i-a pus în mâini dosarul No. 300 din
archiva ministerului de interne ungar şi privitor la
memorand:
„Nu voi uita o zi din Noiembrie 1924, când, între două
avalanşe de audienţe, şeful direcţiunii presei din ministerul de
interne a intrat în biroul meu cu dosarul Nr. 300, scoţând din el
şi arătându-mi un plic închis şi sigilat, adresat baronului Braun,
şeful cabinetului imperial din acea epocă.
„Am deschis împreună plicul şi am găsit în el cererea de

audienţă scrisă de d-nul Raţiu, însoţită de un exemplar al
memorandumului. Şeful cabinetului imperial nici nu voise să
deschidă plicul, mulţumindu-se să-l sigileze şi să-l înainteze
ministerului de interne din Budapesta!
„Petiţia lui Raţiu a avut astfel o soartă surprinzătoare.
„Scrisă la Viena pentru a fi citită de şeful cabinetului
împăratului apostolic regesc, ea a stat înmormântată trei zeci de ani
în dulapurile ferecate ale archivei ministerului de interne din
Budapesta şi, apoi, ridicată şi plimbată până la Bucureşti pe
chesoanele armatei dezrobitoare, a văzut lumina zilei, în mâinile
dregătorilor celui dintâi Rege al României Mari.
„Petiţiile, ca şi cărţile, au destinele lor!”
Guvernul unguresc, ajuns în posesia Memorandului,
a procedat stăruitor la represiune. Cei 14 membri ai
comitetului naţional român au fost daţi în judecata Curţii cu
juraţi din Cluj, care în ziua de 25 Mai 1894, i-a condamnat
pe toţi la un loc la 31 de ani temniţă. Numai în urma
intervenţiei personale a regelui Carol I pe lângă împăratul
Francisc Iosif I, cu prilejul vizitei ce i-a făcut în vara anului
1894, la Ischl, cei 14 martiri închişi la Seghedin au fost
graţiaţi după mai multe luni de osândă.
Această sentinţă nedreaptă, rostită de juraţii unguri
din Cluj, a avut un răsunet enorm nu numai în societatea
românească din Ardeal, ci şi în regatul liber al României.
Toată lumea se convinge mai ales de marea importanţă, pe
care o prezintă neamul românesc din Ardeal pentru regatul
român. Fruntaşi ai vieţii politice afirmă de la tribuna
Parlamentului din Bucureşti. că chestia Românilor din
Ungaria nu este numai chestia lor particulară, ci a întregului
neam românesc. De aci înainte lupta naţională câştigă zilnic
în sacrificii şi în intensitate.
Am făcut acest scurt istoric al luptelor naţionale
dintre Români şi Unguri, petrecute între anii 1881-1894,
pentru a ilustra fierberea ce cuprinsese sufletele româneşti
din fosta Ungarie, ca şi de pretutindeni, şi în faţa cărora nu
putea rămâne impasibilă nici tinerimea română de la
universităţile ungureşti, generoasă şi plină de avânt, care
vibra şi era alături de partidul naţional ori de câte ori era

nevoie să susţină, cu entuziasmul ei, o acţiune începută.
ÎNFRĂŢIREA
DINTRE STUDENŢII ROMÂNI ŞI SLOVACI
Pentru sporirea elementelor de luptă în contra

Ungurilor, studenţii români din Budapesta reuşesc să
încheie în toamna anului 1893 o adevărată înfrăţire cu
studenţii slovaci de la aceiaşi universitate. Prilejul pentru
acest scop, care a dat rezultate admirabile, a fost găsit cu
ocazia unei serate literare-muzicale a reuniunii slovace
budapestene din seara de 10/22 Octombrie 1893, la care a
fost invitată şi tinerimea universitară română, care a ţinut să
asiste în mare număr. Cu acest prilej s-au pus bazele
sincerei prietenii româno-slovace, care, din fericire, trăieşte,
cimentată prin suferinţe şi glorie comună, până în zilele
noastre, spre binele şi prosperitatea celor două popoare:
Românii şi Ceho-Slovacii. Frumosul şi eroicul imn naţional
slovac „Hei slovane!” a trebuit să fie bisat, la cererea
studenţilor români.
Această fraternizare româno-slovacă îşi are
importanţa ei, căci, graţie a doi studenţi sârbi, care asistau
şi ei întâmplător la serată, au intrat apoi şi Sârbii în alianţa
studenţească româno-slovacă, care s-a transformat mai în
urmă în alianţa politică româno-slovaco-sârbă a deputaţilor
români, slovaci şi sârbi din Parlamentul ungar.
Studenţii români au fost primiţi de Slovacii din
Budapesta cu multă dragoste şi căldură. Entuziastul
publicist slovac Augustini, redactor la ziarul Tribuna din
Sibiu, numit „ambasadorul Slovacilor la Sibiu”, venise
într-adins la Budapesta, spre a aprinde focul sacru al
înfrăţirii dintre studenţii români şi slovaci. S-au ţinut
discursuri înflăcărate şi sincere.
Dintre Români a vorbit cel dintâi studentul în drept

Aurel Vlad, fostul ministru al cultelor şi
artelor, care precizează astfel rostul
fraternizării româno-slovace:
„Noi, tinerimea diferitelor naţiona-
lităţi nemaghiare, întrunită aici din toate
părţile, avem datoria să ne întâlnim cât mai
des, să ne cunoaştem reciproc, să punem
bazele şi să pregătim deja de aici alianţa
popoarelor noastre”.
Fig. 21. Dr. Aurel Vlad
PRIMUL TOAST POLITIC

ROSTIT DE STUD. ILIE CRISTEA
Seria discursurilor rostite cu acest însemnat prilej a

fost încheiată de studentul universitar Ilie Cristea, al cărui
toast, în interesul istoriei luptelor naţionale ale Românilor de
peste Carpaţi, socotim nimerit să-l reproducem în întregime:
„Onoraţi oaspeţi! Aş vorbi mai bucuros în iubita-mi limbă
maternă, însă cum majoritatea dintre D-v. nu înţelegeţi limba
românească, mă folosesc de o limbă universală, de cea germană,
spre a da expresiune gândurilor şi sentimentelor ce mă stăpânesc
în acest moment.
„Onoraţi ascultători! Vă este tuturor cunoscut că unii
dintre acei, care ne aflăm aci, suntem fii ai poporului românesc,
aliatul firesc al Slovacilor. Această convingere ne-a impus datoria
de a veni astă-seară în mijlocul D-v., ca să participăm la această
frumoasă manifestare a vieţii D-v. naţionale şi să sorbim şi noi
putere din produsele D-v. spirituale, din poeziile, cântecele şi
imnurile D-v. naţionale, întremându-ne în continuarea luptei ce
ducem în contra asupritorului comun.
„Daţi-mi voie să vă declar că noi simţim o sinceră şi vie
plăcere de a face cu Dv. cunoştinţă mai de aproape şi în numele
studenţimii române universitare am onoarea de a vă promite că noi
vom căuta să venim cât mai des în mijlocul Dv., spre a ne
împărtăşi reciproc păsurile şi suferinţele popoarelor noastre, spre a

ne întări unii pe alţii şi a lucra cu puteri îndoite la dobândirea
drepturilor ce ni se cuvin.
„Inima noastră este cuprinsă de o mare bucurie în ocaziuni
ca cea de azi, deoarece noi vedem în înfrăţirea naţiunilor apăsate
singura garanţie pentru ajungerea la mult dorita libertate
naţională. Avem convingerea că viribus unitis vom ajunge sigur la
izbândă, căci vorba lui Goethe:
„In der Eintracht liegt die Stärke,
„Nur die Eintracht bringt das Glück.
(În unire e puterea, în unire e succesul).
„Dar în afară de aceasta, ţinta noastră fiind sfântă şi D-zeu
ne ajută, iar D-zeu fiind cu noi, duşmanul e prea slab, spre a ne
putea învinge.
„În această convingere închin paharul meu pentru poporul
slovac şi în sănătatea celor doi reprezentanţi ai universitarilor
sârbi, care sperăm că în curând vor fi în rând cu noi, adică în
alianţa celor trei!”
Astfel s-a pus în seara de 10/22 Octombrie 1893, la
Budapesta, baza frăţiei româno slovace, care a devenit apoi
ceva mai târziu cheagul consolidării tuturor naţionalităţilor
nemaghiare într-un puternic zid de apărare împotriva
regimului unguresc.
A DOUA MANIFESTARE POLITICĂ
Din momentul acesta studentul universitar Ilie

Cristea, sub presiunea atacurilor din ce în ce mai îndrăzneţe,
pe care Ungurii le îndreptau pe toate căile în contra
elementului românesc, devine un protestator energic în
contra actelor guvernului din Budapesta, dublat de un
frământător, un răscolitor al energiei româneşti în contra
stăpânirii ungureşti.
Sensibilitatea modestului fiu de ţăran din Topliţa se
revoltă. El se agită în consecinţă, înclinările sale literare se
transformă într-o vie acţiune politică. Toate ziarele româ-
neşti, ca Telegraful român şi Tribuna din Sibiu. Dreptatea din
Timişoara etc., dezvoltă o intensă activitate publicistică,

scriind articole şi corespondenţe, îndreptate toate în contra
diverselor persecuţii ungureşti şi a autorilor lor.
În preajma sărbătorii Crăciunului din iarna anului
1893, părintele dr. Vasile Lucaciu,
adevărat martir al poporului român din
Ardeal – singurul care a suferit 5 ani de
temniţă ungurească – bolnav fiind pe la
sfârşitul ispăşirii unei noi pedepse de 15
luni închisoare pentru pretinsă „agitaţie”
în contra statului, a fost pus în libertate
condiţionată, pentru căutarea sănătăţii.
Vajnicul luptător vine la Budapesta şi
intră în sanatoriul „Crucii roşii”. Aici el
este zilnic vizitat de prieteni şi
cunoscuţi, mai ales de tinerii universi-
tari, care din privirile lui calde şi
Fig. 22.
încurajatoare sorbeau energie şi îndemn
în lupta naţională dezlănţuită de guvern Dr. Vasile Lucaciu
în contra poporului român.
Studenţimea română, care adora pe părintele Lucaciu,
hotărăşte ca din prilejul Crăciunului să sărbătorească pe
marele luptător şi o delegaţie de studenţi se prezintă la
sanatoriu ca să-l salute. Cu acest prilej, studentul
universitar Ilie Cristea îi adresează următoarea alocuţiune:
„Sfinţite părinte Lucaciu! Praznicul Crăciunului din anul
acesta este, pentru noi, Românii, timpul, pe care l-a făcut D-zeu
pentru că îndoit să ne bucurăm şi să ne înveselim într-însul. Să ne
bucurăm nu numai din motivul că astăzi sosind împlinirea vremii,
Tatăl cel ceresc trimite pe unul născut fiul său, ca prin patimile
sale pe cruce, scoţând neamul omenesc din robia întunerecului,
să-l ducă la mântuire, ci mai ales din motivul că astăzi – înainte de
împlinirea vremii – avem fericita ocazie de a saluta în mijlocul
nostru pe Sfinţia Ta, care, prin patimile suferite în robia şi puşcăria
duşmanilor, ai înlăturat multe piedici din calea pe care vom ieşi
din starea apăsătoare, în care ne aflăm, şi vom merge spre
mântuirea naţională.
„Îngerii cântă: Mărire întru cei de sus lui D-zeu, care vine
pe lume ca să ne înveţe cum trebuie să lucrăm, să ne însufleţim şi
să ne jertfim pentru izbânda unei cauze sfinte, iar noi preamărim
astăzi vaza, onoarea şi respectul, pe care ţi le-ai câştigat în faţa
întregului românism.
„Magii de la răsărit, conduşi de o stea cerească, aduc daruri
Mântuitorului Isus Christos, care ia trup de om ca să răscumpere
pe cei de sub lege, iar noi, fii ai poporului românesc, conduşi de
scânteia naţională, aprinsă în sufletele noastre din leagăn de către
mamele noastre, venim să felicităm pe părintele Lucaciu, care,
luând chip de rob, sufere ca să scoată poporul său de sub robia şi
apăsarea nedreaptă, venim să ne închinăm patimilor Sfinţiei Tale,
care ne arăţi cum trebuie să lupte şi să sufere fiul unui popor
asuprit, pe care, iubindu-l mai presus de toate, doreşte a-l conduce
la deplina libertate.
„Noi nu venim cu daruri, n-avem aur, nici smirnă şi
tămâie, dar avem credinţa în D-zeu, care ajută pe cei ce reprezintă
o cauză dreaptă, şi avem o inimă românească, care se încălzeşte,
se aprinde de dragostea poporului nostru şi pe care cu drag o
jertfim pe altarul cauzei naţionale, la care Sfinţia Ta serveşti cu
atâta mândrie şi vrednicie.
„Noi venim cu modestia păstorilor la acest Vifleem al
Turdei1, ca în numele întregii junimi române din cele patru
unghiuri ale răsăritului românesc să-ţi aducem omagiile noastre,
pentru ca, precum cei trei magi, nebăgând în seamă nebuna
poruncă a tiranului păgân şi neînspăimântându-se de groaza
focului mistuitor, au binecuvântat pe Domnul, tot aşa Sfinţia Ta,
neluând în considerare tirana pedeapsă ce ţi s-a dictat şi neîngrozit
de întunerecul puşcăriilor, prin care ai fost târât, ai susţinut sus şi
tare şi susţii cauza neamului, care sufere şi el.
„Iată pentru ce îţi dorim ca D-zeu, care vede sfinţenia
luptelor noastre, redându-ţi sănătatea zdruncinată, să te redea
întreg, sănătos şi neînfrânt poporului, care cu atâta dor te aşteaptă
şi ai cărui fii astăzi nu-ţi oferă ca prinos decât promisiunea
solemnă că vor ţintui pe uşa vieţii lor deviza: Totul pentru scumpa
1 Aluzie la manifestaţia barbară a populaţiei maghiare din Turda, care

tocmai atunci spărsese ferestrele şi devastase casa regretatului dr. Ion
Raţia, şeful partidului naţional român.
naţiune, pe care D-zeu s-o învrednicească cât mai curând de

un trai mai bun şi libertate naţională”.
În ziua de 11 Februarie 1894 st. nou, părintele dr. V.
Lucaciu terminându-şi osânda de 15 luni închisoare suferită
pentru neam, este pus în libertate. Cu acest prilej, Românii
din Pesta şi în special tinerimea universitară organizează în
onoarea preotului martir un banchet în restaurantul
„Reuter” din strada Andrassy. Peste 100 de intelectuali
români, sosiţi din toate părţile Ardealului, iau parte la
banchet, precum şi 8 delegaţi ai aliaţilor slovaci. În fruntea
studenţilor români erau Ilie Cristea, Ilie Dăianu, Iuliu Maniu,
Aurel Vlad, dr. Valeriu Branişte şi alţii.
Primul toast a fost ridicat de Ilie Dăianu, care spune
că din faptele şi suferinţele martirului părinte dr. Lucaciu
tinerimea română universitară s-a întărit în credinţa
exprimată în versurile:
„Căci prin iubirea de moşie
„Şi prin credinţa în Dumnezeu,
„Un om plăteşte cât o mie
„Şi e stăpân pe viitorul său!”
După toastul slovacului Paulini a luat cuvântul Ilie
Cristea, care a rostit următoarele cuvinte la adresa doamnei
Paulina Lucaciu, soţia preotului martir:
„Onoraţi oaspeţi! Numeroşi bărbaţi luminaţi şi nemuritori
atribuie, dacă nu tot, dar o mare parte din ceea ce au făcut pentru
binele popoarelor şi omenirii, femeilor lor.
„Avem şi noi, Românii, asemenea cazuri, Bogdan Petriceicu
Haşdeu, de exemplu, mărturiseşte că tot ce a produs mai însemnat
în bogata-i activitate datoreşte nevestei sale ardelene1.
„Uşor putem înţelege acest fapt, dacă ne gândim la
îngereasca misiune şi chemare, pe care o are femeia în cercul
familiei şi al activităţii, înzestrată cu însuşiri sublime, femeia
adevărată este un soare, care totdeauna luminează toate căile
bărbatului, îi preface viaţa şi traiul în raiul pământesc şi astfel
1 Născută Iulia, Felix din comuna Roşia Montană, lângă Abrud (ţara Moţilor),
care era vară cu mama mea, născută Iulia Dan, tot din R. Montană.
înseninându-i gândul şi inima, îl predispune la o muncă rodnică şi

folositoare.
„Asemenea cercuri plăcute dorim mai ales noi, Românii,
care zilnic simţim trebuinţa de mângâiere, de un balsam, care să
ne îndulcească amarul luptelor în contra duşmanilor înrăiţi, care,
mânaţi de furia şovinistă, parcă nu mai cunosc margini de oprire.
Dar ceea ce dorim, mulţumită lui D-zeu, avem. Vatra, în jurul
căreia se învârte femeia română, constituie pentru noi totdeauna
cercul cel mai plăcut, căci acolo o vedem nutrind cu îngrijire focul
sacru al virtuţilor străbune, pe care atât de mult le invidiază cei ce
voiesc a mi le răpi.
„Cartea trecutului nostru ne dă dese dovezi şi exemple cum
mama română sădeşte în inima fiilor săi sentimentul datorinţelor
naţionale, cum soţia română îşi încurajează bărbatul, cum ia chiar
arma în mână şi se luptă alături cu el pentru idealul naţiunii,
zicându-i:
„De vrei cu fală să te iubesc…
„Mergi de te 'narmă, mergi de combate…
„Pentru mărire şi libertate?” (V. Alecsandri).
„Chiar aici, în Budapesta, avem şi noi o vrednică
Româncă, care a preferit a se lipsi de dulcea libertate şi a
intrat de bună voie în întunerecul puşcăriei de la Vaţ, spre a
mângâia pe soţul ei, devenit rob pentru crima de a-şi fi iubit
neamul şi de a fi pretins respectul drepturilor lui.
„Naţia, care naşte astfel de femei,
„Merită viaţa şi mărirea ei” (D. Bolintineanu).
Suntem fericiţi a număra chiar în mijlocul nostru o
Cornelie română, care ne împodobeşte masa. O cunoaşteţi
cu toţii. Desigur o mare parte din luptele naţionale ale
neînfrântului ei soţ îi revin d-sale.
„– Îmi vine cu ocaziunea aceasta în minte o scenă de
la sfârşitul pertractării procesului de la Seghedin, când i s-a
dictat soţului ei aspra pedeapsă, D-sa învingând
sentimentalismul inimii femeieşti, se încurajează şi-i
adresează fiului Epaminonda cuvintele:
– Învaţă, dragul mamei, de la tatăl tău a te lupta pentru
naţiunea ta!”
Aceste cuvinte sunt adresate nu numai fiului ei, ci
nouă, tuturor, întregii tinerimi române. D-na Lucaciu, prin
aceasta, a încetat de a fi numai mama unei singure familii,

căci ea a devenit – şi noi o declarăm – mama întregii tinerimi
române, în numele căreia am distinsa onoare de a închina
paharul meu, dorindu-i mulţi ani fericiţi”1.
„Astfel această serbare familiară s-a transformat, ca prin
farmec, într-o manifestaţie naţională, graţie timpurilor grele, pe
care le străbăteau atunci fraţii noştri din Transilvania şi Ungaria,
pentru care părintele Lucaciu era cu drept cuvânt un erou.”
Inimosul student universitar Ilie Cristea încheia în
următoarele entuziaste cuvinte corespondenţa sa din ziarul
Tribuna despre decursul acestei serbări:
„Astfel au serbat Românii eliberarea părintelui Lucaciu:
printr-o prea frumoasă manifestaţiune naţională. Fiecare s-a putut
convinge că nici cele mai grele persecuţii şi asupriri nu ne pot
intimida şi constrânge la depunerea armelor sau la capitulare. Din
contră, asupririle ne unesc tot mai mult şi ne leagă tot mai strâns
pe unii de alţii.
„… Multe sacrificii am adus, multe ni se mai cer. Dar
trebuie să le dăm, căci ele grăbesc apropierea zilei mult dorite
de libertate naţională. Aşadar mărită naţie română, ştiind că:
„Decât Românimea şi al ei cuvânt
„Numai sus în ceruri Tatăl e mai sfânt, –
„Tot ce avem pe lume mai măreţ, mai rar,
„Sus pe-al ei altar!”
ILIE CRISTEA ŞI PROCESUL MEMORANDULUI
Înscenarea de către guvernul unguresc a procesului

de trădare de patrie în contra membrilor comitetului
partidului naţional-român, care merseseră la Viena ca să
predea împăratului Francisc Iosif I Memorandul cu plângerile
Românilor, ca şi ordinul din 16 Ianuarie 1894 al ministrului
de interne Hieronymi, prin care se punea scurt capăt oricărei
acţiuni a partidului naţional, au agitat întreaga suflare
1 Vezi Tribuna N-rele 17, 18 şi 19 din anul 1891.

românească de sus şi până jos. În Ardeal parcă se

întorseseră vremurile de după revoluţia lui Horia.
Un clocot viu cuprinsese inimile tinerimii universitare
române, care considera drept o crimă de a nu sări şi a nu-şi
afirma solidaritatea cu fruntaşii neamului, daţi judecatei
turbatului şovinism unguresc.
În preajma judecăţii procesului Memorandului, fixat
pe ziua de 7 Mai 1894, tinerimea română lansează şi
răspândeşte în toate comunele româneşti, dar mai ales în
cele din ţara Moţilor, un mişcător apel, din care reproducem
următoarele părţi:
„Popor Român!
„Acum ori nici-odată!
„Marea zi de probă a conştiinţei se apropie. Să ne pregătim a
ieşi curaţi ca aurul din focul acestei probe.
„Este aproape ziua procesului Memorandului, care va
române pe veci înscrisă în istoria luptelor pentru drepturile noastre
sfinte. Să ne-o înscriem ca pe o zi falnică!
„Memorandul este expresiunea inimii poporului nostru,
crezul mărturisit al politicei noastre, apelul leal al credincioşilor
cetăţeni către factorul suprem, al statului.
„Comitetul partidului naţional ducând Memorandul la Viena,
a împlinit voinţa, poporului.
„De aceea poporului i se impune datoria de a se manifesta
la acest proces.
„Să se vază că acest proces este procesul poporului.
„Procesul Memorandului este o columnă, pe care se va
înscrie una din două: energie sau laşitate, conştiinţă sau nepăsare,
viaţă sau moarte. Să alegem!
„În faţa acestor istorice momente, noi propunem poporului
român următorul plan de acţiune:
„1. Poporul român din comunele mai apropiate de Cluj să
vină în mase la pertractare pe ziua de 7 Mai a.c., ca să dovedească
că el este una cu conducătorii săi.
„2. Poporul din comunele depărtate să trimită delegaţi, dacă
nu altcum pe spesele comune, ce vor aduna între ei.
„3. În tot cazul, din toate comunele să se trimită la Cluj
adrese de aderenţă şi încurajare, iscălite chiar şi de femei. Acestea
să se trimită prin delegaţi, prin poştă sau telegraf, adresate d-lul
Iuliu Coroianu în Cluj. În acelaşi timp o copie a aderenţei cu toate

iscăliturile să se trimită şi redacţiunii ziarului Tribuna în Sibiu.
„4. Preoţii români de ambele confesiuni sunt rugaţi prin
aceasta ca, conştienţi de chemarea lor, să vestească poporului în
Duminica Tomei însemnătatea procesului intentat, iar în ziua
următoare (7 Mai) să ţină slujbe în toate bisericile cu rugăciunea ca
D-zeu să ajute dreptăţii.
„5. Ziua de 3/15 Mai, acum mai mult ca oricând, trebuie
sărbătorită cu demnitate. În ziua aceasta să se facă pretutindeni
manifestaţiuni naţionale, cu serbări bisericeşti şi sociale.
Preoţi români, părinţi ai poporului, acum ori nici odată să se
împlinească apelul poetului nostru:
„Preoţi, cu crucea 'n frunte,
„Căci oastea e creştină,
„Deviza-i libertate!
„Părinţi ai noştri, mame iubite, fraţi şi surori, pentru numele
lui D-zeu, vă rugăm şi vă conjurăm, ridicaţi inimile voastre, pentru ca
toţi să ne arătăm vrednici urmaşi ai străbunilor noştri şi că purtăm
cu toţii în piept dorul libertăţii sfinte.
„La Cluj, pe câmpul judecăţii, să ne vedem cu toţii!
Tinerimea Română”
Gestul bărbătesc al studenţilor români a căzut ca un

trăsnet pe capul şoviniştilor unguri. Rectorul universităţii
din Budapesta, la cererea guvernului, procedează la o
anchetă printre studenţii români, cărora li s-au pus
următoarele trei întrebări:
1. Dacă cunosc apelul?
2. Dacă recunosc semnătura? – şi
3. Dacă au contribuit la răspândirea lui?
Toţi capii studenţilor interogaţi – 12 la număr – au
răspuns cu un da! hotărât.
Procesul verbal dresat de rectorul Schnierer a fost
înaintat guvernului pentru luarea cuvenitelor sancţiuni în
contra tinerilor „agitatori”.
Bine înţeles, presa ovreo-maghiară tuna şi fulgera în
contra tinerimii române universitare, care a avut îndrăzneala
ca tocmai în capitala ţării să înfiinţeze un comitet secret
revoluţionar. Ziarul Magyarország denunţa ca preşedinte al
acestui comitet pe un student în filosofie, care a absolvit deja

teologia şi care era de fapt Ilie Cristea, iar ca vice-preşedinte
pe studentul în drept Iuliu Maniu.
Cei 12 studenţi interogaţi au fost pedepsiţi cu
excluderea din universitate pe timp de 6 luni de zile.
Faţă cu această atitudine a guvernului unguresc,
studenţimea română de la toate universităţile din
Austro-Ungaria a publicat următoarea declaraţiune de
solidarizare cu autorii apelului:
„Cu ocaziunea procesului Memorandului, care va rămâne
unic în felul său, s-a răspândit în poporul nostru un manifest şi un
apel către poporul român, prin care tinerimea română şi-a ţinut de
sfântă datorie să atragă atenţiunea părinţilor şi fraţilor ei asupra
acestui proces şi a-i chema să dovedească din nou că sunt una cu
conducătorii şi că ale lor sunt plângerile duse la Tron.
„Nu am putut crede nici odată că în ţara noastră, poreclită
„liberală”, astfel de inocente scrieri ar putea să fie încriminate şi de
aceea am aflat de prisos subscrierea lor.
„Azi când vedem semne că manifestul şi apelul nostru vor fi
trase în judecată, declarăm cu toţii că acele scrieri sunt ale noastre
şi le-am făcut în toată conştiinţa că ne îndeplinim o datorie
naţională. Luam deci toată răspunderea pentru compunerea,
tipărirea şi răspândirea lor, declarându-ne solidari şi deopotrivă
răspunzători.
„Simţim şi o mândrie deosebită că poporul nostru a înţeles şi
ascultat glasul sincer al fiilor săi şi a dovedit în ziua de 7 Mai, şi cele
următoare că ştie să fie demn şi aprig luptător al drepturilor sale
naţionale, îi aducem viile noastre mulţumiri şi din nou îl asigurăm că
şi pe viitor vom rămâne credincioşi devizei: Totul pentru naţiune!
„Viena, Graz, Budapesta, Oradea Mare. Mai-Iunie 1894”.
Printre sutele de iscălituri cităm numele d-lor: Ilie
Cristea, Iuliu Maniu, dr. Alex. Vaida-Voevod, Axente Banciu,
Ilie Dăianu, Victor Onişor, Nicolae Comşa, Ion Baptist Boiu,
George David, Andrei Doboş, Alex. Crăciunescu etc. etc.
STUDENTUL ILIE CRISTEA LA CONGRESUL

STUDENŢILOR ROMÂNI DE LA CONSTANŢA
Chestia naţională, adică marele proces dintre Români

şi Ungari, devenise în toamna anului 1894, mai ales în urma
celebrului proces al Memorandului şi a laborioasei
propagande din partea studenţimii române, o chestiune de
interes european. Zi de zi ochii Ardelenilor erau din ce în ce
mai mult aţintiţi spre Bucureşti, unde ţipetele înăbuşite de
temniţă ale condamnaţilor din procesul Memorandului şi a
atâtor ziarişti trezeau nu numai o revoltă legitimă, ci şi
convingerea că întru cât de la Unguri nu se mai poate
aştepta o acţiune de bună înţelegere, mântuirea nu poate
veni decât de aici. Chestia Românilor ardeleni nu mai era
numai chestia lor particulară, ci a întregului neam
românesc.
Într-o asemenea atmosferă de
generală indignare s-a ţinut în luna
Septembrie 1894, la Constanţa, congresul
studenţilor români din regat, la care
fuseseră invitaţi să participe şi studenţii
români din Transilvania, Ungaria şi
Bucovina, spre a discuta împreună
chestia naţională.
Invitaţia decemvirilor, din care se
compunea comitetul studenţesc din
Bucureşti de sub preşedinţia
entuziastului tânăr Corneliu S. Axente, azi
Fig. 23 Cornel
consilier la Curtea de apel din Timişoara, Axente, azi
a fost primită cu nespusă bucurie de consilier la
studenţii ardeleni şi bucovineni, care s-au Curtea de apel
şi grăbit să trimită o delegaţie numeroasă din Timişoara.
la congres. Printre aceştia au fost Ilie
Cristea, Ilie Dăianu, Alex. Crăciunescu, toţi din Ardeal,
Grigorcea din Bucovina şi alţii, în total 71.
În drumul spre Constanţa, unii dintre studenţi s-au

oprit la Seghedin, spre a face o vizită celor 14 martiri din
procesul Memorandului în cap cu dr. I. Raţiu, părintele dr. V.
Lucaciu şi ceilalţi, care, în temniţa de acolo, îşi ispăşeau
păcatul de a-şi fi iubit neamul. După primirea binecuvântării
din partea martirilor şi a soliei, pe care aceştia o aveau de
trimis tinerimii române ce se întrunea în congres la
Constanţa, studenţii, plecând spre gară, şi-au umplut
braţele cu cetini rupte dintr-un brad semeţ, mândru protest
al muntelui, plantat în şesul Seghedinului.
Primirea studenţilor ardeleni la Constanta a fost
impozantă, feerică.
Fig. 24. Închisoarea din Seghedin, unde şi-au făcut osânda

cei 14 martiri, condamnaţi în celebrul proces al Memorandului.
Ultima zi a congresului – ziua a patra, 13 Septembrie

st. v. – a fost consacrată dezbaterii asupra chestiei naţionale.
În tot cursul celor două şedinţe s-a observat o atmosferă de
mare solemnitate. Studenţii ardeleni şi bucovineni, care au
fost primiţi cu entuziaste ovaţiuni, au fost aşezaţi în primele
rânduri şi după ce fiecare din ei a fost prezentat de către
preşedintele congresului Cornel S. Axente, un student din
vechiul regat i-a salutat printr-un călduros discurs.
Răspunsul la acest salut sincer şi inimos a fost dat de Ilie

Cristea, care a rostit următoarea cuvântare:
„Iubiţi fraţi liberi! Luând cuvântul în numele tinerimii
române din Ardeal, Banat şi Ungaria propriu zisă, daţi-mi voie să
vă mărturisesc că în inima noastră – şi mai ales în sufletul acelora,
care acum au păşit pentru prima dată pe pământul sacru al
României libere – se mişcă şi se izbesc multe fierbinţi şi vii
sentimente.
„Toate aceste sentimente bat la poarta vieţii şi cer de la
mine să le dau haina vorbirii. Dar îmi este imposibil psihologiceşte
să le dau o expresiune logică şi sistematizată, mai ales acum, când
ne aflăm sub impresia imediată a celor văzute şi observate aci.
„Poate că, fraţilor, mulţi din voi nu veţi înţelege aceasta,
fiindu-vă prea cunoscute şi obicinuite manifestaţiunile vieţii acestei
ţări. Altfel stă lucrul cu noi, cei de dincolo de Carpaţi.
„Pe noi, care zilnic ne vedem batjocorită limba noastră
dulce, ne însufleţeşte până şi o mică şi neînsemnată inscripţie,
fixată pe vagoanele trenului român, pe care l-am văzut la Predeal.
„Pentru noi, Ardelenii, momentele în care putem purta
liberi şi netulburaţi la piept această cocardă naţională, sunt cele
mai plăcute şi mai sublime din viaţa noastră, căci, acasă la noi,
chiar autorităţile publice, hrănite din sudoarea noastră, cu
obrăznicie bruscă ne-o smulg de pe piept şi ne-o necinstesc. Şi pe
noi aceasta ne doare mult, căci aceste culori nu sunt fixate în
butoniera noastră numai prin un nasture, ci ele îşi au rădăcini
multe şi adânc sădite chiar în inimile noastre, iar cei ce ni le smulg
încearcă să ne lipsească de întreaga noastră fiinţă românească.
„Persecutaţi cum suntem în toate acţiunile unei vieţi
româneşti, să nu vă miraţi dacă pe noi ne încântă cea mai mică
manifestaţiune a unei vieţi libere şi naţionale, căci tocmai aceasta
este ţinta, spre care năzuim, pentru care suferim cu nepăsare şi cu
zâmbetul pe buze asupririle duşmanilor, care ne-au hotărât
pieirea şi care ne înfundă în întunerecul puşcăriilor.
„Mai presus de toate însă ne-au pătruns respectul,
sfinţenia şi entuziasmul, cu care voi rostiţi cuvântul patrie. Ştim şi
noi că:
„Nimic nu e mai scump pe lume
„Ca numele de patrie şi al libertăţii nume!”
„Dar, fraţilor, ţara noastră, patria noastră, pe care cu
avutul şi sângele nostru am susţinut-o şi o susţinem şi pe care şi
azi, ca totdeauna, o iubim cu dragoste nemărginită, nişte stăpâni

orbi şi aduşi de vânturi au prefăcut-o într-o mamă vitregă, care
cere de la noi numai jertfe şi ne impune numai datorii. La sânul ei
strânge numai pe unii din fiii săi, numai acestora le acordă toate
drepturile naţionale şi deplină libertate, pe când pe noi, cei mai
leali şi credincioşi fii ai săi, ne lasă afară flămânzi şi goi, fără
adăpost, fără drepturi naţionale, fără libertate.
„Libertatea noastră este în puşcării, în temniţe, în care zac
şi azi cei mai iluştri bărbaţi ai neamului românesc. Toate
închisorile, care sunt acum în construcţie, sunt numai pe seama
noastră.
„Cu toate acestea, fraţilor, să nu credeţi că veţi găsi în noi
pe reprezentanţii unui popor deznădăjduit şi istovit. Din contra.
Colegii noştri Brânzeu, Axente, Dragomir, Ionescu şi alţii, pe
care avem onoarea a-i cunoaşte mai de-aproape, vă vor putea
spune că poporul nostru are azi, mai mult decât oricând,
conştiinţa drepturilor şi naţionalităţii sale şi este ferm decis a jertfi
totul, chiar şi viaţa, pentru idealul său. Deviza poporului nostru
este: totul pentru naţiune, iar conducătorii lui şi noi, tinerimea,
care azi-mâine va trebui să luăm cârma în mână, avem
convingerea că trebuie să învingem, cât timp poporul arată atâta
iubire cauzei naţionale şi conducătorilor săi, cum s-a întâmplat cu
ocazia procesului Memorandului de la Cluj, această Golgotă a
neamului românesc.
„Vom învinge sigur, pentru că un popor cu conştiinţa
naţională trează iese totdeauna victorios.
„Astfel stând lucrurile, noi nu putem şi nu ne este iertat să
fim laşi sau fricoşi, dar oameni fiind şi noi, cu puteri limitate, nu e
de mirare că uneori obosim în lupta ce ducem cu un popor, care
reclamă drepturi numai pentru el şi este incapabil de a respecta
drepturile altora.
„În asemenea momente avem nevoie de recreaţiune, pentru
primenirea forţelor noastre. Ei bine, această recreaţiune vă
mărturisesc, fraţilor, că nicăieri n-o putem găsi în măsură mai
mare ca în atmosfera liberă a ţării voastre, unde idealurile noastre
le vedem deja întrupate şi producând roadele, de care noi însetăm
cu atâta dor.
„Fraţilor! Zilele petrecute în mijlocul vostru şi al cetăţenilor
României au fost pentru sufletul nostru, avid după o viaţă
naţională, cele mai sublime şi mai plăcute din toată viaţa noastră.
Spiritul vostru ne-a arătat cât de frumoasă este viaţa în libertate.

Din instituţiunile voastre liberale am sorbit duhul unei vieţi
naţionale. Acesta ne va premeni puterile trupeşti şi sufleteşti şi ne
va împintena la continuarea luptei ce ne mai stă înainte.
Fig. 25. Vederea pieţii Ovidiu din Constanţa,

cu statuia marelui poet roman, cum era în anul 1894.
„Şi cine ne-a oferit acest fericit prilej de oţelire a puterilor

noastre? Voi, fraţilor, prin invitarea voastră, prin primirea
călduroasă ce ni s-a făcut de la intrarea noastră în această ţară, ca
şi prin ospitalitatea voastră cu adevărat frăţească, de care în tot
locul ne împărtăşiţi.
„Permiteţi-mi deci ca, în numele studenţimii române de
dincolo, să vă exprim adânca noastră recunoştinţă şi, ca răsplată,
să vă fac declaraţiunea solemnă că toţi ne întoarcem acasă cu puteri
oţelite, cu hotărârea fermă de a nu ceda, de a nu odihni până când
nu vom fi puşi şi noi, ca şi voi, în situaţia fericită de a aşeza şi în
patria noastră într-un singur stindard colorile noastre româneşti.
„Am speranţa că acest ideal îl vom ajunge într-un viitor
apropiat şi în dorinţa că nu peste mult timp vom ajunge şi noi să
prăznuim victoria cauzei noastre, vă mulţumim din nou pentru
primirea triumfală ce ne-aţi făcut, strigând: Trăiască România!

Trăiască viitorul ei: tinerimea!”1.
Despre congresul general studenţesc de la Constanţa
şi în special despre consecinţele de ordin diplomatic ale
discursului rostit atunci de studentul ardelean Ilie Cristea,
vom vorbi mai pe larg la capitolul XIV.
DIN MĂREŢIA MOMENTELOR CONGRESULUI

STUDENŢESC DE LA CONSTANŢA
Am spus mai sus că studenţii ardeleni s-au oprit, în

drumul lor spre Constanta, câteva ore la Seghedin, spre a
vizita în temniţa de acolo pe eroii martiri condamnaţi în
procesul Memorandului şi că la plecare au rupt dintr-un
brad plantat în parcul Seghedinului blestemat mai multe
ramuri de cetină, pe care le-au luat cu ei în tren ca să le
aducă la Constanţa. Ei bine, aceste ramuri din bradul de la
Seghedin au format punctul unei serbări emoţionante în
piaţa oraşului Constanţa.
Cei doi studenţi cu numele de
botez Ilie – anume Ilie Cristea şi Ilie
Dăianu – au făcut din crengile de brad,
îmbinate cu nişte ramuri de măslini, o
cunună mare şi frumoasă, pe care au
depus-o, ca prinos de închinăciune, la
picioarele statuii lui Ovidiu, exilatul
Romei, care suspină cu atâta dor pe
malurile pontice după cetatea eternă.
Gestul acesta a dat prilej unei
adevărate serbări cu discursuri, în care
Fig. 26. Dr. Ilie
Dăianu, azi atât Ilie Cristea, cât şi Ilie Dăianu,
protopop la Cluj. vorbind în numele Ardealului, au
tălmăcit graiul bradului de la Tisa şi
graiul măslinului de pe malul Mării Negre în sensul unirii
1 Vezi ziarul Tribuna Nr. 198 din 1834.

viitoare a tuturor Românilor de la Nistru, până la Tisa, profeţie

divină, în care ei credeau ca într-un sublim ideal al
viitorului, dar a cărui realizare nu o puteau bănui aşa de
apropiată, după cum cu voia lui D-zeu şi înţelepciunea
bărbaţilor conducători ai micei Românii s-a şi întâmplat
peste 24 de ani, în 1918, după ce sângele cursese ca apa şi
lacrămile ca ploaia, pentru ca în cele din urmă popoarele
asuprite să rămână biruitoare.
După 34 de ani de la această serbare din piaţa
Ovidiu, unul dintre cei doi oratori de la statuia marelui poet
roman, şi anume Înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul-Regent al
României dr. Miron Cristea a avut, la l Noiembrie 1928, cea
mai mare şi mai fericită satisfacţie, care poate fi dată de
providenţă unui om pe pământ: în numele regelui României
tuturor Românilor, El sărbătorea, ca Patriarh şi Regent,
triumful stăpânirii de 50 de ani a României peste vechia
provincie a lui Mircea cel Mare. Protopopul Clujului, dr.
Dăianu, cel de al doilea Ilie, plin de o nespusă satisfacţie
sufletească, a asistat şi el la această înălţătoare sărbătorire,
minunându-se cum bradul de la Seghedin s-a prins în
pământul Constanţei, iar măslinul păcii a înverzit pe Murăş,
pe Someş şi în tot Ardealul.
Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie!
CAPITOLUL VII.
ILIE CRISTEA,
DOCTOR ÎN FILOLOGIA MODERNĂ
Cu o asemenea sănătoasă concepţie despre rostul

neamului românesc în lume, care constituia pentru el
soarele său moral, nu este de mirare că Ilie Cristea poseda,
încă din timpul când era student universitar la Budapesta,
acel optimism creator şi acea vitalitate fără margini, care
singure sunt suficiente ca să-i poţi ghici rasa. Înfierbântat de
focul luptei naţionale, el se zoreşte ca să intre în arenă om
format, adică titrat.
Timp de 4 ani, Ilie Cristea a făcut la universitatea din
Budapesta studii aprofundate din literaturile germană,
maghiară şi română, apoi din psihologie şi pedagogie,
precum şi din ştiinţele naturale, pentru care nutrea de
asemenea o deosebită atracţie.
Luând în ultimii 2 ani o parte activă, inimoasă şi
hotărâtoare în toate luptele naţionale ale tinerimii
universitare, care seconda în chip efectiv şi strălucit munca
uriaşă dezvoltată de membrii comitetului partidului naţional
român, Ilie Cristea, în primăvara anului 1895, simţea
chemarea de a păşi cu un ceas mai curând în arena vieţii
publice.
VIAŢA ŞI OPERA LUI M. EMINESCU

– TEZĂ DE DOCTORAT
În acest scop, la 18 Mai a acelui an, şi-a susţinut cu

un strălucit succes diploma de doctor în filologia modernă,
prezentând ca teză de doctorat un studiu documentat
asupra vieţii şi scrierilor lui Mihail Eminescu1. Până la
1 Eminescu élete és müvei (Viaţa şi scrierile lui Eminescu), 1895. Tipografia

Todoran, Gherla.
lucrarea regretatului dr. Ion Scurtu, teza lui Ilie Cristea era, în
prima ei parte, cea mai completă biografie a lui Eminescu,
căci în partea a doua autorul arată
înrâurirea literaturii germane asupra operei
literare a marelui poet.
Prezentat în faţa unei facultăţi
ungureşti, este evident ca Ilie Cristea să nu
fi putut vorbi în studiul său şi despre
patriotismul luminat şi naţionalismul cald
ce transpiră din întreagă opera lui
Eminescu. Dacă ar fi făcut-o, urmarea ar fi
fost respingerea tezei, graţie şovinismului
unguresc întronat la universitatea din
Fig. 27. Mihail
Budapesta.
Eminescu
(1850-1889).
SCOATEREA ÎN RELIEF
A NAŢIONALISMULUI LUI EMINESCU
Asupra acestei părţi, patriotice şi naţionale, din

poeziile lai Eminescu, Ilie Cristea a alcătuit un studiu
separat, pe care l-a publicat în numărul de Crăciun (281 din
anul 1894) al ziarului Dreptatea din Timişoara.
Unde rămâne poezia Epigonii – se întreabă Cristea –
cu „sfintele firi vizionare”, cu „zilele de aur ale scripturilor
române”, cu iubirea-i faţă de trecutul neamului românesc,
cu iubirea-i faţă de limbă românească, care este „dulce ca
un fagure de miere”, cu iubirea-i de libertate, ilustrată prin
„preotul deşteptării noastre”, care „scutură lanţul”, „rupe
coarde de aramă”, „cheamă piatra să învie” şi munţii să
simtă durerea unui popor apăsat şi îmbrâncit?
Dar nu numai trecutul neamului şi al tării sale l-a
interesat, ci şi prezentul. În poezia sa: „Ce-ţi doresc eu ţie,
dulce Românie”, Eminescu, amărât de reamintirea împilărilor
şi necazurilor aduse pe capul poporului român de duşmanii,
care veacuri de-a rândul l-au schingiuit, supt şi istovit, iată

ce doreşte el ţării sale:
Vis de răzbunare negru ca mormântul,

Spada sa de sânge duşman fumegând
Şi de-asupra hidrei fluture ca vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii largi steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare românesc…
Scumpă Românie, asta ţi-o doresc!
Dar există oare în întreaga literatură română – se

întreabă Ilie Cristea – o poezie, care să întreacă Doina lui
Eminescu şi care să fie atât de imprimată în sufletul fiecărui
Român? Desigur că nu, căci cine n-a simţit-o, cine n-a
admirat-o?
Eminescu iubea tot ceea ce este românesc – conchide
Cristea în foiletonul său din ziarul Dreptatea. El se interesa
mult şi de soarta Românilor din Ungaria şi ca probă despre
aceasta citează următoarele rânduri scrise de Eminescu din
Viena d-lui Iacob Negruzzi1 (în 6 Februarie 1871):
„Dacă aţi cunoaşte mai de aproape tendinţele de
deznaţionalizare ale Ungurilor, pe care ei le reped prin toate vinele,
prin toate organele statului şi exclud din viaţa publică tot ce nu
este maghiar, atunci aţi găsi o lămurire mai de aproape a
împrejurării că caracteristica scrierilor Ardelenilor este fraza
patriotică. Nu sunt încercări vagi şi fraze goale cele ungureşti, ci
un sistem de ură, de deznaţionalizare şi de cotropire, premeditat
până în amănunţimile sale. Nu vă puteţi închipui apoi ce mare
este pericolul Românilor din Transilvania sub influenţele
spiritului maghiar”.
Aşa scria Eminescu ca student în etate de 21 ani.
1 Iacob Negruzzi este fiul scriitorului Const. Negruzzi, născut în 1842 la Iaşi.
Întemeietorul revistei Convorbiri literare. Profesor la Universitatea din Iaşi şi
apoi la cea din Bucureşti. Membru şi fost preşedinte al Academiei române.
Trăieşte şi azi, având 87 ani (1842-1932).
Cristea încheie documentatul său studiu, citând

următoarea strofă a lui Eminescu:
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

„Tânără mireasă, mamă cu amor!
„Fiii tăi trăiască numai în frăţie,
„Ca a nopţii stele, ca a zilei zori”
Şi apoi tânărul doctor în litere termina, oftând:

„Cel puţin de-ar înţelege mărita naţie românească acest
dor!”
CAPITOLUL VIII.
ÎN SLUJBA BISERICII
ŞI ÎN VIAŢA PUBLICĂ
Ilie Cristea este una din acele făpturi rare, care îşi
încep viaţa în cumpănă dreaptă, pentru ca cu timpul să
devie din ce în ce mai clare şi apoi să ajungă la acea
armonie, pentru care D-zeu sau natura le-a predestinat de la
început. El aparţine categoriei oamenilor înzestraţi cu spirit
de observaţie, dragoste de muncă şi de neam, plini de
încredere în forţele proprii.
Vioi, modest, fără retenţiuni sau vanitate, cult şi
înţelept, fără viclenia, blajin, simpatic şi dotat cu un fizic de
Christ, activ şi productiv, neobosit şi calm în discuţiune,
perfect sănătos, spirit critic şi cercetător – iată cheia fiinţei
sale, a victoriei sale, din clipa în care a intrat în arena
activităţii publice, în care s-a lăsat condus numai de glasul
său intern, procedând smerit spre soarta sa.
Câmpul său de activitate a fost biserica ortodoxă a
neamului şi în apărarea multiplelor ei interese naţionale şi-a
dat tot sufletul, toată munca.
Îndată după terminarea studiilor universitare, tânărul
dr. Ilie Cristea a fost chemat la Sibiu de către mitropolitul
Miron Romanul, care l-a numit pe ziua de l Iulie 1895 în
importantul post de secretar al consistoriului archidiecesan.
ATMOSFERA POLITICĂ DIN SIBIU

ÎN ANII 1885-1900
Pe acea vreme armonia dintre Românii din Sibiu şi

chiar din Ardeal nu era tocmai ideală, din cauza ziarului
Tribuna, organ viguros de luptă naţională, înfiinţat la 1884,
sub direcţia lui Ion Slavici, şi care ajunsese în conflict de idei
şi de metode cu Telegraful român, ziarul Mitropoliei ortodoxe,
în jurul căruia erau adunaţi, aproape în majoritate, toţi
fondatorii şi membrii direcţiei institutului de credit Albina, în

frunte cu directorul ei Partenie Cosma, om de bine şi
înţelept, care era înrudit cu
mitropolitul Miron Romanul.
Tribuna, devenind în anul
1890 organul acreditat al
comitetului partidului naţional,
făcea o vie opoziţie guvernului
unguresc, ceea ce i-a atras o serie de
procese de presă şi condamnarea
redactorilor ei la peste 17 ani de
temniţă şi peste 40.000 coroane aur
amenzi. Acest ziar era pe timpul
acela cel mai răspândit printre
Fig. 28. Partenie Cosma, Românii din Ardeal, cărora le-a
fost director al băncii
adus mari servicii atât pe terenul
„Albina” din Sibiu
politic, cât şi al culturii naţionale,
(n. 1837; m. 1923). prin introducerea limbii literare
din vechiul regat. Tribuna şi-a încetat apariţia în Aprilie
1903, din cauza persecuţiei guvernului maghiar, care, prin
amenzile dictate, i-a consumat cauţiunea depusă, precum şi
averea Institutului tipografic, care o edita.
Mitropolitul Miron Romanul, fiind nevoit să-şi apere
biserica şi şcoala de loviturile din ce în ce mai îndrăzneţe ale
guvernului din Budapesta, era forţat, natural, să-i facă prin
Telegraful român o opoziţie mai puţin violentă şi mai
cumpănită, ceea ce nu era de loc în vederile Românilor
extremişti, care îi erau adversari şi nu împărtăşeau
atitudinea temperată a mitropolitului. De aci certuri,
neînţelegeri şi polemici regretabile şi inutile, căci în fond
răposatul mitropolit Miron Romanul era şi el însufleţit de cele
mai frumoase şi curate sentimente româneşti. Deosebirea
era numai de metodă în lupta contra guvernului unguresc.
O dovadă: Sub guvernul baronului Desideriu Banffy,
mitropolitul Miron Romanul a primit admonestare din partea
Coroanei pentru celebra circulară dată clerului său cu
prilejul jubileului milenar al Ungurilor, care s-au simţit

jigniţi de conţinutul şi tonul ei.
Ei bine, în această perioadă de frământări şi certuri
între fraţi, – care degeneraseră într-un timp până în punctul
că redactorii Tribunei, printre care mă număram şi eu (în
anal 1890), erau opriţi de a saluta pe capul bisericii, –
tânărul secretar consistorial dr. Ilie Cristea a ştiut, prin
tactul şi firea sa dulce şi liniştită, să se facă iubit şi respectat
de ambele tabere învrăjbite, văzându-şi de slujba sa,
muncind în tăcere şi mergând stăruitor pe drumul drept al
intereselor naţionale. În tot timpul acestor neînţelegeri a dat
dovada unei serioase maturităţi politice, reuşind să pună
lumea în uimire şi căinţă, iar în multilateralitatea activităţii
sale imprimând energia şi ordinea.
ACTIVITATEA DEZVOLTATĂ
CA SECRETAR CONSISTORIAL
Observator pătrunzător şi imparţial al diferitelor

fenomene sociale şi politice, prin care trecea poporul român
din Ardeal, d-rul Cristea, când avea ceva de spus, se adresa
presei. Astfel în No. 22 din 1895 al Foaiei Poporului din Sibiu
găsim o corespondenţă a sa, trimisă din comuna Ida Mare şi
semnată „Călătorul”, din care se vede lămurit cum privea el
mişcarea politică de atunci.
Iată câteva rânduri caracteristice:
„Mişcarea politică din anii din urmă a avut cea mai
binefăcătoare înrâurire asupra poporului român. Ea a fost o
însemnată, ba chiar nepreţuită şcoală pentru deşteptarea,
luminarea şi întărirea conştiinţei sale naţionale.
„Cel ce călătoreşte azi prin ţinuturi româneşti bagă de
seamă îndată deosebirea cea mare dintre odată şi acum. Înainte
numai cu 10 ani era de tot neînsemnat numărul oamenilor din
popor, care luau parte la lupta pentru neam şi legea strămoşească.
Azi însă abia este colţ de ţinut românesc, unde poporul nostru să
nu ştie că cele mai scumpe bunuri strămoşeşti îi sunt atacate.
„Cu cât atacurile sunt mai dese şi mai mari, cu atât mai
tare şi mai cu dragoste se alipeşte poporul de biserica şi şcoala sa
confesională, care i-au apărat limba în trecut şi care vor scăpa de

pieire şi în viitor aceea ce Românul are mai preţios.
„Mare îţi este bucuria şi mângâierea, când, trecând prin
comune româneşti, auzi din gura flăcăilor cele mai naţionale
cântări şi doine. La sapă şi la tot lucrul câmpului femeile şi fetele
muncesc, cântând Doina lui Lucaciu şi Raţiu, ca astfel şi frunza
să simtă durerea unui popor apăsat şi să fie duşmană aceluia, care
schingiuieşte pe Român.
„… Spre cinstea Idanilor am constatat că nici un Român
n-a putut fi nici înduplecat, nici înfricat ca să-şi dea copiii la şcoala
de stat, deşi solgăbirăul i-a speriat cu o pedeapsă de 50 florini”.
În Revista Orăştiei (No. 4, anul I 1895), într-un articol
întitulat „Voieşte şi vei putea” şi iscălit „Lie”, face în modul
următor elogiul muncii pentru dezvoltarea poporului.
„Poporul reclamă întreaga noastră luare aminte. Sunt o
sută şi o mie de rele de înlăturat. Nu este comună românească,
unde să nu fie teren de muncă, unde să nu fie interese de apărat.
„Averi româneşti ne sunt în joc şi adeseori pierdem din ele
părţi însemnate nu numai prin părtinirea autorităţilor superioare,
dar şi din vina şi indolenţa noastră proprie. Nu fac teorii. Amintesc
despre un caz, în care preotul a cumpărat de la popor dreptul de
sesiune1, spre a-l pune la dispoziţia unui Evreu, care îi va fi scos
ochii cu vreo sumă neînsemnată, drept bacşiş că a trădat
interesele turmei sale”.
Astfel îşi înţelegea rolul noul secretar consistorial în
slujba ce i-o încredinţase mitropolitul din Sibiu.
PRIMELE REALIZĂRI ÎN OGORUL NAŢIONAL
În ce priveşte multele neajunsuri ale Românilor din

Sibiu şi jur, el le întrevedea repede şi îşi frământa mintea
cum să le înlăture, ajutându-le. Aşa, de exemplu, îl mistuia
viaţa plină de lipsuri, pe care vedea că o duc numeroşii elevi
români, care învăţau la liceul unguresc de stat sau la cel
săsesc din localitate. Spre a le veni într-ajutor, d-rul Cristea
emite ideea înfiinţării unei mese a studenţilor români, idee
1 Pământul bisericii.
frumoasă şi generoasă, pe care o îmbrăţişează şi o traduc în

fapt Partenie Cosma, directorul băncii Albina, şi soţia sa d-na
Maria Cosma, preşedinta „Reuniunei femeilor române”, care
dau fondurile şi munca necesară.
Fig. 29. Palatul băncii „Albina” din Sibiu la 1895.
Într-un articol publicat sub proprie semnătură în

Telegraful român No. 110 din 1895, d-rul Ilie Cristea se
pronunţă astfel asupra acestei nobile iniţiative:
… „În şcolile străine nu se cultivă însuşirile speciale ale
spiritului românesc, nu se iau în considerare datinile, moravurile,
aptitudinile şi aspiraţiunile neamului nostru.
Este deci foarte justificată şi bazată temerea, pe care
o exprimă şi marele român S. Bărnuţ: „cu cât vor învăţa mai
mulţi Români în scoli străine, cu atât va pierde naţiunea mai
mulţi fii”..
„Inteligenţei române se impune importanta datorie, ca să
îmbrăţişeze cu căldură tinerimea noastră de la astfel de şcoala şi
să suplinească pe cale socială ceea ce nu primesc şi nici nu li se
poate da în institutele străine.
„Un temeinic şi promiţător început în această direcţiune
privesc şi în instituirea acestei mese, pentru reuşita căreia
rugăciunile preoţeşti au implorat azi ajutorul ceriului”.
În Octombrie 1896, dr. Ilie Cristea a fost ales membru

în comitetul societăţii Astra (despărţământul IV al Sibiului),
în locul d-lui G. Bogdan-Duică, care s-a mutat în Bucureşti,
De atunci şi până azi, această însemnată societate pentru
răspândirea culturii româneşti a avut şi are puternicul
sprijin moral şi material din partea lui Ilie Cristea, azi
Patriarh al României şi Înalt Regent.
Tot în toamna anului 1896, tânărul secretar
consistorial pune umărul la înfiinţarea în Sibiu a societăţii
„Concordia”, cu menirea de a deschide o prăvălie de consum
pentru Români. Principiul era: „a nu da banul din mână la
străini, ci numai la oameni din poporul nostru”.
REZOLVAREA UNEI GRELE PROBLEME
După abia 7 luni de provizorat, d-rul Ilie Cristea este

confirmat definitiv în funcţiunea de secretar consistorial, pe
care o păstrează până în luna Iunie 1902, când a fost
înaintat asesor consistorial. În tot acest timp, pe lângă
agendele secretariatului, i se încredinţează studierea şi
redactarea referatelor atât în afacerile bisericeşti, cât şi
financiare.
Pe acest din urmă teren el îşi câştigă mari merite,
reuşind să contribuie enorm la rezolvarea grelei probleme a
dotaţiunilor parohiale şi a stabilirii sumelor cu care vistieria
Statului ungar trebuia să întregească veniturile preoţimii
pastorale. Spre a isprăvi în mod temeinic această delicată şi
grea chestiune, d-rul Cristea, conform unei înţelegeri dintre
Mitropolie şi guvernul unguresc, este trimis la Budapesta,
unde a lucrat timp de 8 luni în ministerul cultelor, muncind
zi şi noapte până la definitiva regulare a dezideratelor celor
1000 de parohii, care alcătuiau biserica română ortodoxă
din Transilvania.
Sporirea dotaţiunii clerului ortodox din archidiecesa
Ardealului a fost posibilă, graţie înfiinţării aşa numitei taxe
sidoxiale, stabilită la l coroană pe an de fiecare cap de familie
ortodoxă, pe lângă ajutorul ce urma să-l pună guvernul la

dispoziţia bisericii.
După datele statistice ale consistoriului din Sibiu,
archidiecesa transilvană număra atunci (1896-1898) peste
160.000 de familii. Contribuind fiecare din acestea cu câte o
coroană pe an, intra la fondul general administrativ suma de
160.000 coroane sau 80.000 florini pe an. Scăzând din
aceasta salariul mitropolitului de 8000 florini anual (16.000
coroane) şi al tuturor protopopilor tractuali în suma de
21.000 florini (42.000 coroane), rămânea pentru salarizarea
parohilor suma de 51.000 florini (102.000 coroane), în afară
de ajutorul pe care guvernul promitea să-l dea în fiecare an
şi de sumele mai mari, cu care mulţi dintre credincioşii cu
dare de mână îşi răscumpărau sidoxia1.
Ideea înfiinţării taxei sidoxiale a fost emisă de Partenie
Cosma. Fiind acceptată şi de sinoadele eparhiale, a fost dusă
la îndeplinire cu mult tact de secretarul consistorial dr.
Cristea. Aprofundând sensul articolului 14 din 1898 şi
instrucţiunile ministeriale date pentru executarea lui şi mai
ales modul de aplicare faţă de celelalte confesiuni, d-rul
Cristea a ştiut da clerului ortodox ordine aşa de limpezi şi
luminoase, încât chestiunea dotaţiunii clerului s-a terminat
cu bine, spre mulţumirea preoţilor şi a statului însuşi.
Consistoriul mitropolitan, recunoscând zelul şi
priceperea dovedită de d-rul Cristea în rezolvarea acestei
grele probleme, i-a exprimat mulţumiri, prin deciziunea sa
No. 179 din 1901, pentru rodnica activitate dezvoltată.
Situaţia frumoasă, aş putea zice chiar preponderentă,
pe care reuşise să şi-o câştige harnicul secretar consistorial
într-un timp aşa de scurt în sânul preoţimii ardelene,
născuse invidie în multe suflete. I-a fost scris şi d-rului
Cristea, ca tuturor oamenilor aleşi, să aibă şi el în strălucita
lui carieră multe de suferit, fiind nevoit să-şi ducă crucea în
1 Vezi în Telegraful Român Nr. 41 din 1896 articolul despre „Dotaţiunea

clerului din. arhidiecesă”, scris de dr. Cristea sub pseudonimul „Deca”.
spate, căci rari sunt aceia dintre bărbaţii de seamă, care au

păşit în viaţă domol, tot mai sus, numai în miros de tămâie
şi glasuri de osanale.
Dar pizmuitorii nu-şi făceau socoteala că invidia
înalţă pe cel invidiat şi micşorează pe cel care pizmuieşte.
D-rul Cristea nu s-a abătut o clipă din drumul drept, pe care
şi l-a tras, şi a muncit înainte răspândind prin toate ziarele
şi revistele ardelene din acel timp sămânţa cea bună, cele
mai înălţătoare idei creştineşti şi naţionale, nefiind acţiune
românească folositoare, pe care să n-o sublinieze şi s-o
încurajeze.
CULTUL MUZICII
Fiind mare iubitor de muzică bună, clasică şi

românească, pe care, cum vom vedea mai târziu, s-a
străduit mult ca s-o introducă şi printre Românii din Sibiu
în calitatea sa de preşedinte a „Reuniunei române de
muzică”, d-rul Cristea publică în Telegraful român (N-rele 61,
62, 63 şi 64 din 1897) o serie de articole judicioase asupra
concertului dat de celebrul bariton Dumitru Popovici-
Baireuth1, întâiu singur şi apoi în tovărăşia cu membrii
„Reuniunii de cântări” din Sibiu, de sub conducerea
măiastră a profesorului de muzică de la seminarul teologic
George Dima.
Iată câteva rânduri expresive din această interesantă
dare de seamă:
„Ca încheiere, fie-mi permis a mai reflecta în căteva cuvinte
la adresa celor nedumeriţi în privinţa internaţionalismului
activităţii valorosului profesor al seminariului nostru George
Dima.
1 Numit astfel, pentru că a jucat de multe ori cu mare succes în operele

wagneriene ce se reprezentau la opera din Baireuth, construită anume în
acest scop de Ludovic II, regele Bavariei. Baritonul Popovici. a murit în anul
1927, fiind director al operei române din Cluj.
„Nu ne miră asemenea apariţiuni nedrepte, căci s-au aflat

demagogi, care i-au imputat nemuritorului Goethe că nu este bun
german, că activitatea lui literară n-are valoare pentru naţiunea
germană, deoarece îi lipseşte caracterul naţional etc. Aceia însă au
dispărut în noianul uitării, iar Goethe a rămas în istoria literaturii
germane ca unul dintre cei mai iluştri şi mai geniali reprezentanţi
ai minţii şi talentului german, ca cel mai mare poet german al
tuturor veacurilor. Cine îndrăzneşte azi să afirma că Goethe n-a
făcut cinste neamului său?
„Pe Eminescu asemenea l-au timbrat mulţi cu epitetul de
cosmopolit, pe motivul că n-ar fi atins în poeziile lui sentimentul
naţional în măsura în care ei o doreau. Cu toate acestea n-au
contribuit mulţi, ca Eminescu, la ridicarea gloriei neamului
românesc. El a făcut în mare parte cunoscut lumii talentul ce se
poate naşte din poporul român şi prin
aceasta a câştigat renume şi poporului care
l-a produs, deşi n-a fost tot cu
naţionalismul în gură. Oare nu este o
mândrie pentru neamul nostru întreg când
poetul francez I. B. Hétrat zice: „Dacă
Eminescu ar fi scris în limba franceză, ar fi
fost cel mai mare poet al veacului!”
Întocmai aşa este şi cu d. Dima.
El este timbrat internaţional, deşi,
după părerea noastră, nu există
bărbat, care în istoria muzicii române
să aibă mai multă valoare şi să-şi fi
câştigat mai multe merite ca George
Dima. Nimeni n-a ştiut dintre
compozitorii români de felul lui Dima Fig. 30. Prof. George
să creeze opere de valoarea compozi- Dima
ţiilor lui. (n. 1847; m. 1923).
„N-avem decât să ascultăm
admirabila-i liturghie cu toate celelalte cântări bisericeşti şi vom
rămâne uimiţi de frumuseţile ce le-a vărsat cu bogată artă în
lucrările lui şi de departe cu respect ne vom lua pălăria înaintea
unui astfel de bărbat”.
JUSTE OBSERVAŢIUNI
CU OCAZIA UNOR EXAMENE ŞCOLARE
Într-un alt articol asupra examenelor la şcoala civilă

de fete din Sibiu, publicat în No. 67 al Telegrafului Român,
din anul 1897, Cristea dă expresiune următoarelor frumoase
sentimente româneşti:
„De câte ori am asistat la asemenea examene, totdeauna
m-am mirat cum de se mai pot găsi părinţi români, care preferă
a-şi creşte fetele şi viitoarele mame române în şcoli străine şi mai
ales în institutele de călugăriţe, unde primesc o creştere atât de
unilaterală şi pentru noi chiar periculoasă!?
„Am avut ocaziune mai zilele trecute să fiu aproape de o
masă lungă, la care şedeau un considerabil număr de fetiţe
române greco-catolice din institutele călugăriţelor din localitate,
dimpreună cu părinţii lor. Toate conversau în limba maghiară şi
numai câte o scurtă şi trecătoare expresiune românească indica
originea lor.
„Aceşti părinţi par a nu fi conştienţi de greşeala ce comit,
făcând ca fiicele lor să introducă în vatra românească datini şi
obiceiuri străine, care pot să ne cauzeze moartea.
„Dea ceriul ca în curând să intre şi în sufletul acestora
evanghelicele cuvinte ale lui Sion:
„Ce-i străin, nu se lipeşte
„De sufletul meu
„Vorbiţi, scrieţi româneşte
„Pentru Dumnezeu!”
ÎN CONTRA STRĂINILOR
Într-o corespondentă publicată de d-rul Cristea în

Telegraful român (No. 93 din 1897), în care examinează
terenul pe care l-au câştigat străinii în comuna sa natală
Topliţa Română, unde îndrăzneau să dea atacuri în contra
şcolii româneşti, el preconizează următoarele mijloace de
luptă:
„Cedând terenul de sub picioare, am dat străinilor ocaziune

să prindă rădăcini şi să ne exploateze, ducându-ne adeseori la
sapă de lemn.
„Terenul pierdut trebuie recâştigat. Lucrurile, cu care
vedem că se îndeletnicesc veneticii, trebuie să le luăm noi în mână.
Pentru meseriile ce le au, trebuie să creştem oameni din sânul
nostru, ca de la ai noştri să ne putem împlini toate necesităţile
traiului. Ne mai fiind Românii avizaţi a trece pragul străinilor,
aceştia vrând-nevrând vor da îndărăt şi cu timpul se vor duce de
unde au venit.
„Nu avem cuvinte de a înfiera pe aceia, care dau mâna cu
asemenea venetici, ajutându-i în năzuinţele lor. Ajungă-i blestemul
lui Eminescu:
„Cine a îndrăgit străinii etc.”
„Pe cât de mult dispreţ merită străinii, care exploatează fără
inimă pe bietul ţăran, pe atât de multă laudă se cuvine acelora,
care ostenesc ocrotind interesele bietului român şi uşurându-i
soarta, care zilnic devine tot mai vitregă”.
D-rul Cristea îşi termină corespondenţa, felicitând
apoi pe preotul satului George Maier, care, prin energia şi
răbdarea sa, a salvat de desfiinţare şcoala română din
Topliţa, devenită un spin în ochii străinilor venetici, care au
şters din budgetul comunei suma de 624 florini, destinaţi
pentru dotaţiunea şcolilor confesionale.
CU PRILEJUL UNEI SFINŢIRI DE BISERICĂ
În numerele 99, 100, 101 şi 102 din anul 1897 ai

Telegrafului Român găsim o lungă dare de seamă despre
sfinţirea bisericii din comuna Drăguş, judeţul Făgăraşului,
oficiată în ziua de 8 Septembrie 1897 de mitropolitul Miron
Romanul, cu mare suită şi cu prilejul căreia d-rul Ilie Cristea
a fost hirotesit de cetitor.
Întreg raportul a fost scris de Cristea, sub
pseudonimul „Deca”. Iată câteva încurajatoare constatări de
la sfârşitul dârei de seamă:
„Pe mine m-a înveselit în special intimul raport şi
nemărginita încredere, care am aflat că exista între popor, biserică
şi clerul ei…
„Când vezi cu ochii calda dragoste a poporului către

biserică, către arhiereul şi clerul ei, uiţi toate necazurile şi
greutăţile câte le întâmpini zilnic în munca pentru cultura şi
progresul neamului, te renaşti parcă din nou şi primeşti oţetită
însufleţire şi voie de muncă în ogorul bisericesc naţional, ştiind că
ai un cler, care te înţelege, şi un popor, care te ascultă.
Fie ca acest raport să se generalizeze şi să se susţină
pentru vecii-vecilor.
„Şi cât timp aşa va fi,

„Teamă n-am că vom peri!”
LA O ADUNARE A „ASTREI”
Dintr-o dare de seamă asupra adunării membrilor

societăţii culturale Astra (despărţământul IV din Sibiu),
ţinută în comuna Vestem, publicată în N-rele 119, 120 şi
121 din 1897 ai Telegrafului Român aflăm că d-rul Ilie
Cristea, care era secretarul despărţământului, făcea
următoarea documentată şi nemerită propunere:
„Statutele Asociaţiunii noastre, a cărei înflorire o dorim cu
toţii, obligă pe membrii ei de a intra în mai de aproape atingere cu
poporul, răspândind în sânul lui tot felul de învăţături folositoare.
„Prin aceasta însă, cred eu, n-am făcut totul cât este de
lipsă în contactul nostru cu poporul, căci noi avem datoria nu
numai a da de la noi ceea ce este bun, ci a şi lua de la popor ceea
ce aflăm la el vrednic de păstrat pentru viitor.
„Nu mă întind aici asupra multelor lucruri şi datini
frumoase din viaţa poporului nostru, dar ating de astă-dată numai
neîntrecutele produse spirituale izvorâte din creierul Românului.
De câtva timp s-a început cu frumos rezultat adunarea
acestor produse, precum poveşti, naraţiuni„ legenda, anecdote,
snoave, poezii, chiuituri etc. Un ram însă a fost dat aproape cu
totul uitării şi anume acela, care reoglindeşte mai mult
profunzimea şi agerimea minţii româneşti.
Acest ram îl formează proverbele sau acele expresiuni
scurte, precise şi plastice, ieşite din gura poporului şi care în
anumite momente ale discuţiilor ni se reamintesc în mod firesc
drept rezultat convingător al unor experienţe probate.
„Colectarea acestor proverbe române a fost neglijată până

acum spre dauna generală, mai ales că, pe lângă deosebita lor
însemnătate pentru studiul limbii şi pentru istoria culturii unui
popor, ele formează un bogat izvor de înţelepciune pentru viaţă.
Propun deci ca adunarea cercuală să invite
comitetul despărţământului Astrei să ia
măsurile necesare ca, cu ajutorul cărturarilor
de la sate, să se adune proverbele Românilor de
pe teritoriul despărţământului Sibiului,
eventual chiar şi din alte ţinuturi”.
Evident, înţeleapta propunere a
d-rului Cristea a fost aprobată de adunare,
cu amendamentul propus de profesorul dr.
Vasile Bologa ca proverbele astfel adunate
să fie citite la viitoarele adunări, ceea ce
le-ar da caracterul unor întruniri mai Fig. 31. Prof. dr.
Vasile Bologa din
interesante, mai instructive şi mai
Sibiu.
atractive pentru toate păturile poporului.
„SULEMENIREA PATRIEI”
În luna Decembrie 1897 a venit în discuţia Camerei

Magnaţilor din Budapesta infamul proiect de lege privitor la
maghiarizarea numelor comunelor, a munţilor, văilor şi
tuturor localităţilor, care purtau nume româneşti sau slave.
Ideea aceasta a Ungurilor de a crea cu orice preţ o ţară cu
caracter exclusiv maghiar l-a indignat peste măsură pe d-rul
Cristea, care, sub titlul „Sulemenirea patriei”, a publicat în
No. 136 al Telegrafului Român un violent articol în contra
proiectul de lege al maghiarizării.
Scris cu multă vervă şi amărăciune, acest articol ar
merita să fie reprodus în întregime. Regretăm însă că lipsa
de spaţiu ne împiedică. Reproducem mai jos numai o mică
parte, din care cititorul va putea constata tot zbuciumul din
sufletul inimosului Român:
„Veneticii şi patrioţii de 5 piţule de pe la oficiul statistic pot
să-şi lepede numele, pot să şi-l schimbe cu altul, căci poate numai
ruşine este legată de reamintirea Iui. Ei pot să ceară şi botezarea

nouă a localităţilor, căci pe ei nu-i leagă nimic de acele tradiţii
istorice, reamintiri glorioase şi neuitate.
„Pentru noi însă fiecare deal, fiecare stâncă este un
monument preţios din trecutul nostru de 2000 de ani pe aceste
plaiuri frumoase şi iubite.
„Veneticii pentru parale sclipicioase pot să-şi vândă
eventualele plaiuri ajunse în posesiunea lor şi să-şi cumpere altele
la alt loc, în alte ţări, căci pentru ei banul este idolul suprem. Alte
relicve scumpe nu le rămân aici.
Ei ce-au îngropat aici? îi putem întreba cu Coşbuc.
„Nimic!
Dar pe noi ne leagă de pământul strămoşesc osemintele
rudeniilor, părinţilor, fraţilor etc. şi suferinţele de veacuri. Pe noi
fiecare stâncă seculară, ieşind cu fruntea ei îmbătrânită din iedera
trainică, ne încurajează, şoptindu-ne, prin rostul pâraielor de
lângă ele, cuvântul strămoşesc: Alios ego vidi ventos etc. …
…Ne-am simţit datori către noi înşine şi către poporul
român să spunem aceste cuvinte şi să încheiam cu spusele
ziarului Dreptatea:
„Să-şi însemneze bine toţi Românii că dintre şapte archierei
români – 3 greco-orientali şi 4 greco-catolici – numai cei
greco-orientali, în frunte cu mitropolitul Miron, cel atât de mult
criticat din partea unor mari naţionalişti cu patentă, s-au grăbit la
Budapesta ca să-şi facă datoria faţă de neamul şi biserica lor,
combătând în Camera Magnaţilor proiectul de lege al maghiarizării.
„Să-şi însemneze fiecare acest remarcabil pasaj – zicem noi
– cu atât mai ales, cu cât vor veni desigur iarăşi timpuri când
oameni, care umblă cu 2 bani în 3 pungi, vor fi din nou
reprezentaţi lumii ca mari apostoli ai neamului românesc”.
Dacă au sosit sau nu aceste vremuri, nu este locul să
ne pronunţăm în cadrul acestei lucrări. Cititorii, sinceri îşi
vor trage, suntem siguri, concluziile lor din evenimentele ce
se petrec în ţara noastră de la o vreme încoace.
CAPITOLUL IX.
LA DIRECŢIA „TELEGRAFULUI ROMÂN”
Încă din timpul studiilor sale de liceu şi universitare,

Ilie Cristea colabora – cum am arătat – la aproape toate
ziarele şi revistele ce apăreau p-atunci în Ardeal, dar mai
ales la Telegraful român, organul Mitropoliei din Sibiu.
Vasta-i cultură literară şi teologică, ca şi caldele-i
sentimente naţionale l-au impus pe ziua de l Ianuarie 1898
la direcţia acestui ziar. După cum vom vedea, în tot timpul
cât a avut conducerea lui, el i-a ridicat prestigiul prin nota
unui naţionalism fierbinte, dar cumpănit şi a convingerii
temeinice, cu care ştia să apere interesele bisericii şi şcolii
româneşti.
Toate articolele sale se disting printr-o deosebită
claritate, prin argumente convingătoare şi hotărâtoare şi
prin acordarea unei deosebite atenţiuni chestiunilor
naţionale, bisericeşti şi culturale, pe care le trata cu o
competenţă caracteristică, lăsând să transpire din toate o
profundă dragoste de neam. În general, stilul său lămureşte
temeiul profund al dragostei sale de neam, de biserică, ca şi
vederile sale politice.
Primul articol, cu care îşi inaugura noua sa
însărcinare, este nu se poate mai elocuent în ceea ce priveşte
frumoasele sentimente, de care era animat noul director al
Telegrafului Român. Într-un articol semnat cu numele întreg
şi întitulat „1898”, d-rul Cristea, după ce trece în revistă
încercările nereuşite ale Nemţilor din Austria pentru
desfiinţarea neamurilor negermane, deci şi a Românilor din
Bucovina, se exprimă încheind:
„Tot aşa nu le va succede nici Maghiarilor desfiinţarea
popoarelor nemaghiare, dacă şi noi nu vom sta cu mâinile în sân şi
vom şti să creăm zidul de rezistenţă, de apărare.
Acest zid nu poate fi decât conştiinţa naţională.
Preocupaţiunile tuturor bărbaţilor noştri cărturari trebuie să fie
îndreptate spre cultivarea acesteia.
Făcut-am noi, nu-i vorbă, de la 1848 încoace frumoase

progrese în direcţia aceasta. Cu toate acestea, cine cunoaşte
ţinuturile locuite de Români va trebui să admită că multe sunt
locurile, unde poporul şi acuma doarme încă. Numărul celor ce
trăiesc în indiferentism şi letargie naţională este foarte mare, căci
de n-ar fi aşa, n-am sta acolo unde suntem azi.
Toate ocaziunile şi toate mijloacele trebuie deci folosite,
pentru ca să se deştepte conştiinţa naţională acolo unde lipseşte şi
să se întărească acolo unde a încolţit.
Preoţi, învăţători şi tot Românul conştient este dator să
lucreze în această direcţie, propovăduind dragostea de limbă, de
lege, de moşie, de instituţiunile bisericii şi şcolii, de obiceiuri,
datini, jocuri etc., cu un cuvânt de tot ceea ce formează specifica
noastră viaţă naţională.
Numai aceasta poate fi garanţia că lucrăm pentru
asigurarea viitorului neamului nostru, iar când conştiinţa
naţională va fi în toţi fiii deşteaptă şi întărită, atunci nici porţile
iadului nu vor birui fortăreaţa noastră”.
UN RĂSPUNS SARCASTIC DAT PRESEI MAGHIARE
Cum pe vremea aceea, de altfel ca în tot timpul

guvernării de 14 ani a teribilului Coloman Tisza, supranumit
„zdrobitorul de naţionalităţi”, boala mândriei şi şovinismului
unguresc era în plină dezvoltare, iar presa ungurească nu
scăpa o ocazie de a-şi bate joc de pretenţiunile naţionalită-
ţilor nemaghiare şi în special de ale Românilor, cărora, prin
ziarul Kolozsvár, le spunea că „sânt incapabili”, d-rul Cristea
pune la locul ei îngâmfarea ungurească printr-un drastic
răspuns, din care merită să reproducem următoarele părţi
interesante:
„Nu e vorbă, noi şi Europa întreagă cunoaştem
grandomania Maghiarilor de a se asemăna în vitejie cu Grecii antici
ai lui Leonida, în viaţa constituţională cu Englezii şi de a se ţine în
viaţa socială mai cavaleri ca Francezii etc., dar ne mirăm că dintr-o
răsuflare n-au spus mai multe şi n-au susţinut că pe rotogolul
pământului numai Maghiarii au îndreptăţire la o viaţă naţională.
La această afirmare îi îndreptăţea teoria lui Horvath Istvan, care
pleda odinioară că nu numai Jupiter şi Juno, ci chiar şi Adam au
fost de origină maghiară şi că acesta vorbea cu Eva, în rai, numai

ungureşte.
„Dar la urma urmei, ce îi îndreptăţeşte pe Unguri a vorbi
aşa „de sus” despre naţionalităţile conlocuitoare ale patriei
comune? Ce mişcări sau curente dătătoare de ton au produs ei în
viaţa popoarelor europene şi ce lucrări importante au făcut ca să
promoveze progresul culturii generale?
„Au produs ceea ce le-a spus-o revista Zukunft din Berlin
după vizita împăratului Wilhelm II la Budapesta, adică nimic.
„Un răspuns şi mai clar ni-l dă la întrebarea pusă un
bun cunoscător al poporului maghiar, anume Löher, care
susţine că „în zadar căutăm acele puţine pietre, pe care le-ar
fi adus Maghiarii la marele edificiu al omenirii. Nici o idee
culturală nu există, care să fi străbătut lumea prin intermediul
Maghiarilor.
„Aşadar nici Maghiarii n-au descoperit praful de puşcă.
Deci să mai înceteze cu grandomania lor şi să ne slăbească de a se
uita peste umăr la conlocuitorii nemaghiari, care nu râvnesc după
cultura maghiară, spoită pe din afară de mâini ovreeşti. Noi
preferim o opincă românească decât un papuc străin. Iar dacă
tendinţa noastră de a duce o viaţă naţională aparte de a
Maghiarilor este îndreptăţită sau nu, aceasta nu cade în
competenţa duşmanilor noştri să o constate…
„Este oare incapabil un popor, care cu atâta glorie a luat
parte la apărarea patriei sale ca poporul român? Dar eroismul
Românului Paul Chinezu nu este o distincţiune pentru el şi
pentru poporul, din care a ieşit? Dar beliducele Ioan Corvinul,
care a băgat groaza în Turcii, care ameninţau Europa, a fost
Român incapabil? Ce să zicem despre fiul său, regele Matei
Corvinul, sub care Ungaria a ajuns la culmea gloriei sale şi despre
care cei mai răuvoitori unguri recunosc că a fost Român?
„Unde rămâne regele munţilor, Avram Iancu, care, fără
studii speciale strategice, a ştiut să dea dovezi despre cele mai mari
succese pe câmpul de luptă? Gloria militară a răposatului
archiduce Albrecht cine a câştigat-o? Despre vitejia soldatului
român de la Plevna, Griviţa etc., recunoscută de toată Europa, nu
mai vorbim, dar accentuăm în baza datelor statistice militare,
publicate mai în anii trecuţi, că şi în armata noastră comună
elementul român este cel mai valoros.
„Dar renumitul Deac, unul dintre cei mai de frunte bărbaţi

de stat unguri, se ştie că a fost de religie ortodoxă şi când mai
adăugăm că l-a chemat după numele originar Pescariu, atunci
mai uşor deducem, despre el că a fost cuţo-vlach şi nu maghiar,
iar Kossuth, fala naţiuni maghiare, se ştie că a fost de origine
slovac.
„Viteazul Zrinyi, pomenit în toastul împăratului Wilhelm II,
n-a fost maghiar, ci croat. Despre renumitul pictor Munkacsy
asemenea se susţine că nu este maghiar de origine, iar pe terenul
poeziei cel mai cunoscut poet în străinătate este Petöfi, alias
Petrovics, nume care numai ungureşte nu sună…
„Avem şi noi tradiţii naţionale, care ne îndreptăţesc a
afirma despre noi că am înţeles mult mai curând decât alţii ideile
cele mari, care au zguduit bazele lumii întregi. Mişcările din
revoluţia lui Horia au ţintit la desiobăgirea poporului român şi la
deplină libertate. Aceasta s-a întâmplat înaintea revoluţiei franceze.
Iată izvorând din capul unui ţăran idei concepute mai târziu de cei
mai glorioşi bărbaţi de stat europeni…
„… Când toate naţionalităţile nemaghiare, ajunse la deplina
conştiinţă de sine, vor cere cu energie drepturile lor, atunci vor fi
Maghiarii mult prea slabi, ca să mai poată opri dobândirea lor.
„Acest timp trebuie să vie, mai iute ori mai târziu. Duşmanii
trebuie să ştie că caracteristica veacului, spre a cărui fine ne
apropiăm, este deşteptarea sentimentelor de rasă şi a
înclinaţiunilor spre aspiraţiuni naţionale. Acest spirit naţional este
de o forţă indiscutabilă.
„El a produs statul modern german şi pe cel italian şi
desigur că nu va odihni până când şi popoarele din monarhia
noastră şi în special cele din Ungaria nu vor câştiga deplina libertate
de a se dezvolta după legile firii, adică pe baze naţionale…
„O asemenea recentă constatare o găsim şi în reflexiunile
învăţatului Max Nordau asupra evenimentelor anului trecut. El
profeţeşte că linişte şi pace nu va fi până când popoarele, care
locuiesc în partea Europei ce se extinde de la graniţa Germaniei
până la bazinul oriental al Mediteranei, deşteptate rând pe rând la
conştiinţa de sine, işi vor fi îndeplinit trebuinţa, fazei lor de
dezvoltare, de a se închega ca individualităţi etnice.
„Diplomaţia europeană, care se va opune acestei dezvoltări,
va suferi iarăşi umilire, ca în toate cazurile precedente, căci legea
istorică, care de fapt este o lege naturală, se va dovedi irezistibilă.
Legea aceasta va stăpâni politica ţărilor balcanice până când fiecare

popor de acolo îşi va fi găsit graniţele naturale.
„Acţiunea, acestei legi domneşte în evenimentele foarte
importante din Austria, care cuprind colosale dezvoltări viitoare.
„Aceasta este, onorabilă ziaristică maghiară, situaţiunea şi
perspectiva în viitor”1.
Într-un articol de fond, întitulat La înviere şi publicat
în No. 37 din 1898 al Telegrafului Român, după ce compară
zilele de suferinţă prin care trecea atunci neamul românesc
din Ungaria cu o iarnă grea, încercată de numeroase viscole
şi geruri ameninţătoare, pentru ca venind primăvara,
conform eternei legi a firii, natura să reînvie şi bătaia
vânturilor să înceteze, tot astfel şi poporul român, cu prilejul
sărbătorilor învierii, se prepară la o nouă viată şi pacinică
dezvoltare, conchide cu următoarele înălţătoare cuvinte:
„Persecutat, asuprit şi batjocorit a fost Mântuitorul
Christos pentru adevărul învăţăturilor sale, ba chiar bătut şi ucis
pe cruce. Cu toate acestea, adevărul a dat piept cu toate armele
puternicilor zilei şi în cele din urmă a trebuit să triumfe, iar
sofismele meşteşugite ale duşmanilor creştinismului au dispărut,
s-au topit ca ceara în faţa focului.
Aşa vor trebui să dispară cu timpul şi duşmanii justelor
noastre pretenţiuni politico-naţionale, căci acestea sunt efluxul
unor adevăruri dumnezeieşti.
Este disparent azi numărul acelor bărbaţi hotărâtori din
patria noastră, care să cuteze a recunoaşte dreptatea postulatelor
noastre şi să sară cu autoritatea lor în apărarea noastră, precum a
făcut Gamalül, susţinând în sinhedrionul Evreilor ca apostolii să
nu fie împiedecaţi în activitatea lor, căci „dacă va fi lucrul lor de
la oameni, se va risipi de sine, iar de va fi de la D-zeu, nu-l
veţi putea risipi”.
Dar veni-va vremea când şi cei care azi au ochi şi nu văd,
urechi au şi nu aud, vor trebui să vază şi să audă că sfânt este
ceea ce cere poporul românesc, adică să i se respecte întreaga sa
fiinţă naţională.
1 Telegraful Român No. 8 din 1898.

Piatra pecetluită de pe mormântul lui Isus Christos şi

străjerii cu lănci şi suliţe n-au putut împiedeca învierea şi triumful
adevărurilor creştine. Tot aşa nu vor putea opune stavilă nici
actualii conducători ai patriei noastre manifestării şi triumfului
adevărurilor naţionale, căci vorba lui Alecsandri:
„Zeul credinţei eşit-a din mormânt
„Şi a sa reînviere
„Ne arată că nu piere
Dreptatea, credinţa şi adevărul sfânt.”
Citind ziarele şi revistele timpului, trebuie să constaţi
cu câtă căldură şi obiectivitate erau îmbrăţişate în coloanele
Telegrafului Român toate manifestaţiile naţionale ale fraţilor
noştri din Ardeal. În general, orice fenomen social, politic,
bisericesc sau cultural era semnalat şi îmbrăcat totdeauna
într-o formă stilistică atrăgătoare şi cu accentuarea notei
naţionale. Dintr-o dare de seamă asupra unei sfinţiri de
biserică, asupra unei excursiuni sau asupra unui concert,
d-rul Ilie Cristea ştia să facă o lectură interesantă şi
captivantă, scoţând totdeauna în relief sentimentul şi datoria
naţională.
ROMÂNII DIN SĂCUIME
Dintr-un articol asupra Românilor din Săcuime,

publicat în No. 48 din 1898 al aceluiaşi ziar, vedem cât îl
durea pe Cristea dezmembrarea credincioşilor bisericii
române:
„În vara anului 1893 – scrie el – am avut însumi trista
ocaziune să văd în Odorheiul Săcuiesc un caz de dezmembrare a
credincioşilor bisericii române.
„Era o sărbătoare romano-catolică – paremi-se înălţarea
Domnului – şi aflându-ne la protopopul greco-catolic Boeru,
observ de odată că sosesc procesiuni de credincioşi romano şi
greco-catolici din toate comunele învecinate, în frunte cu praporii şi
cu preoţii papistaşi. Toţi intră în progadia greco-catolică, depun
praporii şi după ce se ataşează la aceştia şi credincioşii părintelui
Boem, acesta le oficiază liturghia.
„Eu am rămas uimit de această înfrăţire şi mai ales de

urmările funeste, la care ea ne-a dus.
… Depărtarea unora de ceilalţi (adică a Românilor uniţi de
cei ortodocşi) va deveni pentru naţiune o primejdie cu atât mai
mare, cu cât confraţii greco-catolici vor continua mai mult a-şi
creşte tinerimea clericală în spiritul papistăşismului şi chiar în
institute papistaşe, unde sufletul lor, din fragedă etate, este format
după chipul şi asemănarea lor. O asemenea creştere aduce apoi cu
sine că omul nu mai vede lucrurile în mod clar, ci totdeauna prin
prisma intereselor străine de noi”.
ÎN MEMORIA
MARELUI MITROPOLIT ANDREI ŞAGUNA
În ziua de 16 Iunie 1898, împlinindu-se un sfert de

veac de la moartea marelui archi-păstor mitropolitul Andrei
baron de Şaguna, consistorial mitropolitan din Sibiu a
dispus să se serbeze cu mare pompă memoria ilustrului
defunct în toate bisericile ortodoxe din Ardeal, celebrând în
acelaşi timp un solemn parastas în biserica din Răşinari, de
lângă Sibiu, unde a fost înmormântat, conform dorinţei sale.
Cu acest prilej, d-rul Ilie Cristea a scris un admirabil
articol-panegiric (No. 54 din 1898 al Telegrafului Român), din
care, pentru generaţiunile viitoare, socotim folositor să
reproducem următoarele părţi:
„…Dumnezeiasca provedinţă a orânduit ca Răşinarii să fie
Meca neamului ortodox român, căci acolo aflăm cele mai grăitoare
simboluri ale trecutului şi prezentului nostru, din compararea
cărora putem scoate izvoare de însufleţire, de speranţe într-un
viitor mai fericit.
„Nici o carte scrisă de mână şi nici o pană oricât de
măiastră nu e în stare să ne spună mai fidel ce eram noi, Românii
ortodocşi, numai la începutul acestui veac, ca modesta şi
sărăcăcioasa casă, care forma odinioară reşedinţa arhiereului
ortodox, dar atunci încă de neam sârbesc.
„Nu există exemplu mai bun ca această reşedinţă-colibă,
care să indice mai cu elocuenţă urmările triste ce pot ajunge un
neam, ai cărui duşmani seculari au reuşit să vâre sămânţa
dezbinării şi să rupă cu cele mai meschine mijloace o considerabilă
parte din corpul naţiunii, reducându-i astfel forţa şi vânjoşia, cu

care a rezistat celor mai barbare invaziuni, făcându-l să treacă
peste ele, ca şi apa vecinic călătoare peste pietrele înţepenite şi
nepăsătoare.
„În jurul acestei sărăcii se învârte istoria suferinţelor
bisericii noastre de la uniaţia de tristă amintire până în primele
decenii ale veacului prezent, iar de altă parte pe faptele, ce ni le
reaminteşte mormântul celui mai glorios arhiereu al nostru, care a
fost marele mitropolit Şaguna, se întemeiază tăria noastră
prezentă şi speranţa în viitor.
„Acest mormânt ne arată că am aflat har la D-zeu şi acesta
nu ne-a lăsat să cădem jertfă inamicilor, ajutaţi de cea mai amară
duşmănie, duşmănia dintre fraţi, ci ne-a trimis un bărbat
providenţial, care să ne mântuiască, care să reînvie încercata sa
biserică şi, punându-o pe baze tari, să-i asigure dezvoltarea,
progresul şi peste tot viitorul.
… Cu evlavie deci să rostim rugăciuni către cel
Atotputernic pentru odihna sufletului fericitului şi marelui nostru
binefăcător, a bărbatului ales, care prin înţelepciunea sa cea rară a
fost în decurs de 27 ani reazăm neclintit al naţiunii şi prin
neobosita sa stăruinţă a dezgropat biserica noastră din
mormântul, în care zăcea de aproape două veacuri”.
ALEXANDRU MOCSONYI
DESPRE ESENŢA BISERICII ROMÂNE ORTODOXE
În lumea ortodoxă din Ardeal, solemnitatea impo-

zantă, cu care a fost săvârşit parastasul de 25 ani de la
moartea marelui mitropolit Şaguna, a servit drept prilej
pentru organizarea unei strălucite manifestaţiuni politico--
religioase din partea fruntaşilor Români ardeleni, adunaţi
atunci la Sibiu şi Răşinari. Societatea română din Sibiu a
aranjat o comemorare (15/27 Iunie 1898) în sala „Casei de
expoziţii”, cu concursul valoroasei „Reuniuni române de
muzică” şi al regretatului profesor seminarial dr. Daniil
Popovici Barcianu, care a rostit discursul festiv asupra
personalităţii ilustrului arhiereu. Tot cu această ocazie a
ţinut şedinţă festivă şi societatea de lectură „Andrei Şaguna”
de la seminarul andreian. Discursul comemorativ asupra

vieţii şi activităţii lui Şaguna a fost ţinut de Lazăr Triteanu,
cleric în cursul III, azi, din fericire, episcop al eparhiei
Romanului.
Serbările la Sibiu au durat două zile
(15 şi 16 Iunie), iar la Răşinari o singură zi
(17 Iunie), într-un spirit înălţător şi solemn.
Frumosul drum dintre Sibiu şi Răşinari a
fost un adevărat pelerinaj, curgând Românii
droaie din toate comunele vecine şi din
depărtări. Parastasul la biserica din
Răşinari a fost oficiat de însuşi mitropolitul
Miron Romanul, de episcopii Nicolae Popea
al Caransebeşului şi Ion Meţianu al
Fig. 32. Prof. Aradului, asistaţi de o mare suită de
dr. Daniil P. protopopi şi preoţi. Din partea familiei
Barcianu Şaguna a fost de faţă locotenentul-colonel
(1849 – 1903). C. Şaguna din cavaleria armatei române, cu
garnizoana în Giurgiu.
După terminarea parastasului a avut loc în edificiul
şcolii o masă comună, la care, pe
lângă arhierei şi membrii clerului, au
asistat şi toţi deputaţii congresului
naţional bisericesc, întrunit atunci la
Sibiu, printre care dr. Alexandru
Mocsonyi, Eugen Mocsonyi şi Zeno
Mocsonyi, membrii ai distinsei familii
Mocsonyi, care s-a remarcat
totdeauna prin marea ei dragoste
faţă de biserica ortodoxă şi
tradiţiunile ei.
Capul acestei ilustre familii
era dr. Alex. Mocsonyi, un bărbat cu Fig. 33. Dr. Alex.
o profundă cultură filosofică şi cu Mocsonyi
mare prestigiu în viaţa politică şi (n. 1841; m. 1906).
bisericească a Românilor din
Transilvania şi Ungaria. Toastul rostit de acest învăţat
român la masa din Răşinari în amintirea marelui mitropolit

Şaguna constituie o capodoperă de elocinţă şi a făcut o
enormă impresie în sânul numeroasei asistenţe prin
înălţimea ideilor şi a concepţiunii sublime, în care a ştiut să
îmbrace însăşi esenţa bisericii ortodoxe.
Reproducem partea principală din acest substanţial
discurs:
„Biserica noastră, în tot decursul unui şir lung de ani
siniştri şi în timpurile cele mai disperate, a fost pururea unicul şi
ultimul adăpost al poporului român, iar poporul român a suferit
secularele sale strâmtorări îndeosebi pentru statornicia, cu care a
ţinut strâns şi ferm la biserica sa strămoşească.
„În aceste două fapte istorice se manifestă sănătosul
instinct vital al poporului român, iar în manifestarea seculară a
acestui instinct apare însuşi geniul Românismului.
„Spiritul creştinismului ortodox, contopit cu spiritul anticei
culturi romane – această sinteză psihică, – constituie geniul
Românismului. De aci putem cuprinde ideea bisericii naţionale în
toată însemnătatea ei: Biserica naţională este partea integrantă,
indisolubilă a Românismului genuin.
„Nu este deci mirare, dacă biserica română şi poporal
român, de când sunt, una se simt, dacă durerile şi bucuriile lor
pururea împreună le simt.
„Într-adevăr, – fie că catolicismul şi calvinismul au strâmtorat
poporul pentru ortodoxia sa, fie că grecismul şi slavismul au ştirbit
caracterul naţional al bisericii – pururea Românismul a fost atacat în
nervul sau vital, iar ruptura istorică a elementelor sale psihice şi
indisolubile Românismul a resimţit-o drept ca o dureroasă
vivisecţiune.
„Pricepem deci pentru ce biserica naţională a fost, este şi va
rămânea în veci condiţiunea de viaţă a poporului român.
„În aceasta culminează spiritul genuin al Românismului,
spiritul acela, care, cum vedem, izvorăşte din sorgintea nesecată a
însăşi sănătosului instinct vital al Românismului.
„Acest spirit s-a întrupat în nemuritorul nostru mitropolit.
Acest principiu i-a dat puterea magică ca să deştepte la o nouă
viaţă, plină de speranţă, biserica naţională din somnul morţii, în care
adormise mai bine ca de un secol şi jumătate şi de acest spirit a fost
însufleţit marele nostru mitropolit, când cu înţelepciunea sa departe
prevăzătoare aşezase biserica naţională pentru veacuri pe

fundamente de granit.
Îndeplinirea unor astfel de opere epoccale o rezervă
provedinţa divină pentru puţini muritori. Un astfel de bărbat
epocal, un astfel de bărbat providenţial a fost Andrei Şaguna.
„Noi binecuvântăm memoria lui şi binecuvântată va
rămânea până când va exista Românismul cu biserica sa
naţională”.
Despre măreţele serbări de la Sibiu şi Răşinari, cu
ocazia parastasului în memoria mitropolitului Şaguna,
găsim în Telegraful român (N-rele 65, 67, 68, 69 şi 70 din
1898) o dare de seamă amănunţită şi însufleţită scrisă de
însuşi directorul ziarului.
D-RUL CRISTEA
ÎN CONTRA ICOANELOR-CARICATURI
Adânc cunoscător al canoanelor bisericeşti, d-rul

Cristea a dus prin organul mitropoliei din Sibiu o serioasă
campanie în contra icoanelor-caricaturi, răspândite prin
unele biserici ortodoxe şi ieşite din atelierele mănăstirii
române greco-catolice de la Nicula, din apropierea oraşului
Gherla (jud. Someş).
Într-un articol, întitulat „Icoanele în biserica noastră”
şi publicat în No. 73 din 1898 al Telegrafului Român, după ce
arată importanţa picturii creştine în rostul bisericii ortodoxe,
care este reglementată de canoane, aduse în conciliul al
doilea de la Nicea, el înfierează şi demască pe „pictorii”
mânjitori de la Nicula, care de multe ori „fac la cutare sfânt
chiar şi mai multe degete la o mână decât câte indică
anatomia că posedă omul normal”.
Înfăţişarea absolut străină de ritul oriental a icoanelor
de la Nicula este viu combătută de directorul Telegrafului
Român, care le categoriseşte astfel:
„Aceste decoraţiuni bisericeşti, pe lângă că pălmuiesc
gustul estetic al poporului, ne mai fac şi de râsul bărbaţilor, care
vin printre noi să ne studieze, prezentându-ne acestora într-o

lumină nu tocmai lăudabilă.
„Afară de acest soi de icoane, mai aflăm atât în biserici cât
şi în casele credincioşilor noştri icoane, cumpărate de prin târguri
şi pregătite în fabrici, unele cu înfăţişare de altfel naturală, dar
lucrate după ritul apusean. Ba în biserica noastră din Turda am
văzut chiar aşezate la anumite locuri ale fruntariului statuete mai
mici şi mai mari, reprezentând persoane sfinte. În alte locuri am
văzut trupul Mântuitorului pe cruce, nu desemnat, ci vărsat în
metal, iar într-o biserică de-ale noastre din tractul Geoagiului este
aşezată – şi încă în altar – icoana tuturor Papilor, câţi s-au
succedat în scaunul papal din Roma.
„Această stare de lucruri trădează o mare necunoştinţă de
normele ritului oriental, căruia aparţinem. Acestei anomalii trebuie
să-i punem capăt cu o oră mai curând. Aceasta o reclamă gustul
estetic al unui popor cu pretenţii de civilizaţie şi progres, precum şi
creşterea religioasă şi morală a credincioşilor”.
ACTIVITATEA
LA CONFERINŢELE ÎNVĂŢĂTOREŞTI
Ar însemna să scriem volume întregi, dacă ne-am

ocupa în mod mai amănunţit asupra fecundei activităţi
dezvoltată de d-rul Cristea cu prilejul festivităţilor ocazionate
de sfinţirea bisericilor şi a diferitelor conferinţe învăţătoreşti,
unde era trimis ca şi comisar consistorial. Oriunde a fost, a
aruncat sămânţa celor mai alese învăţături şi poveţe
patriotice prin disertaţiunile şi cuvântările sale, ştiind să
însufleţească poporul, care totdeauna îl asculta cu drag, căci
îl iubea şi îl venera. Credem totuşi util de a arăta, pe scurt,
cum înţelegea el misiunea sa şi pe acest teren.
Cuvântul său era totdeauna simplu, convingător,
plastic şi captivant. Iată, de exemplu, cum scotea Cristea în
relief importanţa şcolii într-un discurs rostit în ziua de
16/28 August 1898, cu ocazia sfinţirii noului edificiu şcolar
din comuna Nasna, judeţul Murăş:
„Ca să înţelegeţi înrâurirea şcolii asupra tinerimii, nu pot

să vă aduc o pildă mai nemerită decât să vă reîmprospătez în
minte un proverb român, care arată mai la înţeles deosebirea
dintre un om cu şcoală şi altul fără învăţătură. Acest proverb
spune:
„Şcoala face omul om
„Şi altoiul pomul pom.
„Ce este pomul pădureţ faţă de unul altoit, exact aceea este
omul fără carte faţă de unul cu învăţătură şi creştere bună şi
precum se deosebesc roadele unui pom sălbatec de ale unui altoi,
tot astfel se deosebesc şi faptele unui om cult de faptele unui om
fără învăţătură, fără creştere, fără carte, dar tot odată şi fără parte.
„Rezultatele unei şcoli bine conduse nu pot fi decât în
folosul şi spre înaintarea acelora, care o cercetează şi primesc
învăţăturile ei. De aceea învăţatul bărbat Jules Simon zice că
poporul, care are şcoale mai bune, este cel dintâi între
popoare, dacă nu astăzi, desigur mâine… iar luminatul nostru
strămoş Cicero întreabă: Ce serviciu mai mare putem aduce
ţării decât dacă învăţăm şi instruim tinerimea?”1.
Într-o cuvântare rostită în comuna Jabeniţa, jud.
Murăş, în ziua de 2 Septembrie 1898, cu ocazia conferinţelor
învăţătoreşti, d-rul Cristea spune între altele:
„Cultura totdeauna revarsă cu belşug foloasele sale asupra
celor ce o caută şi o primesc. Grecii de azi, de exemplu, trăiesc
numai din duhul gloriosului lor trecut şi din însufleţirea ce o mai
scot din monumentele de artă şi ştiinţă, scăpate de dintele ruinător
al timpului, învăţătura, ştiinţa, te întăreşte. De aceea nemerit se
exprimă învăţatul F. Bacon, când zice că ştiinţa este putere, iar
neştiinţa zădărniceşte orice succes. Dar mai lămurit se exprimă
poetul Schiller când spune: şi va pieri poporul care se leapădă
de ştiinţă”.
Apoi, adresându-se către învăţători, zice:
„Îndeosebi învăţătorimea noastră trebuie să nu scape din
vedere că şcolile, în serviciul cărora stă, sunt şcoale confesionale
ortodoxe cu limba, de propunere română.
1 Vezi No. 91 din 1898 al ziarului Telegraful Român.

Această împrejurare reclamă pe de o parte cultivarea în

sufletul tinerimii a credinţei ortodoxe şi a tuturor însuşirilor menite
a oţeli iubirea poporului către biserica strămoşească ortodoxă
română, iar pe de altă parte o îngrijire specială faţă de limba
maternă română, fără de care este exclus un progres temeinic în
masele populare, dezvoltând totodată şi simţul pentru priceperea
frumosului ascuns în materialul limbii şi în comoara spiritului
popular, ceea ce contribuie mult la potenţarea iubirii locului, în
care te-ai născut şi trăieşti, şi a neamului, din sânul căruia ai
ieşit”1.
ÎN CHESTIA
DEZBINĂRII CONFESIONALE A ROMÂNILOR
Din mulţimea de chestiuni dezbătute de d-rul Cristea

în Telegraful român merită o deosebită atenţiune nenorocita
diviziune confesională dintre Românii ardeleni, pe care o
discută în No. 121 din 1898 al acestui ziar sub titlul
„Mărturisiri preţioase”. Prilejul i l-a dat un articol din ziarul
Unirea, organul mitropoliei române greco-catolice din Blaj,
asupra reglării congruei bisericii romano-catolice din
Ungaria şi creării autonomiei acestei biserici, prin care se
nesocoteau pretenţiunile bisericii greco-catolice române.
Într-adevăr, atât guvernul unguresc cât şi conducătorii
bisericii papistaşe nu voiau cu nici un preţ să ţină în seamă
punctul de vedere proclamat într-o adunare a Românilor
uniţi, ţinută la Cluj, în care se susţinea independenţa
bisericii greco-catolice. Ungurii au trecut peste acest
deziderat al Românilor uniţi, contopind cu totul biserica
greco-catolică în cadrele bisericii papistaşe, deşi se făcea
excepţia cu biserica romano-catolică, adică papistaşe, căreia
i se recunoştea şi independenţa organismului ei, sub cuvânt
că această biserică a pus mai de mult bazele autonomiei
sale.
1 No. 91 din 1898 al Telegrafului Român.

Din această cauză, Unirea, din Blaj exclama în

articolul său că „Românii au fost înşelaţi cu unirea, iar clerul
greco-catolic a fost nesocotit, neîndreptăţit şi neglijat, cu toate
promisiunile solemne ce i s-au făcut când cu actul unirii”.
„Suntem nebăgaţi în seamă – scrie mai departe Unirea – şi
folosiţi pururea ca instrumente. Aşa am fost folosiţi ca instrumente
în cele politice şi naţionale, aşa în cele bisericeşti. Am fost folosiţi ca
instrumente la 1848 în contra Maghiarilor, iar la 1700 în contra
Calvinilor”.
La aceste amarnice plângeri din ziarul Unirea, d-rul
Cristea răspunde, între altele, prin Telegraful Român,
următoarele:
„Noi ne bucurăm de corectitudinea, în ce priveşte actul
unirii, a acestor declaraţiuni ale fraţilor noştri greco-catolici, pentru
că ele indică că ei încep a ajunge la convingerea greşelii făcute de
antecesorii lor şi din această convingere trebuia să răsară cu
timpul dorinţa de a îndrepta greşeala făcută şi de a se întoarce la
calea, din care s-au abătut în interesul binelui şi al progresului
nostru general, dorim ca adevărurile mărturisite să nu fie
expresiunea unor momente lucide trecătoare, ci începutul unor
năzuinţe de revenire la matca părăsită, părăsire, pe care atâţi
valoroşi bărbaţi, mai ales uniţi, cu durere de neam, au regretat-o şi
dezaprobat-o.
„Duhul acestor bărbaţi nemuritori ar trebui să inspire şi pe
conducătorii actuali ai bisericii greco-catolice ca să abandoneze de
tot visul, pe care de altfel şi ei, temându-se a-l crede înşişi, îl
atribuie sfântului scaun, căruia se adresează cu cuvintele: Dacă
Sfântul scaun, crede că biserica, greco-catolică are misiune,
atunci va căuta să îngrijească de independenţa clerului ei.
… „Nimic nu indică mai clar pericolul, la care poate duce
unirea cu papistăşismul, ca chestiunea liturghiei maghiare.
Mişcarea pornită în jurul acestei chestiuni a scos la iveală sute de
mii de renegaţi, care, pe podul unirii, şi-au părăsit neamul şi au
trecut în tabăra străină.
„Această stare de lucruri ar trebui să fie pentru fraţii noştri
un memento de a reveni asupra greşelilor până nu va fi prea
târziu.
„Noi îi vom reprimi cu bucuria părintelui, care a iertat pe
fiul său rătăcit şi l-a îmbrăţişat cu toată căldura inimii şi dragostei
sale părinteşti. Iar cei ce fericiţi vor fi să vază acest act de mare
importanţă, adânc impresionaţi vor accentua cântarea:
Iată acum ce e bun sau ce e frumos, fără numai a locui
fraţii împreună.”
Acest inimos apel al d-rului Cristea a rămas, din
nenorocire, fără nici un răspuns practic din partea acelora,
cărora le fusese adresat, şi astfel marea nenorocire a
dezbinării confesionale dintre Români va fi mereu o
dureroasă piedecă în opera de consolidare a României Mari,
mai ales în zilele de azi. Desigur multă apă va trebui să mai
curgă pe Târnave şi pe Dâmboviţa până când această
demonică spărtură dată unităţii sufleteşti şi de credinţă a
neamului nostru va putea fi lecuită cu tact, înţelepciune şi
fără convulsiuni.
MOARTEA MITROPOLITULUI MIRON ROMANUL
Pe la începutul lunii
Septembrie 1898, mitropolitul
Miron Romanul se îmbolnăveşte
greu. El simţea de mai multă
vreme că sănătatea i se
zdruncinase din cauza luptei, pe
care a trebuit s-o ducă cu
guvernul baronului Banffy Dezsö
în chestia rentei şcolilor române
din Braşov, chestie gravă şi
delicată, care fusese ridicată în
anul 1896, de către regretatul
bărbat de stat Take Ionescu,
fruntaş al fostului partid
conservator, ca armă politică,
împotriva lui Dimitrie A. Sturdza, Fig. 34. Mitropolitul Miron
Romanul
şeful partidului liberal.
(n. 1828; m. 1898).
Această chestiune, care
agitase mult opinia publică atât
din România cât şi din Transilvania şi care contribuise la
răsturnarea a două guverne la Bucureşti (în 1895 şi 1899), a

fost rezolvată definitiv cu bine în favoarea şcolilor române
din Braşov abia în anul 1900, prin emiterea de către
ministerul de finanţe al României a unui titlu de rentă 4 la
sută perpetuă pentru un capital de 962.500 lei, producând o
rentă anuală de 38.500 lei, pe numele bisericii Sf. Nicolae
din Braşov şi pentru folosul liceului român de acolo. Acest
titlu de rentă a fost depus la Casa centrală de stat din
Budapesta, ca fond al bisericii Sf. Nicolae din Braşov pentru
liceul şi şcoala reală din acest oraş, întreţinute de sus zisa
biserică.
Trebuie însă să recunoaştem că amestecul partidelor
politice din vechiul regat în politica fraţilor noştri de peste
Carpaţi a avut, cu toate disensiunile de atunci, şi o parte
bună: chestia naţională a câştigat în amploare, ca şi în
rezultatele ei de mai târziu.
Mitropolitul Miron Romanul, care suferise mult
sufleteşte de pe urma acestei chestiuni, pe care a apărat-o
cu convingere şi cu tact, când a văzut-o câştigată în
principiu, a închis ochii pentru totdeauna în ziua de 13
Octombrie 1898, păstrând sub perina patului de moarte
întreg dosarul ei.
În ce priveşte pe mitropolitul Miron Romanul, oricâte
duşmănii îşi atrăsese în lunga-i şi laborioasa-i carieră, totuşi
moartea lui a produs mari şi sincere regrete printre toţi aceia
care i-au apreciat munca şi luminata sa dragoste de neam şi
de biserică. Alex. Mocsonyi, unul dintre cei mai distinşi fii ai
bisericii ortodoxe, a caracterizat astfel activitatea mitropo-
litului Miron Romanul:
„El a cârmuit în împrejurări grele, aproape un pătrar de
secol, biserica sa, cu multă înţelepciune, cu o scrupuloasă iubire
de dreptate, cu toată blândeţea şi abnegaţiunea creştinească, iar în
apărarea intereselor mult periclitate ale bisericii a dovedit
totdeauna şi în momente critice bărbăţie, demnitate şi tact,
păstrând intacte şi nevătămate instituţiunile noastre bisericeşti,

dezvoltându-le în spiritul temeliilor puse”1.
La sfârşitul anului 1898, văduvita mitropolie din
Sibiu şi-a ales, prin votul congresului naţional bisericesc,
întrunit la Sibiu în ziua de 14/31 Decembrie, un nou cap
bisericesc în persoana lui Ion Meţianu, pân-atunci episcop al
eparhiei Aradului, conducător cu o vastă şi îndelungată
experienţă în afacerile bisericeşti şi şcolare.
1 No. 144 din 1898 al ziarului Telegraful Român.

CAPITOLUL X.
ACTIVITATEA DIN TIMPUL PĂSTORIREI
MITROPOLITULUI ION MEŢIANU
Noul arhiepiscop şi mitropolit din Sibiu Ion Meţianu a

ajuns pe scaunul ilustrat de predecesorii săi Sava Brancovici
şi Andrei baron de Şaguna, având
vârsta de 60 ani trecuţi. Totuşi
bucurându-se de o sănătate ro-
bustă, a condus biserica română
ortodoxă din Transilvania şi
Ungaria timp de optsprezece ani la
vădită prosperitate, cu mult tact,
muncă asiduă şi netăgăduită
experienţă.
Trebuie să recunoaştem însă
că în greaua sa sarcină, noul
ierarh, fiind chemat să lucreze la
Fig. 35. Mitropolitul Ioan
împlinirea voinţei lui D-zeu şi a
Meţianu
dorinţelor bisericii, a fost bine şi
(n. 1828; m. 1916).
inimos secundat de membrii
consistoriului arhidiecesan, printre care se numărau mulţi
bărbaţi de reală valoare, ca vicarul dr. Ilarion Puşcariu,
asesorii consistoriali Zaharia Boiu, Nicolae Cristea şi Nicolae
Ivan, actual episcop al eparhiei Clujului, Vadului şi
Feleacului, secretarul consistorial dr. Ilie Cristea, Lazăr
Triteanu, actual episcop de Roman, şi o întreagă pleiadă de
profesori distinşi ca Dumitru Comşa, dr. D. P. Barcian, dr.
Petre Şpan, dr. V. Bologa, dr. Ion Stroia, actual episcop
militar, apoi dr. I. Lupaş, dr. Nicolae Bălan, actual
arhiepiscop şi mitropolit la Sibiu, dr. Silviu Dragomir, dr.
Alex. Crăciunescu etc.
D-rul Cristea, pe lângă agendele de secretar
consistorial, a fost însărcinat să conducă mai departe
direcţia Telegrafului Roman, organul mitropoliei, misiune
pentru care arătase o adevărată chemare şi pasiune
apostolică. Încă înainte de instalarea noului mitropolit,

Telegraful român, în primul său număr din anul 1899, se
exprima astfel cu privire la persoana veneratului cap al
bisericii ortodoxe:
„Grupaţi în jurul nou alesului şi mult aşteptatului
arhiepiscop şi mitropolit, cu dragostea, cu care congresul l-a ales,
progresul şi dezvoltarea instituţiunilor noastre este garantată, căci
dragostea reciprocă învinge toate greutăţile”.
Continuând salutara sa operă de propovăduitor al
ideilor sănătoase în materie bisericească şi şcolară, d-rul
Cristea discută în organul mitropoliei o sumă de noi
chestiuni interesante, din care ne facem plăcerea de a mai
spicui pe cele următoare:
ÎN CONTRA
PROGRAMEI ÎNCĂRCATE DE ÎNVĂŢĂMÂNT
D-rul Wlasics, ministrul de culte şi instrucţie publică

al Ungariei, dase pe la începutul anului 1899 o ordonanţă,
prin care pleda în contra încărcării programei de învăţământ
în şcolile secundare. Asupra acestei chestiuni de mare
importanţă pentru dezvoltarea tinerelor generaţiuni, d-rul
Cristea se exprima astfel în No. 14 din 1899 al Telegrafului
Român:
„Că sistemul actual nu este corespunzător, ne arată mai
bine practica lucrului, rezultatele obţinute, înveţi câte 8 ani la limbi
diferite, mai ales moarte, şi la urmă te alegi cu nimic. Unde mai
rămân apoi celelalte studii, câte se pretind, care sunt atât de
multe, extinse şi variate, încât într-adevăr de mic copil te îngroapă
într-o întreagă bibliotecă, care în foarte multe cazuri te
îmbolnăveşte şi lipseşte de vioiciunea, ce trebuie s-o aibă un tânăr.
Dacă pe lângă aceasta mai ai nenorocul să ajungi pe mâna unor
profesori, care n-au calificaţiunea şi chemarea necesară, rămâi
formal mortificat. Înveţi, bovizezi cu anii la câte şi mai câte, din
care nu pricepi aproape nimic. Ajungi cu memoria la atâta
dexteritate, încât poţi recita părţi întregi de autori – şi toate acestea
pentru ca peste câtva timp să nu mai ştii nimic.
„Unde profesorul este la culmea chemării sale, acolo
insuficienţa programei de învăţământ o suplineşte procedarea lui,
care porneşte din principiul: să nu încarci mintea elevilor cu câte

verzi şi uscate, ci să-i faci instrucţiunea plăcută, dezvoltând în
mod armonic puterile lui atât trupeşti cât şi sufleteşti, punând
mare fond pe faptul ca să iasă din şcoală cu cunoştinţe clare
şi cu o judecată sănătoasă”.
O CHESTIUNE DE PRINCIPII
Ceeace face atracţiunea scrisului d-rului Cristea, este

infinita varietate a subiectelor, pe care le tratează şi din care
ţâşneşte totdeauna nota naţională.
Faptul admiterii recursului de către Curtea
superioară administrativă din Budapesta, înaintat de către
reprezentanţii bisericii şi şcolii ortodoxe din comuna Stena,
jud. Târnava Mare, în contra hotărârii primăriei locale, care
refuza să plătească bisericii ortodoxe
suma de 2500 florini pentru ajutorarea
şcolii româneşti, da prilej d-rului Cristea
să scrie în No. 34 din 1899 al
Telegrafului Român următorul judicios şi
simţit articol, sub titlul: „O chestiune de
principii”:
„Înainte cu vreo 15 ani s-a ţinut la
Viena congresul istoriografilor, la care a luat
parte şi valorosul nostru enciclopedist
Bogdan Petriceicu Haşdeu. Într-una din
şedinţele acelui congres european, evreul
Hunfalvy Pal, marele duşman al
Fig. 36. Bogdan
continuităţii Românilor în Dacia Traiană, a
Petriceicu Hasdeu
citit un elaborat al său în această chestiune,
(1836 – 1907).
căutând fel şi fel de argumente pentru
combaterea ei, fiind condus nu atât de motive istorice şi ştiinţifice,
ci mai ales de interese politice.
Haşdeu însă n-a putut răbda să asculte până la urmă
citirea tezei lui Hunfalvy şi cu învoirea înaltului corp şi-a permis
a-l întrerupe cu expunerea următorului adevăr: „Adversarii
continuităţii Românilor în Dacia Traiană, neputând vedea cu

ochi buni redeşteptarea elementului român, din aceste părţi la
o viaţă naţională şi voind a-l lipsi de argumentul continuităţii,
îi îndrumează pe Români a părăsi plaiurile bogate ale acestei
Dacii şi a trece îndărăt peste Dunăre, iar popoarele din Dacia
Aureliană ne împing iarăşi îndărăt în Dacia Traiană. Oricare
ar fi acum adevărul istoric, destul este atât că Românul stă
nemişcat, ca o stâncă puternică, în ambele Dacii”.
„Această realitate a deşteptat într-atât pe Hunfalvy din
fantasmagoriile lui istorice, încât, zăpăcit, n-a mai continuat cu
citirea elaboratului său”.
După ce spune că situaţia este analoagă cu ceea ce se
întâmplă Românilor de pe teritoriul aşa numit fundus regius
în lupta lor cu Saşii, deşi aceştia sunt mai puţini la număr,
d-rul Cristea continuă:
Dar Saşii, tari şi mari în acest teritoriu, nu prea vor
să ţină cont de pretenţiunile juste ale Românilor şi foarte
adeseori le aruncă vorba că ei sunt aici numai nişte venetici,
deci să se mulţumească că sunt toleraţi şi să nu mai ceară
să fie părtaşi la toate bogăţiile pământului regiu.
Ba unii au mers mai departe. Aşa ni se spune, de
exemplu, că înainte cu 100 de ani compatrioţii noştri Saşi
din satul Guşteriţa au scos pe bieţii Români din sat la
răscrucea drumurilor, iar caselor şi clădirilor lor economice
le-au dat foc. Dar în zadar, căci iarba trainică din ce o
smulgi, cu atât se dezvoltă mai tare şi azi, în Guşteriţa,
Românii sunt numericeşte bine reprezentaţi.
Departe de noi gândul de a redeschide prin aceasta
răni vechi. Am fost însă datori intereselor propriei noastre
rase să atingem această chestiune, ca orientare în
formularea pretenţiunilor.
Nu este vorba cum am venit şi când ne-am aşezat pe
teritoriul acesta, căci chestiunea aceasta a dezlegat-o foarte
nemerit un ţăran român în răspunsul ce l-a dat cumătrului
său sas cu ocazia serbării jubileului de 800 ani de la venirea
Saşilor în Ardeal.
Sasul l-a întrebat pe Român: – Voi când faceţi astfel

de conducte festive? Iar Românul i-a răspuns: – Noi n-avem
nevoie să facem d-astea, căci noi am fost totdeauna de aici!
… Iată de ce ne pare bine, când aflăm că sentinţa
judecătorească (în chestia bisericii şi şcoalei din Stena) încă
recunoaşte aceasta, accentuând că nu corespunde princi-
piilor echităţii şi moralei ca tocmai în scopuri culturale cel
sărac să fie mai puţin îndreptăţit”.
CULTIVAREA PREDICEI ÎN BISERICI
Îmbrăţişând o propunere făcută în Sinodul arhidie-

cezan de către deputatul Mihail Cirlea, notar public în
Abrud, privitoare la cultivarea predicii şi a cântărilor, pe o
scară cât mai întinsă, în bisericile ortodoxe din Ardeal, d-rul
Cristea pledează în acest sens într-un articol publicat în No.
51 din 1889 al Telegrafului Român, din care reţinem
următoarele juste aprecieri:
„Ritul nostru oriental este frumos, sublim chiar, atunci
când ceremoniile se îndeplinesc cu cuvenita demnitate. Îl laudă
străinii. Cei trei împăraţi asistând la liturghie, în biserica ortodoxă,
au exclamat: – „Acum înţeleg ce este divin!”
„Dar să nu uităm că extrema se tangunt, că de la sublim
până la ridicol nu este decât un pas. În foarte multe locuri serviciul
divin nu se celebrează cu demnitatea recerută şi se întâmplă des
că în loc de înălţare spre cele dumnezeieşti, te alegi cu nişte
impresiuni ridicole.
„N-avem decât fiecare să ne aducem aminte de modul cum
mulţi preoţi rostesc, de exemplu, rugăciunea amvonului: Cela ce
binecuvântezi pe cel ce te binecuvântează… Rostesc la început un
rând, apoi spicuiesc de ici de colo câte un cuvânt, fără nici o
legătură, şi îndată te pomeneşti că au şi ajuns la… Amin!
„Un asemenea serviciu deci nu poate îndestuli nici pe
ţărani şi chiar dacă se face mai cu evlavie şi mai cu pompă,
poporul totuşi mai vrea sa audă şi ceva nou din gura păstorului
său.
„Se impune deci predica, atât de neglijată în biserica

românească! din cele mai multe părţi. Necesitatea aceasta se
recunoaşte şi se accentuează din toate părţile de întreaga biserică”.
„NU VOIU SICRIU BOGAT”
Versul acesta din cunoscuta poezie „Mai am un singur

dor” a nemuritorului M. Eminescu. este titlul unui frumos şi
documentat articol publicat în Telegraful român (No. 59 din
1899), inspirat de dispoziţia testamentară a regretatului
Valeriu P. Bologa, fost director al sucursalei băncii „Albina”
din Braşov, care, murind, a lăsat cu limbă de moarte să i se
facă o înmormântare cât mai simplă şi „fără coroane pe
sicriu”.
D-rul Cristea recomandă poporului ca, în locul acestor
cheltuieli luxoase, zadarnice şi inutile, care nu-şi au nici un
rost, căci dincolo de mormânt „împreună sunt împăraţii şi
săracii”, să dăruiască banii destinaţi cumpărării de coroane
efemere într-un scop măreţ, filantropic şi care să înlesnească
progresul general al poporului.
„Bărbaţi nemuritori, ca Şaguna, Gozsdu etc., – scrie
directorul organului mitropoliei din Sibiu – ne-au dat în privinţa
înmormântărilor cele mai strălucite exemple de simplicitate, pe
care n-avem decât să le generalizăm, ele provenind de la oameni
adânc cunoscători ai stării poporului român. În ceea ce priveşte în
special coroanele de la asemenea ocaziuni ni-se evocă în minte
avertismentul răposatului mitropolit Miron Romanul, care, văzând
numărul mare de coroane depuse pe mormântul fericitului
Şaguna cu prilejul parastasului festiv din anul trecut, a zis că
depunerea, de coroane este în absolută contrazicere cu uzul
bisericii ortodoxe”.
Acest judicios articol şi-a produs efectul. De atunci şi
până azi, coroanele la înmormântările bărbaţilor fruntaşi din
Ardeal sunt răscumpărate cu bani în folosul diferitelor
instituţiuni bisericeşti sau culturale româneşti.
În cazul Bologa răscumpărarea coroanelor a atins

suma de 1000 florini, adică aproximativ 100.000 lei de azi,
destinaţi scopurilor naţionale.
„SUS S-AVEM INIMILE!”
Publicarea în ziarele ungureşti a unui articol, scris de

preotul reformat Carol Benedek, din comuna Vinţul-de-jos, şi
prin care acesta se adresează nobilimii maghiare ca să ia
iniţiativa înfiinţării unei bănci puternice, care să cumpere
pământurile ce devin vânzătoare şi mai ales să împiedice
ajungerea proprietăţilor maghiare în mâini străine şi mai
ales româneşti, dă prilej directorului Telegrafului Român să
scrie, sub titlul de mai sus, un avântat articol, prin care
deschide ochii preoţimii române asupra primejdiei ce
prezintă pentru poporul român înfiinţarea unei asemenea
bănci.
După ce aduce elogii preoţilor, care aleargă, mişcând
toate pietrele, ca biserica şi şcoala românească să-şi
primească şi ele competenţa lor de pământ şi ca interesele
poporului să fie cât mai bine satisfăcute, d-rul Cristea
constată şi conchide:
„Dar ni s-au denunţat şi cazuri când parohul locului umblă
cu molitfelnicul subsuoară, din casă în casă, nu ca să
îndeplinească oarecare trebuinţe sufleteşti ale credincioşilor săi, ci
ca să-i îndemne a-şi vinde drepturile şi competintele lor din
pădurea comună, pentru care înaintaşii şi părinţii lor au suportat
toate suferinţele iobăgeşti sau, cum se exprimă poetul Coşbuc, au
purtat „ham de cai şi jug de boi”. Şi cui să le vândă? Nu unui
conaţional din comună, ci la străini, chiar Jidani etc.
„În astfel de împrejurări ne simţim datori să înfierăm
procedarea greşită a acelora, care abandonează interesele
poporului lor, şi să punem la inima tuturor dezvoltarea unui zel
mai mare pentru sporirea moşiei ţăranului român … Altfel am fi
nişte nemernici, am fi vrednici de pierire. Să avem deci pururea
înaintea ochilor adevărul că ţara este a aceluia, al căruia este
pământul”.
DESPĂRŢIREA IERARHICĂ
A BISERICII ROMÂNE DE CEA SÂRBĂ
În No. 21 al Telegrafului Român din Februarie 1900

găsim un substanţial articol al d-rului Cristea asupra
importantei chestiuni a despărţirii ierarhice a bisericii
române de cea sârbă (de la Carlovitz), care vreme de mai bine
de 100 ani a împiedecat, cu aprobarea Habsburgilor catolici,
dezvoltarea bisericii româneşti. Congresul naţional-bisericesc
din anul 1868 alesese o comisiune, care să conducă şi să
continue opera separării ierarhice a Românilor de către
coreligionarii sârbi, chestie grea şi delicată, cu procese
interminabile, căreia i-a pus sfârşit numai războiul mondial
odată cu înfăptuirea României Mari. Până în anul 1900,
această comisiune reuşise să câştige pentru Mitropolia din
Sibiu peste 100.000 de credincioşi români şi o însemnată
avere în bani şi imobile.
O chestiune litigioasă o formau în timpul din urmă
mănăstirile, ocupate toate de Sârbi, care nu voiau să cedeze
Românilor nici măcar una. Asupra drepturilor, pe care le
aveau Românii asupra acestor mănăstiri, Cristea, pe bază de
hrisoave vechi, scrie următoarele:
„Deja de pe la anul 1206 există documente despre existenţa
mănăstirilor greceşti (adică ortodoxe) în mai multe locuri din
patrie. Ele n-au putut fi decât ortodoxe şi româneşti. Românii şi
aici, ca şi în Bucovina, Muntenia, Moldova şi Basarabia, au
dezvoltat această ramură a vieţii bisericeşti, jertfind mult pentru
susţinerea lor. Dărnicia Românilor a devenit proverbială chiar şi
faţă de mănăstirile din locuri îndepărtate, ca cele din muntele
Athos şi chiar din Asia mică. Cine ar putea deci trage la îndoială
că la întemeierea mănăstirilor ortodoxe Românii n-ar fi contribuit,
mai ales că Sârbii nu le-au adus cu ei, ci au aflat deja multe
existând la venirea lor.
„Mănăstirile acestea au fost întemeiate ca locuri de
pelerinaj şi de scutire pentru populaţiunea ortodoxă, deci şi pentru
Români, care erau şi sunt ortodocşi. În însemnările mele de prin
mănăstiri se mai află şi urmele călugărilor români de prin toate
părţile locuite de Români. Mulţi sunt chiar trecuţi cu numele

ca duhovnici pentru Români…
„Sârbii mereu accentuează că mănăstirile sunt exclusiv ale
lor şi uită că la congresul lor de la 1790 au cerut chiar guvernului
din Viena documente, pe baza cărora să fie declaraţi proprietari ale
lor, ceea ce nu le-a succes. Dar chiar admiţând neadevărul că
Sârbii ar fi întemeiat toate mănăstirile, aceasta nu pledează pentru
punctul lor de vedere, căci o mănăstire nu este a întemeietorului,
ci a populaţiunii, pentru care şi în mijlocul căreia s-a înfiinţat. În
trecut am fost în comuniune unii cu alţii. Chiar şi spiritul timpului
de atunci indică aceasta, căci adeseori episcopi sârbi treceau şi
ajungeau în fruntea episcopiilor şi mitropoliilor române. Aşa la
Târgovişte, unde şi azi se află morminte de ale lor. Mai înainte nu
se făcea deosebirea de azi în privinţa graniţelor politice. Deci
intrarea Sârbilor în mănăstirile de atunci a fost uşoară, mai ales
considerând privilegiile, de care s-au bucurat ca militari.
Acum ajunşi la divorţ, ce este mai just decât ca din averea,
odată comună, să-şi capete fiecare partea cuvenită”.
ÎNFIINŢAREA
PAROHIEI ROMÂNE ORTODOXE DIN BUDAPESTA
În cursul vremilor, Românii aflători în Budapesta,

ardeleni, bănăţeni sau macedo-români, aveau biserică
comună cu Grecii, făcându-se serviciul divin într-o
săptămână româneşte şi în altă săptămână greceşte. Preoţi
de asemenea erau doi: unul grec şi altul român.
În anul 1888, Grecii, împinşi de şovinismul turbat al
guvernului unguresc, i-au interzis preotului român Murnu,
tatăl profesorului universitar din Bucureşti G. Murnu, român
macedonean de origine, de a mai sluji în biserică în limba
română orice slujbă spirituală. Astfel 450 de suflete
ajunseseră ca nişte oi rătăcite.
După multe intervenţiuni, Românii au reuşit abia în
anul 1900, să înfiinţeze o nouă parohie română. La
întrunirea de constituire, care s-a ţinut în ziua de 27
Februarie 1900, în sala Hotelului „Regina Angliei”, d-rul Ilie
Cristea, care întâmplător se afla în Budapesta, a rostit cu
acest prilej o cuvântare ocazională, din care reproducem

următoarele:
„… Cei care cunosc trecutul Românilor din Budapesta, ştiu
că până la 1888 am avut parohie comună cu fraţii macedo-români.
Vitregia timpului şi curente noi nefavorabile ne-au exclus din
această comunitate şi astfel am ajuns ca să nu avem loc, unde să
preamărim pe D-zeul părinţilor noştri în limba proprie a bisericii
noastre, deoarece biserica ce ne-a fost comună a ajuns în
situaţiunea descrisă de nemuritorul Bolintineanu, care într-una
din poeziile sale zice:
„În biserica, străbună
„Limbi străine acum răsună.
Dar s-au făcut din partea bărbaţilor noştri cu durere de
biserică şi neam apeluri, proteste şi memorande pentru
recâştigarea drepturilor avute. În ele s-a expus şi aceea ce un poet
german spune în următoarele două versuri:
„Raum für alle hat die Erde,
„Was verfolgt ihr unsere Heerde?
(Pe pământ este loc pentru toţi,
Pentru-ce persecutaţi turma noastră?)
Cu atât mai mare este deci bucuria noastră acum când
avem parohie proprie şi când ne apropiam de momentul de a putea
iar mulţumi lui D-zeu în limba naţională pentru bunătăţile, de
care ne împărtăşeşte”1.
CREŞTEREA TINERIMII
Pentru a ilustra multilaterala sa activitate ziaristică,

mai reproducem câteva rânduri dintr-un articol, întitulat
„Glasul rugătorilor” (vezi Telegraful român No. 132 din 1900),
în care pledează ca un apostol pentru înfiinţarea unei mese
pe seama elevilor săraci de la gimnaziul românesc din Brad,
devenit azi, în România Mare, liceul Avram Iancu. Trăsătura
sufletească, care rezultă şi din acest articol, ne dezvăleşte
odată mai mult felul preocupărilor naţionale, ca şi al
strălucitei maturităţi ce caracterizează, în mijlocul atâtor
1 Telegraful Român No. 26 din 1900.

nevoi, pe bărbatul menit să ajungă la cea mai înaltă treaptă

a ierarhiei bisericii române.
Iată-le:
„Nimic nu reclamă mai mult şi cu mai multă îndreptăţire
întreagă atenţiunea cercurilor noastre dătătoare de ton şi a tuturor
oamenilor de bine decât creşterea tinerimii, care se pregăteşte a
forma mâine falanga conducătorilor poporului. Cum va fi creşterea
ei de azi, aşa va fi conducerea de mâine.
„… În urma jertfelor aduse de autorităţile bisericeşti am
ajuns şi pe acest teren la rezultate mulţumitoare. Complet şi
dăinuitor însă va fi succesul numai atunci când toţi factorii vor
contribui la înlăturarea lipsurilor câte le întâmpină şcolile şi
tinerimea pentru câştigarea culturii, care este azi puterea cea mai
simţită.
„Mijloacele bisericii, care susţină şcolile noastre, sunt mult
prea modeste, pentru ca însăşi biserica să satisfacă toate
trebuinţele, câte se ivesc. De aceea este necesar ajutorul
societăţii, al publicului mare de pretutindeni. A fi indiferenţi în
asemenea cazuri, ar însemna să fim nepăsători faţă de existenta şi
de viitorul nostru.
Fig. 37. Căminul liceului român ortodox din Brad.
„Întocmai cum nu respinge, nu poate respinge o mamă

glasul rugător al copilului ei, tot aşa nu este permis să rămână
indiferentă societatea românească în faţa rugămintei fiilor noştri de
la Brad, mai ales acum când se fac intervenţiuni pentru ridicarea
de gimnazii neromâne la Abrud şi Baia-de-Criş, ca astfel să
smulgă din gura copiilor noştri ţâţa laptelui şi culturii româneşti ce

o sug alipiţi de corpul iubitor al naţiunii.”
„… Să avem în vedere pe înţeleptul Solomon, care în pildele
sale ne arată că cel ce se îndură de cel sărac, dă împrumut lui D-zeu
şi după darea lui se va răsplăti lui”.
RETRAGEREA
DE LA DIRECŢIA „TELEGRAFULUI ROMÂN”
După 3 ani de muncă rodnică în conducerea

organului Mitropoliei, operă, la care în anul din urmă a fost
ajutat şi de asesorii consistoriali Nicolae Ivan şi Mateiu
Voileanu, d-rul Cristea, prea mult ocupat cu lucrările oficiale,
s-a simţit nevoit să renunţe pe ziua de 1 Ianuarie 1901 la
această sarcină, care a fost încredinţată d-lui T. V.
Păcăţianu, un harnic şi bine cunoscut ziarist.
Cum vom vedea însă, d-rul Cristea a rămas şi mai
departe strâns legat de mersul acestei gazete, în care n-a
încetat de a apăra cu competentă şi ardoare interesele
naţionale şi bisericeşti până în ziua când a fost ales episcop
la Caransebeş.
Astfel în No. 27 din 1902 găsim un articol al său, prin
care pledează pentru urgenta înfiinţare a încă 3 episcopii
noi, anume la Timişoara, Oradea Mare şi Cluj, necesitate
reclamată de progresul bisericii ortodoxe şi de demnitatea
credincioşilor ei în număr de peste 1.800.000. Aceste noi
scaune păstoreşti neputându-se decreta sub regimul
maghiar, două din ele (cele de la Oradea Mare şi Cluj) s-au
înfiinţat după înfăptuirea României Mari, care, ca o mare
satisfacţie naţională, avea în fruntea bisericii sale ca
Mitropolit-Primat pe însuşi d-rul Miron Cristea, susţinătorul
acestei vechi şi juste reparaţiuni.
Chestia înfiinţării episcopiei de la Timişoara a rămas
să fie rezolvată mai târziu.
CAPITOLUL XI.
INTRAREA ÎN TAGMA MONAHALĂ
Taina ascensiunii personalităţii actualului Patriarh al

României şi înalt Regent rezidă în tăria dragostei sale de a
munci metodic şi în linişte, fără zgomot, ceea ce l-a şi
îndemnat să intre în tagma monahală sau călugărească.
MONACHISMUL ÎN ARDEAL
Vom accentua însă că viaţa monahală, după

concepţia şi organizarea bisericii române ortodoxe din
Ardeal, diferă mult de primele comunităţi creştine, înfiinţate
după preceptele lui Antonie
cel mare din Coma,
părintele mona-hismului,
care a trăit pe vremea
împăratului ro-man
Diocleţian (între anii 284 şi
305 după Christos), sau a
lui Vasile cel mare, vestitul
mitropolit din Capado-chia,
reorganizatorul
monahismului (330-379).
Mona-hismul în Ardeal s-a
susţinut, însă numai în
partea lui esenţială; el şi-a
pierdut forma şi a păstrat
Fig. 38. Mănăstirea Rimeţului
numai esenţa. (jud. Alba), a cărei pictură
Monahii, conform datează, după prof. N. Iorga,
organizării bisericii ortodoxe
din anul 1486.
din Ardeal, nu sunt sihastri
sau eremiţi. Câmpul lor de luptă nu este singurătatea.
Dimpotrivă, ei sunt bărbaţi predestinaţi de D-zeu a se
desface de singuratici şi a-şi consacra întreaga lor fiinţă
interesului comun, adică bisericii. Stauroforii ardeleni nu-şi
petreceau viaţa în mănăstiri, ci alături mai ales de capii

bisericii, ostenind şi muncind cu ei pentru fericirea
temporală şi vecinică a credincioşilor, agonisindu-şi totodată
şi experienţa necesară pentru înaltele demnităţi bisericeşti,
ai căror titulari se recrutau din rândul monahilor. Fostul
mitropolit Şaguna a ajuns la această treaptă înaltă din
simplu călugăr în mănăstirea sârbească a Covilului.
Deci nu spre a căuta un trai comod şi trândav, nu
spre a nu face nimic pe nici un teren, pretextând tact şi
înţeleaptă precauţiune, ci condus de dorinţa de a-şi pune
toate puterile în serviciul neamului şi al bisericii, a
îmbrăţişat D-rul Ilie Cristea cariera spinoasă a călugăriei.
D-RUL CRISTEA, MONAH
Astfel, în toamna anului 1897,

Ilie Cristea a fost chirotesit citeţ de către
mitropolitul Miron Romanul cu ocazia
sfinţirii bisericii din comuna Drăguş,
lângă Făgăraş.
În anul 1900 a fost ridicat la
treapta de ipodiacon şi apoi la cea de
ierodiacon de către mitropolitul Ioan
Meţianu. iar în 1901, în ziua de Sf. Maria
mică, la cea de arhidiacon.
După ce sinodul eparhial al
arhidie-cezei Sibiului l-a ales în Aprilie
1902 în însemnatul post de asesor
consistorial pe viaţă, arhidiaconul dr. Ilie
Cristea a fost tuns călugăr în ziua de
Sâmbătă, 23 Iunie 1902, de către
Fig. 39. Dr. Miron arhimandritul Augustin Hamzea,
Cristea ca
stareţul mănăstiri ortodoxe române
ieromonah.
Hodoş-Bodrog de lângă Arad, primind
numele de Miron.
Din clipa aceasta, asesorul consistorial dr. Ilie Miron
Cristea, bărbat la zenitul vieţii, fiind înzestrat cu frumoase
însuşiri sufleteşti, cu o superioară cultură, a ieşit din

legăturile de multe ori ispititoare ale acestei lumi şi a intrat
în strânsă şi nedespărţită uniune cu sfânta biserică, mireasa
cinstită a lui Christos.
Fig. 40. Mănăstirea Hodoş-Bodrog (jud. Arad), unde a fost tuns

călugăr actualul Patriarh al României.
Cu acest prilej, Telegraful român (No. 71 din 1902),

organul Mitropoliei, într-un articol intitulat „Tânărul nostru
monah”, după ce spune ce aşteaptă biserica de la un bun
monah: să păzească castitatea, adică curăţenia vieţii, să
alunge setea după bunuri trecătoare şi să aibă minte
luminată, se exprimă astfel:
„Să fie bărbat de o cultură superioară… Arma
conducătorilor noştri bisericeşti să fie ştiinţa. Şi fiindcă biserica
noastră este totodată pavăza naţionalităţii noastre, mai cerem de
la cel ce bisericii îşi închină viaţa un caracter integru, credinţa şi
dragostea către neamul românesc şi aspiraţiile lui să fie
atributele acestui caracter… Oameni de caracter ne trebuie, nu
slugarnici!
„Examinat din punctul acesta de vedere monahul nostru,
constatăm cu bucurie că în el se întâlnesc într-un chip norocos
toate aceste virtuţi. Născut din părinţi ţărani, şi-a păstrat curăţenia
sentimentelor, ducând o viaţă neexceptionabilă. Nerăvnitor după
bunuri lumeşti, a preferat jugul greu al apostolatului, deşi după

pregătirile şi poziţia lui în societatea noastră putea să-şi creeze
frumoase condiţii de viaţă.
„Despre calităţile spirituale ne-a dat dovezi suficiente prin
mulţimea scrierilor sale, publicate prin foile şi revistele noastre
româneşti. Imediat după absolvirea studiilor universitare a fost
ales secretar consistorial, funcţiune pe care a purtat-o cu
demnitate timp de 7 ani, spre mulţumirea tuturor. În
corporaţiunile noastre bisericeşti s-a arătat un membru activ şi
priceput, drept în judecată şi cumpătat la vorbă. Clerul nostru are
mult să mulţumească fostului secretar Cristea pentru munca
depusă la regularea dotaţiunii din partea statului.
„Timp de mai mulţi ani a redactat foaia noastră Telegraful
român, în coloanele căreia a scris articole remarcabile cu conţinut
bisericesc, şcolar şi naţional, ridicând prestigiul foii. Drept
recunoştinţă pentru serviciile sale de pân-acum – care ne
îndreptăţesc a spera şi mai mult de la dânsul – sinodul
arhidiecezan l-a ales în sesiunea ultimă asesor consistorial în
senatul bisericesc. O distincţia cum rar s-a mai dat unor bărbaţi
de vârsta dânsului.
… „Credincios convins al bisericii tale, apărător neînfricat
al poporului tău, D-zeu cel bun şi puternic să-ţi lungească firul
vieţii întru mulţi ani, arhidiaconule şi monahule Miron!”
Fără îndoială, la 1902, modestul călugăr Miron ocupa
un loc de frunte în organismul bisericii ortodoxe din Ardeal.
CAPITOLUL XII.
APOSTOLAT INTENSIV ŞI MULTILATERAL
Pentru a da forma cuvenită portretului actualului

Patriarh şi Înalt Regent al României, am promis că ne vom
folosi de mersul cronologic al strălucitei sale cariere. Astfel
cititorul va putea citi în viaţa primului ierarh al biserică
române, întocmai ca într-un autoportret de Rembrandt,
munca, strădania şi succesul. Urmărindu-l în mersul său
ascendent, vedem cum Ilie Cristea se acaţă cu energie, deja
la vârsta de 30 de ani, de păretele piramidei, în vârful căreia
era destinat să ajungă.
Marele poet german Schiller scria la vârsta de 30 de
ani: „Fiecare îşi clădeşte piramida sa şi dacă nu izbuteşte s-o înalţe
până la vârf, desigur că n-a putut face ceva mai bun”.
Modestul fiu de ţăran din Topliţa-Română a ştiut să se
urce până în vârful piramidei şi din înălţimea ei este azi un
biruitor…
Secretul succesului trebuie căutat în voinţa şi în
puterea sa de muncă, ca şi în talentul de a cuceri oamenii
prin atenţiunea ce ştie să le-o dea, dar înţelegând totdeauna
să se păstreze liber.
PE TERENUL CULTURAL ŞI BISERICESC
Era natural, de altfel, să reuşească un om, care de la

aşezarea sa în Sibiu a luat parte activă la toate mişcările ce
aveau de scop întărirea, progresul şi ridicarea poporului,
acordând sprijinul său moral şi material tuturor
instituţiunilor şi societăţilor culturale şi sociale. Aşa îl vedem
pe d-rul Miron Cristea membru pe viaţă şi bărbat de
încredere al „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru”, al
„Reuniunii femeilor române din Sibiu”, al „Asociaţiunii pentru
literatura română şi cultura poporului român” – adică Astra –
şi al tuturor celorlalte societăţi româneşti. De la 1905 el este
directorul despărţământului Astrei şi preşedintele „Reuniunii

române de muzică din Sibiu”.
Sub direcţiunea sa, secţia din Sibiu a Astrei a luat un
avânt din cele mai îmbucurătoare, fiind în fruntea tuturor
celorlalte secţii, graţie conferinţelor instructive ţinute prin
diferite comune, cu care prilej se combăteau patimi
răspândite şi se dau poveţe culturale şi economice. Sub
impulsul lui, averea Astrei a sporit şi s-au înfiinţat totodată o
mulţime de biblioteci poporale.
Tot astfel la sfinţirea de şcoli şi biserici, care la
Românii din Ardeal constituie adevărate festivităţi pentru un
ţinut întreg, ca şi cu prilejul excursiunilor culturale ce le
făcea în numele societăţii Astra sau al Societăţii pentru
crearea unui fond de teatru român, monahul Miron Cristea a
ştiut să arunce totdeauna sămânţa celor mai alese învăţături
şi sfaturi, prin cuvântările şi conferinţele sale instructive şi
pline de miez.
Adunarea din Sebeşul săsesc a Societăţii pentru
crearea unui fond de teatru român, ţinută în ziua de 24
August 1903, a fost o strălucită manifestaţie a spiritului de
progres intelectual propovăduit de d-rul Cristea. Următoarele
cuvinte rostite de dânsul cu această ocazie o dovedesc cu
prisosinţă:
… „De câte-ori mă gândesc la teatrul naţional, pe care cu
toţii dorim a-l înfiinţa, trec pe dinaintea ochilor fanteziei mele o
mulţime de scene fermecătoare din traiul poporului nostru
românesc şi mă cuget: cât de mult s-ar putea spori dragostea
noastră către acest popor şi viaţa lui, dacă asemenea scene le-am
vedea reproduse pe scenă, într-o armonică şi artistică înlănţuire,
de către persoane cu educaţie artistică, din gura cărora graiul
nostru devine mai fermecător şi din mişcările cărora ţinuta
Românului îţi răpeşte întreaga simpatie.
„Ce plăcere, ce emoţiuni artistice, ce mişcare nu s-ar naşte
în sufletul nostru, văzând, de exemplu, că deodată apare pe scenă
un Moţ cu nedespărţitul lui tovarăş, cu calul său, încărcat de
vasele confecţionate din brazii Munţilor Apuseni, calul înaintând a
lene, iar Moţul cântând cu duioşie:
„Plecat-a Moţul la ţară
„Cu cercuri şi cu ciubară

sau:
„Munţii noştri aur poartă,
„Noi cerşim din poartă-n poartă!
„O scenă ca aceasta, reamintindu-ne multe momente
neuitate din trecutul nostru, ar fi, după părerea mea, în stare mai
mult decât orice vorbire înflăcărată şi plină de puternice argumente
să determine pe mulţi să-şi iubească neamul cu îndoită dragoste şi
să lucreze din toate puterile la ridicarea lui.
„… Astfel îmi închipui eu
că are să fie teatrul român, adică
o instituţiune cu o importantă
misiune culturală, iar nu o
instituţiune de soiul acelora,
despre care poetul Ovidiu zicea:
Închideţi teatrele, căci ele
răspândesc sămânţa răului!
(Tristia lib. II).
„Lipsa unui teatru român
bine condus este mare şi
pretutindeni cu atât mai simţită,
cu cât pe zi ce trece trebuie să
constatăm cu regret că ni se
pângăreşte până şi în cele mai
ascunse şi retrase ţinuturi din
creierii munţilor viaţa idilică şi
originală de odinioară şi prin
aceasta ne pier cântecele, dispar
danţurile, ni se schimbă şi
corceşte portul, ceea ce este nu
numai o pagubă, dar poate
deveni chiar o mare primejdie Fig. 41. Noua biserică
pentru viitorul traiului ortodoxă din Topliţa
românesc”.
Română.
În ziua de Sf. Marie a
anului 1903 a slujit, lângă mitropolitul I. Meţianu, cu pompă
mare, la sfinţirea frumoasei biserici din comuna sa natală
Topliţa română, începută în anul 1868 şi terminată abia în
1903, graţie sprijinului dat de d-rul Cristea. Numeroase
piedici au trebuit să fie învinse până când acest sfânt şi
măreţ locaş s-a putut înălţa definitiv spre lauda Domnului.

Icoanele principale de la altar – a Domnului Isus Christos şi a
Sf. Maria – au fost dăruite de dânsul.
Fig. 42. Muzeul Asociaţiunii (Astrei) din Sibiu.
În anul 1904 s-a inaugurat palatul muzeului

istorico-etnografic român, ridicat în Sibiu de societatea
Astra. Stăruinţa şi munca d-rului Cristea au fost mari şi
hotărâtoare. Pentru înzestrarea lui cu obiecte istorice şi
etnografice s-a lansat câte un apel atât din partea Astrei cât
şi a Mitropoliei din Sibiu. Azi acest muzeu cuprinde o
mulţime de lucruri interesante şi preţioase cu privire la
trecutul poporului român din Ardeal.
PE TERENUL ECONOMIC
Călăuzit de frumoasa idee de a contribui la înmulţirea

meseriaşilor români, d-rul Cristea dezvoltă şi în această
direcţie o activitate binefăcătoare. El creşte doi tineri săraci
din comuna sa natală, pe care îi trimite apoi pe cheltuiala lui
la o şcoală de meserii în Viena. Aceştia ajungând calfe, s-au
stabilit în satul lor Topliţa. Din acest moment o vie mişcare
pentru îmbrăţişarea meseriilor s-a produs în sânul

populaţiunii româneşti din localitate şi cu ajutorul
măcelarului Ioan Mazăre, d-rul Cristea a reuşit să plaseze
peste 20 băieţi români din Topliţa pe la diferite meserii în
Sibiu, Sălişte şi Avrig, ajutându-i cu bani şi cu sfaturi
părinteşti.
În această privinţă găsim în No. 28 al Foii Poporului
din Sibiu (anul 1905) următoarea mărturisire sinceră din
partea măcelarului Ioan Mazăre. Într-un articol, întitulat
„Dezvoltarea meseriilor în Topliţa”, acesta spune:
„Spre a putea spori numărul
meseriaşilor, am rugat pe Cuvioşia Sa d.
asesor consistorial dr. Miron Cristea
pentru ajutor. D-sa în curând îmi şi
răspunde, promiţându-mi tot sprijinul. Eu
adunând 6 băieti, m-am dus în persoană
cu ei până la Sibiu. Ajunşi în Sibiu, eu cu
copiii, în frunte cu d. asesor şi cu harnicul
preşedinte al meseriaşilor din Sibiu, d.
Victor Tordăşanu, am cutreierat toate
străzile, de ne curgeau sudorile pe faţă, şi
cu mare greutate am putut aşeza 3 băieţi în
Fig. 43. Victor Sibiu. Cu ceilalţi trei m-am dus la Sălişte
Tordăşanu. şi i-am aşezat acolo.
„De toată întreţinerea din Sibiu,
precum şi de spesele cu trenul până la Sălişte s-a îngrijit d-l
asesor, căruia din inimă doresc ca D-zeu să-i lungească zilele vieţii
la mulţi ani, ca sa poată ajuta încă pe mulţi copii săraci de aceştia.
Afară de acestea, d. asesor Cristea mai cercetează din când în
când, în Dumineci şi sărbători, pe aceşti copii şi îi ajută cu cele de
lipsă. Pentru nobila faptă, cel de sus să-i răsplătească înmiit.
Văzând sprijinul călduros oferit de d. asesor, mi-am dat şi
copilul meu Traian Mazăre la fabrica Rieger din Sibiu, ştiind că
d. asesor îi dă o îngrijire părintească”.
APOTEOZAREA PRESCUREI
În anul 1905, a treia zi de Paşte, d-nil Miron Cristea

merge în comuna Bonţida, judeţul Cluj, unde avea să
sfinţească noul local al şcolii confesionale române ortodoxe.
Praznic mare, însufleţire şi serbare înălţătoare. După
terminarea slujbei, trimisul mitropoliei din Sibiu ia cuvântul
ca să scoată în relief rezultatele binecuvântate ale şcolii.
Deodată feţele ţăranilor se umplură de lacrimi. Toţi
plângeau, bătrâni şi tineri, sub vraja cuvintelor de aur ale
bărbatului bisericii, care îşi povestea trecutul său, zicând:
„Şi eu sunt fiu de ţăran. Părinţii mei sunt tot oameni săraci,
dar cu toate acestea m-au trimis la şcoală, pentru ca să-mi ajung
scopul, după care râvneam. Îmi aduc aminte cum îmi spunea tatăl
meu adeseori:
– „Numai pân-atunci aş vrea să trăiesc, până când voi
putea mânca o prescură sfinţită de fiul meu!
„D-zeu a ascultat glasul părintelui meu, pentru că el a voit
din toată inima, să lumineze pe fiul său – şi astăzi iată-mă preot!
„Voi, părinţilor, iubiţi şi voi pe copiii voştri, daţi-i la şcoală şi
faceţi din ei fii vrednici ai bisericii şi ai neamului românesc! S-au dus
timpurile cele vechi, când un părinte putea zice:
– „D-apoi cum am trăit eu, va trăi şi fiul meu!
„Astăzi omul fără carte nu mai poate trăi, el e totdeauna de
pagubă, pe când cel care ştie scrie şi ceti iese totdeauna învingător
din valurile turburate ale vieţii. Dar mai presus de toate învăţaţi şi vă
convingeţi, iubiţii mei, că dulcea noastră limbă românească şi legea
noastră străveche numai prin şcoală se poate susţine”.
Iată cuvinte magistrale şi apostolice, care răscoleau
până la lacrimi sufletele ascultătorilor!
ÎMPLINIREA A 25 ANI DE LA ÎNFIINŢAREA

„REUNIUNII ROMÂNE DE MUZICĂ DIN SIBIU”
În vara anului 1905, Reuniunea română de muzică din

Sibiu, al cărei preşedinte era d-rul Miron Cristea, împlinea 25
ani de existenţă. Acest eveniment a fost sărbătorit printr-o
reprezentaţie festivă, jucându-se opera populară în 3 acte şi 4
tablouri Moş Ciocârlan, de compozitorul bucovinean Tudor

cavaler de Flondor, text de C. Berariu şi Temistocle Bocancea.
Regia: dr. Grigore cavaler de Pantazi. Dirigent: Uvertura şi 2
tablouri însuşi compozitorul T. cav. de Flondor, iar 2 tablouri
H. Kirchner, şeful orchestrei oraşului Sibiu.
Opera Moş Ciocârlan a fost reprezentată de 3 ori – de la
27-30 Mai 1905 – cu un succes desăvârşit, stârnind în toată
asistenţa o însufleţire naţională, cum nu s-a mai pomenit în
Sibiu. Cine a ascultat această operă şi a văzut admirabilele-i
scene şi tablouri, în inima aceluia, „abstrăgând de la plăcerile
şi emoţiunile artistice şi rare” – precum foarte nemerit a
observat d-rul Miron Cristea în toastul, prin care sărbătorea pe
autor – „s-a deşteptat un roi întreg de puternice sentimente şi
anume sentimentul către neamul nostru românesc, către
dulcea lui limbă, către cântecele şi doinele lui duioase, către
neîntrecutele lui danţuri, către pitorescul lui port, către
frumoasele lui datini şi obiceiuri şi peste tot către tot ce este
românesc, sentimente care s-au contopit într-un puternic
acord de mândrie naţională, alimentându-ne sufletul pentru
multă vreme”.
„MOŞ CIOCÂRLAN” LA BUCUREŞTI
Fără îndoială, i-a fost dat Reuniunii

române de muzică din Sibiu să trăiască, sub
preşedinţia d-rului Miron Cristea, cele mai
frumoase zile din viaţa ei. Peste un an, cu
prilejul marii expoziţiuni din vara anului
1906, Reuniunea din Sibiu a venit,
dimpreună cu compozitorul Tudor cavaler de
Flondor, să reprezinte opera Moş
Fig. 44. Compozitorul Ciocârlan şi la Bucureşti. Nu este
bucovinean Tudor desigur fără interes să amintim că
cavaler de Flondor Astra din Sibiu a expus la expoziţia
(n. 1862; m. 1907). din Bucureşti cele mai interesante
obiecte istorice din muzeul său,
precum şi din alte părţi ale Ardealului, în urma unui apel
iscălit şi trimis de d-rul Miron Cristea tuturor preoţilor şi

învăţătorilor din arhidieceza Sibiului.
Reprezentaţia lui Moş Ciocârlan a avut loc, la Teatrul
Naţional, în seara de 12 Septembrie, cu un mare succes. În
seara de Duminecă, 24 Septembrie, Reuniunea a mai dat şi
un strălucit concert la Ateneu, sub conducerea maestrului
George Dima, dirigintele societăţii şi profesor de muzică la
seminarul din Sibiu.
Ambele aceste reprezentaţii au dat Bucureştenilor
măsura adevăratei valori a acestei neîntrecute societăţi
muzicale, care, pe lângă că era condusă de marele maestru
George Dima, cuprindea şi elemente de reală valoare ca
d-nele Lucia Cosma, Veturia Triteanu (azi d-na Oct. Goga).
Corul „Reuniunii” venea pentru a treia oară să concerteze la
Bucureşti.
Toată presa bucureşteană de atunci (ca Universul,
L'indépendace roumaine, Voinţa Naţională, Dimineaţa,
Conservatorul, Adevărul, Secolul, Cronica, Epoca, Săptămâna
lui G. Panu, Rumänischer Lloyd, Bukarester Tageblatt etc.)
era plină de elogii la adresa măreţelor succese ale acestei
societăţi muzicale române din Sibiu, care venise în capitala
României mici să sporească entuziasmul, de care erau
cuprinse toate inimile româneşti cu ocazia expoziţiei
naţionale. O rază de încredere se sălăşluise încă de atunci în
toată suflarea românească pentru viitorul neamului nostru.
GEORGE PANU DESPRE REPREZENTAREA

OPEREI „MOŞ CIOCÂRLAN”
Asupra reprezentaţiei de la Teatrul Naţional, George

Panu se exprima astfel în revista sa Săptămâna de Sâmbătă,
16 Septembrie 1906:
„O operă ca Moş Ciocârlan, pătrunsă de la început până la
sfârşit de spiritul naţional, cu intriga ei cam naivă, cu personaje,
care sunt mai mult tendenţioase, în scop de a arăta cum este
Românul, cum gândeşte şi la ce tinde el, asemenea lucruri sunt un
produs nou şi pot să spun că constituirea statului român modern

şi imensa lui putere de iradiaţiune a avut acest efect.
… Dar corurile? Să mai vorbesc de ele? Dar danţurile?
„Ceea ce caracterizează viaţa intelectuală a unui popor este
muzica, este danţul, este literatura, este viaţa individuală a rasei,
ca să zic aşa, sub forma artei. Această viaţă am constatat că există
cu prisosinţă în Transilvania şi în Bucovina. Un popor, care petrece
în spiritul lui, care se distrează cu cântecele şi danţurile lui, care
are coruri şi asociaţii pentru a continua viaţa lui artistică, acela
este un popor, care are conştiinţa de sine şi pe care evenimentele şi
fluctuaţiile politice nu-l pot decât atinge, iar nu zgudui.
„Dacă la reprezentaţia lui Moş Ciocârlan aş fi văzut artişti
de meserie, cum avem noi sau cum au alte popoare, mărturisesc
că lucrul nu m-ar fi mirat.
„Dar apoi sala? Curioasă sală mai era! Cum că sala era
plină de Români, aproape numai de Români, lucrul se vedea; se
vedea după tipuri, observai după vorbă. Şi cu toate acestea
vedeai că elementul românesc exotic domina, ceea ce nu
constituia nici o jenă, nici pentru noi, nici pentru oaspeţii noştri, ci
din contră o mare fericire”.
Mare succes a mai repurtat atunci „Reuniunea
română muzicală din Sibiu” şi la Craiova, unde de asemenea
a dat un concert în sala Belle-Vue, în ziua de 18 Septembrie
1906, cu concursul capelei oraşului Sibiu de sub
conducerea priceputului dirigent Herman Kirchner.
Venirea Românilor sibieni şi peste tot a Ardelenilor la
Bucureşti, cu ocazia expoziţiei, formează o etapă importantă
în dezvoltarea sentimentului naţional românesc. Ea
îmbărbătează tinerimea şi deschide orizonturi mari pentru
viitor. Studenţii, universitari din Oltenia întorc, în Februarie
1907, vizita Ardelenilor, mergând la Cluj şi la Sibiu, unde
sunt primiţi cu mare entuziasm. Discursului de bună venire
la Sibiu, rostit de d-rul Miron Cristea, răspunde studentul
Constantin Sc. Stoenescu, care spune, între altele:
„La Şelimbăr ne-a pătruns un fior puternic din creştet până
în tălpi, gândindu-ne că aci vor învia umbrele strămoşilor noştri şi
se vor întâmpla acte mari şi fericite”.
Peste 11 ani aceste acte mari şi fericite s-au împlinit!
COMEMORAREA COMPOZITORULUI
BUCOVINEAN CIPRIAN PORUMBESCU
Un punct luminos din viaţa acestei Reuniuni române

de muzică din Sibiu ni-l mai oferă şi serbările iniţiate de d-rul
Cristea cu prilejul serbării a 25 de ani de la moartea
talentatului compozitor bucovinean Ciprian Porumbescu,
care au avut loc la Sibiu în ziua de 2/15 Iunie 1908.
Cu ocazia acestor festivităţi, d-rul
Miron Cristea a ţinut în sala
„Gesellschaftshaus” o conferinţă asupra
vieţii şi activităţii compozitorului Ciprian
Porumbescu, secerat în floarea vârstei –
abia 29 ani – de o boală de piept,
contractată în închisorile austriece.
Porumbescu fusese închis 3 luni de zile
pentru faptul că, după propunerea lui,
societatea studenţilor români din Cernăuţi,
cu numele Arboroasa, trimisese primăriei
Fig. 45. Ciprian oraşului Iaşi, în ziua de 1/13 Octombrie
Porumbescu 1877, când se împlineau 100 de ani de la
(n. 1854;
decapitarea lui Grigore Ghica, Domnul
Moldovei, şi de la răpirea Bucovinei de
m. 1883).
către Austrieci, următoarea telegramă:
„Primăriei Iaşi
Arboroasa, societatea tinerimii române din partea
trunchiată a vechii Moldove, trimite condoleanţe membrilor săi
pentru, tutorul decapitat.
Comitetul”
După scoaterea în relief a personalităţii talentatului
compozitor, d-rul Cristea încheia cu următoarele cuvinte
conferinţa sa:
… „V-am poftit ca în cântări de laudă, în strune şi în
organe, să glorificăm împreună memoria neuitatului Porumbescu.
Prin aceasta voim pe de o parte să oferim lui Porumbescu un
prinos de recunoştinţă pentru comoara ce a lăsat-o moştenire
neamului românesc, iar pe de alta vrem să reamintim poporului
nostru şi conducătorilor săi ca să cultive pe o scară cât mai întinsă

lăsământul lui Porumbescu, cântarea bisericească şi muzica
românească, căci nici la un popor din lume nu este cântarea o aşa
mare forţă de mângâiere şi de încurajare ca la poporul nostru, care
tocmai de aceea cântă mereu la sapă, la seceră, când mână
boii la plug, când suie pe plai la deal şi coboară pe potecă la vale.
„Am spus-o şi de altă dată şi nu va fi
de prisos a o repeta şi acum că nimeni nu
exprimă mai nemerit rolul important al
cântării în viaţa Românului ca poetul
George Coşbuc în versurile sale:
„Doină zic, doină suspin,
„Tot cu doina mă mai ţin.
… Deci, fraţi Români, cultivaţi
cântarea, căci nu este putere lumească, care
să o poată scoate din sufletul vostru. Ea, ca
orice artă, nobilitează sufletul şi
împodobeşte viaţa, precum împodobesc Fig. 45 a. George
florile o grădină”. Coşbuc
Nutrind asemenea calde senti- (n. 1866;
mente pentru muzica românească şi m. 1918).
bisericească, nu este de mirare că
„Reuniunea română de muzică din Sibiu” a putut ajunge, sub
preşedinţia atât de activă a d-rului Miron Cristea, la cel mai
înalt grad de dezvoltare, răscolind în toate sufletele
româneşti din oraşele, unde se producea, sentimente
înălţătoare de progres cultural, de încredere şi unire
sufletească.
CAPITOLUL XIII.
EDIFICAREA CATEDRALEI MITROPOLIEI DIN SIBIU
Una din clădirile monumentale ale oraşului Sibiu este

fără îndoială catedra Mitropoliei ortodoxe. Din orice parte
intră călătorul în oraş, vederea îi este atrasă încă din tren de
cele două turnuri şi cupola falnicei biserici.
ISTORICUL CONSTRUIREI CATEDRALEI
Sforţări uriaşe au fost necesare din partea Românilor,

sărăciţi şi lipsiţi de ajutorul statului unguresc, până să se
poată ridica această măreaţă clădire. Am putea spune că
fiecare cărămidă dintr-însa este obolul sudoarei poporului
român. Încă de pe timpul marelui mitropolit Andrei baron de
Şaguna s-a lansat un apel călduros – la l Decembrie 1857 –
către preoţime şi popor pentru strângerea unui fond pe
seama construirii catedralei. A trebuit să treacă aproape o
jumătate de veac, pentru ca ideea trup să se facă.
În vremea aceasta a servit drept catedrală pentru
oficierea serviciului divin de către mitropolit şi pentru
hirotonisirea feţelor bisericeşti o bisericuţă mică şi scundă,
numită odinioară „biserica Grecilor”, zidită la 1750 de către
colonia macedo-română, care era alcătuită numai din
negustori. În această bisericuţă – care, fie zis în treacăt, era
bine să nu fi fost dărâmată – şi-au făcut intrarea patru
mitropoliţi: Andrei Şaguna, Procopie Ivaşcovici, Miron
Romanul şi Ioan Meţianu. În vremea păstorirei primului
urmaş al lui Şaguna, adică a mitropolitului Procopie
Ivaşcovici, care a funcţionat prea puţin timp, de la 1873
până la 1874, când a fost ales patriarh sârb la Carlovitz,
ideea catedralei a rămas în părăsire.
Numai cu venirea lui Miron Romanul în scaunul
mitropolitan a fost continuată acţiunea pentru sporirea
fondurilor şi a realizării planului conceput de marele
Şaguna. Mitropolitul Miron Romanul a găsit în urmărirea
bunelor sale intenţiuni sprijinitori inimoşi printre cei mai

aproape de cârmuirea bisericească, printre membrii
Sinodului şi ai Congresului bisericesc. Unul cu deosebire a
fost veşnic animat de dorinţa de a vedea cu un ceas mai
curând dusă la bun sfârşit opera lui Şaguna şi de a ridica
vaza bisericii: acesta a fost regretatul Partenie Cosma, fost
director al băncii Albina, care a fost pururea mâna
sprijinitoare a mitropolitului Miron Romanul şi s-a ocupat în
special de sporirea fondului destinat construcţiei catedralei.
Prin 1897, câteva luni înainte ca mitropolitul Miron să
închidă ochii, ideea catedralei se apropiase de rezolvare.
Partenie Cosma stăruia ca să se înceapă numaidecât zidirea,
capitalul adunat – vreo 420.000 coroane aur – considerat
fiind ca suficient pentru o clădire măreaţă. Propunerea lui
Cosma a fost primită, comisiunea însărcinată cu lucrarea se
pune în mişcare, dar deodată, toate lucrările se întrerup prin
moartea neaşteptată a mitropolitului Miron Romanul (13
Octombrie 1898) şi prin alegerea noului mitropolit Ioan
Meţianu, ales de Congresul bisericesc în ziua de 19
Decembrie 1898.
DĂRÂMAREA VECHEI BISERICI
Bun şi energic organizator, noul mitropolit Meţianu

continuă lucrările începute, iar în vara anului 1902,
dărâmând vechia biserică, se porneşte zidirea noii catedrale.
Scunda, dar istorica biserică, a început să fie dată jos în
Iulie 1902. Ultimul serviciu divin a fost oficiat în ziua de 30
Iunie. Cu acest prilej d-rul Miron Cristea, p-atunci asesor
consistorial pe viaţă şi fervent luptător pentru înălţarea
catedralei, a rostit o frumoasă cuvântare, prin care îşi lua
adio de la vechiul sfânt locaş, în care s-au petrecut cele mai
de seamă momente din istoria bisericii române ortodoxe din
Ardeal.
„Aşa dar în câteva zile – zice d-rul Cristea, încheindu-şi
cuvântarea – această bisericuţă nu va mai fi şi mulţi dintre noi, cu
lacrimi în ochi, vom privi dărâmarea şi dispariţia ei.
„Dar aceste lacrimi, izvorâte din adâncul convingerilor

noastre religioase, vor fi pentru toţi mijlocul curăţitor, care să ne
spele sufletul de întinăciunea învechitelor păcate, ce ne
îngreunează şi ne apasă; vor fi mijlocul, care să omoare patimile
cele trupeşti, care ne strică sufletul, şi să alunge gândurile cele
viclene, care uşor se furişează în sufletul nostru şi ne alunecă din
nou pe povârnişul grelelor păcate.
„Întristarea ce ne cuprinde acum la dărâmarea bisericii
vechi şi gândul ce zboară înainte, închipuindu-şi frumuseţea
noului Sion, să ne servească ca un memento, care – în tot timpul
clădirii noii biserici – să ne ridice mintea şi inima spre D-zeu, să
ne reîmprospăteze poruncile
lui, să ne abată de la toate
cărările greşite, să ne
întărească tăria voinţei morale
şi trupeşti şi să ne îndrepte
spre calea pocăinţei, a
curăţirii, a înnoirii noastre,
ca astfel, când vom sta, peste
câţiva ani, înaintea portalului
de intrare în noul Sion şi vom
vedea din depărtare strălucind
în toată frumuseţea iconos-
tasul şi interiorul lui,
conştiinţa sufletului nostru să
nu ne poată reaminti figuratul
înţeles al cuvintelor din
luminata cântare bisericească:
„Cămara ta, mântuitorule, o
văd împodobită, dar îmbră-
căminte nu am ca să intru
într-însa”. Fig. 46 Vechia biserică
„Vă pun deci tuturor episcopală
cu toată căldura la inimă ca ortodoxă din Sibiu.
încă de pe acum să rugaţi în
fiecare zi pe înduratul şi bunul D-zeu, zicându-i: Luminează-mi
haina sufletului meu dătătorule de viaţă! ca astfel înnoiţi, cu
sufletul pocăit şi împăcat şi împodobiţi cu strălucirea virtuţilor
creştineşti, să putem intra în catedrala ce se va ridica pe acest loc
şi care atunci, bucurându-se de înnoirea noastră, cu dragoste ne va

descinde porţile sale şi ne va primi în frumuseţea casei sale1.”
A fost o veste îmbucurătoare pentru toţi Românii,
când s-a auzit că s-a pus în sfârşit piatra de temelie la noul
templu şi că pe viitor o clădire vrednică de aspiraţiile
poporului român şi vrednică cu deosebire de cultul
strămoşesc se va înălţa în străvechiul oraş ardelean, în
Sibiu, cu credinţa că veşnică şi mai trainică decât granitul să
fie tăria legii româneşti.
MUNCA D-RULUI CRISTEA

PENTRU RIDICAREA CATEDRALEI
Lucrările au înaintat cu toată hotărârea. Arhitectul

Szalay a condus operaţiile de zidire, pictorul Şmigelschi a
zugrăvit cupola, iar Babic din Bucureşti a dat planurile
pentru partea sculpturală. Asupra întregii munci au vegheat
ochii pătrunzători ai lui Partenie Cosma şi ai căpitanului P.
Lucuţa, un merituos funcţionar al consistoriului, apoi ai
d-lui asesor consistorial Nicolae Ivan, un ager şi activ preot
superior de la Mitropolie, azi episcop la Cluj, şi în sfârşit
mâna dreaptă la toate a tânărului monah şi asesor
consistorial dr. Miron Cristea.
Nu exagerăm totuşi când afirmăm că cea mai activă
parte la zidirea catedralei revine d-rului Cristea pentru
următoarele două motive: Întâi, el şi-a câştigat mari merite
prin munca neobosită depusă pentru adunarea banilor de
lipsă, colectă care a dat un rezultat de aproximativ 400.000
coroane aur. Ca mandatar al Mitropoliei, el a alergat prin
toate centrele româneşti, îndemnând prin cuvinte calde
preoţimea şi pe fruntaşi la aducerea de jertfe în favoarea
catedralei. În al doilea rând, ca referent consistorial, fiind
însărcinat cu facerea întregului aranjament intern al
catedralei, el a fost trimis să facă o călătorie de studii, ale
1 Vezi suplimentul Telegrafului Român No. 75 din 1902.

cărei rezultate le-a consemnat în 1905 într-o voluminoasă

operă (297 pagini) sub titlul: Iconografia şi întocmirile din
internul bisericii răsăritene. Această carte a contribuit mult la
reînvierea vechilor tradiţii
în ce priveşte zidirea şi
întocmirea interioară a
bisericilor, lucru de care
se simţea mare nevoie.
Într-adevăr, în cursul
vremilor, Mitro-polia
ortodoxă română din
Ardeal părăsise cu totul
forma răsăriteană-
bizantină a bisericilor, al
căror interior ajunsese de
asemeni o copie urâtă şi
uneori anticanonică. Car-
tea d-rului Cristea a pro-
dus un curent sănătos de
îndreptare şi de revenire
la tipul bizantin.
Construcţia cate- Fig. 47. Noua
dralei a durat aproape 4 Catedrală Mitropolitană din Sibiu.
ani, din 1902 până în
primăvara anului 1906, când a fost sfinţită şi pre-dată
sfintei sale destinaţiuni.
Cheltuielile cu ridicarea clădirii şi înzestrarea
interiorului au atins suma de 910.000 coroane aur, adică
aproximativ 50 milioane lei româneşti de azi. Istoricul
catedralei se găseşte într-o admirabilă lucrare de 194 pag.
intitulată Biserica catedrală din Sibiu, scrisă în format mare
şi cu o mulţime de ilustraţiuni de dr. Ilarion Puşcariu, dr.
Miron Cristea şi Mateiu Voileanu (Sibiu 1908).
PROFESORUL N. IORGA
DESPRE SERBĂRILE SFINŢIRII CATEDRALEI
Actul sfinţirii catedralei a avut loc în zilele de 29 şi 50

Aprilie (12 şi 13 Mai) 1906, cu o mare solemnitate, demnă de
acest extraordinar de important moment cultural şi
bisericesc. Au oficiat mitropolitul Ioan Meţianu şi Ion I. Pap,
episcopul Aradului, înconjuraţi de o numeroasă şi aleasă
suită preoţească1.
Asupra serbărilor, care au avut loc
la Sibiu cu ocazia actului sfinţirii
catedralei, găsim în revista literară
Sămănătorul (No. 21 şi 22 din 1906), de
sub direcţia marelui nostru istoric prof.
N. Iorga, o interesantă şi condensată dare
de seamă, pe care, fiind semnată chiar de
d-sa, care era de faţă, găsim instructiv
s-o reproducem în întregime:
„Slujba sfinţirii se începe
desdedimineaţă. Pe locul îngust, pe frântura
de stradă cu piatra zgrunţuroasă, care
desparte Reşedinţa de Mitropolie, s-au
Fig. 48. aruncat mănunchi de iarbă proaspătă.
Crengi cu frunza tânără sunt răzimate de
Prof. Nicolae Iorga.
înaltul şi ţeposul grilaj de fer al bisericii. Cei
dintâi, care se adună, din mulţimea care se va grămădi îndată,
sunt femei din popor, ţărance, câţiva ostaşi români ai altei oştiri.
Pe încetul vin acum şi feţele luminate, „lumea bună”, care se
înfrăţeşte dealtmintelea cu totul – ca mai totdeauna în aceste părţi
– cu poporul. Gardiştii saşi, cu pene de cocoş la pălăria de vânători
şi o straşnică grosolănie în vorbă şi apucături, nu prea au ce face.
Se aşteaptă alaiul Mitropolitului. Ca semn de plecare,
începe a suna toaca din turnurile cele mari, noui. Se face a tăcere
de ascultare duioasă.
1 Vezi darea de seamă în revista România Ilustrată (anul IV, No. 6 din Iunie
1906), de sub direcţia autorului acestui volum şi care apărea în Bucureşti.
Se vede acum, sub stâlpii faţadei, slujba dinaintea

deschiderii porţii. Doctorul Ilie Cristea, ieromonahul Miron între
călugări, citeşte încet o rugăciune – şi încă odată din mulţimea
feţelor obişnuite se desfac liniile figurii sale de o deosebită
frumuseţe senină.
„La sfinţirea de biserică datina cere să se facă un praznic.
S-au făcut două: cel „de şapte coroane” şi cel „de trei coroane”.
Lumea a înţeles că la cel dintâi vin invitaţii şi fruntaşii, pe lângă cei
mari din lumea străină. Deci preoţimea de sate, cinstiţii săteni în
frumoase haine albe au venit în grădina ospăţului de trei coroane.
O bună frăţie fără pereche a domnit acolo, la cele 3 mese, pe care
le prezida arhimandritul cărturar Puşcariu, având lângă el pe
inimosul membru al consistoriului Voileanu şi pe profesorul
Lupaş, care stă în fruntea tinerimii luminate şi iubitoare de neam
în acest Sibiu cu tradiţii de viaţă românească cam domoale. Mai
mult decât un pahar s-a ridicat pentru idealul cel mai curat şi mai
înălţător al Românimii.
„Aud că dincolo decanul săsesc a lăudat silinţele spre cul-
tură ale poporului nostru, pe care îl privea cam de sus. Asesorul
Cristea a spus răspicat că Mitropolia românească din Ardeal a fost
întemeiată de Mihai Viteazul. Şi celălalt mare viteaz al nostru a
fost deci pomenit cu cinste, în auzul chiar al străinilor, în această
zi1.
„Seara concertul societăţilor de muzică sibiene. Muzică
naţională – cu o strălucită bucată de Muzicescu; muzică clasică pe
motive româneşti; o compoziţie a lui G. Dima, în care se preface şi
în cântec, în puternic cântec, balada lui Bolintineanu despre
Ştefan învins. Mare şi îndreptăţit succes”.
1 Această parte a toastului d-rului Cristea lipseşte din textul reprodus în

volumul Biserica catedrală din Sibiu, apărut la Sibiu în anul 1908, de
teama vreunui proces de presă şi ca o ilustraţie a atmosferei politice ce
domnea atunci în Ungaria.
O CARACTERIZARE CU MARE ORIZONT
Din această scurtă, dar elocuentă dare de seamă a

savantului nostru profesor N. Iorga, în cinstea căruia a
toastat cucernicul dr. Sebastian Stanca, azi asesor
consistorial la Cluj, se desprinde cea mai frumoasă
caracteristică a tânărului p-atunci ieromonah dr. Miron
Cristea: hotărârea de a vorbi răspicat când e vorba de gloria
neamului său, calitate în dosul căreia ardea o neastâm-
părată dragoste de neam, ceea ce pe vremea regimului
unguresc constituia în ochii multora un act de mare
îndrăzneală. De aceea d. N. Iorga a ţinut să-l sublinieze,
caracterizând omul, care peste 13 ani, la sfârşitul anului
1919, ajungea Mitropolit Primat al României Mari, în 1925
Patriarh şi în 1927 înalt Regent, având fericirea ca în această
înaltă calitate să pună în ziua de 11 Mai 1929, la Bucureşti,
piatra fundamentală a monumentalei biserici patriarhale, ca
semn al unirii veşnice a tuturor Românilor.
Ce măreaţă satisfacţie pentru ardeleanul, care
înţelegea să vorbească răspicat!
Fără îndoială, istoricii au de multe ori vedenii, ale
căror orizonturi nu pot fi pătrunse sau întrezărite de
muritorii de rând.
CAPITOLUL XIV.
CONTACTUL CU VECHIUL REGAT
O putere divină parcă îndrepta încă din tinereţe paşii

simpaticului student ardelean Ilie Cristea spre vechiul regat,
cu care ţinea să aibă un contact cât mai frecvent. Fără
îndoială, Ilie Cristea este faţa bisericească din Ardeal, care a
simţit un marcat neastâmpăr sufletesc de a vizita cât mai
des pământul, mănăstirile şi oraşele vechiului regat, fără să
se preocupe de nota rea, pe care i-o înscriau în această
privinţă ochii scrutători ai politiei ungureşti.
Faptul că era din frumoasa comună Topliţa Română,
adâncită până sub munţii Călimanului, care despărţeau
pământul Moldovei de Ardealul robit, – în zborul pasării vreo
25 kilometri – îl îndemna de copil, graţie unui puternic
magnet lăuntric, să vază şi să cunoască ţara românească, de
care îl separa, aşa zicând, numai un deal şi o vale.
Astfel în vara anului 1887, după obţinerea
bacalaureatului, tânărul Cristea trece în Moldova pe la
Prisăcani, fericit de a putea săruta fiecare brad şi fiecare
suflet românesc din ţara plăeşilor lui Ştefan cel Mare. După
câteva zile de observaţii, de studiu şi de impresii neuitate s-a
întors la căminul părintesc, vrăjit şi transportat în lumea
unui ideal, pe care atunci abia îndrăznea să-l viseze.
LA CONGRESUL STUDENŢESC
DIN CONSTANŢA (1894)
Peste 7 ani, ca student universitar la Budapesta,

Cristea revine din nou în ţară în Septembrie 1894, de astă
dată ca şi conducător al celor 71 de studenţi români de la
universităţile din Austro-Ungaria, care alergau să participe
la congresul studenţesc din Constanţa, unde de fapt s-a
întruchipat prima unire sufletească a tuturor Românilor. Era
după celebrul proces al Memorandului, care se judecase la
Cluj – şi sufletul tinerimii era adânc revoltat în contra
Ungurilor, care încercau s-o lipsească de fiinţa-i

românească.
În avântatu-i discurs rostit atunci la congres, care era
prezidat de studentul bucureştean Corneliu Axente, nepotul
eroului Axente Sever de la 1848, Ilie Cristea asigura pe cei
prezenţi că „vom învinge, căci un popor cu conştiinţa
naţională trează este totdeauna învingător” şi proclama că
„tinerimea română nu poate fi şi nici nu-i este iertat să fie laşă
şi fricoasă”, pentru a face la sfârşit următoarea declaraţiune
solemnă:
„Toţi ne întoarcem acasă cu puteri oţelite şi cu
hotărârea fermă de a nu odihni până când nu vom avea şi
noi, ca şi voi, fericita situaţie de a aşeza şi în patria noastră
într-un singur stindard, colorile noastre româneşti.
„Am nădejdea că acest ideal îl vom ajunge într-un viitor nu
îndepărtat şi în dorinţa că noi vom ajunge să prăznuim serbarea
izbânzii cauzei noastre, vă mulţumesc din nou de primirea
triumfală ce ne-aţi făcut, strigând: Trăiască România! Trăiască
viitorul ei: tinerimea!”
GUVERNUL UNGURESC INTERVINE

LA BUCUREŞTI ÎN CONTRA STUDENTULUI ILIE CRISTEA
Studentul universitar Ilie Cristea, supus al statului

ungar, cu care mica Românie se afla atunci în strânsă
alianţă politică, făcea aceste revoluţionare şi profetice
declaraţiuni, mistuit de dorul fierbinte al libertăţii şi al
duhului unei vieţi naţionale, pe care o gustase la Constanţa.
Vom reaminti cum că, drept demonstraţie, congresul
din Constanţa trimisese regelui Carol I o telegramă, prin care
toţi studenţii îşi manifestau sentimentele lor dinastice.
Faptul că şi studenţii transilvăneni şi bucovineni aclamau pe
regele României ca pe un rege al lor, a fost semnificativ şi
foarte viu comentat, mai ales de presa ungurească. Tot astfel
şi telegrama de răspuns a regelui Carol, care îşi exprima
satisfacţia că vede întrunirea tuturor studenţilor români.
Cu atât mai puţin îi păsa entuziastului conducător al

tinerimii ardelene de ce vor zice păzitorii ordinei de stat de la
Budapesta, care, cunoscându-i bărbăteasca-i atitudine în
mijlocul studenţimii române din Budapesta, nu întârziaseră
de a-l semnala guvernului român, prin canalul contelui
Kalnoky, ministrul de externe al monarhiei austro-ungare.
Se atrăgea anume atenţia guvernului prezidat de Lascar
Catargiu că tânărul Cristea ar fi un agitator şi deci se cerea
autorităţilor româneşti să ia măsuri ca să-i tempereze zelul
la congresul din Constanţa, unde călătorise cu paşaport pe
nume străin: profesor Popovici.
Din anul 1894, viitorul Patriarh al României Mari şi
înalt Regent începuse să aibă fişa lui specială la poliţia de
siguranţă din Budapesta. Acest fapt trebuie reţinut, deoarece
dosarul de la siguranţa din Budapesta, dacă nu l-a putut
împiedica pe călugărul dr. Miron Cristea să ajungă episcop la
Caransebeş în 1909, când trăia încă arhiducele Francisc
Ferdinand, care ţinea piept samavolniciei guvernelor
ungureşti, a fost decisiv în contra lui în anul 1916, când
acesta era mort de 2 ani şi când
devenind vacant scaunul de mitropolit la
Sibiu, contele Tisza ţinea cu orice preţ
să înlăture alegerea ca mitropolit a
episcopului de la Caransebeş, spre a
scoate din urna congresului bisericesc
pe renegatul Vasile Mangra.
Dar să revenim la congresul
studenţesc de la Constanţa. Prevenit de
ce avea să se întâmple la Constanţa,
guvernul român s-a prefăcut că ia
anumite măsuri. Într-adevăr, regretatul
Take Ionescu, pe atunci ministru al Fig. 49. Take
instrucţiei publice, a trimis la Constanţa Ionescu
pe Simeon Popescu, fost profesor la (1858-1922).
seminarul teologic din Sibiu şi numit
profesor la facultatea de teologie din Bucureşti, cu instrucţii
ca să caute pe fostul său elev Ilie Cristea şi să-l roage să nu
creeze dificultăţi guvernului prin atitudinea sa la congres.

Intenţionat sau nu – nu putem afirma – părintele Simeon
Popescu a păţit-o ca şi carabinierii lui Offenbach: el sosea la
Feteşti, când studenţii se întorceau spre Bucureşti. În gara
Feteşti, fiind mirosit că are o însărcinare de iscoadă, puţin a
lipsit ca trimisul guvernului dimpreună cu prefectul de
Ialomiţa, care convorbeau discret în cancelaria şefului gării,
să nu fie luaţi la bătaie. Lucrul s-a mărginit numai la
spargerea ferestrelor de la cancelarie, părintele Popescu
declarând că a venit numai în calea rudeniei (?) sale,
studentul Cristea, ca să-l vază.
La Feteşti studenţii află că maşina trenului nu mai
funcţionează, deci nu-şi mai puteau continua drumul spre
Bucureşti, unde proiectau să încoroneze cu flori statuia lui
Mihai Viteazul. Care era cauza? Iată-o:
CONSECINŢELE CONGRESULUI
Guvernul lui Lascar Catargiu aflase că partidul liberal

pregăteşte studenţilor o primire semnificativă prin
provocarea de manifestaţiuni contra Austro-Ungariei. Primul
ministru interveni atunci pe lângă regretatul
N. Filipescu, primarul capitalei, ca împreună
cu prefectul poliţiei, M. Deşliu, să ia măsuri
pentru apărarea ordinei, pentru
împiedecarea manifestaţiilor în contra
monarhiei vecine, însă cu mijloace cât mai
blânde.
Primarul N. Filipescu, naţionalist
convins în sufletul lui, recurse la o
stratagemă şireată. El trimise pe unul din
partizanii săi devotaţi, pe d-rul Mendonidi, Fig. 50. Nicu
cu o locomotivă ca să întâmpine trenul la Filipescu
Feteşti şi să facă ce l-o tăia capul ca să (n. 1861; m 1916).
întârzie sosirea trenului studenţesc în
capitală. Astfel maşina, care trebuia să conducă trenul, a
fost declarată „defectată”, întârzierea trenului cu mai multe
ore avea de scop ca marea mulţime adunată în Bucureşti, pe

Bulevard, la statuia lui Mihai Viteazul, cât şi la gara de Nord,
văzând că trenul nu mai soseşte, să se împrăştie. Dar scopul
n-a fost atins.
Ştiind că partidul liberal organizase pentru noaptea
aceea o mare manifestaţie, Take Ionescu, ministrul
instrucţiei publice, s-a dus personal la sediul Ligii culturale,
intervenind cu Liga să împiedice venirea la Bucureşti a celor
71 studenţi din provinciile subjugate. La Ligă i s-a răspuns
că această instituţie n-are nici un amestec în organizaţia
studenţească.
Guvernul era foarte îngrijorat, căci se temea ca nu
cumva un eventual mare scandal ce s-ar ivi în timpul nopţii
să nu degenereze şi să provoace chiar căderea guvernului.
Deci măsuri mari pentru păstrarea ordinei au fost luate.
Prefectura politiei afişează o ordonanţă, prin care publicul
era sfătuit să se abţină de la aglomeraţii şi manifestaţii. Dar
pe multe din aceste ordonanţe, oameni din public au şters
numele lui M. Deşliu, prefectul poliţiei, înlocuindu-l cu cel de
Kalnoky, cancelarul imperiului austro-ungar.
Din îndemnul comitetului de recepţie studenţesc, ca
şi din îndemnul agenţilor partidului liberal, casele şi
magazinele particulare au început să pună drapele
naţionale.
La orele 6 după amiază o grandioasă manifestaţie
porneşte din grădina Sf. George spre gara de Nord, cu
drapele şi muzică în frunte. Trenul trebuia să aducă pe
studenţi la orele 8 seara. O mare aglomeraţie umplea curtea
gării şi calea Griviţei, dar trenul – din cauzele arătate – nu
mai sosea. Abia la orele 10 şi jumătate el îşi făcea apariţia în
mijlocul uralelor mulţimii.
Primiţi cu ovaţiuni mari, studenţii au pornit în
fruntea unui cortegiu de mai multe mii de oameni către
statuia lui Mihai Viteazul, spre a depune o coroană. Dar la
orele 12 noaptea, când au sosit la statuie, toate felinarele
erau stinse din calea Victoriei până în strada Colţei. Nicu
Filipescu dăduse ordinul acesta, ca să împiedice manifes-

taţia.
DEZORDINI ŞI CIOCNIRI
ÎNTRE STUDENŢI ŞI POLIŢIE
Fatal, prin întunerec, s-au petrecut mari dezordini şi

ciocniri cu forţele poliţieneşti şi militare. Ba la un moment
dat, învălmăşeala şi scenele de dezordine iau chiar proporţii
foarte mari şi îngrijorătoare. Prefectul poliţiei, chemat în
grabă ca să conducă măsurile urgente ce trebuiau luate, nu
e găsit însă nicăieri, iar în timpul acesta mulţimea fugăreşte
soldaţii, se revarsă pe calea Victoriei, intră în Pasagiul
Villacros, unde se dedă la devastări, şi ameninţa să se
îndrepte spre localul legaţiunii austro-ungare.
După o căutare de aproape o oră, prefectul poliţiei a
fost găsit în cazarma jandarmilor călări din strada Colţei,
unde se refugiase.
A doua zi Lascar Catargiu, preşedintele consiliului de
miniştri, chemă pe Ştefănescu-Goangă şi Corneliu Axente, cei
doi preşedinţi ai congresului studenţesc, insistând pe lângă
ei şi comunicându-le că studenţii ardeleni şi bucovineni
trebuie să părăsească Bucureştii imediat, deoarece sunt
supuşii unui stat străin, ceea ce s-a şi întâmplat chiar a
doua zi1.
ILIE CRISTEA SE REFUGIAZĂ ÎN MOLDOVA
Singur Ilie Cristea, care a părăsit şi el Bucureştii, n-a

trecut graniţa spre casă, ci a luat drumul spre Moldova şi
anume la Bacău, unde a stat 2 săptămâni la fostul său coleg
de universitate, d-rul George Morariu, care era p-atunci
1 Toate aceste scene, la care am asistat personal în calitatea mea de redactor

la ziarul Timpul, organul guvernului, sunt fidel descrise în „Bucureştii de
altădată”, vol. II, al vechiului şi distinsului ziarist Const. C. Bacalbaşa.
medic de plasă acolo. De aici a trecut apoi în judeţul Neamţ,

pe valea Bistriţei, unde a mai stat vreo 10 zile la un alt
ardelean, cu numele Dobreanu, exploatator de păduri.
Scopul entuziastului student era să lase ca timpul să
mai şteargă din preocupările autorităţilor ungureşti efectele
congresului de la Constanţa, mai ales că în ziarele de dincolo
se publicase şi textul discursului pronunţat de el cu această
ocazie. Abia după o lună de zile, Cristea s-a întors acasă şi
apoi la universitate, unde, bine înţeles, a fost supus unor
cercetări poliţieneşti minuţioase, dar fără nici un rezultat
mai supărător decât că i s-a mai îmbogăţit cu noi hârtii
dosarul de la poliţia de siguranţă din Budapesta.
SITUAŢIA LA BUCUREŞTI DUPĂ PLECAREA

STUDENŢILOR ARDELENI
Studenţii de la universitatea din Bucureşti erau însă

surescitaţi, fiindcă în timpul manifestaţiei din noaptea de
pomină fuseseră arestaţi mai mulţi
camarazi de-ai lor. O întrunire de
protestare e convocată la Universitate.
Acolo a venit însă Titu Maiorescu,
rectorul Universităţii, care, recunoscând
studenţilor dreptul de a manifesta în
favoarea fraţilor din provinciile
subjugate, i-a îndemnat însă să se
liniştească, ca să nu îngreuneze şi mai
mult situaţia Românilor din Ardeal.
În urma faptelor întâmplate în
noaptea quasi-istorică, prefectul poliţiei,
M. Deşliu, care nu dovedise destule
aptitudini poliţieneşti, şi-a dat demisia, Fig. 51. Titu
iar în locul său a fost numit colonelul Maiorescu
M. Capsa. (n. 1840; m. 1918).
Guvernul conservator simţea
însă că evenimentele îl debordează. El nu voia să cadă prin
stradă şi printr-un act de slăbiciune. Dar opoziţia liberală ia
acum pe faţă şi cu hotărâre poziţie în chestia naţională.

Dimitrie A. Sturdza, şeful partidului liberal, într-o întrunire
publică, convocată pe la începutul lunii Octombrie (1894), în
sala Orfeu, face următoarele importante şi categorice
declaraţiuni politice:
„Pericolul unguresc e mai mare decât cel rusesc. Împotriva
tendinţelor ruseşti se ridică toată lumea, pe când împotriva
planurilor de deznaţionalizare ungureşti nu ne
ajută nimeni din Europa.
Orice guvern, care la noi n-ar ţine
seama de chestiunea naţională, trebuie să
cadă de la putere.
Ştiu că mulţi pretind că atitu-dinea mea
la chestiunea transilvăneană depărtează de la
guvern, pentru mult timp, partidul
naţional-liberal. Aşa este, dar acest partid nu
poate veni la putere decât purtând în mână un
drapel, pe care să fie scris: „Liberarea a 3
milioane de Români de sub jugul asiatic al
Ungurilor, prin o egală îndreptăţire a
Fig. 52. Dimitrie A. drepturilor cetăţeneşti, în tot regatul
Sturdza Sfântului Ştefan”.
(1833-1914). În Octombrie 1895, Dimitrie A.
Sturdza lua frânele puterii.
ALTE VIZITE
ALE TÂNĂRULUI CRISTEA ÎN ROMÂNIA
Înainte de a ne ocupa şi de celelalte vizite făcute în

România de Ilie Cristea, găsim interesant de a releva unele
impresii, cu care s-a ales din timpul, pe care l-a petrecut în
Moldova, în toamna anului 1894, după celebrul congres
studenţesc de la Constanţa. Tânărul student se simţea
revoltat de ceea ce scriau ziarele ungureşti cu privire la
tratamentul rău, de care ar fi părtaşi Săcuii şi Ungurii în
România.
Într-un articol publicat în Telegraful român din Sibiu,

el se exprimă astfel:
„Că Săcuii şi peste tot Ungurii ar fi rău trataţi în România,
este o scornitură.
Eram în toamna anului 1894 în Moldova şi mă preumblam
prin piaţa Bacăului cu d. Ion Leca, deputatul locului. D. Leca
observă un ţăran, pe care agrăindu-l cu „Janos bacsi”, îl cheamă
spre noi şi mi-l prezintă. Era un ţăran ungur dintr-o comună
învecinată. Eu l-am întrebat ungureşte multe de toate şi din
vorbele lui am aflat că vorbeşte limba maghiară, că îi merge bine,
că are conştiinţa originii lui maghiare şi că nu se plângea decât de
năcazurile, care vin peste toţi locuitorii unei ţări fără deosebire.
Despărţindu-se de noi cu invitarea la căsătoria fiului său, d. Leca
îmi spune că acest ţăran ungur poseda o avere de 200.000 lei.
„N-au deci concetăţenii noştri maghiari cuvinte să
defăimeze ţara românească şi de a se plânge în contra ei… Nimeni
nu-şi părăseşte vatra fără cauză şi nu-i atras acolo, unde ar fi mai
rău ca acasă”.
Iată o nouă probă despre frecventele călătorii făcute de
Cristea în vechiul regat:
Într-un alt articol, publicat în No. 9 al Telegrafului
Român din 1899, cu privire la ţăranul din România, Cristea
spune că „starea ţăranului nu-l mulţumeşte, căci într-o
călătorie prin România, în cruciş şi
curmeziş, s-a convins despre starea de
jos, în care se află grosul poporului din
toate punctele de vedere”.
Într-adevăr, Ilie Cristea, mai
ales după ce a intrat în 1895 ca
secretar al Mitropoliei din Sibiu,
călătorea foarte des prin România, în
dorinţa de a o cunoaşte şi studia.
Deseori pleca în Joia Paştelor, fie
însoţit de asesorul consistorial Nicolae
Ivan, azi episcop la Cluj, fie de Octavian
Goga, ori profesorul dr. Vasile Bologa şi Fig. 53. Octavian
Lazăr Triteanu, azi episcop la Roman, Goga, fost ministru
al cultelor şi artelor.
sau diaconul D. Câmpeanu etc., cu
scopul să asiste seara la citirea celor 12 Evanghelii în

biserica episcopiei din Râmnicul-Vâlcea. A doua zi mergeau
la Craiova sau pe la mănăstirile din jurul Râmnicului şi apoi
la Bucureşti – şi totdeauna se reîntorceau la Sibiu remontaţi
sufleteşte de adâncul sentiment religios, pe care îl constatau
la populaţia din vechiul regat, de bunătatea şi dragostea
poporului în raporturile lui zilnice cu lumea externă.
CAPITOLUL XV.
LEGĂTURILE CU FAMILIA BRĂTIANU
ŞI CU ALŢI BĂRBAŢI
POLITICI DIN VECHIUL REGAT
În vara anului 1905, oraşul Sibiu, unde începuse să

se dezvolte o viaţă românească din ce în ce mai intensă şi
mai îmbucurătoare, a atras o mulţime de vizitatori distinşi
din România, graţie inaugurării muzeului societăţii Astra
(Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura
poporului român), al cărei sediu este aici. Vechiul centru
religios al Românilor ortodocşi din Ardeal, Sibiul devenise de
la 1870 încoace şi un centru cultural, economic şi muzical.
Unul dintre animatorii cei mai harnici şi mai
conştienţi ai acestei fecunde activităţi ce se impunea
atenţiunii tuturor, a fost între anii 1895-1910 tânărul
secretar şi apoi asesor consistorial dr. Ilie, iar în călugărie
Miron Cristea, preşedintele secţiunii Astrei din jurul Sibiului,
apoi preşedinte al Reuniunii române de muzică, etc., etc. Prin
stăruinţa şi munca lui s-a organizat, în noua clădire a Astrei
(în August 1905), o admirabilă expoziţia etnografică, care a
stors nu numai admiraţia vizitatorilor români, ci şi a
străinilor. În special secţiunea etnografică a bisericii
ortodoxe române a fost foarte interesantă şi îndeosebi
remarcată.
Printre primii vizitatori din regat ai acestei prime
expoziţii etnografice ardelene au fost fraţii Ion, Dinu şi Vintilă
I. C. Brătianu, apoi Nicolae Iorga, N. Filipescu etc., de
prezenţa cărora d-rul Miron Cristea, organizatorul expoziţiei,
declara în toate ocaziile că se simţea mândru şi fericit. Toate
distinsele personalităţi, care alergaseră din Bucureşti la
Sibiu ca să vază şi să constate trecutul românismului din
Ardeal, ca şi gradul şi setea de cultură a fraţilor noştri de
aici, au avut atunci ocazia să aprecieze şi pe omul, care
înţelegea să dea un nou ritm viitoarei dezvoltări culturale
româneşti şi care s-a pus apoi cu tot sufletul şi la dispoziţia
comisariatului marii expoziţii naţionale din Bucureşti din

vara anului 1906, organizând el însuşi pavilionul anume
ridicat pe seama Românilor din Ungaria, fără să se
gândească o clipă la „nota rea” ce o va primi iar, pentru
acest motiv, din partea guvernului unguresc.
Fig. 54. Fraţii Brătianu;

Sus: Ion I. C. Brătianu (n. 1864 şi m. 1927).
Stânga: Dinu I. C. Brătianu. Dreapta: Vintilă I. C. Brătianu.
Întocmai ca vechii voivozi, d-rul Miron Cristea a

întrecut atunci hotarele, care îi îngrădeau puterea.
MIRON CRISTEA, OASPETELE

FAMILIEI BRĂTIANU LA FLORICA
Într-adevăr. expoziţia de la Bucureşti din vara anului

1906 a avut darul să concentreze, cu o avalanşă nebănuită,
în capitala regatului, reprezentanţi ai Românismului din
toate statele, în care trăiau, unii mai robiţi decât alţii. Fără
îndoială, toţi aceştia s-au întors acasă, după baia naţională
luată la Bucureşti şi peste tot în vechiul regat, cu sufletul
mai avântat şi mai încrezător în vitalitatea şi împlinirea
idealului ce frământa în surdină sufletul neamului
românesc.
Pentru Românii din Ardeal expoziţia de la Bucureşti a
fost în special un prilej fericit ca să arate fraţilor lor din
vechiul regat puternica conştiinţă naţională ce zburda în
inimile lor, ca şi gradul lor de cultură acumulată în cursul
vremii, cu toată opresiunea şi împrejurările vitrege, în care
trăiau.
Una din societăţile ardeleneşti, care a făcut atunci o
mare impresie la Bucureşti, a fost „Reuniunea română de
muzică” din Sibiu, al cărei preşedinte era asesorul
consistorial dr. Miron Cristea. Această societate, care avea în
sânul ei elemente muzicale şi artistice de primul rang, ca
d-nele Lucia Cosma, Veturia Triteanu (azi d-na Octavian
Goga), Ionel Crişan etc., a reprezentat pe scena Teatrului
Naţional opera naţională în 3 acte Moş Ciocârlan, de
compozitorul bucovinean Tudor cavaler de Flondor, cu un
succes extraordinar. Inimile Bucureştenilor au fost cucerite
din primul moment şi opera a trebuit să fie reprezentată de
mai multe ori, în afară de gustatele concerte, pe care
„Reuniunea” le-a dat la Ateneu.
Întreg personalul „Reuniunii” compus din 155
persoane, a fost găzduit dimpreună cu preşedintele ei la
seminarul de la Radu-Vodă.
Într-una din zilele acelea neuitate, d-rul Miron Cristea
a avut cinstea să primească la seminar vizita d-lui Vintilă
Brătianu, care venea din partea familiei Brătianu să-l invite
ca să fie pentru o zi oaspetele ei la Florica. Foarte onorat de

acest gest, modestul călugăr a primit cu mulţumire invitaţia,
adăugând însă că întrucât are în grija sa un număr atât de
mare de excursionişti, printre care şi câţiva Români fruntaşi
din elita sibiană, va merge însoţit şi de aceştia din urmă.
Evident, bucuria d-lui Vintilă Brătianu a fost atunci şi mai
mare.
În ziua fixată pentru vizită, Miron Cristea a plecat la
Florica însoţit de membrii familiei Partenie Cosma, directorul
băncii Albina din Sibiu, dr. Aurel Cosma, Oct. Goga etc. în
gara Florica oaspeţii ardeleni au fost primiţi de membrii
familiei Brătianu în frunte cu în veci regretatul Ion I. C.
Brătianu. Preşedintele „Reuniunii de muzică”, d-rul Miron
Cristea, care adusese cu sine o splendidă coroană de flori
naturale, destinată a încununa mormântul marelui Ion C.
Brătianu (tatăl), a luat loc în trăsura, condusă de însuşi
făuritorul de mai târziu al României Mari.
Ajunşi la conac, oaspeţii ardeleni au fost primiţi de
venerata văduvă Pia Brătianu, înconjurată de ceilalţi membri
ai familiei. D-na Pia Brătianu cunoscuse pe simpaticul
călugăr ardelean la Karlsbad, în vara anului 1905. Dintr-o
corespondenţă publicată în No. 90 al Telegrafului român,
scrisă de Miron Cristea asupra vizitatorilor din România, care
îşi urmau cura în acel an acolo, aflăm că se afla atunci la
Karlsbad şi d-na Pia Brătianu, văduva nemuritorului Ion C.
Brătianu.
O SCENĂ ISTORICĂ
LA MORMÂNTUL LUI ION C. BRĂTIANU
După prezentările de rigoare, părintele Miron Cristea

şi-a exprimat dorinţa să meargă cu toţii la mormântul lui Ion
C. Brătianu, unde ţinea să rostească o rugăciune. Într-o
atmosferă de adâncă pietate, toată societatea urcă pântecele
dealului până la mormântul aceluia, care făcuse unirea
Principatelor române la 1859, războiul glorios cu Turcii din
1877/78, obţinuse independenţa României şi ridicarea ei la

rangul de regat. În faţa mormântului rece al marelui om, care,
deşi îşi dormea somnul de veci, i se părea că-l agrăeşte fericit
din adâncimea pământului, cucernicul călugăr ardelean,
stăpânit de o sacră emoţie, rămâne câteva clipe gânditor şi
parcă transportat în lumea drepţilor, care au asudat mult în
viaţă pentru mărirea neamului românesc, după ce
împodobeşte mormântul cu frumoasa coroană de flori
naturale, adusă de el anume de la Bucureşti, murmură într-o
fericită imprecaţiune o rugăciune, în care după ce imploră pe
Cel Atotputernic ca să odihnească în pace sufletul marelui
patriot, care a
muncit cu atâta
spor pentru unirea
celor două
Principate, răsfrân-
gând bucuria şi
încredere totdeo-
dată şi în sufletele
Românilor de
pretutindeni, care
aşteaptă şi ei
ceasul mântuirii,
termină rugând pe
Dumnezeu să dea
sănătate şi putere
fiului său Ion, spre
a putea completa şi
desăvârşi unitatea
naţională a tuturor
Fig. 55. Vechiul mormânt al marelui Ion C. Românilor!
Brătianu (tatăl) în parcul de la Florica. La A fost un
dreapta: d-na Sabina dr. Cantacuzino,
moment de mare
fiica ilustrului defunct. emoţie, reculegere
şi reconfortare sufletească. Ultimele cuvinte ale distinsei feţe
bisericeşti din Ardeal au fost completate imediat cu
următoarea urare din partea lui Ion I. C. Brătianu, care avea

ochii plini de lacrimi:
– „Şi D-Ta să fii atunci capul bisericii din România, pe
care o visezi!”
C. Stere, faimosul şi urgisitul Stere din zilele de azi,
care era şi el prezent la această pioasă şi mişcătoare scenă,
adresându-se d-rului Miron Cristea, îi zise:
– „Foarte frumoasă şi fericită inspiraţie ai avut!”
Dată fiind importanţa ambelor personagii, Ion I. C.
Brătianu şi Miron Cristea, care se respectau şi apreciau
reciproc, având fiecare sentimentul real al valorii lor
personale, cititorul îşi poate lesne închipui ce însemnătate
prezentau atât cuvintele din rugăciunea inspirată a preotului
ardelean, cât şi urarea bărbatului, pe care Providenţa îl
destina să îndrumeze şi să conducă politica statului român,
înfiripat şi organizat de părintele său, spre realizarea şi
apoteoza României Mari.
Sfinţenia locului mărea sublimitatea clipei şi a
angajamentului ce se lua pentru întregirea întrezărită a
neamului.
Asupra istoricei scene de la Florica,
d. dr. Aurel Cosma, care a fost martor
ocular, p-atunci advocat în Timişoara,
devenit apoi în România Mare ministru al
lucrărilor publice în cabinetul prezidat de
Ion I. C. Brătianu (1922-1926), publică
câteva interesante amintiri în revista
Democraţia (No. 4 din Aprilie 1928). Iată
cum descrie d-l Cosma momentul acesta
atât de solemn:
„Clipele cele mai înălţătoare, pe care
le-am trăit la Florica, au fost acele când am fost Fig. 56. Aurel
conduşi la mormântul marelui Ion C. Brătianu, Cosma advocat în
unde o inspiraţie fericită i-a turnat pe buzele Timişoara, fost
Sanctităţii Sale dr. Miron Cristea o rugăciune ministru al
improvizată, dar vrednică de a fi trecută în lucrărilor publice
istorie. Era o rugăciune, în care invocând toate operele mari ale
aceluia, în faţa mormântului căruia am stat îngenunchiaţi, asesorul
consistorial de atunci a implorat ajutorul ceresc pentru înfăptuirea

unităţii naţionale a tuturor Românilor. La sfârşitul rugăciunii, d. Ion
I. C. Brătianu i-a adresat părintelui dr. Miron Cristea următoarele
cuvinte simţite şi care şi-au găsit mai târziu ecoul realizării: –
„Părinte, aş dori să te văd cel mai mare dintre preoţi în România,
pe care o visezi”.
Ion I. C. Brătianu, adânc mişcat de scena istorică
petrecută la mormântul ilustrului său părinte, a
împărtăşit-o la timpul său atât regelui Carol, cât şi
principelui moştenitor Ferdinand, devenit după 8 ani rege al
României, care, identificându-se complet cu marile interese
ale neamului românesc şi învingând legăturile de rudenie cu
dinastia domnitoare din Germania, a intrat în război pentru
desăvârşirea unităţii naţionale a tuturor Românilor.
RAPORTURILE CU ALŢI FRUNTAŞI

BĂRBAŢI POLITICI DIN ROMÂNIA
Răspândind în juru-i lumina bogatului său suflet,

d-rul Miron Cristea a ştiut să întreţină relaţiuni bune şi
strânse cu toţi bărbaţii politici de seamă din ţară, ca Ion I. C.
Brătianu, Take Ionescu, N. Filipescu, N. Iorga etc. Cu
regretatul Take Ionescu legase prietenie în timpul conflictului
dintre Statul român şi Statul ungar pe tema rentei şcolilor
române din Braşov, în care modestul secretar consistorial de
pe lângă Mitropolia din Sibiu a jucat un rol important, fiind
sfătuitorul şi mâna dreaptă a Mitropolitului Miron Romanul.
În August 1913, după războiul balcanic şi încheierea
păcii de la Bucureşti, episcopul Miron Cristea scria din
Veneţia lui Take Ionescu. o scrisoare, în care îi spunea
următoarele:
„Îţi scriu de pe pământul Italiei sincer şi deschis, căci nu mai
am teamă de cenzurarea corespondenţei pe la vămile ungureşti. Te
felicit pentru obţinerea Cadrilaterulul pe seama României, care
câştigă un petec de pământ. Să ajute D-zeu ca acest petec să fie
începutul achiziţiei de teritorii mult mai mari, mai folositoare şi mai
sfinte pentru interesele superioare ale neamului românesc”.
Glasul sângelui şi demnitatea naţională erau

accentuate şi de astă dată lămurit în scrisul inspiratului
arhiereu din Caransebeş.
Legăturile dintre actualul Patriarh şi învăţatul prof. N.
Iorga sunt vechi şi solide. Ele datează de pe vremea când dr.
Miron Cristea muncea, modest şi cu spor, la Sibiu şi
continuă şi azi a fi trainice şi din cele mai utile, de câte ori e
vorba de ridicarea, atmosferei morale şi a culturii naţionale.
UN TOAST INTERESANT
AL EPISCOPULUI CRISTEA DIN 1918
La începutul lunii Decembrie 1918, după marea

adunare naţională din Alba Iulia, care a votat unirea
Ardealului cu vechiul reget, episcopii: dr. Miron Cristea şi dr.
Iuliu Hoszu, apoi dr. Alex. Vaida Voevod şi Vasile Goldiş au
fost însărcinaţi de adunare să aducă la Bucureşti şi să
predea Regelui Ferdinand actul unirii.
Membrii delegaţiunii ardelene au fost cu acest prilej
obiectul celor mai sincere şi mai delicate atenţiuni din partea
elitei bucureştene, neputând prididi, să
satisfacă numeroasele invitaţii la masă ce
primeau din toate părţile. Unul din
prânzurile de gală, la care au asistat, a
fost în ziua de 6/19 Decembrie 1918, în
saloanele doctorului C. Cantacazino şi a
distinsei sale soţii d-na Sabina
Cantacuzino, sora lui Ion I. C. Brătianu. Au
participat la această masă intimă: d-na
Pia Brătianu, văduva lui Ion C. Brătianu,
cu fiul său Ion I. C. Brătianu şi fiica sa
Fig. 57. Pia Brătianu d-na Sabina Cantacuzino, dr. C.
(n. 1842; m. 1920). Cantacuzino, episcopii dr. Miron Cristea
şi dr. Iuliu Hoszu, dr. Alex. Vaida
Voevod, Vasile Goldiş, Mihai Popovici şi dr. Caius Brediceanu.
Cu această ocazie episcopul Caransebeşului a rostit

un toast, în care a accentuat cât este de respectat şi iubit
numele de Brătianu în Ardeal, nume legat prin marile
evenimente din anii 1848, 1859, 1866 şi 1878 de Brătianu
tatăl, iar prin înfăptuirea României Mari de Brătianu fiul.
Pentru ca aceşti bărbaţi să fi putut realiza fapte aşa de mari,
nu există decât o singură explicaţie şi anume că ei au avut
norocul să fie crescuţi
– şi unul şi altul – de
câte o mamă supe-
rioară. El zicea apoi:
„De aceea fie-mi
permis ca în acest
restrâns cerc de familie
să spun că d-na Pia
Brătianu. este venerată
şi iubită de întreg
neamul românesc şi că
este considerată nu
numai ca bunica
nepoţilor ei, ci a fiecărui
român. Aşa fiind, ca
nepot obştesc, cer şi eu
veneratei doamne
Brătianu să-mi dea voie
să-i sărut mâna”.
La aceste
delicate cuvinte, Ion I.
C. Brătianu, care îşi Fig. 58. Biserica şi mausoleul familiei
Brătianu de la Florica, terminate în anul
adora părinţii, a
1921, unde sunt depuse spre veşnică
răspuns emoţionat, odihnă osemintele răposaţilor Ion C.
zicând că dacă a Brătianu (m. 1891), a soţiei sale Pia
putut face ceva în Brâtianu (m. 1920) şi a fiului lor Ion I. C.
viaţă, asta se Brătianu (m. 1927 Novembre).
datoreşte faptului că a
fost crescut în spirit românesc şi moral de către părinţii săi,
care totdeauna au pus la inimă copiilor lor ca să fie oameni
cum se cade şi în ocaziile mari ale neamului să-şi asculte

inima.
„Eu mi-am ascultat inima şi de aceea am reuşit!” – a
încheiat înţeleptul bărbat de stat, pe care, după 9 ani (în 23
Noiembrie 1927), Dumnezeu l-a chemat la sine, spre a-l
aşeza în sânul drepţilor, înainte de a vedea terminată
consolidarea măreţei sale opere: a României întregite.
CAPITOLUL XVI.
DE LA 1906 LA 1908
Încă din timpul când era student universitar şi apoi

de la intrarea sa în viaţa publică, în 1895, ca secretar
consistorial, d-rul Cristea a înţeles să rămână totdeauna liber
pe mişcările sale şi şi-a orânduit mereu activitatea în cadrul
intereselor bisericeşti şi naţionale, care formau crezul tuturor
intelectualilor români, cu excepţia câtorva grăbiţi pomanagii
ai guvernelor ungureşti. El compta, discret, în avangarda
elementelor mai tinere din politica Românilor ardeleni,
printre care cităm pe dr. Iuliu Maniu, dr. Alex. Vaida-Voevod,
Octavian Goga, dr. I. Lupaş, dr. Aurel Vlad, dr. Valeriu
Moldovan etc. Tăria convingerilor sale, dragostea pasionată
de adevăr şi libertate i-au adus uneori multe neajunsuri, dar
el nu s-a descurajat şi a perseverat în calea cea bună şi
dreaptă.
La 1906, după expoziţia generală din Bucureşti, la
care participase ca preşedinte al secţiei ardelene de lucruri
bisericeşti, ceea ce i-a adus distingerea de către regele
României, Carol I, cu ordinul Coroana României, d-rul Miron
Cristea era, dintre clericii tineri, cea mai simpatizată şi mai
bine văzută faţă bisericească din Ardeal, fiind considerat ca o
rezervă ce se impunea pentru primul scaun vacant de
episcop. Deşi personal era convins de aceasta, totuşi nu
căuta să stingherească pe nimeni, ştiind să învăluie în stimă
pe toţi luptătorii ogorului naţional şi bisericesc. El se
retranşase în munca-i favorită de conferenţiar şi apostol,
care, mărindu-i rolul, îi alimenta neîntrerupt ascensiunea.
Miron Cristea era nelipsit de la postul său, când se simţea
nevoie de o acţiune sănătoasă şi în folosul naţiei. Iată încă
câteva dovezi despre aceasta:
UN ATAC ÎN CONTRA LĂCOMIEI SAŞILOR
În ziarul Lupta (No. l din 1906), care apărea la

Budapesta, ca organ al partidului naţional, găsim un articol
scris de dânsul în chestia năpăstuirii Românilor de către aşa
numita Universitate-săsească din Sibiu, care, graţie
însemnatelor privilegii acordate Saşilor din partea diferiţilor
regi ai Ungariei, începând cu Andrei II, stăpânea şi folosea
pentru întărirea temeliilor de existenţă a minusculului popor
săsesc o întindere de peste 30.000 jugăre de pădure seculară
de brad. Cum pădurea fusese scoasă în vânzare prin licitaţie
publică şi se obţinuse de la o firmă italiană pentru primul
lot, cel mai mare, suma de 18.000.000 coroane aur, Saşii
hotărâseră ca 60% din venitul acestor bani să fie afectaţi
pentru trebuinţele lor şi numai 20% pentru cele ale
Românilor şi alţi 20% pe seama Ungurilor. Erau deci miluiţi
şi Românii cu câteva firimituri, ceea ce a revoltat pe d-rul
Cristea, care în articolul său din Lupta spune, întra altele:
„Şi aici, s-a validat adevărul vorbei Românului: cine
împarte, parte 'şi face. Cum în reprezentanţa Universităţii săseşti
sunt astăzi numai 2 deputaţi români, d-nii dr. Aurel Vlad şi dr.
Liviu Lemenyi, ei n-au putut obţine mai mult. Locuitorii români din
fostul pământ săsesc trebuie să se declare nemulţumiţi cu această
împărţeală.
„Românii formează azi majoritatea locuitorilor din
comunele interesate. Deci lor li se cuvin cele 60%, chiar şi numai
pe baza art. XII din 1876. Dar şi din alte considerente ar trebui să
se dea Românilor o sumă mai mare. Ei sunt înapoiaţi – nu din vina
lor – în cele culturale. Râvnă mare de a se cultiva au, dar n-au
putinţă, căci şi în singuraticele comune tot Saşii au pus mâna pe
cele mai însemnate izvoare de venit. Deci interesul patriei reclamă
ca cel mai lipsit, să fie şi cel mai mult ajutorat, ca astfel tot mai mult
să se lumineze ţi tot mai bune servicii să poată aduce ţării”.
PROTESTUL ÎN CONTRA LEGII ŞCOLARE

A CONTELUI APPONYI
Marele şovinist şi mâncător de naţionalităţi, contele

Apponyi, ministrul instrucţiei publice al
Ungariei, aducea în anul 1907, în discuţia
Parlamentului din Budapesta, infamul său
proiect de lege asupra învăţământului, prin
care se tindea la maghiarizarea tuturor
şcolilor româneşti, fapt care provocase o
legitimă revoltă în toate sufletele româneşti.
D-rul Miron Cristea ia poziţia în
contra acestei legi scelerate şi în Martie
1907 el semnează, alături de Partenie
Fig. 59.
Cosma, Octavian Goga, dr. I. Lupaş, Nicolae
Contele Albert
Ivan, Lazăr Triteanu, dr. Ilie Beu, dr. Nicolae Apponyi, cel
Bălan, Dimitrie Comşa şi alţi fruntaşi, mai înverşunat
convocarea, la Sibiu, a unei mari adunări duşman al
poporale de protestare încontra sălbatecei Românilor.
legi şcolare a ministrului unguresc, care
voia să maghiarizeze până şi pietrele.
CU PRILEJUL ÎNCHEIERII UNUI AN ŞCOLAR
Răsfoind presa ardeleană dinainte de război, mai

găsim publicate într-însa o mulţime de articole şi cuvântări
scrise şi rostite de d-rul Cristea, pe care, dacă le-am semnala
pe toate, ar trebui să umplem volume întregi. Ne vom mai
opri totuşi la câteva:
În Telegraful român (No. 66 din 1907) aflăm un
discurs rostit cu ocazia închiderii anului şcolar la şcoala
civilă de fete din Sibiu, susţinută de societatea Astra
(Asociaţiunea transilvană pentru cultura şi literatura
poporului român). În această cuvântare se găsesc câteva
îndrumări şi îndemnuri bune cu privire la educaţia tinerelor
fete în ceea ce priveşte lucrul manual, muzica şi în general
dexterităţile tehnice. D-rul Cristea se exprimă astfel:
„Pe cât de stricăcioasă poate fi muzica rea asupra

dezvoltării sufletului tinerimii, pe atât de binefăcătoare este
cântarea şi muzica bună, aleasă. Om cu mintea la loc nu va putea
tăgădui uriaşa ei influenţă asupra dezvoltării şi înălţării
sentimentelor religioase şi morale.
„Nu există alt mijloc, care să poată mângâia şi înălţa mai
bine şi mai cu succes inima copiilor şi a celor mari ca imnurile de
laudă şi de preamărire a Dumnezeirei.
„Muzica şi cântarea trezesc virtuţi cetăţeneşti, stârnesc şi
alimentează iubirea de patrie şi sunt un izvor curat şi foarte
puternic de însufleţire naţională.
„… Dacă maestrul Coşbuc a statornicit în „Doina” sa atât
de frumos valoarea doinei, a cântecului românesc, dacă laureatul
Oct. Goga ne spune că „privighetori din alte ţări vin doina să ne
asculte”, cu atât mai vârtos acei, care la noi cultivă muzica, au
datoria a-şi pune urechea la inima poporului, a-i asculta cântecele,
a le fixa, a le perfecţiona şi înnobila cu mijloacele şi forţele artistice,
de care dispune azi arta muzicală, iar voi, iubite eleve, ca şi noi
toţi, avem datoria a le învăţa, a le deprinde cu mai multă plăcere ca
orice.
„Pe de altă parte de mare folos, ba chiar indispensabile
pentru orice fată sunt dexterităţile în pregătirea lucrurilor de
mână, împreunate cu cunoştinţe de desen şi chiar de pictură.
Trebuie să dăm acestor lucruri multă atenţiune din punctul de
vedere al trebuinţelor zilnice, zice d-na Necker Saussur, o
scriitoare cu trecere pe terenul educativ. Iar marele bărbat al
omenirii, împăratul Napoleon I, întemeind la 15 Mai 1809, la
Econ, o şcoală pentru creşterea fetelor, a pretins anume cultivarea
dexterităţilor practice.
„El zicea: „Eu aşi dori ca fiecare fată, care pleacă din Econ,
să ia asupră-şi conducerea unei mici gospodării; să fie capabilă
a-şi coase singură hainele şi peteci hainele bărbatului ei; să poată
procura bucurie familiei sale prin prăjiturile şi mâncărurile făcute
de ea. De aceea elevele să facă practică în toate de ceea ce mai
târziu vor avea nevoie. Odăile din casele lor să fie împodobite cu
lucruri de mână pregătite de ele. Ciorapii şi hainele să şi le coase
singure. Toate acestea, după părerea mea, sunt de o importanţă
capitală. Eu vreau să cresc din fetele acestea femei folositoare”.
Aşa şi este! Dar fără a aştepta să ne convingă d-na Necker
Saussur şi împăratul Napoleon, noi înşine şi orice om cuminte
trebuie să constate acest adevăr, această trebuinţă. Noi, Românii,

avem şi un alt motiv pentru aceasta. Lucrurile de mână au fost şi
în trecut şi sunt şi azi încă în mare parte mândria femeilor
române, aşa încât putem afirma că ţărancele noastre au în această
privinţă frumoase, neîntrecute dexterităţi naturale, înnăscute,
Asemenea trebuie să impună tuturor hărnicia ţărancelor noastre”1.
În cursul anului 1907, Miron Cristea ia parte la mai
multe excursiuni culturale întreprinse de societatea Astra în
comunele din jurul Sibiului: Bungard, Săcădate, Tălmăciu,
Ocna, Râul Sadului, Şura Mare, Roşiori etc., ţinând conferinţe
practice, dimpreună cu un mănunchi de intelectuali,
spunând ţăranilor români să fie trezi, căci zilele sunt grele, şi
punându-le la inimă grija ce trebuie s-o aibă cu toţii de
soarta şcolii româneşti.
În acelaşi an a sfinţit, din însărcinarea mitropolitului
Ioan Meţianu, trei biserici noi şi anume în comuna Dipşa,
jud. Cluj, Buduş şi Rusul Bârgăului, jud. Bistriţa-Năsăud,
apoi în 1908 în comuna Boian şi Ernea săsească, jud.
Târnava Mare, ţinând predici, prin care dă poporului sfaturi
şi poveţe, menite a contribui la întărirea lui în credinţa
strămoşească, a cărei temelie este biserica.
CRĂCIUNUL ANULUI 1907
În ziarul săptămânal Ţara Noastră (No. 52 din 1907),

de sub direcţia d-lui Octavian Goga, asesorul consistorial dr.
Miron Cristea publică un articol, întitulat „Crăciunul”, pe care
îl iscăleşte Călugărul Miron şi din care ne facem plăcerea de a
reproduce partea finală.
1 D-rul Cristea aduce în cuvântarea sa elogii d-nei Maria P. Cosma,

preşedinta „Reuniunii femeilor române din Sibiu”, pentru înfiinţarea şcolii
de industrie casnică, care a dat aşa de frumoase rezultate. D-şoara
Minerva Cosma a publicat un foarte interesant volum de ţesături
româneşti în culori, care a contribuit mult la răspândirea lucrului manual
în scoli.
„Mântuitorul Christos a iubit mult omenirea, aşa de mult

încât pe sine însuşi s-a jertfit pentru ea. De la noi se cere mult mai
puţin, de tot puţin: ca să nu ne gândim numai la noi, ci şi la
deaproapele şi în deosebi la cei în necazuri, în sărăcie, în boală, în
mizerie, căutând a le uşura soarta, a le alina durerea, a-i ajuta, ca
să aibă şi ei o clipă mai mulţumită şi mai dulce în viaţa lor
amărâtă.
„Un bărbat al bisericii a zis odată: a fi creştin, însemnează a
fi mântuitorul altora. Deci să căutăm a fi şi noi creştini buni,
mântuind pe câţi putem de greutăţile ce-i apasă. Astfel mângâind
şi întărind pe de-a proapele, ne întărim cu toţii împreună, ceea ce
va fi spre folosul de obşte al poporului, din care facem parte.
Ascultând aceste poveţe, praznicele bisericii vor fi cu adevărat zile
de obştească bucurie şi veselie, de care omul în viaţă are lipsă,
învăţatul bărbat Nietzsche a zis odată: Cel mai mare păcat, pe care
va făcut omenirea de la începutul lumii, este că s-a bucurat prea
puţin.
„Cu aceste sfaturi, iubiţi cititori, bat în ajunul Crăciunului
la uşa caselor voastre şi, cerând intrare, vă doresc din toată inima
„Ca naşterea lui Christos
„Să vă fie de folos”.
PAŞTELE ANULUI 1908
Subtitlul „Înviere…”, d-rul Miron Cristea publică în

Telegraful român, cu prilejul Paştelor anului 1908, un prim
articol semnat, prin care scoate în relief însemnătatea
acestei măreţe sărbători pentru lumea creştină şi în special
pentru poporul românesc. Este o capodoperă de înaltă şi
întraripată gândire, din care reproducem partea finală, din
care transpiră convingerea nezdruncinată că vor veni zile
mai bune şi pentru Români:
„Deci şi tu, popor român, nu deznădăjdui în suferinţele şi
năcazurile pătimirii tale, căci nu este înviere numai în natură şi nu
învie idealul numai în biserică, ci cu siguranţă are să urmeze
mântuirea şi biruinţa idealurilor şi în viaţa poporului nostru, care
tinde a rupe cătuşele, ce împiedecă dezvoltarea fiinţei şi a firii sale
de Român, şi a înainta cu paşi mai repezi spre ţinta viitorului său
de aur. După împlinirea anilor pătimirii noastre trebuia să urmeze

învierea drepturilor ce ni se cuvin.
„Nădejdea sosirii acestui praznic de mântuire, a acestor
Paşti naţionale, ne-o dă tăria neamului nostru, care a văzut multe
furtuni şi primejdii trecând peste capul său, fără să-l înfrângă,
„Căci opinca-i talpa ţării,
„Stă ca stânca-n fundul mării;
„Apa trece peste ea,
„Dar n-o duce că e grea!
„E înfiptă pe un teritoriu compact şi conştiinţa naţională se
lăţeşte în cercuri tot mai largi, formând garanţia cea mai sigură
pentru viitorul neamului.
„Crede deci, popor român, sus şi tare în idealul drepturilor
tale, nădăjduieşte şi fii sigur de împlinirea lui!”
BANCA CULTURALĂ
Multiplele nevoi ale şcolii şi bisericii au făcut ca d-rul

Miron Cristea să îmbrăţişeze cu multă căldură ideea
înfiinţării unei mari bănci culturale, cu un capital social
subscris de toţi fruntaşii bisericii ortodoxe, care, având în
vedere misiunea sublimă a acestei instituţiuni, să se
mulţumească cu un dividend minimal de 4 sau 5%, iar
restul câştigului să se pună la dispoziţia consistoriului
mitropolitan pentru acoperirea curentă a diverselor trebuinţe
culturale.
În textul propunerii sale făcută în acest scop în
şedinţa sinodului arhidiecesan de la 26 Aprilie 1908,
asesorul consistorial dr. Miron Cristea spunea:
„În întreaga Mitropolie cu peste 1.700.000 suflete abia
avem 3 seminarii, l liceu, l şcoală reală şi comercială, l singur
gimnaziu şi un internat de băieţi, nici un institut de creştere
pentru orfani şi nici un spital. În archidiecesă n-avem nici o
mănăstire.
„N-avem un atelier pentru ornate şi icoane bisericeşti, aşa
că industriaşi necreştini şi străini ne-au schimonosit în mod
ruşinos bisericile noastre strămoşeşti.
„N-avem o fabrică pentru facerea lumânărilor de ceară,
prescrise în biserica noastră.
„N-avem cuvenitele mijloace băneşti pentru retipărirea

costisitoarelor cărţi rituale, a unei biblii pentru popor şi a unei
biblioteci religioase.
„N-avem suma de lipsă pentru întemeierea unei şcolii de
cântări, care au un rol atât de important în viaţa noastră
religioasă.
„Mai presus de toate n-avem puterea de a susţine înşine
şcolile noastre primare din parohii şi de a salariza caticheţii noştri
de la diferitele institute străine”.
Bazat pe aceste serioase motive, şi-a întemeiat d-rul
Miron Cristea propunerea sa, pe care sinodul a primit-o cu
aprobări generale şi a înaintat-o spre studiu consistoriului.
Economiştii şi financiarii ardeleni au combătut însă, prin
Revista economică, înfiinţarea acestei bănci, dând prilej unei
aprige polemice. Totuşi sănătoasa idee a prins şi a luat trup
prin înfiinţarea, în Sibiu, a băncii Lumina, conform cu
principiile preconizate de iniţiatorul ei.
Fără îndoială, ideea înfiinţări acestei bănci a fost
fericită. Românii ardeleni neavând la îndemână moşii şi
bogăţii bisericeşti, dăruite de un Ştefan cel Mare şi de alţi
milostivi voivozi, ei nu erau sprijiniţi, ca Românii din
Bucovina, la înjghebarea de instituţiuni economice cu
subvenţiuni din partea ţării şi a guvernului, ci dimpotrivă,
asupriţi fiind de şovinismul maghiar, ei erau avizaţi la
puterile lor proprii şi erau siliţi să se îngrijească singuri de
mijloacele de lipsă pentru acoperirea trebuinţelor bisericeşti,
economice şi culturale.
CHESTIA CONGRUEI
SAU A SALARIZĂRII PREOŢILOR
O luptă dârză şi bine susţinută a dus d-rul Miron

Cristea şi în chestia aşa zisei congrue a preoţilor, pe care
contele Apponyi, şovinistul ministru al instrucţiei publice din
Ungaria, voia s-o reglementeze, în 1908, printr-un proiect de
lege, a cărui tendinţă manifestă era restrângerea drepturilor
autonome ale bisericii româneşti.
O întreagă campanie a fost dusă de dânsul prin ziarul

Telegraful român, fixând punctele şi stabilind argumentele cu
care membrii episcopatului român urmau să combată legea
nefastă în Casa Magnaţilor din Budapesta.
Limpezimea şi temeinicia vederilor sale, ca şi
aptitudinea şi vioiciunea de a le găsi şi fixa au dovedit şi cu
acest prilej vastele sale cunoştinţe, care îi sporeau mereu
prestigiul şi autoritatea.
CAPITOLUL XVII.
RELAŢIILE CU CURTEA ÎMPĂRĂTEASCĂ DIN VIENA
Introducerea dualismului în guvernarea imperiului

austro-ungar, la 1867, în urma înfrângerii cu care s-a ales
Austria din războiul cu Prusia, a grăbit furtuna şi
destrămarea monarhiei habsburgice, desăvârşită în 1918, ca
o consecinţă a războiului mondial. Sistemul dualistic,
conform căruia guvernarea imperiului se baza pe hegemonia
minorităţii germane în Austria şi pe hegemonia aristocraţiei
maghiare în Ungaria, a fost fatal Habsburgilor. Neruşinata
ingratitudine arătată zeci de ani de-a rândul Românilor,
Croaţilor, Sârbilor, Cehilor şi Slovacilor din monarhie s-a
răzbunat amarnic în cursul războiului mondial – şi la
sfârşitul anului 1918 vulturul cu două capete era la pământ.
Acest dezastru a fost prevăzut chiar de nefericitul
arhiduce Rudolf de Habsburg1, fiul miopului împărat
Francisc Iosif I, care ştiind cât era aristocraţia
germano-ungară de refractară, linguşitoare şi duşmană
reformelor liberale, scria, la 1882, în Neues Wiener Tageblatt
următoarele cuvinte profetice:
„Consider ca un mare regres duşmăniile naţionale şi de
rasă şi este destul de semnificativ că tocmai elementele cele mai
retrograde din Europa profesează şi exploatează aceste principii.
Vremuri triste şi urâte ne aşteaptă. Ai impresia că bătrâna Europă
şi-a trăit traiul şi acum se apropie de prăbuşire. O mare şi
puternică reacţiune trebuie să vină, transformări sociale să se
producă, din care se va naşte, ca după o lungă boală, o Europă cu
totul nouă”.
Păreri absolut identice nutrea în privinţa modului
cum era guvernat imperiul austro-ungar şi al doilea
moştenitor al tronului habsburgic, arhiducele Francisc
Ferdinand, ale cărui vederi erau diametralmente opuse celor
1 Sinucis în castelul de vânătoare de la Mayerling în noaptea de 30 Ianuarie

1889.
ale bătrânului împărat. Un viu şi permanent antagonism

domnea între unchi şi nepot, între altele şi din cauza
opunerii împăratului la căsătoria morganatică a arhiducelui
Francisc Ferdinand cu contesa Sofia Chotek, căsătorie, care
la l Iulie 1900, a fost totuşi un fapt împlinit1.
Arhiducele Francisc Ferdinand, aşteptând să urce
tronul unchiului său retrograd, proiecta în scopul
consolidării interne să facă tabula rasa, adică să taie în
sistemul de guvernare ce era în vigoare ca şi cum ar tăia cu
cuţitul într-un bulgăre de unt. Arhiducele vedea şi el cum
sistemul de guvernare a unchiului său împingea imperiul la
un dezastru inevitabil. El întrezărea numai două posibilităţi:
reorganizare sau prăbuşire2.
Scontând domnia lui viitoare, Francisc Ferdinand se
gândea la reorganizare şi în acest scop afişa nişte principii
politice, care nu erau pe placul Ungurilor, dar surâdeau mult
naţiona-lităţilor nemaghiare şi în special Românilor. Partizan
al principiilor de federa-lizare a popoarelor din
monarhia habs-burgică, care să le dea
posibilitatea de a se administra şi instrui
singure în limba lor maternă, având diete
provinciale şi un singur Parlament central la
Viena, arhiducele Francisc Ferdinand
ajunsese să fie simpatizat în mod deosebit de
intelectualii români şi chiar de masele
populare româneşti din Ardeal.
Această popularitate printre
Români i-a făcut-o în special moşte- Fig. 60. Aurel C.
nitorului tronului habsburgic regretatul Popovici
Aurel C. Popovici, cunoscutul luptător de (1863-1917).
peste munţi şi fervent aderent al
principiului de federalizare a popoarelor din cuprinsul
1 Vezi Originea, degenerescenţa şi tragedia Habsburgilor de I. Rusu

Abrudeanu, pag. 154 şi următoarele. Bucureşti, 1928.
2 Vezi Eugen Bagger: Franz Ioseph, eine Persönliclikeits-Studie, pag. 535.
monarhiei habsburgice, principiu, pe care l-a tratat pe larg

într-un voluminos studiu sub titlul Gross-Oesterreich
(Austria Mare). Politica federalistă a fost îmbrăţişată repede
cu căldură de aproape întreg tineretul ardelean în cap cu
d-rul Alex. Vaida-Voevod, deputat în Camera din Budapesta
p-atunci şi actual ministru de interne al României Mari.
Ambii aceşti tineri luptători, mari austrofili, intraseră în
relaţiuni cu arhiducele Francisc Ferdinand şi, prin
funcţionarii de la cabinetul său, îl informau exact despre
toate uneltirile politice ale guvernului din Budapesta. Graţie
lor, cercul partizanilor aceluia, care se credea că va ajunge
într-o zi împărat al Austro-Ungariei, se lărgea mereu,
reuşind să cuprindă şi pe două din cele mai eminente feţe
bisericeşti ale celor două biserici Româneşti: ortodoxă şi
unită, anume pe d-rul Miron Cristea, asesor consistorial în
Sibiu, şi pe dr. Augustin Bunea, canonic la Blaj, consideraţi
şi unul şi altul în opinia publică românească ca viitori capi ai
celor două confesiuni.
Dr. MIRON CRISTEA ŞI Dr. AUG. BUNEA

ÎN AUDIENŢĂ LA MOŞTENITORUL TRONULUI
Descrişi în culori admirabile, cum şi meritau, în faţa

moştenitorului tronului, care intenţiona să facă apel la
serviciile lor atunci când va fi împărat, doctorii Cristea şi
Bunea, în urma mijlocirii d-rului Alex. Vaida Voevod, au fost
invitaţi în audienţă de arhiduce la Viena, pe ziua de 28
Martie 1908. Scopul audienţei era ca „viitorul împărat” să-i
cunoască personal şi să audă şi din gura lor care anume
erau plângerile Românilor.
Din următorul crâmpei al convorbirilor schimbate cu
acest prilej între nenorocitul moştenitor al Coroanei
austro-ungare şi cele două distinse feţe bisericeşti ale
Românilor se desemnează întreg scopul audienţei:
Alteţa Sa: – Vă mulţumesc ca aţi venit din depărtări mari şi
mă bucur că îmi daţi ocazia de a vă spune – ceea ce am mai spus
deja şi la alţii – cum că eu cunosc bravul şi lealul popor românesc,
precum şi năcazurile şi suferinţele lui îndelungate din partea

Maghiarilor. Cunosc ţinuta vrednică şi meritele Românilor în tot
trecutul lor şi în deosebi serviciile şi jertfele ce le-au adus pentru
tron şi dinastie în 1848. Cunosc bravura regimentelor româneşti în
lupte. Am dragoste faţă de poporul român şi adânca dorinţă a
sufletului meu este ca să-l pot ajuta, când îmi va fi cu putinţă.
Acum însă nu pot face mult. V-am chemat ca să vă spun că
cunosc toată starea D-v., că aveţi toată simpatia mea şi ca să
spuneţi în cercurile D-v. şi poporului – dar, bine înţeles, cu toată,
precauţiunea, ca să nu afle duşmanii şi să strice – care sunt
vederile mele. Deci poporul să persevereze şi să aibă nădejdea că se
va îndrepta situaţiunea. Îmi voi da toată silinţa ca să se schimbe
starea de azi.
Dr. Cristea: – Mulţumim Alteţei Sale Imperiale pentru graţia
şi deosebita onoare ce ni le arată, ca şi pentru frumoasele
făgăduieli. Noi şi poporul românesc considerăm aceasta ca un
semn, ca o speranţă, că va veni şi pentru poporul nostru un viitor
mai bun. Poporul nostru aşteaptă un semn de prea înaltă
bunăvoinţă, căci acum este înlăturat de pe toate terenele. Este un
popor de ţărani, agricultor, dar cinstit, conservator şi dinastic întru
toate. E dinastic din convingere, căci tot ce avem noi, avem de la
dinastie. Interesele noastre se acoperă cu interesele dinastiei. De
aceea Maghiarii ne-au exclus şi vor să ne excludă şi în viitor de la
chestiunile publice. Aşa vor să facă acum legea electorală,
introducând votul plural.
Dr. Bunea: – Ei vor să guverneze cu locuitorii oraşelor, care
ştiu citi şi scrie, dar care sunt toţi kossuth-işti. Guvernul se
întăreşte mereu în oraşe şi în comitate. Aşa, de exemplu, la Aiud,
au înlăturat pe toţi vechii liberali şi au pus în fruntea comitatului
pe kossuth-istul baron Kemeny Arpad. Chiar şi la noi, în Blaj, au
aranjat o adunare kossuth-istă, la care au avut îndrăzneala să
invite şi pe mitropolitul nostru dr. Mihalyi.
O descriere pe larg a acestei audienţe secrete, de frica
Ungurilor, se află publicată în volumul meu întitulat:
„Originea, degenerescenţa şi tragedia Habsburgilor.
Îndrăgostirea unui Habsburg de o frumoasă Româncă din
Ardeal”. (Cartea Românească, Bucureşti, 1928). Din
convorbirea ce a avut loc între arhiducele Francisc Ferdinand
şi cele două distinse feţe bisericeşti rezultă: întâi, simpatia,
pe care moştenitorul Coroanei austro-ungare o manifesta

faţă de Români, şi al doilea, încrederea, pe care o puneau
fruntaşii Românilor de dincolo de Carpaţi în viitoarea
domnie a acestuia, care însă n-a sosit, cum sperau ei, dar în
locul căreia, războiul, pe care mica Românie l-a declarat
Austro-Ungariei, în toiul războiului mondial, a adus, graţie
jertfelor ei de sânge, măreaţa înfăptuire a României Mari,
idealul sfânt al întregii suflări româneşti.
Destinul nepătruns al istoriei a voit ca
prin însăşi asasinarea nefericitului arhiduce
Francisc Ferdinand, întâmplată în ziua de 28
Iunie 1914, la Serajewo, crimă, care a provocat
izbucnirea marelui război, să se desăvârşească
întregirea neamului românesc.
Revenind la audienţa de mai sus, nu
trebuie să scăpăm din vedere că austrofilismul
d-rului Cristea, ca de altfel al întregului
Fig. 61.
tineret ardelean, era de ordin pur politic şi Arhiducele
era îndreptat în contra Ungurilor, care erau Francisc
anti-austrieci. El mai servea şi în scopul de Ferdinand
a mai putea stoarce câte un favor pe seama (născut la Graz
bisericii şi şcolii româneşti. Aşa dicta atunci în. 1863 şi
situaţia politică a Românilor din Ungaria. asasinat la
Încolo sistematicele persecuţii seculare Serajewo, în ziua
sădiseră în sufletul conducătorilor români de 13/28 Iunie
faţă de Habsburgi o aversiune şi o ură 1914)
înnăscută, care nu se putea stinge ca şi cu o baghetă magică
pentru un blid de linte.
De aceea ori de câte ori un fruntaş român conştient
sta faţă în faţă cu un Habsburg, constrângerea unui limbaj
supus îl apăsa ca o făţărnicie şi rezerva ca o minciună.
Pătimaşa dragoste de neam, care izvora ca focul sacru din
sufletele învăpăiate ale diriguitorilor politicei româneşti din
Ardeal, trebuia deocamdată, pentru trebuinţa cauzei, ca în
contactul cu Habsburgii să se mistuie în tăcere, într-o
calculată, dar dureroasă tăcere.
CAPITOLUL XVIII.
ANUL 1909
Din bogata activitate dezvoltată de d-rul Miron Cristea

în cursul acestui an, vom atinge numai două momente mai
însemnate, care caracterizează şi ele nestinsa lui ardoare de
muncă şi orizontul larg, cu care privea biserica şi interesele
neamului.
REFORMA SINODALĂ ÎN ROMÂNIA
În primăvara anului 1909,

regretatul Spiru Haret, fost ministru al
cultelor şi instrucţiei publice, supusese
dezbaterii Parlamentului proiectul său de
lege cu privire la modificarea legii sinodale
din 1893, proiect care a stârnit aprinse şi
interesante discuţiuni din partea
arhiereilor ortodocşi şi a bărbaţilor
competenţi în trebile bisericeşti.
Protosinghelul dr. Miron Cristea'şi-a
spus şi el cuvântul său printr-un
documentat studiu iscălit, publicat în Fig. 62.
Telegraful român, prin care declara că deşi Spiru Haret
noul proiect nu satisface pe deplin (1851-1912.
concepţia Ardelenilor ortodocşi, totuşi ei îl
consideră ca un pas îmbucurător şi de progres. Întrucât
proiectul era socotit de unii ca anticanonic, d-rul Cristea îl
susţinea şi spunea că dacă legiferarea în chestiuni
bisericeşti trebuie să ţină cont de bazele canonice ale
bisericii, întreabă: dar câţi dintre adversarii proiectului au
citit vre-o dată o colecţie de canoane? Şi apoi nu trebuie să
se uite că dacă există canoane cu o valoare permanentă,
care trebuie să predomine într-o organizaţie bisericească,
există şi canoane de natură administrativă şi disciplinară,
deci de o însemnătate mai secundară. Ce-ar fi de justiţia şi
ocârmuirea lumească, dacă s-ar ţine exclusiv numai de

formele vremilor trecute?
D-rul Cristea nu era însă mulţumit de proiect pentru
motive de un ordin cu totul superior şi anume pentru că nu
prevedea intrarea mirenilor în corporaţiile bisericeşti şi nu
deschidea deci calea spre votul obştesc.
Iată cum se exprimă el în această privinţă:
„Ce educaţie constituţională mai bună s-ar putea da
poporului întreg decât dându-i putinţa să-şi aleagă el pe preoţii şi
slujitorii bisericii? Dacă marele colegiu, alcătuit din reprezentanţii
ţării întregi, alege pe mitropoliţi, episcopi şi arhierei, dacă pe timpul
Apostolilor marea mulţime alegea pe diaconi ca slujitori ai bisericii,
pentru ce să nu se dea poporului dreptul de a-şi alege pe preot şi
pe ceilalţi funcţionari ai bisericii? Căci vocea poporului este vocea
lui D-zeu şi această procedare ar stârpi şi multe alte rele şi
nemulţumiri. Poporul ar face şcoală sub conducerea părintească şi
binevoitoare a bisericii.
… Dar nu-i exclusă posibilitatea ca reformele indicate în
acest studiu să se realizeze nu numai impuse de guvernul
lumesc, ci făcute la iniţiativa şi cu conlucrarea bisericii şi a
clerului ei.
Să nădăjduim că într-un viitor nu tocmai îndepărtat se va
ivi şi în biserica fraţilor noştri din regat bărbatul competent, care –
ca şi Şaguna la 1868 – va putea zice:
„Depun cu desăvârşită odihnă sufletească toată competenţa
legislativă şi administrativă a bisericii noaste naţionale în mâinile
congresului prezent şi a celor viitoare, care singure sunt
reprezentanţele legale şi canonice ale întregii noastre provincii
metropolitane… De azi încolo depun şi responsabilitatea pentru
ulterioara soarta a bisericii”.
Cine ar fi visat oare atunci că autorul acestui judicios
studiu va fi el învrednicit de atotputernicul D-zeu să fie
acela, care, în calitate de Mitropolit Primat şi apoi de
Patriarh al României, să dea bisericii române ortodoxe noua
organizare de azi, clădită, pe principiile dezvoltate în studiul
său din 1909?!
Să nu uităm că d-rul Miron Cristea nădăjduia în 1909
şi că nădejdile sate erau bazate pe sfinte şi temeinice
convingeri lăuntrice, cărora mereu le da expresie în diferitele

sale cuvântări.
De aceea bunul D-zeu, în marea sa îndurare, lărgind
în 1918 graniţele provinciei metropolitane a Ardealului„ l-a
aşezat pe dânsul la 1919 în fruntea bisericii române, spre a
întinde şi desăvârşi marea reformă şaguniană pe tot
cuprinsul României Mari.
O CHEMARE LA DATORIE
O cuvântare, care a făcut mare impresie la timpul său

asupra auditoriului select prezent, un adevărat mărgăritar,
din care iradiază razele marii sale iubiri de limbă şi de lege, a
fost rostită de d-rul Miron Cristea în biserica catedrală din
Sibiu, la sfânta liturghie din 12 Octombrie 1909, celebrată
cu prilejul deschiderii adunării generale a Astrei
(Asociaţiunea transilvană pentru cultura şi literatura
poporului român). Înălţimea de gândire din acest discurs ne
îndeamnă a-i reproduce părţile mai importante:
„Un vechi slujitor la altarul catedralei noastre
mitropolitane, pe atunci în Alba Iulia, anume mitropolitul Simeon
Ştefan, a fost cel dintâi, care încă la anul 1648 a constatat lipsa
unei dezvoltări unitare a limbii noastre naţionale.
„În Predoslovia către cititori de la traducerea românească a
Noului Testament el declară în deplină cunoştinţă de cauză „că
cuvintele trebuie să fie ca banii; că numai banii aceia sunt buni,
care umblă în toate ţările; aşa şi cuvintele numai acelea sunt bune,
pe care le înţeleg toţi”- în consecinţa acestui adevăr el arată că
„ne-am silit cât am putut să izvodim aşa cum să înţeleagă toţi”,
dar, lipsind cuvintele româneşti sau necunoscându-le, a trebuit
adeseori să păstreze numirea străină din originalul folosit la
traducere.
„Dacă nu se putea scrie la înţelesul tuturor, de vină – zicea
el – este acela, care ne-a împrăştiat în atâtea părţi şi ne-a
amestecat cu atâtea alte limbi.
„Cu toată constatarea aceasta clară şi hotărâtă, abia numai
după veacuri ne-au îngăduit împrejurările trecutului vitreg a ne
întemeia unele aşezăminte culturale, în care să fie întrebuinţată
numai limba noastră românească. Dar dezvoltarea şi cultivarea
limbii o mijlocesc produsele literaturii naţionale, iar aceasta se

dezvoltă şi înfloreşte numai acolo unde găseşte teren prielnic şi
rodnic pentru o cultură generală. O însoţire a puterilor pentru a
uşura dezvoltarea literaturii române şi a culturii poporului român
s-a putut înfiinţa abia în anul 1851.
„Partea leului la crearea acestei instituţiuni a avut-o tot un
mare arhiereu al nostru, nemuritorul Şaguna. Tânărul pretor şi
acum octogenarul academician Ioan cavaler de Puşcariu a dat ideea
unei asemenea societăţi printr-o corespondenţă trimisă Telegrafului
Român din satul Veneţia, în ţara Făgăraşului, unde trăia pe atunci,
iar neadormitul nostru arhiereu Andrei a îmbrăţişat această idee
cu toată căldura, a iniţiat toţi paşii pentru întruparea ei, suflând
din duhul său cel dătător de viaţă în toată mişcarea pornită în
jurul întemeierii Asociaţiunii de azi”.
După-ce în vederea centenarului lui Şaguna, a cărui
prăznuire se apropia, d-rul Cristea face istoricul întemeierii
Asociaţiunii, care a luat fiinţă graţie muncii neobosite a
marelui archi-păstor, preamărindu-i fapta şi roadele ei
pentru cultura naţională, el continuă astfel:
„Dacă aruncăm o privire peste trecutul ei de 40 de ani,
trebuie cu plăcere să constatăm că Asociaţiunea a făcut multe
lucruri bune şi de folos. A adunat documente privitoare la trecutul
nostru; a publicat reviste; a tipărit cărţi ştiinţifice şi poporale; a
întemeiat o şcoală civilă de fete, de mare folos pentru clasa noastră
intelectuală; a împărţit ajutoare la tineri de bune speranţe; a făcut
începutul unui muzeu naţional; a întemeiat biblioteci poporale în o
mulţime de comune; a început mai ales în anii din urmă a străbate
mai adânc în masele mari ale poporului nostru, sădind sămânţa
unei culturi temeinice şi sănătoase.
„Cu toate acestea, sub raportul uriaşelor noastre trebuinţe,
este prea puţin rezultatul, la care am putut ajunge în curs de 40 de
ani.
„Cauza principală este a se căuta fără îndoială în puţinul
sprijin moral şi material al marelui public românesc. Focul
primului entuziasm s-a domolit şi interesul multora s-a răcit,
îndemnul marelui Andrei din cuvintele: Să ne întâlnim la marea
noastră comună! l-au uitat tocmai aceia, care aveau datoria a sta în
frunte şi a ne încuraja prin prezenta lor.
„Avem, nu e vorbă, şi azi bărbaţi aleşi, care muncesc
dezinteresaţi pe terenul culturii noastre naţionale, dar pe aceşti
„puţini buni” par-că îi întâlnim pretutindeni, atât la munca

spirituală, cât şi la jertfele materiale ce ni se cer pentru scopurile
ideale ale poporului.
„Afară de aceştia „puţini buni” însă mai există, durere,
mulţi bărbaţi, care de la popor şi-au câştigat în timp relativ scurt
averi mari şi în schimb nu dau nimic pentru înaintarea lui sau –
când la 500 de ani se zideşte o asemenea catedrală, ca cea de faţă
– barometrul însufleţirii lor naţionale se ridică cel mult până la 20
sau 30 coroane, încolo însă nu se lipsesc de nici o plăcere uşoară,
oricât ar fi de costisitoare.
„O asemenea nepăsare faţă de aşezămintele, de care atârnă
viitorul nostru, nu mai poate fi tolerată. Cercurile noastre
conducătoare trebuie să tindă spre maturitatea de a şti face
selecţiunea cuvenită între oameni, dacă vrem un progres mai vădit.
„Un înţelept neamţ din zilele noastră (Aljred Lichtwark în
cartea sa Der Deutsche der Zukunft), meditând asupra stării
neamului său, constată durerosul adevăr: „În Germania poţi fi
foarte bogat, incult, poţi să nu fi dispus la nici o jertfă pentru
vre-un scop cultural, fără ca să te expui dispreţului obştesc. Acest
nou soi de bogăţie a aşezat viaţa socială pe o bază curat materială
şi a prefăcut-o într-un blestem pentru cei ce nu pot scăpa de
înrâurirea ei.
„Dacă un neamţ din Germania cu 60 milioane de suflete,
cu cultură de veacuri, cu averi mari la spate, vorbeşte astfel, cum
să vorbim noi, fiii unui popor mic şi în toate privinţele înapoiat, mai
ales că şi noi zilnic putem vedea cum oameni fără nici o vrednicie,
care n-au jertfit nimic, nici ca muncă spirituală, nici alt sacrificiu
de seamă, pentru un scop ideal, se ridică sus pe scara ierarhică a
vieţii noastre sociale, unde produc mai mult rău decât dacă n-ar fi
de loc.
„Asemenea tipuri găsim multe în clasele de sus, iar cele de
mijloc au acceptat, mai ales la Românii de dincoace de Carpaţi, un
rău obicei străin: învăţatul chefurilor fără saţ.
„Pentru asemenea lucruri sunt bani, iar Asociaţiunea, după
40 de ani de existentă, abia are 1903 membri din 3 milioane de
Români.
„Această ruşine nu se mai poate ascunde. Ea trebuie
recunoscută. Aşa nu mai merge. Dacă ne iubim sincer, trebuie toţi
să ne arătăm însufleţirea nu cu gura, ci cu fapta. Când dulcea
noastră limbă este strâmtorată, nu-i iertat nimănui să stea
nepăsător, ci toţi sunt datori să sară cu ce pot în ajutorul
aşezămintelor chemate a o cultiva, căci ea este o mare comoară a

neamului.
„Înflăcăratul T. Cipariu pare că ne
şopteşte din mormântul său cuvintele de
încurajare, cu care şi-a încheiat constituirea
Asociaţiunii: „Un tezaur nepreţuit, un tezaur
născut cu noi de la ţâţele maicii noastre,
dulce ca sărutările măicuţelor, când ne
aplecam la sânul lor, tezaur mai scump decât
viaţa, tezaur, pe care dacă l-am pierde sau
am suferi vre-odată ca cineva cu puterea sau
cu momeli să ni-l răpească – atunci mai bine
să ne înghită pământul de vii, să ne adunăm
la părinţii noştri cu acea mângâiere că nu
Fig. 63. Canonicul am trădat cea mai scumpă ereditate, fără de
Timoteu Cipariu care nu am fi demni a ne numi fiii lor: limba
românească”.
( 1805 1887)
„Aşa trebuie să judece azi toţi,
oricare ar fi poziţia lor, oricare ar fi viitorul care îi aşteaptă şi
oricare ar fi săgeţile ce se pot îndrepta împotriva lor. Trebuie deci
ca toţi, fără deosebire, să ascultăm în această privinţă îndemnul
apostolului Iacob, care ne zice: „Fiţi făptuitorii cuvântului, iar nu
numai ascultătorii lui, amăgindu-vă pe voi înşi-vă”.
„Câmpul e întins şi lat, ogorul încă e înţelenit şi munca ce
se cere e grea. Toţi deci trebuie să intre în rândul celor care jertfesc
sau muncesc pentru cultura naţională, întemeiată pe tradiţiile
puternice ale vieţii noastre creştineşti şi ale literaturii bisericeşti,
precum şi pe izvorul cel nesecat al literaturii populare.
„Neprocedând astfel, va trebui, cu durere, să aplicăm şi în
viitoarele manifestaţiuni ale vieţii noastre publice, pentru cea mai
mare parte a poporului nostru, cuvintele prorocului Osia: Tace
poporul, căci n-are ştiinţă, adică doarme fiindcă n-are cultura de
lipsă.
„Deci minte, minte, adică cultură şi muncă înteţită, mărită
naţie românească, dacă vrei să te ridici din somnul cel de moarte la
un viitor mai bun!”
Gazetele timpului d-atunci nu omit de a releva şi
confirma profunda impresie, pe care a făcut-o asupra întregii
asistenţe această justificată şi usturătoare lecţie de
sacrificiu, rostită de un bărbat cu forţa de muncă şi de jertfă
ca d-rul M. Cristea la adresa marii majorităţi a intelectualilor

ardeleni.
În calitatea sa de director al despărţământului
Asociaţiunii din Sibiu, d-rul Cristea a adresat atunci un
mişcător apel, iscălit şi de dr. Aurel Crăciunescu, ca secretar,
către toţi fruntaşii români din judeţul Sibiu, pentru ca din
prilejul adunării generale din 12 şi 13 Oct. 1909, ce se ţinea
la Sibiu, să se înscrie toţi ca membri, dimpreună cu
comunele politice, băncile şi toate corporaţiunile româneşti.
PARTEA A DOUA
CAPITOLUL XIX.
ALEGEREA CA EPISCOP
AL EPARHIEI CARANSEBEŞULUI
Episcopia română ortodoxă din

Caransebeş, reînfiinţată la 1865, graţie
neobositelor străduinţe ale
mitropolitului Şaguna, a avut norocul să
aibă în fruntea ei până la 1908, ca
titulari doi bărbaţi vrednici şi buni
români: pe Ioan Popasu, mort la 1889,
şi Nicolae Popea,
mort la 1908. De
altfel Banatul,
Fig. 64. Ioan patria generalului
Popasu, primul
Traian Doda, acest
episcop al
Caransebeşului
caracter integru şi
iubitor de neamul
(n. 1808; m.
său, care privea
1889).
cauza naţională ca
o chestiune de onoare personală, nici
Fig. 65. Nicolae
n-ar fi tolerat în fruntea sa vreun Popea, al doilea
conducător slab şi care să fi fost o episcop al
unealtă în mâinile guvernelor ungureşti. Caransebeşului
Acest fapt era îndeajuns de (n. 1826; m.
cunoscut sferelor guvernamentale din 1908).
Budapesta, care, după moartea
episcopului Nicolae Popea, fost membru al Academiei
române, îşi puseră totuşi în gând ca prin ajutorul unui
român renegat, Constantin Burdea, care fusese ales deputat
guvernamental la Caransebeş, să facă tot

posibil ca în fruntea episcopiei să ajungă de
astă dată ca episcop un om pe placul
guvernului, al cărui suflet era însuşi
ministrul instrucţiei publice şi al cultelor
faimosul conte Albert Apponyi.
Favoritul guvernului şi al lui Burdea
fusese găsit în persoana directorul
seminarului teologic din localitate, cu
numele dr. Iosif Juliu Olariu.
Fig. 66. Generalul
Traian Doda
(n. 1822; m. 1893).
DEJUCAREA
PLANURILOR GUVERNULUI UNGURESC
Firea energică şi intransigentă a Bănăţenilor nu s-a

lăsat însă îngenunchiată de ademenirile şi terorizările
guvernamentale. În trei alegeri consecutive,
făcute la intervale în timp de un an şi cinci
luni de zile, solidaritatea naţională a
membrilor Sinodului eparhial nu s-a
dezminţit şi coada de topor a contelui
Apponyi, adică dr. I. Olariu, n-a reuşit să
obţină majoritatea relativă. Primul ales,
arhiman-dritul Filaret Musta, ca şi al doilea
ales, protosinghelul dr. Iosif T. Bădescu,
n-au fost însă propuşi de guvern
Fig. 67.
împăratului pentru confirmare. Ei aveau Arhimandritul
meteahna de a fi oameni întregi şi nu unelte Filaret Musta,
oarbe. azi arhiereu.
Pentru a treia oară văduvita dieceză
a fost aruncată într-o nouă luptă electorală şi mai acerbă,
doar doar agenţii guvernului vor reuşi, prin promisiuni şi
ameninţări, să închege o majoritate, fie ea cât de slabă, în
favoarea uneltei protejate: d-rul Olariu. Dar totul a fost în

zadar.
La a treia alegere, care a avut loc în ziua de 21
Noiembrie (4 Dec. st. n.) 1909, Sinodul a ales ca episcop pe
d-rul Miron Cristea cu 31 voturi în contra 24 voturi întrunite
de dr. Olariu şi 3 bile albe. Lupta a fost animată şi dârză.
Cele 24 voturi obţinute de candidatul guvernului erau
datorate în bună parte, în afară de terorizarea
guvernamentală, şi unui regionalism local, deoarece pentru
a treia oară Ardealul furniza Bănăţenilor pe păstorul lor
sufletesc. Dreapta judecată şi grija de marile interese
bisericeşti şi naţionale au triumfat însă în contra puterii
politice şi administrative a slugilor guvernului.
Alegerea d-rului Cristea a umplut de o mare şi sinceră
bucurie toate inimile bunilor Români. Toată lumea era
convinsă că venirea unui bărbat tânăr, muncitor, energic,
moral şi cu un aşa de mare prestigiu în fruntea episcopiei de
Caransebeş va înlătura toate urile răscolite de amestecul
politic al guvernanţilor unguri, va da roade îmbelşugate
pentru biserică, fiind cea mai sigură garanţie pentru
progresul şi înflorirea eparhiei Caransebeşului.
VOCI DE PRESĂ DESPRE ALEGERE
Întreaga presa românească a comentat cu cuvinte

elogioase rezultatul fericit al alegerii episcopale de la
Caransebeş. Iată câteva extrase:
Ţara Noastră, organul d-lui Oct. Goga, din Sibiu,
publica în No. 47, în ajunul alegerii, un articol semnat de
Nicolae Ivan, asesor consistorial p-atunci, azi episcop la Cluj,
un articol, care se termină astfel:
„Ziua de 21 Noiembrie va fi şi va rămâne o zi epocală în
istoria bisericii noastre din Ungaria şi Transilvania. De aceea în
semnul păcii, în semnul luminii, în semnul dragostei creştineşti, în
semnul progresului, va ieşi din urnă numele prietenului nostru dr.
Miron Cristea, ca ales al eparhiei Caransebeşului, ale cărui înalte
calităţi intelectuale şi morale sunt garanţia cea mai sigură pentru
îmbunătăţirea şi înflorirea diecezei de D-zeu scutită a

Caransebeşului”.
Revista teologică, de sub direcţia distinsului profesor
la seminarul din Sibiu, dr. Nicolae Bălan, actual arhiepiscop
şi mitropolit al Ardealului, scria:
„Oricât de sceptici ne-am deprins, în urma antecedentelor
de pân-acum, să privim noi, biserica ascultătoare, o nouă alegere
de episcop, nu ne îndoim despre bunul sfârşit al celei ca s-a
săvârşit acum. Credem că este peste putinţă să se nesocotească şi
pentru a treia oară votul unei eparhii întregi, dat păstorului, pe
care vrea să-l aibă. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât noul ales
este un bărbat, care întruneşte condiţiile ce i se cer pentru locul
înalt, la care a fost chemat.
„Terminând toate studiile ce le-a făcut cu succes strălucit,
de când a ajuns în anul 1895 în serviciul bisericii, s-a distins prin
o activitate rodnică în multe direcţiuni. Ajungând acum în puterea
vieţii, la vârsta de abia 41 de ani, să ia conducerea unei eparhii,
care are mare trebuinţă de un păstor destoinic, avem cele mai
îndreptăţite speranţe că, punându-şi frumoasele-i aptitudini cu zel
şi abnegaţie în slujba bisericii, îi va aduce foloase reale”.
Telegraful român, organul Mitropoliei din Sibiu, se
exprimă în No. 128, între altele, precum urmează:
„… Dragostea şi încrederea din partea tuturor celor ce vor
fi păstoriţi de noul ales, noi o cerem din toată inima, ştiind că
părintele protosinghel dr. Miron Cristea. o merită. O cerem cu atât
mai vârtos, că Prea Cuvioşia Sa ne este cunoscut ca un om cu o
cultură superioară, simpatic la înfăţişare, cu darul de a atrage şi
nu de a înstrăina, ca bărbat foarte muncitor, înzestrat cu mult
zel şi cu mult simţ de datorie şi totodată şi cu vaste
cunoştinţe practice pe toate terenele vieţii noastre publice,
adunate aici la centru sub doi mitropoliţi înţelepţi, cel actual şi
fericitul Miron Romanul”.
Lupta, organul partidului naţional, care apărea la
Budapesta, scria în No. 209 următoarele:
„Părintele protosinghel Cristea este omul, spre care fatal
au trebuit să se îndrepte privirile membrilor sinodului electoral din
dieceza Caransebeşului. Bărbat cu întinse cunoştinţe, de o
moralitate superioară şi cu calităţi fizice excepţionale, el este
modelul de preot cum l-au definit cele dintâi veacuri ale

creştinismului în concepţia şi curăţenia lor ideală.
„Fără să fie angajat unei grupări, ţinând să slujească
numai intensele bisericii sale, care sunt şi interesele poporului
românesc, el vine în numele dezinteresării de lucrurile numite de
Christos ale lumii, în numele dreptăţii mai înalte, cuprinsă în
binele tuturor. Şi vine părintele Cristea în numele unui principiu,
de care părea că generaţiile noastre uită când se aleg episcopi, dar
pe care voim să-l întronăm: în numele puterii de muncă, a celei
mai coapte tinereţi harnice şi doritoare de osteneală aducătoare de
roade.
„Alt moment fericit, unic la arhiereii noştri de azi, este la
părintele Cristea: cunoaşterea amănunţită a culturii româneşti,
înţeleasă în spiritul generaţiei celei noi. Întreagă mentalitatea lui
este specific şi modern românească, împrejurările, vremea, în care
şi-a început educaţia, l-au îndrumat în direcţia aceasta. Băiat de
ţăran fruntaş, dintr-o comună puternică, apoi liceul făcut în parte
la Năsăud, câţiva ani în urma lui Coşbuc, şi teologia din Sibiu, în
timpul celei mai înfloritoare epoci din viaţa Tribunei vechi, toate
acestea şi-au imprimat caracterul lor în sufletul lui, care a contopit
atât de armonios influenţele în fondul său românesc organic.”
Libertatea din Orăştie, organul părintelui I. Moţa, se
pronunţă astfel în No. 50:
„Dr. Miron Cristea este cunoscut ca om numai al bisericii
sale şi, pe cât i-au iertat împrejurările, muncitor sârguincios în ale
culturii şi literaturii noastre. Un om deci foarte potrivit pentru
înalta chemare la care a fost poftit de sinodul alegător de la
Caransebeş”.
Gazeta de Duminecă (No. 50) scrie:
„Nădejdea noastră a devenit faptă. Majoritatea alegătorilor
bisericani şi mireni, adunaţi pe ziua de 4 Decembre st. n. la
Caransebeş ca să aleagă pe noul episcop, ne-a arătat că ştiu salva
cinstea diecezei şi sunt stăpâni de a pune o bază puternică pentru
a se restabili pacea şi buna înţelegere în folosul bisericii şi
naţiunii, alegând episcop pe protosinghelul dr. Cristea.”.
Neamul Românesc, prin condeiul d-lui prof. N. Iorga,
face următoarele aprecieri:
„Să fie mai cu noroc al treilea ales? Să se fi înţeles la Viena
ce caracter nedrept şi urât, contrar şi oricărei datorii de alianţă, îl
are respingerea pe rând a persoanelor ce ies din votul sinoadelor

electorale? Dacă da, atunci Miron Cristea va fi episcop de
Caransebeş.
„O personalitate foarte cunoscută în Sibiu a noului ales. Un
tânăr, căruia îi place între tineri, un spirit vioi, doritor de
convorbire cu alte spirite vioaie, un frumos şi elegant cleric, care e
primit cu simpatie în cercuri largi şi alese, un orator plăcut şi un
scriitor harnic.
„Ce crede, ce vrea acest fiu de ţăran, care are toată
înfăţişarea unui vlăstar de veche familie, alcătuit din maniere şi
graţii? Se va trezi în trupul fraged o putere, în ochii veseli o
autoritate, în mintea bogată de multe idei şi multe cunoştinţe o
voinţă din acelea, în cuprinsul cărora riscul şi jertfa?
„Mari şi grele întrebări, pe care nădăjduim că în odăiţa sa
de la Sibiu şi le pune şi părintele Cristea. Fireşte însă întrebări
zadarnice, dacă o nouă casare împărătească l-ar opri pe pragul ei”.
Foaia Poporului din Sibiu caracterizează astfel pe noul
episcop:
„Părintele episcop Cristea, ca om răsărit din opincă,
cunoaşte toate greutăţile şi toate dorinţele sfinte ale poporului
nostru. De aceea s-a hotărât din tinereţe să muncească şi să lupte
numai şi numai pentru a uşura şi îmbunătăţi soarta acestui popor.
De aceea a luat totdeauna parte la mişcările noastre culturale şi
politice şi nu s-a sfiit nici odată, a--şi mărturisi credinţele şi
convingerile sale religioase, naţionale şi politice. Nici n-a încercat
vre-odată să se ascundă, cum se zice, după deget, ori după
perdeaua locuinţei sale în momentele când poporul nostru ţinea
adunări înălţătoare şi striga cu înviforitu-i glas de tunet după
confiscatele sale drepturi naţionale, care i se cuvin din mila lui
D-zeu şi după propria-i vrednicie”.
Revista ieşeană Viaţa Românească, de sub direcţia lui
C. Stere şi dr. I. Cantacuzino, se exprimă astfel:
„Fără îndoială că noul episcop, un om de abia 42 de ani, a
găsit la Caransebeş cea mai deplorabilă stare, mai ales sub
raportul moral.
„Dar noul episcop nu e din tagma acelor oameni, pe care
greutăţile vieţii să-i descurajeze şi pe care complexitatea situaţiei
să-l facă de o „prudenţă” senilă şi infructuoasă şi de o „diplomaţie”
tot aşa de neputincioasă. Episcopul Miron ştie un lucru – şi acela îi
va fi o neînvinsă pavăză pentru întreaga carieră, după cum i-a şi
fost pân-acum – şi anume: că prin muncă inteligentă şi neşovăitoare

şi prin cinste desăvârşită se dezarmează mai uşor duşmanii, care
lucrează pe sub pământ, şi se înving mai uşor toate greutăţile”.
Ziarul Tribuna din Arad scrie:
„Ne bucurăm din inimă că, după frământări îndelungate,
văduvita episcopie a Caransebeşului şi-a găsit un mire vrednic, iar
noului cap al bisericii îi dorim viaţă lungă ca să poată munci spre
binele neamului şi al bisericii sale”.
Gazeta Transilvaniei se exprimă astfel:
„Eparhia Caransebeşului şi-a aflat în sfârşit ca conducător
pe unul din cei mai distinşi şi mai destoinici fii ai bisericii noastre
ortodoxe şi ai întreg neamului românesc, care prin dorul de
muncă, prin zelul său creştinesc, prin înaltele sale calităţi, ce îi
sunt spre podoabă, va şti să conducă nava bisericii prin orice
vifore, spre limanul binelui şi al fericirii vremelnice”.
Drapelul, organul mult regretatului dr. Valeriu
Branişte din Lugoj, se pronunţă astfel:
„Noul episcop este bărbat tânăr, care ne îndreptăţeşte la
cele mai frumoase speranţe. Prin activitatea sa de pân-acum, în
cercul mai strâmt al chemării sale, a dovedit că are nobila
ambiţiune de a lucra spre binele public. Ne-a dovedit că are voie de
lucru şi este capabil de lucru”.
Viitorul, organul acreditat al partidului liberal din
Bucureşti, dedică noului prelat următoarele rânduri:
„Spre bucuria tuturor, avem azi în fruntea acestei mult
încercate dieceze un bărbat cult, luminat şi cu multă iubire faţă de
neam şi biserică.
„Nădăjduim că părintele Cristea va şti să împace spiritele
învrăjbite„ a căror ceartă a adus, după moartea marelui episcop
Nicolae Popea, atâta rău întregii biserici ortodoxe române din
Ungaria. Ales de aceiaşi Români, care cu durere au văzut lipsa de
respect a străinilor faţă de legile bisericii româneşti, confirmarea
părintelui Cristea este în acelaşi timp o satisfacţie pentru jicnirea
adusă prestigiului acestei biserici. Astăzi biserica românească din
Banatul Timişean are în fruntea ei pe unul dintre cei mai învăţaţi
arhierei români din Ungaria”.
Aceste rânduri par a fi fost inspirate ziarului liberal de
însuşi marele Ion I. C. Brătianu, devenit de curând şef al
partidului naţional liberal, care cunoştea personal şi aprecia

mult personalitatea d-rului Miron Cristea.
Ziarele bucureştene Universul, Adevărul şi Dimineaţa
publică, de asemenea lungi articole elogioase cu portretul
noului episcop. Articolele din Adevărul şi Dimineaţa au fost
scrise de însuşi autorul volumului de faţă.
Siebenbürgisch Deutsches Tageblatt, organul Saşilor
din Sibiu publică şi el un articol plin de elogii la adresa
noului episcop, despre care spune că a trăit totdeauna în
raporturi de prietenie cu cercurile săseşti, în numele cărora
îl felicită pentru demnitatea înaltă, la care a ajuns şi pe care
o merită pe deplin.
UNELTIRILE PRESEI MAGHIARE
Singură presa ungurească încerca să creeze în

publicul maghiar, ca şi în guvern, o atmosferă neprielnică
d-rului Miron Cristea, pe care îl descriau, în lumina
daco-românismului, ca pe un agitator primejdios, care are
legături cu România şi a fost în Bucureşti, unde nu s-a jenat
să ţină chiar un discurs în contra ideii de stat maghiar.
În fruntea acestei campanii duşmănoase excelau în
special ziarul Magyarorszag din Budapesta şi Temesvari
Hirlap din Timişoara, în complicitatea revistei Ungaria din
Cluj de sub direcţia românului renegat dr.. Moldovan
Gergely„ profesor de limba şi literatura română la
universitatea din capitala Ardealului. Scopul ce se urmărea
era ca guvernul să nu propună împăratului spre confirmare
şi a treia alegere de episcop la Caransebeş, deoarece
guvernanţilor unguri le trebuiau instrumente docile şi nu
arhierei români demni şi cu dragoste de popor şi biserică.
Pentru acest motiv ei recurgeau la arme mârşave, punând la
cale ziarele ungureşti să acuze pe noul ales episcop de
trădare de patrie, calapod indispensabil politicei
şovinismului maghiar.
Dar jocul, oricât de infam era el, n-a putut prinde,
după cum vom arăta în capitolul următor.
CAPITOLUL XX.
CONFIRMAREA ALEGERII
Campania dezlănţuită de presa şovinistă maghiară

împotriva noului episcop de Caransebeş, dacă convenea
cercurilor guvernamentale ungureşti, nu era în schimb
împărtăşită de Curtea împărătească din Viena şi în special
de moştenitorul tronului, arhiducele Francisc Ferdinand,
care cunoştea pe d-rul Cristea, îl aprecia şi compta să-l aibă
chiar ca şi colaborator preţios în viitoarea lui domnie.
Dar la Viena se mai ştia un fapt important şi anume
că biserica română ortodoxă până când va putea să aibă şi
să-şi manifesteze o voinţă, nu va alege nici
odată instrumente servile, care să lucreze
în contra însăşi a fiinţei sale, apărându-se
cu o repulsiune crescândă în contra ori
căror creaturi guvernamentale.
În plus o schimbare în bine se
produsese şi în sânul guvernului din
Budapesta. Teribilul şovinist contele
Apponyi, fiind silit să părăsească ministerul
instrucţiei publice şi al cultelor, i-a luat
locul contele I. Zichy, care era considerat ca
omul devotat al moştenitorului tronului. Fig. 68. Contele
Acesta a supus unei examinări scrupu- Joan Zichy, fost
ministru de
loase toate insinuaţiunile interesate din
culte al
presa maghiară, pe care găsindu-le neîn-
Ungariei.
temeiate, a făcut propunere împăratului
pentru confirmarea celei de a treia alegeri episcopale.
NOTIFICAREA CONFIRMĂRII
La 16/29 Aprilie 1910, contele I. Zichy îi comunica

d-rului Miron Cristea confirmarea împărătească prin
următoarea adresă ministerială cu No. 41.502:
„Maiestatea Sa cesară şi regească apostolică, cu prea înalta
rezoluţiune, datată din Viena, 11 Aprilie a. c., s-a îndurat prea
graţios a întări alegerea Ilustrităţi-i Tale ca episcop al diecezei

greco-ortodoxe române a Caransebeşului, efectuată de Sinodul
eparhiei greco-ortodoxe române a Caransebeşului.
„Aducând aceasta la plăcuta cunoştinţă a Ilustrităţii Tale,
te invit totodată ca jurământul de fidelitate să-l depui în mâinile
Maiestăţii Sale cesare şi regale apostolice, pentru că hirotonirea şi
extrădarea diplomei prea înalte, precum şi celelalte dispoziţiuni,
cuprinse în Statutul organic art. 105, numai după prestarea
jurământului pot fi puse în executare.
„Rog pe Ilustritatea Ta ca luarea în primire a oficiului
episcopesc, după prestarea jurământului, să binevoieşti a mi-o
comunica la timpul său, pentru ca cu privire la compunerea şi
extrădarea diplomei prea înalte să pot lua dispoziţii prin directorul
suprem al oficiilor ministerului, pus sub conducerea mea.
(ss) Zichy I.
Budapesta, 29 Aprilie 1910.
În ziua de 21 Aprilie st. v. noul episcop a depus, la
Viena, jurământul de fidelitate în mâinile bătrânului împărat
Francisc Iosif I, de faţă fiind şi contele I. Zichy, ministrul
ungar al instrucţiei publice şi al cultelor.
NOUL EPISCOP ÎN AUDIENŢĂ

LA ÎMPĂRATUL FRANCISC IOSIF I
După săvârşirea acestei formalităţi de rigoare, d-rul

Miron Cristea a fost primit apoi de către împărat într-o lungă
audienţă, de la care a ieşit profund decepţionat şi revoltat.
Tânărul şi entuziastul episcop ţinea să-i spună Suveranului
său că el, smeritul, este hărăzit de D-zeu să păstorească pe
fiii regimentului XIII de graniţă bănăţean, care în cursul
istoriei şi-a vărsat în atâtea lupte sângele pentru dinastia
Habsburgilor şi că azi acest harnic popor a ajuns la limita
răbdării, că nu mai poate suporta greutăţile vieţii şi că el
aşteaptă de la împăratul său un gest înalt de îndreptare.
În trei rânduri începuse înflăcăratul episcop să-i
spună bătrânului împărat ceea ce îl rodea în suflet să-l facă
să înţeleagă, dar monarhul schimba mereu vorba,
întrebându-l câţi ani are sau cum îi place în Viena etc.
Înfrângând regulile protocolului, curajosul ierarh a reuşit

totuşi, la a treia încercare, să-i spună lui Francisc Iosif păsul
credincioşilor săi, la ceea ce amicul
Caterinei Schratt i-a răspuns scurt:
– „Mă voi gândi şi la poporul român!”
Audienţa era terminată, dar adânca
indignare şi revoltă răscolite în sufletul
inimosului arhiereu de modul bizar cum
îşi înţelegea împăratul Francisc Iosif rolul
său de stăpânilor a atâtor popoare
năpăstuite şi date pradă lăcomiei
insaturabile a Nemţilor şi Ungurilor, nimic
şi nimeni din lume nu le-a mai putut
Fig. 69. Împăratul şterge din cutele inimii sale rănite
Francisc Iosif I
iremediabil. Din clipa aceasta, de câte ori
(n. 1830; m. a fost nevoit să mai apară în faţa
1916). Habsburgului inconştient, constrângerea
limbajului supus, ce trebuia să-l păstreze, îl apăsa ca o
făţărnicie şi rezerva ca o minciună.
CAPITOLUL XXI.
HIROTONIREA
Din cele expuse pân-aci, uşor se poate vedea că d-rul

Miron Cristea se urca pe scaunul episcopal cu o mare victorie
morală, aplaudată de toată opinia publică românească. Aşa
şi numai aşa se explică şi solemnitatea fără pereche şi
asistenţa numeroasă a celor mai alese cercuri intelectuale şi
ţărăneşti, în cadrul cărora, s-a săvârşit hirotonirea şi
instalarea noului episcop al Caransebeşului.
SFINŢIREA CA ARHIMANDRIT
Ceremonia hirotoniri a avut loc a

treia zi de Paşti, Marţi, 3 Mai 1910 (20
Aprilie st. v.), în frumoasa catedrală a
Sibiului, a cărei ridicare a fost în mare
parte opera sa, şi unde cu câteva. zile
mai înainte – 15 Aprilie st. n. – fusese
sfinţit ca arhimandrit de către
mitropolitul I. Meţianu, care îi predă
crucea de arhiereu cu lanţul greu de
aur. Încă din ajun, oraşul Sibiu luase
un aspect de sărbătoare. Preoţime şi
mireni de prin plaiurile Bistriţei şi de
sub Cheia Turzii, de prin ţara Bârsei,
Făgăraşului şi a mândrului Braşov, de
pe Câmpul Pâinii, apoi de prin mănosul Fig. 70. Dr. Miron
Banat şi Arad, amici şi cunoscuţi, Cristea, ca
adepţi ai aceloraşi principii, toţi se protosinghel.
grăbeau să asiste la măreaţa ceremonie
a hirotonirei vrednicului nou episcop.
Pentru actul sfinţirii sosiseră încă de luni de la Arad
P. S. Sa. episcopul Ioan I. Pap, arhimandritul Aug. Hamzea,
protosinghelul Roman Ciorogariu şi diaconul C. Lazăr. Tot de
luni seara sosise şi delegaţia diecezei Caransebeşului

compusă din arhimandritul Filaret Musta, protopopii Andrei
Ghidiu, Seb. Olariu, l. Pepa şi Traian Oprea, precum şi
mirenii I. M. Roşu din Biserica-Albă, dr. G. Dobrin şi dr.
Valeriu Branişte din Lugoj.
Luni, la orele 4 după amiază, s-a servit în catedrală
vecernia mică de către arhimandritul A. Hamzea, asistat de
protopopii Nicolae Ivan, P. Boldea, dr. I. Stroia, asesorul
consistorial Mateiu-Voileanu şi diaconii dr. V. Stan şi C.
Lazăr. Mitropolitul Ioan Meţianu, Ioan I. Pap, episcopul
Aradului, şi nou alesul episcop dr. Miron Cristea sunt
conduşi din reşedinţa mitropolitană în catedrală cu cântarea
Bine eşti cuvântat. După terminarea vecerniei, diaconul dr.
V. Stan conduce pe noul episcop în mijlocul preoţilor slujitori
şi îi notifică cu glas tare alegerea şi confirmarea sa ca
episcop. Noul ales declară cu bucurie că primeşte alegerea,
apoi se aşează la masa postată înaintea amvonului şi la care
luaseră loc mitropolitul şi episcopul Aradului. Diaconii citesc
policroanele pentru sănătatea împăratului, a celor 4
Patriarhi, a mitropolitului, a episcopului de Arad şi a noului
ales. După fiecare Întru mulţi ani! cei trei arhierei ciocnesc cu
paharele şi beau vin roşu.
MĂREAŢA CEREMONIE A CHIROTONIREI
Marţi (a treia zi de Paşti), la orele 9 dimineaţa, începe

sfânta liturghie, oficiată de mitropolitul Meţianu, asistat de
episcopul Aradului Ioan I. Pap, arhimandriţii F. Musta şi A.
Hamzea, protosinghelul R. Ciorogariu, asesorii consistoriali
M. Voileanu şi N. Ivan, protopopii A. Ghidiu, S. Olariu, I. Pepa,
T. Oprea, P. Boldea şi dr. Stroia şi de diaconii dr. V. Stan şi C.
Lazăr. Mitropolitul este îmbrăcat de preoţi în naia catedralei,
pe când ceilalţi se îmbracă în ornate în altar. Mitropolitul se
aşează înaintea amvonului pe scaunul arhiepiscopesc
dimpreună cu episcopul Aradului. Înaintea arhiereilor se
întinde covorul cu vulturul negru. Protopopul dr. Stroia şi
diaconul dr. Stan conduc din altar în faţa arhiereilor pe noul
episcop, care ia loc pe covor la picioarele vulturului. D-rul

Stroia prezintă arhiereilor, cu glas răspicat, pe noul ales dr.
Miron Cristea, căruia mitropolitul îi pune întrebarea:
– Pentru-ce ai venit şi ce ceri?
Nou alesul episcop răspunde:
– Am venit să cer hirotonirea întru episcop!
Apoi mitropolitul îi pune a doua întrebare:
– Dar cum crezi?
Nou alesul episcop rosteşte Simbolul credinţei
(crezul), după care mitropolitul îl binecuvânta de trei ori.
Noul episcop şi prezentatorii săi înaintează acum până la
mijlocul vulturului. Se face a doua prezentare, tot ca mai
înainte, după care mitropolitul îi zice cuvintele următoare:
– Arată-ne nouă mai pe larg cum crezi despre
întruparea fiului şi cuvântului lui D-zeu?
Episcopul nou ales rosteşte din nou o parte din crez,
dar întregit cu esenţa dogmelor despre cele trei feţe ale Sf.
Treimi, respingând eresurile lui Arie, Macedonie şi Nestorie,
precum şi ale celor de un gând cu ei. Mitropolitul îl
binecuvântă iar de trei ori.
D-rul Miron Cristea înaintează de astă-dată până la
capul vulturului şi se face a treia prezentare, după care
mitropolitul îi adresează cuvintele:
– Spune-ne încă cum ţii despre canoanele sfinţilor
apostoli şi ale sfinţilor părinţi? întrebare, la care alesul
episcop al Caransebeşului rosteşte un lung răspuns, în care
e precizată mărturisirea credinţei sale despre misiunea sa
arhierească. Această mărturisire, scrisă şi subscrisă de
dânsul, o predă după citire mitropolitului, pentru a fi
păstrată la dosar.
Mitropolitul îl binecuvânta acum a treia oară.
Părintele Miron Cristea se închină de trei ori în faţa
arhiereilor, care şed pe scaunele lor, înconjuraţi de clerul
oficiant, le sărută mâna, iar arhiereii îl îmbrăţişează,
binecuvântându-l.
Covorul cu vulturul se aşeză acum în faţa icoanei
Mântuitorului de lângă uşa împărătească şi părintele
arhimandrit Miron aşteaptă aici, pe covor, momentul sfinţirii

sale întru episcop.
Se începe sf. liturghie. Răspunsurile le dă corul de la
biserica Sf. Nicolae din Braşov, condus de maestrul G. Dima.
S-a cântat o liturghie
nouă cu o preciziune
exemplară.
Catedrala e tic-
sită de lume. Sunt
prezenţi şi fericiţii pă-
rinţi ai noului episcop,
ţărani inteligenţi,
având inima plină de
mulţumire şi de
sentimentul
importanţei zilei
pentru ei şi fiul lor.
După intonarea
cântării Sfinte
Dumnezeule începe
ade-văratul act al Fig. 71. Interiorul noii catedrale
sfinţirii. Protopopul dr. ortodoxe din Sibiu,
Stroia şi diaconul dr. unde a avut loc hirotonirea de
Stan iau de mâini pe episcop a d-rului Miron Cristea.
părintele arhi-mandrit
Miron şi îl conduc în altar pe uşa împărătească, înconjură
de trei ori sfântul prestol, cântând Sfinţilor mucenici, apoi
Mărire ţie şi la urmă Isaia dănţuieşte. Arhimandritul Miron
îngenunche apoi între cei doi arhierei. În faţa prestolului, îşi
pune mâinile una peste alta pe prestol, iar capul şi-l pleacă
pe mâini.
Arhiereii pun omoforurile pe capul lui şi deschizând
Sf. Evanghelie, o ţin peste capul noului episcop cu mâna
stângă, iar mâna dreaptă o pune fiecare pe capul părintelui
Miron, în timp ce mitropolitul citeşte rugăciunea pentru
pogorârea darului duhului sfânt şi celelalte rugăciuni
bisericeşti, prescrise la sfinţirea de arhierei.
După terminarea acestora, noul episcop dezbracă

hainele preoţeşti, în care era îmbrăcat, şi vine în hainele
arhiereşti, punându-i-se coroana pe cap. Mitropolitul îl ia de
mână şi prezentându-l poporului, strigă cu glas puternic:
– Vrednic este!
Corul răspunde cântând: Vrednic este!
Episcopul Miron sărută mâna mitropolitului, iar cu
episcopul Ioan al Aradului se sărută, apoi liturghia se
continuă până la sfârşit, celebrând acum trei arhierei.
După terminarea liturghiei arhiereii se dezbracă, iar
mitropolitul şi episcopul Aradului ies din altar şi se aşează în
scaune în faţa altarului. Noul arhiereu Miron îmbracă
mantia, îşi pune camilafca pe cap şi se postează în faţa
arhiereilor, care şed în scaune, asemenea îmbrăcaţi în
mantii şi cu cârjele în mână. Cârja noului episcop o ţine în
mână protopopul T. Oprea,
Mitropolitul adresează acum arhiereului nou sfinţit o
alocuţiune frumoasă, în cursul căreia îi predă cârja,
urându-i ca, păscând cu ea turma lui Christos, să-şi câştige
cununa neveştejită a măririi şi să dobândească împreună cu
turma sa cuvântătoare împărăţia cea cerească.
CUVÂNTAREA NOULUI EPISCOP
Publicul izbucneşte în aclamaţiuni, după a căror

potolire episcopul dr. Miron Cristea rosteşte o înălţătoare
cuvântare, care a electrizat poporul, fiind mereu întreruptă
de entuziastele lui urale. Iată câteva părţi din această
frumoasă cuvântare:
„Mamă mea, o ţărancă inteligentă şi înzestrată cu un
adânc simţ firesc pentru creşterea copiilor, a fost cea dintâi
fiinţă, care a sădit în sufletul meu fraged de copil, pe lângă
sentimentele de credinţă şi evlavie, şi ideea de ce va să zică azi un
episcop şi îndeosebi un vlădică românesc. Ea a fost fericită a
vedea, a vorbi şi a găzdui în casa părinţilor ei, pe acela, care
încă multe veacuri va fi idealul unui arhipăstor român, pe marele
nostru Andrei Şaguna. De atunci sufletul meu impresionabil
n-a scăpat de sub înrâurirea descrierilor acestei figuri cu

adevărat măreţe din trecutul nostru nu tocmai îndepărtat.
„Astfel – văzând odată la roirea unui stup de albine cum
întreg poporul albinelor aleargă şi zboară după matca sa cu
supunere necondiţionată şi cu încredere oarecum oarbă – m-am
gândit în naivitatea mea copilărească: cam aşa ascultare, trecere
şi vază trebuie să aibă şi un arhiereu la poporul său credincios.
„Şi iată, iubiţi ascultători, că această asemănare din viaţa
albinelor o putem aplica şi la vârsta bărbăţiei noastre – şi încă ca
un simbol al puterii arhiereşti.
„Dar fireşte când, cu judecata noastră de oameni mari,
constatăm că pe când micile albine fac ceea ce fac mânate de un
instinct inconştient, un arhipăstor trebuie să întrunească în
persoana sa cele mai înalte şi mai nobile calităţi şi însuşiri, nu
atâta fizice, cât mai ales intelectuale şi morale, cu care să
farmece, să însufleţească şi să convingă turma sa, pe credincioşii
săi, toţi oameni cu judecată proprie, şi să-i înduplece a-i da
ascultare, a i se supune şi a-l urma cu deplină încredere şi cu
nemărginită dragoste de fii credincioşi. Deci arhiereul trebuie să
fie un bărbat superior.
„Examinându-mă din acest punct de vedere pe mine
însumi, cu deplină sinceritate trebuie să recunosc şi să
mărturisesc că stau foarte departe de măsura acelor însuşiri, pe
care cu toţii trebuie să le cerem de la un arhipăstor. Ba
dimpotrivă îmi răsare în memorie figura senină şi cuminte a lui
Ioan Gură de Aur, patriarhul de odinioară al Ţarigradului, care,
la început, s-a sfiit a primi sfântul dar al preoţiei, de teama că nu
va fi în stare a îndeplini, aşa cum credea el, această înaltă
misiune şi sfântă, dar grea şi plină de răspundere ca nici una
alta.
„Eu vreau – zicea el – ca nu numai unii, ci toţi să se
mântuiască, căci de se va pierde numai unul, sunt şi eu pierdut”.
Iar „ca să poţi curăţi pe alţii, trebuie să fii mai întâia tu însuşi
curăţit” sau „mai clar ca însăşi raza soarelui”. Simţindu-se că el
nu întruneşte în deplină măsură această cerinţă, a fugit de acasă,
din Antiochia, şi a petrecut patru ani într-o celulă de eremiţi,
într-o chiliuţă de pustnic, în munţii din apropiere.
„Asemenea şi Grigore din Nazians, după ce fără ştirea şi
voia lui fusese sfinţit de preot de către tatăl său, care era episcop,
s-a refugiat de acasă la prietenul său Vasile din Pontus şi o vreme
n-a voit să primească, nu demnitatea de arhiereu, ci slujba de

simplu preot, căci i se părea şi lui cea mai înaltă şi mai grea
dintre toate. Reîntorcându-se acasă, a ţinut o vestită cuvântare,
în care se apăra, justificându-şi îngrijorarea şi fuga. Într-un loc al
acestei prea frumoase cuvântări, el vorbeşte astfel: „De fapt mi se
pare că a conduce pe om, cea mai variată şi deosebită fiinţă, este
arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.
„Dacă aceste podoabe ale sfinţilor părinţi, cărora unul ca
mine n-ar fi fost vrednic nici a le dezlega curelele încălţămintelor,
au fost cuprinşi de o asemenea îngrijorare, cum să îndrăznesc eu,
un smerit slujitor la altarul Domnului, să presupun că însuşirile
mele sunt la înălţimea celei mai grele din toate slujbele?
„Dacă totuşi m-am încumetat a mă supune cu
creştinească resemnare votului ce mi l-a dat soborul alegătorilor
din eparhia vacantă, am făcut aceasta întemeiat mai ales pe două
împrejurări.
„Înainte de toate mi-am pus încrederea în ajutorul prea
milostivului D-zeu şi mi-am zis: „Nădejdea mea este tatăl,
scăparea mea este fiul, acoperământul meu este duhul sfânt”.
Această sfântă Troiţă, care şi pân-acum a stat lângă mine şi din
fiu de ţăran m-a ridicat destul de repede până la cea mai înaltă
treaptă, pe care o poate da poporul nostru românesc din patrie
unui fiu credincios al său, această Treime – zic – nu mă va părăsi
nici în noua mea demnitate, când am mai mare lipsă de ajutorul
ei, căci „unde-i lipsa mai mare, acolo, zice-se, este şi ajutorul lui
D-zeu mai aproape”.
„Cine cunoaşte mai de aproape împrejurările, care au
premers alegerii mele, şi fazele, prin care a trecut această
chestiune până azi, acela, chiar puţin credincios fiind, trebuie să
recunoască că o mână nevăzută, mâna lui D-zeu, mi-a fost
aproape, m-a protejat. Adânc smerit şi cucernic mă închin deci
providenţei dumnezeieşti şi mulţumesc Domnului pentru toate
câte mi-a făcut mie, încrezându-mă şi pe viitor în făgăduinţa
cuprinsă în cuvintele lui Isus, fiul lui Sirah, când zice: „Domnul în
mijlocul adunărilor va deschide gura mea şi va umple sufletul meu
cu duhul înţelepciunii şi al înţelegerii”.
„De altă parte sarcina grelei slujbe, care azi se încarcă pe
umerii mei, ca şi răspunderea împreunată cu ea, le voi împărţi cu
corporaţiunile vieţii noastre bisericeşti, aşezate pe temelii
constituţionale. Bărbaţi luminaţi şi înţelepţi, atât clerici cât şi
mireni, am avut în trecut, avem azi şi nădăjduim de la D-zeu a

avea şi în viitor. Pe aceştia îi voi întruni în jurul meu, sfatul lor îl
voi cere, părerile lor le voi asculta, trăgând ca albina din toate cele
cercetate tot folosul ducător la scop, croindu-mi astfel calea ce
duce spre ţinta misiunii mele arhiereşti, care este: a lumina clerul
şi poporul din eparhia ce mi se încredinţează, a ridica moralul şi a
întări disciplina bisericească pe toată linia, a dezvolta toate
aşezămintele bisericeşti, culturale şi economice ale eparhiei, a
echilibra şi spori fondurile şi fundaţiunile centrale, a introduce o
administraţie lesnicioasă şi un control sever în administrarea
tuturor averilor bisericeşti din parohii, cu un cuvânt a înainta în
toate privinţele interesele turmei mele şi mai presus de toate a
readuce în eparhia de D-zeu. cercată a Severinului sfânta şi de toţi
dorita pace, căci am convingerea că numai duhul păcii este în
stare a produce acea atmosferă liniştită şi sănătoasă şi acea climă
socială, în care biserica noastră, poporul nostru şi toate
instituţiunile lui să se poată dezvolta normal, să se poată spori şi
întări – şi toate acestea în scopul mulţumirii vremelnice şi a fericirii
vecinice a credincioşilor mei.
„Ca să mă pot apropia de această ţintă, voi propovădui
cuvântul adevărului, cuprins în Evanghelia lui Christos, şi în
această privinţă îmi va uşura mult sarcina faptul că am devenit
arhiereul unei biserici, care păstrează învăţăturile legii creştine în
toată originalitatea lor apostolică şi în toată curăţenia, învăţături,
care, tocmai pentru curăţenia lor, trebuie să prindă uşor şi să se
impună de la sine.
„Mă încurajează mult în noua mea cale şi slujbă pe de altă
parte şi bucuria generală, pe care a stârnit-o alegerea şi mai ales
confirmarea mea de episcop în cercuri foarte largi ale obştiei
noastre româneşti, chiar şi la fraţii bisericii surori.
„Oricât s-ar presupune că felicitările de la asemenea
ocaziuni sunt simple manifestaţiuni convenţionale, totuşi eu am
simţul şi convingerea, că cele mai multe au izvorât din o bucurie
sinceră şi simpatie nefăţărită. Şi tocmai această împrejurare pe
de o parte mă înveseleşte şi încălzeşte, iar pe de alta îmi cauzează
o mare grijă, dacă mai ales în împrejurările grele de azi şi cu
puterile mele mărginite nu voi fi în stare a îndeplini măcar o parte
din multele nădejdi şi aşteptări câte obştia noastră întreagă le
leagă de mine.
„Făgăduiesc însă că, precum pân-acum, aşa şi de aci

înainte, credinţa şi legea strămoşească, limba şi cultura
românească, dragostea şi înaintarea patriei străbune vor fi stelele
conducătoare ale activităţii mele.
„Deci tot ce îmi va sta în putinţă, voi face pentru biserica
mea. Şi dacă bunul D-zeu îmi va ţinea mintea şi judecata, nu mă
voi abate nici pe viitor de la calea cinstită de bun român, de
convins ortodox şi de credincios patriot, căci aceste forţe m-au
înălţat pe mine la o treaptă socială atât de însemnată.
„Mă voi identifica deci în toate împrejurările, atât în bine
cât şi în rău, cu adevăratele interese ale bisericii mele, ale ţării
mele şi ale poporului nostru, urmând pilda lui Moise.
„Ar fi şi un mare păcat strigător la cer şi totodată cea mai
mare primejdie pentru biserica noastră, naţională română, dacă
noi, conducătorii fireşti ai poporului nostru, noi preoţii, mici şi
mari, noi arhiereii, noi păstorii, ne-am despărţi vre-odată de
popor, de turma încredinţată nouă de oameni şi de D-zeu, de acel
popor, care în toate ocaziile ne înconjoară cu atâta dragoste, cum
un episcop nu mai găseşte la nici un popor din lume, de acel
popor, din graţia căruia şi noi am devenit ceeace suntem.
„Însăşi ziua de azi este o vie dovadă cât de mult ţine
poporul nostru la biserică şi la episcopii săi. Ţăranii, mai ales din
satele învecinate, pe care în excursiunile culturale, conduse de
mine, precum şi în alte prilejuri adeseori i-am cercetat,
povăţuindu-i şi însufleţindu-i, au ţinut să ia parte în număr mare
la sfinţirea mea de arhiereu, prefăcând ziua aceasta, cea mai
însemnată din viaţa mea, în zi de praznic pentru întreg ţinutul,
ba putem zice pentru întreagă biserica noastră.
„Această alipire a poporului de biserica noastră, care,
după cuvântul lui Eminescu, „a fost mama neantului românesc”,
ca şi de noi, conducătorii lui, trebuie să trezească în sufletul
tuturor fruntaşilor noştri datoria sfântă că noi, capii poporului şi
cărturarii, ieşiţi din sânul lui, trebuie să fim ca ploaia, care, în
forma aburilor de apă, evaporează din pământ şi se ridică sus de
tot, în sferele cele mai înalte ale văzduhului, dar nu se pierde
acolo, ci, sub înrâurirea curentelor naturii, cade iar la pământ în
formă de ploi mănoase, udându-l, renovându-l, astâmpărându-i
setea şi făcându-l să rodească cu belşug.
„Trebuie deci ca să îmbrăţişăm cu luare aminte toate
trebuinţele poporului nostru, fie acele religioase bisericeşti, fie
culturale şcolare, fie economice materiale, fie artistice şi sociale,

fie patriotice şi naţionale, revărsând în toate aceste privinţe
asupra lui roadele muncii noastre neobosite.”
Apoi nou hirotonitul episcop împarte credincioşilor
anafora şi la urmă primeşte în sala arhiepiscopească de
recepţie numeroasele delegaţiuni, care au venit să-i prezinte
felicitările lor.
CAPITOLUL XXII.
INSTALAREA
Instalarea în scaunul episcopal la Caransebeş,

întocmai ca şi hirotonirea de arhiereu în Sibiu, s-a
desfăşurat cu o mare şi impunătoare solemnitate şi în
asistenţa unui grandios număr de preoţi, intelectuali şi
popor, în ziua de Duminecă, 25 Aprilie (8 Mai) 1910.
Despărţirea din ajun a noului episcop de oraşul Sibiu, după
o muncă continuă şi asiduă de 16 ani, a fost duioasă şi
mişcătoare, iar drumul de aici până la Caransebeş, în care a
fost însoţit de o suită de peste 30 persoane, a fost un
adevărat marş triumfal. Într-adevăr, în calea spre noua sa
reşedinţă, Prea Sfinţia Sa a fost întâmpinat aproape în toate
gările de o mare mulţime de ţărani, în frunte cu preoţii
locului şi cu coruri care cântau stihuri bisericeşti şi imnuri
de laudă. Deja în prima gară de la Sibiu,
în gara Cristian, îl aştepta, spre a-l saluta,
o mare mulţime de popor, îmbrăcat în
haine de sărbătoare, în cap cu preotul
satului Constantin Moldovan, un tânăr şi
harnic slujitor al altarului, care îi prezintă
omagiile şi felicitările credincioşilor săi.
În gara Săliştea Sibiului, plină de
lume, trenul a trebuit să se oprească
peste termenul regulamentar. Aici învă-
ţatul protopop dr. I. Lupaş, încon-
Fig. 72. Preotul
jurat de toţi preoţii tractului, îl
întâmpină cu o scurtă, dar bine C. Moldovan din Cristian,
simţită cuvântare, în care îi spune: azi referent economic la
„Când vei trece peste graniţa arhiepiscopia Bucureştilor
Ardealului, să-ţi aduci aminte că dacă (Sf. Mitropolie).
ochii tuturor locuitorilor români din
această jalnică ţară se îndreaptă spre tine, învăluindu-te în
nădejdile lor duioase şi sfinte, mai adânc simţită decât a tuturora
este duioşia noastră a Mărginenilor, care au învăţat de mult să te
cunoască şi să-ţi preţuiască înaltele calităţi sufleteşti, cu care te-a

dăruit bunul D-zeu spre binele bisericii şi al poporului nostru”.
Ultimele cuvinte ale părintelui Lupaş sunt pline de
înţeles, căci îi urează noului episcop să ajungă mitropolit la
Sibiu, zicându-i:
„Şi după ce îţi vei fi îndeplinit înalta misiune creştinească şi
naţională în frumoasa ţară a Carasului, D-zeu să te aducă iarăşi în
mijlocul nostru, să poţi fi continuatorul operei marelui Andrei şi a
succesorilor săi!”
Identic de spontană, frumoasă şi entuziastă a fost, în
toate gările până la Caransebeş, primirea ce i s-a făcut de
popor noului ales episcop.
Primirea din gara Caransebeş a fost extraordinar de
însufleţită. În seara sosirii un impozant conduct cu torţe a
fost organizat în cinstea mult aşteptatului arhiereu, în care
se puneau atâtea nădejdi de bine, de pace şi progres.
CEREMONIA INSTALĂRII
În ziua de Duminecă, la orele 9 dimineaţa, un

cortegiu de 30 preoţi slujitori, îmbrăcaţi în ornate bisericeşti,
ies din biserica catedrală şi se îndreaptă către reşedinţa
episcopească. În rândurile acestor preoţi de litie erau: dr.
Iosif T. Bădescu, actualul episcop al Caransebeşului, dr. Iosif
Olariu, Nicolae Ivan, asesor consistorial în Sibiu, actual
episcop la Cluj, protopopii Ioan Teculescu din Alba Iulia,
actual episcop la Ismail, Galaction Şagăn (Reghin), I. Cândea
(Avrig), Andreiu Ghidiu (Caransebeş) şi restul toţi preoţi din
eparhia Caransebeşului, precum şi diaconii dr. V. Stan
(Sibiu) şi Mihail Gaşpar din Lugoj, actual protopop şi deputat
în Bocşa Română. În fruntea cortegiului erau aşezaţi
purtătorii de prapori, apoi 16 fete bănăţene cu buchete de
flori, elevii şi elevele de la şcoala primară română, tinerimea
de la seminarul teologic-pedagogic, reuniunile de cântări,
băieţii administranţi, preoţii slujitori cu baldachinul şi în
urmă mulţimea publicului.
După ce P. S. Sa episcopul Miron, cu mantia

arhierească şi cu cârja în mână, ocupă locul sub baldachin,
cortegiul porneşte în ordinea de mai sus spre catedrală. Aici
Prea Cuvioşia Sa arhimandritul Filaret Musta, în calitate de
mandatar mitropolitan, invită pe diaconul dr. V. Stan, azi
arhiereu la Mitropolia din Sibiu cu titlul de Răşinăreanu, să
dea citire actului de întărire a împăratului şi gramatei
ahiepiscopeşti. Apoi mandatarul mitropolitan invită pe noul
arhiereu să-şi ocupe scaunul episcopesc, urându-i mulţi ani
fericiţi în noua sa demnitate.
DISCURSUL PROGRAM AL NOULUI EPISCOP
Episcopul Miron, ocupându-şi scaunul, şi-a rostit

discursul program, din care redăm următoarele:
„În curând se împlinesc 2 ani de când bunul D-zeu, cel
nepătruns în planurile sale, a curmat zilele de nelinişte ale
vrednicului şi bătrânului meu înaintaş, episcopul Nicolae Popea,
chemându-l într-o împărăţie desigur mai fericită, unde lipsesc
multe mizerii dintre oamenii pământeni.
„Dacă cumpănim bine faptul că în viaţa bisericii noastre
ortodoxe române din patrie nu s-au mai întâmplat de sute de ani
vacante atât de îndelungate şi mai ales dacă ne reamintim
mişcările şi vânturile extraordinar de viforoase, care s-au ivit în
anii din urmă în episcopia Caransebeşului, şi disensiunile din viaţa
bisericească a acestui colţ de ţară, umplând de o justă îngrijorare
nu numai sufletele fiilor acestei episcopii, ci şi pe credincioşii
mitropoliei noastre întregi, ba chiar pe toţi câţi doresc binele
bisericilor româneşti peste tot – atunci azi mai ales, când stăm la o
răspântie, când eparhia văduvită îşi primeşte un nou mire demult
aşteptat, trebuie să se deştepte cu multă îndreptăţire psihologică
în toţi fiii buni ai bisericii noastre nădejdea de mai bine, mai ales
că nu se poate ca acuzele disensiunilor să fie atât de înrădăcinate,
încât să nu se poată dezrădăcina şi stârpi.
Adevărat că în lumea de azi, plină de multe interese de tot
soiul, este greu să te conduci chiar numai pe tine însuţi, dar să
mai conduci şi pe alţii! Sf. părinte Grigore din Nazians declară
într-o cuvântare: „Trece peste puterile mele a primi conducerea şi
supravegherea sufletelor, mai ales în timpuri ca acestea, când
poporenii se ceartă între ei şi cea din urmă fărâmiţară de iubire a

dispărut şi cuvântul preot a devenit un nume gol”.
Mai cunosc bine şi firea
omului, care, precum observă
acelaşi sfânt părinte, „este mai
aplicată a primi şi din puţin rău
cât de mult decât din multă
virtute cât de puţin”. Cu un
cuvânt, un pic de rău
înrăutăţeşte întreg sufletul, pe
care apoi nici mult bine nu-l
poate îndrepta, deci întocmai
cum o mică cantitate de pelin
iute amărăşte o cantitate mult
mai mare de miere, pe când o
doză îndoită de miere abia poate
îndulci pelinul.
„Ştiind toate acestea, o
îngrijorare mare ar trebui să
cuprindă mai ales sufletul meu
în aceste momente sărbătoreşti,
provocată de marea răspundere
Fig. 73. Biserica catedrală a ce am în noua demnitate şi de
episcopiei din Caransebeş. întrebarea: Dacă îmi va fi dat sau
nu a reda eparhiei liniştea mult
dorită şi a realiza măcar în parte nădejdile şi aşteptările ce le leagă
de mine factorii, care mi-au încredinţat acest toiag de păstorire?
„Această îngrijorare mi-o măreşte faptul că pentru întâiaşi
dată acum când calc pe pământul acestui oraş al reşedinţei mele
episcopeşti, deci ca om străin, n-am încă destule cunoştinţe despre
oameni şi împrejurări, ca să-mi pot forma cu uşurinţă convingeri
întemeiate, care să mă călăuzească la rezolvarea fără greş a
chestiunilor ce se vor ivi.
„Cu toate acestea nădejdea de mai bine nu mă părăseşte şi
ca o licărire îndepărtată şi totuşi luminoasă se iveşte înaintea
ochilor sufletului meu ferma credinţă că toată suflarea din acest
mândru Banat îmi va sări în ajutor pentru îndeplinirea grelei
misiuni ce mă aşteaptă, căci doar progresul obştesc îl dorim toţi.
„Această credinţă şi nădejde o justifică şi grandioasele
manifestaţiuni de alipire, care s-au desfăşurat zilele acestea cu
prilejul instalării mele în scaunul episcopesc, manifestaţiuni, la
care nu m-am aşteptat şi pe care le consider ca izvorâte din

dragostea nu către mine personal, căci pe mine cei mulţi nu m-aţi
cunoscut, deci nu m-aţi putut nici iubi, nici uri, ci către sfânta
noastră biserică, pe care eu o reprezint numai.
„Mai adăugând la acestea şi bunele mele intenţiuni, cu care
am venit în mijlocul vostru, ca şi dragostea ce o port în sufletul
meu către toţi fiii bisericii, fără deosebire, este cu neputinţă, ba ar
fi chiar nefiresc, ca din această iubire împrumutată să nu răsară
roade binecuvântate pentru biserică şi poporul ei.
„Eu, iubiţi credincioşi, care simt căldura dragostei mele
pentru biserica, căreia din tinereţe mi-am devotat viaţa întreagă,
nu pot fi călăuzit în paşii mei decât de gândul curat de a vă închina
de aci înainte vouă munca mea şi a tuturor colaboratorilor mei,
clerici, dascăli şi fruntaşi mireni din întreaga eparhie. Eu vin cu
stindardul alb al păcii în mână şi având azi întâiul prilej a vă
vedea întruniţi în jurul meu în număr aşa de mare, vă salut cu
cuvintele Mântuitorului Christos, când a intrat la apostolii adunaţi
împreună: „Pace vouă!” şi pacea mea v’o dau şi vouă, ca să vă iubiţi
unul pe altul şi voi, precum eu vă iubesc pe voi pe toţi deopotrivă,
căci numai atunci veţi dovedi că sunteţi adevăraţi fii ai bisericii, că
doriţi binele acestei maice sfinte şi nu urmăriţi scopuri personale şi
particulare.
„Îmi dau bine seama că manifestaţiunile de pân-acum au
culminat numai în vorbe frumoase şi făgăduinţe împrumutate,
îndulcirea statornică însă a raporturilor dintre toţi fiii acestei
biserici va atârna de la ţinuta şi faptele noastre viitoare.
„Din parte-mi îmi voi da silinţa sa propovăduiesc în toate
ocaziile învăţăturile permanente ale împărăţiei lui D-zeu, căci
apostolul Pavel zice în scrisoarea către Romani: „împărăţia lui
D-zeu este dreptate, pace şi bucurie în duhul sfânt”. Voi urma deci
calea dreptăţii, conducându-mă după preceptele Sf. Ambrozie:
„Dreptatea face desăvârşită viaţa creştinului”, iar proorocul Isaia ne
asigură că „roadele dreptăţii sunt pacea şi liniştea”. Fericitul
Augustin ne spune că „pacea este o comoară cum nu poţi dori alta
mai de folos”, pe când Sf. Vasile o numeşte „cel mai desăvârşit
dintre darurile lui D-zeu, constituind o astfel de stare, care aduce
sufletul în raportări normale cu toate”.
„Poporul ne dă nouă, preoţilor, în raporturile noastre cu el
titlul plin de înţeles de părinte. Ce este deci părintele pentru familia
sa mai restrânsă, aceea trebuie să fie preotul – şi în măsură şi mai
mare arhiereul – pentru familia sa mai mare, pentru turma

întreagă.
„Conştient de îndatoririle ce izvorăsc din această frumoasă
numire, voi căuta să urmez în raporturile cu fiii mai credincioşi
pilda apostolului Pavel, despre care Grigore din Nazians ne spune:
„că nici nu devenea molatec în relaţiile sale cu prietenii şi nici aspru
în aplicarea stricteţii unde era de lipsă, căci nu căuta ale sale, ci
binele credincioşilor săi”.
„Impunându-mi mie însumi îndeplinirea sarcinilor slujbei
mele înalte, voi cere şi de la toţi colaboratorii mei, atât din centru,
cât şi din parohii, să fie la înălţimea chemării lor, căci fără aceasta
e cu neputinţă să ridicăm turma, care mi s-a încredinţat în
întregime mie, iar ca părţi singuratice şi preoţilor şi dascălilor
împreună slujitori. „Cei ce n-au stăpânire – zice Solomon în pildele
sale – cad ca frunzele, iar mântuirea, vine de la mulţimea celor cu
sfat bun”. Deci fără colaboratori „mulţi şi cu sfat ban”, ori cât de
bune ar fi intenţiile mele, ele nu vor putea produce roadele
aşteptate. Prin urmare toţi, fără deosebire, trebuie să fie la locul
lor, să-şi facă datoria, iar cine nu ne va oferi sprijinul său în aceste
privinţe, acela nu poate fi adevărat fiu al bisericii şi nu poate avea
scopuri cinstite.
„Un vestit şi învăţat episcop (Spalding din Peoria), scriind
într-o carte a sa despre biserică, zice, între altele, următoarele:
„Principiul de viaţă al bisericii pretinde cea mai înaltă cultivare a
individului şi prin aceasta a întregii omeniri, dezvoltându-i toate
puterile sale, ca să cunoască binele frumosul şi iubirea”.
„Deci răspândirea luminii şi slobozirea multora din robia
întunerecului prin aplicarea înţeleaptă a tuturor mijloacelor de
cultivare în cele mai largi pături ale credincioşilor noştri trebuie să
fie printre cele dintâi preocupări şi străduinţe atât ale mele, cât şi
ale celor pe care îi voi chema la muncă alături de mine – şi aceasta
cu atât mai mult cu cât împrejurările vitregi ale trecutului tocmai
în drumul ce duce spre lumină a pus fiilor bisericii şi neamului
nostru cele mai multe piedici, astfel că în multe privinţe a rămas
îndărătul altora.
„Prin năzuinţa spre cultură continuăm munca vrednicilor
arhipăstori care i-am avut, a fericiţilor mei înaintaşi Ioan Popasu şi
Nicolae Popea, şi lucrăm şi în spiritul tradiţiunilor din trecutul mai
îndepărtat al bisericii noastre din aceste părţi.
„Întreagă cultura noastră românească a izvorât
pretutindeni din biserică. Astăzi chiar cultivarea poporului
nostru se face, mai ales la noi, prin biserică şi prin aşezămintele

susţinute de ea.
„În evoluţia culturii româneşti şi-au dat şi Bănăţenii
tributul lor, începând cu acel „dascăl de dăscălie” din Caransebeş,
Efrem Zacan, şi de la tovarăşii săi Ştefan Herce şi Moise Pestişel,
care au colaborat la traducerea Păliei din Orăştie (1582), până la
luminaţii bărbaţi şi apărători ai bisericii, pătrunşi de însemnătatea
hotărâtoare a cărţii româneşti, cum era catechetul Cichindeal,
profesorul Diaconovici-Loga şi mult zbuciumatul Paul Iorgovici, care
îşi exprima astfel nădejdea sa în viitorul scrisului românesc: „De
nu vor plăcea fraţilor români de acum scrierile mele, am nădejdea că
între urmaşii noştri se vor afla şi de aceia, cărora le va plăcea ceea
ce este al naţiei şi al limbii noastre”.
„Şi cum credinţa noastră strămoşească este concrescută în
biserica noastră cu limba românească, această cultură
propovăduită de biserică numai naţională românească poate să fie.
Adevărata cultură a unui popor nu se poate face decât în limba-i
proprie.
„Nemuritorul poet M. Eminescu, într-un articol din 1876,
constată aşa de convingător că „fiecare are nevoie de un tezaur
sufletesc, de un reazăm moral într-o lume a mizeriei şi a durerii, şi
acest tezaur îl păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi
mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele
bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi.
Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară, pentru
abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu e
lipsită de expresia concretă a simţirii şi numai în limba sa omul îşi
pricepe inima pe deplin”.
„Apostolul Pavel confirmă în modul următor acest adevăr:
„Voiesc mai bine să vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ
şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi străine”.
„Vestitul dascăl al creştinătăţii Grigore din Nazians zice:
„Mai întâi trebuie însuţi să fii o lumină ca să luminezi pe alţii, să te fi
apropiat de D-zeu ca să poţi atrage şi pe alţii, să ai mână ca să poţi
conduce pe alţii, să ai pricepere ca să poţi de sfaturi”.
„Iată pentru ce cer preoţilor, învăţătorilor, fruntaşilor şi
tuturor dascălilor fireşti ai poporului să se străduiască a-şi câştiga
mai întâi ei înşişi o cultură cât mai temeinică, pătrunsă de firul
roşu al creştinismului şi de tradiţiile bisericii noastre îndeosebi.
„Prin aceasta nu înţeleg să vă încărcaţi sufletul şi mintea

cu o sumedenie de cunoştinţe abstracte fără legătură cu viaţa
poporului. Intelectualismul platonic, care se mulţumeşte numai cu
cunoştinţe abstracte şi nu are simţ pentru realitate, pentru
acţiunile din viaţă, nu este pentru noi şi pentru starea, în care ne
aflăm. Asemenea intelectuali nu vor contribui cu nimic la ridicarea
culturii poporului. De altfel un popor se poate ridica pe o treaptă
mai înaltă de cultură numai atunci când fiii săi, câştigându-şi,
singuratici, elementele de cultură, au o pricepere largă pentru
trebuinţele obştiei întregi, atât în cele religioase, cât şi sociale,
politice, economice, artistice etc.
„Când o astfel de cultură vom
avea-o toţi – preoţi, dascăli, cărturari etc. –
nu vom dezvolta cunoştinţele noastre
numai între patru păreţi, nu vom ascunde
lumina aprinsă, sub obroc, ci ne vom
coborî în masele largi ale poporului,
cuprins de întunerec, ca să lumineze
tuturor şi să-i pornească la acţiuni, care
aduc progresul lor şi al ţării întregi. Viaţa
omului şi aşa se mistuie clipă de clipă şi,
după vorba lai Şaguna, „omul din clipa
când se naşte, începe a muri”. Deci cel
puţin să se mistuie fiecare, luminând pe
alţii şi îndemnându-i spre acţiuni
folositoare. Fig. 74. Dr. Miron
„Progres real în toate privinţele se Cristea după
poate numai acolo, unde e muncă alegerea ca episcop
continuă. Deci muncă conştiincioasă pe al eparhiei
terenul bisericesc, şcolar şi economic voi Caransebeşului.
cere de la toţi supuşii mei şi în special de
la acei, care au de la Sf. biserică poziţie cinstită şi frumoase
mijloace de trai.
„Orice muncă adevărată, făcută, după zisa Scripturei, „în
sudoarea feţei noastre”, este sfântă, are ceva divin într-însa. Labore
est orare, ziceau vechii călugări, adică munca este o rugăciune.
„Celebrul scriitor Tomas Carlyle zice în cartea sa: „A lucra şi
a nu dispera. Munca este misiunea omului pe acest pământ. Ea este
Evanghelia viitorului. Biserica ei este catedrala nemărginirii, care
are de cupolă şi acoperiş calea laptelui, iar de padiment mozaicul
verde al câmpiilor şi mărilor. Altarul ei este tronul de stele al Celui

Veşnic. Slujbele din ea sunt faptele nobile, acţiunile şi suferinţele
eroice pentru idei măreţe. Cântăreţii ei sunt vânturile vechi şi
oceanele şi glasurile nearticulate, dar instructive, ale soartei şi
istoriei.
„Este deci o adevărată plăcere a te ruga în acest măreţ
templu al muncii din întreaga fire, adică a muncii în sudoarea feţei
tale, cum toate din fire se mişcă, fac, dreg şi lucrează. Şi în această
catedrală a muncii pe toată linia adeseori voi chema cu clopotul
poruncilor mele arhipăstoreşti întreg clerul, toată dăscălimea, pe
toţi fruntaşii şi pe toţi credincioşii, căci
„Omul într-atât e om
„Cât în al ţării sale pom
„E ramură înfloritoare
„Şi foarte darnic roditoare.
„iar, după cuvântul scripturei, creanga, care nu produce
roadă, se taie şi în foc se aruncă.
„În munca voastră, iubiţi preoţi, dascăli şi cărturari, să
aveţi în vedere toate trebuinţele poporului, fie ele bisericeşti,
culturale, economice, sociale etc., deoarece adevărat progres este
numai acela, care dezvoltă în mod armonic toate forţele unui
popor. Îndeosebi să nu pierdeţi din vedere nici o clipă munca
pentru cele ideale, căci un popor fără ideal e pierdut.
„Deci fără a neglija faptele economice, importante şi ele, să
cultivăm religiozitatea, moralitatea şi toate gândurile şi ideile
măreţe, ca frăţietatea şi buna înţelegere cu toate confesiunile şi
neamurile, cu care D-zeu ne-a răsădit pe acelaşi pământ, apoi
egalitatea, libertatea, îndurarea de cel lipsiţi şi bolnavi, filantropia,
jertfirea de sine şi multe altele.
„În toate aceste direcţiuni vă cer să lucraţi, atât învăţând
cât şi făcând, căci pe unii îi mişcă cuvintele cu duh şi
convingătoare, iar pe alţii îi înduplecă la bine numai faptele,
exemplele bune – şi atunci, după cuvântul evanghelistului Matei:
„Cei care vor face şi vor învăţa, vor deveni mari în împărăţia lui
D-zeu”. Dar şi până să-i cheme D-zeu la sine, în împărăţia cea
cerească, pe cei cinstiţi, pe cei zeloşi şi muncitori, pe cei care, la
darea de seamă ce li-o voi cere, vor dovedi că au „înmulţit talanţii”,
au sporit în succese pastorale, eu şi consistoriul meu îi vom
aprecia, îi vom lăuda, îi vom distinge, peste mai multe îi vom pune,
fiind ferm convins că cel ce „mult face, mult trebuie să sufere”, iar
Carlyle zice că „prin suferinţe devenim, mai perfecţi”, deci mai

vrednici de orice distincţie.”
După ce Prea Sfinţia Sa binecuvântează pe toţi cei
prezenţi la actul solemn al instalării sale, precum şi pe
credincioşii din eparhie, şi după ce invocă ajutorul lui D-zeu,
pentru ca, sprijinit de sfetnicii consistoriului şi membrii
sinodului eparhial, de întreaga dăscălime, de toţi cărturarii
mireni şi conducătorii bisericii şi ai autorităţilor civile, să
poată munci şi contribui la progresul intereselor obşteşti
spre folosul bisericii şi al poporului românesc, se oficiază cu
mare pompă sf. liturghie. La serviciul divin au asistat între
alţii: dr. Vasile Hoszu, episcopul român unit al Lugojului, dr.
Zoltan Medve, prefectul judeţului, baronul Duca de Cadar,
Alexandru Mocsonyi, fraţii Nicolae şi Ignat Mircea din
Bucureşti, dr. George Morariu din T. Severin, Ştefan Velovan,
directorul şcolii normale din Craiova etc.
După liturghie, noul episcop a deschis sesiunea
sinodului eparhial din 1910, apoi a primit în audienţă 34
delegaţiuni, care i-au prezentat felicitările lor. La orele 2 a
avut loc un banchet, apoi o petrecere populară şi seara un
concert festiv sub conducerea maestrului I. Vidu.
CAPITOLUL XXIII.
CÂTE-VA CONSTATĂRI NECESARE
Am făcut o descriere mai pe larg a alegerii, hirotonirii şi

instalării episcopului dr. Miron Cristea, spre a arăta pe de o
parte marea simpatie şi încredere, de care se bucura noul
arhiereu din partea întregii opinii publice româneşti de peste
munţi, ca şi speranţele ce se puneau într-ânsul în sensul unei
galvanizări în conducerea intereselor bisericeşti şi naţionale,
iar pe de altă parte spre a concretiza programul şi ideile, cu
care înţelegea el să păstorească turma ce-i era încredinţată.
Era pe atunci o atmosferă destul de grea atât în
biserică, cât şi în politica fraţilor din Ardeal. Cu toate
loviturile date poporului românesc de guvernul unguresc,
prin legile sale bisericeşti, şcolare şi politice, se remarca o
dezinteresare şi moleşeală în spirite. Motivul? Multe
personalităţi din administraţia bisericească, ca şi dintre
conducătorii vieţii politice. rămăşite din creaţiile
mitropolitului Şaguna, îmbătrâniseră şi nu reuşeau să dea
un ritm mai viu acţiunii naţionalele în biserică, fie în
politică. Se cerea o primenire de către tineretul ieşit de la
universităţi, care îşi fixase ca lozincă: oameni noi la situaţii
schimbate. În diferite corporaţii, în sinoadele şi congresele
bisericeşti, pătrunseseră fruntaşii tineretului, fapt, care de
altfel coincidea şi cu întâmplările din viaţa politică, unde
forţele tinere, ca Maniu, Vaida-Voevod, Oct. Goga, Aurel Vlad
etc. începuseră să-şi facă drum spre conducere.
Coleg la universitate cu aceştia, se cerea şi d-rului
Cristea să fie complimentul lor corespunzător în direcţia
bisericească. Se pretindea de generaţia tânără ca biserica să
nu fie concepută ca un simplu teren pentru frământarea
teoretică a dogmelor şi pentru funcţiuni liturgice; se
accentua că la un popor civilizat religia are misiuni culturale
şi economice, că binele material se împleteşte în mod
armonic cu binele sufletesc al individului şi că nu este
suficientă o credinţă, care limitează pe creştini numai la
post, rugăciuni şi la visarea binelui de apoi. „La alte vremuri,

alte predici şi alte preocupări!” scria teoreticianul acestui
tineret, răposatul Ilarie Chendi.
D-rul Miron Cristea, cu felul său de
muncă şi cu ideile sale, pe care le-a
cristalizat precis în diversele sale cuvântări,
era considerat ca omul noii situaţii, căci iată
cum se exprimă Ilarie Chendi în No. 82 din
1910 al ziarului Tribuna din Arad:
„Cine te-a văzut în mediul din Sibiu, ici
ca director al unei societăţi artistice de cântări,
colo ca propunător al unei mari instituţii
financiare pentru preoţi; cine ţi-a auzit
Fig. 75. Scriitorul cuvântările calde, cu multe îndemnuri şi cu
Ilarie Chendi multe citate din operele învăţaţilor sau cine s-a
(n. 1873; convins de perspicacitatea ce o ai în materie
politică, vede uşor că eşti omul deplin al
m. 1913).
situaţiei, priceput, mlădios şi indicat a păstori,
cu mijloace moderne superioare, o comunitate religioasă de astăzi
şi a avea asupra vieţii publice de acasă o influentă hotărâtoare”.
Aceasta era de fapt credinţa generală în tot Ardealul,
care vedea în Miron Cristea pe cel mai potrivit bărbat pentru
a lua în mână frânele conducerii mult chinuitei episcopii a
Caransebeşului.
Dacă neaprobarea din partea împăratului a celor două
alegeri episcopale din urmă a stârnit în sufletele tuturor
credincioşilor o adâncă şi legitimă indignare, confirmarea
alegerii în persoana d-rului Miron Cristea a făcut să se uite
toate jicnirile de pân-aci şi să izbucnească o bucurie cum din
vremuri aproape imemoriale n-a mai avut poporul, care vedea
într-ânsul un reprezentant cum din cale afară de rar i s-a dat
pân-acum să aibă: Om tânăr, care dispunea de o aleasă
cultură bisericească şi profană; om modern, care nu trăia în
credinţa că biserica are datoria de a îngriji numai de cealaltă
lume, ci dă şi preocupărilor acestei vieţi atenţia cuvenită; om
întreg, care nu s-a sfiit nici odată a lucra ca un Român
convins, care nu înţelegea a-şi sacrifica sufletul, pentru ca să
parvină pe această cale; om care a lucrat cu o stăruinţă de
fier pe terenul culturii naţionale; bărbat, care era convins că a

fi Român adevărat nu este o greşeală, ci o datorie sfântă, şi că
a fi Român adevărat nu era de ajuns s-o spui numai cu gura,
ci să şi lucrezi pe toate terenurile, aşa cum reclamă
trebuinţele sufleteşti ale poporului.
Declaraţiunile făcute de părintele Miron Cristea cu
ocazia sfinţirii şi instalării sale confirmă de altfel pe de-a
întregul cum aprecia el dragostea, stima şi încrederea ce i-o
arăta poporul, ca şi felul cum îşi închipuia poporul că
trebuie să fie un episcop român. În această privinţă Neamul
Românesc al d-lui N. Iorga scria următoarele:
„Nu ştiu câţi arhierei români vor fi făcut declaraţii atât de
frumoase şi de categorice ca Prea Sfinţia Sa, declaraţii, care sunt
cu atât mai preţioase, cu cât toţi, care îl cunosc, ştiu că ele nu sunt
numai vorbe, ci o expresie a însuşi sufletului, care le-a făcut.
„Astăzi, când pentru unii cea mai mare virtute este a tăcea,
iar pentru alţii a se despărţi de popor şi a lucra încontra conştiinţei
lui sub cuvânt că îi vreau binele, declaraţiile părintelui Miron sunt
ca o mană cerească ce întăreşte în credinţă şi în luptă toate
rândurile de ostaşi pentru biruinţa adevărului. Voi urma – a zis
Prea Sfinţia Sa – pilda lui Moise, voind mai bine a suferi cu poporul
lui D-zeu decât a mă despărţi vre-odată de popor, care în toate
ocaziile ne înconjură cu atâta dragoste cum nu mai găseşte un
episcop la nici un alt popor din lume şi din graţia căruia şi noi am
devenit ceea ce suntem.
„Dacă declaraţiile cuprinse în discursul inaugural au
produs cea mai bună impresie şi au deşteptat încrederea că cu
ziua de azi începe o nouă eră, declaraţiile Prea Sfinţiei Sale din
cuvântările, cu care a răspuns la felicitările multelor delegaţiuni ce
i s-au prezentat, au fost o adevărată revelaţie şi pentru cei mai
buni prieteni, care îl cunoşteau şi care, cu această ocazie, au
învăţat să-l stimeze, să-l preţuiască şi să-l iubească şi mai mult”.
Într-o astfel de atmosferă prielnică şi caldă, de stimă
şi iubire, şi-a început cârmuirea noul arhipăstor al eparhiei
Caransebeşului, nu numai ca un uns al lui D-zeu, ci şi ca
un ales al poporului, în mâinile căruia cârja de păstor este şi
un sceptru de cârmuitor.
CAPITOLUL XXIV.
ÎN PLINĂ ACTIVITATE PASTORALĂ
Având mereu înaintea ochilor creşterea puterii

româneşti, pentru a spori forţele în lupta de rezistentă
naţională până la sosirea ceasului celui mare, pe care,
printr-o sugestie divină, îl întrezărea, repetând aproape în
toate ocaziile că „vor sosi şi pentru poporul român vremuri
mai bune”, Miron Cristea, îndată după ocuparea scaunului
episcopal, s-a dedicat cu noi puteri unei munci sistematice,
intense şi de tot minutul, unui adevărat apostolat.
SFINŢIRI DE BISERICI
Abia instalat, a îndeplinit târnosirea a trei locaşuri

dumnezeieşti şi anume: a bisericilor renovate din fruntaşele
comune Sacul şi Dalboşeţ şi apoi a bisericii noi din Buziaş.
Aceste sfinţiri de biserici erau totodată prilejuri de sărbători
naţionale, la care participa nu numai poporul din localitate,
ci şi din satele vecine, spre a asculta cuvântul vlădicii lor,
despre care auzise vorbindu-se atâta bine. Ecoul, pe care îl
produceau în sufletul mulţimii predicile neobositului
episcop, era totdeauna adânc şi folositor. Evlavia ce
transpira din ochii plini de însufleţire ai credincioşilor, o
dovedea pe deplin.
În 1911 a sfinţit cu mare pompă biserica reparată din
comuna Uzdin, o comună mare românească, situată la
extremitatea sud-vestică a Banatului, în apropiere de
Panciova, iar în vara anului 1912 noua biserică din Pătaş,
din valea Almăjului, şi în Septembrie, acelaşi an, biserica din
Alibunar.
ÎNFIINŢĂRI
DE INSTITUŢIUNI FOLOSITOARE
Condus de principiul că fără fapte viaţa este moartă,

d-rul Miron Cristea ţinea să premeargă el cu exemplul cel
bun şi să se înconjure de clerici tineri, harnici şi activi. Între
alţii cităm pe diaconul Mihail Gaşpar din Lugoj, cunoscutul
scriitor de azi, pe care, apreciindu-l ca om de acţiune, l-a
făcut protopop la Bocşa Montană. Hotărând să construiască
un nou local pe seama seminarului diecezan din
Caransebeş, el lansează o chemare către obştia credincioasă
ca să-i vină într-ajutor, dar pentru ca lumea rău
înţelegătoare să nu poată zice că episcopul numai cere şi el
nu dă nimic, oferă însuşi, din toată sărăcia sa, suma de
5000 coroane aur. Răsunetul a fost din cele mai
încurajatoare.
Alt caz: Românii din oraşul Vârşeţ n-aveau biserică
din vremuri îndepărtate şi mergeau la biserica sârbească.
Despărţindu-se însă Românii de ierarhia bisericească a
Patriarhului sârb din Carlovitz, ei şi-au încordat toate
puterile ca să-şi clădească şi ei biserica lor – şi cum această
năzuinţă se apropia de realizare chiar în primele zile de
păstorire a noului episcop, prin punerea pietrei
fundamentale, el îi încurajează printr-o scrisoare adresată
protopopului Traian Oprea, însoţită de un dar în suma de
2000 coroane.
Sfinţirea cu deosebită solemnitate a acestui sfânt
locaş s-a făcut în ziua de 5 Iunie 1913, în prezenţa capilor
autorităţilor locale şi a episcopului sârb G. Zmejanovici. În
discursul rostit cu acest prilej în catedrala sârbească din
Vârşeţ, episcopul dr. Miron Cristea spune următoarele
adevăruri:
„Biserica noastră românească a avut veacuri de suferinţă.
Poporul român greco-oriental, rămas fără păstori şi mângâietori
proprii, a ajuns în secolul al 18-lea sub ierarhia sârbească. Mult
timp mitropolitul de la Carlovitz şi alţi episcopi sârbi au fost
consolatorii poporului român pravoslavnic.
Acum însă avem şi noi mitropolie naţională română

ortodoxă. Acum ne luăm rămas bun de la voi, mulţumindu-vă
pentru ocrotire. Cu ziua de mâine despărţindu-ne de voi, vă
încredinţăm că despărţirea n-are nici un fel de tendinţă
agresivă. Trăim în şi prin biserică şi astfel năzuinţele noastre
reclamă o vatră proprie naţională. Scopul nostru este numai ca
credincioşii noştri de aici să se închine lui D-zeu în limba lor
naţională, ca astfel cu atât mai uşor să apărăm pravoslavia”1.
Un amănunt interesant: Printre numeroşii Români cu
dragoste de biserică, care au venit cu obolul lor în ajutorul
construirii acestei biserici, se afla şi marele mecenate
basarabean Vasile Stroescu, care nutrea o deosebită stimă şi
simpatie faţă de d-rul Cristea, prin mijlocirea discretă a
căruia făcea inimosul boier basarabean toate generoasele
sale danii.
O nouă dovadă de modul luminat cum înţelegea noul
episcop să-şi îndeplinească misiunea de arhipăstor poate
servi şi faptul că, la îndemnul Prea Sfinţiei Sale, s-a înfiinţat
în Caransebeş o „Tovărăşie şcolară”, cu scopul de a
familiariza pe elevii seminarului teologico-pedagogic cu ideea
cooperatistă şi conducerea de tovărăşii sau cooperative, apoi
a ajuta pe elevii lipsiţi de mijloace şi a organiza excursiuni de
studii în străinătate pentru înavuţirea tinerilor preoţi şi
învăţători cu cunoştinţe noi şi folositoare în viaţa lor de
păstori în mijlocul poporului.
ÎNDEMNURI PENTRU ÎNVĂŢĂTORI
În ziua de 4 Aprilie 1911, episcopul Miron a descins în

mijlocul învăţătorilor, convocaţi anume la Caransebeş. Într-o
caldă cuvântare el le-a dat multe sfaturi înţelepte. I-a
îndemnat să studieze şi să citească legile şcolare ungureşti,
pentru ca astfel să se poată apăra mai uşor faţă de
pretenţiile exagerate ale revizorilor şcolari unguri cu privire
1 Vezi Românul din Arad (8 Iunie 1913).

la propunerea limbii maghiare. Le-a pus la suflet să dezvolte

şi o activitate extra şcolară pentru ridicarea poporului în
cultură şi bună stare, accentuând că munca, pe care o face
învăţătorul, nu trebuie să fie făcută numai în vederea
salariului, ci din curată însufleţire pentru cultivarea
neamului. La urmă le-a cerut să caute ca să trăiască în
bună înţelegere cu preoţii şi să se ajute reciproc în toată
activitatea lor pentru ridicarea poporului.
VIZITE CANONICE
În luna Iulie 1911, P. S. Sa episcopul Miron

întreprinde vizite canonice în protopopiatul Făgetului. Timp
de 12 zile a cercetat 49 de comune. Deşi era în toiul muncii
câmpului, noul arhiereu a fost pretutindeni întâmpinat cu
multă căldură şi entuziasm.
Fig. 76. Episcopul Miron Cristea în vizitaţiune canonică

în comuna Poeni (jud. Severin).
Spre sfârşitul vizitelor canonice, episcopul Miron,

mişcat de stima şi iubirea nemărginită, cu care a fost primit
de popor în toate părţile, şi-a exprimat dorinţa că ar voi să
sfinţească un loc, la care ţine mult poporul, ca să rămână
vecinică amintirea vizitelor sale. Inimosul advocat din Făget,
dr. George Gârda, poetul specific al Bănăţenilor, care
cunoştea toate durerile şi bucuriile
populaţiei din aceste părţi, a emis ideea
că cel mai nimerit loc pentru acest scop
nu poate fi altul decât Balta caldă din
apropierea Făgetului.
Zis şi făcut. Timp de 4 zile s-a
discutat şi în sfârşit s-a hotărât definitiv
ca să se sfinţească Balta caldă, care
este un izvor de apă minerală,
conţinând elemente chimice cu putere
vindecătoare de boli, lucru cunoscut în
partea locului şi chiar în depărtări mai
mari, de unde vin oamenii să-şi caute
Fig. 77. Dr.
sănătatea, făcând baie în micul lac
George Garda,
format de acest
advocat în Făget.
izvor artezian, a
cărui temperatură este constantă şi
vara şi iarna. De aici şi numirea de Baia
caldă.
Sfinţirea izvorului, situat pe
hotarul comunei Româneşti, a avut loc
în ziua de 23 Iulie, în asistenţa unei
mulţimi enorme (aproximativ zece mii)
de ţărani şi ţărance, sosiţi din
împrejurimi. Pe lângă Prea Sfinţia Sa a
oficiat şi veneratul protopop al
Făgetului Sebastian Olariu, înconjuraţi Fig. 78. Protopopul
de 10 preoţi, îmbrăcaţi toţi în odăjdii. Seb. Olariu din
Făget.
Cântările bisericeşti au fost executate
de admirabilul cor din comuna Curtea, condus de harnicul
învăţător Ioan S. Caba. Vremea minu-nată şi cântările

bisericeşti înduioşează inimile astfel, încât mulţi, foarte mulţi
ţărani, bărbaţi şi femei, varsă şiroaie de lacrimi de bucurie şi
însufleţire.
După terminarea liturghiei urmează cel mai înălţător
act: sfinţirea apei, sfinţirea izvorului. Când Prea Sfinţia Sa
aruncă crucea în apă, o mulţime de ţărani şi ţărance dau
năvală asupra izvorului, unii ca să ia apă în sticle, iar
femeile să se spele pe obraz ca să rămână vecinic tinere şi
frumoase.
Terminându-se serviciul divin, episcopul Miron, ca
Christos în pustie, ţine o admirabilă şi mişcătoare vorbire
poporului, pe care îl îndeamnă la iubirea de neam şi lege, la
dragoste de patrie şi îl învaţă să fie cu respect şi stimă faţă
de organele bisericeşti şi civile. Spune poporului că şi printre
conducătorii neamului nostru sunt mulţi bărbaţi harnici şi
cu sinceră dragoste de popor. Asemenea bărbaţi trebuie să
fie respectaţi şi iubiţi. Un astfel de conducător – zice Prea
Sfinţia Sa – este preotul comunei Bujor, cu numele Dimitrie
Iosof, pe care, pentru meritele sale câştigate pe terenul
activităţii bisericeşti şi şcolare, îl distinge cu brâu roşu, care i
se şi predă imediat.
„BALTA CALDĂ” PRIMEŞTE

NUMELE DE „IZVORUL MIRON”
În timpul mesei, care a urmat lângă izvorul

tămăduitor, părintele protopop Seb. Olariu se ridică şi
propune ca pe viitor Baltă caldă să se numească Izvorul
Miron, propunere, pe care miile de oameni o primesc cu mare
însufleţire.
În ziua de Sî. Ilie a anului 1912, mulţimea poporului
s-a adunat din nou la slujba sfinţirii apei ce s-a oficiat la
izvorul miraculos. Cu acest prilej s-a pus şi temelia unui
sfânt locaş de mănăstire, iar părintele Anghel din Coşava a
dat citire următorului act, care s-a zidit apoi în fundament:
„În numele Tatălui, al Fiului şi al Sf. Duh!
„Întru amintirea vizitaţiunei canonice, făcută de Prea Sfinţitul

Episcop al de Dumnezeu scutitei eparhii a Caransebeşului
„Dr. Elie Miron Cristea
în ţinutul Făgetului, în vara şi toamna anului 1911, şi întru
reîmprospătarea şi cultivarea frumoaselor învăţături creştineşti şi
cetăţeneşti sămânate de numitul archipăstor în cele 49 comune
cercetate:
Fig. 79. Biserica clădită lângă „Izvorul lui Miron”.
„Clerul şi poporul drept credincios român din aceste părţi a

hotărât întemeierea unui loc de sfântă mănăstire şi de pomenire
lângă Balta caldă, de pe teritoriul comunei Româneşti, unde în
cursul vizitaţiunei, anume la 5 (18) Iulie 1911, Prea Sfinţia Sa
episcopul Miron, înconjurat de preoţimea din ţinut şi în faţa a mii de
credincioşi, a slujit sfânta liturghie, sfinţind şi apele izvorului,
botezat atunci de popor Izvorul Miron.
„Cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Domn Episcop
aşezatu-s'a întreagă temelia sfintei mănăstiri în ziua Sf. prooroc Ilie
1912, în faţa unei mari mulţimi de popor, de către exmisul
episcopesc, Prea Onoratul Domn Protopop al ţinutului Sebastian
Olariu al Făgetului, care a slujit în fruntea mai jos iscăliţilor preoţi,
cerând de la părintele ceresc ca să întărească cu puterea sa
nemărginită această temelie, încât Sf. mănăstire să rămână spre

vecinică pomenire strămoşiască, apele izvorului să devină
aducătoare de uşurare trupească şi sufletească, iar slujbele
îndeplinite aici şi învăţăturile propovăduite de la acest loc să fie un
izvor nesecat de mângăiere sufletească celor ce cu credinţă şi
dragoste se vor apropia de acest sfinţit lăcaş. Amin!
La Izvorul Miron, în ziua Sf. prooroc Ilie, 1912”1.
Spre lauda iniţiatorilor acestei măreţe idei, mai
amintesc că clădirea acestei mănăstiri este deja ridicată de 4
ani, fiind sfinţită cu mare pompă şi asistenţă în ziua de Sf.
Ilie a anului 1925, având marea mulţumire sufletească să
asist şi eu la târnosirea ei în societatea d-lor Alex. Lapedatu,
p-atunci ministru al cultelor, şi general Traian Moşoiu,
ministrul lucrărilor publice.
SFINŢIREA NOUII ŞCOLI ORTODOXE

DIN LUGOJ
Harnicul popor lugojan, care din timpuri străvechi a

arătat o mare dragoste faţă de biserică, neam şi cultura
românească, serba cu mare solemnitate, în ziua de 13/26
Novembre 1911, sfinţirea frumosului nou local de şcoală ce
construise cu propriile-i sacrificii. Actul sfinţirii a ţinut să-l
săvârşească însuşi Prea Sfinţia Sa episcopul Miron, care a
fost primit de Lugojeni, conduşi de regretatul protopop dr.
George Popovici, într-un mod deosebit de călduros şi cu mare
cinste. Intrarea sa în oraş s-a făcut în sunetul clopotelor de
la ambele biserici româneşti: ortodoxă şi unită. Ca în toate
ocaziile unor asemenea festivităţi, d-rul Miron Cristea a ţinut
şi de astă dată o cuvântare plină de învăţăminte şi care a
cucerit sufletele marii mulţimi a credincioşilor prezenţi.
După ce explică motivele de înalt ordin moral, pastoral şi
naţional, care l-au îndemnat să primească invitaţia şi ca el,
în persoană, să îndeplinească actul sfinţirii şcolii şi după ce
scoate în relief calităţile frumoase ale Lugojenilor, totdeauna
1 Vezi Românul din Arad No. 162 din 1912.

entuziaşti pentru tot ce este frumos, nobil şi românesc,

pentru şcoală, biserică şi cultura românească, Prea Sfinţia
Sa continuă astfel:
„E frumos să fii Bănăţean şi este şi mai frumos să fii
Lugojan, dar această mândrie e împreunată şi cu o grea
răspundere în faţa viitorului.
Această mândrie se va putea menţine cu statornicie numai
dacă va avea de temelie puternică şi neclintită toate acele frumoase
şi alese virtuţi creştineşti, cetăţeneşti şi sociale, care au împodobit
pe părinţii şi strămoşii noştri, fie că au fost ei cărturari inteligenţi,
fie meseriaşi iscusiţi sau harnici plugari”.
Apoi, după
ce binecuvânta
toate breslele
româneşti din
Lugoj, care for-
mează mândria
Românilor de
pre-tutindeni, şi
îşi exprimă do-
rinţa înfiinţării,
tot în acest oraş,
a unei şcoli supe-
rioare române de
fete, înţeleptul
arhiereu insistă
Fig. 80. Noul local al şcolii primare ortodoxe
asupra caracte-
din Lugoj.
rului moral şi
naţional, pe care trebuia să-l urmărească învăţământul
românesc.
„Nu cunoştinţele cuiva, fie el oricât de învăţat, aduc cel mai
mare folos societăţii, ci cinstea, de care este condus omul în
acţiunile sale. Cu ce mulţumire cucernică răspunde popa Irimie,
din poezia lui Oct. Goga, la întrebarea călătorului drumeţ:
„– Pe cine îngropi, părinte, azi?
„– Pe un om de omenie!
„Ferice de acela, despre care la moartea sa să se poată zice,

de cei care l-au cunoscut, că a fost om de omenie. Oamenii de
omenie au să crească şcoala populară a tuturor popoarelor.
„Aceasta se poate obţine numai dacă învăţătorii vor şti vorbi
tinerimii la inimă, iar la inimă se poate vorbi cu efect, mai ales
micilor odrasle, numai în limba pe deplin înţeleasă de ei, în limba
maternă, căci e mare adevărul exprimat atât de frumos de M.
Eminescu în cuvintele: „Omul numai în limba sa îşi pricepe pe deplin
inima”, acelaşi adevăr îl fixează şi Sf. Scriptură în cuvintele
apostolului Pavel: „Aşa şi voi, de nu veţi da prin limbă, cuvânt cu
buna înţelegere, cum se vor cunoaşte cele vorbite? Veţi vorbi ca în
vânt”.
„Deci ca să nu vorbim – după vorba apostolului Pavel – în
vânt, trebuie să folosim cu zel toate orele admise, spre a da
tinerimii cuvinte cu bună înţelegere, ca să asimileze cunoştinţele
prădate şi să le prefacă în convingeri de folos pentru viaţa de mai
târziu.
„Pe de altă parte de câte ori veţi privi pe ferestrele acestei
şcoli şi veţi vedea această măreaţă biserică, să staţi şi să înţelegeţi
că din rădăcinile bisericii a răsărit pe acelaşi petec de pământ şi
scoală aceasta confesională. Deci învăţăturile acestei biserici şi
tradiţiile legii strămoşeşti trebuie să formeze temeliile instrucţiunii
şi educaţiunii ce se va da tinerimii în această şcoală, ca să iasă din
ea creştini evlavioşi şi buni ortodocşi.
„Nouă nu ne trebuie oameni învăţaţi şi fără credinţă, căci
aceştia pot deveni mai răi decât fiarele sălbatice, care te sfâşie la
marginea codrului”1.
O ŞARJĂ ÎN CONTRA SEMIDOCTISMULUI
Cu sensibilul reflector al sufletului său, mereu în

observaţie şi studiu, episcopul d-rul Miron Cristea a fost izbit
în eparhia sa de apariţia unui semidoctism miop şi
periculos, care începuse a-şi manifesta influenţa sa
distrugătoare în toate direcţiunile, schimonosind obiceiurile
şi tradiţiile vechi româneşti. Astfel casa ţărănească îşi
1 Vezi Drapelul din Lugoj, No. 131 din 1911.

pierdea formele vechi originale, interiorul ei căpătând un

aspect de mahala, iar portul, jocurile şi limba se împestriţau
cu elemente străine, încât îşi pierdeau farmecul lor originar,
însăşi biserica, cea mai de căpetenie instituţie a poporului,
nu era scutită de acest fals curent inovator. Arhitectura
bisericească nu mai avea nimic artistic, pictura pierdea orice
legătură cu trecutul, iar podoabele ei interioare înfăţişau o
caricatură a tuturor stilurilor. Până şi copiii, care
îndeplineau rolul lor modest la slujbele religioase, îmbrăcau
peste stihar gulerul „administranţilor” papistaşi.
Cum această primejdie externă putea trece şi la
convingerile religioase interne, spre a le zgudui şi slăbi, Prea
Sfinţia Sa episcopul Miron s-a simţit îndemnat să combată în
public acest semidoctism şi în sinodul eparhial din
primăvara anului 1912 a făcut o drastică şarjă împotriva
acestui fenomen, care îl îngrijora.
Iată cum se exprimă el în această privinţă:
… „Cum am ajuns la această decadenţă? Cauzele pot fi
multe, dar desigur cea mai principală este: neglijarea din partea
noastră a poporului şi a tendinţelor lui de dezvoltare continuă într-o
direcţie sănătoasă.
„Conducătorii, ieşiţi din sânul lui, l-au lăsat în voia sa şi nu
i-au dat îndrumările sănătoase, de care avea nevoie ca să nu
rătăcească pe căi greşite. Cu destul de puţine excepţiuni, cei mai
mulţi s-au interesat de popor numai atunci când aveau lipsă de
sprijinul lui sau aveau vreun câştig în urma slujbei lor.
„Răul e constatat în multe părţi, dar mă întreb ce trebuie
făcut spre a împiedeca răspândirea lui?
Să ne întoarcem la viaţa patriarhală din trecut, este cu
neputinţă. Lumea ne împinge înainte, vrând-nevrând. Poporul este
ca o apă vie, care mereu vrea să curgă, să se mişte, să se dezvolte.
„Trebuie deci să reluăm firul unei dezvoltări normale în
legătură cu tradiţiile trecutului. Aceasta se poate numai prin
mijloacele unei culturi adevărate şi temeinice, izvorâtă din
trebuinţele proprii şi scutită de curentele, care nu se potrivesc cu
noi şi cu firea noastră.
„… În acest scop invit pe toţi fruntaşii eparhiei prezenţi aici,
ca şi pe cei de acasă, clerici şi mireni, să studieze starea
credincioşilor bisericii noastre, să le cunoască nevoile şi să le
aprofundeze trebuinţele, să descalece cât mai des în masele largi

ale poporului, spre a le da îndrumări în trebile bisericeşti şi
culturale, curăţând holda de buruieni şi neghină, ca astfel floarea
unui progres sănătos să se poată dezvolta nestânjenită.
„… În trecut întreg sufletul poporului era format sub
influenţa binefăcătoare a unei vieţi casnice proprii, deşi
patriarhală, dar totuşi frumoasă şi originală, şi mai ales sub
înrâurirea puternică a bisericii strămoşeşti, care în curs de veacuri
i-a fost aproape singurul izvor de hrană sufletească. De aceea din
toate manifestaţiunile vieţii sale sufleteşti transpira acelaşi duh
sănătos din jurul vetrei strămoşeşti, precum şi mirosul sărbătoresc
al fumului de tămâie, care, străbătând printre bârnele simplei
bisericuţe de lemn, umplea întreaga atmosferă idilică a satelor
noastre.
„Preoţii acestor biserici, ieşiţi din elita ţăranilor noştri de la
sate, se deosebeau de ceilalţi credincioşi numai prin o cunoaştere
mai temeinică a cărţilor sfinte, a tipicului şi cântărilor bisericeşti.
Nu aveau o înaltă cultură lumească, dar în schimb erau cu atât
mai evlavioşi, mai buni bisericani şi de o cinste ireproşabilă.
Totdeauna erau strâns legaţi de toate interesele poporului lor şi în
nici o împrejurare nu se despărţeau de el.
„În asemenea împrejurări raportul dintre preot şi
credincioşi era intim, familiar, întemeiat pe încrederea dintre un
părinte şi fiii săi. Era o legătură indisolubilă. Casa preotului era
deschisă tuturor poporanilor, care ieşeau mângâiaţi sufleteşte, în
urma sfaturilor cuvenite ce li se dau în afacerile lor de toate zilele.
„Acest fapt întărea mult puterea bisericii noastre ca
instituţie socială. Dar vremurile noi au schimbat multe din faţa
acestei icoane,
„De o parte preoţii s-au ridicat în cultură, fără ca prin
aceasta să câştige ceva religiozitatea şi evlavia lor, ba dimpotrivă
creşterea lor în şcoli străine, neţinând seamă de trebuinţele
credincioşilor şi ale bisericii naţionale, căreia aveau să slujească,
i-a mai îndepărtat adeseori de vechile tradiţii ale vieţii noastre
religioase.
„Acest fapt i-a îndepărtat pe mulţi şi de popor. Relaţiile
dintre preot şi credincioşii săi s-au mai răcit. Casa preotului nostru
din multe sate nu mai are aceeaşi intrare largă şi deschisă pentru
toţi sătenii şi pentru toate femeile fruntaşilor, care vin, ca naşe, cu
finuţii lor în braţe ca să poftească pe „părintele” la botez. Uşa
caselor preoţeşti s-a mai închis, căci, chiar dacă preotul i-ar vedea
bucuros pe credincioşi în casa sa, n-o permite uneori „doamna
preoteasă”, care crede că mobilele şi covoarele aduse ca zestre nu
sunt pentru opincile poporenilor, faţă de care creşterea ei, primită
în institute străine de noi şi cultura noastră, nu prezintă nici un
interes deosebit.
„Pe de altă parte mijloacele de comunicaţie atât de uşoare,
precum şi o mulţime de alţi factori au produs oarecare turburare şi
dezechilibru în evoluţia succesivă şi naturală a dezvoltării
popoarelor. Curente străine s-au ciocnit şi bătut în capete,
producând ca efecte nişte extreme ridicole şi adeseori periculoase.
„Poporul nostru încă a fost atins de suflul acestor curente
şi mişcări sociale şi rezultatul este că o foarte mare parte a
credincioşilor noştri a ajuns într-o stare de semidoctism, care este
departe de nivelul unei culturi adevărate şi în conformitate cu firea
noastră etnică.
„În această stare culturală, poporul nostru este foarte greu
de condus şi uşor el poate apuca pe o cale de-a dreptul
primejdioasă”1.
Judicioasele constatări şi observaţiuni din această
cuvântare, ca şi luminata circulară din 18 Mai 1912,
adresată clerului şi poporului din eparhie cu privire la
construirea locuinţelor particulare, precum şi şcolare şi
bisericeşti, apoi apelul către întreaga obştie pentru
ajutorarea inundaţilor (4 Iunie 1912), ca şi circulara din 15
Septembrie 1912 împotriva alcoolismului, au făcut o
profundă impresie asupra întregului popor şi au dat
rezultate din cele mai fecunde.
COMEMORAREA PROFESORULUI
D. CICHINDEAL
În Novembre 1912, seminarul teologic-pedagogic din

Caransebeş a sărbătorit şi el aniversarea de 100 de ani de la
1 Vezi Gazeta Transilvaniei No. 85 din 1912.

înfiinţarea institutului pedagogic român din Arad, al cărui

prim director a fost învăţatul profesor Dimitrie Cichindeal.
Cu acest prilej episcopul dr. Miron Cristea a ţinut în
catedrală o pătrunzătoare predică, din care găsim instructiv
să reproducem următoarele:
„Neuitatul Şaguna, mergând în 1847 ca episcop românesc
la Sibiu, n-a aflat ca reşedinţă episcopească decât o casa simplă,
care servea şi ca locuinţă pentru episcop şi ca seminar şi ca
biserică, o cameră a casei fiind prefăcută în capelă. La această
bisericuţă se adunau Dumineca copiii români din şcolile străine
ale Sibiului. Era îmbulzeală mare. Copiii se înghesuiau pe lângă
tronul arhieresc, pe lângă stranele cântăreţilor, ba chiar şi în
sfântul altar, nefiind loc de ajuns. Crâsnicul se chinuia să dea la o
parte pe copii, dar nemuritorul Şaguna îl oprea zicându-i ca
Mântuitorul: „Lăsaţi pe copil să vină la mine, căci unora ca
acestora este împărăţia cerurilor”.
După ce biciuieşte unele scăderi ale credincioşilor din
Caransebeş, ca schimonosirea frumoasei limbi româneşti, ca
şi a portului naţional, apoi obiceiul unor părinţi de a-şi
trimite copiii în şcoale străine, Prea
Sfinţia Sa continuă astfel:
„Inteligenţa română din Caransebeş,
care ar trebui să dea exemplu în toate
inteligenţei din alte oraşe, de asemenea lasă
de dorit. Doamnele şi domnişoarele se ocupă
mai mult cu flirtul decât să citească o carte
românească şi să se intereseze de literatura
română.
„Era expus deunăzi în vitrina librăriei
diecezane portretul lui Dimitrie Cichindeal, a
cărui aniversare de 103 ani de la naştere o
Fig. 81. Profesorul serbăm tocmai în anul acesta. Doamnele
Dim. Cichindeal, şi d-şoarele române trec pe lângă librărie
profesor la şi nu se opresc să vază icoana preotului
seminarul ortodox Cichindeal. Dar nu e de mirare. Cum o să
din Arad te intereseze acest portret, când nu ştii
(n. 1775; m. 1818). cine a fost Cichindeal, când nu cunoşti pe
bărbaţii noştri mari, care ne-au dat,
păstrat şi susţinut biserica, scoală şi toate instituţiunile.
Cichindeal a fost unul din cei mai de frunte bărbaţi

bănăţeni, care ne-a salvat biserica de sub ierarhia sârbească, a fost
primul director al pedagogiei române din Arad, căreia Românii
bănăţeni au să-i mulţumească toată cultura lor, cum zice marele
istoric Papiu Ilarian.
Cichindeal a suferit persecuţiuni mari din partea Sârbilor, a
fost un martir, a cărui icoană trebuie s-o cinstim cu smerenie şi
recunoştinţă”1.
Cuvintele de aur ale înaltului prelat au fost sorbite cu
nesaţ de toţi credincioşii, iar d-nele şi d-şoarele
caransebeşene, cele vizate, au petrecut câteva clipe de
mustrare, dar şi de reculegere sufletească.
1 Vezi Drapelul din Lugoj No. 108 din 1912.

CAPITOLUL XXV.
CÂTEVA GESTURI
DE SOLIDARITATE NAŢIONALĂ. INTRAREA
ROMÂNIEI ÎN RĂZBOIUL MONDIAL
Ajuns la 41 de ani pe o treaptă aşa de înaltă, ca cea

de episcop al frumoasei eparhii a Caransebeşului, d-rul
Miron Cristea şi-a dat seama că el devenea implicit şi
purtătorul destinelor generale ale poporului român din
regatul de p-atunci al Ungariei. În această nobilă misiune
arhierească, tânărul episcop se socotea de fapt executorul
dorinţei marelui ierarh Andrei baron de Şaguna, precizată
astfel într-un discurs al său:
„Dea D-zeu ca până la capătul veacului să fie tot aşa:
să ne mai întâlnim la masa mamei noastre comune, să ne
îndulcim de limba, naţionalitatea şi toate câte sunt ale
Românului”.
SERBĂRILE DE LA BLAJ DIN AUGUST 1911
Dacă o asemenea înţeleaptă concepţie naţională din

partea arhiereilor români, ortodocşi şi uniţi, a adus foloase
reale poporului românesc în anul 1848, când episcopul
Şaguna a mers la braţ cu episcopul unit Lemeni pe câmpia
libertăţii de la Blaj, apoi la 1861 (23 Octombrie), când s-a
întemeiat, la Sibiu, „Asociaţiunea transilvană pentru cultura
şi literatura poporului român” (Astra de azi), cu atât mai
mult se recomanda prelaţilor români această ţinută demnă
şi unitară în anul 1911, când guvernul din Budapesta, în
şovinismul său turbat, uza de toate mijloacele în scopul
maghiarizării Românilor. Şi, spre cinstea lor, membrii
episcopatului român al celor două biserici româneşti din
Ardeal au fost la înălţimea chemării lor cu prilejul serbărilor,
care au avut loc la Blaj, în zilele de 28 şi 29 August 1911,
când se prăznuia jubileul de 50 de ani de la înfiinţarea Astrei
şi se ţinea şi adunarea generală a „Societăţii fondului de

teatru român”.
Am avut fericirea să asist şi eu
la aceste înălţătoare serbări în socie-
tatea marelui şi talentatului nostru
scriitor Ion Luca Caragiale, pe care îl
întâlnisem la Budapesta în cafeneaua
Hotelului „Jügerhorn”, înconjurat de o
mulţime de studenţi români, în
mijlocul cărora simţea o mare plăcere
să petreacă. Vocea sângelui nu se
dezminţea. Caragiale era, după mamă,
originar din Braşov.
A rămas neşters în sufletul meu Fig. 82. I. Luca
tabloul pe care-l prezenta atunci Caragiale (n. 1852;
catedrala Blajului, care întrunea la o m. 1911).
masă pe toţi prelaţii celor două biserici
româneşti: la stânga mitropolitul Blajului dr. Victor Mihali de
Apşa cu episcopul ortodox al Aradului Ioan I. Pap şi
episcopul unit de la Lugoj dr. Vasile Hoszu, iar la dreapta
mitropolitul Sibiului Ioan Meţianu cu episcopul unit de la
Oradea Mare dr. Dimitru Radu şi episcopul Caransebeşului
dr. Miron Cristea. Erau toţi îmbrăcaţi la fel.
Priveam ca fermecat la acest tablou rar, cu aceiaşi
fiori cu care ascultau străbunii noştri acel Carmen seculare,
care se cântă numai din o sută în o sută de ani odată.
Imaginea aceasta, completată cu mersul tuturor acestor
arhierei la cimitir, în sunete de clopote, ca să aducă omagii
de pietate mormintelor sfinte ale înaintaşilor de vrednică
memorie, îmi apărea ca un far luminos, care arată călătorilor
în timpul nopţii calea ce au s-o parcurgă şi primejdiile, de
care trebuie să se ferească, îmi venea, privindu-i, să le strig:
– Aşa vă şade bine, în fruntea neamului întreg, care
este izvorul puterii şi măririi voastre!
Fără îndoială, gestul acesta elocuent de solidaritate
naţională a fost subliniat, precum merita, de întreaga lume
prezentă şi a trezit în toate sufletele o enormă bucurie.
246 Ion I. Nistor
CONFERINŢA
EPISCOPULUI MIRON CRISTEA LA BLAJ
În afară de faptul apariţiei „blocului naţional” al

membrilor episcopatului român şi zborul lui Aurel Vlaicu,
primul aviator român, cu maşina sa inventată şi construită
de el, printre senzaţiile serbărilor de la Blaj a fost fără
îndoială şi interesanta conferinţă rostită de episcopul Miron
Cristea despre originea jocurilor şi a teatrului la popoarele
păgâne şi la Români, care, prin concluziile de ordin naţional
şi politic de la urmă, a stârnit un mare şi profund
entuziasm. Accentuarea principiului că „de la vlădică până
la opincă” arhiereii sunt una cu poporul, nici nu se putea să
nu fie considerată ca cel mai însemnat eveniment demn de
reţinut al serbărilor de la Blaj.
Iată părţile esenţiale din această instructivă
conferinţă:
„Între aşezămintele de cultură ale unui popor, teatrul
naţional trebuie să ocupe un loc de frunte, căci, dacă teatrul e
bine condus, el poate să devină o şcoală din cele mai
importante pentru creşterea şi entuziasmarea maselor mari
ale poporului: o şcoală, care în general ne nobilitează ca
oameni; o şcoală, care ne evocă şi reprezintă faptele glorioase
ale strămoşilor, înălţându-ne astfel conştiinţa şi mândria
naţională şi oţelindu-ne virtuţile cetăţeneşti cu toate ramificaţiunile
iubirii de patrie şi de neam; o şcoală, care mai pre sus de toate
contribuie la formarea caracterelor, fără de care nici un popor nu
poate ajunge la creangă verde; o şcoală, care ne înfăţişează
viaţa idilică a poporului cu toate neîntrecutele noastre
obiceiuri, datine şi cu manifestaţiunile ei caracteristice.
„Teatrul trebuie să mai cultive muzica, cântările şi
dansurile originale ale poporului, care sunt comori din cele mai
preţioase ale Românului. Am face o greşeală de neiertat, dacă n-am
fixa, n-am cultiva şi am lăsa să piară aceste însuşiri admirabile ale
poporului de la ţară, pe care viaţa modernă din zilele de azi tot mai
tare le surghiuneşte din satele noastre, odinioară atât de
pline de farmec, de poezie şi de viaţă idilică.
„Să nu vi se pară curios, doamnelor şi domnilor, că un

preot, ba chiar un arhiereu, vă vorbeşte despre lucruri, pe care
mulţi le consideră atât de profane sau lumeşti: despre teatru,
cântări, dansuri sau jocuri. Doar sfântul Ioan Gură de Aur alt fel de
om a fost şi totuşi, mai ales în tinereţe, voind a cunoaşte toate
zbuciumările sufleteşti ale societăţii de pe vremea lui, s-a interesat
şi a vizitat des teatrul de la Atena.
„Eu cred, onorată adunare generală, că şi un preot şi chiar
un arhiereu se poate interesa şi poate vorbi despre toate
trebuinţele unui popor. Atârnă numai de ce şi cum vorbeşte, cum
pune chestiunea?
„Mulţi dintre D-voastre veţi fi surprinşi, dacă vă voi
descoperi adevărul istoric, că dansurile, jocurile şi teatrul au izvorât
din religia popoarelor. În vechime au existat popoare, ce e drept
necreştine – şi mai există şi azi – la care dansurile nu erau altceva
decât acţiuni rituale, religioase, de preamărire a zeilor sau de
mulţumită şi cerere. In această privinţă se pot înşira sute şi mii de
exemple. Eu voi cita numai câteva.
„Grecii vechi, de exemplu, aveau multe jocuri religioase. La
Delos jucau tinerii în sunete de flaut şi ceteră în jurul jertfelor ce se
aduceau. Dansurile religioase, însoţite de cântări, numite päane,
erau în uz mai ales în insula Creta. Jucau în semn de mulţumire
sau bucurie, că au scăpat de vreun năcaz sau suferinţă. Prosodion
sau enoplion era un alt joc ritual, de procesiune, când mergeau la
vreun altar sau templu, pe care îl înconjurau.
„Procesiunile religioase din zilele noastre, de exemplu din
România şi din ţările catolice, în frunte cu preoţimea, cu episcopii
şi cu icoana făcătoare de minuni, sunt rămăşiţele unor asemenea
procesiuni cu jocuri rituale păgâne.
„Chiar şi Grecii de azi au o serbare populară, numită
Panigyri, la care poporul, ţărani şi ţărance, joacă şi cântă
(tragondia) în progadia bisericilor, în cinstea Maicii Domnului sau a
unui sfânt.
„Şi în eparhia mea, la Lugoj, pe la rugă sau hram, adică la
Sf. Maria mare, poporul, adunat din împrejurimi, joacă în curtea
bisericii. Cel mai mare preot în grad, adică protopopul, fie el şi de
80 de ani, începe hora cu cea mai onorabilă femeie din parohie.
„Dansurile religioase, care alcătuiau în vechime cultul păgân al
poporului german din Saxonia şi Thuringia, ca şi al Francilor, au
trecut şi în viaţa lor religioasă creştină. Jucau mai ales în noaptea
248 Ion I. Nistor
Crăciunului în progadia bisericilor. Apostolul Nemţilor, Bonifacius,

a luat poziţie în contra lor în anul 743.
„În ţinutul Rhinului
şi Mosellei erau foarte
răspândite jocurile sfinţilor
Veit şi Ioan Bot. Focul
Sânzienelor, în jurul căruia
jucau, este şi azi un obicei
lăţit la unii Germani şi
Slavi. L-am văzut astă-vară
în Istria. Irodiada cu jocul a
câştigat capul Sf, Ioan
Botezătorul.
Dar jucau şi preoţii.
Episcopul Burchard din
Worms a dat, la 1024,
circulară de oprire. Totuşi
s-au menţinut până în
veacul al 17-lea. Iezuitul
Menetrier (1682) istoriseşte,
că a văzut în unele biserici
feţe bisericeşti şi copiii din
cor, jucând prinşi de mână
şi cântând cântări de
mulţumire, pline de evlavie. Fig. 83. Catedrala mitropoliei
„Cântece religioase au române unite din Blaj.
avut şi Romanii. De la ei au
trecut şi la noi. Junii din jurul Sibiului joacă „Căluşerul” şi
„Bătuta” etc., tocmai la sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou.
Dovadă că provenienţa este religioasă,
„În biserica „Maicii încoronate” din Neapole este o icoană,
pictată de Giotto (1276-1336), care reprezintă o nuntă. Preotul
cunună şi nuntaşii joacă hora, ţinându-se de mâini. Şi în biserica
noastră tot la nuntă, prinzându-se de mâini preotul, mirii şi naşii,
într-un fel de horă lină, înconjură iconostasul cel mic, cântând
„Isala dănţuieşte”.
„Didron, vestitul vizitator al muntelui Athos, scrie în cartea
sa „Ermyneia tys zografykys” la pagina 327: „În biserica grecească
dansul este o parte integrantă a serviciului divin. În Eleusis – zice
el – am văzut la botezul unui copil pe preot, pe naşi şi pe invitaţi
jucând în jurul cristelniţei. La Atena am văzut pe nuntaşi şi pe
preoţii slujitori jucând în biserică. Iconografia bizantină, ilustrând

fraza psalmistului „toată suflarea să laude pe Domnul”, zugrăveşte
între toate fiinţele lumii şi pe unii jucând; aşa un june joacă cu o
jună şi un moş cu nepotul şi nepoată-sa. Chiar şi frunza pomilor
saltă tremurând (p. 239).
„Aceiaşi origine religioasă o are şi teatrul. Mulţi scriitori
spun, că la Greci drama s-a născut din cultul grecesc. La
popoarele creştine primele începuturi de teatru au fost copiii cu
steaua şi cu cei trei crai de la răsărit. După aceste reprezentaţii
primitive au urmat vestitele producţiuni teatrale religioase, numite
misterii. Fiind compuse din elemente curat religioase, se jucau în
biserică. Apoi vârându-se în ele şi elemente lumeşti, preoţii le-au
scos din biserică şi s-au continuat în progadii, de unde iarăşi au
fost scoase în măsura, în care s-au sporit în ele elemente lumeşti.
„Astăzi atât dansurile cât şi teatrul au devenit lucruri
lumeşti, aproape exclusiv de distracţie.
„Să fiu, onorată adunare generală, bine înţeles. Am făcut
această reprivire istorică, nu în scopul că aş dori să se reintroducă
în viaţa religioasă jocul şi teatrul, sau că aş voi să acuz pe unii
preoţi tineri, care joacă când n-ar trebui, ci numai ca să ilustrez
provenienţa religioasă a acestor lucruri, ajungând la concluzia că
precum persoanelor, aşa şi instituţiunilor, nu le este îngăduit să-şi
renege trecutul. Deci şi teatrului naţional al poporului nostru,
ţinând cont de originea sa religioasă, i se impune a se feri de orice
exagerări şi degenerări, căutând a se dezvolta în cadrele unei
educaţiuni pururea morale a poporului.
„Atunci teatrul nostru, când vom fi fericiţi a-l avea, va
deveni o instituţiune de mare folos. Ceea ce nu poate face biserica,
şcoala şi celelalte aşezăminte de cultură, va suplini teatrul, ca
astfel educaţia poporului să fie deplină, fără lacune, armonică,
cultivând toate însuşirile frumoase, care formează fiinţa noastră
etnică de Români.
„Aşa doreşte biserica să vază teatrul nostru naţional şi în
această direcţie ţine ea să se îndrepte toate pregătirile
premergătoare înfiinţării lui.
„Ne-am întrunit la o serbare culturală jubiliară a
„Asociaţiunii” aici, în Blaj. Ca să ridice splendoarea ei, s-a ataşat şi
„Societatea pentru crearea unui fond de teatru, român”. Într-adevăr,
prăznuirea jubileului de 50 de ani de existenţă a „Asociaţiunii” nu
se putea fixa într-un loc mai potrivit decât Blajul. Căci – dacă
„Asociaţiunea” s-a plăzmuit la 1861 în Sibiu, centrul bisericii
250 Ion I. Nistor
ortodoxe române, sub conducerea lui Şaguna, înconjurat de fiii

ambelor biserici româneşti, înfrăţiţi sub steagul culturii naţionale –
era lucrul cel mai firesc ca, după 50 de ani, să serbăm amintirea
nemuritorilor întemeietori, în cadrele mărite ale unei munci de 5
decenii, în Blaj, centrul mitropoliei greco-catolice române, în acest
focar de cultură românească, plin de nepieritoare tradiţii pentru
luminarea neamului întreg şi de pretutindeni.
„Până la înfiinţarea „Asociaţiunii”, bisericile române, ici-colo
şi ziaristica, erau singurii îndrumători ai culturii poporului. În curs
de 50 de ani „Asociaţiunea” şi „Societatea fondului de teatru român”
au dezvoltat şi ele o muncă însemnată în această privinţă,
sprijinind biserica în năzuinţele ei pentru luminarea poporului.
„Episcopatul român îşi îndeplineşte deci o sfântă datorie,
când a hotărât să se prezinte in corpore acolo unde credincioşii
bisericilor române s-au întrunit sub stindardul culturii naţionale.
Unde se adună doi sau trei Români în numele culturii noastre,
avem o datorie sfântă să fim şi noi de faţă, căci misiunea bisericii
române nu este numai mântuirea vecinică a sufletului
credincioşilor noştri, nu numai cultivarea virtuţilor creştineşti şi
cetăţeneşti, ci şi mântuirea vremelnică a poporului nostru prin
armele luminii şi ale culturii româneşti.
„Noi, episcopii bisericii ortodoxe, am ţinut să fim toţi de faţă
la această serbare a culturii noastre, împinşi de datoria ca pe de o
parte să aducem prinos de recunoştinţă marelui nostru ierarh
Andrei, care a avut partea leului la înfiinţarea „Asociaţiunii”, şi să
arătăm că suntem conştienţi de misiunea noastră de a urma pilda
lui, care a promis a sprijini din toate puterile sale „Asociaţiunea”,
iar pe de altă parte am venit ca să ne închinăm şi noi memoriei
sfinte a acelor mari Români, care au trăit aici, să ne închinăm
memoriei acelui smerit apostol român, care purta în desagii săi
întreaga comoară din trecutul neamului, ca şi tuturor
nemuritorilor lui ucenici; am venit să ne închinăm şi tuturor
tradiţiilor culturale atât de scumpe, al căror duh străbate în
măsură sporită şi azi atmosfera acestui loc.
„Am făcut-o aceasta, ca să arătam tuturor fiilor bisericilor
române, că numai înrolându-ne de la vlădică până la opincă în
munca pentru cultura românească, întemeiată pe vechile sale tradiţii
bisericeşti putem asigura viitorul poporului nostru, aşteptând ca
exemplul nostru să fie un simbol, un îndemn puternic pentru toţi
credincioşii noştri de a pune la o parte, când e vorba de cultura
poporului, orice fel de separatism, ori ce susceptibilităţi, căci în

această privinţă nu putem admite decât o singură rivalitate: de a ne
întrece la fapte bune unii pe alţii.
„De asemenea mai dorim ca nu numai unii, ci toţi
cărturarii de pretutindeni, să simtă datoria de a sprijini
„Asociaţiunea”, „Societatea pentru fondul de teatru român” şi toate
societăţile noastre culturale, căci, durere, mai sunt multe ţinuturi,
unde fruntaşii se ceartă pentru nimicuri şi mărunţişuri, iar în alte
locuri pentru nişte fraze goale, zădărnicind faptele, care singure
încheagă şi întăresc temeliile de progres ale poporului.
„Nu 2500 membri ordinari trebuie să aibă ,,Asociaţiunea”,
ci cel puţin 10.000. Celelalte societăţi de asemenea.
„Deci, dacă voim să serbăm cu vrednicie memoria marilor
noştri înaintaşi şi întemeietori ai aşezămintelor de cultură, trebuie
ca toţi şi de pretutindeni, lăsând la o parte indiferentismul sau
susceptibilităţile de ori ce natură, să ne facem, fie chiar ca simpli
gregari, datoria către cultura neamului. Procedând astfel, toate
instituţiile culturale, în frunte cu „Asociaţiunea”, vor progresa cu
paşi mai repezi, iar poporul se va deştepta, se va lumina şi mântui
din întunerecul, de care în multe locuri mai e cuprins.
„Şi fiindcă o manifestaţiune culturală atât de solidară şi
unitară, în frunte cu lamura intelectualităţii şi cu întreg
episcopatul român, n-a mai fost la noi de când ne-am pomenit pe
aceste plaiuri şi câmpii, nu găsesc cuvinte mai potrivite de a pune
în relief acest fapt măreţ decât dorinţa exprimată de Şaguna cu
prilejul fundării „Asociaţiunii” prin cuvintele: „Dea D-zeu ca până la
capătul veacului să fie tot aşa, să ne mai întâlnim la masa mamei
noastre comune, să ne îndulcim de limba, naţionalitatea şi toate câte
sunt ale Românului”.
„Veacul, în care a trăit Şaguna, s-a încheiat. De aceea se
iveşte trebuinţa de a completa dorinţa marelui ierarh, zicând: „Dea
D-zeu ca până la sfârşitul veacurilor să fie tot aşa, să muncim
împreună – ortodocşi şi uniţi – în frăţească dragoste şi deplină
armonie pentru înaintarea scumpului nostru popor în cele bisericeşti,
culturale şi în toate privinţele”.
„D-zeu să ne ţie pe toţi urzitorii şi propovăduitorii culturii
noastre româneşti! Amin!”
Splendida conferinţă a eminentului episcop de Caransebeş
a făcut, cum era şi firesc, o adâncă impresie asupra selectului şi
numerosului auditoriu. Toată lumea părea uşurată, văzând că, în
252 Ion I. Nistor
inima Blajului, un prelat ortodox ridică steagul înstăpânirii păcii

confesionale între Români. Aceasta era atunci o necesitate
naţională de primul ordin.
Sătul şi obosit de veşnicele certuri confesionale, în
dosul cărora se ascundeau de multe ori veleităţi cu totul
străine de viaţa religioasă, ba câte odată şi lucruri necurate
şi josnice, publicul românesc cel înţelept vedea cu ochi buni
încetarea discordiilor confesionale, care şi azi de altfel – şi
încă multe decenii de aci înainte – sunt profund păgubitoare,
mai ales pentru opera de consolidare a ţării întregite.
Cearta şi neîncrederea confesională nu pot profita
decât duşmanilor de moarte ai neamului nostru, iar cei, care
le alimentează, cum cu regret trebuie să constatăm că se
obişnuieşte chiar şi azi din partea unor anumite sfere
conducătoare, unde ar trebui să domnească numai
înţelepciunea, tactul şi dreapta judecată, fac cel mai rău
serviciu marilor interese naţionale, zgândărind din nou
extrem de delicată chestie confesională, prin nedreptăţirea
ortodocşilor şi favorizarea făţişă a uniţilor.
„CALUL TROIAN”
Aceasta înseamnă încurajarea infiltraţiunii catolice în

România, fiindcă biserica unită nu este altceva decât „Calul
troian” intrat în cuprinsul sufletesc al naţiunii române, deci
avangarda catolicismului.
Acest catolicism este primejdios prin ceea ce
reprezintă el însuşi. Biserica catolică propagă un
universalism, care poate fi primejdios chiar naţiunilor mari
şi consolidate, cu atât mai mult celor mici şi sfâşiate de
nevoi materiale şi certuri interne – încă la începutul unităţii
lor de stat. Ea tinde la dizolvarea ideii naţionale şi n-are nici
un interes, ca Statul român să se consolideze în noile lui
graniţe.
Iată cum caracteriza la 1905 senatorul Aulard, în
Parlamentul francez, aceste tendinţe ale bisericii catolice:
„Înţeleg – zice el – că a opri pe oricine să beneficieze de

libertate şi de dreptul comun, însemnează a viola principiile
republicanismului. Dar biserica catolică nu este oricine. Această
biserică internaţională, condusă de un monarh străin, de un monarh
atât de puternic, care se crede infailibil, de un monarh înaintea
căruia credincioşii se obligă la supunere cu întreaga lor conştiinţă şi
personalitate morală, această biserică, organizată pe temeiul unei
puternice ierarhii despotice, această biserică, care pretinde a fi ea
însăşi o cetate, o societate, un Stat, un Stat perfect, un Stat care
trebuie să le absoarbă pe toate celelalte, această biserică, care
râvneşte un rol mondial atât politic cât şi social, rolul de
conducătoare a popoarelor şi care de fapt conduce popoarele către
un ideal opus celui al societăţilor moderne, arând şi dispreţuind
civilizaţia actuală, libertatea conştiinţei, toate libertăţile, precum şi
libertatea raţiunii; această biserică în sfârşit, care unelteşte deschis
distrugerea edificiului politic şi social realizat prin revoluţia franceză
şi aboliţiunea drepturilor omului, pe care ea le numeşte satanice,
cum poate cere ea ca să fie tratată după dreptul comun? Ce drept
are la dreptul comun, ea, care nu vorbeşte şi nu lucrează decât spre
a răsturna acest drept comun?”1.
Această primejdie semnalată de senatorul unei ţări
civilizate cu o conştiinţă naţională puternic infiltrată în
spirite, ne ameninţă şi pe noi. Zgândăritorii de azi uită că
rezultatele, pe care le scontează, sunt diametral opuse
aşteptărilor lor şi că peste tot este o curată nebunie de a
crede, că otrăvind în chip provocator viaţa publică a Statului
român cu veleităţi confesionale s-ar putea înscăuna în
suflete mult dorita pace confesională, propovăduită atât de
elocvent de actualul Patriarh al României încă în vara anului
1911 la Blaj.
Guvernanţii, care au azi în mâinile lor conducerea
ţării, ar face un adevărat act patriotic, dacă ar potoli zelul
celor care îşi mai frământă capul cu situaţiuni, pe care nu
noi cei de azi suntem chemaţi a le schimba şi a căror
eventuală schimbare nu se poate face fără zdruncinarea
totală a temeliilor noastre naţionale. Viaţa unui popor nu
1 Vezi: L'Anticléricalisme de Emile Faguet, pag. 289.

254 Ion I. Nistor
este alcătuită numai din o singură epocă, ci dintr-un

nesfârşit şir de epoci, care se succedează cu necesitatea de
fier a logicei evenimentelor. Şi în această nesfârşită
succesiune îşi are fiecare epocă problema sa. Ortodoxia face
parte din fiinţa noastră naţională şi orice încercare de a o
altera sau înăbuşi va duce la cataclismul întregului
organism.
VISUL PĂCII CONFESIONALE ÎNTRE ROMÂNI
Pentru o vreme îndelungată încă şi care nu se poate

prevedea, singura problemă, care se pune pentru neamul
nostru, este tot aceea proclamată la Blaj, în 1911, de către clar
văzătorul episcop al Caransebeşului: „Românii să caute a se
întrece unii pe alţii în fapte bune”.
Mult dorită pace confesională între Români constituie
desigur o problemă enorm de grea şi o mare taină a viitorului. Dar
odată şi odată ea va trebui să vină, însă numai cu preţul unirii
confesionale a tuturor Românilor. Când se va realiza şi acest vis?
Este marele secret al viitorului. Credem însă că după ce România,
de curând închegată în stat unitar cu toţi fiii ei de pe teritoriul
compact şi rotunzit, se va fi întărit deplin şi îşi va fi asigurat cursul
normal al vieţii sale de stat, instinctul bun al poporului nostru îşi
va pune întrebarea: Până când şi de ce să mai admitem sfâşierea în
două a sufletului românesc? Până când să tolerăm dăinuirea în
corpul neamului a unei sciziuni, care este opera duşmanilor de
veacuri ai Românilor?
Acest instinct sănătos – „când va fi plinirea vremii” – va găsi
şi căile, care vor duce la regăsirea fraţilor despărţiţi şi la contopirea
lor într-o unitate sufletească şi de credinţă, la fel cu cea etnică. Iar
aceasta se va putea înfăptui nu prin ură şi certuri pătimaşe, ci prin
cultivarea dragostei de frate, care va izbucni odată cu atâta putere,
încât va arde şi nimici tot ceea ce ne desparte şi va contopi
într-unul singur sufletul de azi, divizat.
Aceasta ar fi, după ştiinţa noastră, şi părerea Î.P.S.
Sale Patriarhului Miron.
EPISCOPUL MIRON CRISTEA LA INSTALAREA

EPISCOPULUI UNIT V. FRENŢIU DIN LUGOJ
Consecvent cu principiile sale de ordin naţional,

episcopul Caransebeşului participă în primăvara anului
1913 la instalarea noului episcop român unit dr. V. Frenţiu
al eparhiei Lugojului, tot pentru a da exemplul solidarităţii
naţionale.
În alocuţiunea rostită cu ocazia recepţiei diferitelor
deputaţiuni, care se prezentaseră spre a exprima felicitările
lor noului prelat greco-catolic, episcopul Miron a fixat cu
cuvintele următoare marea răspundere ce o au capiii celor
două biserici româneşti în faţa lui Dumnezeu şi a
credincioşilor lor:
„Datoria de a susţine şi în viitor Legăturile fireşti şi frăţeşti
dintre cele două biserici, ocolind după putinţă toate căile şi
mijloacele, care ne-ar despărţi şi ne-ar depărta, în loc de a ne
apropia şi întări…, căci numai pe temeliile credinţei creştine a
părinţilor noştri şi ale unei culturi proprii, izvorâtă din
individualitatea noastră etnică, vom putea contribui la înaintarea
poporului şi a turmei noastre”.
Notăm, pentru caracteristica timpului, că în actele şi
cuvântările oficiale ale instalării erau evitate consecvent
cuvintele: „biserică greco-catolică română”. De aceea cuvântul
răspicat al episcopului Miron era necesar şi binevenit.
UN AVERTISMENT DAT GUVERNULUI UNGURESC
În toastul ţinut apoi la banchetul oficial, după

instalare, episcopul Caransebeşului nu s-a sfiit de a adresa o
lecţie de conduită politică însuşi guvernului unguresc, în
prezenţa reprezentanţilor săi.
Iată-o:
Se ştie că, în primăvara anului 1913, războiul
balcanic era în toi şi că politica europeană era ameninţată
din această cauză de nouri întunecaţi şi grei. Iată cum
256 Ion I. Nistor
descria episcopul Miron Cristea dificila situaţie politică

generală de atunci:
„O sărbătoare însemnată a întrunit azi la această masă
elita neamurilor din aceste părţi. Când o văd asistând, pacinică şi
în bună înţelegere, îmi reamintesc cuvintele întemeietorului
Ungariei, ale Sf. Ştefan, care a zis că în mulţimea neamurilor
conlocuitoare din această ţară zace tăria ei. Această tărie însă o
poate da numai contopirea sentimentelor tuturor popoarelor.
„Dar pe când aci, la masă, ne împăcăm bine stând
împreună, în viaţă dăinuiesc neînţelegeri, care slăbesc tăria ţării. A
trebuit să intervină conflictul sângeros din Balcani, ca Maghiarii să
vază că sunt avizaţi la Germani, împotriva cărora cârteau
pân-acum, şi că cel mai propriu interes de întărire, ba chiar de
existenţă în viitor, o mână spre o apropiere de Români, care, după
cum în timp de o mie de ani şi-au făcut datoria faţă de tron şi ţară,
şi-o vor face-o şi în viitor.
„Soldaţii din dieceza mea, cu piepturile arse de soare, stau
gata şi azi să facă faţă glonţului duşmanului din afară. Vă declar
însă cu inima deschisă că pentru a o face aceasta cu drag, trebuie
să li se dea deplină libertate naţională, să li se asigure dezvoltarea
naţională şi culturală. Numai atunci vom lupta cu izbândă în
contra umbrei de la Nord (Rusia) – cum o numeşte poetul maghiar
Vörösmarty, – care ne ameninţă pe toţi deopotrivă.
„În speranţa că asigurarea păcii naţionale
în ţara noastră va fi realizată, ridic paharul pentru
ca frăţietatea de la această masă să devină
generală în toată ţara”'.
Este lesne de înţeles că acest toast, cu
conţinutul lui politic precis şi apăsat, a
produs o mare impresie în rândurile celor
prezenţi, în fruntea cărora sta prefectul
judeţului Caraş-Severin dr. Medve Zoltan.
Fig. 84. Presa ungurească l-a reprodus şi comentat,
Dr. Valeriu botezând pe orator cu epitetul de „apostol al
Branişte păcii”. Dar dementul, şovinism unguresc s-a
dezmeticit abia la sfârşitul anului 1918.
Ziarul Drapelul din Lugoj (No. 13 din 1913), prin pana
regretatului dr. Valeriu Branişte, care era un Român cinstit şi
bun. ortodox, se exprima astfel asupra frăţiei dintre cei doi

prelaţi români:
„În zile grele, în faţa unui viitor ce se anunţă pentru toţi
Românii deopotrivă în semnul unei hotărâte importanţe istorice, la
Lugoj s-au regăsit fraţii; s-au îmbrăţişat în revărsare de dragoste
nefăţărită aceia, pe care restriştea vremurilor i-a împărţit în două
tabere tocmai în faţa lui D-zeu, care mai bine i-ar fi văzut
închinându-se toţi înaintea aceluiaşi altar.
„Doi vlădici români, de două şi totuşi de o mărturisire, s-au
pogorât în mijlocul credincioşilor şi iată că inimile lor s-au întâlnit,
braţele li s-au desfăcut spre îmbrăţişare frăţească şi pe când
Dumnezeul neamului nostru a putut să le vază inimile bătând
atât de aproape una lângă alta, în strigăte de bucurie şi de
fericitoare mulţumire, a erupt cu putere vulcanică bucuria
poporului. Şi cu toţii atunci, vlădici şi popor, au preaslăvit
momentul şi s-au închinat recunoscători aceluiaşi Dumnezeu.
… Legăturile frăţiei au fost cu căldură accentuate şi prin
sărutări pecetluite. Şi poporul a lăcrimat de bucurie”.
ÎN PREAJMA RĂZBOIULUI MONDIAL1
Ambele aceste gesturi de

solidaritate naţională n-au
întârziat a-şi avea efectele lor.
Guvernul unguresc fu cuprins
de nevoia unei înţelegeri politice
cu Românii, în vederea gravelor
evenimente ce presimţea că au
să vină. În acest scop el
începu tratative cu d-rul Fig. 85. Contele
Ioan Mihu, un Ştefan Tisza (născut
Fig. 86. fruntaş de seamă al în 1861 şi asasinat în
Dr. Ioan Mihu1 vieţii Românilor din ziua de 1 Nov. 1918).
(n. 1851; m. 1927). Ardeal, iar după
1 La moarte şi-a lăsat toată averea sa, în suma da vreo 30 milioane lei,
Mitropoliei din Sibiu pentru scopuri curat bisericeşti.
258 Ion I. Nistor
eşuarea acestora cu înşişi membrii episcopatului român

(ortodox şi unit la un loc). Aceştia cereau – şi cu drept cuvânt
– contelui Tisza, conducătorul de fapt al Ungariei, ca să ducă
tratativele împăcării cu însăşi conducerea partidului naţional,
singurul organ politic competent şi recunoscut de poporul
român. Dar şeful guvernului maghiar nu vrea să audă de aşa
ceva, căci ar fi însemnat să recunoască de jure organizaţia
partidului naţional român, pe care el îl considera desfiinţat
prin ordonanţa fostului ministru de interne Hieronymi.1
Numai în urma intervenţiei cercurilor conducătoare
politice din Bucureşti din toamna anului 1913 şi anume a
fostului ministru Alex. Constantinescu, a consimţit contele
Tisza să înceapă tratative cu conducerea oficială a partidului
naţional român. În urma războiului balcanic şi mai ales
după încheierea păcii de la Bucureşti din August 1913,
guvernul conservator, prezidat de Titu Maiorescu, ca şi
partidul liberal, condus de Ion I. C. Brătianu, care aştepta să
vină la guvern, ajunseseră la convingerea că într-un caz de
conflict european soldatul român din
vechiul regat nu va consimţi cu nici
un preţ să lupte alături de honved-ul
maghiar, câtă vreme guvernul
unguresc nu va căuta să înlăture
nemulţumirile justificate ale
Românilor din Transilvania şi Ungaria.
Spre a convinge guvernul unguresc
despre această dispoziţie sufletească a
cercurilor politice din Bucureşti, a fost
trimis la Budapesta fostul ministru
Alex. Constantinescu,12care era în
Fig. 87. Al. C. bune raporturi cu contele Tisza, cu
Constantinescu misiunea de a-l sfătui să consimtă a
(n. 1860; m. 1926).
1 Vezi: Pacostea rusească de I. Rusu Abrudeanu, pag. 35-39. Bucureşti
1920.
începe tratative de împăcare direct cu organizaţia partidului

naţional român, recunoscut ca atare de întreg poporul
românesc din regatul ungar.
Acest sfat a fost în cele din urmă ascultat. Primul
ministru ungar n-a avut încotro şi a intrat în tratative cu
direcţia partidului naţional, dar, după luni de zile de
vorbărie goală, ele s-au rupt, în Februarie 1914, guvernul
unguresc neconsimţind să facă Românilor nici o concesiune
mai importantă decât admiterea ca învăţământul în şcolile
primare româneşti să se facă în limba română numai în anul
întâi şi al doilea, încolo limba de propunere să fie peste tot
cea ungurească.
Episcopul dr. Cristea a avut misiunea delicată să
spună lui Tisza, că episcopatul român şi partidul naţional
nu pot primi micile concesiuni făcute pentru împăcarea
Românilor.
Ca întotdeauna, Ungurii au fost şi de astă dată de rea
credinţă, şovinişti incorigibili. Scopul urmărit de Tisza era să
poată raporta împăratului Wilhelm al Germaniei, că pe
Români i-a „împăcat”. Dar Românii au simţit cursa. De
aceea avea mare dreptate ziarul Drapelul din Lugoj când
anunţa că o să vină „zile grele” pentru toţi Românii
deopotrivă.
Aceste zile grele au şi început odată cu izbucnirea
războiului mondial în vara anului 1914, la care, după 2 ani,
s-a asociat şi mica Românie, declarând război
Austro-Ungariei în seara de 14/27 August 1916, printr-o
notă înmânată contelui Berchtold, ministrul de externe al
imperiului austro-ungar, şi prin care guvernul marelui
patriot Ion I C. Brătianu declara, conştient şi hotărât, că:
„Româna, împinsă de dorinţa de a contribui să
grăbească sfârşitul războiului şi sub imperiul necesităţii de
a-şi salva interesele sale de rasă, se vede nevoită să intre
în luptă, alături de aceia, care pot să-i asigure
înfăptuirea unităţii sale naţionale”.
260 Ion I. Nistor
CAPITOLUL XXVI.
ÎN TIMPUL RĂSBOIULUI MONDIAL
ŞI PÂNĂ LA MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ
DIN ALBA IULIA
Tratativele de împăcare cu Românii, începute de

guvernul maghiar sub presiunea ameninţătoare a situaţiei
politice externe, mai întâi cu fruntaşul dr. I. Mihu din Orăştie
(1910-1911), sub guvernul contelui Khuen Hederváry, apoi
cu membrii episcopatul român (1913) şi în cele din urmă cu
însuşi comitetul partidului naţional (1913-1914), sub
guvernul contelui Tisza, n-au dus, cum am mai arătat, la
nici un rezultat practic, cu toate insistenţele depuse de la,
Viena şi Berlin la Budapesta pentru satisfacerea justelor
cereri ale Românilor, supuşi al statului ungur. Totul se
reducea la narcotizarea Românilor prin vorbărie, prin
tratative.
În Februarie 1914, când membrii episcopatului
român, ortodox şi unit, fuseseră chemaţi la Budapesta de
către conducătorii partidului naţional, spre a li se comunica
ridicolele concesiuni făcute de guvernul unguresc,
concesiuni, care, bine înţeles, după tratative de peste o
săptămână n-au fost acceptate nici de comitetul naţional,
nici de prelaţii români, persoana, care a comunicat contelui
Tisza refuzul categoric al Românilor de a-i primi concesiunile
şi deci ruperea tratativelor, a fost episcopul dr. Miron Cristea.
Tisza i-a răsplătit acest gest prin mobilizarea tuturor
prefecţilor săi, ca să forţeze a reuşi la congresul bisericesc
din Sibiu deputaţi, cari să voteze contra episcopului dr.
Cristea la alegerea de mitropolit. Planul infernal al primului
ministru ungar de a ţine adormiţi pe Români cu mirajul
tratativelor de împăcare a fost de altfel lesne şi de mai
înainte prevăzut şi demascat.
Deja la l Ianuarie 1914, deci înainte cu 7 luni de
izbucnirea războiului, episcopul Caransebeşului declara
următoarele membrilor consistoriului diecezan, care îi

prezentau felicitări de anul nou:
„Câte din aşteptările nădejdii de mai bine se vor realiza,
vom vedea în curând. O constatare însă putem risca de pe acum:
că de viitor nu trebuie să ne mai temem şi că scepticismul n-are ce
căuta în sufletele noastre. Sus inimile, căci dacă nu mâine, dar
desigur nu peste mult timp, ceea ce este al nostru, trebuie să ni se
dea”1.
Fig. 88. Armata română trecând Carpaţii (14 August 1916).
Dacă la începutul anului 1914 aceasta era starea,

sufletească la conducătorii poporului român din Ardeal şi
Ungaria, cu atât mai trează şi mai resemnată a ajuns ea să
fie în vara anului 1914, când Austro-Ungaria a dezlănţuit
războiul european prin atacul împotriva Serbiei şi când, cu
toată alianţa defensivă dintre Austro-Ungaria şi România,
s-a văzut şi s-a răspândit în Ardeal ştirea că România nu
intră deocamdată în război şi că stă în expectativă armată,
adică cu puşca la picior.
1 Vezi Revista Preoţilor din 1914.

262 Ion I. Nistor
Evenimentul acesta grav era tălmăcit de către clasa

inteligentă a Românilor din imperiul austro-ungar în
semnificativa şi adevărata lui concepţie: că România, sta
strajă marilor interese ale neamului şi că sabia, ei va fi scoasă
numai pentru apărarea acestor sfinte interese.
Sforţări supra-omeneşti au fost
depuse de împăraţii Francisc Iosif I al
Austro-Ungariei şi Wilhelm II al
Germaniei, ca şi de contele Tisza, spre a
determina guvernul din Bucureşti,
prezidat de Ion I. C. Brătianu, ca să intre
în război alături de Austro-Ungaria şi
Germania. Doi fruntaşi ai Românilor de
peste Carpaţi, episcopul unit dr. Vasile
Hoszu din Gherla şi dr. Teodor Mihali,
preşedintele clubului parlamentar român
din Parlamentul unguresc, au fost trimişi
Fig. 89.
în luna Septembrie 1914 de contele Tisza
la Sinaia şi la Bucureşti, cu misiunea Dr. Teodor Mihali,
secretă şi delicată de a stărui şi îndemna actual primar
guvernul român să intre în război alături la Cluj.
de Unguri.
Ambii fruntaşi români se înţeleseră însă să facă
tocmai contrariu de ceea ce li se ceruse. De ochii lumii
vorbeau în sensul instrucţiunilor primite de la Budapesta,
dar în convorbirile lor cu membrii guvernului român, apoi cu
Take Ionescu, N. Filipescu etc., ei cereau ca armata română
să intre, la momentul hotărât, în acţiune numai în contra
Ungurilor şi în scopul realizării idealului naţional. Una din
convorbirile avute atunci de dr. Teodor Mihali cu Ion I. C.
Brătianu, la vila I. Procopiu din Sinaia, a fost hotărâtoare.
Cuvântul primului ministru al României avea caracterul
unui adevărat mandat. El declara fruntaşului ardelean
următoarele:
– „Domnule Mihali! Grăbeşte de te întoarce acasă şi
linişteşte spiritele agitate ale fraţilor Ardeleni, care cer acum
intrarea armatei române. Spune-le ca nu cumva să facă vre-o
revoltă până nu te voi aviza eu că intră armata noastră. Căci să se

ştie: la cea mai mică mişcare, toţi vor fi măcelăriţi, iar mie nu-mi
trebuie Ardealul fără Ardeleni!”1.
Politica expectativei armate din partea României nu
era desigur de natură să sporească nici elanul, nici
combativitatea armatei austro-ungare. De altfel faptul acesta
explică în parte numărul mare de prizonieri români ardeleni
căzuţi în mâinile Ruşilor chiar din primele zile ale războiului.
Bine înţeles, mica Românie a rămas neclintită la punctul ei
de vedere până când îi va suna ceasul realizării idealului
naţional, deşi însuşi regele Carol I o împingea din convingere
în direcţia contrară. Regretatul rege era sigur, că Nemţii vor
câştiga victoria finală.
DIFICILA SITUAŢIE A PRELAŢILOR ROMÂNI
În faţa acestei stări de fapt nu era de loc uşoară

situaţia episcopilor români din Ungaria, cărora guvernul din
Budapesta le cerea cu insistenţă să îndemne pe toate căile
pe credincioşii lor să meargă pe front şi să moară pentru
„drăguţul” de împărat şi ideea de stat maghiar unitar. Din
acest punct de vedere toţi prelaţii români erau supuşi unui
adevărat martiragiu, care le secase sufletul.
Bănuind că guvernanţii unguri vor împinge lipsa de
scrupul şi injoncţiunile faţă de prelaţii români până peste
limitele permise de legile morale, episcopul Caransebeşului,
adânc cunoscător al grandomaniei şi insolenţei maghiare, a
ţinut să atragă atenţia guvernului român, încă înainte cu 2
luni de intrarea României în război, că informaţiuni precise îl
fac să creadă cum că Ungurii, în disperare de cauză, vor
căuta să umilească în fel şi fel de chipuri pe fruntaşii şi
conducătorii Românilor, în special pe episcopi, pe care îi au
în mână cu diferitele interese ale şcolii şi bisericii, adăugând
1 Vezi revista Generaţia Unirii No. 3 din 1929: „Amintiri politice despre unire”
de dr. T. Mihali.
264 Ion I. Nistor
însă că d-nii de la Bucureşti pot să fie liniştiţi, deoarece toate

declaraţiile umilitoare de fidelitate către statul maghiar, ce
eventual li se vor cere de către guvern, ele vor fi smulse
numai cu preţul a tot soiul de ameninţări, la care, dacă vor fi
siliţi să cedeze, o vor face numai în interesul instituţiunilor,
pe care le conduc, dar că în fundul sufletului lor sunt şi
rămân alături de politica pe care o va duce guvernul
României pentru apărarea marilor interese ale neamului.
Cu această delicată misiune a
fost însărcinat d. dr. Cornel Corneanu,
secretarul episcopiei din Caransebeş,
care a comunicat cele de mai sus în
mod confidenţial lui Vasile Ch.
Morţun, pe atunci ministru de interne,
care personal le-a adus apoi la
cunoştinţa lui Ion I. C. Brătianu.
Guvernul român a aprobat,
bineînţeles, punctul de vedere al
episcopului dr. Miron Cristea, căruia i
s-a trimis vorbă ca fruntaşii
Românilor din Ungaria să ducă, până
la sosirea ceasului cel mare, o politică, Fig. 90. Vasile G.
care să nu-i expună furiei ungureşti, Morţun
spre a-i suprima, Asta este valoarea (n. 1860; m. 1919).
declaraţiilor concepute de guvernul
maghiar şi iscălite de silă de episcopii români şi fruntaşi
mireni, buni români.
Ca să arate că nu rămân nesimţitori la injoncţiunile
îndrăzneţe ale guvernului maghiar, membrii episcopatului
român au început să viziteze spitalele, la care erau aduşi de
pe front soldaţii români răniţi. Urmând porunca evanghelică,
care spune: „Pe cei din închisoare i-am: cercetat şi pe cei
bolnavi i-am mângâiat”, prelaţii români cercetează spitalele şi
adresează răniţilor cuvinte de mângâiere şi încurajare.
Episcopul Miron a petrecut zile întregi printre răniţi, vizitând
spitalele din Caransebeş, Lugoj, Timişoara, Arad, Komarom,
Budapesta, Viena etc.
EPISCOPUL MIRON CRISTEA LA VIENA
Încă la începutul războiului mondial, prin Septembrie

1914, se simţea la Budapesta nevoia unei manifestaţii de
lealitate din partea Ungariei faţă de împăratul din Viena. În
acest scop judeţele din Ungaria au ales câte 3 sau 4 delegaţi,
între care erau şi 14 Români, episcopi şi mireni. Printre
membrii episcopatului român era şi d-rul Miron Cristea.
Tisza ţinea să reînnoiască împăratului, expresiunea
„tradiţionalei lealităţi” a poporului „ungar” faţă de tron. În
răspunsul dat delegaţiunii, împăratul Francisc Iosif I n-a
pomenit cu nici un cuvânt de naţionalităţile nemaghiare.
Cu acest prilej arhiereul român oficiază Sf. liturghie în
capela coloniei române din Viena, după care rosteşte o
frumoasă cuvântare, punând la inima celor de faţă ca să
ţină la legea părinţilor şi strămoşilor noştri, să fie buni
creştini, buni Români şi cetăţeni leali, căci scutul şi
adăpostul nostru de veacuri, adică biserica, cu nimic nu se
poate înlocui. Aici se potrivesc mai bine decât oriunde
cuvintele poetului V. Alecsandri:
Cred că treptat se pierde a neamului fiinţă,
Când el se depărtează de a străbunilor credinţă.
Episcopul dr. Miron Cristea a fost primit de colonia
Românilor din Viena cu o deosebită cinste şi căldură, el fiind
considerat de p-atunci nu numai ca episcop al
Caransebeşului, ci ca un conducător al întregului neam.
Seara a fost sărbătorit printr-un banchet, prezidat de
generalul bănăţean Alex. Lupu, care în toastul său l-a
felicitat călduros, arătând cauzele, pentru care episcopul
Caransebeşului este iubit şi venerat de toată suflarea
românească.
D. Teofil Simionovici, deputat şi preşedintele clubului
parlamentar român din Reichsrath-ul vienez, actual
vicepreşedinte al Senatului din România Mare, îi
mulţumeşte pentru frumoasa predică din capelă, prin care
le-a înălţat inimile. La urmă corul bărbătesc, format din
266 Ion I. Nistor
învăţătorii români concentraţi în regimentul 64 de infanterie,

a executat mai multe melodii de ale maestrului I. Vidu şi la
urmă elocventul imn naţional Deşteaptă-te Române!
O PREDICĂ LA PAŞTELE ANULUI 1915
Cu ocazia învierii Domnului, în anul 1915, episcopul

Miron a ţinut o emoţionantă predică în catedrala din
Caransebeş, care era ticsită de credincioşi.
„Nici-odată – a zis Prea Sfinţia Sa – n-am serbat învierea
Domnului în împrejurări mai triste ca în anul acesta. Crâncenul
război seceră mii şi mii de vieţi ale Românilor din monarhia
noastră, care se luptă cu vitejie neasemuită pentru tron, patrie şi
naţiune. Alţii rămân schilavi pe toată viaţa. Nu este casă
românească, în care să nu se verse şiroaie de lacrimi pentru tatăl,
soţul, copilul sau fratele dus pe câmpul de război. În oraşul
Caransebeş aproape nu este zi, în care să nu se înmormânteze câte
un soldat, răpus de glonţ sau de boală.
„Toate jertfele aceste cumplite le aduce poporul românesc
fără şovăire, în mod hotărât, trăgând nădejdea că, după acest
înfricoşat război, vor răsări şi pentru el zorile unei vieţi mai libere şi
naţionale, după cum de altfel i s-a şi pus în vedere de cârmuitorii
acestei ţări. Poporul român se luptă cu o vitejie recunoscută şi
admirată de toţi; el varsă sângele celor mai aleşi fii ai săi pe toate
câmpurile de bătaie. Patru sute de mii de Români din monarhia
austro-ungară stau acum în faţa morţii, înaintea tunurilor,
mitralierelor şi puştilor, care seceră necontenit mii şi mii de vieţi.
Din suferinţele de acum vor trebui să rezulte drepturile naţionale
pentru neamul românesc”.
Prea sfinţia Sa, după ce arată că nici odată n-a fost
mai necesară ca acum credinţa creştinească în D-zeu şi în
Sf. Scriptură, îndeamnă mulţimea soldaţilor de faţă să lupte
şi mai departe cu vitejie împotriva duşmanilor, căci răsplata
nu poate să mai întârzie mult. Predica episcopului a stors
lacrimi din ochii tuturor ascultătorilor, răscolind în acelaşi
timp un potop de amintiri în sufletele soldaţilor: soţii
părăsite, copii dragi, văduve, orfane, jale, durere şi amar.
SCRISORI PASTORALE
LA CRĂCIUNUL ANULUI 1915
De sărbătorile Naşterii Domnului din anul 1915 toţi

arhiereii bisericii ortodoxe din Transilvania şi Ungaria au
ţinut să adreseze credincioşilor lor scrisori pastorale, cu
cuvinte de mângâiere în durerile pricinuite de groaznicul
măcel de pe fronturile de luptă.
Bătrânul mitropolit din Sibiu Ioan Meţianu invocă
puterea credinţei, care singură „a biruit împărăţii, a astupat
gura leilor, a stins puterea focului şi a întors taberele
duşmanilor în fugă”. Episcopul Aradului, Ioan I. Pap, a scos
din grozăveniile războiului învăţăturile mântuitoare,
învăţatul episcop al Caransebeşului, dr. Miron Cristea, a
adresat tuturor credincioşilor săi o circulară pastorală, în
care relevând evenimentele politice mondiale, făcea unele
observaţiuni pe cât de luminoase, pe atât şi de curagioase,
care dovedeau că poporul român de dincolo avea în fruntea
sa un păstor la înălţimea vremii şi a curentelor sociale şi
ideale ce frământau atunci omenirea.
INTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI

ŞI FURIA UNGURILOR
Intrarea României în război, în seara zilei de 14/27

August 1916, şi aşezarea ei în luptă alături de aceia, care
„puteau să-i asigure înfăptuirea unităţii sale naţionale” – cum
spune guvernul mult regretatului Ion I. C. Brătianu în
declaraţia de război, adresată Austro-Ungariei – era
rezultatul unei mature şi înţelepte hotărâri, bazată pe
politica instinctului naţional. Pentru guvernul unguresc şi
politica sa nenorocită, gestul eroic şi conştient al României
constituia lovitura de moarte.. Din clipa aceasta, şovinismul
şi turbarea Ungurilor nu mai cunoşteau margini,
dezlănţuind toate persecuţiile şi toate crimele încontra
Românilor, bănuiţi că ar simpatiza gestul guvernului din
268 Ion I. Nistor
Bucureşti. Arestările şi deportările de fruntaşi români în

diverse lagăre de „corecţie” erau zilnice şi necontenite, ca şi
procesele inventate de trădare de patrie.
Neliniştea şi desperarea ungurească au ajuns la
culme mai ales în vara anului 1917, când, după intrarea
Americii de Nord în război alături de aliaţi, W. Wilson,
preşedintele republicii Statelor Unite, a ţinut să facă
cunoscute scopurile de război ale aliaţilor. Cum printre ele
figura şi eliberarea diferitelor naţionalităţi, deci şi a
Românilor, de sub stăpânirea străină, deznădejdea Ungurilor
atinsese paroxismul. Crezând că îşi va putea salva situaţia
primejduită, guvernul din Budapesta, prin presiuni odioase
şi imorale de tot felul, aplicând principiul sabiei lui Damocle,
a stors atunci din partea Românilor o declaraţiune, iscălită
de peste 160 de intelectuali, începând de la mitropoliţii
ambelor biserici româneşti şi până la câţiva umili preoţi de
sate, declaraţiune, în care, cu pumnul guvernului unguresc
în gură, se afirma de acesta în numele lor:
„… că sfânta coroană ungară nu înseamnă o domnie
străină. Noi nu voim să ştim de eliberarea ce ni s-a pus în vedere.
Noi ţinem morţiş la integritatea patriei noastre ungare…”
Pentru orice minte luminată, chiar pentru teribilul
conte Tisza, asemenea declaraţiuni de fidelitate, smulse de
guvern cu cuţitul la gâtul semnatarilor, n-aveau nici o
valoare morală. Ele denotau în schimb deznădejdea
Ungurilor, ca şi convingerea ce începuse, să se incuibe în
sufletele lor, că vor ieşi biruiţi din crâncenul război.
UN DISCURS ENERGIC
AL EPISCOPULUI MIRON ÎN CAMERA MAGNAŢILOR
Cu sufletul înălţat de ceea ce îi vedeau ochii că se

petrece în lagărul unguresc, episcopul Caransebeşului putea
rosti în ziua de 21 Iunie 1917, în Camera Magnaţilor din
Budapesta, un discurs plin de energie şi de demnitate. Iată
câteva părţi caracteristice din această cuvântare:
„Ca fiu al poporului românesc din ţară şi ca unul dintre

arhipăstorii bisericii ortodoxe române, cunosc vederile politice ale
Românilor din patrie şi astfel pot să constat că acest popor a
înscris de mult pe drapelul său politic două devize: democraţie şi
drept de vot universal, egal şi secret.
„Poporul român de aici, prin păturile din care este compus,
este unul din cele mai democratice popoare. El nu este altceva
decât un cinstit popor de ţărani, căci atât clasa sa de mijloc, cât şi
întreaga sa clasă de intelectuali au ieşit exclusiv din păturile
sănătoase ale poporului de la sate. El este deci un popor cu
caracter democratic şi cu înclinări democratice.
„Întrucât noi am introdus votul universal în viaţa
constituţională a bisericii noastre încă de la 1858, deşi biserica
trebuie să fie una dintre cele mai conservatoare instituţiuni, nu
putem cere mai puţin nici în viaţa de stat şi de aceea pretindem
votul universal, egal şi secret.
„Dacă noul guvern ţine să înfăptuiască în mod cinstit
această reformă, va avea şi sprijinul Românilor. Rog însă pe toţi
membrii guvernului şi în special pe tânărul preşedinte de consiliu,
care, după câte aflu, este un bărbat cu concepţii idealiste, ca
împărţirea cercurilor electorale să n-o facă în mod meşteşugit şi
nedrept, cum s-a procedat în trecut, lovind în interesele Românilor,
pe care nu-i lăsa să se validiteze în viaţa lor politică. Pe de altă
parte, oricât noua lege electorală ar fi inspirată de un spirit
democratic şi oricât ar fi de largi bazele pe care e clădită, dreptul de
vot universal va fi perfect numai dacă va asigura şi garanta
curăţenia alegerilor şi libertatea votului.
„Examinând însă prezentul proiect de lege electorală, văd
cu îngrijorare şi cu surprindere cum respiră aproape din fiecare
pagină tot felul de chei şi chiţibuşuri, cu ajutorul cărora să se
poată eluda interesele Românilor de putinţa de a beneficia de
dreptul electoral, Acest lucru ne doare şi produce răni adânci,
chiar foarte adânci în sufletul fiecărui Român.
De când a izbucnit acest mare război mondial, eu şi ceilalţi
d-ni episcopi români am adresat credincioşilor noştri de pe front şi
de acasă mai multe scrisori pastorale cu îndrumări patriotice.
Personal stau în corespondenţă destul de deasă cu ei. Îmi aduc
acum întâmplător aminte de cuprinsul unei epistole ce mi-o
adresează un simplu ostaş român de pe front, care, între altele, îmi
scrie astfel:
270 Ion I. Nistor
– „Dar bine, Prea Sfinţite Părinte, noi vom împlini

înţeleptele sfaturi părinteşti ce ne daţi, ne vom lupta şi în viitor cu
vitejie şi eroism şi vom căuta a face cinste regimentelor compuse
din soldaţi români…, dar oare după ce ne vom întoarce iar acasă,
tot aşa se vor purta cu noi ca şi în trecut?”
„Întrebarea acestui simplu soldat român cuprinde, după
părerea mea, filosofia întregii chestiuni naţionale române, ca şi
necesitatea rezolvării ei favorabile.
„Iată de ce pe temeiul forţei noastre numerice, pe temeiul
importanţei noastre în stat şi mai ales pe temeiul jertfelor noastre
de sânge şi avere pretindem nu numai un sprijin efectiv pentru
interesele noastre bisericeşti, culturale şi economice, dar şi
libertatea de a ne dezvolta şi dreptul de validitare pe teren politic
atât în stat, cât şi la judeţ şi comune”1.
Dar regimul unguresc, şovinist şi intolerant, nu
învăţase nimic nici din istorie, nici din mersul războiului,
care îl măcină zi de zi, grăbind ceasul prăbuşirii fatale.
O PASTORALĂ BUCLUCAŞĂ
A EPISCOPULUI Dr. MIRON CRISTEA
Spre a tăia scurt orice posibilitate de exploatare în

faţa străinătăţii a nesincerelor declaraţiuni de „fidelitate”,
stoarse de guvernul unguresc din partea mitropoliţilor,
episcopilor şi preoţilor români, graţie săbiei lui Damocle şi a
tot soiul de presiuni sălbatice şi imorale, episcopul dr. Miron
Cristea adresa credincioşilor săi de Crăciunul anului 1917,
în timpul când Germanii tratau la Brest-Litowsk pacea cu
Ruşii lui Leon Braunstein Trotzky, o circulară elocuentă şi
buclucaşă, care a motivat chemarea lui la audiendum
verbum în faţa nenorocitului împărat Carol VII, la Viena.
Circulara, comentând cuvintele prorocului Naum:
„Iată pe dealuri grăbesc picioarele unui bun sol, care
vesteşte pacea”, spunea categoric şi fără sfială:
1 Vezi Telegraful Român cu data de 3 Iulie 1917.

„Da! Pace şi reîntoarcerea celor mai iubiţi ai lor o doresc

părinţii, soţiile şi copiii. Pace şi linişte doreşte şi sufletul rece al
conducătorilor ţărilor şi popoarelor: o pace, care să fie durabilă şi să
nu cuprindă în sine sâmburele unui viitor război.
Dar cine vrea să secere pace, trebuie să semăne
dreptate.
„Deci conducătorii ţărilor şi diplomaţii, conduşi de darul
democraţiei moderne, trebuie să fie călăuziţi în paşii lor spre pace de
adevărurile veşnice ale legii lui Christos, care cere: să se dea fiecărui
popor ceea ce i se cuvine şi ceea ce îi dă dreptul firii şi dreptul
dumnezeiesc, adică să se procedeze faţă de fiecare popor cu
deplină dreptate.
„Făcându-se dreptate fiecărui popor, pacea urmează de la
sine, căci, după cuvântul proorocului Isaia: „Roadă dreptăţii este
pacea şi folosul dreptăţii va îi liniştea şi siguranţa”, iar psalmistul
zice: „Dragostea şi pacea se sărută”. O pace fără dreptate nu poate
fi durabilă. Pacea adevărată se va putea pune între ţări numai pe
temelia dreptăţii, cerută azi atât de energic de democraţie, dar
propovăduită de blândul Nazarinean încă cu mult mai înainte.
„Întrucât ne priveşte pe noi şi ţara noastră se mai cere ca să
se facă înţelegere nu numai între ţări, ci după cuvântul psalmistului:
„Pace trebuie să fie şi înlăuntrul zidurilor tale şi noroc în casele
tale”, adică să se asigure fiecărui popor dreptul de a-şi dezvolta liber
şi neîmpiedicat naţionalitatea sa, dându-i-se sprijin puternic pentru
promovarea intereselor sale spre binele său şi al ţării întregi şi
comune.
„Aceasta trebuie s-o pretindem sus şi tare şi noi, căci fiii
poporului român şi îndeosebi credincioşii eparhiei noastre au fost
viteji între cei mai viteji soldaţi ai monarhiei. Sute de mii de Români
au sângerat pentru tron şi patrie, dar nu ca să fie restrânşi în
libertăţi şi drepturile lor, nu ca să fie împiedecaţi a-şi câştiga şi ei o
părticică din pământul, pe care cu viaţa lor l-au apărat, sau să fie
chiar dezmoşteniţi de avutul lor, ci ca drepturile şi libertăţ le să li-se
lărgească şi să devie stăpâni liberi pe avutul lor material şi sufletesc.
Mai mult decât cu însăşi jertfa vieţii, nu ştiu cum am putea dovedi
lealitatea şi credinţa noastră faţă de patrie?!”
Dar energicul prelat ştie să şi ameninţe, în admirabila
sa pastorală, folosindu-se tot de cuvintele Evangheliei. Căci
iată ce mai zice:
272 Ion I. Nistor
„În acest înţeles trebuie să aştepte fiecare bun creştin mult

dorita pace. Şi întrucât fiilor bisericii noastre, poporului nostru, nu i
s-ar face parte nici de astă dată de dreptate, pe care de veacuri o
nădăjduieşte, să se mângâie cu cuvintele Psalmistului, care zice:
„Când mă umileşti, mă îndreptezi şi cearta ta aceasta mă va
învăţa.
„Dar mai este o cerinţă de existenţă pentru noi: să înceteze
barem pe viitor impărechierile, dezbinările, duşmăniile, ura, invidia,
pizma şi zavistia, care şi în trecut au cauzat nenorocirile venite pe
capul nostru. Să ne închegăm rândurile, conduşi de gândul de a
supune interesele noastre personale interesului celui mare obştesc şi
de a ne îngriji nu numai de trebuşoarele proprii, ci şi de cauza mare
a poporului şi a aşezămintelor lui şi de tot ce-i poate asigura un viitor
mai bun.
„Şi atunci, îndreptaţi, întăriţi, sporiţi la număr şi putere, ne
vom face mai vrednici de ajutorul lui Dumnezeu, pus în vedere celor
ce se tem de el prin cuvintele Psalmistului, care zice: „Că celor drepţi
trebuie să le răsară iarăşi lumina”.
Tonul demn, energic şi chiar cominatoriu din
circulara curajosului episcop al Caransebeşului era cât p-aci
să aibă un epilog neplăcut pentru Prea Sfinţia Sa. A doua zi
comandamentul militar din
Caransebeş, procurorul din
Timişoara, procurorul suprem din
Budapesta, ministerul de justiţie şi cel
de culte au cerut telegrafic textul
autentic al pastoralei, în privinţa
căreia d-rul Alex. Vaida-Voevod îi scria
de la Viena episcopului Miron că o să
aibă mari neplăceri.
După intervenţia guvernului
maghiar, d-rul Miron Cristea a şi fost
invitat ad audiendum verbum la
ministerul de culte, al cărui ministru Fig. 91. Ultimul
interimar era prinţul L. Windisch- împărat habsburg
Carol VII (n. 1887;
graetz. După 2 zile de grave imputări,
acesta i-a declarat că duce chestia în m. 1923).
faţa împăratului Carol VII (ca rege al Ungariei Carol IV). A
treia zi au şi plecat amândoi la Viena. Drumul de la

Budapesta la Viena a fost făcut de episcop în acelaşi tren cu
prinţul L. Windischgraetz, membru al cabinetului ungar,
devenit mai târziu capul celebrei bande de falsificatori ai
bancnotelor franceze, care în tot decursul drumului ţinea
buclucaşa circulară în mână şi o comenta, mustrând pe
distinsul prelat pentru cuprinsul ei. Bineînţeles, că acesta
nu a rămas dator îndrăzneţului interlocutor, ba l-a convins
chiar că în multe privinţe circulara nu făcea decât să
constate purul adevăr.
Ajunşi la Viena chiar în vremea când împăratul Carol
trata, prin inter-mediul cumnatului său prinţul Sixt de
Bourbon, pacea separată cu Franţa, s-a trimis fără întârziere
vorbă episco-pului Cristea că poate părăsi Viena, împăratul
„fiind ocupat cu chestiuni cu mult mai grave şi mai urgente”.
Agonia Habsburgilor începuse.
CAPITOLUL XXVII.
SPIONAJUL EXERCITAT DE GUVERNUL UNGURESC
ASUPRA ACTIVITĂŢII EPISCOPULUI DE LA
CARANSEBEŞ
Înainte de a rezuma clipele istorice ale destrămării

monarhiei austro-ungare, socotim interesant şi instructiv
totodată să lăsăm să urmeze mai jos un preţios document,
scos la iveală din arhivele din Budapesta de către bravele
trupe româneşti, care ocupaseră, din Iunie până în
Noiembrie 1919, trufaşa capitală a Ungariei.
Acest important document constituie o dovadă mai
mult de modul barbar, samavolnic şi poliţienesc cum era
guvernată monarhia habsburgică, a cărei prăbuşire venea la
timp ca o răzbunare a dreptăţii imanente.
POLITICA DE MAGHIARIZARE
ŞI REZISTENŢA ROMÂNILOR
Fără îndoială, fraţii noştri din Ardeal au fost

totdeauna buni Români. Persecuţiunile, de care erau părtaşi
din partea Ungurilor, i-au închegat, i-au cimentat şi i-au
forţat să alcătuiască un front unic împotriva duşmanului
secular. Numai în părţile mărginaşe, dinspre Ungaria de azi,
unii Români, fiind sărăciţi economiceşte şi în contact mai
frecvent cu Ungurii, ei şi-au pierdui limba. De asemeni o
parte a Românilor din Secuime (judeţele Odorhei, Ciuc şi
Trei-Scaune), fiind şi ei înăbuşiţi sufleteşte, unii s-au
maghiarizat, pierzând orice conştiinţă românească, iar alţii
şi-au pierdut numai limba.
Încolo numai câte un funcţionar şi mai ales
meşteşugari, căsătoriţi cu străine şi aşezaţi la oraşe, şi-au
pierdut forţa de rezistenţă şi s-au maghiarizat. Dar şi dintre
aceştia, câteodată, în noaptea Sfintei învieri, se mai zăreau
unele specimene, cu gulerul paltonului ridicat, strecu-
rându-se prin mulţimea credincioşilor până la preotul, care
împărţea sfintele Paşte, anafora. Aristocraţii de origine

românească, fiindcă nu-şi puteau păstra, ca Români şi
ortodocşi, latifundiile, au îmbrăţişat cu vremea catolicismul
ori calvinismul, maghiarizându-se complet, afară de câteva
cazuri, cum este familia Mocsonyi-eştilor.
Uneori chiar renegaţii îşi aduceau aminte de originea
lor românească. Unii din ei nu se jenau să-şi afirme această
origine, deşi, ca Români, se puneau cu totul în slujba
guvernelor ungureşti, care aveau nevoie să arate lumii că
Românii s-au contopit în apele maghiarismului. Poporul
însă, cu clerul şi cărturarii săi, erau Români buni şi
convinşi, deşi nu totdeauna găseau cu cale să se expună la
pierderea beatitudinii căminului şi la persecuţiuni
supărătoare şi inutile.
Situaţiunea precară şi delicată, în care au trăit
Românii veacuri de-a rândul, i-a făcut să fie rezervaţi,
taciturni şi precauţi în raporturile lor cu străinii. Nu-şi
dezvăluiau sufletul decât rar şi erau sinceri numai în
convorbirile cu „domnii lor”, în care aveau toată încrederea şi
pe care îi cinsteau. De altfel toate popoarele, care trăiesc
veacuri întregi sub stăpânire străină, îşi formează o
mentalitate specifică, după urma căreia capătă un caracter
sobru şi rezervat, care îi învaţă a juca în realitate un fel de
teatru: arta prefacerii. Fenomenul acesta se observă din
nenorocire şi azi, după 11 ani de la unire, în relaţiile dintre
Românii ardeleni şi cei din vechiul regat. Să sperăm însă că
această tristă rămăşiţă a trecutului va dispare cât mai
curând pe altarul adevăratei uniri sufleteşti, menită în
primul rând să consolideze România Mare.
Şcoala aceasta a nesincerităţii, în care au crescut de
sute de ani Românii din Ardeal, făcea ca înşişi politicienii
unguri, mai deştepţi, să n-aibă nici o încredere în Români,
chiar când ei se declarau ca cei mai loiali cetăţeni ai statului
ungar.
Iată o probă evidentă despre acest adevăr: Am spus
că în anul 1917, în toiul războiului mondial, contele Tisza
smulsese tuturor arhiereilor români, ca şi profesorilor de la
276 Ion I. Nistor
seminariile româneşti, cu sabia lui Damocle deasupra

capului lor, declaraţiuni de fidelitate, anume ticluite în
scopul de a uza de ele în faţa împăratului Wilhelm II al
Germaniei, care îi cerea mereu să mulţumească pe Români.
Ei bine, în ultima convorbire ce a avut loc între episcopul
Caransebeşului, dr. Miron Cristea şi contele Tisza, asupra
unei asemenea declaraţiuni de fidelitate, şeful guvernului
unguresc se exprima astfel către prelatul român:
– „De-ar fi măcar o singură vorbă sinceră într-însa!”
Bărbatul de stat ungur ştia bine câtă valoare morală
se putea acorda unor asemenea declaraţiuni şi scrisori,
comandate de el şi iscălite numai cu preţul celor mai teribile
şi mai chinuitoare constrângeri morale.
SPIONAJUL UNGURESC
În scopul menţinerii şi consolidării statului unitar

naţional maghiar, guvernele ungureşti, începând încă din
anul 1892, când s-au dus Românii cu Memorandul
plângerilor lor la Viena, spre a-l preda împăratului Francisc
Iosif I, au organizat o straşnică reţea de spionaj a mişcării
naţionale româneşti, de care Românii numai târziu au putut
lua cunoştinţă. Întreagă activitatea publică şi privată a
conducătorilor lor era minuţios controlată şi spionată. Până
şi tinerii studenţi universitari, mai aprinşi şi inimoşi, care
promiteau a se ridica şi ei la rangul de fruntaşi în lupta
naţională, erau spionaţi şi aveau fişele lor speciale la poliţia
de siguranţă din ministerul de interne din Budapesta.
De o asemenea onoare a avut parte şi călugărul dr.
Miron Cristea, a cărui fişă data din luna Septembrie 1894,
când cu congresul studenţilor români de la Constanţa, la
care luase parte şi ţinuse un înălţător discurs
daco-românesc. Fişa studentului Cristea, modestă la
început, a ajuns cu timpul un dosar întreg şi bogat,
cuprinzând până şi textul toastelor ţinute pe la botezurile şi
nunţile ţăranilor fruntaşi, la care intelectualii ardeleni
participau cu dragă inimă, întreţinând cu poporul intime

legături.
Din acest dosar nu putea lipsi, fireşte, nici cuvântarea
rostită de protosinghelul dr. Miron Cristea, în pavilionul
Ardealului din Parcul Carol, cu prilejul expoziţiei din
Bucureşti de la 1906, unde a avut loc logodna talentatului
poet Octavian Goga cu d-şoara Hortensia Cosma.
Cu prilejul alegerii sale ca episcop al Caransebeşului,
dosarul acesta, care devenire foarte voluminos, a fost
transmis de ministerul de interne la ministerul instrucţiei
publice şi al cultelor cu adresă în regulă, în care se preciza
că „d-rul Miron Cristea nu prezintă nici o încredere din punctul
de vedere al statului maghiar”. Era un cuvânt, care devenise
tipic: „meg nem bizható”, adică nu prezintă nici o încredere şi
deci „nu trebuie întărită alegerea lui de episcop”.
Cuvântarea din Parcul Carol era tocmai deasupra în
dosar. În ea se vorbea de „neamul românesc de
pretutindeni”, căci Goga devenise „poetul întregului neam
românesc”. Aceste cuvinte erau cât p-aci să-l coaste
pierderea scaunului episcopesc de la Caransebeş, în care
fusese ales, dar în care nu voia să-l confirme cu nici un preţ
contele Apponyi, şovinistul ministru al cultelor. Nou alesul
episcop a trebuit să facă 12 drumuri la Budapesta şi numai
după ce arhiducele Francisc Ferdinand, moştenitorul
tronului, a cerut actele la Viena, ca să le studieze, şi după
intervenţia personală a acestuia pe lângă împăratul Francisc
Iosif, alegerea a fost în-sfârşit întărită.
Odată confirmat episcop, autorităţile ungureşti n-au
încetat de a urmări pas cu pas activitatea episcopului Miron.
Atât în timpuri normale, dar mai ales în cazul războiului,
reşedinţa episcopală din Caransebaş era păzită zi şi noapte
de spioni, postaţi la ferestrele „Casinei maghiare”, care era
tocmai peste drum vis-á-vis de reşedinţă, în casa
Lichtnecker, la etaj, iar la intrarea de la grădina din dosul
reşedinţei, care da în altă stradă, mişunau alţi detectivi, în
haine militare.
Publicăm mai jos un document clasic, care ilustrează
278 Ion I. Nistor
modul cum era spionat episcopul Miron Cristea. Este un

raport oficial al prefectului judeţului
Caraş-Severin, dr. Medve Zoltan, din Lugoj,
care era însărcinat anume cu culegerea
informaţiilor din partea organelor sale
administrative. Dureros în acest raport,
care, graţie trupelor române dezrobitoare se
află azi în posesia statului român, este
faptul că înşişi câţiva fii sufleteşti ai Prea
Sfinţitului episcop, câţiva preoţi şi Fig. 92. Un duşman
învăţători, au denunţat, fie direct, fi« al Românilor: dr.
indirect, convorbiri, adese-ori confiden- Zoltan Medve; fost
ţiale, din audienţele lor între patru ochi la prefect al jud.
episcopul Miron, părintele lor sufletesc, Caras-Severin pe
care era însufleţit de cauza sfântă a vremea regimului
neamului său. unguresc.
UN DOCUMENT CARACTERISTIC
Dar să lăsăm să vorbească preţiosul document. Iată-l:
PREFECTUL JUDEŢULUI CARAŞ-SEVERIN

Nr. 56/1911
Rezervat Stampilat
Nr. adresei, care stă

la baza acestui răspuns: 9535/1911 Confidenţial
La mână proprie
Obiectul: Ajutorul de la stat
al consiliului episcopesc de
la Caransebeş
Domnului Ministru reg. unguresc de culte şi instrucţie
publică,
BUDAPESTA
„În legătură cu ordinul din 24 Decembrie 1910 Nr.
144663/1910 şi în conformitate cu îndrumările date în el,
cu adânc respect raportez următoarele:
„Neorânduielile şi abuzurile întâmplate la şcoala normală a

eparhiei Caransebeşului, indicate episcopului de mai înainte, mai
există şi azi, deşi poate nu tocmai în măsura de atunci. Profesorii
nu sunt destul de pregătiţi pentru asemenea institut. Adevăratele
lor sentimente sunt anti-maghiare. Profesorii eparhiei (se înţeleg şi
cei de la institutul teologic), cu excepţia alor 2-3, sunt aderenţii
direcţiei naţionaliste-române, care, deşi nu stau pe faţă în cadrele
acestei direcţii, dar altoiesc cu toată puterea şi devotamentul
aceste sentimente în elevii lor, ceea ce are drept urmare firească, că
atât absolvenţii şcolii de teologie, cât şi de învăţători, intrând în
viaţa publică, sunt deja saturaţi de sentimente anti-maghiare.
Adevărul afirmaţiunilor mele îl verifică faptul că în singuraticele
mişcări politice şi mai ales în alegerile pentru Parlamentul ţării,
elevii acestor institute – ca în trecut – aşa şi în ultimele alegeri au
fost cei mai fervenţi luptători ai ideii naţionale.
„La sfârşitul ordinului citat cereţi Excelenta Voastră un
raport amănunţit şi despre ţinuta şi activitatea antimaghiară, din
punctul de vedere al Statului atât de condamnabilă, dezvoltată în
ultimul timp de episcopul dr. Miron Cristea şi curtea sa.
„În privinţa aceasta convingerea mea, bazată pe date
adunate din mai multe părţi, dar în cele mai multe cazuri pe
propriile mele impresii culese personal, este că episcopul dr. Miron
Cristea – deşi prin unele fapte de manifestări exterioare ar vrea să
convingă pe factorii în drept despre sentimentele sale amicale faţă
de Maghiari (vrea să zică „Ungaria”) – de fapt însă el este fidelul
direcţiei româneşti şi încă a direcţiei naţional-române extreme şi
pentru lăţirea şi întărirea acestei doctrine pe teritoriul eparhiei sale
dezvoltă o activitate foarte puternică, voind a-şi fructifica toată
influenţa demnităţii sale de prelat în interesul acestui scop.
„În primul rând se îndreaptă activitatea sa în direcţia ca,
precum la alegerile trecute, aşa şi la alegerile parlamentare ultime
să disciplineze şi să intimideze pe preoţii, care dovedesc o ţinută
patriotică, şi în chipul acesta să-i câştige pentru ideile naţionaliste,
sau mai bine zis vrea prin procedura asta să-i silească a intra în
slujba naţionaliştilor. O pildă caracteristică despre procedura
acestor intimidări a dat-o tocmai în toiul luptelor electorale, când a
dispus cercetare disciplinară din motive inexistente contra a foarte
mulţi preoţi cu ţinută patriotică, care sprijineau pe candidatul
partidului nostru.
„Nu urmărea alt scop, decât a intimida pe respectivul preot
şi a-l opri de a mai sprijini pe candidatul partidului guvernamental.
280 Ion I. Nistor
„Există o mulţime de cazuri, în care episcopul s-a pus pe

punctul de vedere al reprobării acelor preoţi cu ţinută patriotică,
după încheierea alegerilor. Dar cei mai mulţi dintre preoţii astfel
trataţi de episcopul lor refuză însă a extrăda datele privitoare la
păţania lor, temându-se de ulterioare persecuţii şi hărţuieli.
„Cu toate acestea mi-a succes să descopăr câteva
asemenea cazuri, pe care le comunic Excelenţei Voastre:
„1. Pe parohul gr. or. român din Japalnic, plasa Orşova,
Pavel Magdescu, care totdeauna a dat şi dă dovada despre ţinuta-i
patriotică, l-a înlăturat din postul său de catihet la şcoala primară
de stat din Orşova, înlocuindu-l.
„2. Pe preotul gr. or. Ioan Chendi din Petnic, plasa Orşova,
l-a provocat episcopul să plece din Petnic, pentru că n-a sprijinit pe
candidatul naţionalist român.
„3. Preotul gr. or. român Eliseiu Rădoiu, din Obreja, plasa
Caransebeş, care în trecut a sprijinit partidul guvernului şi care
încă înaintea alegerilor a promis protopretorelui plasei confidenţial
că-i va comunica eventualele dispoziţii secrete ale episcopului său
cu privire la alegeri, acum pe baza informaţiilor câştigate, în urma
unei audienţe ulterioare la episcopul, a devenit membru fervent al
partidului naţional-român.
„4. Pe preotul Suru din Crăsna, plasa Caransebeş, fiindcă la
o audienţă mirosea a alcool, a voit să-l suspende din oficiu; dar
mai târziu totuşi l-a graţiat. Cauza adevărată a suspendării era
însă că numitul preot era partizan al partidului guvernamental.
„5. Când învăţătorul Nicolae Simeria de la şcoala de stat din
Glâmboca (plasa Caransebeş) a fost la episcopul, ca personal să
acuze pe preotul Musta, naţionalist, pentru că fără motiv a refuzat
a-i boteza copilul, episcopul i-a ţinut o conferinţă despre doctrina
naţional-româna şi în cursul ei cu voce pătimaşă şi în chip bătător
la ochi a accentuat:
– Aşa vezi, stă lucrul, dacă D-Ta urmezi politica guvernului
şi nu a poporului!
Preotul Ilie Musta, în contra căruia era acuza, este fratele
vicarului episcopesc Filaret Musta, cel mai fanatic aderent al
partidului naţional-român.
„6. Alegerea preotului gr. or. Cornel Jurca din
Oraviţa-română (plasa Oraviţa) ca paroh în fruntaşa comună
Satul-nou n-a fost aprobată, din cauza ţinutei patriotice a preotului
la alegeri. Din contra, episcopul a nimicit alegerea. Preotul n-a fost
încunoştinţat despre aceasta şi documentele nu i s-au restituit.
„Soacra acestui preot, văduva Ileana Popovici, a fost înainte

cu 3 luni la episcopul în chestia fiului ei, teologul Cornel Popovici, şi
cu acea ocazie episcopul a adus vorba despre preotul Cornel Jurca
şi cu părere de rău s-a exprimat că nu poate să-l ajute, fiindcă ţine
cu solgăbirăul şi nu cu vlădica lui.
„7. Parte personal, parte prin protopopul Lugojului (Dr.
Popovici) episcopul a adus la cunoştinţă că dezaprobă purtarea
politică a preoţilor Petru Belu din Zorlenţul-mic (plasa Timiş) şi Ioan
Laza din Prisaca (plasa Timiş), care loveşte în interesele
Românimei. De aceea ei nici nu pot conta pe bunăvoinţa sa. Faţă
de Petru Belu şi-a mai arătat în special reaua voinţă prin faptul că
i-a amânat de 3 ori alegerea de preot, iar deputaţiunilor, care au
mers la el în favoarea lui Belu, le-a dat astfel de răspunsuri, din
care uşor au putut înţelege că nu vede cu ochi buni alegerea lui.
„Nu mai puţin interesantă este atitudinea episcopului când
este vorba să anihileze procedarea comisiunii administrative
judeţene şi a inspectoratelor şcolare în chestia învăţământului la
sate.
„Pe teritoriul judeţului, încredinţat administraţiunii mele,
învăţământul primar, elementar, l-au îndeplinit şi îl îndeplinesc în
cele mai multe comune singuraticele şcoli confesionale, susţinute
de parohiile ortodoxe române. Inspectoratul şcolar, încă pe timpul
episcopului răposat Nicolae Popea, a stăruit – în interesul ridicării
învăţământului poporal neglijat – cu cel mai mare zel, vizitând
sistematic singuraticele şcolii confesionale, pentru înlăturarea
scăderilor constatate şi a intervenit în fiecare caz la autoritatea
bisericească. Aci însă nu prea şi-au bătut capul cu îndreptarea
scăderilor şi mai ales acolo, unde pentru numărul mare de elevi
trebuia sporit numărul claselor şi o nouă sală de învăţământ.
„Silit de indolenţa autorităţii bisericeşti, inspectoratul
şcolar s-a adresat comisiunii administrative judeţene spre a
deschide şcoli comunale (cu limbă ungurească) sau pentru
dezvoltarea şi mărirea lor acolo, unde deja există. Comisiunea
administrativă judeţeană – în cazuri motivate – a hotărât astfel
sistematizarea de şcoli comunale (ungureşti). Aici începe apoi lupta
inspirată de episcopul Cristea împotriva dispoziţiilor oficiale
maghiare în scopul de a organiza şcoli comunale ungureşti (ca bani
de la Români. Nota autorului).
„Episcopul, văzând că prin organizarea treptată de şcoli
comunale învăţământul poporului se va lua din mână bisericii şi
prin aceasta va înceta rolul şcolii confesionale pentru cultivarea şi
282 Ion I. Nistor
lăţirea doctrinei naţionaliste, în foarte multe locuri, unde

organizarea de şcoli comunale a fost deja pornită, a făcut uz de
toate mijloacele ce se pot închipui, spre a împiedica înfiinţarea de
şcoli comunale1.
Pentru verificarea afirmaţiunilor mele de mai sus
servească cazurile concrete înşirate în cele următoare:
1. Comuna Curtea, din plasa Făgetului, are o şcoală
primară confesională, care – precum s-a dovedit – nu putea
cuprinde pe toţi copiii înscrişi şi obligaţi a cerceta şcoala. De aceea
comisiunea administrativă judeţeană a îndatorat comuna în mod
definitiv, ca să organizeze şcoală comunală. Reprezentanţa
comunală (sub presiunea organelor oficiale) a şi decretat înfiinţarea
şcolii comunale şi în scopul acesta a cerut ca statul să cedeze
clădirea sa din acea comună, care servea odinioară de cazarmă
pentru „finanţi” (agenţi fiscali), ceea ce a şi fost obţinut de către
predecesorul meu în oficiu de la ministerul de finanţe, care s-a
declarat gata a da clădirea pentru preţul de 3000 coroane. Dar
cumpărarea definitivă a acelei clădiri pentru scopul şcolii comunale
n-a succes până acuma, graţie intrigărilor episcopului de la
Caransebeş, deşi chestiunea mai bine de 2 ani de zile preocupă
organele statului, pentru că membrii consiliului parohial întârzie
executarea definitivă a hotărârii comunale prin tot felul de apeluri
şi recursuri în contra hotărârilor organelor oficiale. La spatele
chestiunii stă – fără îndoială – episcopul Cristea. Aceasta o
dovedeşte şi împrejurarea că parohia deja îşi edifică a doua sală de
învăţământ, deşi şcoala comunală înfiinţată deja funcţionează de 2
ani (fără elevi) în casă cu chirie şi astfel de o nouă clasă
confesională nu mai e trebuinţă, mai ales că susţinerea şcolii
comunale e împreunată cu mai puţine cheltuieli pentru locuitorii
din comună, deoparte fiindcă cumpărarea clădirii face abia 3000
coroane, iar la plata învăţătorului Excelenţa Voastră contribuiţi
anual cu 900 cor. ca ajutor de stat2.
1 Studierea în arhiva episcopiei Caransebeşului a acestei frumoase lupte ar

forma o pagină glorioasă despre activitatea episcopului Cristea, care, cu
toată legea draconică a lui Apponyi, n-a pierdut din vina bisericii nici o
şcoală românească.
2 La şcoala comunală, forţat înfiinţată, trecuse ca dezertor învăţătorul
bisericii, Titei, fiul preotului ortodox român din Curtea. A devenit calul
Troiei. Astfel organele statului un timp au pus pe clădirea şcolii române
2. Comuna Ruji, plasa Timiş, a fost îndatorată încă în 1907

a înfiinţa şcoală comunală; dar chestia e şi azi în stadiul de la
început, pentru că membrii reprezentanţei comunale, care sunt şi
în consiliul parohiei, au respins până acum fiecare proiect
prezentat în scopul acelei organizări. Pentru zădărnicirea înfiinţării
şcolii ungureşti, şi aci tot episcopul Cristea se osteneşte. Aceasta
reiese din împrejurarea că pe baza îndrumărilor episcopului, s-a şi
clădit o nouă clădire şcolară cu seducerea organelor statului, aşa
că în petiţia pentru permiterea clădirii această şcoală apare că este
casă parohială, încât autoritatea competentă n-a putut refuza
permisia de clădire, deşi înşelăciunea este evidentă. Când clădirea
a fost gata, parohia n-a putut plăti cheltuielile şi, ca să nu ajungă
la dobă, a vândut-o; episcopul însă a dat parohiei împrumut ca să
achite cheltuielile de clădire.
3. În comuna Jidovin, plasa Timiş, tot pe urma sforţărilor
episcopului. Cristea, şcoala comunală, devenită atât de arzător
necesară, s-a putut face numai după suspendarea întregii
reprezentanţe a comunei politice prin ordin de la guvern, pentru că
aci, în urma muncii de şobolan şi subversive a episcopului,
firma ungurească: „Şcoala comunală”. Episcopul Cristea a dispus să se

dea jos şi să se aşeze la loc tabla cu inscripţia românească: „Şcoala
elementară gr. ortodoxă română”. Lupta asta a durat mai mult timp.
Episcopul cu ajutorul poporului a învins. Membrii consiliului parohial
erau aproape tot ei şi în reprezentanţa comunei politice. Ei ţineau morţiş la
episcopul lor. Cel mai radical luptător pentru biserică era tocmai primarul,
care de atâtea ori a fost personal la episcopul, care s-a dus în vizită
canonică în tot ţinutul Făgetului. A stat 28 zile în şir. A vizitat toate şcolile.
A împărţit şi bani, care i-a ştiut aduna, pentru a contribui la zidirea sălilor
noi de şcoală după planul strict al ministrului Apponyi. După contribuţia
episcopului, adeseori în aceiaşi zi, poporul oferea toată suma necesară cu
cuvintele: „Dacă mai de mult ne spunea cineva lămurit, cum ne-a spus
Preasfântul azi, noi de mult ne trăgeam de la gură şi făceam şcoala, ca să
nu-i mai afle nimenea greşeli”. Cât pentru comună, rezultatul a fost că
biserica a ridicat 2 şcoli primare, ca două mici palate, iar şcoala comunală
a rămas fără elevi, cu 2-3 copii ai notarului şi un evreu. Drept pecetie a
luptelor frumoase pentru cultura românească în eparhia episcopului
Miron, învăţătorul transfug Titei a înnebunit. Ce moment educativ pentru
popor! Directorul şcolii parohiale I. Caba a fost de mare ajutor în lupta
asta. În alt: sat dincolo de Făget iar s-au făcut 2 şcoli parohiale şi
credincioşii solveau 600% anual (în proporţie cu fonciera) dare de cult
pentru şcoala lor.
284 Ion I. Nistor
organizarea şcolii ungureşti a naufragiat totdeauna în reprezen-

tanţa comunei politice din cauza opoziţiei dârze a membrilor
reprezentanţei comunale, care erau şi în consiliul parohiei, până
când consiliul comunal a trebuit să fie suspendat. După ce s-a
terminat zidirea şcolii ungureşti, episcopul a chemat la sine pe
învăţătorul şcolii confesionale, căruia i se promisese cu siguranţă a
fi ales învăţător la şcoala comunală, şi a voit să-l capaciteze ca să
nu primească postul de învăţător comunal. Dar nu i-a succes a
câştiga pe învăţător; de aceea l-a numit trădător al neamului său şi
i-a adresat tot felul de expresiuni, ce nu erau potrivite cu înalta-i
demnitate de prelat.
4. În comuna Ohaba-Mutnic (plasa Timiş) preotul gr. or.
român trăieşte cu învăţătorul în cea mai mare duşmănie. Cu
ocazia vizitelor oficiale ale inspectorului şcolar, totdeauna
organizează în sala de învăţământ certe ordinare. Cauza principală
este a se căuta mai ales în faptul, că pe preotul nepatriot l-au
aţâţat împotriva învăţătorului (confesional) cu purtarea cea mai
patriotică. Preotul, care la înmormântări cu ceartă îşi validitează
dreptul de a dispune (în cele rituale) şi pe care l-au acuzat că în
însăşi biserica se obrăzniceşte (cu vorbiri demne de credinţă
românească), este omul cel mai simpatic şi mai de încredere al
episcopului. De aceea l-a scos de sub toate acuzele ce s-au ridicat
şi dat împotriva lui1.
„Interesantă lumină aruncă asupra sentimentelor
episcopului dr. Miron Cristea şi faptul că în anticamera sa atârnă
chipul lui Avram Iancu2, evident cu scopul de a da să înţeleagă
fiecărui om, care (aşteptând în sală momentul audienţei) intră la
1 O descriere mai amănunţită a acestor frumoase lupte pentru şcoala

naţională românească s-ar putea face, cercetând arhiva episcopiei din
Caransebeş, unde s-ar găsi numeroase îndrumări salvatoare scrise de
mâna episcopului, nu numai da referentul şcolar, la porunca lui.
2 Adevărul adevărat este că, pe lângă portretul lui Avram Iancu, era la
intrarea în sala de audiente a episcopiei şi portretul lui Mihai Viteazul,
făcut de societatea stud. români „România Jună” din Viena, după un
vestit tablou din pinacoteca de acolo şi de unde episcopul Cristea, care
vizita des tinerimea universitară, însufleţindu-o, şi l-a procurat în 50 de
exemplare, pe care le-a distribuit, Acest tablou se află azi în posesia d-nei
Elvira Cristea, sora episcopului, din Târgu Mureş, căreia i-a dat mai multe
lucruri, când s-a mutat din Caransebeş la Bucureşti.
dânsul, că are de-a face cu un factor de căpetenie al sentimentelor

româneşti extremiste.
„În cele raportate mai sus am îndrăznit a orienta pe
Excelenta Voastră asupra stărilor ce domnesc de prezent în
episcopia gr. or. română a Caransebeşului, precum şi mai ales
asupra ţinutei – din punctul de vedere al statului –
antinaţionale-maghiare, condamnabile şi păgubitoare a episcopului
dr. Miron Cristea şi a curţii sale.
„Spre a putea contrabalansa această acţiune a episcopului
Cristea, propun să nu se ordonanţeze micul ajutor de stat al
eparhiei de 19.800 cor. anual, detras de mai mulţi ani pentru
purtarea antimaghiară a episcopului Cristea”.
Lugoj, 4 Februarie 1911. Dr. Medve Zoltan,
Prefect”
Din publicarea acestui important document rezultă în
chip luminos lupta conştientă românească, hotărâtă şi abilă,
pe care a ştiut s-o ducă episcopul Cristea la Caransebeş
pentru întărirea bisericii şi păstrarea şcolii româneşti,
neatinsă de politica de maghiarizare a guvernelor ungureşti.
Fără îndoială, era o întreagă artă pentru ierarhii români de
sub regimul maghiar de a şti să se strecoare printre stâncile
periculoase ale maghiarismului îndrăzneţ şi şovinist, spre a
putea în acelaşi timp să slujească interesele mari naţionale
ale bisericii şi şcolii româneşti, atât de urgisite de Unguri,
dar care constituiau adevărata pârghie a românismului de
peste Carpaţi.
Episcopul Cristea, ca un mare artist tragedian, a
salvat multe şi mari interese naţionale, jucând teatru, forţat
de şovinismul fanatic al Ungurilor, pe o scenă străină, unde
intonarea cuvântului de fidelitate faţă de statul maghiar şi
faţă de dinastia habsburgică era o necesară minciună
convenţională, iar dragostea de neamul său o sublimă
realitate, înţeleasă numai de spiritele adânc cunoscătoare
ale dedesubturilor politicei şi diplomaţiei austro-ungare.
286 Ion I. Nistor
CAPITOLUL XXVIII.
PRĂBUŞIREA IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR
Monarhia austro-ungară avea de la dualism încoace

(1868) aspectul unui conglomerat, care cu greu s-ar mai fi
putut menţine într-o epocă de egalitate şi libertate
cetăţenească. Sistemul de dominare şi strivire a
naţionalităţilor, aplicat chiar şi în timpul războiului mondial,
când ideea naţională se înstăpânise în toate sufletele de pe
fronturile de luptă, i-a grăbit însă prăbuşirea. Politica
instinctului naţional, ca şi hotărârea vechiului regat, clar
precizată în declaraţia de război înmânată Austro-Ungariei
în seara de 14 August 1916, de a elibera Ardealul, s-au
întâlnit cu gravitaţia Ardelenilor către vechiul regat în clipa
istorică a prăbuşirii monarhiei austro-ungare, pentru ca
unitatea naţională să se pecetluiască în mod indisolubil în
cea mai desăvârşită aspiraţie: a independenţei de stat.
Oferta de pace a Austro-Ungariei din 7 Octombrie
1918 a împins minorităţile naţionale să părăsească baza
tradiţională a politicii lor şi să inaugureze o nouă conduită.
Acceptarea principiilor wilsoniene din partea ministerului de
externe al monarhiei austro-ungare însemna că se
recunoştea libertatea naţionalităţilor de a-şi reprezenta
singure interesele. Conducerea partidului naţional român,
autorizată astfel să vorbească în numele poporului român
din regatul ungar, a început numaidecât noua sa acţiune
politică. Întrunit în ziua de 12 Octombrie la Oradea-Mare,
comitetul aprobă textul unei declaraţiuni, redactată de d.
Vasile Goldiş, spre a fi citită în Parlamentul din Budapesta,
declaraţiune în care se preciza net „că Românii din Ungaria şi
Ardeal nu recunosc Parlamentului şi guvernului unguresc
dreptul să se considere ca reprezentanţi ai naţiunii române şi
nici să reprezinte interesele naţiunii române la congresul
general de pace, apărarea acestor interese putând fi
încredinţată numai unor factori desemnaţi de propria lor
adunare naţională, deci de comitetul executiv al partidului

naţional român”.
Misiunea de a citi această declaraţiune în Camera
deputaţilor din Budapesta a fost încredinţată d-lui dr. Alex.
Vaida-Voevod, actualul ministru de interne, care a şi
îndeplinit-o în şedinţa din 18 Octombrie 1918. Cu începere
din această zi, Statele Unite ale Americii nu mai recunoşteau
monarhia austro-ungară ca putere capabilă să reprezinte
popoarele sale la congresul păcii. A doua zi gestul Românilor
a fost imitat şi de consiliul naţional ceho-slovac.
În ziua de 22 Octombrie 1918, contele Ştefan Tisza,
văzându-şi complet năruite visurile de dominaţiune, încerca
în Camera din Budapesta, într-o atmosferă glacială, să
atenueze răspunderea ce-şi asumase în faţa ţării prin
dezlănţuirea războiului european. A fost cântecul lebedei. La
l Noiembrie, complicele Kaiserului de la Berlin şi călăul
oricărei libertăţi cădea mort, împuşcat în chiar casa sa de un
soldat întors de pe front. Odată cu moartea contelui Tisza,
murea şi idealul autocraţiei maghiare, lovit de idealul
libertăţii.
O altă hotărâre importantă luată de membrii
comitetului executiv al partidului naţional român, întruniţi
în ziua de 12 Octombrie la Oradea-Mare, a fost şi alegerea
unui sub-comitet de 6 membri (V. Goldiş, dr. Iuliu Maniu, dr.
Alex. Vaida, dr. Aurel Vlad, dr. Ştefan Cicio Pop şi dr. Ion
Suciu), cu sediul în Arad şi cu însărcinarea să lucreze în
permanenţă, pentru a fi la înălţimea situaţiei şi a nu scăpa
nici un eveniment de seamă din cele ce aveau să urmeze1.
Ca preşedinte al sub-comitetului a fost ales d. V. Goldiş, om
al condeiului şi profund cugetător politic. Istoria
nepărtinitoare va recunoaşte acestui sub-comitet meritul
înfiinţării gărzilor naţionale, care au jucat un rol important
după izbucnirea revoluţiei din noaptea de 31 Octombrie.
1 Vezi: Revoluţia din 1918 şi unirea Ardealului cu România de Ion Clopoţel.

Cluj. 1926.
288 Ion I. Nistor
Graţie acestora s-a putut păstra ordinea prin comune, ceea

ce desigur însemna mare lucru în vălmăşagul din vremea
aceea.
Acest sub-comitet şi-a schimbat repede denumirea în
consiliul naţional central, iar cluburile judeţene ale partidului
naţional şi-au zis consilii naţionale, nomenclaturi care s-au
păstrat până după adunarea de la Alba Iulia. Numirea veche
de „partidul naţional” era deci scoasă din uz dimpreună cu
organele lui politice.
În urma precipitării evenimentelor, consiliul naţional
central din Arad îşi schimbă şi el în curând numele în marele
sfat naţional român, care în fapt nu era decât tot
sub-comitetul ales la Oradea Mare, completat cu 6 delegaţi ai
social-democraţilor români din Budapesta (Jumanca,
Flueraş, trădătorul Mihuţ, căci acesta a rămas în Ungaria).
Socialiştii fuseseră scoşi la iveală de lipsa de orizont politic a
unora dintre fruntaşii politici ardeleni.
CONSTITUIREA
CONSILIULUI NAŢIONAL ROMÂN DIN CARANSEBEŞ
Încălzit de marile evenimente ce se petreceau şi

priveau în cel mai înalt grad viitorul neamului românesc,
evenimente, în care spera şi le aştepta – cum dovedesc
numeroasele sale cuvântări – dr. Miron Cristea ia parte, în
ajunul Sf. Dumitru (1918), la adunarea de constituire a
consiliului naţional român din Caransebeş.
În discursul rostit atunci, Prea Sfinţia Sa spune
iubitei sale naţii române „că lanţurile tiraniei maghiare au
căzut de pe trupul Românilor, rupte fiind de sângele jertfit de
fraţii noştri din regatul liber, de surorile noastre latine Franţa
şi Italia, de puternica Anglie şi de înţeleptul Wilson”, iar după
ce îndeamnă poporul să păstreze ordinea şi liniştea, îl pune
să jure credinţă consiliului naţional român, ale cărui porunci
trebuie să fie sfinte tuturor, cu atât mai mult cu cât acum
naţiunea română îşi va croi singură soarta şi viitorul ei cu
ajutorul fraţilor săi de pretutindeni.
O CIRCULARĂ ISTORICĂ
A EPISCOPULUI MIRON
În ziua de 26 Octombrie (Sf. Dumitru) 1918, P. S. Sa

episcopul Caransebeşului lansează către toţi credincioşii din
eparhia sa următoarea circulară istorică:
„Războiul de acum şi duhul creştinesc, cuprins în soliile
marelui prezident al Statelor Unite din America, Wilson, a provocat
o epocală prefacere şi în viaţa naţională a poporului român din
Transilvania şi Ungaria. Astăzi toată lumea recunoaşte fiecărui
popor dreptul de a dispune asupra sa. În consecinţa acestui
principiu fundamental pentru viitoarea dezvoltare şi organizare a
poporului nostru, comitetul partidului naţional român, ales de
marea conferinţă naţională, este recunoscut din partea tuturor
factorilor competenţi drept conducătorul şi reprezentantul legal al
neamului nostru. Vrednicii bărbaţi ai conferinţei şi ai comitetului,
tăria convingerilor lor naţionale, munca lor neobosită şi suferinţele
de mucenici ale celor mai aleşi fruntaşi în lupta pentru drepturile
poporului român, precum şi hotărârile demne ale conferinţelor
noastre naţionale sau ale marelui sfat au înălţat cauza neamului şi
au contribuit în mare măsură la împlinirea aspiraţiunilor noastre
naţionale, a căror întrupare se apropie.
„Acest comitet – până la completarea sa – a luat numirea de
consiliul sau sfatul naţiunii române.
„El este în aceste timpuri de prefacere cea mai înaltă
autoritate naţională a poporului român, care şi în munca din viitor
imploră mereu ajutorul lui D-zeu.
„Sfânta tradiţiune a bisericii noastre ortodoxe răsăritene a
fost în slujbele sale totdeauna cu deosebită luare aminte la
autoritatea sau stăpânirea lumească. Cu atât mai vârtos trebuie să
o facă aceasta biserica poporului român, pusă pe temelii naţionale.
„Deci – până când Prea Sfinţitul Sinod episcopesc, în
deplina sa competenţă, va statori, conform noilor stări de drept,
ecteniile şi pomenirile respective definitive – dispun următoarele:
1. La Ectenia cea mare de la începutul slujbelor se adaugă
la locul cuvenit:
„Pentru înalta noastră stăpânire naţională şi pentru,
marele sfat al. naţiunii române – Domnului să ne rugăm.
2. La Ectenia după Sf. Evanghelie:
290 Ion I. Nistor
„Încă ne rugăm pentru înalta noastră stăpânire naţională şi

pentru marele sfat al naţiunii române, pentru stăpânirea, biruinţa,
petrecerea, pacea, sănătatea, mântuirea, şi iertarea păcatelor şi
pentru ca Domnul Dumnezeu mai ales să le dea spor şi să le ajute
întru toate lucrările lor spre binele obştesc.
3. La eşirea cu sfintele daruri, după pomenirea episcopului:
Pe prea înalta stăpânire naţională şi pe marele sfat al
naţiunii române – Domnul Dumnezeu să le pomenească întru
Împărăţia Sa”.
Caransebeş, în ziua Sf. marelui mucenic Dimitrie
1918.
Cu arhierească binecuvântare
Dr. Miron Cristea,
episcop
Într-o altă circulară, adresată clerului în preajma
adunării de la Alba Iulia şi hotărâtă în şedinţa sinodului
episcopesc al Mitropoliei ortodoxe române din Transilvania şi
Ungaria, ţinută la 10 Noiembrie 1918, semnată de P. S. Sa
dr. Miron Cristea, ca episcop al
Caransebeşului, şi Ioan I. Papp, ca episcop
al Aradului, totodată şi locţiitor de
Mitropolit, pe lângă modificările de la
Ectenii semnalate mai sus, s-au mai
introdus încă următoarele:
„La toate celelalte servicii divine – din
toate molitvele, ecteniile, cântările şi citirile – se
lasă necitite părţile, în care se pomeneşte
Domnitorul1 şi n-au să fie înlocuite de fel. Tot
astfel la proscomidie se omite scoaterea
părticelei pentru Domnitor”. Fig. 93. Vasile Goldiş,
În ziua de 10 Noiembrie, sufletul consiliului
sub-comitetul din Arad, transformat naţional central din
Arad, fost ministru al
în consiliul naţional central, văzân-
cultelor.
du-se într-o completă izolare de lume
– căci ştiri din Moldova nu prea soseau atunci – hotărăşte la
1 Aici era vorba de domnitorul Ungariei, regele Carol IV.

sfatul d-lui V. Goldiş, omul hotărârilor virile, să ceară

guvernului unguresc potestatea sau puterea întreagă asupra
Ardealului, adică consiliul naţional să se înstăpânească
imediat peste cele 26 judeţe, compuse în majoritate din
Români. Soluţia îndrăzneaţă a d-lui Goldiş a fost aprobată
de membrii consiliului numai după lungi discuţiuni. A treia
zi a sosit la Arad Oscar Iaszy, ministru în cabinetul contelui
M. Karolyi, spre a trata cu membrii consiliului naţional,
aducând într-o mână ramura de măslin, iar în alta traista de
făgăduieli. În aceste tratative, Românii au declarat scurt că
ei vor completă desfacere de Ungaria. Ministrul Iaszy,
înţelegând în sfârşit realitatea, şi-a făcut calea întoarsă spre
Budapesta.
La 20 Noiembrie dr. V. Goldiş publică un manifest
către toate popoarele lumii, aruncând răspunderea situaţiei
din Ungaria asupra guvernului maghiar. Acest manifest,
publicat în limba franceză, termină cu cuvintele:
„Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi
aşteaptă că în năzuinţa ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul
românesc, cu care una vom fi de aci înainte în veci”.
Pe la mijlocul lunii Noiembrie 1918, în toate comunele
româneşti era afişată o chemare, prin care se spunea
poporului să se bucure, căci lanţurile sclaviei s-au prăbuşit
şi ziua mult doritei libertăţi a sosit, apoi să păstreze liniştea
şi ordinea, pe care o pretinde cinstea românească. Gărzile
naţionale, înfiinţate de curând, cu fruntea ridicată, şi-au
făcut întreaga datorie şi ordinea, afară de câteva cazuri
neînsemnate, a domnit pretutindeni, în mijlocul unei frenezii
generale.
Afişarea acestei chemări, urmată pretutindeni de
arborarea steagului naţional, lămurea tuturor că un nou
soare trebuie să se ridice peste ruinele lumii vechi, prăbuşită
sub povara fără de legilor ei fără număr. Gazetele ungureşti
scoborâră jos de tot tonul notelor îngâmfate ale biruitorilor
de până ieri. Îşi aminteau chiar că Ioan Huniade Corvinul şi
regele Ungariei Matei, fiul acestuia, au fost Români şi că, în
292 Ion I. Nistor
mare parte, aristocraţia ardeleană ungurească este de

obârşie românească!!
Astfel drumul la marea adunare naţională, convocată
la Alba Iulia pe ziua de 18 Noiembrie st. v. (1 Decembrie st.
n.) era larg deschis. Bunul simţ politic indica fruntaşilor
români să procedeze repede la fapta cea mare: la afirmarea
voinţei populare printr-o mare adunare naţională. Deşi unii
dintre fruntaşi, ca d-nii dr. Alex. Vaida şi dr. Teodor Mihali,
îşi exprimau printr-o scrisoare, adresată d-lui dr. Ştefan
Cicio Pop, temerea că guvernul unguresc va face tot posibilul
să curgă sânge cu prilejul unei adunări populare, totuşi ea a
fost convocată de consiliul naţional din Arad sub presiunea
evenimentelor, care se precipitau şi care nu sufereau
amânare. Istoria chema pe Români la fapte.
Ziarul Românul din Arad publica în numărul său de la
21 Noiembrie stil nou convocarea poporului român la Alba
Iulia, în termeni lapidari şi potriviţi momentului istoric, ieşiţi
din condeiul întraripat al d-lui V. Goldiş, pe ziua de 1
Decembrie st. n. (18 Noiembrie st. v.), iar agerul şi energicul
luptător dr. Ion Suciu dezvolta zi şi noapte o incomparabilă
activitate pentru reuşita acestei istorice şi grandioase
manifestaţiuni naţionale.
CAPITOLUL XXIX.
UN MOMENT CRITIC ÎN DESFĂŞURAREA ACŢIUNII
PENTRU INTRAREA
TRUPELOR ROMÂNE ÎN ARDEAL
S-au împlinit 11 ani de la noua mobilizare a armatei

române din Moldova, ca răspuns la mesagiul verbal trimis în
ziua de 21 Octombrie 1918, pe cale aeriană, din partea pri-
mului ministru francez G. Clémenceau către fostul prim-mi-
nistru român Ion I. C. Brătianu, mesagiu1 prin care se spunea
Românilor: „Fiţi gata!” – şi totuşi până azi presa şi în general
opinia publică n-a înregistrat şi n-a aflat că în acţiunea
desfăşurată atunci pentru trimiterea trupelor noastre în
Ardeal s-a ivit, în Noiembrie 1918, un moment foarte critic şi
grav, care a produs la Iaşi o enormă îngrijorare în sufletele
celor puţini iniţiaţi: regele Ferdinand, Ion I. C. Brătianu,
general C. Coandă, preşedintele consiliu-lui
de miniştri, şi general C. Prezan, şeful marelui
cartier general al armatei.
După 11 ani credem că a sosit timpul
ca istoria să înregistreze şi acest secret din
lungul şir al sforţărilor supraomeneşti, făcute
de neamul nostru pentru desăvârşirea uni-
tăţii sale naţionale. Bazaţi pe informaţiuni
certe şi care nu suferă nici cea mai mică
îndoială, socotim că facem un real serviciu

Fig. 94. Andrei
Bârseanu istoriei, povestind faptele aşa cum s-au
petrecut. Iată-le:
(n. 1858; m.
1922).
Consiliul naţional din Sibiu de sub
preşedinţia regretatului Andrei Bârseanu şi
1 Mesajul a fost adus la Iaşi cu aeroplanul de d. Victor Antonescu, fostul

ministru al României la Paris, care a străbătut văzduhul, plecând de la
Salonic.
care număra în sânul său tineri entuziaşti, ca profesorii dr.

Nicolae Bălan, actualul mitropolit al Ardealului, dr. Silviu
Dragomir şi dr. I. Broju, văzându-se către sfârşitul lunii
Octombrie 1918, într-o completă izolare de factorii din
Moldova în momente aşa de importante pentru viitorul
neamului, cerea consiliului naţional central din Arad să facă
tot posibilul ca să intre în legături cu bărbaţii conducători de
la Iaşi, spre a coordona de comun acord mişcarea ce trebuia
începută în Ardeal în sensul afirmării voinţei poporului
român pe baza principiilor wilsoniene. Consiliul naţional
central din Arad, care sta zilnic în legătură, prin curieri
speciali, cu toate consiliile naţionale din Ardeal, recunoscând
dreptatea punctului de vedere a fraţi!or de la Sibiu, le-a
trimis vorbă acestora că întrucât sunt mai aproape de
graniţa română, să caute să intre ei, cum vor şti mai bine, în
relaţiuni cu sferele conducătoare de la Iaşi, cărora să le
ceară totodată intrarea cât mai urgentă a trupelor române în
Ardeal.
PLECAREA PROF. DR. N. BĂLAN

ŞI A CĂPITANULUI VICTOR PRECUP DIN SIBIU
ÎN MOLDOVA
Pentru ducerea la bun sfârşit a

acestei delicate şi periculoase misiuni
s-a oferit profesorul dr. Nicolae Bălan,
care, nefiind căsătorit, nu-şi risca
eventual şi soarta familiei sale.
Curajosul profesor a pus, pentru
plecare, consiliului naţional
următoarele două condiţiuni: a) drumul
să-l facă cu automobilul şi b) să fie
însoţit de un ofiţer român din
Fig. 95. Profesorul
armata austro-ungară, om de
încredere şi de curaj. În acest scop dr. Nicolae Bălan,
a fost luat un automobil „Benz” de azi mitropolit al
la armata germană, care începuse să Ardealului.
se retragă, iar dr. Valeriu Liuba, actual inspector de

siguranţă în Timişoara, care era comandantul legiunii
naţionale din jud. Sibiu, i-a pus la dispoziţie ca tovarăş de
drum pe căpitanul din legiune Victor Precup1 cu un şofer.
Plecarea din Sibiu a avut loc în dimineaţa zilei de Joi,
1/14 Noiembrie. Profesorul Bălan îmbrăcase şi el uniforma
militară austriacă, ca ordonanţă a căp. Precup, punându-şi
costumul civil într-un geamantan. Itinerariul fixat era: de la
Sibiu la Mediaş, Târgu-Mureş, Reghin, Bistriţa, Dorna-Vatra,
Paşcani, Iaşi. Teama îndrăzneţilor misionari era de
Târgu-Mureş, vestit centru unguresc. Traversarea oraşului,
chiar prin centru, s-a făcut însă fără nici un inconvenient,
graţie faptului că automobilul arborase tricolorul unguresc,
care, după ieşirea din oraş, a fost înlocuit apoi tot drumul cu
tricolorul românesc.
Misiunea a sosit la Reghin în acea zi la amiază. Aici
d-rul Bălan a luat imediat, în scop informativ, contact cu
membrii consiliului naţional român şi apoi cu primarul
oraşului, un Sas, care i-a declarat că lumea de acolo
aşteaptă intrarea armatei române. A doua zi, sosind la
Bistriţa, şeful misiunii s-a întâlnit cu d-nii dr. V. Pahone şi
dr. D. Loghin, membrii ai consiliului naţional din jud.
Bistriţa-Năsăud, care i-au dat lămuriri asupra stării
spiritelor de acolo. De aci înainte drumul spre Dorna-Vatra
peste muntele Măgura calului, la Triplex Confinium, a fost
mai greu din cauza zăpezii, care făcea automobilul să
derapeze. Totuşi, cu ajutorul ţăranilor români din partea
1 Căpitanul Victor Precup, care purta legitimaţia de voluntar No. 692 a

legiunii române din Sibiu, avea cu dânsul următorul act:
„Legitimaţie pentru d. căpitan V. Precup, care este persoană de încredere şi
trimisul legiunii române şi al comitetului naţional român. Toate oficiile şi
organele oficiale sunt rugate a-i da numitului domn mână de ajutor în
misiunea sa.
Sibiu, 13/XI 1918.
Valeriu Liuba
comandantul legiunii române .”
locului, care au pus boii să tragă maşina, au ajuns cu bine

la Dorna Vatra, unde deja sosise un prim detaşament de
trupe româneşti, sub comanda unui maior, care a avut
bunăvoinţa să le pună la dispoziţie un vagon şi o platformă
pentru transportul automobilului până la Iţcani. Se
renunţase la traiectul cu maşina peste muntele Mestecăniş
din cauza zăpezii prea mari.
A treia zi misiunea a sosit în gara Paşcani, unde prof.
Bălan şi căp. Precup s-au întâlnit cu regretatul prof.
Solomon Haliţă, care mergea în Ardeal, trimis de Ion I. C.
Brătianu, ducând bani şi instrucţiuni pentru consiliul
naţional central.
CONTACTUL PROF. BĂLAN

CU BĂRBAŢII CONDUCĂTORI DIN IAŞI
În ziua de Duminecă, 5/18 Noiembrie, misiunea

sosise la Iaşi. A doua zi, Luni, prof. N. Bălan şi căpitanul
Victor Precup s-au prezentat d-lui
general C. Coandă, preşedintele consi-
liului de miniştri, căruia, după ce i-au
făcut un raport detaliat asupra situaţiei
din Ardeal, i-au cerut să trimită acolo
cât mai repede armată, care este aştep-
tată de populaţie cu o vie nerăbdare şi în
frigurile entuziasmului. D. general
Coandă, la despărţire, a recomandat
profesorului Bălan să vază şi pe Ion I. C.
Brătianu, ceea ce, bineînţeles, era în
programul său, dar el înţelegea să vază
Fig. 96. Căpitanul mai întâi pe şeful guvernului şi apoi pe
Victor Precup, azi şeful marelui cartier general.
maior în ministerul De la locuinţa primului ministru,
de război.
Bălan şi căpitanul Precup s-au dus
direct la marele cartier general, unde au fost primiţi cu
multă afabilitate de d. general Prezan. Timp de 2 ore,
distinşii misionari ai consiliului central ardelean au dat, cu
indicaţiuni pe hartă, cele mai preţioase informaţiuni asupra

mişcării celor 2 divizii austro-ungare aflătoare în Ardeal, apoi
asupra stării sufleteşti a populaţiei româneşti şi a celei
minoritare, precum şi asupra noutăţilor din presa
ungurească, terminând prin a cere trimiterea de urgenţă a
trupelor româneşti în Ardeal, spre a se afirma astfel fără
întârziere puterea statului român. Adânc mulţumit de
informaţiile îmbucurătoare ce primise, d. general Prezan a
invitat pe prof. Bălan şi pe căp. Precup să meargă în fiecare
dimineaţă la marele cartier, spre a-i pune şi el în curent cu
măsurile militare ce lua în privinţa Ardealului.
Abia pe la ora 1 au ajuns prof. Bălan şi căpitanul
Precup acasă la Ion I. C. Brătianu, unde se aflau întruniţi –
ca de altfel în fiecare zi – toţi membrii marcanţi al partidului
liberal, spre a discuta asupra evenimentelor la ordinea zilei,
care se precipitau fără oprire. Fostul prim-ministru, fericit de
această vizită şi avid de a afla ştiri precise din Ardealul atât
de scump inimii lui şi pentru eliberarea căruia intrase în
război, a introdus imediat pe cei doi Ardeleni în camera,
unde erau adunaţi toţi foştii miniştri liberali, rugând pe prof.
Bălan să expună sincer şi pe larg întreaga situaţie. Lipsiţi de
ştiri exacte, toţi cei prezenţi sorbeau cu nesaţ lămuririle date
de d-nii Bălan şi căpitanul Precup până la orele 3 1/2 după
amiază. Uitaseră şi de masă autorii războiului, în râvna şi
curiozitatea lor de a afla ce simte şi ce vrea Ardealul, care,
prin glasul celor doi misionari ai săi, le cerea insistent să
trimită cu un ceas mai curând trupe româneşti, arătarea lor
în Ardeal constituind afirmarea puterii statului român, din
care trebuie acum să facă parte toţi Românii.
Insistenta profesorului Bălan de a se trimite fără
întârziere armată română în Ardeal, dacă umplea de o mare
şi explicabilă bucurie sufletele celor prezenţi, ea îi neliniştea
întru câtva în acelaşi timp. Se bănuia anume că în
Transilvania şi-ar fi făcut apariţia bolşevismul distrugător.
Explicaţiile prompte şi adevărate date însă de d-rul Bălan,
care spunea că cele câteva devastări întâmplate erau
rezultatul unor vechi răfuieli cu nişte aristocraţi unguri şi
câţiva negustori şi cârciumari evrei şi că gărzile naţionale au

reuşit să menţină ordinea, au risipit uşor această nelinişte şi
ideea trimiterii de trupe a fost acceptată cu dragă inimă şi
entuziasm.
La plecarea de la Ion I. C. Brătianu, care îl uimise cu
cunoştinţele sale temeinice de oameni şi localităţi din Ardeal,
profesorul Bălan era convins că fusese în casa unui mare
român.
A treia zi cei 2 misionari au vizitat pe Alex.
Constantinescu şi pe d. prof. N. Iorga, iar în 7/20 Noiembrie
au fost primiţi în audienţă de regele Ferdinand şi în 9/22
Noiembrie de regina Maria.
DR. NICOLAE BĂLAN VORBIND LA IAŞI
În ziua de 8/21 Noiembrie 1918 (ziua sfinţilor arhangheli

Mihail şi Gavriil), Liga culturală a organizat la Teatrul
Naţional un festival în amintirea lui Mihai Viteazul.
Fig. 97. Teatrul naţional din Iaşi.
Printre oratori a fost pus de d. prof. N. Iorga şi

modestul profesor de p-atunci d. dr. Nicolae Bălan, care a
rostit următoarea cuvântare:
„Domnilor şi fraţilor!
„Romanii cei vechi aveau credinţa că eroul, ale cărui
oseminte nu-şi dorm somnul de veci împreunate în acelaşi
pământ, îşi poartă fără odihnă sufletul de la o margine la alta până
când e întregită mâna de lut, în care odinioară se sălăşluise. Aşa a
cutreierat şi sufletul mare al eroului de la Călugăreni şi Şelimbăr
cuprinsul pământului românesc… Trupul lui a fost sfâşiat în
bucăţi de duşmani pe câmpia Turdei. Capul lui, în cuprinsul
căruia s-a plămădit cel mai sfânt vis al neamului nostru, după o
pribegie de 317 ani, în cursul căreia a străbătut pământul
românesc de la Arieş până la mărginite Niprului, astăzi se găseşte
în cetatea Unirii, unde acum 59 de ani s-a realizat unirea Moldovei
cu Muntenia şi unde nu de mult s-a îndeplinit şi unirea Basarabiei
cu patria-mamă. Înaintea acelui craniu de cea mai înaltă
semnificaţie simbolică pentru noi în zilele mari de astăzi, am venit,
ca sol al Ardealului, ca să tălmăcesc voinţa nestrămutată a
întregului nostru popor de a reîntregi moştenirea naţională a
marelui erou. Ceea ce neîntrecutul Voievod, pentru o clipă, vai,
prea scurtă, a putut înfăptui, a rămas ca un vis:
Ca un vis neîmplinit,
Copil al suferinţei,
De dorul cui ne-au răposat
Şi moşii şi părinţii.
„Duhul lui Mihai a lăsat, în acea tresărire de o clipă, urme
adânci în sufletul poporului nostru. Acel duh a mânat în luptă
dezrobitoare pe Horia, Cloşca şi Crişan, el a însufleţit pe Craiul
munţilor apuseni, Avram Iancu, şi pe tovarăşii lui, Popa Balint şi
Axente Sever, şi tot el a întărit inimile luptătorilor noştri, care au
umplut temniţele mucede de la Vaţ, de la Seghedin şi Cluj. Iar
acum, când au căzut lanţurile robiei de veacuri şi fosta monarhie a
Habsburgilor s-a rupt în tot atâtea bucăţi câte neamuri ţinea
prinse în legături nefireşti, tot duhul lui Mihai, ascuns în
adâncimile sufleteşti ale întregului nostru popor, cu o voinţă oţelită
prin focul multor suferinţe, îşi ia avânt spre culmile marelui nostru
ideal. Statul român consolidat nu şi-a putut găsi rosturi mai mari
pe lume decât în înfăptuirea acestui ideal. Fericiţi să fie toţi aceia,
care au pus piatră după piatră la alcătuirea lui plină de mari
nădejdi, care, când ceasul a bătut, şi-a pus în cumpănă întreaga
sa fiinţă, ca să toarne în forme veşnice visul lui Mihai. Slăvită să fie
pe veci amintirea voastră, dragi copii ai României, care cu dispreţ
de moarte, într-un nespus elan de însufleţire, v-aţi vărsat sângele

vostru, pentru ca să croiţi prin jertfele voastre un viitor plin de
glorie pe seama naţiunii române. Faptele eroilor de la Mărăşti şi
Mărăşeşti ne-au umplut de mândrie şi ne-au întărit nădejdile, care,
nici în cele mai grele clipe de încercare, nu s-au stins, ci au trăit
neînduplecate în inimile noastre. Eternă recunoştinţă viteazului
căpitan al oştirii, M. S. Regelui Ferdinand I, care într-un chip atât
de desăvârşit s-a identificat cu idealul lui Mihai şi al neamului
românesc de pretutindeni! Recunoştinţă adâncă şi neuitată
aducem Maiestăţii Sale Regina Maria pentru osteneala şi jertfele
supra-omeneşti ce le-a depus, ca mamă a răniţilor şi a celor
suferinzi, pe altarul fericirii neamului!
„Iar noi, fraţilor, dacă ne-a învrednicit Dumnezeul părinţilor
noştri să fim martori ai acestor vremuri mari, să ne oţelim
sufletele, să ne curăţim simţirile, să ne strângem rândurile, să ne
încordăm toate puterile pentru munca serioasă, prin care chemaţi
suntem să croim viitorul plin de glorie al neamului nostru.
„Patria noastră astăzi este în sufletele noastre şi cu ajutorul
preţios al puternicilor noştri aliaţi şi generoşi protectori ai cauzei
noastre drepte, va primi fiinţă văzută în ochii tuturora, strălucind
mândră între popoare ca soarele aici în răsărit.
„Trăiască Dinastia, sub sceptrul căreia se înşiruiesc
rândurile credinciosului său popor din Ardeal! Pe cetatea din
Alba-Iulia fâlfâie astăzi mândrul nostru tricolor şi aşteaptă intrarea
triumfală a demnului urmaş a lui Mihai”.
PRIMUL AEROPLAN ROMÂNESC

PE CÂMPIA DE LA BLAJ
Rezultatul misiunii ardelene la Iaşi s-a văzut repede.

La 10/23 Noiembrie a plecat din Bacău în Ardeal un
aeroplan, condus de locotenentul Vasile Niculescu şi însoţit
de căpitanul Victor Precup, ducând 6000 manifeste date de
d. general Prezan, care au fost aruncate prin satele ardelene.
Aeroplanul a aterizat apoi pe câmpia libertăţii de la Blaj,
având, între altele, misiunea să predea aici d-lui dr. Vasile
Suciu, p-atunci vicar al Mitropoliei, iar azi Mitropolit al
Blajului, o scrisoare confidenţială din partea prof. Bălan cu
instrucţiuni, spre a fi transmisă consiliului naţional central

de la Arad.
În acea scrisoare, d-rul Bălan făcea atent pe d. Vasile
Goldiş, sufletul consiliului naţional din Arad, ca la marea
adunare naţională din Alba Iulia, ce se pregătea, să nu se
pună nici un fel de condiţiune la unire, deoarece un
asemenea fapt ar îngreuna enorm mersul tratativelor
diplomatice ulterioare.
UN MOMENT CRITIC ŞI GRAV
În preajma zilei de 10 Noiembrie 1918 profesorul dr.

N. Bălan se prepara să părăsească
Iaşii şi să se întoarcă la Sibiu. În acest
scop merge la marele cartier general,
ca să-şi ia adio de la d. general Prezan,
care îi dovedise în tot timpul o mare
încredere şi afecţiune. Spre marea lui
uimire, găseşte pe distinsul general
abătut şi îngrijorat. Văzându-l
preocupat şi întristat, d-rul Bălan
încearcă să-şi ia rămas bun şi vrea să
plece, dar este oprit în trei rânduri de
general, care se plimba îngândurat, Fig. 98. Generalul
frământându-se în sufletul său de bun C. Prezan.
român.
La un moment dat, şeful marelui cartier general al
armatei se apropie de Bălan şi după ce îi ia jurământul că va
păstra secretul ce-i va comunica şi care îl neliniştea atât de
mult, îi spune că a primit din Giurgiu, de la generalul
Berthelot, o comunicare, prin care i se punea în vedere „că
aliaţii opresc înaintarea trupelor române în Ardeal”.
Comunicarea aceasta gravă din partea generalului
Berthelot, care comanda armata franceză de la Dunăre, a
produs o adevărată consternare în cercurile diriguitoare de
la Iaşi. Ea nu era cunoscută decât de regele Ferdinand, Ion I.
C. Brătianu, generalul C. Coandă, care era prim-ministru, şi
de generalul Prezan, şi a fost ţinută tot timpul ca un mare

secret de stat, cum şi era de fapt. Dacă acest demers din
partea aliaţilor, care numai ceva mai târziu şi-a găsit
explicarea lui, ar fi fost cunoscut de armată şi de opinia
publică din Iaşi, putea să aibă consecinţe din cele mai rele
pentru starea de spirit din Moldova.
Din fericire, secretul a fost bine păstrat şi cercurile
conducătoare, în frunte cu regele Ferdinand, deşi alarmate şi
îngrijorate, au trecut totuşi peste opreliştea pusă în vedere şi
au continuat să trimită trupe în Ardeal.
PROF. BĂLAN PREPARĂ UN MEMORIU

CĂTRE GENERALUL BERTHELOT
Profund îndurerat de cele ce îi comunicase generalul

Prezan, modestul profesor de la seminarul din Sibiu s-a
retras la hotelul său, unde s-a pus pe gânduri şi se muncea
să afle ce ar mai putea întreprinde pentru a nu fi
împiedecată trimiterea trupelor româneşti în scumpul său
Ardeal, care ţinea să scape de robie şi să ajungă la limanul
îndeplinirii visurilor sale seculare.
Hotărât să amâne reîntoarcerea acasă, profesorul
Bălan se pune pe lucru şi redactează un documentat
memoriu către generalul Berthelot, prin care îi explica pe larg
motivele, care impuneau trimiterea de trupe române şi aliate
în inima Ardealului. Acest memoriu a fost tradus în
franţuzeşte de d. Const. Sărăţeanu, actualul înalt Regent,
care îi fusese recomandat în acest scop de d. Mihai Popovici,
cumnatul acestuia.
Înainte de a pleca spre Dunăre, ca să întâlnească şi
să remită generalului Berthelot memoriul său, prof. Bălan a
fost reţinut de d. general Prezan la Iaşi. Şeful marelui cartier
general hotărâse să plece în persoană la Giurgiu, spre a avea
o întrevedere cu comandantul armatei franceze de la
Dunăre. A doua zi un tren special conducea pe d-na şi d.
general Prezan, pe regretatul general francez de la Iaşi
Laffont şi pe d-rul N. Bălan la Bucureşti. Aici au descins
incognito la Hotelul Bulevard, fără să se arate nicăieri şi

luând masa în camere.
GENERALUL PREZAN
ŞI PROF. N. BĂLAN LA GIURGIU
De la Bucureşti au plecat a doua zi dimineaţa cu

automobilul la Giurgiu. La Călugăreni, unde Mihai Viteazul
bătuse la 1595 pe Turci, au întâlnit primele detaşamente
franceze, care înaintau de la Dunăre spre Bucureşti. Ce
măreaţă coincidentă a istoriei!
Ajunşi la Giurgiu au descins la cartierul generalului
Berthelot. Întâlnirea dintre generalul Prezan şi generalul
Berthelot a fost extrem de duioasă. Ei s-au îmbrăţişat şi s-au
sărutat. Apoi au avut între 4 ochi o lungă întrevedere, care a
lămurit situaţia îngrijitoare de pân-atunci şi care nu era de
fapt decât rezultatul unei confuziuni, datorită generalului
Franchet d'Esperey, comandantul suprem al armatei aliate
din Balcani, care, în urma armistiţiului ce încheiase în ziua
de 7 Noiembrie cu contele M. Karolyi, dictatorul Ungariei, la
Belgrad, hotărâse, necunoscând situaţia din Transilvania,
„că administraţia civilă va rămâne şi mai departe în mâinile
guvernului unguresc”.
După terminarea convorbirii
dintre cei doi distinşi generali, d. N.
Bălan a fost prezentat de d. general
Prezan generalului Berthelot, căruia
profesorul ardelean, fără a-i mai
remite memoriul, i-a exprimat însă
dorinţa fierbinte a poporului român
că armata română şi cea aliată să
pătrundă cât mai repede în
Transilvania. Generalul Berthelot i-a
răspuns că acest fapt se va întâmpla
în curând şi că el personal se simte
Fig. 99. Generalul fericit de a vedea înfăptuirea unităţii
Berthelot.
naţionale a poporului român,
exprimându-şi convingerea că marile jertfe aduse de armata

franceză în tot decursul crâncenului război vor strânge din
ce în ce mai mult legăturile dintre Franţa şi România.
Generalul, sincer amic al Românilor, spunea: „Istoria
decurge acum foarte rapid şi nimeni n-o mai poate opri”.
În întrevederea de la Giurgiu s-a stabilit modul cum
să înainteze trupele române în Ardeal, fixându-se ca armata
română să se oprească pe valea Mureşului, iar teritoriul de
la Mureş şi până la graniţele fixate în convenţia de la 4/17
August 1916 dintre Ion I. C. Brătianu şi puterile aliate,
înainte de intrarea României în război, să fie ocupat de două
divizii franceze.
Liniştiţi şi satisfăcuţi de rezultatul întrevederii de la
Giurgiu, generalul Prezan şi d-rul N. Bălan s-au întors la Iaşi,
primul ca să grăbească trimiterea de noi trupe în Ardeal, iar
al doilea ca să ia pe căpitanul Precup şi să se ducă împreună
la Alba Iulia. Acesta din urmă a rămas însă la Iaşi şi s-a
înrolat în armata română, ţinând să meargă în oraşul lui
Mihai Viteazul ca ofiţer în armata românească. Profesorului
N. Bălan i s-a pus la dispoziţie de către d. general Prezan un
tren special, spre a-l duce în Ardeal. El a făcut drumul
întovărăşit de d. Mihai Popovici până la Predeal, de unde
acesta ne mai voind să călătorească cu trenul, şi-au
continuat călătoria cu automobilul „Benz” cu care plecase
d-rul Bălan în Moldova şi care îi însoţea pe o platformă a
trenului special. Iarna fiind însă grea şi zăpada mare,
drumul de la Predeal la Alba Iulia a fost făcut abia în 2 zile.
Pe dealul Persanilor, dintre Vlădeni şi Şercaia, viitorul
mitropolit al Ardealului şi viitorul ministru de finanţe al
României Mari au trebuit să împingă într-o noapte din greu
timp de 5 ore, la automobil, spre a-l urni din loc până în
vârful dealului. Din această cauză n-au putut ajunge la Alba
Iulia decât în seara zilei de 18 Noiembrie (1 Decembrie),
adică după terminarea marii adunări naţionale.
Fericirea, bucuria şi entuziasmul lor erau totuşi din
plin şi vor rămâne în veci neuitate.
PRESA DE LA IAŞI DESPRE ACŢIUNEA D-LOR BĂLAN

ŞI CAP. PRECUP ÎN CAPITALA MOLDOVEI
Ziarul L'Indépendance Roumaine, care, după

retragerea trupelor române în Moldova, apărea la Iaşi, scria,
următoarele în numărul său din 23 Noiembrie 1918 (stil
nou) despre trimişii Transilvaniei în capitala Moldovei:
„Excelenta Sa d. de Saint-Aulaire, ministrul Franţei, a
primit alaltăieri la legaţiune delegaţiunea Românilor transilvăneni,
trimisă la Iaşi din partea consiliului naţional al Românilor din
Ungaria, pentru a se pune în legătură cu guvernul român. Se ştie
că această delegaţiune se compune din domnii Nicolae Bălan,
profesor din Sibiu, şi căpitanul Precup din armata austro-ungară.
Delegaţii au tălmăcit ministrului Franţei mulţumită şi recunoştinţa
Românilor din Transilvania pentru marele sprijin, pe care Franţa şi
d. de Saint-Aulaire personal l-au dat totdeauna cauzei idealului lor
naţional. Delegaţii şi-au exprimat convingerea că acest sprijin va fi
asigurat şi în viitor Românilor din Ungaria şi că, după unire, ei se
vor putea bucura şi de binefacerile civilizaţiei franceze, de care
până azi au fost ţinuţi departe de către stăpânirea austro-ungară.
În sfârşit delegaţii au anunţat d-lui ministru al Franţei că consiliul
naţional al Românilor din Ungaria a hotărât să facă în timpul cel
mai scurt proclamarea unirii Transilvaniei cu România. Serbarea
proclamării va avea loc în Alba-Iulia.
„D. de Saint-Aulaire a răspuns că Românii din Ungaria şi
Transilvania, care în timpul din urmă au fost prin România,
cunosc căldura şi dragostea Franţei şi a reprezentantului ei pentru
poporul român din monarhia austro-ungară. Promite că îndată ce
va avea prilej, va merge în Transilvania, pentru a cunoaşte de
aproape situaţia poporului.
„La sfârşitul audienţei Excelenţa Sa ministrul Franţei a
prezentat delegaţia colegilor săi, Excelentelor Lor: Sir George
Barclay, ministrul Engliterei, d-lui Vopicka, ministrul Statelor
Unite, şi d-lui Auritti, girantul afacerilor Italiei. La invitarea d-lui de
Saint-Aulaire, delegaţia a repetat înaintea reprezentanţilor antantei
declaraţiile ce le făcuse dânsului. Miniştrii aliaţi s-au interesat în
amănunt şi luând act de aceste declaraţii, au promis să comunice
şi guvernelor lor dorinţa de unire a Românilor din Transilvania şi
Ungaria cu România”.
Am introdus în volumul de faţă acest necunoscut şi

extrem de interesant capitol de istorie contemporană, deşi
nu este în legătură directă cu viaţa actualului Patriarh şi
înalt Regent, împinşi de dorinţa de a completa, pe cât ne-a
fost posibil, lunga şi dureroasa gamă a emoţiilor şi sforţărilor
uriaşe, suportate şi depuse de conducătorii micii, dar eroicei
Românii pentru desăvârşirea visului secular: întregirea
neamului într-un singur Stat, mare şi puternic.
CAPITOLUL XXX.
MAREA ADUNARE NAŢIONALĂ
DIN ALBA IULIA DE LA 18 NOIEMBRIE
(1 DECEMBRE) 1918
Nici odată n-a fost dat neamului românesc, în cele 18

veacuri ale existentei sale etnice, ca să trăiască mai intens şi
Fig. 100. Mihai Viteazul, Domnul Munteniei, n. 1558; m. 1601

(sus), şi martirii Horia (stânga) şi Cloşca (dreapta), traşi pe roată,
la Alba Iulia, în ziua de 28 Februarie 1785, răzbunaţi de istorie
prin actul unirii de la Alba Iulia de la 18 Nov. (1 Dec.) 1918.
mai zguduitor ca în memorabilul an 1918, care a însemnat

pentru întreg poporul românesc o răspântie hotărâtoare.
Într-adevăr, destinele noastre istorice şi-au dezvăluit,

în cursul acestui an, toată gama lor fatidică, de la tragedie
până la apoteoză. Cele mai cumplite amintiri şi suferinţe
materiale şi morale alternează cu cele mai măreţe nădejdi şi
cu cele mai strălucitoare triumfuri1.
Marele eveniment al adunării naţionale de la Alba Iulia, care
se impusese, a fost rezultatul unei întregi desfăşurări istorice
a luptelor româneşti pentru libertate, începând cu Mihai
Viteazul, continuând cu martirii, sfârşiţi pe roată, ca Horia şi
Cloşca, şi terminând cu Avram Iancu şi atâţi alţi luptători,
care au zăcut în temniţe. Faptul că în tot decursul acestei
desfăşurări istorice, conducătorii Românilor din Ardeal au
întreţinut legături făţişe sau ascunse cu bărbaţii conducători
din vechiul regat, care i-au ajutat, i-au încurajat şi i-au
îndrumat în lupta lor de emancipare, îşi dă acum roadele.
Toate năzuinţele, toate înfrângerile, toate posibilităţile
Ardelenilor erau de mult cunoscute la Bucureşti, de unde
adeseori, în împrejurări hotărâtoare, primeau directivele
necesare şi ştiau la ce se pot aştepta şi la ce nu. De multe ori
din Bucureşti li se trimetea cuvântul de domolire a patimii
lor de luptă sau ordinul de asalt, care trebuia dat. Aşa
cereau interesele politicei generale de mântuire a neamului
românesc.
Graţie acestor legături fireşti, guvernul român primea
la Iaşi, spre sfârşitul lunii Octombrie şi începutul lui
Noiembrie 1918, solii bucovineni şi ardeleni, care veneau
să-i ceară ca să intre cu armata în Bucovina şi Ardeal, spre
a-i scăpa de jugul multisecular.
RĂSPUNSUL REGELUI FERDINAND

LA CHEMAREA FRAŢILOR ARDELENI ŞI BUCOVINENI
Ca urmare a acestei chemări, marele rege Ferdinand I

adresa bravilor săi ostaşi următorul ordin de zi în ziua de 27
1 Vezi: România şi războiul mondial de I. Rusu Abrudeanu, pag. 251.

Octombrie stil vechi:
„Ostaşi!
Ora mult aşteptată de toată suflarea românească şi
îndeosebi de voi, vitejii mei ostaşi, a sunat în sfârşit după o lungă şi
dureroasă aşteptare. Trecerea trupelor aliate peste Dunăre ne
impune ca o sfântă şi patriotică datorie să luăm iarăşi arma în mână
ca să izgonim împreună cu ele pe vrăşmaşul cotropitor din ţară şi să
aducem linişte populaţiei asuprite.
Regele vostru vă cheamă din nou la luptă ca să înfăptuiţi
visul nostru de atâtea veacuri: Unirea tuturor Românilor, pentru
care în anii 1916-1917 aţi luptat cu atâta vitejie.
Sufletele celor căzuţi pe câmpul de onoare vă binecuvân-
tează pentru această ultimă sforţare. Privirile credincioşilor noştri
aliaţi sunt îndreptate cu dragoste şi încredere spre ţara noastră şi fiii
el. Camarazii voştri de arme din biruitoarele armate franceză şi
engleză, care vin în ajutorul nostru, cunosc vitejia voastră de la
Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti. Arătaţi-le că timpul de aşteptare n-a
putut să slăbească braţul ostaşului român.
Fraţii noştri din Bucovina şi din Ardeal vă cheamă pentru
ultimă această luptă, ca prin avântul vostru să le aduceţi eliberarea
din jugul străin.
Biruinţa e a noastră şi viitorul va asigura întregului neam
românesc o viaţă paşnică şi fericită.
Înainte deci cu vitejia strămoşească!
Dumnezeu este cu noi”.
FERDINAND
MESAJUL LUI ION I. C. BRĂTIANU

CĂTRE ARDELENI
La începutul lunii Noiembrie, Ion I. C. Brătianu

trimitea din Iaşi comitetului partidului naţional român în
Ardeal următorul mesaj prin căpitanul ardelean Isidor
Popovici:
Iaşi, Joi, 1/11 Noiembrie 1918.
„Cea mai sfântă aspiraţiune a neamului se îndeplineşte.
Peste suferinţele trecătoare, generaţiile viitoare vor râvni la
zilele pe care le trăim.
Fără mirare am văzut că despărţiţi în cele mai grele

împrejurări, ne-am regăsit cu aceeaşi simţire şi cu acelaşi gând.
Grabnică acum este stăpânirea încercărilor vrăşmaşe ale
Ungurilor, ale anarhiei, ale demagogiei, prin organizaţie, prin
propagandă, prin forţă.
„Pentru organizare şi propagandă temeiul este fireşte: Unirea
desăvârşită a tuturor sufletelor şi a tuturor ţinuturilor. Toţi în jurul
regelui, care ţine drapelul, simbol al acestei uniri. Libertate şi
dreptate pentru toţi, de orice neam şi orice religie. Dezvoltare larg
democratică, reforme electorale şi agrare, condiţiuni de viaţă pentru
muncitorime, care să-i asigure legitimele ei revendicări şi parte de
folosinţă la rodul muncii sale.
Aici se grăbeşte trimiterea forţelor armate, precum aţi
cerut.
„Reamintind preşedintelui Dv. întâlnirea noastră de la
Sinaia1 după ce fusese primit de regele Carol I, vă zic tuturor cu
dragoste frăţească: Credinţa noastră ne-a mântuit.
Să păşim înainte cu neclintită încredere în menirea neamului
nostru, cu neţărmurit devotament în serviciul lui”.
Ion I. C. Brătianu
Atât ordinul de zi al regelui Ferdinand către bravii săi
ostaşi, cât şi mesagiul fostului său prim ministru, impuneau
şi grăbeau convocarea poporului român la Alba Iulia.
DECURSUL ADUNĂRII
Nu intră în cadrul acestei lucrări ca să facem o dare

de seamă amănunţită asupra măreţei şi istoricei adunări de
la Alba Iulia. Putem însă constata că cei 2000 delegaţi
intelectuali, în frunte cu toţi episcopii, şi suta de mii de
ţărani români, care s-au grăbit să meargă în ziua de 18
Noiembrie st. v. 1918 la Alba Iulia, fac parte dintr-o
generaţie fericită, pentru că au avut norocul să trăiască în
1 E vorba de întâlnirea din Septembrie 1916 dintre Ion I. C. Brătianu şi dr.

Teodor Mihali, care venise la Sinaia însoţit de episcopul dr. V. Hoszu de la
Gherla, trimişi de contele Tisza, spre a stărui pe lângă guvernul român ca
să intre în război alături de Unguri.
vârtejul tragic, dar şi grandios al epopeii naţionale: unirea

tuturor Românilor, această operă măreaţă, care îşi are
rădăcinile ei adânci în istoria veacului trecut, cu ramificaţii
nebănuite, care adeseori s-au întâlnit şi s-au îmbrăţişat în
taina pământului, pe sub Carpaţii vechii frontiere, în mistica
taină a înfrăţirii celor despărţiţi de atâtea secole.
În dimineaţa adunării, la orele 7, s-a oficiat câte un
serviciu divin în ambele biserici româneşti – ortodoxă şi
unită – în asistenţa mulţimii de intelectuali şi ţărani, pe care
nu-i încăpeau sfintele locaşuri.
RUGĂCIUNEA CITITĂ
DE EPISCOPUL DR. MIRON CRISTEA
După terminarea liturghiei în biserica ortodoxă,

episcopul Caransebeşului a stors lacrimi de bucurie din
ochii tuturor celor de faţă, dând citire unei înălţătoare
rugăciuni de mulţumită lui D-zeu, care cu mână tare şi
sfântă a lărgit hotarele poporului său drept credincios. Se
adeverea cuvântul psalmistului: „Cel ce seamănă cu lacrimi,
cu bucurie va secera”. Iată sfârşitul acestei frumoase
imprecaţiuni:
„Doamne, înaintea ta aducem rugăciunile noastre, nu pentru
dreptăţile noastre, ci pentru multele tale îndurări. Scoală-te întru
ajutorul nostru şi mântuieşte-ne pentru mila ta. Dă ajutor glorioasei
armate române, ca să scape pe toţi fraţii noştri de strâmtoare şi să
întărească noile hotare ale patriei mărite. Dumnezeule Mântuitorul
nostru, ajută-ne nouă pentru, mărirea neamului tău, ca să se
sălăşluiască mărire în pământul nostru.
„Primeşte în jertfelnicul tău cel mai presus de ceruri smerita
rugăciune a robilor tăi, ce o înălţăm astăzi pentru sănătatea şi
fericita domnie a Maiestăţii Sale Preaînălţatului şi Multstăpânitorului
nostru rege Ferdinand I, pentru slăvita sa soţie regina noastră Maria
şi augusta lor familie, întărind pentru vecie legătura dintre noi, fraţii
dezrobiţi, şi sfânta coroană română, acum şi pururea şi în vecii
vecilor, Amin!”
După încheierea rugăciunii, corul a cântat
Deşteaptă-te, Române! Când s-a ajuns la strofa: „Preoţi cu
crucea în frunte…”, Prea Sfinţia Sa episcopul Aradului, Ioan

I. Papp, a ieşit în faţa altarului, ţinând sfânta cruce ridicată
în mâna-i dreaptă. În acest moment toată suflarea era cu
mâna dreaptă ridicată în sus, în semn de jurământ.
ACTUL UNIRII
După terminarea serviciului divin, poporul în frunte

cu conducătorii săi au mers în cetatea Albei Iulii, unde s-a
ţinut marea adunare naţională, sub
preşedinţia regretatului George Pop de
Băseşti. Primul orator a fost d. Vasile
Goldiş, care, fiind referent, a dat citire
proiectului de rezoluţie supus votului
adunării, deci actului unirii. alcătuit din
IX puncte, şi care, în punctul I, cel mai
principal, declară că:
„Adunarea naţională a tuturor
Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara
Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor
îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 Fig. 101. G. Pop
Noiembrie (1 Decembrie) 1918, decretează: de Băseşti
unirea acelor Români şi a tuturor (n. 1835; m. 1919)
teritoriilor locuite de dânşii cu România.
Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al
Naţiunii Române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa
şi Dunăre”.
La discuţia asupra proiectului moţiunii de unire au
luat parte mai mulţi oratori. În interesul adevărului istoric
vom adăuga că dorinţa tineretului intelectual, venit în mare
număr la adunare, era ca în actul unirii să se declare
„unirea tuturor teritoriilor locuite de Români cu Regatul
României”, iar nu, cum se spune simplu în textul votat, „cu
România”. În sensul acesta a voit să facă o propunere, în
plenul adunării, d. dr. Silviu Dragomir, eminentul profesor
din Sibiu, azi la Universitatea din Cluj, dar s-au opus unii
dintre conducătorii mai în vârstă pe motivul că textul
tineretului ar indispune pe capii socialiştilor Jumanca şi

Fluieraş, care nutreau idei republicane.
Lipsa aceasta din textul istoricului act şi mai ales
faptul că nu se amintea nimic, cu nici un cuvânt, de regele
Ferdinand I, care a stat în fruntea acţiunii pentru unitatea
naţională a neamului, în momentul cel mai culminant al
istoriei noastre, a făcut o dureroasă impresie la Bucureşti.
Marele Ion I. C. Brătianu, cu minunata sa intuiţie politică şi
cu profundul său simt istoric ar fi preferat să fi lipsit voturile
socialiste din unanimitatea glasurilor şi conştiinţelor
româneşti decât să lipsească numele regelui liberator din
actul, prin care se proclama unitatea naţională şi politică a
Românilor ardeleni cu Patria-mamă1.
După citirea rezoluţiei de unire, primită cu nesfârşite
aclamaţiuni, au mai vorbit: dr. Iuliu Maniu, Iosif Jumanca,
reprezentantul socialiştilor, şi la urmă Prea Sfinţia Sa dr.
Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, căruia i s-au făcut
ovaţiuni care parcă nu voiau să mai ia sfârşit.
DISCURSUL EPISCOPULUI DR. MIRON CRISTEA
Iată în întregime strălucita cuvântare a Prea Sfinţiei

Sale:
„Mărită naţie românească!
„Sunt aproape două mii de ani, de când împăratul Traian a
sădit, a altoit nobila viţă romană în tulpina vânjoasă a rezistentului
neam dacic, dând astfel naştere poporului nostru român.
„Ca o sentinelă neadormită şi credincioasă a organizaţiei şi
a civilizaţiunii romane, a răspândit acest popor lumina culturii
latine, prefăcând aceste plaiuri şi ţinuturi – pe atunci încă sălbatice
– în „Dacia Felix”, adecă ţară fericită.
„Dar năvălirea Hunilor şi a numeroaselor hoarde barbare –
câte s-au strecurat pe aici în curs de veacuri – nu numai ne-au
stingherit în munca şi opera noastră, ci ne-au înfrânt pentru multă
1 Vezi revista Generaţia Unirii No. 4 din 1929: Amintiri şi reflexii cu privire la
actul unirii din Alba Iulia, de Alex. Lapedatu.
vreme, şi – ceea ce a fost mai rău pentru noi – ne-au divizat, ne-au
împărţit.
„Astfel cu timpul am ajuns uşor unii în jugul Maghiarilor,
dedaţi de la fire – ca şi ceilalţi Turani – a trăi din sudoarea altora;
alţii au ajuns în robia Turcilor, mai târziu a Germanilor şi a
ţarismului rusesc. Mai lungă a fost cu deosebite variante robia
noastră, a Românilor din Ungaria şi Transilvania, care a durat o
mie de ani.
„V-aş amărî prea tare sufletele şi aş prea întuneca
seninătatea acestui frumos praznic naţional, dacă v-aş înfăţişa
icoana amănunţită a lungilor noastre suferinţe din cursul acestor
10 veacuri.
„Amintesc numai:
„Cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie;
„cum am fost proscrişi de legile nu numai aspre, ci
draconice ale lui Verböczy ;
„cum în atâtea rânduri ne-am pierdut pe toţi conducătorii;
„cum ne-au sfâşiat chiar credinţa strămoşească;
„cum au rupt legăturile canonice şi fireşti ale bisericii
noastre cu biserica mamă a fraţilor de dincolo;
„cum ne-au bătut păstorii, ca să se risipească mai uşor
turma;
„cum au hrănit cu scump sângele nostru toata lipitorile
lepădăturilor străine etc.
Dar cu toate acestea – precum după vorba lui Alecsandri
„Ceahlăul sub furtună nu cade muşuroiu” – aşa şi puterile
neamului românesc n-au putut fi zdrobite pentru totdeauna. Din
contră. Mulţumită puternicei însuşiri a poporului de a se spori
văzând cu ochii, s-a împlinit faţă de noi cuvântul poetului:
„Barbarii vin, barbarii trec, Românul îi petrece
„Şi unde unul a căzut, răsar în locu-i zece”.
„Astfel codrul neamului a odrăslit mereu, suplinind nu
numai golurile marilor jertfe, ci am fost chiar în stare să dăm lumii
– pe lângă multe altele – şi eroi, ca pe Ioan Corvinul şi fiul său
Matei, care – ca şi Ştefan cel Mare – a fost cel mai mare rege al
Ungariei.
„Însă cu cât începeau să iasă mai bine la iveală strălucitele
noastre însuşiri strămoşeşti, cu atâta se ridicau mai tare turanicii
noştri tirani a ne asupri şi strâmtora.
„Orbiţi de gogoriţa „ideii de Stat naţional maghiar”, nu s-au
ruşinat a născoci cele mai drăceşti căi şi mijloace cu scopul hotărât
de a ne desfiinţa şi maghiariza. Deoparte Habsburgii, haini şi

meşteri în a semăna intrigi şi discordie între popoarele fostei
monarhii, ca astfel să le poată domina şi să se poată supune, de
altă parte barbarii de Germani au aflat în finii lor Maghiari pe cei
mai tipici ucenici ai imoralei lor devize: „Macht geht vor Recht”.
Contele negru Juliu Andrsásy, pe care intenţionează republica
maghiară a-l trimite ca delegat la tratativele de pace, a declarat în
camera ungară: „Cauza naţionalităţilor din Ungaria este chestie de
putere şi nu de drept”. Mai ales ceea ce au făcut cu noi în anii din
urmă, trece toate marginile. Strigau la cer răzbunare nedreptăţile,
care trebuiau să le suferim. Ne durea mai ales încătuşarea
sufletului nostru românesc şi răpirea şcolilor, căci n-am uitat nici
pe o clipă admoniţia de la 1848 a marelui Bărnuţ: „Şi cu cât vor
învăţa mai mulţi Români la şcoli străine, cu atât va pierde
naţiunea mai mulţi fii”. Fiecare fiu înstrăinat era o bucată ruptă cu
dureri din trupul nostru.
Fig, 102. Episcopul dr. Miron Cristea, vorbind poporului la marea

adunare naţională din Alba Iulia.
„În faţa asupririlor şi a nedreptăţilor, pe care nu le putem

opri, ne-am retras resignaţi la vetrele familiilor şi la altarele
bisericuţelor noastre şi acolo am străjuit cu neadormită grijă şi am
salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile
strămoşeşti şi toată moştenirea fiinţei noastre etnice de Români.
„Dar asupririle acestea, deşi ne-au împestriţat cu străini
pământul strămoşesc prin colonizări şi cu toată forţa mijloacelor de
guvernământ ne-au înstrăinat oraşele, ne-au ţinut în neştiinţă,
împiedicând aproape orice progres, – totuşi nu ne-au putut istovi,

ci ne-au făcut mai rezistenţi, ne-au întărit, ne-au închegat. Iată,
ţara fraţilor din regatul liber a devenit pentru noi steaua
strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine.
„Prinzând curaj, am înteţit tot mai mult lupta noastră
politică, pornită în contra opresorilor noştri, cristalizând tot mai
clar ţinta aspiraţiunilor noastre naţionale.
La anul 1866 Papiu Ilarian scria unui deputat român din
Parlamentul ungar: „Românii să pretindă curat şi simplu, ca să fie
naţiune egală… Numai înainte cu curaj şi cauza voastră va ajunge
la cunoştinţa Europei – şi atunci aţi câştigat totul”.
„Bărbăteştile lupte politice ale episcopilor şi fruntaşilor
noştri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici
naţionali, formează pagini strălucite ale trecutului nostru întreg.
„Ele au convins pe marile popoare, care conduc destinele
lumii, despre sfinţenia cauzei noastre şi despre îndreptăţirea
aspiraţiunilor noastre spre libertate.
„Şi când tiranii noştri seculari au intrat şi în sfintele
noastre biserici şi ne-au pângărit altarele lor, pe cât de sfinte pe
atât şi de româneşti, fraţii noştri liberi n-au mai putut suferi
umilirea noastră. Atunci şi mai marele fiu al marelui său părinte
Ion Brătianu, în casa căruia s-a cultivat cu sfinţenie cultul
dezrobirii noastre, cu aprobarea plină de însufleţire a tuturor
factorilor competenţi, urmat de toată ţara, a sfătuit din poziţia sa
plină de răspundere pe Vodă să scoată sabia şi să înceapă lupta
alăturea de acele popoare, pe-al căror steag este scris: „înfrângerea
tiraniei, biruinţa dreptăţii şi eliberarea popoarelor asuprite”.
Ajutorul Celui-de-sus a fost cu ele şi cu noi, căci adevăr cuprind
cuvintele însufleţitului Nicolae Bălcescu: „Dumnezeu a lăsat
libertatea pentru popoare şi cine se luptă pentru libertate, se luptă
pentru Dumnezeu”.
„După 25 luni de uriaşe jertfe şi de mult sânge românesc,
vărsat în lupte crunte, a biruit sfânta şi mântuitoarea poruncă din
solia puternicului Mesia, Willson: „Tot poporul trebuie să aibă
libertatea a fi stăpân pe sine şi a-şi croi însuşi viitorul şi soarta”.
„Ca să ne folosim şi noi, Românii din Ungaria şi
Transilvania, de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am
venit la această istorică şi măreaţă adunare naţională în
străvechea Alba-Iulie, de care ne leagă amintirea celor mai crude
chinuri şi suferinţe, dar şi cea mai sfântă nădejde.
„Deşi au trecut decenii, chiar veacuri de atunci, totuşi şi

acum aud cum geme de adânc din fundul temniţei regele Iancu,
aud mai ales suspinele, vaietele şi sfâşietoarele urlete de durere ale
mucenicilor Horia şi Cloşca, care aici au fost traşi pe roată.
„Sub impresia acestor amintiri amare, sub impresia
proaspetelor noastre suferinţe din anii războiului… care Român
mai poate dori să mai trăim în acelaşi stat cu Maghiarii? Cine ar
dori aceasta, nu poate fi român. Promisiunile deşartă din cursul
veacurilor ne-au învăţat a nu mai avea nici o încredere în Maghiari.
„Dar chiar de s-ar fi şters din sufletul nostru orice amintire
a muceniciei noastre de veacuri şi încă nu ne putem gândi la
altceva decât la ceea ce au hotărât şi făcut fraţii din Basarabia şi
Bucovina, adică la unirea cu scumpa noastră Românie, alipindu-i
întreg pământul strămoşesc.
„Aceasta trebuia să fie singura noastră tendinţă firească;
doar idealul suprem al fiecărui popor, ce locuieşte pe un teritoriu
compact, trebuie să fie unitatea sa naţională şi politică. Am fi nişte
ignoranţi, vrednici de dispreţul şi râsul lumii, dacă în situaţia de
azi am avea altă dorinţă. Numai din unirea tuturor Românilor de
pretutindeni vor putea răsări astfel de produse şi manifestaţiuni
ale geniului nostru naţional, care prin însuşirile lor specifice
româneşti să contribuie la progresul omenirii.
„Deci oricât ar fi de tare gardul Carpaţilor, care până
acuma ne-a despărţit de fraţii noştri, totuşi azi şi aici – în
atmosfera tradiţiilor lui Mihai Vodă Viteazul – nu pot decât să
exclam împreună cu poetul:
„Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare,
„De care timpul „râde”;
„Căci el pătrunde 'n taina ursitei viitoare
„Când ele s-or „deschide!”
„Ceasul deschiderii a sosit.
„Nu putem şi nici n-avem lipsă să retezăm Carpaţii, căci ei
sunt şi trebuie să rămână şi în viitor inima Românismului, dar
simţesc că astăzi prin glasul unanim al mulţimii celor mari vom
deschide iar şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată
pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească şi ca prin
aceasta să ni se înfăptuiască:
„Acel vis neîmplinit, copil al suferinţei,
„De dorul cui ne-au răposat şi moşii şi părinţii.
„Am ferma nădejde că glasul vostru unanim şi prin voi

glasul întregii naţiuni se va concentra asupra singurei dorinţe, pe
care o pot exprima în 3 cuvinte:
„Până la Tisa! Amin!”
MARELE SFAT NAŢIONAL

CĂTRE M. SA REGELE FERDINAND
A doua zi, 2 Decembrie dimineaţa, s-a întrunit marele

sfat naţional, care, la propunerea d-lui dr. Silviu Dragomir, a
hotărât a trimite M. S. Regelui Ferdinand I următoarea
adresă despre săvârşirea unirii:
„Adunarea naţională a Românilor din Ardeal, Banat şi Ţara
Ungurească, ţinută în Alba-Iulia, glorioasa cetate a lai Mihai
Viteazul, a decretat într-un elan de entuziasm fără margini, cu
unanimitate, unirea teritoriilor sale cu regatul României.
„Vestindu-Vă hotărârea aceasta, care încoronează aspiraţiile
de veacuri ale neamului românesc, rugăm pe Maiestatea Voastră să
primească omagiile, ce venim a Vi-le exprima cu profundă supunere.
„Trăiască M. S. Ferdinand, regele României!
„Trăiască M. S. Regina Maria!
„Trăiască Augusta Lor familie!
„Trăiască România Mare!”
G. Pop de Băseşti, Dr. Silviu Dragomir,
preşedinte notar
La această adresă, Suveranul României a răspuns
următoarele d-lul preşedinte al adunării naţionale din Alba
Iulia:
„Vestea îmbucurătoare ce I-mi aduceţi despre măreţul act al
unirii cu Regatul român, săvârşit în vechia cetate a lui Mihai
Viteazul, a umplut inima mea de nespusă bucurie şi am primit-o cu
vie emoţiune.
„Munca deosebită depusă în cursul vremurilor de bărbaţi
patriotici, purtători credincioşi ai idealului naţional, azi şi-a găsit
răsplata binemeritată. Din lacrămile celor care au plâns şi au suferit,
care au luptat fără preget, din sângele celor care au muncit pentru
înfăptuirea lui, lăsând ca moştenire sfântă credinţa lor
nestrămutată, a răsărit sămânţa, ale cărei roade azi le culegem ca
un dar din cer.
„Mulţumesc Atotputernicului că mi-a îngăduit ca, prin vitejia

ostaşilor mei, să pot contribui la această măreaţă faptă şi ca
împreună cu poporul meu iubit să pot trăi aceste clipe înălţătoare.
„Cum am fost părtaşul suferinţelor şi durerilor voastre, aşa
iau din adâncul inimii parte la bucuria voastră, care este aceea a
tuturor Românilor, şi unind glasul meu cu glasul vostru, zic plin de
nădejde într-un viitor frumos: Trăiască România Mare, una şi
nedespărţită!”
FERDINAND
M. Sa Regina Maria a trimis de asemenea următoarea
adresă preşedintelui G. Pop de Băseşti:
„Domnule Preşedinte!
„Răsboiul sfârşit a fost războiul nostru sfânt pentru
dezrobirea Ardealului. Când au plecat ostaşii, am fost şi i-am văzut.
În ochii lor strălucea lumina entuziasmului. Am împrăştiat credinţa
lor şi am fost părtaşa suferinţelor şi a zilelor grele, prin care toţi am
trecut.
„Pe mulţi i-am văzut căzând cu braţele întinse spre
Alba-Iulia, cetatea împlinirii visului nostru.
„Mulţi, cei mai mulţi, erau tineri şi dorinţa lor cea mai
înflăcărată era să-şi unească mâinile cu fraţii de peste munţi.
„Aceeaşi credinţă trăia şi în inimile voastre. Când voluntarii
Ardealului au venit şi au jurat să fie credincioşi tronului şi steagului
României, în ochii lor strălucea aceeaşi lumină şi când am văzut
mâinile lor ridicate spre cer şi auzind glasurile lor puternice am
înţeles că aceeaşi hotărâre trăia în sufletele voastre: să vă uniţi cu
noi şi să fim o singură ţară, o ţară mare.
„Ziua măreaţă a împlinirii visului nostru a sosit şi este o zi de
biruinţă, ziua când îmi împreun mâinile şi aduc Mulţumirile mele
Domnului.
„Binecuvântat fie ceasul în care trimit această vestire
Ardealului. Aştept ziua cea mare, când voi veni la voi să văd falnicii
voştri munţi, izvoarele, câmpiile şi căminurile voastre.
„Acum atâţia sunt copiii mei, că mi-i inima plină de
nerăbdare, să mi-i strâng la piept.
Domnule Preşedinte!
„Strălucitoare este ziua zilelor, când, după atâta suferinţă şi
aşa de multe jertfe, suntem pentru totdeauna cu toţii laolaltă,
înfăptuind astfel visul de veacuri, visul de aur al Românilor”.
MARIA
Apoi marele sfat naţional a desemnat, până la

alegerea unui Parlament regulat ales, pe membrii adunării,
care să ţină loc de Parlament (vreo 250 de membri), şi a ales
pe membrii consiliului dirigent în persoanele d-lor: dr. Iuliu.
Maniu, preşedinte, dr. V. Lucaciu, Oct. Goga, dr. Ştefan C.
Pop, dr. Alex. Vaida Voevod, Vasile Goldiş, dr. Ioan Suciu, dr.
Aurel Vlad, dr. Emil Hăţeganu, dr. Valeriu Branişte, dr. Victor
Bontescu, dr. Aurel Lazăr şi socialiştii Ion Flueraş şi Iosif
Jumanca, membri.
După amiază s-au întrunit membrii Parlamentului
ad-hoc, aflători încă în Alba Iulia, care a ales comisiunea de
patru fruntaşi, compusă din Prea Sfinţiile Lor episcopii dr.
Miron Cristea şi dr. Iuliu Hoszu, apoi dr. Alex. Vaida-Voevod
şi Vasile Goldiş, cu însărcinarea de a preda Suveranului
României hotărârea Ardealului de a se uni cu patria-mamă.
Din această clipă zidul vitreg al Carpaţilor era ca şi
năruit. Şi sub Mihai Viteazul, ca şi sub Ferdinand I, drumul
către Alba Iulia a fost deschis cu sabia şi cu preţul sângelui
vărsat din belşug, singurul drum temeinic, pe care istoria îl
cunoaşte şi îl consacră.
Tragerea pe roată a martirilor Horia şi Cloşca în ziua
de 28 Februarie 1785, la Alba Iulia, era pedepsită de
dreptatea imanentă a istoriei tot la Alba Iulia, în ziua de l
Decembrie 1918, după 123 ani de robie, de sacrificii şi de
valuri de sânge românesc.
CAPITOLUL XXXI.
CONSFINŢIREA UNIRII. PREDAREA ISTORICULUI ACT
ÎN MÂINILE
REGELUI FERDINAND I
Zbuciumata poveste a anului 1918, după 4 ani de

crâncen război mondial, la care din August 1916 participase
şi România, în mod efectiv cu toate jertfele şi vitejia, de care
era capabil neamul românesc, se încheia cu o fericită
restaurare de drepturi, cu o reintrare a lucrurilor în vadul lor
firesc şi normal. Agitaţiunile nesănătoase, ca şi politica
dictată din afară de duşmanii fireşti ai neamului nostru au
fost înfrânte, cedând locul unei politici de reîntregire a
tuturor Românilor într-un stat mare şi puternic, de
consolidare a noilor câştiguri naţionale şi de întărire a
conştiinţei româneşti.
După unirea necondiţionată a Bucovinei, votată, la
Cernăuţi, de congresul general al Românilor în ziua de 15
Noiembrie 1918 şi după actul măreţ al unirii de la Alba Iulia
de la 18 Noiembrie 1918 venea ca o urmare şi alipirea
Basarabiei la patria-mamă, hotărâtă în ziua de 27 Noiembrie
1918, de Sfatul Ţării din Chişinău.
Iată pentru ce putem spune cu drept cuvânt că, după
18 veacuri de existenţă etnică, anul 1918 a fost cel mai
memorabil, am putea zice anul sfânt, din istoria neamului
românesc, iar Albei Iulii i-a fost scris să rămână cetatea
istorică a unităţii naţionale, aşa cum a lăsat-o ca simbol
Voivodul Mihai Viteazul încă de acum 300 de ani.
SOLEMNITATEA PREDĂRII ACTULUI UNIRII
Pentru consfinţirea şi pecetluirea măreţului act de la

Alba-Iulia, comisiunea de patru fruntaşi ardeleni, aleşi de
marele sfat naţional, în persoanele episcopilor dr. Miron
Cristea şi dr. Iuliu Hoszu, apoi a d-lor dr. Alex. Vaida-Voevod
şi Vasile Goldiş, cu misiunea de a înmâna Suveranului

României textul actului unirii, a sosit la Bucureşti în ziua de
11 Decembrie stil nou.
Delegaţiunea ardeleană a fost primită în gara de Nord
de miniştrii, de primarul capitalei şi o mare mulţime de
intelectuali şi popor.
La discursurile de bună venire a răspuns episcopul
Cristea cu următoarea înflăcărată cuvântare:
„Domnilor miniştri! Domnule primar! Fraţilor! Noi, Românii
de dincolo de Carpaţi, am venit adeseori pe aici, am călcat de multe
ori pe pământul sfânt al patriei-mame. Am venit toţi îndemnaţi de
o necesitate superioară şi anume de a ne recrea sufleteşte şi a ne
oţeli inima, spre a putea rezista mai uşor asupririlor, ce ne
aşteptau acasă în patria de până ieri-alaltăieri.
„Când am fost pe aci ultima dată, nici unul dintre noi nici
măcar a visa n-a îndrăznit că venirea noastră viitoare în capitala
românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg
pământul nostru strămoşesc: – Ardealul, Banatul, Crişana şi
Maramureşul, – patriei mame, adică scumpei Românii.
„Şi iată că, în zilele acestea, cel mai îndrăzneţ vis se
înfăptuieşte. Cuvine-se deci să dăm mulţumită puternicului
Dumnezeu, pentru că a îndreptat duhul vremii într-o direcţie
favorabilă intereselor neamului românesc şi a ridicat civilizaţiunea
lumii la înălţimea, de la care să pretindă imperativ dezrobirea
popoarelor asuprite.
„Voi, iubiţilor fraţi, aţi fost ostaşii acestei civilizaţii. În
numele ei, şi mai mult în numele legăturii fireşti de sânge, aţi
pornit în frunte cu un rege mare lupta, alăturea de iubitele noastre
surori latine, Franţa şi Italia, de puternica Anglie şi de armatele
înţeleptului Wilson şi aţi adus mari şi grele jertfe pentru dezrobirea
noastră. Cu sentimente de adâncă şi veşnică recunoştinţă pentru
tot ce aţi făcut pentru noi, atât acum cât şi în cursul veacurilor
trecute – începând cu Voivodul Ştefan cel Mare (Episcopia Vadului),
Radu IV cel Mare (Episcopia Geoagiului), Mihai Viteazul (Mitropolia
Alba Iulia) şi până la Constantin Brâncoveanu şi Carol I – dăm
mulţumită milostivului Dumnezeu, pentru că pe noi, cei din
generaţia de azi, ne-a învrednicit să trăim cele mai măreţe zile din
întreaga viaţă de aproape 2000 de ani a naţiunii noastre.
În fine, mulţumindu-vă tuturor pentru frăţeasca
bineventare, vă aducem şi noi nu numai îmbrăţişarea noastră – a
celor 4 soli – ci şi salutul şi îmbrăţişarea frăţească a tuturor

Românilor de dincolo şi strigăm din toată inima:
„Să trăiţi, fraţilor dezrobitori din patria mamă!
„Să trăiască Maiestatea Sa regele Ferdinand I, acum al
tuturor Românilor!”
Predarea actului
unirii în mâinile Regelui
Ferdinand I s-a făcut cu
mare pompă în diminea-
ţa zilei de 1/13 Decem-
brie, în sala Tron-ului a
Palatului regal. După
Te-Deum-ul oficiat la Sf.
Mitropolie de episcopul
Nifon al Dunării de Jos,
azi decedat, spre a mul-
ţumi Celui Atotputernic
pentru realizarea istori-
cului act al unirii Ardea-
lului cu patria-mamă, în
prezenţa membrilor gu-
vernului, prezidat de Ion
I. C. Brătianu, a corpului
diplomatic, a delegaţiunii
Fig. 103. Delegaţia marelui sfat
ardelene şi a reprezen-
naţional din Alba Iulia, care a avut
misiunea să predea M. S. Regelui
tanţilor autorităţilor
Ferdinand I actul unirii decretate la militare şi civile, a urmat
Alba Iulia. (jos, şezând, episcopii recepţiunea membrilor
dr. Cristea şi dr. Hoszu; sus, în delegaţiei ardelene în sala
picioare, V. Goldiş şi dr A. Tronului.
Vaida-Voevod). Aici d. V. Goldiş,
înmânând Suveranului
textul actului unirii, a rostit o condensată cuvântare, în care
spunea între altele:
„Unirea tuturor Românilor într-un singur stat a trebuit să
vie. Ea s-a înfăptuit prin suferinţe şi sacrificii. Istoria se face prin
legile firii mai presus de orice putere omenească, dar obiectul şi
mijlocul acestor legi este bietul muritor. Fericiţi suntem noi,
Românii, că prin noi istoria săvârşeşte actul măreţ al unirii tuturor

Românilor într-un singur stat şi prea fericiţi suntem că norocul
tocmai acum a destinat statului român domnia unui rege mare,
care a înţeles chemarea sfântă a istoriei şi s-a făcut luceafăr
conducător al sufletului românesc. Pentru aceea, Sire, noi iţi
aducem pământul strămoşilor noştri, dar tot atunci noi îţi aducem
şi sufletul tuturor Românilor de azi, care trăiesc în Transilvania,
Banat şi Ţara ungurească”.
Adânc emoţionat, regele Ferdinand I a răspuns prin
următoarea mişcată alocuţiune:
„În numele Românilor din vechiul Regat, din Basarabia şi din
Bucovina, astăzi uniţi, cu profundă recunoştinţă primesc hotărârea
fraţilor noştri de peste Carpaţi de a săvârşi unitatea naţională a
tuturor Românilor şi declar pe veci unite în Regatul Român toate
ţinuturile locuite de Români de la Tisa până la Nistru.
„Cu dragoste neţărmurită mi-am închinat viaţa scumpului
meu popor, plin de credinţa în menirea lui istorică.
„Prin lupte şi prin jertfe, Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim azi
aspiraţiunile noastre cele mai sfinte. Mulţumindu-i din adâncul
sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei care cu sângele lor au
clădit noul temei al dezvoltării noastre naţionale.
„Prin devotament neclintit pentru opera lor, le vom arăta
recunoştinţa noastă; prin el vom asigura roadele binefăcătoare ale
crudelor încercări.
„Pe acest temei al unei puternice democraţii şi al vieţii
frăţeşti între popoare, vom răspunde totodată simţămintelor aliaţilor
noştri, alături de care am luptat pentru marea, cauză a dreptăţii şi a
libertăţii în lume.
„Să trăiască România pe veci unită!”
UN BANCHET ISTORIC
În seara acestei zile, pline de cele mai înălţătoare

momente, a avut loc la Palatul regal un banchet, dat în
onoarea membrilor delegaţiei ardelene.
Cu acest prilej s-a petrecut între regele Ferdinand şi
d. dr. Cornel Corneanu, secretarul episcopului Miron Cristea
al Caransebeşului, următoarea scenă interesantă şi
semnificativă, pe care o înregistrăm ca un document al
atmosferei ce domnea atunci în sânul bisericii române

ortodoxe, ca şi al ideilor, pe care le nutrea faţă de această
înaltă instituţie însuşi Suveranul tării şi primul său sfetnic
Ion I. C. Brătianu.
După banchet, regele Ferdinand,
care cunoştea pe d-rul C. Corneanu încă
de când era principe moştenitor, s-a
îndreptat spre dânsul şi conducându-l
într-un salonaş, au stat amândoi de vorbă
timp îndelungat. Suveranul i-a cerut mai
întâi d-lui Corneanu, informaţiuni asupra
Banatului, ocupat atunci de trupele
sârbeşti, apoi s-a interesat de starea
religioasă, morală, culturală şi materială a
eparhiei Caransebeşului, de activitatea,
viaţa şi atitudinea românească a Fig. 104. Dr.
Cornel Corneanu,
episcopului dr. Miron Cristea. În cursul
secretarul
convorbirii regele Ferdinand i-a descris episcopiei de
tânărului secretar episcopesc situaţia Caransebeş, fost
exactă a bisericii din vechiul regat, deputat, senator
umilită prin ocupaţia germană şi prefect de
exprimându-şi în cele din urmă Severin.
convingerea că numai un ierarh înzestrat
cu însuşiri alese, cu pregătire şi cultură superioară şi
crescut în spiritul eclesiastic, turnat în minunata organizaţie
bisericească a lui Şaguna, va putea să dea bisericii ortodoxe
din România Mare avânt şi viaţă nouă. Regele Ferdinand a
terminat apoi convorbirea sa cu d. dr. Corneanu prin
următoarele cuvinte:
– „Am ţinut să verific informaţiunile bune ce aveam privitoare
la persoana episcopului Caransebeşului. Şi prin cine altul le puteam
verifica mai bine decât prin însuşi secretarul său! Sper deci că nu vă
veţi supăra, dacă vi-l vom lua pe episcopul Cristea, făcându-l
Mitropolit-Primat”.
Rostirea acestor cuvinte regale, având în vedere locul
şi ocazia, în care au fost pronunţate, a fost hotărâtoare. Ele
îşi au explicaţia lor bine motivată. Într-adevăr, nu trebuie să
scăpăm din vedere că biserica română ortodoxă, atât cea din

Ardeal cât şi acea din vechiul regat, ieşea la sfârşitul
războiului cu autoritatea cam ştirbită, din cauza lipsei de
credinţă manifestată de mitropoliţii din Sibiu şi Bucureşti în
triumful final al războiului, în care intrase şi România
pentru desăvârşirea unităţii sale naţionale. În timpurile cele
mai grele, pe care le trăia neamul românesc, Mitropolitul din
Sibiu, Vasile Mangra, cel bătut cu ouă clocite, înainte cu
câţi-va ani, de studenţimea bucureşteană în pretoriul
Academiei române, era o unealtă oarbă în mâinile
guvernului unguresc, iar Mitropolitul Primat al României, dr.
Canon Aramescu Donici, o fiinţă slabă şi lipsită de orice curaj
în faţa semeţiei Nemţilor cotropitori, lansa manifeste către
Românii din Moldova şi de pretutindeni, sfătuindu-i să
depună armele şi să ceară pace!
Pronia cerească a hotărât însă altfel de cum
propovăduiau aceşti doi capi ai bisericii române, dintre care
primul, odată cu întrezărirea zorilor României Mari, şi-a pus
singur capăt zilelor într-un hotel din Budapesta (1
Octombrie 1918), iar cel d-al doilea, amărât şi chinuit sub
povara greşelilor sale, a demisionat din înalta-i demnitate la
sfârşitul anului 1918, retrăgându-se la mănăstire.
Punând acum în legătură scena istorică, întâmplată
în Septembrie 1906, la mormântul lui Ion C. Brătianu (tatăl)
la Florica, scenă cunoscută şi de regele Ferdinand, pe atunci
principe de coroană (vezi capitolul XV), cu prestigiul scăzut,
care se simţea că domneşte la sfârşitul anului 1918 în
biserica ortodoxă română, apoi cu reputaţia strălucită, de
care se bucura de multă vreme episcopul Caransebeşului
atât în faţa regelui Ferdinand cât şi a primului său sfetnic
Ion I. C. Brătianu – cititorii vor fi complet edificaţi asupra
tuturor împrejurărilor, care au condus pe d-rul Miron Cristea
în fruntea bisericii române ortodoxe.
CONSFINŢIREA UNIRII
Peste câteva zile, Monitorul Oficial, cu data de 13/26

Decembrie, publica două decrete regale, contrasemnate de
regele Ferdinand şi Ion I. C. Brătianu, ca preşedinte al
consiliului de miniştri şi ministru de externe, şi anume:
Primul, prin care se decreta că: „Ţinuturile cuprinse în
hotărârea adunării naţionale din Alba Iulia de la 18 Noiembrie
(1 Decembrie) 1918 sunt şi rămân de-a pururea unite cu
Regatul României”, iar al doilea, prin care se decreta că: „În
mod provizoriu şi până la definitiva organizare a României
întregite este însărcinat cu conducerea serviciilor publice din
ţinuturile prevăzute în decretul-lege No. 3631 consiliul dirigent,
emanat din Adunarea naţională de la Alba Iulia, rămânând
însă în administraţia guvernului regal afacerile străine,
armata, căile ferate, poştele, telegrafele, telefoanele, circulaţia
fiduciară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală
a statului”.
Ambele aceste decrete erau însoţite de următorul
raport istoric către rege şi semnat de Ion I. C. Brătianu:
„Sire!
„De veacuri neamul românesc tinde spre unitatea lui.
„De aceea, când prin războiul general o parte din omenire a
întreprins lupta pentru libertate şi drepturile naţiunilor, Regatul
român a socotit de datoria lui să se alipească acestor Puteri şi
împreună cu ele să-şi jertfească fiii pentru dezrobirea fraţilor noştri
asupriţi. După mari suferinţe, vitejia minunată a oştirii noastre îşi
găseşte răsplata. Alături de glorioşii ei aliaţi, România este astăzi
printre învingătorii lumii; Basarabia şi Bucovina s-au unit cu
patria mumă; iar peste Carpaţi, Românii, care împreună cu noi de
atâta vreme aşteptau ceasul întregirii neamului, îndată ce şi-au
putut spune gândul, au proclamat, prin marea .Adunare Naţională
întrunită la Alba-Iulia, în 18 Noiembrie (1 Decembrie) 1918, unirea
lor necondiţionată şi de-a pururea cu Regatul României.
„Delegaţia Adunării Naţionale a înfăţişat Maiestăţii Voastre
actul Unirii, pe care cerem, prin decretul de faţă, să-l întărească,
spre a da o formă definitivă unităţii noastre naţionale, acum deplin
înfăptuită peste toate ţinuturile locuite de Români.
„Unirea aceasta, în ziua când marii noştri aliaţi sunt

învingători, izvorăşte din puterea de viaţă a poporului român, din
vitejia soldaţilor noştri şi din voinţa hotărâtă a Românilor de
pretutindeni.
„Ea se întemeiază pe fiinţa însăşi a neamului românesc,
care de aproape două mii de ani, în mijlocul tuturor vitregiilor
vremii, a ştiut să-şi păstreze neatins caracterul de conştiinţă
naţională.
„Ea se reazemă pe cerinţele istoriei, care îi impun
desfiinţarea tuturor graniţelor nedrepte şi nefireşti şi statornicirea
statelor după principiile naţionalităţilor.
„Ea e voită în fine de nevoile neamului românesc, care nu
poate trăi despărţit şi care numai prin unirea laolaltă a tuturor
fiilor lui îşi poate îndeplini cu folos, pentru omenire şi cu strălucire
pentru el, misiunea civilizatoare în această parte a lumii.
„Consfinţind prin acest decret-lege voinţa Adunării din
Alba-Iulia, Maiestatea Voastră înscrie în Istoria poporului
românesc de totdeauna şi de pretutindeni cel mai mare act al
istoriei noastre naţionale, acel pentru care generaţii întregi au
luptat şi au murit, acel în nădejdea căruia au trăit de la Nistru şi
până la Tisa toţi Românii, despărţiţi de o soartă nemiloasă, şi
puneţi, Sire, pentru vecie temelia unei Românii mari şi a unei vieţi
naţionale, pe care să se poată dezvolta în pace şi în fericire întregul
neam românesc”.
Ion I. C. Brătianu
No. 2171 din 11/24 Decembre 1918.
Astfel anul 1918 se încheia cu o fericită restaurare de

drepturi, cu o reintrare a lucrurilor în vadul lor firesc şi
normal.
Cu drept cuvânt deci anul 1918, după 18 veacuri de
existentă etnică, se poate numi anul sfânt din istoria
neamului românesc.
CAPITOLUL XXXII.
DE LA CONSFINŢIREA UNIRII ŞI PÂNĂ
LA ALEGEREA DE MITROPOLIT-PRIMAT
Odată îndeplinit mandatul primit pentru predarea

actului unirii în mâinile regelui Ferdinand I, episcopul
Caransebeşului s-a întors în eparhia sa. De la început el şi-a
dat bine seama de rolul important, pe care trebuia să-l joace
acum toţi intelectualii români în marea operă de organizare
şi consolidare a fericitelor rezultate politice obţinute prin
actul unirii. Bărbat cu largi orizonturi, Miron Cristea s-a
devotat din primul moment cu puteri sporite unei
sistematice şi asidue acţiuni pentru stabilirea noilor baze, pe
care să se înalţe, mândră şi luminoasă, biserica română
ortodoxă.
PRIMUL CONGRES AL PREOŢIMEI ORTODOXE
În acest scop a fost convocată la Sibiu, în congres, în

primele zile ale lunii Martie 1919, întreaga preoţime din
Mitropolia ortodoxă a Ardealului, spre a
discuta viitoarea organizare bisericească şi
a pune la cale împlinirea lipsurilor de
pân-aci. La acest congres au luat parte şi
reprezentanţi ai preoţimii din vechiul
Regat, din Bucovina şi din Basarabia.
Rostul congresului a fost lămurit de
d. dr. Ion Lupaş, care în admirabila sa
cuvântare a declarat, între altele,
următoarele:
Fig. 105. Protopopul … „Frumuseţea morală a suferinţei şi
dr. I. Lupaş, azi statorniciei preoţimii române în dreapta
prof. univ. la Cluj. credinţă primeşte acum cununa răsplăţii
cereşti. Unde au semănat ei cu lacrimi
sămânţa mântuitoare a Evangheliei lui Christos, noi secerăm

astăzi cu bucurie roadele binecuvântate ale libertăţii religioase şi
naţionale.
„Suntem datori să ne aducem în ziua aceasta aminte de toţi
cei ce au suferit în trecut ca nişte adevăraţi mucenici, apărându-ne
legea şi păstrându-ne neamul. Şi astfel din adâncimile evului
mediu răsar acei îndepărtaţi ante-mergători ai noştri, pentru a
căror extirpare regii Ungariei puneau jurământ pe sfânta
Evanghelie. După dânşii urmează cei izgoniţi din casa şi moşioara
lor de către principii calvini, cei înfundaţi de Habsburgi în
fioroasele temniţe de la Kufstein, cei tăiaţi de topoarele
insurgenţilor maghiari în revoluţia din 1848/49, cei aruncaţi în
temniţele Clujului, Vaţului şi Seghedinului pentru îndrăzneala de a
fi mărturisit adevărul. Durerosul şi lungul pomelnic se încheie cu
internaţii, bătuţii, schingiuiţii, osândiţii la moarte şi ucişii preoţi
români din zilele noastre.
„Toţi aceştia au contribuit la biruinţa dreptăţii pentru
biserica şi naţiunea noastră…
„Lipsiţi într-un timp de orice conducere bisericească, cu
organizarea lor ierarhică văduvită şi destrămată, în luptă cu
puterea formidabilă a unui stat ca imperiul habsburgic, lăsaţi cu
desăvârşire pradă încercărilor de prozelitism religios feroce, când
aceste încercări se înteţeau până la cea mai sălbatică tiranie, preoţi
smeriţi de la sate aşterneau pe hârtie în chinuite slove chirilice
următoarele cuvinte de frumuseţe biblică, exprimând hotărârea lor
nestrămutată: „Noi şi biserica noastră, întru care ne-am născut prin
sf. botez, întru care credem şi nădăjduim iertarea păcatelor şi viaţa
de veci să dobândim, pe această credinţă a părinţilor noştri vrem să
stăm neclintiţi în veci, de care sfântă credinţă nici sabia, nici focul,
nici goana, nici chinurile, nici foametea, nici moartea să nu ne poată
despărţi”.
„Şi nu i-a putut despărţi nici pe ei, nici pe păstoriţii lor, cu
ajutorul lui D-zeu, care „scoate pe cei încătuşaţi la fericire”.
„Acesta este desigur meritul de căpetenie al preoţimii
noastre: s-a ştiut identifica în cel mai desăvârşit mod cu poporul şi
prin aceasta a reuşit a salva din cursa vrăşmaşilor sufletul
neamului nostru.
„Energiile, pe care le-am cheltuit pân-acum în luptă
defensivă pentru salvarea fiinţei religioase şi naţionale a neamului
nostru, le vom întrebuinţa de aci înainte, sub scutul părintesc al
statului român, numai în direcţia pozitivă: pentru asigurarea

progresului religios, moral şi cultural al iubitei noastre naţiuni.
„Cele mai încântătoare perspective ni se deschid pentru
activitatea noastră din viitor, când nu vom mai munci izolaţi,
părăsiţi şi prigoniţi ca în trecut, ci vom fi închegaţi într-o puternică
organizaţiune, care să cuprindă cu timpul în sânul său întreagă
preoţimea română din scumpa noastră patrie. Alături de preoţii
români ciscarpatini vom vedea înşiruindu-se la muncă şi la luptă
religioasă culturală pe toţi fraţii noştri preoţi din vechiul regat, din
Bucovina şi Basarabia, care vor primi şi ei cu bucurie lozinca
organizării şi ne vor ajuta să înfăptuim împreună postulatul de
căpetenie al conlucrării frăţeşti: unul pentru toţi şi toţi pentru
unul.
„Aron Densuşianu ne spune că în Moldova se cântau, prin
anul 1821, ca un fel de imn naţional, – cum se cânta mai târziu,
după 1848, răsunetul lui Andrei Murăşanu – următoarele versuri,
atribuite mitropolitului Veniamin Costache:
„Dumnezeule prea-înalte, de ce suferi tirania?
„Izgoneşte toţi vrăşmaşii şi-i zdrobeşte cu mânia
„Şi în patria cea dulce pe noi pe toţi ne-adună
„Ca la a Tale altare să putem cânta împreună!1
„Iată-ne pe toţi adunaţi în patria cea dulce, închinându-ne
cu credinţă la aceleaşi altare ale Dumnezeului părinţilor noştri!
„Problemele, pe care le vom dezbate în acest prim congres
preoţesc, sunt toate de o importanţă nespus de mare nu numai
pentru biserică, ci şi pentru viaţa de stat”2.
DISCURSUL EPISCOPULUI DR. MIRON CRISTEA
Prea Sfinţia Sa episcopul Caransebeşului, în numele

său şi al episcopului Ioan I. Pap de la Arad, salută primul
congres al preoţimii ortodoxe printr-o cuvântare plină de
înţelepciune.
După ce arată cum în decursul veacurilor biserica
ortodoxă română a fost ţinta celor mai violente atacuri din
1 Vezi Federaţiunea din Budapesta, anul 1858, pag. 242, de sub direcţia
prof. univ. Alex. Roman.
2 Vezi Telegraful Român No. 27 din 7/20 Martie 1919.
partea duşmanilor neamului românesc, Prea Sfinţia Sa

continuă astfel:
„Iar astăzi noi, preoţii – conducătorii fireşti şi multă vreme
unici ai poporului român – alături de fruntaşii mireni, care s-au
sporit abia în epoca mai nouă, simţim acea uşurare sufletească, pe
care o simţesc vâslaşii-corăbieri când le-a succes să conducă nava
printr-o grea furtună la limanul de mântuire.
„După o liniştită răsuflare, plină de odihnă şi recreare,
stând acum la mal şi reprivind asupra trecutului, putem constata
cu satisfacţie, ba chiar cu mândrie că, pe lângă conservatismul
înnăscut Românului şi pe lângă marea sa putere de rezistenţă,
biserica română şi clerul ei au contribuit mai mult la salvarea
poporului, aşa încât fruntaşii neamului pot închina patriei mame
milioanele noastre de Români cu un suflet mai curat şi mai
românesc decât oriunde aiurea.
„Nu numai cu crucea în frunte ne-am împlinit chemarea, ci
– văzând că e lipsă absolută şi imposibilă – am creat, cum am
putut şi cum ne-am priceput, multe alte mijloace culturale, sociale,
economice, financiare, artistice etc., care, pe lângă biserică şi
şcoală, să-i fie poporului român un sprijin puternic în lupta pentru
existenta sa naţională.
„Să privim numai în jurul nostru şi vom afla că, de
exemplu, aici, în Sibiu, biserici, şcoale, clădiri măreţe, băncile
Albina, Lumina, Frăţia, Asociaţia pentru literatura română şi
cultura poporalul român, Societatea de cântări, Societăţile de
femei, Societatea meseriaşilor, Societatea de înmormântare, Şcoala
agronomică etc., care toate au la activul lor o activitate plină de
frumoase rezultate, s-au întemeiat toate prin clerici şi oameni de-ai
bisericii.
„Cam aşa s-au petrecut lucrurile şi în alte părţi.
„De aceea putem exclama împreună cu evanghelistul Ioan:
„Toate prin biserica noastră ortodoxă română s-au făcut şi fără de
biserică puţine s-au făcut din câte s-au făcut”.
„Deci din culmea realizării idealului nostru naţional noi
putem declara în faţa României sus şi tare: Oricâte greşeli s-ar găsi
şi la noi, ca la toţi oamenii muritori, avem conştiinţa împăcată că în
împrejurări excepţional de grele ne-am împlinit datoria şi toate le-am
făcut nu pentru răsplată materială, ci din iubire de neam, trăind în
cele mai modeste împrejurări, lipsindu-ne, ca mama cea bună,
adeseori şi de cele mai elementare şi strict necesare trebuinţe, ca să

nu sufere alţii şi îndeosebi binele obştesc.
„Am condus instituţiunile extra-bisericeşti şi chiar băncile,
făcute de noi, şi le-am trecut prin greutăţile începutului de cele mai
multe ori fără absolut nici o plată, ci pe lângă grele sacrificii morale
şi chiar materiale, iar după ce le-am întărit, am cedat conducerea
altora, căci pe noi ne-a condus numai simţul de datorie şi adevărul
cuprins în cuvintele marelui poet Vlahuţă:
„Sfânta muncă e aceea
„Ce răsplată 'n ea 'şi găseşte.
„Acum în situaţia cea nouă, a
libertăţilor naţionale, nu mai avem aceleaşi
îndatoriri multilaterale. Pe temeliile puse de
noi de o parte vechile instituţiuni modeste iau
şi vor lua tot mai mare avânt, conduse de forţe
cu pricepere de specialişti, iar de altă parte se
vor spori cu altele noi, care sunt de lipsă
pentru progresul şi consolidarea ţării.
„Iar noi, preoţii, vom putea să punem
munca şi energia noastră în mai mare măsură
ca pân-acum în serviciul bisericii, a
aşezămintelor şi a intereselor mai indiferente
Fig. 106. Poetul misiunii bisericii, fără ca să denegăm
Alex. Vlahuţă experienţa şi sprijinul nostru tuturor
(n. 1859; m. 1919). acţiunilor ce urmăresc înălţarea şi întărirea
ţării în frunte cu o dinastie respectată şi
iubită.
„Iată pentru ce firul vieţii celei noi ne cuprinde şi pe noi,
preoţii, printre conducătorii fireşti ai noilor cetăţeni ai României
întregite. Acest fior ne îndeamnă la asocierea forţelor, la consfătuiri
în privinţa stabilirii unui program de muncă mai intensivă şi mai
cu sistem, pentru împlinirea grelei şi sfintei noastre misiuni, prin
care să descătuşăm aripile bisericii noastre, ca să poată lua un
avânt mai mare ca pân-acum.
„Iubiţi fraţi întru Christos! Se recere foarte mult tact şi un
puternic simt de prevedere, ca şi o temeinică cunoaştere a evoluţiei
religioase şi bisericeşti din toate ţările civilizate, pentru ca – în
cadrul unei autonomii perfecţionate şi conforme cu principiul
ierarhic, care formează temelia organizaţiei în biserica ortodoxă –
să putem găsi căile şi modul de a câştiga şi asigura sprijinul şi
ajutorul moral din partea noului stat român pe seama bisericii, ca

astfel biserica noastră, ocrotitoare bimilenară a neamului româ-
nesc, să poată dezvolta acea binefăcătoare şi salutară activitate
pentru ţară şi poporul ei, pe care lumea o aşteaptă de la ea.
„Nu există în cadrele României noi o instituţiune naţională,
faţă de care noul stat român să aibă mai multe îndatoriri ca faţă de
biserica ortodoxă română de la noi, care pân-acum a fost cea mai
desconsiderată, care nu numai că n-a primit de la vechii stăpâni de
tristă memorie domenii şi daruri, ci din contra i s-au luat şi cele pe
care le-a avut din graţia unor bine credincioşi voivozi ai
Principatelor Române, iar mijloacele ce le-a putut stoarce de la fiii
săi, le-a sleit pentru cultura poporului, pe care nu putea s-o lase în
grija statului maghiarizator.
„Speranţele trebuie să vă fie din cele mai bune. Doar acum
– când biserica ortodoxă română din cenuşăreasă dispreţuită,
neîndreptăţită şi prigonită de mai înainte a devenit biserica
covârşitoarei majorităţi a cetăţenilor României Noi, când a devenit
biserica dominantă a statului român, când a devenit biserica însăşi
a dinastiei române – ne va succede a o ridica prin conlucrarea
armonică şi în spirit evanghelic a clerului cu toţi fruntaşii şi factorii
ţării la acea înălţime şi strălucire, de la care să poată lucra cu cele
mai frumoase rezultate.
„Nu pot retăcea în aceste momente bucuria ce o simţesc
personal, când prin această cucernică întrunire a preoţimii
pastorale văd că se întrupează dorinţa mea des exprimată şi un
punct al programului activităţii mele, adică organizarea clerului
nostru într-o puternică asociaţie, de la care aştept mult bine
pentru biserică şi neam.
„Darul Domnului Isus Christos, dragostea lui Dumnezeu
Tatăl şi împărtăşirea Sf. Duh să fie cu noi cu toţi!”1.
PENTRU OCROTIREA ORFANILOR DE RĂZBOI
România Mare odată înfăptuită, acest fericit rezultat

pretindea din partea tuturor fiilor ei o muncă încordată în
vederea organizării şi a alinării multiplelor suferinţe şi nevoi
lăsate de crâncenul război. Din primele momente s-a ivit
1 Vezi Telegraful Român, No. 28 din 1919.

necesitatea înfiinţării de noi aşezăminte de caritate,

reclamate de marele număr al orfanilor de război. Înfiinţarea
de societăţi pentru ocrotirea orfanilor era pe primul plan. În
vechiul regat se şi întemeiase o asemenea societate, graţie
forţelor femeieşti, sub preşedinţia d-nei Olga M. Sturdza din
Iaşi, şi cu concursul statului, care de la început contribuise
la fondul ei cu suma de 16 milioane lei, din care 3 milioane
erau destinate exclusiv numai orfanilor ardeleni.
În scopul de a înfiinţa o asemenea societate şi în
Ardeal, Prea Sfinţia Sa episcopul Caransebeşului, condus de
creştineştile cuvinte ale cronicarului I. Niculcea, care zice că
„lacrimile celor orfani nu le usucă nici vântul, nici
soarele, ci numai ajutorul creştinului cu milă”, a lansat
un călduros apel către toate doamnele române din România
Mare, invitându-le la o adunare de consfătuire la Sibiu.
Acest apel a avut efectul dorit. În ziua de Florii a
anului 1919 o mulţime de d-ne din elita societăţii vechiului
regat, în frunte cu principesa Alecsandrina Gr. Cantacuzino,
au mers la Sibiu ca să participe la adunarea convocată pe
acea zi în localul Astrei.
În cuvântarea de bună venire adresată d-nelor,
episcopul dr. Miron Cristea s-a exprimat, la sfârşit, precum
urmează:
„Ca arhiereu am ţinut de o părintească datorie să cercetez
în cursul războiului o mulţime de ostaşi răniţi de prin multe spitale
şi lazarete. La cuvintele mele de mângâiere toţi cei greu răniţi, unii
de moarte, mi-au dat aproape acelaşi răspuns stereotip: – „Toate
le-aş suferi uşor, Prea Sfinţite, numai gândul la copilaşii de acasă,
care rămân orfani, îmi sfâşie inima de o cumplită durere”.
„Deci, scumpe surioare de dincolo, nu eu, ci sufletul
acestor mucenici, morţi pentru neam, vă şopteşte prin graiul meu
un „bine aţi venit”, iar micii lor orfani îşi întind spre voi mânuţele
lor nevinovate cu încrederea şi zâmbetul, cu care copilul întâmpină
pe buna lui maică ce vine să-l îngrijească.
„Un adânc cugetător a zis: „A fi creştin, însemnează a
mântui pe alţii din nevoi”. Deci, îmbrăţişând cu toţii şi cu toată
căldura cauza orfanilor şi făcând tot ce ne stă în putinţă pentru
îngrijirea şi creşterea lor, vom da dovezi că fiecare în particular îşi
ştie împlini creştineasca misiune de a contribui la salvarea şi

mântuirea celor în lipse şi nevoi.
„În această nădejde binecuvântez lucrările noastre şi ale
tuturor acelora, care ne vor sprijini, dorind să fie încununată de
cele mai frumoase succese”.
Astfel a luat fiinţă secţiunea Ardealului a „Societăţii
pentru ocrotirea orfanilor de război”, care şi-a câştigat mari
merite prin scăparea din mizerie şi creşterea morală a atâtor
şi atâtor orfani de război, care, la început, erau consideraţi
ca fiind „copiii nimănui”.
FAMILIA REGALĂ LA PARASTASUL

DE PE CÂMPIA TURZII
În ziua de 28 Mai 1919, regele Ferdinand şi regina

Maria, asistaţi de membrii guvernului şi ai consiliului
dirigent, au ţinut să ia parte la oficierea, parastasului de
către Prea Sfinţia Sa episcopul dr. Miron Cristea pe Câmpia
Turzii, în locul unde Mihai Viteazul, întruchipătorul idealului
nostru naţional, îşi doarme somnul de veci.
Fig. 107. Regele Ferdinand şi Regina Maria la mormântul lui Mihai

Viteazul (Câmpia Turzii, Mai 1919).
La sfârşitul slujbei parastasului, care a fost celebrată

cu mare pompă de episcopul Caransebeşului, înconjurat de
protopopul Sibiului dr. Ioan Stroia, azi episcop militar,
asesorii consistoriali Lazar Triteanu, azi episcop al
Romanului, dr. George Proca, protopopul Turzii Jovian
Murăşanu, protopopul Târgul-Mureşului Ştefan Rusu,
profesorul seminarial dr. Aurel Crăciunescu şi diaconii dr.
George Comşa, azi episcop al Aradului, şi dr. Octavian
Costea, Prea Sfinţia Sa a rostit următorul zguduitor discurs:
Fig. 108. Marele Rege Ferdinand

Fig. 109. Maiestatea Sa Regina
I al României (n. 1865; m. 1927).
Maria a României.
„Îndoit sfânt este pământul, pe care ne aflăm acum, pentru

că în ţărâna lui se odihnesc scumpele moaşte ale marelui Voivod
Mihai Viteazul, care nu numai cu mâna, dar şi cu fapta, ba chiar
cu suprema jertfă, cu jertfa de sine, a arătat iubiţilor noştri fraţi de
dincolo de Carpaţi calea spre falnicul nostru Ardeal.
„Se mişcă astăzi ţărâna din trupul lui, simţind cum
Maiestatea Voastră, ca bun român şi bun creştin, aţi venit, însoţit
de adorata noastră Regină şi de entuziasmul Românilor de
pretutindeni, să aduceţi prinosul de înaltă recunoştinţă Aceluia,
care mai întâi ne-a croit drumul supremului nostru ideal, iar
sufletul marelui Voivod se veseleşte acolo sus, în cer, văzând că
Maiestatea Voastră, ca un al doilea Mihai, nu v-aţi oprit cu oştirile

la Turda, acest loc de obştească jale, ci înaintând victorios până la
Tisa, aţi înfăptuit visul lui şi visurile noastre cele mai îndrăzneţe,
câştigând neamului românesc prin fapte de nepieritoare glorie o
dreaptă, bogată şi binemeritată răsplată pentru moartea lui de
mucenic şi pentru suferinţele noastre de veacuri.
„De altă parte suntem aici la cheia, şi poalele istoricilor
noştri Munţi apuseni. Deasupra lor plutesc în zbor vulturii, acest
simbol al idealurilor măreţe şi al avânturilor sublime. Adâncurile
acestor munţi cuprind lamura celui mai de preţ aur, iar prin văile
şi plaiurile lor romantice locuiesc vitejii noştri Moţi, aceşti fii de aur
ai neamului nostru românesc.
„Din sânul lor s-au coborât
Horia, Cloşca şi Crişan, precum şi
craiul munţilor Avram Iancu, toţi
mucenici ai avântului pentru,
dezrobirea noastră.
„În faţa acestui sfânt
mormânt şi în faţa acestor vestiţi
munţi, de unde ne-au venit tablele
legii noastre naţionale româneşti,
ne închinăm înaintea Maiestăţii
Voastre nu numai cu omagială
supunere, ci cu neţărmurită
iubire şi cu inimile pline de
recunoştinţă, pentru că
Maiestatea Voastră, cunoscând
vitejia ostaşilor, întemeiat pe
virtuţile ţăranului român şi
inspirat de aspiraţiunile atât de
fireşti ale neamului şi de
îndemnul luminaţilor sfetnici ai
Tronului, aţi călcat în momente
hotărâtoare pe urmele lui Mihai. Fig. 110. Troiţa ridicată cu
„Să fii în veci slăvit, Cela cheltuiala regelui Ferdinand
ce ne-ai dat, ca moartea I după înfăptuirea României
mucenicilor noştri să nu fie în Mari. pe câmpia Turdei, în
zadar. locul unde a fost asasinat
„Românimea de dincoace Mihai Viteazul
de Carpăţi va păstra o vecinică (19 August 1601).
recunoştinţă ostaşilor din vechiul
regat român, care, în frunte cu Maiestatea Voastră, supremul lor

Căpitan, au întregit hotarele patriei române, dezrobindu-ne şi
înscriind în istoria neamului cele mai strălucite pagini de glorioase
fapte.
„Iar Maiestatea Ta, scumpa noastră Doamnă şi Regină, care
atât de conştient ai conlucrat la întruparea aspiraţiunilor noastre şi
ai contribuit la sosirea frumoaselor zile istorice cu atât de adânci
emoţiuni, fii fericită că ai dat naştere dinastiei române din viitor, care
doresc să fie concrescută una cu poporul român, precum astăzi, aşa
şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
După aceea, Maiestăţile Lor au rostit câte o scurtă
rugăciune, îngenunchind la mormântul marelui erou. Apoi
marele Rege a dăruit suma de 20.000 lei, care să servească
la ridicarea unei noi cruci în acest sfânt loc, ceea ce s-a şi
făcut.
PRIMIREA REGELUI ŞI REGINEI LA SIBIU
În ziua de 31 Mai 1919, Regele Ferdinand şi Regina

Maria au vizitat Sibiul, unde li s-a făcut de asemenea o
primire demnă şi impunătoare. Maiestăţile Lor au mers
drept la catedrală, unde îi aştepta episcopul dr. Miron Cristea
cu mare asistenţă de preoţi şi intelectuali.
În timpul serviciului divin şi anume după citirea Sf.
Evanghelii, Prea Sfinţia Sa episcopul Cristea a citit, în faţa
altarului şi în mijlocul unei linişti evlavioase şi solemne, o
emoţionantă rugăciune, întocmită anume pentru această
rară ocaziune şi care se termină cu următoarea imprecaţie:
„… Păzeşte-l, Doamne, pe gloriosul nostru Rege dimpreună
cu slăvita sa soţie, Regina noastră Maria, şi cu întreaga augustă
dinastie română, sub acoperământul aripelor Tale; înmulţeşte
zilele vieţii Lui întru sănătate nevătămată; luminează-i mintea şi
încălzeşte-i inima ca să judece pe poporul său cu dreptate; arată-l
făcătorilor de rele înfricoşat şi celor buni milostiv; îndreptează-i
luarea aminte spre cei săraci şi asupriţi, iar pe ostaşii şi căpitanii
lui întăreşte-i pretutindenea cu puterea Ta cea nebiruită; sporeşte
înţelepciunea sfetnicilor săi; diregătoriile lui supuse îndreptează-le
pe calea adevărului şi a dreptăţii, oprindu-le de la părtinire şi
mitărnicie, şi pe toţi curtenii, slujitorii şi casnicii lui, care merg

împreună cu dânsul, scuteşte-i de toate relele întâmplări.
„Împrăştie duşmanii ce se ridică asupra stăpânirii Lui şi
adună tot poporul într-o unire nedespărţită şi dreaptă supunere;
dăruieşte-ne nouă tuturor în zilele Lui pace, linişte şi bună sporire;
liniştea văzduhurilor, îmbelşugarea roadelor pământului şi toate
cele trebuincioase către viaţa cea vremelnică şi vecinică, ca astfel,
prin muncă pacinică propăşind, cu o gură şi cu o inimă să te
preaslăvim pe Tine, Dumnezeul dreptăţii şi al milelor, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
După ce corul execută două cântări bisericeşti din
compoziţiile maestrului G. Dima, diaconii citesc poli-
chroanele pentru Maiestăţile Lor, pe care, pentru frumuseţea
lor, le reproducem în întregime:
„Maiestăţii Sale, Prea-înălţatului şi Mult-stăpâni-torului
nostru Domn Ferdinand I, din mila lui D-zeu Rege al României şi
dezrobitor al mănoasei Basarabii, al dulcii Bucovine, al falnicului
Ardeal, al mândrului Banat, al fericitei Crişane, al Satmarului şi al
Sălajului, Cela-ce a reînviat ţara lui Negru Vodă de la Olt şi
istoricul Maramurăş al lui Dragoş Vodă, dă-i, Doamne, zile
îndelungate, pace, sănătate şi mântuire şi biruinţă asupra
duşmanilor şi-l păzeşte pe El întru mulţi fericiţi ani!
„Maiestăţii Sale, slăvitei noastre Doamne şi Regine Maria,
ajutătoarea celor săraci şi în strâmtoare, mângâietoarea celor
bolnavi şi în suferinţe, alinătoarea durerii celor răniţi şi pe patul de
moarte, ocrotitoarea văduvelor şi a celor orfani, protectoarea
artelor, a ştiinţelor şi a tuturor mişcărilor nobile pentru progresul
obştesc, ceea ce în cele mai grele şi mai primejdioase zile ale
neamului a vărsat pretutindeni din comoara sufletului Ei, ca
dintr-un izvor bogat, încredere şi însufleţire, dă-i, Doamne,
mulţumire, sănătate şi o păzeşte pe Ea întru mulţi şi fericiţi ani!”
EPISCOPUL MIRON CRISTEA EXPRIMĂ ARMATEI

ROMÂNE RECUNOŞTINŢA ARDEALULUI
Fericit că i-a fost dat să primească el în Ardeal pe

Suveranii României, episcopul dr. Miron Cristea a publicat
după vizita regală în Telegraful român, din 12 Iunie 1919, un
avântat articol, sub titlul „Însemnări” şi semnat: Episcopul
Miron, în care face elogiile bravei armate române. El scrie

între altele:
„…Nimeni nu poate simţi mai adânc decât noi, fiii şi
conducătorii bisericii, întreagă recunoştinţa faţă de aceia, care
ne-au dezrobit.
„Sunt deci interpretul adevăratului sentiment public de la
noi, când folosesc acest prilej spre a exprima admiraţia noastră
faţă de disciplina neîntrecută şi de vitejia mai mult decât
strămoşească şi de marile jertfe ale oştirilor din vechiul regat
român şi a căpitanilor ei, care, în frunte cu căpitanul suprem, au
creat România Mare, câştigându-şi pentru vecie recunoştinţa
tuturor Românilor dezrobiţi.
„Ca cei mai fideli supuşi ai Tronului român, dorim
gloriosului nostru rege – ceea ce încă vechiul filosof Platon a dorit
patriei sale – ca întărind hotarele ei, s-o facă în afară respectată, iar
înlăuntru liniştită şi pacinică spre binele cetăţenilor ei.
„Ştim că Maiestăţile Lor au venit la Sibiu din ţara Moţilor.
De aceea drept mulţumire pentru faptul că, prin înalta Lor
prezenţă, ne-au electrizat spre o nouă viaţă, acum deplin
românească, în numele credincioşilor bisericii noastre le urăm la
despărţire cu cuvintele Moţilor atât de simple şi totuşi atât de
frumoase, zicând: Trăiască-vă D-zeu întru mulţi ani!”
CONSFĂTUIREA DE LA SINAIA
ÎN VEDEREA UNIFICĂRII BUSERICEŞTI
Unificarea bisericii ortodoxe române din România

întregită a fost pusă în discuţie de conducătorii ei fireşti cu
patriotism şi înţelepciune, curând după decretarea unirii
politice a tuturor Românilor. Biserica ardeleană îşi fixase în
această privinţă punctul ei de vedere cu 3 luni şi ceva mai
înainte în congresul preoţimii, ţinut la Sibiu în luna Martie.
În acest scop a fost convocată la mănăstirea Sinaia, în
zilele de 24 şi 25 Iunie 1919, o consfătuire de fruntaşi ai
bisericii din toate provinciile româneşti, clerici şi mireni,
iniţiativa fiind luată de Î.P.S. Sa mitropolitul Pimen al
Moldovei şi Sucevei, ca preşedinte al Sf. Sinod, în înţelegere
cu d. dr. C. Angelescu, ministrul cultelor şi instrucţiunii
publice. La discuţiile avute cu această ocazie au luat parte

pe lângă mitropolitul Pimen şi episcopul
dr. Miron Cristea, care în curs de mai
multe zile au avut mai înainte un
amănunţit schimb de vederi, următoarele
persoane: Arhiepiscopul Basarabiei
Nicodim de la Chişinău, actual-mente
retras la mănăstirea Neamţu, arhiereul
Bartolomeu Stănescu, actual episcop al
Râmnicului şi Noului Severin, miniştrii dr.
C. Angelescu şi I. Inculeţ, apoi dr. Valeriu
Branişte şi Vasile Goldiş, membri în
consiliul dirigent, proto-popul dr. Ioan
Fig. 111.
Lupaş, profesorii universitari din Cernăuţi
Dr. Angelescu
dr. Şaghin şi dr. Şesan, profe-sorii de la
fost ministru al
facultatea teologică din Bucureşti Nazarie cultelor şi
şi dr. Boroianu, administratorul Casei instrucţiei
bisericii din Bucureşti dr. Dobrescu, publice.
preotul Georgescu din Bucureşti,
arhimandritul Dionisie, stareţul mănăstirii Sinaia, şi preotul
militar ardelean Pavel Popa.
În discuţiunile urmate asupra unificării bisericeşti s-a
constatat de către toţi fruntaşii prezenţi că, în sensul
canoanelor, unirea politică deja decretată trebuie să aibă ca
o consecinţă naturală şi unirea bisericilor provinciale cu
biserica mamă din vechiul regat, de care le-a despărţit la
1775 răpirea Bucovinei, la 1812 şi 1878 răpirea Basarabiei
şi la 1700 sfâşierea confesională dintre Românii din Ardeal,
Banat şi părţile ungurene.
Spre onoarea episcopatului român din vechiul regat,
trebuie să recunoaştem că organizarea autonomă şi
constituţională a bisericii naţionale s-a făcut fără nici o
zguduire, graţie spiritului înţelept şi lăudabilei tendinţe a
înşişi membrilor acestui episcopat, care, printr-un luminos
studiu al învăţatului arhiereu Bartolomeu Stănescu asupra
autonomiei bisericeşti, a înlesnit mult calea unificării.
După ce reprezentanţii bisericilor provinciale au

expus organizaţia singuraticelor biserici, a luat cuvântul P.
S. Sa episcopul dr. Miron Cristea al Caransebeşului, care,
într-un documentat expozeu, a susţinut necesitatea,
reclamată atât de viitorul bisericii cât şi al neamului şi
statului român, de a organiza biserica naţională română din
întreg regatul în raport cu statul pe bază de autonomie şi în
raport cu afacerile interne pe temelii constituţionale.
Această mare şi importantă reformă pentru
dezvoltarea bisericii române a fost desăvârşită cu ajutorul lui
D-zeu, după ce episcopul Caransebeşului a avut marea
cinste de a fi ales Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al
României, cu sprijinul luminat, înţelegător şi dornic de
progres din partea membrilor sinodului episcopesc din
vechiul regat.
DUHUL ROMÂNISMULUI ORTODOX
În ziua de 30 Iunie st. v. 1919 dr. Miron Cristea şi-a

continuat apostolatul său rodnic mai departe. În această zi a
oficiat în catedrala Grecescu din Turnu-Severin sf. liturghie
şi apoi paras-tasul în amintirea distinsului
general A. Drăgălina, fiul Caransebeşului,
care cu o rară vitejie şi-a apărat ţara şi
neamul pe valea Cernei şi apoi pe valea
Jiului, unde a şi murit ca un erou.
Relevăm din frumoasa predică,
ţinută cu această ocazie, următoarea parte
interesantă:
„… Ca arhipăstor român, care în
cursul activităţii mele publice mi-am câştigat
o netăgăduită convingere asupra
adevăratelor interese ale neamului Fig. 112. Generalul
românesc, mă folosesc de acest prilej spre A. Dragalina,
a vă sfătui pe toţi ca temeliile oricărui
mort ca un erou
progres să le clădiţi pe temeliile probate din
trecutul neamului nostru, care, ca un duh pe frontul de la
vivificător, străbat aşezămintele lui şi toate Valea Jiului.
acţiunile vieţii sale – şi acest duh vivificător este duhul

Românismului ortodox sau al ortodoxismului român. Am
convingerea că dacă ne vom abate de la aceste strămoşeşti tradiţii,
am clădi viitorul neamului şi al ţării noastre pe temelie de nisip.
„Îmi aduc aminte de cuvintele înţelepte ale învăţatului
Thiers, care zice: Dacă aş putea lua în mână adevărurile credinţei
creştine, le-aş semăna în pământul patriei mele, căci preţuiesc mai
mult o naţie credincioasă, care se ştie însufleţi cu mult mai bine
pentru lucruri ideale şi dezvoltă mai mult eroism pentru apărarea
marilor sale interese, decât una necredincioasă”1.
În duhul acestor tradiţii a înţeles arhiereul dr. Miron
Cristea să însufleţească poporul românesc de câte ori
mergea în mijlocul lui.
Ocaziunile acestea erau dese şi cuvântul prela-
tului-apostol nu lipsea să se audă răspicat şi blând,
preaslăvind tradiţiile trecutului neamului, întărindu-i
dragostea către biserică, oţelindu-i conştiinţa naţională,
ridicându-i nivelul cultural, curăţindu-i portul de
schimonoselile adoptate de la oraş, îmbunătăţindu-i hrana,
nobilându-i petrecerile, distracţiile şi tot ceea ce privea viaţa
lui. Dacă ar fi să le amintim pe toate, ne-ar trebui volume
întregi. Sarcina aceasta o lăsăm pe seama urmaşilor noştri,
care desigur le vor releva cu vremea în interesul istoriei
dezvoltării politice, culturale, bisericeşti şi sociale a
poporului nostru.
MIRON CRISTEA VORBEŞTE

PRIMA OARĂ ÎN SENATUL ROMÂNIEI
Luna Decembre a anului 1919 episcopul

Caransebeşului o petrece în Bucureşti şi participă la
serbarea de la Universitate pentru comemorarea unui an de
la unirea Ardealului şi apoi la şedinţele „Societăţii române de
geografie” (14 Decembrie), rostind cuvântări înălţătoare şi
îndemnătoare la muncă frăţească.
1 Vezi Drapelul din 19 Iulie. 1919.

Leit-motivul vorbirilor sale este invariabil: „Să

învingem patimile dintre noi şi să ne întindem mâna frăţească
la muncă armonică şi dezinteresată pentru propăşirea
neamului în toate privinţele şi pentru consolidarea ţării”.
După retragerea guvernului prezidat de generalul
Artur Văitoianu pe tema neiscălirii tratatului de pace, care ne
ciuntea Banatul, şi după formarea noului guvern de sub
preşedinţia d-lui dr. Alex. Vaida Voevod, episcopul Miron
Cristea ia parte la şedinţele Senatului şi în ziua de 18
Decembre rosteşte un discurs, a cărui importanţă politică a
făcut necesară afişarea lui în toată ţara.
După citirea de către primul-ministru a declaraţiei
noului guvern, episcopul Caransebeşului ia cuvântul şi îşi
exprimă regretul că guvernul României Mari n-a fost alcătuit
din fruntaşii tuturor partidelor politice din regatul mărit,
pentru ca politicienii vechi, cu bogata lor experienţă, să
lucreze cu parlamentarii cei noi, care aduc avântul şi
entuziasmul tinereţii, la revizuirea Constituţiei.
P.S. SA PRETINDE ALIPIREA

BANATULUI ÎNTREG LA PATRIA-MAMĂ
Se bucură că printre membrii guvernului figurează

mulţi dintre luptătorii de peste Carpaţi, cu care a dus lupte
comune pentru dezrobirea Ardealului şi Banatului, se
declară satisfăcut de declaraţiile şi promisiunile noului
guvern, dar ţine să atragă speciala atenţiune a guvernului
asupra chestiunii fruntariilor ţării şi în special a Banatului.
„Banatul, d-lor, este un colţ de ţară – declară distinsul
prelat – care nu numai că este românesc, dar este leagănul
neamului nostru românesc. Din punctul de vedere geografic, acest
colţ de ţară, care are margini atât de ideale: Murăşul, Tisa şi
Dunărea, formează un astfel de întreg, încât este temerar a te
gândi că se poate împărţi, că se poate tăia în două (aplauze
prelungite).
„Fruntariile de azi, care sunt în Banat, sunt nu numai o
imposibilitate, dar, să-mi scuzaţi expresia, sunt curat ridicole.
Satul cu casele sunt în ţara românească, iar lanurile sunt dincolo,

în aşa numita parte ameninţată să devie sârbească.
„D-lor senatori! Eu am nu numai considerente politice şi
diplomatice, dar eu ca episcop sunt totodată şi părintele sufletesc
al celor 86.000 de Români şi fii sufleteşti, care sunt ameninţaţi să
se înece. În afară de aceştia, adăugaţi 10-12.000 de Români, care
sufleteşte aparţin episcopului nostru de la Arad, şi alte câteva mii
de Români aparţin episcopului greco-catolic român de la Lugoj, pe
lângă Românii, care mai sunt bisericeşte supuşi ierarhiei sârbeşti.
„Prin urmare, chiar şi în cazul dacă în acest Senat, din 260
de membri, s-ar găsi 259, care să abandoneze pe aceşti Bănăţeni,
eu, ca părinte sufletesc, va trebui să-mi separ votul, căci inima
nu-mi permite şi dragostea mea de părinte către toţi credincioşii
mei nu mă lasă să nu le întind mână de ajutor până în ultimul
moment şi să nu cer cu ori ce preţ salvarea lor” (aplauze).
Terminându-şi discursul, episcopul Cristea citeşte în
numele senatorilor români bănăţeni, membri ai partidului
naţional român, ca şi în numele senatorilor independenţi şi
şvabi din Banat, o declaraţiune, prin care proclamă Banatul
ca un întreg indivizibil, pretinde guvernului să insiste pentru
alipirea integrală a Banatului la patria-mamă, enunţă că nu
vor recunoaşte sub nici o formă ştirbirea acestui drept
indiscutabil şi protestează sus şi tare în contra oricărei
tendinţe de a smulge de la sânul patriei-mame pe cea mai
sănătoasă, mai bogată şi mai înaintată parte a pământului
românesc.
Astfel primul cuvânt, rostit în Senatul românesc de
episcopul Caransebeşului, a fost demn şi românesc în plina
sa accepţiune.
Aşa înţelegea el să păşească spre înalta demnitate de
Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României, ce îl
aştepta în curând.
PARTEA A TREIA
CAPITOLUL XXXIII.
ALEGEREA CA MITROPOLIT PRIMAT
AL ROMÂNIEI MARI
Alegerea episcopului Miron Cristea în fruntea

mitropoliei Ungro-Vlahiei, în clipele cele mai înălţătoare ale
istoriei noastre, s-a făcut în interesul unităţii sufleteşti a
neamului şi ca o răsplată dumnezeiască pentru nedreptatea,
de care avusese parte arhiereul de la Caransebeş în vara
anului 1916, pe vremea regimului unguresc.
CÂTEVA LĂMURIRI NECESARE
Într-adevăr, încetând din viaţă fericitul mitropolit al

Sibiului Ioan Meţianu, în ziua de 3 Februarie 1916 st. n.,
toată suflarea ortodoxă din Ardeal, Banat şi părţile ungurene
ţinea să ridice în scaunul vacant de mitropolit pe luminatul
arhiereu de la Caransebeş. Ideea unităţii statului maghiar,
reprezentată prin mâna de fer a contelui Ştefan Tisza,
prim-ministrul Ungariei, se opunea însă cu toată hotărârea.
Şeful guvernului unguresc deţinea în sertarele sale vechia
fişă, mereu adăugită şi îmbogăţită cu începere din anul
1894, când cu congresul studenţesc de la Constanţa, despre
atitudinea românească, demnă şi bărbătească a lui Ilie
Cristea sau dr. Miron Cristea, călugărul.
Omul, pe care contele Tisza voia să-l vază cu orice
preţ mitropolit la Sibiu, era renegatul Vasile Mangra, vicarul
arghirofil de la Oradea Mare, care încă din anul 1909 îşi
vânduse sufletul guvernului unguresc pentru un loc de
deputat. Alegerile congresului naţional bisericesc, care avea
să aleagă pe noul mitropolit, au fost făcute pe sprânceană,
cu amestecul făţiş al jandarmeriei şi al prefecţilor unguri,

care primiseră ordin de la guvern ca prin orice mijloace să
caute a scoate din urne numai deputaţi congresuali,
favorabili alegerii trădătorului Mangra. În asemenea
condiţiuni nu este deci de mirare dacă Mangra a fost ales
mitropolit în ziua de 6 August 1916 st. n. cu concursul
baionetelor, fiind votat până şi de un deputat calvin (notarul
Kirilovics). Episcopul Cristea a căzut, întrunind totuşi 24 de
voturi din partea Românilor naţionalişti şi oţeliţi în lupta cu
Ungurii, faţă de 71 voturi date lui Mangra, 12 voturi
episcopului de la Arad Ioan I. Pap, fiind şi 7 buletine albe.
Providenţa divină păstra însă în pârtia destinului,
pentru ostracizatul arhiereu din vara anului 1916, o
satisfacţie nebănuită, o adevărată reparaţie istorică.
VOTUL MARELUI COLEGIU ELECTORAL

DIN ROMÂNIA MARE
Această bine-meritată reparaţie i-a fost dată de

marele colegiu electoral al României Mari, care,
întrunindu-se în ziua de 18/31 Decembrie 1919, în sala
Ateneului, sub preşedinţia Î.P.S. Sale Pimen, mitropolitul
Moldovei, l-a ales cu 435 voturi din 447 voturi exprimate ca
Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României. Rezultatul
votului a fost primit cu aplauze şi ovaţiuni.
Fără îndoială, alegerea episcopului dr. Miron Cristea
ca Primat al României reprezenta în acele momente un
adevărat simbol ai unirii tuturor Românilor. Cu ridicarea sa
la înaltul scaun mitropolitan se consfinţea şi pe calea
bisericii unirea politică şi naţională a Ardealului cu vechiul
regat.
Satisfacţiunea cu care întreg clerul din vechiul regat a
primit alegerea noului Mitropolit-Primat, venit de dincolo de
Carpaţi, era încă o dovadă că munţii, care despărţeau
materialmente poporul român, nu au fost pentru inimile
membrilor Sf. Sinod nici o piedică, pentru ca ele să bată în
acelaşi ritm şi în acelaşi entuziasm în faţa marii idei a
unităţii naţionale. Atunci când ostaşul român a spart zidul

de despărţire dintre noi şi ei, luptătorii ardeleni pentru
idealul românesc, printre ai căror fruntaşi figura episcopul
Cristea au fost toţi primiţi cu cea mai sinceră şi caldă
dragoste frăţească în vechiul regat, care, fiind liber de mai
înainte, reprezenta pentru ei „pământul făgăduinţei”,
adevăratul colţ de puternică şi reală, viaţă românească.
NOUL MITROPOLIT PRIMAT MULŢUMIND

MARELUI COLEGIU ELECTORAL
După rezultatul votului, noul Mitropolit-Primat a

rostit următoarea cuvântare:
„În aceste clipe, pentru mine extraordinare, sunt cuprins de
o adâncă emoţie, căci sufletul mi-l copleşesc cele mai vii şi mai
puternice sentimente, cum e şi prea firesc. Dar când inima e prea
plină, gura nu e în stare să grăiască multe.
„Cum s-ar şi putea să nu fiu emoţionat, când pe mine,
smeritul fiu al unei modeste, dar cinstite familii de ţăran din
Ardeal, glasul aproape unanim al celei dintâi adunări naţionale a
României întregite mă ridică la cea mai înaltă demnitate ierarhică,
ce o poate oferi poporul român peste tot unui fiu ales al său, mă
înalţă pe tronul de arhiepiscop şi mitropolit al Ungro-Vlahiei, de
Exarh al plaiurilor şi de Primat al întregii Românii noi.
„Cu cea mai adâncă cucernicie mă închin în faţa
providenţei dumnezeieşti, care, prin Duhul cel prea sfânt, a
luminat şi călăuzit pe primii reprezentanţi – ieşiţi din votul obştesc
al poporului român de pretutindeni – ca pe mine să mă
învrednicească a fi după multe veacuri cel dintâi mitropolit al
Ungro-Vlahiei, purtând acest titlu nu ca un nume istoric, ci ca titlu
de drept şi de fapt, reînviind astfel nu numai vechile legături
duhovniceşti ale patriei mume cu Românii din Ardeal, Banat şi
părţile ungurene, ci desăvârşind unitatea bisericii
ortodoxe-răsăritene cu Românii de pretutindeni.
„Eu văd în această alegere nu atât o simpatie faţă de cel
ales, ci marea dragoste ce-o arătaţi faţă de biserica strămoşească,
faţă de acea instituţiune divină şi naţională, pe care un adânc
cugetător lumean, ca Eminescu, a numit-o „mama neamului
românesc”.
„Iar unanimitatea glasului acestui Mare Colegiu Electoral

este o puternică manifestare a dorinţei, că de aci înainte fruntaşii
poporului sunt hotărâţi a scoate politicianismul de partid de pe
tărâmul sfânt al bisericii, ca astfel cu sprijinul unanim al tuturor
fiilor ei şi chemând în o nouă organizare a ei la o conlucrare
armonică, atât clerul inferior cât şi pe mireni, să poată munci mai
cu succes pentru îndeplinirea grelei sale misiuni. Numai
procedând astfel vor putea privi toţi cetăţenii ţării în biserică o
adevărată maică iubitoare, iar în preoţii şi arhiepiscopii ei pe
adevăraţii părinţi sufleteşti, deopotrivă iubiţi din partea tuturor
fiilor lor.
„Din parte-mi, nu pot decât să aprob din toată inima acest
lăudabil simptom, rugându-vă să păstraţi bisericii părinţilor noştri
şi în viitor aceeaşi unanimă iubire, de care are atât de mare
trebuinţă, căci, după cuvântul sf. apostol Pavel: … „Dacă am vorbi
în limba îngerilor fără iubire, suntem nimica”, iar iubirea este singura
virtute creştinească „care nu pizmuieşte, nu face rău, nu caută ale
sale, ci care toate le rabdă toate le suferă…”, învingând toate
patimile şi greutăţile ce se pun de-a curmezişul în calea tuturor
lucrărilor omeneşti. Iară peste tot luat, un mare adevăr exprimă un
sfânt părinte, când zice: „Sufletul omului valorează atâta, câtă
dragoste cuprinde în el”.
„Mulţumindu-vă din toată inima pentru înalta distincţie, cu
care m-aţi împărtăşit, vă povăţuiesc ca în toate lucrările mari să fiţi
călăuziţi de aceeaşi iubire evanghelică, căci din o asemenea
armonie pot izvorî numai fapte mari şi mult bine pentru ţară,
pentru tron şi întreg neamul românesc”.
INVESTITURA
Investitura noului Mitropolit-Primat a avut loc în ziua

de l Ianuarie 1920, st. n. la Palatul Regal, chiar a doua zi
după alegere şi deodată cu acea a Î.P.S.S. Vladimir de Repta,
Mitropolitul Bucovinei, şi a P. S. S. Ioan l. Pap, episcopul
Aradului, cu o pompă extraordinară.
După ce M. Sa Regele îi încredinţează toiagul
arhipăstoresc, spre a-l învesti ca Mitropolit al Ungro-Vlahiei
şi Primat al României, Î.P.S. Sa dr. Miron Cristea a mulţumit
Suveranului, rostind următoarea cuvântare:
„Sire, Doamnă şi Domniţă!

„Ţara, prin votul aproape unanim al reprezentanţilor ei şi
prea înalta solicitudine a Maiestăţii Voastre, de care cu
îmbelşugare m-aţi făcut părtaş, m-au înălţat pe scaunul de
mitropolit primat al României Mari, pe care au creat-o
înţelepciunea Maiestăţii Voastre, cuminţenia sfetnicilor ţării şi
virtuţile etnice şi cetăţeneşti ale poporului român.
„Întru smerenia mea sunt pe deplin conştient că nu
modestele însuşiri şi calităţi ale nevredniciei mele, ci graţia
Maiestăţii Voastre şi iubirea neţărmurită a fruntaşilor ţării faţă de
fraţii lor până acum înstrăinaţi, au voit să aşeze pe robul de ieri în
strălucirea scaunului de cap al întregii biserici ortodoxe române
din patria mărită, spre a da astfel prin mine, umilitul slujitor al ei,
cea mai splendidă satisfacţie celei mai împilate biserici române
pentru mucenicia ei de veacuri şi pentru hotărâtorul concurs, dat
de ea pentru salvarea individualităţii etnice a Românilor de peste
munţi.
Fig. 113. Î.P.S. Sa Mitropolitul-Primat

în faţa bisericii Antim din Capitală.
„Investit din partea Maiestăţii Voastre cu toiagul

arhipăstoririi în această înaltă demnitate, mă voi năzui a răsplăti
încrederea generală prin muncă pentru promovarea intereselor

vitale ale celei mai de valoare şi mai istorice instituţiuni a ţării, care
este biserica noastră naţională, fiind adânc convins că, precum în
tot trecutul ţării şi al neamului, răzleţit în diferite provincii, aşa şi
mai ales acum şi în viitor credinţa strămoşească este singura
temelie probată, este piatra cea din capul unghiului, pe care se va
putea consolida viitorul ţării şi al naţiunii.
„Pentru obţinerea unor succese mai vădite pe acest tărâm,
înaltul şi valorosul sprijin al Maiestăţii Voastre şi al întregii dinastii
ne va fi de cel mai mare folos; dar rezultatele vor putea fi durabile
numai dacă toţi factorii ţării, toate aşezămintele ei de orice soi,
toate clasele sociale fără deosebire, vor fi de acord că, precum am
dezvoltat şi întărit armata, şcoala, magistratura, viaţa economică a
ţării etc., tot aşa să-şi propună ferm a concurge, prin cuvânt şi
fapte, ca sfânta biserică a părinţilor noştri:
„1. Să-şi recâştige, spre binele ţării, vechea strălucire, ce cu
adevărat se cuvine acestei instituţiuni divine şi naţionale;
„2. Să devie tot mai mult mângâietoarea celor osteniţi şi
însetaţi, care caută alinarea la altarul ei şi în slujbele ei;
„3. Să fie ajutătoarea celor săraci, lipsiţi şi bolnavi;
„4. Farul de lumină şi de învăţături în spiritul Evangheliei,
care încheagă şi întăreşte viaţa socială pe temeliile trainice ale
ordinii şi dreptăţii, ale iertării şi iubirii nu numai faţă de aproapele,
ci şi faţă de contrarii noştri;
„5. Să fie un izvor de virtuţi şi idealuri, pildă vie de jertfire
pentru bine, de îndemn, de apostolie dezinteresată pe toate
terenurile activităţii publice;
„6. Cu un cuvânt să rămână acea maică iubitoare a ţării
întregi, la care cu încredere şi cu dragoste nemărginită să alerge
toţi fiii poporului român, cum se apropie fiii buni de sânul maicii
lor.
În scopul acesta trebuie lucrat pentru a întări pe toată linia
credinţa creştină, căci nu numai noi, slujitorii bisericii şi sfinţii ei
părinţi, ci mari şi adevăraţi învăţaţi laici afirmă cu hotărâre:
„Rezultatul tuturor învăţăturilor şi cunoştinţelor este că trebuie să
avem credinţă”.
„Deci fericiţi cei ce prin credinţă îşi conduc gândurile,
speranţele şi acţiunile. Cea mai mare trebuinţă pentru liniştea
sufletului omenesc este credinţa creştinească. De aceea bine
asemăna Jean Paul „viaţa cu apa mării, care nu se îndulceşte până
nu se ridică spre cer”.
„Călăuzit de aceste gânduri, mă închin în faţa Tronului şi

în faţa ţării, mulţumind Maiestăţilor Voastre pentru nobilele
intenţiuni, ce le nutriţi faţă de biserica statului român şi faţă de
mine, smeritul ei slujitor, promitându-Vă că, împreună cu toţi
arhipăstorii mei fraţi întru Christos şi cu întreg clerul bisericii, vom
lucra din cea mai adâncă convingere ca scumpa noastră dinastie
română şi omagiala alipire şi credinţă faţă de ea să rămâie în
sufletul fiecărui cetăţean o dogmă fundamentală a vieţii noastre
naţionale şi de stat.
„Trăiască Maiestatea Sa, gloriosul nostru rege!
„Trăiască Maiestatea Sa, iubita noastră regină, această
domniţă înzestrată cu atâtea creştineşti virtuţi, izvorâte din cea
mai curată iubire evanghelică!
„Trăiască întreaga dinastie!”
M. Sa Regele, adresându-se apoi către Î.P.S. Sa
Mitropolitul Primat, îi zice:
„Înalt Preasfinţite Părinte!
„Î.P.S. Ta fiind ridicat la cea mai înaltă treaptă a Sfintei
Biserici Române, cu vie mulţumire Ţi-am înmânat, după vechile
datini, toiagul arhiepiscopal ca să oblădueşti cu dragoste şi
îngăduinţă turma ce-Ţi este încredinţată.
„Această veche Mitropolie a Ţării Româneşti, sub ocrotirea
căreia, se aflau şi credincioşii fii de peste munţi în timpurile
marilor Domni munteni, îşi cheamă din mijlocul fraţilor, împilaţi
până acum sub mâini străine, pe purtătorul cârjei sale
mitropolitane.
„Te poţi mândri, Î.P.S. Părinte, de a fi urmaşul atâtor
mitropoliţi evlavioşi, care au fost podoaba acestui scaun
arhiepiscopal. Bărbaţi ca Grigore, sprijinitorul tălmăcirii şi tipăririi
celor douăsprezece minee, şi mai cu deosebire, ca Antim, care
păstorea în fericitele vremi ale lui Constantin Basarab
Brâncoveanu, încălzind pe fiii săi sufleteşti cu cuvântul şi
învăţătura evanghelească, au dat Mitropoliei din Bucureşti un
renume, care strălucea şi peste hotarele ţării.
„Chemat la scaunul mitropolitan, Î.P.S. Ta ai părăsit o
eparhie dragă inimii Tale, al cărei conducător sufletesc ai fost în
timpurile grele de lupte naţionale, dar şi în clipele cele mai
înălţătoare ale neamului. Urcându-te pe scaunul arhiepiscopal al
Ungro-Vlahiei, ai frumoasa menire de a înfăptui politica religioasă
a lui Mihai Viteazul, care prin înfiinţarea Mitropoliei ortodoxe de la
Alba-Iulia ţintea să apropie şi să unească bisericeşte toate ţările

româneşti.
„De atunci până în zilele măreţe ale unirii ce Atotputernicul
ne-a dăruit să le trăim, clerul de peste munţi, în timpul luptelor
grele şi suferinţelor de martir, a ştiut să păstreze alăturea cu sfânta
candelă a credinţei strămoşeşti, flacăra nestinsă a vieţii şi simţirii
naţionale. Aceasta dă alegerii întâiului Mitropolit Primat al
României întregite o deosebită semnificare.
„Sunt încredinţat că chemarea Î.P.S. Tale va aduce roade
fericite pentru organizarea temeinică şi unitară a bisericii române,
precum şi pentru întărirea credinţei, izvorul nesecat al faptelor
bune şi al înălţării sufleteşti.
„Din tot sufletul îţi urez o lungă şi rodnică activitate
arhipăstorală”.
Solemnitatea învestituri noului Mitropolit Primat din
ziua de l Ianuarie 1920 va rămânea în istorie prin cuvân-
tarea sa demnă, frumoasă şi plină de cele mai înălţătoare
făgăduieli, ca şi prin cuvântul solemn al regelui Ferdinand,
care a ştiut să dea rostire elocventă sentimentului de emoţie
al tuturor prin siguranţa informaţiilor despre vechea noastră
viaţă bisericească, prin înălţimea ideilor naţionale şi morale,
ca şi prin limpezimea şi nobleţă formei oratoriei sale.
Dar serbarea învestituri de la l Ianuarie 1920 va mai
rămâne în istorie şi prin faptul că după declaraţia de unire a
organismelor ortodoxe ale României Mari, făcută la Sinod în
ajun, această biserică unificată se prezenta pentru întâia
oară ca o singură fiinţă înaintea Regelui tuturor Românilor.
CAPITOLUL XXXIV.
ACTIVITATEA ARCHI-PĂSTORALĂ
A NOULUI MITROPOLIT-PRIMAT
Alegerea în condiţiuni aşa de strălucite a episcopului

dr. Miron Cristea în scaunul de Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi
Primat al României a urmat după o lungă şi păgubitoare
epocă de regretabile turburări bisericeşti interne, alimentate
de propaganda catolică, în scopul zdruncinării credinţei
ortodoxe. De aceea s-a simţit nevoia ca în fruntea bisericii să
fie adus un ierarh de o forţă morală şi de o autoritate, pe
care nimeni să n-o poată contesta. Acesta a fost gândul
tuturor bărbaţilor noştri politici, ca şi al membrilor Sf. Sinod,
care, printr-un consens unanim, au căzut de acord asupra
alegerii episcopului de la Caransebeş.
Pe de altă parte, chiar în celelalte state ortodoxe
prestigiul de altădată al ortodoxiei era în scădere. În Rusia,
graţie furiei sălbatice a bolşevismului, biserica ortodoxă era
la pământ: maltratată şi ameninţată cu desfiinţarea, iar
episcopii închişi, batjocoriţi şi ucişi. Patriarhia din
Constantinopol trecea şi ea prin momente grele din pricina
războiului din Asia Mică dintre Greci şi Turci, care
deveniseră netoleranţi.
Noul Mitropolit Primat şi-a dat bine seama de starea
precară a bisericii ortodoxe în general, care avea nevoie de
îmbărbătare, sprijin şi reorganizare.
PRECONIZAREA CONVOCĂREI
UNUI NOU SINOD ECUMENIC
Studiind şi adâncind problema întocmirilor bisericii

ortodoxe de răsărit, dintre care multe nu se mai potriveau,
atunci ca şi azi, cu spiritul timpului îndepărtat al celor 7
soboare ecumenice, întocmiri, printre care greşeala de calcul
astronomic a Calendarului Iulian nimeni n-o putea bănui
măcar pe vremea soboarelor ecumenice, biserica ortodoxă
din România Mare, prin glasul autorizat al capului ei, a

socotit să aibă ea cea dintâi cuvântul în chestiunile acestea
delicate, ca una care, în epoca grea a stăpânirii turceşti, a
făcut cele mai mari jertfe pentru ortodoxia întregii
creştinătăţi din Răsărit. În consecinţă se lansase ideea
convocării unui nou Sinod ecumenic.
În ce priveşte chestiunile bisericeşti, care ar trebui
supuse dezbaterilor acestui Sobor general, Mitropolitul
Primat dr. Miron Cristea s-a oprit la următoarele, pe care le-a
şi înaintat în ziua de 5 Martie 1920 aprobării Sf. Sinod al
României printr-un memoriu, în care se fixau următoarele 9
puncte:
I. Stabilirea mijloacelor pentru combaterea atâtor secte,
care s-au ivit în sânul popoarelor ortodoxe.
II. Înlocuirea Calendarului Iulian cu cel Gregorian sau cu un
altul mai nou şi mai exact ştiinţificeşte. Peste tot o unificare
reclamată de marile interese ale ţării şi bisericii.
Aşezarea eventuală în Calendar a sărbătorilor din cursul
săptămânii în aşa fel, încât acele, care se vor putea muta, să nu fie
trecute în Dumineca viitoare.
Revizuirea unor momente rituale, ţinându-se seama de
formaţia şi de dispoziţiunile sufleteşti, morale şi artistice ale
creştinilor din vremurile de azi şi adaptarea unor slujbe pentru
trebuinţele bisericilor din parohii şi nu din mănăstiri.
V. Examinarea din nou a posturilor în legătură cu clima, cu
higiena organismului omenesc şi cu influenţa lor morală, asupra
sufletului.
VI. Organizarea în comun, de către toate Bisericile
ortodoxe, a unor instituţiuni de propagandă creştină ortodoxă, fără
nici o primejdie însă pentru ordinea publică şi pentru siguranţa
naţională şi politică a statelor respective.
VII. Recăsătorirea preoţilor văduvi, în legătură cu vârsta, cu
greutăţile lor familiare şi de trai.
VIII. Examinarea din nou a gradelor de rudenie în vederea
căsătoriei şi alte momente.
IX. Găsirea mijloacelor pentru ridicarea monahismului
oriental la vechia-i strălucire şi îndrumarea lui spre ocupaţiuni
culturale, umanitare etc.
Capul bisericii române cerea deci Sf. Sinod să

constate necesitatea convocării unui Sobor al întregii Biserici
Ortodoxe Răsăritene, care să reia firul de mult întrerupt al
vieţii bisericeşti din îndepărtatul trecut cel puţin cu bisericile
ortodoxe din singuraticele ţări, până când bunul D-zeu va
voi ca să se unească iarăşi Biserica din Apus cu cea
Răsăriteană.
Pentru studiul chestiunii
pusă pe tapet de distinsul
ierarh, Sinodul, pe baza unui
raport documentat al arhiere-
ului Bartolomei Băcăuanu, azi
episcop de Râmnic şi Noul
Severin, şi-a dat adeziunea,
constatând necesitatea ţinerii
unui Sinod ecumenic al
Bisericilor Ortodoxe Răsăritene
şi a tuturor neamurilor, care
mărturisesc credinţa ortodoxă,
fixând ca această hotărâre,
dimpreună cu adresa tipărită a
Î.P.S.S. Mitropolitului Primat,
să se comunice de către guver-
nul ţării căpeteniilor tuturor
Bisericilor Ortodoxe naţionale a
diferitelor ţări şi popoare
ortodoxe.
În urmărirea acestei mari
Fig. 114.1. P. Sa
idei, d-rul Miron Cristea
Mitropolitul-Primat dr.
comunicând, în ziua de Sf. Petru Miron Cristea în ornate
şi Pavel din anul 1920, tuturor bisericeşti.
Patriarhilor Răsăritului şi capilor
bisericilor Ortodoxe autocefale din străinătate alegerea şi
învestitura sa ca Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Exarch al
Plaiurilor, Primat al României şi Preşedinte al Sf. Sinod,
accentuează în scrisoarea sa că, în interesul bunei rezolvări
a unor chestiuni bisericeşti, care bat la poarta tuturor ţărilor
cu popoare ortodoxe, ar fi înţelept lucru să se reia firul

întrerupt al consfătuirilor în Soboare comune, ca astfel să se
poată face un pas înainte, în frăţească înţelegere, în toate
chestiunile supuse evoluţiunii progresului social.
Peste 20 de zile (Sf. Ilie 1920), Mitropolitul Primat al
României se adresa printr-o scrisoare irenică către toţi
Patriarhii bisericilor Ortodoxe, precizând că întrunirea unui
Sobor ecumenic este de cea mai grabnică trebuinţă, pentru
ca, prin discuţiile şi lucrările lui, să se poată ridica un zid de
apărare evanghelică în întregul Răsărit împotriva acelor
pierzătoare porniri şi îndrumări de cugetare şi întocmiri
sociale, care pun în primejdie însăşi civilizaţia noastră
creştină, bazată, ca nici o altă civilizaţie din lume, pe
Libertate, dreptate, milă şi pe setea neistovită de desăvârşire
morală şi de asemănare cu Domnul.
Mitropolitul Primat în scrisoarea sa irenică
accentuează şi unele dintre chestiunile de ordin duhovnicesc
şi social, care ar trebui discutate în Soborul ecumenic.
Printre aceste chestiuni figura în primul rând: înlocuirea
Calendarului Iulian, recăsătoria preoţilor văduvi etc.
Anumite piedici s-au opus până azi convocării unui
nou Sinod ecumenic. Sunt semne însă că ţinerea lui bate la
uşă.
MITROPOLITUL MIRON INTERVINE ÎN FAVOAREA

PATRIARHIEI DIN CONSTANTINOPOL
În urma dezastrului suferit de armata grecească în

Asia mică din partea Turcilor lui Kemal Paşa, o conferinţă a
păcii s-a întrunit spre sfârşitul anului 1922 la Lausanne, în
Elveţia. Turcii, victorioşi, puneau Grecilor, prin graiul
primului lor delegat Ismet Paşa, condiţiuni de pace extrem
de umilitoare. Printre ele figura şi mutarea scaunului
Patriarhiei din Constantinopol într-un alt oraş, prin ceea ce
se da o lovitură de moarte bisericii şi culturii ortodoxe.
Mitropolitul Primat al României, luând cunoştinţă
despre această grea condiţiune ce se impunea Grecilor de
către Turci, care constituia de fapt o persecuţie de ordin

naţional şi religios, a făcut următorul gest generos de bun
creştin şi ortodox:
D. Ion G. Duca, eminentul ministru
de externe al României, care era primul
delegat român la conferinţa păcii de la
Lausanne, a fost rugat de Mitropolitul
Primat al României să prezinte din parte-i la
conferinţa păcii următorul protest:
„Domnului ministru Duca,
Delegatul României la conferinţa
diplomatică,
Lausanne.
„Sf. Sinod No. 295 din 2/15 Decembrie
1922. Fig. 115.
„Delegatul Patriarhiei ortodoxe din Ion G. Duca
Constantinopol, aflător în Lausanne, ne
informează că delegaţii Turciei cer mutarea scaunului acelui
Patriarhat din Constantinopol într-un alt oraş.
„Sfântul sinod al bisericii ortodoxe din regatul României,
surprins de asemenea intolerantă pretenţie, vă roagă, în numele
întregii biserici, să stăruiţi cu toată insistenta ca acest Patriarhat,
care de multe secole menţine unitatea de credinţă a întregii
ortodoxii, să fie lăsat în cetatea împăratului Constantin, capitala
creştinismului ortodox, şi să i se predea şi istorica şi monumentala
catedrală Sfânta Sofia, la altarul căreia au slujit cei mai străluciţi
ierarhi ai întregului creştinism, veneraţi azi în şirul celor dintâi
sfinţi.
„Credem că delegaţii Turciei vor recunoaşte justeţea acestei
cereri, izvorâtă din aceleaşi motive, pentru care delegaţii creştini
le-au concedat oraşul Adrianopol cu mormintele, de care îi leagă
amintiri istorice.
Cu arhiereşti binecuvântări şi urări de izbândă”.
MIRON,
Mitropolit Primat al României
Fără îndoială, gestul acesta nobil al Capului bisericii
române, care a avut norocul să fie susţinut cu căldură de un
bărbat de talentul şi prestigiul d-lui Ion G. Duca, ministrul de
externe al României p-atunci, a făcut o mare impresie în
toată lumea şi mai ales în lumea ortodoxă. Guvernul grecesc

din Atena, ca şi Patriarhul Meletie IV al Constantinopolului
n-au întârziat de a exprima Mitropolitului Primat al
României călduroasele lor mulţumiri pentru energica
intervenţiune, care în partea dintâi a şi avut rezultatul dorit.
ACTIVITATEA DESFĂŞURATĂ ÎN ŢARĂ:

CONSOLIDAREA POLITICĂ
ŞI UNIFICAREA BISERICEASCĂ
În ce priveşte activitatea ce şi-a propus s-o dezvolte în

ţară, înaltul ierarh, profund conştient de marile sale
îndatoriri, şi-a fixat următorul program de muncă, pe care îl
scoatem dintr-o patriotică pastorală a sa lansată cu prilejul
învierii Domnului din anul 1920:
„Acum că suntem noi inşi-ne stăpâni peste întreaga ţară,
trebuie să ne gândim, zi şi noapte cum să muncim mai bine ca să
producem mai mult şi să sporim bogăţia ţării, cum să jertfim mai
mult pentru ţară – căci ea este casa noastră a tuturor – ca s-o
scoatem din greutăţile şi din datoriile, în care a împins-o războiul,
cum să refacem toate pagubele şi să reclădim toate cele ruinate, ca
în timpul cel mal scurt să nu fie ţară mai frumoasă şi mai bogată ca
a noastră. Mântuirea tuturor nu se poate obţine decât prin credinţă
şi prin muncă”.
Iată cuvinte destinate a deschide ochii tuturor
Românilor iubitori de ţară, care atunci, ca şi azi, era
frământată de atâtea şi atâtea nevoi.
Primul gând şi cel mai de căpetenie al Capului
bisericii române era consolidarea politică a statului. Această
consolidare politică nu putea fi însă perfectă cât timp
biserica ortodoxă română nu era încă unificată. Cum
Ardealul, Basarabia şi Bucovina, provincii româneşti
răzleţite prin vitregia soartei, se realipiseră la vechiul regat
român, aşa şi bisericile din aceste teritorii trebuiau să se
contopească, spre a forma o singură biserică autocefală
ortodoxă în graniţele României Mari.
În scopul acestei contopiri bisericeşti cât mai trainice
s-au ţinui un şir întreg de consfătuiri. Începutul s-a făcut
îndată, cum am arătat deja, în luna Iunie 1919 cu

consfătuirea de la Sinaia, convocată de mitropolitul Pimen al
Moldovei, ca şi conducător ad-interim al bisericii din
patria-mamă, împreună cu d. dr. C. Angelescu, activul şi
însufleţitul ministru al instrucţiei publice şi al cultelor. Ca
punct de plecare în scopul unei îndrumări a unificării
bisericeşti s-a luat statutul organic al marelui mitropolit
Şaguna.
Evident, opera aceasta de închegare a patru diferite
organizaţiuni bisericeşti într-una singură prezenta o mulţime
de dificultăţi, pe care noul Mitropolit Primat trebuia să le
înlăture şi să le aplaneze. Sarcina era spinoasă şi grea. La 5
Mai 1920, cu ocazia sesiunii de primăvară a Consistoriului
superior bisericesc, Mitropolitul-Primat dr. Miron Cristea,
care şi-a pus tot sufletul în opera de unificare bisericească,
spunea, profund îngrijorat, în discursul, său de deschidere:
„Dacă s-ar găsi un cleric sau un fiu al bisericii noastre, care
să fie sau să meargă împotriva acestei închegări, acela nu numai că
ar nesocoti cele mai superioare interese ale bisericii, ci ar deveni un
duşman al statului român, al românismului întreg şi un profanator al
memoriei sutelor de mucenici naţionali, care s-au jertfit în legendare
fapte de eroism pentru dezrobirea fraţilor şi întregirea neamului.
„Să nădăjduim că soarta va trece de la noi un asemenea
pahar amar…”.
Aşa a şi fost, din fericire. Speranţele de realizare
veneau, încet-încet, dar sigur. Pe ziua de 18 Septembrie
1920 s-a convocat la Bucureşti un mare congres
naţional-bisericesc, care avea să alcătuiască un proiect de
lege pentru organizarea unitară a bisericii ortodoxe române.
Dar opera de lămurire a spiritelor a trebuit totuşi să fie
continuată cu răbdare, cu tact şi cu încredere.
La congresul preoţilor, ţinut la Iaşi, în ziua de 6
Octombrie 1920, înalt Prea Sfinţitul Mitropolit-Primat dr.
Miron Cristea fixa astfel baza unificării bisericeşti:
„Un lucru de la început este lămurit şi anume că salvarea
intereselor bisericii nu se poate face fără a pune această
organizaţie pe bază de autonomie. E cam impropriu acest cuvânt,
dar n-avem altul. Dar să nu se sperie nimeni de cuvântul acesta,
căci prin această autonomie nu înţelegem altceva, decât că biserica

însăşi, prin organele sale, să-şi conducă şi să reguleze afacerile sale
interne, fără amestecul intereselor lăturalnice de tot soiul şi fără să
rupă acolo unde trebuie legătura cu ceilalţi factori, cu statul şi
organele lui. Asta nu numai o voim, ci insistăm cu toată hotărârea,
ca biserica noastră să fie biserică naţională a statului român sau
acesta să-şi păstreze confesionalitatea sa, fiind stat ortodox român,
ceea ce în mod firesc pretinde chiar legături intime între stat şi
biserică.
„… Acum când voim să croim temeliile noi pentru
organizarea bisericii din România întregită, eu ştiu foarte bine, că
mai înainte trebuie făcută o diagnoză bună stării de azi a
organismului, pentru a menaja ce va fi bun şi a lecui ce ar fi de
îndreptat. Şi ar fi nevrednic acel medic sau în cazul nostru acel
chiriarh, care n-ar avea cel puţin nobila intenţie de a îndrepta un
rău existent. În această intenţiune a mea, unii nu m-au înţeles şi
unele cuvinte mi-au fost interpretate greşit! Eu am constatat în
principiu, fără cea mai mică picătură de patimă personală, că
biserica din vechiul regat a fost încătuşată de politicianism, de
interese străine de biserică, trebuie să o desfacem din aceste
cătuşe. Şi de nu voi putea înfăptui aceasta, voi putea muri fericit şi
pomenit de frăţiile voastre, numai fiindcă am năzuit să am acest
gând. In magnis et voluisse sat.
Ideea aruncată nu va pieri, ci se va întări şi coace, încât
înfăptuirea ei trebuie să urmeze”.
Tot la Iaşi, cu ocazia deschiderii aşa numitei
„Constituante bisericeşti” (14 Octombrie 1920), Mitropolitul
Primat mai declara:
„În năzuinţele noastre spre autonomie, uşor se pot ivi unele
susceptibilităţi din partea organelor statului, care pân-acum au
avut – după părerea noastră – ingerinţe şi în astfel de afaceri
bisericeşti, unde n-a fost nici o trebuinţă. Dar rog pe toţi membrii
Constituantei şi mai ales ai clerului, ca fii ai bisericii dominante a
statului român – şi deci ca unii care suntem în drept a aştepta şi
de la organele statului numai ajutorul cel mai dezinteresat, – să
căutăm din tot sufletul a preciza în modul cel mai norocos pentru
ambele părţi raportul dintre biserică şi statul român, încât nu
numai „suprema lex” a suveranităţii statului român să fie
pretutindeni respectată, ci să ne asigurăm pentru viitor un sprijin
moral şi material mult mai efectiv şi mai simţitor al statului faţă de
biserica sa naţională şi oficială şi să asigurăm pentru un viitor cât

mai lung cea mai armonică conlucrare între biserică şi stat.
„Iar cât priveşte bisericile din cele patru provincii
româneşti, acum contopite în hotarele României întregite, pe
reprezentanţii lor aici de faţă şi pe toţi fiii lor de acasă, care privesc
spre noi, sunt convins, că vom fi toţi călăuziţi de sfatul marelui
român C. A. Rosetti, când zice: „A ne uni – spre a putea fi – este
credinţa, noastră. A ne uni şi a ne înfrăţi, este religia noastră”.
(Ziarul Românul S. ps. 1857).
Celor ce-ar voi să susţie starea de umilinţă a bisericii din
vechiul regat – întrucât ar mai fi de aceştia, – le zic cu apostolul, ce
s-a citit azi la slujbă, să renunţe la gândul: „a se mai pune jug
peste grumazul ucenicilor lui Christos”.
Aceste cuvinte pline de înţeles ale înaltului ierarh au
avut efectul dorit. După lungi şi temeinice dezbateri,
Congresul naţional bisericesc, care fusese convocat la
Bucureşti (18 Septembrie 1920) şi care era alcătuit din
reprezentanţi oficiali, clerici şi mireni, din cele 5 Mitropolii: a
Ungro-Vlahiei, a Moldovei, a Ardealului, a Bucovinei şi a
arhiepiscopiei Basarabiei, a ales un comitet de 15 membri,
câte 3 de fiecare biserică, spre a elabora legea şi statutul
pentru organizarea şi unificarea bisericii. Discuţiunile
ulterioare asupra proiectului de lege şi a statutului au fost
laborioase şi îndelungate. Ele au durat aproape 5 ani pentru
motivul că a fost nevoie mai întâi de a nivela anumite tradiţii
şi principii destul de diferenţiate, înrădăcinate în
singuraticele biserici în urma diferitelor împrejurări din viaţa
lor politică şi bisericească. În sfârşit, în Mai 1925, ele au fost
votate de Parlament şi puse în aplicare.
Prima temelie de unificare a bisericii ort. din
cuprinsul României întregite a pus-o memorabila sesiune a
Sf. Sinod şi a Consistoriului superior bisericesc din 30
Decembrie 1919, în care s-a votat unirea tuturor eparhiilor
ort. din România întregită şi la care sesiune pentru prima
dată au luat parte, pe lângă reprezentanţii Mitropoliilor
Ungro-Vlahiei şi Moldovei, şi reprezentanţii Mitropoliilor
Ardealului şi Bucovinei şi ai Arhiepiscopiei Basarabiei.
Urmarea logică şi legală a acestui început de unificare
bisericească a fost că reprezentanţii bisericilor din provinciile

alipite au luat parte activă la alegerea Mitropolitului-Primat,
care încorporează unitatea canonică a bisericii ort. naţionale
române, în baza canon. 34 apost., care hotărăşte ca fiecare
naţiune să-şi aibă protosul ei.
O frumoasă dovadă că
închegarea frăţească a tuturor
Românilor era pe calea cea bună este
faptul că primul Parlament al României
Mari a ales la 20 Noiembrie 1919 pe
Mitropolitul Vladimir de Repta al
Bucovinei ca preşedinte de vârstă al
Senatului, iar pe boierul basarabean
Vasile Stroiescu ca preşedinte de vârstă
al Camerei.
Cel mai eficace impuls pentru
continuarea şi terminarea mai
grabnică a consfătuirilor în scopul Fig. 116.
alcătuirii proiectului de statut organic Dr. Vladimir de Repta,
unitar l-a dat negreşit Constituţia cea fost mitropolit al
nouă a ţării, votată în Martie 1923, Bucovinei
care stabileşte raportul de drept dintre (n. 1841; m. 1926).
Statul Român întregit şi Biserica ort.
română. Art. 22 din această Constituţie zice:
„Biserica ort. română, fiind religia marii majorităţi a
Românilor, este biserica dominantă a Statului român. În tot regatul
României Mari biserica creştină ortodoxă va avea o organizaţie
unitară cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici şi
mireni”.
Legea şi Statutul pentru organizarea bisericii ort.
române, având la bază Statutul organic al Mitropoliei
Ardealului, cuprinde următoarele principii: Autonomia
bisericească, principiul constituţional, cel reprezentativ, cel
electiv şi principiul participării mirenilor la administrarea
bisericii în raportul numeric de 2/3 faţă de 1/3 clerici.
Nota caracteristică a acestei legi este, ca şi în Statutul

organic, că pe lângă episcop iau parte la reglementarea,
conducerea şi administrarea tuturor chestiunilor bisericeşti,
în afară de cele dogmatice şi spirituale, nu numai clericii, ci
şi mirenii. Acest fel de organizare constituţională, care
admite şi pe mireni la o conlucrare cu ierarhia în anumite
chestiuni bisericeşti, îşi are adânci rădăcini nu numai în
viaţa bisericii vechi ortodoxe, ci şi în trecutul bisericilor din
Principatele române. Numai, raportul numeric de două
treimi mireni şi o treime clerici, care era neuzitat în vechea
biserică ortodoxă, s-a introdus sub presiunea curentului
modern, influenţat de Statutul organic din Ardeal. Rămâne
să se vadă ce rezultate va da în decursul timpurilor.
Într-un capitol viitor vom insista mai pe larg asupra
legislaţiei bisericeşti, realizată, cu atâta hotărâre şi tact, de
Mitropolitul-Primat dr. Miron Cristea.
CUVÂNT MÂNGÂIETOR ŞI CONSTRUCTIV

ÎN TOATE DIRECŢIILE
Dar în afară de munca intensivă depusă pentru

realizarea unificării bisericeşti printr-o lege organică,
Mitropolitul-Primat dr. Miron Cristea a dezvoltat un adevărat
apostolat în toate direcţiile, menite să contribuie la ridicarea
prestigiului ţării şi a bisericii. Într-adevăr, dacă răsfoim
gazetele şi revistele din ultimii ani, găsim că n-a rămas
manifestaţiune naţională, bisericească, culturală, militară şi
economică mai importantă, la care d-rul Miron Cristea să nu
fi luat parte şi să nu-şi fi spus cuvântul său bun,
îndemnător, constructiv şi mângâietor. Discursurile sale
rostite în Sf. Sinod sau la Senat în palpitantele chestiuni ale
încheierii concordatului cu biserica Romei, a unificării
bisericeşti, a reformei agrare, a Constituţiei etc., au fost
totdeauna caracterizate printr-un spirit senin, clar, naţional
şi de o înţelepciune religioasă cu totul modernă. Cuvântările
sale memorabile în toate chestiunile de mai sus au dovedit
că oratorul corespunde perfect înaltei misiuni ce i s-a
încredinţat, ca şi caracterului cu totul deosebit, pe care îl are

în mijlocul societăţii româneşti.
Cuvântul său părintesc, blând şi franc, graţie
convingerilor sale solid întemeiate, înregistrează totdeauna
succesul. Oare cel mai puternic argument încontra acelora,
care voiau să înlăture pe episcopi din Senat, n-a fost însăşi
memorabila cuvântare ţinută la discuţia proiectului
Constituţiei în 1923 de către Mitropolitul Miron?
Multe din discursurile sale sunt adevărate bucăţi
literare, atât prin forma frumoasă şi partea lor instructivă,
cât şi prin înălţimea gândirii şi a sentimentelor ce cuprind.
Într-un capitol ulterior vom reproduce, ca model de
oratorie şi înaltă cugetare, câteva din aceste discursuri,
rostite în ocaziuni cu însemnătate istorică.
CAPITOLUL XXXV.
GESTURI ÎNĂLŢĂTOARE DIN PARTEA SF. SINOD DIN
BUCUREŞTI.
COMPUNEREA ACTUALĂ A SF. SINOD
Poporul românesc din Ardeal, Bucovina şi Basarabia

şi-a păstrat neatinsă naţionalitatea numai prin credinţă,
prin biserica ortodoxă. Aceasta i-a fost pavăza şi fortăreaţa
de-a lungul veacurilor şi toate persecuţiunile stăpânitorilor
vremelnici, oricât de barbare au fost ele uneori, n-au putut
să-l zdruncine şi să-i înstrăineze sufletul. Trăind prin
biserică şi pentru biserică, neamul nostru, în special cel din
Ardeal, care a fost cel mai mult apăsat, s-a putut dezvolta
numai în cadrul instituţiilor bisericeşti, graţie cărora a ajuns
în zilele fericite ale întregirii sale cu caracterul său etnic
întreg şi nealterat.
Oţeliţi prin credinţă şi prin luptele ce au fost siliţi să
ducă împotriva calvinismului şi catolicismului, care încercau
necontenit să-i rupă de la sânul bisericii ortodoxe, episcopii
şi în general toţi slujitorii altarului bisericii ardelene au fost
în toate timpurile cei mai harnici apărători ai credinţei
strămoşeşti, eminenţi teologi şi cei mai dârzi Români. Acest
fapt, cunoscut şi apreciat de conducătorii politici ai vechiului
regat, a fost în mare parte decisiv, atunci când, după
înfăptuirea României Mari, factorii hotărâtori ai ţării mărite
au îmbrăţişat ideea frumoasă ca, în interesul unificării
sufleteşti, să fie adus în fruntea bisericii ca Mitropolit-Primat
la Bucureşti cel mai destoinic dintre prelaţii ortodocşi de
peste munţi, actualul Patriarh al bisericii române dr. Miron
Cristea, care întrupa trecutul plin de suferinţă, dar şi de
glorie al ortodoxismului ardelean.
Spre onoarea membrilor Sf. Sinod al bisericii din
vechiul regat, trebuie să constatăm că gestul acesta
important s-a făcut cu completul şi căldurosul lor
asentiment. Această patriotică înţelegere din partea aceloraşi
membrii ai Sf. Sinod nu s-a dezminţit nici ceva mai târziu,
când alţi patru membrii ai clerului ortodox din Ardeal au fost

ridicaţi la înalta treaptă de episcopi, din care doi în eparhii
de pe însuşi teritoriul vechiului regat (Roman şi Argeş), unul
în Basarabia (Cetatea Albă-Ismail), iar altul ca episcop al
armatei.
Să fim însă drepţi şi dând Cezarului ce este al
Cezarului, să recunoaştem în acelaşi timp fenomenul
profund dureros de azi şi anume că Ardealul nu ţine să fie la
înălţimea frăţeştilor şi sublimelor sentimente manifestate în
chip aşa de strălucit şi în toate împrejurările de către vechiul
regat.
Este întâi atitudinea bisericii române unite, care,
avându-şi şeful spiritual dincolo de hotarele tării, a început
să uite datoriile ei de „biserică românească”, cum o defineşte
Constituţia. Ea are tendinţe centrifugale şi câte-odată chiar
protivnice intereselor româneşti. Avem impresia că în felul
cum s-au desfăşurat evenimentele politice în timpul din
urmă, această biserică îndeplineşte în politica noastră
bisericească, ca şi în cea de Stat, rolul „Calului troian”.
Cu prilejul concordatului s-a văzut în chip evident, că
biserica unită ţine să consolideze în ţara noastră interesele
catolice papistăşeşti, nu cele româneşti şi strict creştine.
Pentru moment ne mulţumim să facem numai o simplă
constatare, care de altfel răsare lămurit în ochii oricărui
cercetător, care priveşte fără prejudecăţi împrejurările
politice de la noi. Să sperăm însă, că este la mijloc o eclipsă
trecătoare sau o boală de superfetaţiune papistaşe, care e de
dorit să fie tămăduită cât mai curând pentru binele şi
cinstea neamului întreg.
Al doilea fapt este însăşi atitudinea unor membri ai
bisericii ortodoxe din Ardeal, care, sub influenta unei stări
de spirit rău înţeleasă, întârzie procesul de endosmoză
sufletească între elementele, care compun noul Stat român.
Astfel pe când, precum am arătat mai sus, patru
clerici ardeleni au fost aleşi în vechiul regat, nici unul din
regat nu s-a ales în Ardeal. Apoi pe când în vechiul regat
este o pletoră de seminarişti şi licenţiaţi fără locuri, adică
fără parohii, în Ardeal sunt vacante fără candidaţi, iar

cârmuirea bisericească ezită parcă să-i atragă într-acolo şi
să înlesnească astfel procesul de unificare prin biserică.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre Bucovina.
În faţa acestor stări de lucruri ne putem întreba: de
ce această întârziere în îndeplinirea unei opere, care fără
voia unora se va îndeplini mai de vreme sau mai târziu?
Oare gestul Sf. Sinod din 1919, cu o aşa de mare
semnificaţie morală şi naţională, trebuie să rămâe fără
roade?
Spunând acestea, noi nu vrem să învinuim
episcopatul ardelean. El nu poartă răspunderea acestei stări
decât numai întrucât nu se opune mai energic unei stări de
spirit, care îşi are cauza în trecut şi care se manifestă încă,
fără îndoială diminuând în intensitate, la unele din
persoanele, care alcătuiesc corporaţiunile bisericeşti şi mai
ales la cele din preajma episcopului.
Să sperăm şi în această privinţă că fenomenul e
trecător şi în curând schimbul de elemente valoroase între
provinciile alipite şi ţara mamă va fi ceva nu numai dorit de
fraţii ardeleni şi bucovineni, ci lucru obişnuit şi intrat
definitiv în deprinderile şi practica noastră bisericească.
IERARHII VECHIULUI REGAT

FAŢĂ DE NOUL MITROPOLIT-PRIMAT
Învăţatul şi activul episcop al Caransebeşului venea

la Bucureşti să ocupe scaunul de Mitropolit-Primat după
două regretabile scandaluri bisericeşti, sfârşite, primul cu
caterisirea mitropolitului Ghenadie, iar al doilea cu demisia
mitropolitului Atanasie şi după retragerea fortuită din 1918
a mitropolitului Canon, un om slab de îngeri, care în
momentul când ţara sângera eroic pentru desăvârşirea
unităţii sale naţionale şi când duşmanul ne invadase
teritoriul, el, pus la cale de alţii, cerea printr-o „chemare”
pace, iar fiilor ei să nu se retragă în Moldova, unde se
refugiase ţara legală în frunte cu regele şi armata.
Odată cu instalarea noului Mitropolit-Primat dr. Miron

Cristea, o epocă de pace, de muncă organizatoare şi de
prestigiu începe pentru întreaga biserică ortodoxă română.
Ierarhii vechiului regat i-au recunoscut simţul de dreptate,
tactul fin în orice chestie dificilă, spiritul ager de distincţie şi
marea imparţialitate în a constata ce e bun şi ce e rău, fie în
vechiul regat, fie în Ardeal – şi de aceea l-au urmat cu
convingerea, că aşa e bine. Aci zace taina, că o aşa mare
operă s-a putut face fără zguduiri, pe când mai înainte una
mică nu reuşea.
În Ardeal, pe lângă arhiepiscopia din Sibiu şi
episcopiile din Arad şi Caransebeş, se reînfiinţează vechile
scaune episcopeşti de la Cluj şi Oradea Mare. De asemeni în
Basarabia, pe lângă arhiepiscopia din Chişinău, se mai
întemeiază două episcopii noi: a Cetăţii Albe, cu reşedinţa la
Ismail, a Hotinului cu reşedinţa la Bălţi. În vechiul regat se
înfiinţează o episcopie nouă la Constanţa. Toate acestea au
reuşit după o prealabilă înţelegere între guverne şi
mitropolitul Miron; ba la înfiinţarea celor 3 din urmă
Mitropolitul Primat a trebuit să intervină cu toată energia,
iar în 1925 Mitropolia din Bucureşti este ridicată la rangul
de Patriarhie, drept afirmare a prestigiului, la care ajunsese
în scurtă vreme biserica ortodoxă română. Totodată o nouă
lege cu privire la unificarea şi organizarea bisericii ortodoxe
române, votată în Mai 1925, pune la baza acestei înalte
instituţiuni de Stat noi condiţiuni de viaţă, de lumină şi de
adevăr.
COMPUNEREA ACTUALĂ A SF. SINOD
În baza acestei legi, Sf. Sinod al bisericii Ortodoxe

Române se compune, în sesiunea ordinară din anul 1929,
din următorii înalţi prelaţi:
1. I. P. S. Mitropolit al Moldovei D.D. Pimen
2. „ „ „ Ardealului D.D. Nicolae
3. „ „ „ Bucovinei D.D. Nectarie
4. „ Basarabiei D.D. Gurie
5. P. S. Episcop al Râmnicului N. S. D.D. Bartolomei

6. „ „ „ Buzăului D.D. Ghenadie
7. „ „ „ Romanului D.D. Lucian
8. „ „ „ Huşilor D.D. Iacob
9. „ „ „ Argeşului D.D. Nichita
10. „ „ „Dunării de joc D.D. Cosma
11. „ „ „ Caransebeşului D.D. Iosif
12. „ „ „ Oradiei D.D. Roman
13. „ „ „ Clujului D.D. Niculae
14. „ „ „ Hotinului D.D. Visarion
15. „ „ „ Cetăţii Albe D.D. Justinian
16. P. S. Episcop al Aradului D.D. Grigorie
17. „ „ Constanţei D.D. Gherontie
18. „ „ Armatei D.D. Ioan
19. Arhiereu Evghenie Piteşteanu
20. „ „ Platon Ploeşteanu
21. „ „ Ipolit Rădăuţeanu
22. „ „ Ilarion Băcăuanu
23. „ „ Dionisie Tighineanu
24. „ „ Grigore Botoşăneanu
25. „ „ Filaret Musta
26. „ „ Titu S. Târgovişteanu
27. „ „ Andrei Crişanu
28. „ „ Vasile de Răşinari
29 „ „ Nifon C. Craioveanu
30. „ „ Veniamin Bârlădeanu
Membrii Sf. Sinod sunt, în imensa lor majoritate, toţi
oameni noi, care au fost ridicaţi la înalta treaptă de arhierei
după război, în timpul arhipăstoriei actualului Patriarh,
afară de Mitropolitul Moldovei şi arhiereii Evghenie
Humulescu şi Platon Ciosu.
Din clipa în care înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul dr.
Miron Cristea a fost ales ca înalt Regent, şedinţele Sf. Sinod
sunt prezidate de ceilalţi Mitropoliţi în ordinea istorică,
începând cu I. P. S. Pimen, Mitropolitul Moldovei, şi
continuând cu cel din Ardeal, apoi cu cel din Bucovina şi cu
cel din Basarabia, care girează astfel afacerile bisericeşti,
administrative şi judecătoreşti, precum şi din toate celelalte,

când Patriarhul nu-i prezent, începând cu cele ale Sf. Sinod.
Misiunea acestui ales şi sfânt corp este din cele mai
mare şi mai grea, având în sarcina sa refacerea vieţii
sufleteşti a poporului român, ca şi apărarea sfintei noastre
biserici de atacurile din ce în ce mai îndrăzneţe din partea
catolicismului intolerant şi acaparator, care prin concordat
şi-a stabilit un temei legal de uneltire, iar prin mijlocirea
bisericii unite are încă de la 1700 o bază de operaţii, de care
biserica catolică se foloseşte în dauna intereselor naţionale,
care pe ea n-o interesează doctrinar.
CAPITOLUL XXXVI.
ÎMPLINIREA VACANTELOR EPISCOPALE
ŞI ÎNFIINŢAREA DE NOUI EPARHII
Cei dintâi, care, după întregirea neamului, au secerat

cu bucurie roadele binecuvântate ale libertăţii religioase şi
naţionale, au fost fără îndoială membrii clerului român din
Ardeal şi în general din ţinuturile alipite. Graţie imenselor
sacrificii de sânge şi avere ale vechiului regat, graţie celor
800.000 de mucenici morţi pentru sublima idee a unităţii
naţionale a tuturor Românilor, biserica română din Ardeal,
Bucovina şi Basarabia primea acum cununa remuneraţiei
cereşti pentru umilirile şi suferinţele ei din trecut.
Sosise vremea împlinirii cuvintelor din sfânta cântare:
„Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am duhul cel ceresc,
aflat-am credinţa cea adevărată, sfintei şi nedespărţitei Treimi
închinându-ne, că aceea ne-a mântuit pe noi”.
Membrii Sf. Sinod din Bucureşti şi clerul din vechiul
regat, dând înţelesul ce se cuvine acestor cuvinte profetice,
au dat dovada unei frumuseţi morale prea puţin obicinuită
în vremea de acut materialism ce străbatem, căci,
înviorându-se de mireasma, ziselor sfinte precepte, au cedat
cu inimă largă şi dragoste frăţească primul pas la ocuparea
înaltelor demnităţi bisericeşti urmaşilor celor înfundaţi de
Habsburgi în fioroasele temniţe de la Kufstein, ca şi
urmaşilor celor tăiaţi de topoarele insurgenţilor unguri în
revoluţia din 1848 şi celor aruncaţi în temniţele Clujului,
Vaţului şi Seghedinului pentru îndrăzneala de a fi mărturisit
adevărul.
Aşa şi numai aşa s-a putut ajunge în „patria cea
dulce”, cum se exprima odată aşa de frumos mitropolitul
Veniamin Costache, la o conlucrare frăţească, care să facă
posibilă instalarea atâtor distinşi clerici din Ardeal în
scaunele episcopeşti, nu numai dincolo de Carpaţi, ci şi în
vechiul regat.
Pentru comemorarea acestui fapt, care, fără îndoială,

onorează, în chip deosebit pe toţi acei, care au dat asemenea
pilde de patriotică şi nobilă abnegaţiune, vom face în cele ce
urmează istoricul tuturor eparhiilor în fruntea cărora, într-o
atmosferă de perfectă şi frăţească înţelegere, au fost ridicate
elemente de valoare din clerul provinciilor alipite, precum şi
istoricul episcopiei de Râmnic şi Noul Severin, unde fiind
ales ca episcop învăţatul arhiereu Bartolomei Stănescu, a
avut cinstea să fie instalat de însuşi Mitropolitul-Primat dr.
Miron Cristea.
Vom păstra, ca şi pân-aci, ordinea cronologică.
Lipsa de spaţiu, ca şi de date necesare, ne sileşte ca
despre împlinirea vacanţelor de episcopi din celelalte eparhii
ale vechiului regat, de la război încoace, să ne ocupăm
într-al doilea volum, pe care sperăm să-l punem cu vremea
sub tipar.
1. LA MITROPOLIA ARDEALULUI:
Dr. NICOLAE BĂLAN
După moartea năprasnică a mitropolitului Vasile

Mangra, care se vânduse guvernului unguresc şi care sub
presiunea grozavelor remuşcări morale pricinuite de spectrul
înfăptuirii României Mari, ce se apropia şi în care el ştia bine
că n-are ce căuta, şi-a pus singur sfârşit vieţii în ziua de
1/14 Octombrie 1918, într-un hotel din Budapesta, scaunul
Mitropoliei din Sibiu a rămas vacant aproape un an şi
jumătate. Afacerile arhidiecezei au fost girate la început de
arhimandritul dr. Eusebiu Roşca şi mai în urmă de
arhimandritul dr. Hartan Puşcariu.
În ziua de 14/27 Februarie 1920, congresul naţional
bisericesc, întrunit la Sibiu, a ales ca mitropolit pe bărbatul,
care, la 1 Noiembrie 1918, sosise în Iaşi ca să ceară intrarea
cu un ceas mai curând a trupelor române în Ardeal: pe d-rul
Nicolae Bălan, învăţatul profesor de la seminarul andreian
din Sibiu. Alegerea aceasta a fost indicată de marile interese
ale bisericii române ortodoxe şi ale românismului, noul
mitropolit fiind, prin vasta sa cultură şi tăria convingerilor

sale, un stâlp puternic al ortodoxismului român.
NOTE BIOGRAFICE
D-rul Nicolae Bălan s-a născut la 27 Aprilie 1882, în

comuna Blaşfalăul-de-sus, jud. Bistriţa-Năsăud, din familie
preoţească. Şcoala primară şi liceul le-a
făcut la Năsăud, unde a luat şi
bacalaureatul în anul 1900. Timp de 4
ani a studiat teologia la facultatea
ortodoxă din Cernăuţi şi după ce şi-a
completat studiile de filosofie la
universitatea din Breslau, şi-a luat în
1905 doctoratul în ştiinţele teologice la
facultatea teologică din Cernăuţi.
În toamna aceluiaşi an a fost
numit profesor la seminarul teologic din
Sibiu, predând lecţii din teologia
Fig. 117. Î.P.S. Sa dogmatică, teologia morală, teologia
dr. Nicolae Bălan, fundamen-tală şi catihetică.
Mitropolitul După revoluţia din toamna
Ardealului. anului 1918 a cutreierat comunele din
jurul Sibiului, pe care le-a organizat şi a
propovăduit menţinerea ordinei, apoi a plecat la Iaşi, ca sol
al consiliului naţional central din Arad, ca să facă legătură
cu guvernul român din Moldova şi să-i ceară trimiterea de
trupe româneşti în Ardeal. Despre modul strălucit cum şi-a
îndeplinit această grea şi delicată misiune am vorbit pe larg
în capitolul XXIX.
În alegerile din toamna anului 1919 a fost ales
deputat în primul Parlament al României Mari, reprezentând
cercul Bradului din vechiul Zarand.
Ales mitropolit al Ardealului la 14/27 Februarie 1920,
a îmbrăcat rasa monahală în mănăstirea Hodoş-Bodrog şi a
fost ridicat (în 15 şi 16 Aprilie în capela episcopală din Arad)
la treapta de protosinghel, apoi arhimandrit, iar în ziua de
17/30 Mai (Dumineca Pogorârii Sf. Duh) a fost hirotonit, cu

mare solemnitate, arhiereu în catedrala mitropolitană din
Sibiu, de către Î.P.S. Sa mitropolitul-primat dr. Miron Cristea
şi P.P.S.S.L.L. Nicodim, episcop de Huşi, Ioan I. Pap, episcop
de Arad, Evghenie Piteşteanu, locţiitor de Argeş, Bartolomeu
Băcăuanu, locţiitor de Râmnic şi Noul Severin, Ipolit, episcop
de Rădăuţi, d. P. Negulescu, ministrul cultelor şi
instrucţiunii publice şi alţi distinşi oaspeţi.
CUVÂNTAREA MITROPOLITULUI – PRIMAT
Cu acest solemn prilej, Î.P.S. Sa mitropolitul-primat

dr. Miron Cristea a rostit următoarea cuvântare:
„Înconjurat de înalţii ierarhi ai bisericii ortodoxe române
din toate provinciile, venit-am în mijlocul vostru de pe alte plaiuri
şi totuşi turma de credincioşi, adunaţi aicea, cunoaşte glasul
arhipăstorului, venit din depărtare. Da, îl cunoaşte! Căci pe
smerenia mea m’a învrednicit Dumnezeu, ca să rostesc ultima
cuvântare „de adio” în vechea bisericuţă, care sta tocmai în acest
loc şi care a fost dărâmată înainte de a aşeza piatra fundamentală
pentru această măreaţă catedrală. Iar în această nouă biserică nu
este piatră, care să nu ştie povesti despre partea mea de muncă
întru înălţarea ei, căci, în calitate de membru al Consistoriului
de-aci, mie mi-a revenit sarcina a cutreiera arhidieceza Ardealului
de-a lungul şi de-a latul, începând şi desăvârşind în scopul zidirii
cea mai succeasă colectă publică, din câte s-au făcut până atunci
în aceste ţinuturi pe atunci strâmtorate şi sărace. Glasul meu
adeseori şi în împrejurări foarte grele a răsunat aicea, precum şi în
toate satele ţinutului întreg, propovăduind dragostea de lege şi de
neam, aşa cum mai bine pot mărturisi aceia, care l-au ascultat.
„Dar n-am gândit eu niciodată că Preaputernicul şi dreptul
Dumnezeu, Cel ce conduce destinele popoarelor, mă va învrednici
vre-odată să intru în acest sfânt locaş, înconjurat de cei mai înalţi
ierarhi ai tuturor Românilor, în calitate de Mitropolit Primat al
României, căreia să-i aparţie şi înstrăinatul nostru Ardeal şi în
prezenţa sfetnicului Maiestăţii Sale Regelui în treburi bisericeşti, a
marilor cugetători şi învăţaţi ai neamului şi a unor viteji generali ai
ţării, care au contribuit la dezrobirea lui.
„Şi iată acum vin ca urmaş al vestitului şi preavrednicului

mitropolit al Ungro-Vlahiei, Theodosie din Veştem, ca, după 222 de
ani, să-mi daţi seama despre modul cum aţi condus în vremuri de
grele furtuni nava ortodoxismului român şi cum aţi lucrat pentru
salvarea lui şi prin el pentru neamul românesc.
„Mitropolitul Theodosie hirotonise la 1698, în catedrala mea
de la Bucureşti, pe ultimul vostru mitropolit de la Alba-Iulia, pe
Atanasie.
„Sforţările Maghiarilor de a slăbi pe Români şi de a frânge
legăturile seculare de unitate sufletească a celor de aici cu cei din
vechiul regat, precum şi uneltirile Habsburgilor celor cu deviza
„divide et impera” (învrăjbeşte ca să poţi stăpâni) erau cunoscute la
Bucureşti. Se ştia că tânărul călugăr Atanasie are lipsă de întărire
în pravoslavnicia credinţei strămoşeşti.
„De aceea spre a-l împiedica de a face vreun pas greşit,
Theodosie i-a luat între altele şi acest jurământ: „Mărturisesc… să
mă plec învăţăturilor celor bune ale Preasfinţitului meu stăpân şi
biruitor a toată ţara Ungro-Vlahiei, Kir Theodosie”. Iară patriarhul
Dositei al Ierusalimului, care se afla atunci în Bucureşti, – dându-i
îndrumări – l-a sfătuit în 22 puncte, pe care le resumează astfel:
„Ca să nu lungim vorba, poruncim Arhieriei Tale să păzeşti dogmele,
tainele şi năravurile bisericii răsăritului, neclintite…” căci „fără de
pravoslavnica credinţă nici un om nu se poate ispăşi”. Iar „când s-ar
întâmpla vrăjbi şi îndoiri la dogme sau la năravuri… să le scrii curat
şi să le dai în ştire aicea, la cel după vremi Preasfinţitul mitropolitul
Ungro-Vlahiei, şi Sfinţia Sa cu soborul său, după sfintele pravile, să
aibă a dezlega îndoielile şi a trimite răspunsurile curat la arhieria
ta…; iar de se vor vedea îndoieli mai pe deasupra, să aibi a le trimite
la Ţarigrad, la Preasfinţitul patriarh, şi Sfinţia Sa cu cel mare şi sfânt
sobor al Sfinţiei sale cu adevărat şi fără de zăbavă va dezlega
îndoirile… bisericilor dintracoace”.
„Şi fiindcă nu numai sărăcia cu duhul, ci şi sărăcia
materială era un motiv puternic al clătinării celor din Alba-Iulia,
marele Voevod Constantin Brâncoveanu al Munteniei, cel vestit în
tot răsăritul pentru extraordinara sa dărnicie faţă de altarele
credinţei răsăritene şi către Românii de pretutindeni, ştiind că
Mitropolia ardeleană este săracă „şi se învălueşte ca o corabie în
mijlocul valurilor mării şi se năpăstuieşte în multe chipuri”, a dăruit
sume frumoase de bani, odăjdii, cărţi şi moşia Merişani, din
judeţul Argeş, pe seama acestei mitropolii, ca să o poată scăpa şi
pe ea şi pe conducătorul ei din gheara pierzării.
„Dar mai mult decât aceste bogate daruri a preţuit desigur

înţeleptul sfat părintesc, pe care l-a dat în o scrisoare a sa din
1701, prin următoarele cuvinte adresate Românilor din Braşov:
„Încredinţaţi suntem, că Dumnezeu unora ca acestora, care ocărăsc
şi nu cinstesc legea întru care s-au pomenit şi înaintea lui Dumnezeu
s-au făgăduit, cu degrabă le va răsplăti. Cel ce-şi lasă legea sa şi
pofteşte alta, ia plată de la dreptul judecător Dumnezeu”.
„Cu toate acestea păienjenişul întins de cei de la Viena, de
la Strigoniu şi de Iesuitii din Alba-Iulia, aşa a cuprins pe Atanasie,
încât încă în acelaşi an a uitat de făgăduinţele făcute la Bucureşti
şi a rupt legăturile seculare de unitate sufletească cu biserica
mamă, iscălind actul unirii cu Roma, ce-i drept recunoscând
numai pe Papa şi stăruind, că din vechile obiceiuri ale bisericii
răsăritene nimic să nu se „hălbutăluiască”.
Cu toate că în măsura cea mai abundentă aţi avut parte de
toate urmările grele ale loviturii, cuprinsă în cuvintele Scripturii
„Bate-voi păstorul şi se va risipi turma”, totuşi din cenuşa morţii aşa
zicând aţi reînviat, v-aţi ştiut reculege, v-aţi ştiut întări şi astfel nu
numai aţi salvat românismul ortodox sau ortodoxismul românesc,
ci cu ajutorul macedoromânului Şaguna şi al tuturor
preavrednicilor ierarhi şi fruntaşi ai bisericii de aci, ne prezentaţi
astăzi o biserică conştientă de tăria credinţei sale şi bine
organizată, încât – pe lângă toate mizeriile îndurate, pe lângă toate
umilirile şi persecuţiile grele, la care au fost supuşi ierarhii şi
preoţii – cu linişte deplină puteţi afirma: „Luptă bună am luptat,
credinţa am păzit”…
„Ce e drept „unirea” a sfâşiat în două turma poporului
român; dar graţie geniului nostru naţional şi tenacităţii
extraordinare a poporului nostru, precum şi atâtor scriitori şi
bărbaţi vrednici ai bisericii surori, unite cu Roma, – această
sfâşiere dureroasă n-a avut pentru Români acele urmări funeste,
ca la alte popoare din fosta Ungarie; ba – din contră – Românii au
ştiut şi din acest atac străin să tragă foloase pentru neam şi
cultura lui, încât puternica conştiinţă naţională a ambelor biserici
surori ne îndreptăţeşte a nădăjdui, că geniul naţiunii noastre va
pregăti sufletele şi împrejurările şi va încălzi dragostea de frate
până la acel grad, când – fermecaţi de unirea politică – ne vom
închega şi sufleteşte în aceiaşi unitate de lege şi de credinţă, căci
este prea firească vorba poetului „Că toate, cum e în fire, se-ntorc la
matca lor”.
„Răbdat-aţi până în sfârşit şi iată ceasul mântuirii a sosit!

Bătrâna noastră maică, sfânta mitropolie a Ungro-Vlahiei, mânată
de dorul fierbinte, pe care numai o inimă de mamă îl ştie simţi de
a-şi revedea şi regăsi pe fiica-i înstrăinată, n-a avut răbdare a mai
aştepta, ci, luându-şi toiagul plecării, iată vine la voi ca să vă
îmbrăţişeze cu un ceas mai iute şi să reia din nou şi pentru vecie
firul întrerupt al vechilor şi atât de folositoarelor legături ierarhice,
pe care şi cu ajutorul vostru şi al bisericii, din celelalte provincii
româneşti sperăm a le desăvârşi pe temeliile tari ale unei
autonomii cu viaţă constituţională, mai ales că nici în vechiul regat
nu există un singur ierarh, care să nu dorească din toată inima a
se da bisericii autocefale întregite o asemenea organizaţie, aptă a
contribui şi pe viitor, cu tot mai bun succes, la închegarea şi
mântuirea neamului şi la consolidarea patriei, pentru care şi în
trecut cu atâta pricepere a lucrat.
„Iar acum îndrept cuvântul meu către tine, iubite în
Christos, frate Nicolae, care cu ziua de astăzi te-ai înălţat la
vrednicia treptei arhiereşti .
„Sunt convins, că mâna mea, pe care cu împreună
liturghisitorii vlădici am pus-o pe capul tău, dându-ţi supremul dar
al arhieriei, va fi mai norocoasă decât a preavrednicului meu
înaintaş, a mitropolitului Theodosie, care a hirotonit arhiereu pe
Atanasie, ultimul mitropolit cu reşedinţa în Alba-Iulia. Ceea ce
acest ultim arhiepiscop şi mitropolit a rupt, devenind – după cum
zice istoricul Petru Maior – „numai vicar episcopului latinesc al
Ardealului intru toate atârnat de porunca aceluia”, aicea sper că
Frăţia Ta, întâiul arhiepiscop şi mitropolit în România întregită din
aceste părţi, vei contribui a se închega şi întări din nou şi pe vecie.
„Fii fericit, că ai scăpat de umilirile şi zbuciumările celor ce
ţi-au precedat în scaunele episcopiilor de aici, începând cu
punctele lui Simion Ştefan, Sava Brancovici, Vasile Moga şi până la
umilirile de tot soiul a celor din zilele noastre. Bucură-te că n-ai să
mai conduci biserica prin strâmtorile cele mai periculoase dintre
Scylla şi Caribdis mulţumindu-te numai cu aceea, că ai putut
salva moştenirea de la înaintaşi.
„De aceea aştept ca întreagă energia tinereţilor s-o
întrebuinţezi pentru munca pozitivă a lăţirii credinţei evanghelice,
a îndreptării moravurilor, a sporirii aşezămintelor de bisericească
cultură şi de filantropie, făcând ca această ramură a maicii noastre
biserici strămoşeşti să devie cât mai vrednică, pentru fericirea
vremelnică şi veşnică a poporului credincios, după cuvântul Sf.
Evang. Ioan: „Te-am rânduit ca să mergi şi să aduci roadă şi ca

roada ta să rămâie” (XI-10).
„Cu aceste cuvinte îţi doresc ani mulţi de mănoasă
arhipăstorie”.
ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ
A MITROPOLITULUI ARDEALULUI
Din scrierile distinsului mitropolit de la Sibiu

menţionăm următoarele:
Figura şi chipul Mântuitorului, studiu publicat în „Telegraful
român” N-rele 96-102 din 1903.
Problema religioasă în timpul de azi, studiu apologetic,
publicat în „Anuarul institutului teologic” în anul şcolar 1905/6 şi
reprodus în broşură. Sibiu 1906.
Religiunea primordială şi originea religiunii, studiu
apologetic, în „Revista Teologică” N-rele 2-6 din 1907.
Sf. Ioan Gură-de-aur, studiu din literatura predicei, în
„Revista Teologică” Nr. 11 din 1907 şi 1-6 din 1908.
Chestiunea bisericească din România şi autonomia bisericii
noastre, Sibiu 1910.
Un congres biblic românesc, Sibiu 1913.
În chestia micei Biblii, 1913.
De la 1907 a fost redactor la Revista Teologică, în care a
publicat mai multe studii şi articole de diferit cuprins. De
asemenea şi în „Telegraful român”. În 1911 a început să redacteze
pentru trebuinţele pastorale ale preoţimii: Biblioteca bunului
păstor.
2. LA EPARHIA CARANSEBEŞULUI:
Dr. IOSIF T. BĂDESCU
Istoria nu poate preciza până azi cu certitudine data

înfiinţării episcopiei ortodoxe de la Caransebeş. Fapt cert
este că Patriarhia, din Constantinopol, înfiinţând episcopia
Severinului, pune în fruntea ei la 1370 ca episcop pe Antim.
În a doua jumătate a secolului al 15-lea exista în Timişoara
biserică şi şcoală ortodoxă. Se mai ştie că la 1607, pe vremea
domniei principelui Sigismund Rakoczy, era la Lipova un

episcop ortodox cu numele Sava.
La 1695, în baza unui decret imperial dat de
împăratul Leopold, episcopiile ortodoxe româneşti din
Ungaria şi Banat ajung sub ierarhia Sârbilor privilegiaţi,
emigraţi în Banat, de frica Turcilor, la 1690, sub conducerea
lui Arsenie Cernovici, patriarhul sârbesc din Ipek
(Macedonia). La 1700, după nefasta „unire” a unei părţi a
Românilor cu biserica Romei, ajunge şi biserica ardeleană
sub ierarhia sârbească. Ultimul episcop sârb al Banatului,
cu reşedinţa, la Vărşeţ, a fost Emilian Kenghelacz, numit la
1853.
După lupte îndelungate şi stăruitoare reuşeşte marele
episcop Andrei baron de Şaguna, la 1864, să convingă
Patriarhia sârbească din Carlovitz ca să accepte ideea
despărţirii ierarhice a Românilor de către Sârbi şi să obţină
în acelaşi an (24 Decembrie) un decret împărătesc pentru
reînfiinţarea vechii Mitropolii de la Alba Iulia precum şi
pentru reînfiinţarea a celor două
episcopii româneşti de la Arad şi
Caransebeş.
Eparhia Caransebeşului a avut
de la reînfiinţarea ei (1864) şi până azi
patru episcopi titulari, toţi bărbaţi de
seamă şi cu mare râvnă pentru trebile
bisericeşti şi anume: Ioan Popasu (1865-
1889), Nicolae Popea (1889-1908), dr.
Miron Cristea (1910-1919) şi dr. Iosif Tr.
Bădescu de la 1920 şi până azi.
Fig. 118. P. S. Sa După moartea regretatului
Dr. Iosif Traian episcop N. Popea, eparhia Caransebe-
Bădescu, episcopul şului a trecut prin vremuri grele şi
eparhiei
viforoase din cauza şovinismului
Caransebeşului.
unguresc. Două alegeri pentru
împlinirea scaunului episcopal, a arhimandritului Filaret
Musta (ales la 21 Septembrie 1908) şi a proto-singhelului dr.
Iosif Traian Bădescu (ales la 21 Noiembrie 1909), au fost
anulate, de guvernul maghiar sub diverse pretexte

inavuabile. Însăşi alegerea d-rului Miron Cristea de la 4
Decembrie 1909 era pe punctul de a nu fi confirmată fără
intervenţia hotărâtoare a răposatului moştenitor al tronului
austro-ungar, arhiduce!e Francisc Ferdinand, care,
examinând personal dosarul alegerii, a cerut noului ministru
de culte, contele I. Zichy să pună capăt persecuţiilor de tot
felul îndreptate de fostul ministru, contele Albert Apponyi, în
contra bisericii române ortodoxe.
Providenţa divină, odată cu terminarea marelui război
şi întregirea neamului românesc, a dat deplină satisfacţie
tuturor celor nedreptăţiţi de şovinismul şi intoleranta
ungurească. Episcopul dr. Miron Cristea, fiind chemat prin
votul marelui colegiu electoral din 18/31 Decembrie 1919 ca
Mitropolit-Primat al României, proto-singhelul dr. Iosif Tr.
Bădescu a fost ales episcop al Caransebeşului de către
sinodul eparhial în ziua de 8 Martie 1920.
NOTE BIOGRAFICE
Actualul episcop al Caransebeşului s-a născut la 15

Mai 1858, în comuna Şopotul vechiu. După terminarea
studiilor a intrat în serviciul bisericii, ca secretar
consistorial, în Septembrie 1889. În 1902 a îmbrăţişat tagma
monahală, primind numele Iosif, în 1903 a fost chirotesit
protosinghel, iar la 25 Sept. 1919 a fost chirotesit
arhimandrit de actualul Patriarh-Regent dr. Miron Cristea,
când a mers la Caransebeş, spre a-şi lua rămas bun de la
eparhia Caransebeşului, pe care o păstorise timp de 10 ani
cu necontestată vrednicie.
Episcopul dr. Iosif Tr. Bădescu a fost chirotonit şi
instalat în catedrala din Caransebeş în ziua de 27
Septembrie 1920, iar în 29 Martie 1921 a avut loc
învestitura din partea Regelui Ferdinand I, în palatul regal
din Bucureşti.
Figură cucernică şi doritoare de muncă, actualul
episcop al Caransebeşului trăieşte foarte retras de zgomotul
lumii, închinându-şi tot timpul trebilor bisericii, a cărei

înălţare o promovează cu toată puterea sufletului său.
3. LA EPARHIA ORAZII-MARI, REÎNFIINŢATĂ:

ROMAN CIOROGARIU
Oradea-Mare a fost din secolul al 13-lea reşedinţa

unui episcop român ortodox. În anul 1695, murind ultimul
episcop Efrem Veniamin, eparhia a rămas văduvită timp de
225 ani. Conform unui decret imperial din 4 Martie, acelaşi
an, a fost supusă ierarhiei sârbeşti.
Primul pas pentru împlinirea episcopiei văduvite a
fost întreprins în timpul domniei împăratului Iosif II, care
prin rescriptul împărătesc din 28 Februarie 1792 a aprobat
restaurarea consistoriului greco-oriental în Oradea-Velenţa.
Prin reînfiinţarea consistoriului din Oradea puterea
jurisdicţională a fostului episcop Efrem Veniamin, suprimată
un secol, respective exercitată de episcopii sârbi din Arad,
revine în sfera acestuia, rămânând la Arad numai drepturile
chirotoniei, adecă funcţiunile spirituale, inerente persoanei
episcopului.
Consistoriul din Oradea Mare, prin Statutul Organic
votat în anul 1868, era încadrat în noul organism
constituţional cu întreg complexul autonomiei consistoriale,
întru toate egal cu consistoriul din Arad şi din celelalte
eparhii ale Metropolei, şi funcţiona ca coordonat acelora în
raport direct cu Metropola. Unica deosebire între el şi
celelalte consistoare era că preşedintele lui nu era episcop
chirotonit şi astfel în raportul chirotoniei, adecă spiritual,
depindea de episcopul Aradului, înşişi preşedinţii-vicari ai
consistoriului din Oradea-Mare se alegeau de către sinodul
eparhial comun al diecezei Aradului şi al Orăzii Mari,
întocmai ca şi episcopii.
Starea de văduvie a episcopiei din Oradea a dăinuit
până în anul 1920, când preşedinte-vicar al acestui
consistoriu era protosinghelul de atunci, episcopul de azi
Roman Ciorogariu.
Îndată după alipirea la ţara mamă, vicarul de atunci

începu acţiunea pentru restaurarea episcopiei, rămasă fără
episcop timp de 225 ani.
În luna Mai 1919, cu ocazia vizitei familiei regale la
Oradea, obţinu promisiunea M. S. Regelui Ferdinand I că:
„Episcopia din Oradea se va înfiinţa mai curând decât o
credeţi”. Aşa s-a şi întâmplat.
În anul următor 1920 s-a promulgat legea, prin care
vechea episcopie ortodoxă română din Oradea se
restatorniceşte în drepturile sale de odinioară. Această
episcopie s-a reînfiinţat după tradiţia marilor Domnitori ai
Ţării Româneşti de a întemeia biserici, prinos tronului ceresc
intru amintirea biruinţelor. Ea este prinosul Regelui
Ferdinand I, care a înfăptuit cea mai mare biruinţă a
neamului românesc, întru amintirea intrării sale triumfale în
Oradea. Binecuvântat va rămâne numele lui în veci.
CUVÂNTUL MITROPOLITULUI-PRIMAT
PENTRU REÎNFIINŢAREA VECHEI EPISCOPII
Reînfiinţarea vechii episcopii s-a făcut în urma votării

unui proiect de lege de către al doilea Parlament al României
Mari. Cu prilejul discuţiei de la Senat asupra proiectului (1
August 1920), Mitropolitul-Primat dr. Miron Cristea a rostit
următoarea documentată cuvântare:
„Proiectul de lege pentru reînfiinţarea episcopiei
ortodoxe-române în Crişana noastră veche, prezentat de d.
ministru Goga, este chemat ca să vindece o nedreptate de veacuri
făcută bisericii noastre de dincolo de Carpaţi. (Aplauze).
„Dacă, d-lor senatori, întrebaţi pe un ţăran de frunte de
dincolo de Carpaţi, pe un ţăran care n-a fost atins de raza
civilizaţiei mai nouă: de ce credinţă, de ce lege te ţii bade? îţi
răspunde cu semnificativa vorbă: – „Eu, d-le, mă ţiu de legea
românească”, (Aplauze).
Aceasta, d-lor, îşi are explicaţiunea ei foarte firească.
„Când am fost noi aduşi aici, fie ca ostaşi ai lui Traian, fie
ca şi colonişti şi când această viţă nobilă a fost altoită în vânjoasa
tulpină dacică, pe vremea aceea, între Romanii aduşi, au fost foarte
mulţi creştini şi aceştia au luptat şi au muncit în primele veacuri

pentru lăţirea creştinismului între noi. Astfel, d-lor senatori, când
ne-am plămădit şi ne-am cristalizat din Romani în Români, ne-am
pomenit că suntem şi Români şi creştini. (Aplauze).
„Iată de ce, d-lor, ţăranul zice, că el se ţine de legea
românească; pentru că toate fibrele sufletului lui, nu numai
româneşti, dar şi creştineşti, sunt indisolubil concrescute. Nu este
deci de mirare dacă biserica strămoşească, adică ortodoxă română,
şi poporul român sunt una şi simţesc la fel.
„Cunoscând bine acest adevăr indiscutabil, duşmanii
neamului nostru românesc de dincolo de Carpaţi, atât Maghiarii,
cât şi dinastia habsburgică care voia să lărgească cu orice preţ
credinţa papistaşă în toată împărăţia, nu este de mirare, dacă toate
momelile, ameninţările şi goanele erau, în cursul timpului,
îndreptate contra credinţei ortodoxe a bisericii noastre, care era o
fortăreaţă puternică a existenţei şi viitorului neamului românesc.
(Aplauze).
„Aceste persecuţii s-au înteţit mai ales pe timpul
calvinismului şi în veacul al XVII după ce Ardealul a ajuns a fi
supus Vienii. Atunci au luat caracterul lăţirii cu orice preţ a
credinţei habsburgice romano-catolice.
„Î.P.S.S. Mitropolitul Ardealului vă va citi o puternică
protestare contra acestei siluiri, care s-a făcut într-un mare
maeting, ce s-a ţinut la Oradea-Mare şi convocat de vre-o 45
protopopi din timpul acela. Să-mi daţi mie voie să întregesc această
luptă frumoasă pentru apărarea legii noastre strămoşeşti,
arătându-vă că o parte dintre preoţii mai slabi de îngeri,
ameninţaţi, lipsiţi fiind de venituri materiale şi momiţi cu
promisiunea că li se va îmbunătăţi această soartă, au căzut jertfă
acestui păienjenim, care venea atât de la Budapesta ori Strigoniu,
cât şi de la Viena şi s-au declarat uniţi cu Roma. Atunci însuşi
poporul, ţăranii de la sate, aceste elemente sănătoase, această
mândrie a neamului nostru, s-au constituit ei înşişi în apărătorii
legii lor străbune, pe care au apărat-o chiar fără a avea pe toţi
preoţii în fruntea lor. (Aplauze).
„Episcopul ortodox al Aradului, care era îngrijitorul acestei
eparhii, rămasă vacantă de la moartea episcopului Veniamin
(1695), în datorinţa lui de vecin bun, mergea adeseori când pe faţă,
când pe ascuns, la Oradea Mare, ca să mai însufleţească şi să
mângâie pe credincioşii noştri ortodocşi fără păstor, fără
conducător, în lupta lor pentru legea românească.
„Într-un an episcopul Aradului, Vincenţiu Iovanovici, se

duce la Oradea şi locuieşte în casa episcopiei, unde poporul nostru
de la Oradea Mare, căutând mângâiere la arhipăstorul său, cu
adevărat pelegrina mulţimea ca la Meka, cum merg albinele la
matcă, în casa P. Sfinţiei Sale. Văzând autorităţile comitatului că
acest păstor îşi mângâie cu succes turma, s-au adunat în şedinţă,
pentru că, d-lor senatori, comitatul sau judeţul de dincolo de
Carpaţi avea pe vremea Ungurilor atribuţiuni foarte largi, aşa că
uneori putea să ţină în şah dispoziţiunile şi ordonanţele guvernului
şi se amesteca în toate chestiunile, chiar în chestiuni de ordin
bisericesc şi confesional. În şedinţă au hotărât să trimită doi
procurori la locuinţă, să-l îndatoreze pe
episcopul Vincenţiu Iovanovici ca numai
decât să plece acasă, căci aci nu are
dreptul să-şi mângâie turma bisericii, al
cărei ierarh este şi de care şi el se ţinea
(1727).
„Şi atunci acest episcop le-a
răspuns procurorilor: – „Eu de aci nu-mi
voi pune piciorul meu afară, până ce nu
voi primi răspunsul la memoriile mele
(trimise la Viena). Cele de făcut le voi face,
căci eu n-am intrat aici ca fur şi hoţ…”.
„Asemenea şicane s-au ţinut lanţ;
dar poporul nu s-a descurajat. Din contră,
ţăranii noştri, – în parte lipsiţi de preoţi şi
de conducători, – au alarmat ei satele, au
convocat ei, în felul cum ştiau să
convoace, cu goarnele lor şi cu glasul lor
de chemare, adunări de protestare şi de
apărare. Între altele s-a ţinut o mare
adunare în satul Margine. Aci vreo 7.000
de săteni, indignaţi că nu sunt lăsaţi a se
închina lui Dumnezeu, aşa cum au
Fig. 119. Biserica
moştenit de la părinţi, au luat chiar măsuri
catedrală a
drastice. Au atacat pe preoţii, care în loc să
episcopiei din
stea în fruntea apărării, au părăsit credinţa
Oradea-Mare.
veche şi turma. Pe 15 inşi din ei i-au băgat
într-un coteţ, ţinându-i acolo două zile închişi, silindu-i să se
supuie episcopului de la Arad şi nu vicarului papistaş de la Oradea
Mare şi ameninţându-i şi cu aceea, că dacă vor afla pe vreunul că
umblă pe la vicarul de la Oradea Mare, îl vor omorî fără milă şi-l

vor alunga din preoţie şi din comitatul întreg.
„În anul 1745 istoricul maghiar baronul Emeric Miko, care
era calvin de lege, ne aminteşte un caz şi mai celebru. În judeţul
Hunedoara se ţinea adunarea cea mare a judeţului sau a
comitatului şi acolo între alte hotărâri era şi aceea ca poporul
nostru din judeţul Hunedoara, care este aproape total român, 98 la
sută, să treacă la unirea cu Roma, căci aceasta este poruncă de
sus şi trebuie să treacă.
„Ţăranii români, care presimţiseră ce se va hotărî, s-au
adunat şi au protestat, fireşte de afară, că înlăuntru nu prea aveau
Românii loc şi drept. Atunci un ţăran îşi ia îndrăzneala şi intră în
sala publică a judeţului şi acolo, cu cuviinţa ţăranului român,
începe şi el să le spună două-trei vorbe de protestare, apoi îşi
dezbracă straiele şi le leapădă jos mânios, zicând: „Lepăd toate
acestea, căci mi le-a făcut boreasa din cânepa, care a crescut pe
pământul împărătesei Mariei Tereza. Toate le dau, toate le lepăd,
dar niciodată nu-mi voi lepăda credinţa strămoşească, legea
strămoşilor mei, sufletul, căci acesta îl are de la Dumnezeu, şi
numai lui îi sunt răspunzător”. (Aplauze).
„Vedeţi, d-lor senatori, d-voastră, care vă siliţi, cu multă
dreptate, să daţi succesiv toate drepturile politice şi să asiguraţi şi
situaţiunea materială a acestui popor, puteţi fi asiguraţi că el este
vrednic de toată consideraţiunea noastră, căci el are bunul simţ de
a se şti conduce singur şi atunci când n-are conducători fireşti,
când vitregitatea timpului l-a lipsit de ei.
Aceşti ţărani şi acum – în timpul diferitelor curente de
bolşevism, de anarhie şi multe altele, – au şi totdeauna vor avea
instinctiv sentimentul căii adevărate, pe care trebuie să înainteze.
Eu, care încă sunt fiu de ţăran, am simţul acesta, (Aplauze).
Î.P.S.S. Mitropolitul Ardealului ne-a arătat cum în cursul
celor 225 de ani de vacanţă a episcopiei de la Oradea, nu a fost an
în care credincioşii ei să nu bată pe la toate porţile factorilor
hotărâtori şi până la Tron, cu stereotipa cerere:
„Înălţate împărate,
„Vino şi ne fă dreptate!
„Vorba nu e a d-lui ministru Goga, ci a poetului Goga din
poezia sa frumoasă: „Patru juzi din patru sate”, dar aci s-a adunat
poporul în frunte nu cu patru, ci cu patruzeci juzi (jude
însemnează dincolo „primar”, căci primarul are şi atribuţiuni
judecătoreşti).
„Aceştia s-au apărat cu pecetia satului ca să arate că satul

întreg nu vrea să-şi lase sufletul şi să-şi lepede legea strămoşilor
săi.
„Dar, d-lor senatori, toate insistenţele, toate rugările, toate
au rămas, atât la Viena, cât şi în alte părţi, numai petiţiuni fără de
răspuns, sau numai promisiuni goale, căci veacuri de-a rândul
neamul românesc, care aducea jertfe şi de sânge şi de avere, a fost
hrănit de acolo numai cu promisiuni.
„Din contră, pentru cei slabi de îngeri, care s-au unit cu
Roma, s-a făcut o episcopie greco-catolică, din ai cărei credincioşi
vre-o 40 de sate au fost înglobate cu forţa în vestita episcopie
greco-catolică maghiară de la Hajdudorog, care va rămâne în veci o
pată, o ruşine a catolicismului papistaş, care prin biserică voia să
răpească Românilor individualitatea lor etnică românească.
„A trebuit, d-lor, să ajungă dorobanţul nostru român până
la Tisa (aplauze), a trebuit să înainteze şi dincolo de Tisa, pentru
ca, pe urmele lăsate de cinstitele opinci ale acestui dorobanţ să
răsară bucuria reînvierii vechilor şi frumoaselor noastre tradiţiuni,
atât naţionale, cât şi bisericeşti. (Aplauze).
„M. S. Regele, mergând şi el până la Tisa ca să vadă isprava
vitejilor săi soldaţi şi generali, a răspuns reprezentanţilor bisericii
noastre din Oradea-Mare astfel: „Episcopia de la Oradea-Mare se
va înfiinţa”.
„Eu, d-lor senatori, după ce în calitatea mea de
Mitropolit-primat constat că atât Sinodul local al episcopiei noastre
de la Arad, de care se ţine acum teritoriul acestei episcopii vacante,
a hotărât în frunte cu episcopul Aradului, care are de acolo
venituri, să abzică de jurisdicţia mea asupra ei şi să-i dea deplină
independentă, după ce congresul naţional bisericesc de dincolo a
întărit această hotărâre, după ce Sf. nostru Sinod al bisericii
autocefale ortodoxe-române, de sub preşedinţia mea, încă a luat la
cunoştinţă, ratificând această hotărâre, şi astfel chestiunea a
trecut pe la toţi factorii hotărâtori, este corect şi bine că d. ministru
al cultelor, ţinând seamă de toate aceste forme legale, v-a prezentat
proiectul acesta de lege, pentru ca să i se dea valoarea definitivă.
„Când fac această constatare, aş dori să reţinem pentru
viitor, d-lor senatori, mai ales două fapte.
„Când se dezmembrează, când se rupe dintr-o episcopie
mai mare una mai mică în teritoriu, de regulă această împrejurare
este împreunată cu multe convulsiuni, cu multe neplăceri, cu
opoziţie, căci nu fiecare abzice uşor de un domeniu aşa larg. Spre
lauda celor de la Arad şi a episcopului de la Arad, îndeosebi,

această reînfiinţare se face cu consimţământul plin de bucurie al
tuturor, (Aplauze).
„Apoi aş dori să fixez adevărul, că, prin votarea acestui
proiect, nu facem un lucru nou, ci dăm satisfacţie luptelor de
veacuri ale poporului românesc, ca să se restatornicească ceea ce
am avut. (Aplauze).
„D-lor senatori, avem lipsă de aceste constatări în viitorul
apropiat, când vom veni să închegăm biserica din România Mare
într-un organism unitar şi nedespărţit, ca prin aceasta să
contribuim la întărirea închegării noastre sufleteşti. Atunci avem,
faţă de două scumpe pentru noi morminte, datorinţa a veni cu
ideea reînfiinţării episcopiilor lui Cuza Vodă de la Ismail şi cu
restatornicirea moştenirii lui Ştefan-cel-Mare în Moldova dintre
Milcov şi Nistru. Şi atunci aş dori ca toţi chiriarhii locului să fie la
aceeaşi înălţime, la care a fost episcopul Aradului, şi a nu ne pune
nici o piedică în această privinţă. Căci dorinţa noastră nu este de a
ţine pe pământul dintre Prut şi Nistru noţiunea geografică
rusească, a unei Basarabii separate, şi nici în ţara fagilor nu avem
interes a susţine noţiunea geografică nemţească a Bucovinei, ci
dorim – acum când suntem stăpâni pe aceste pământuri, – să
reînviem împărţirea episcopiilor lui Ştefan-cel-Mare, care atât de
mult a făcut pentru biserică şi creştinism. (Aplauze).
„Vă rog, dar, eu, Mitropolitul Ţării, să-mi faceţi onoarea, iar
celor din Crişana, bucuria, de a vota în unanimitatea glasurilor
acest proiect de lege”. (Aplauze).
NOTE BIOGRAFICE
După votarea legii de către Parlament, cel dintâi

Sinod al episcopiei restaurate se întruneşte la 16 Octombrie
1920 şi alege cu unanimitatea voturilor de episcop pe vicarul
Roman Ciorogariu, care în anul 1921 este chirotonit întru
arhiereu şi primeşte învestitura de episcop din mâinile
Regelui Ferdinand I. Mulţumită acestei alegeri de Dumnezeu
rânduită, episcopia din Oradea a ajuns în aceşti opt ani de la
reînfiinţare, prin înţelepciunea şi stăruinţa episcopului ei, la
rezultate nebănuite, în timp relativ atât de scurt. Una după
alta au răsărit: frumosul palat episcopal, Academia teologică,
Căminul preoţesc, Internatul teologic, Tipografia eparhială,

Fabrica de lumânări, Şcoala de cântăreţi, Societăţile
religioase: Altarul, St. Gheorghe, Oastea, Domnului, şi acum
în urmă este sub organizare mănăstirea de călugări de la
Izbuc.
Episcopul Roman Corogariu s-a
născut în ziua de Sf. Nicolae a anului
1852, în comuna Pecica română, judeţul
Aradului. După terminarea liceului, a
absolvit institutul teologic din Arad şi a
fost trimis de episcopia Aradului ca
bursier în Germania, unde şi-a făcut
studiile filozofice şi teologice la
universitatea din Lipsca şi Bonn. In 1879
se înapoiază în ţară şi e numit profesor de
teologie la Institutul pedagogic-teologic
din Arad, iar în 1901 e numit director. În
Fig. 120. P. S.Sa 1917 e ales de vicar episcopesc şi
Roman preşedinte al consisto-riului ortodox din
Ciorogaru, Oradea. Ales episcop, a fost hirotonit
episcopul arhiereu de mitropolitul Ardealului dr.
eparhiei de la Nicolae Bălan (în Martie 1921) în
Oradea-Mare. paraclisul Sfintei Mitropolii a Bucureştilor.
Episcopul Roman Ciorogariu este
membru de onoare al Academiei române, decorat cu marea
cruce a ordinului „Coroana României”. În anul 1926 a dat la
lumină un interesant volum de amintiri, sub titlul Zile trăite.
Face cu mare râvnă apostolat naţional la graniţa de
vest.
4. LA ARHI-EPISCOPIA DIN CHIŞINAU (BASARABIA):

GURIE GROSU
Eparhia Chişinăului şi Hotinului s-a înfiinţat în anul

1812, după răpirea Basarabiei de către Ruşi, fiind
sancţionată prin rezoluţia împăratului Alexandru I, dată în
ziua de 21 August 1813, la Teplitz. Primul ei arhipăstor a
fost mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, român ardelean

de origine, din părţile Bistriţei. De la înfiinţare şi până în
anul 1918 au păstorit în eparhia aceasta l mitropolit, 9
arhiepiscopi şi 3 episcopi.
După unirea Basarabiei cu mamă-sa România, cum
precizează actul unirii, votat de „Sfatul Ţării” în ziua de 27
Martie 1918, la Chişinău, biserica românească din această
frumoasă provincie a trecut prin grele frământări, din cauza
atitudinii arhiepiscopului Anastase al Chişinăului, ultimul
arhipăstor rus, care, neţinând seamă de marele eveniment
ce avusese loc între timp (adică unirea Basarabiei cu
România), tindea ca biserica basarabeană să fie încadrată în
jurisdicţia bisericii ruseşti. Dar patriotismul Românilor
basarabeni a învins, căci arhiepiscopul Anastase a părăsit
de bună voie eparhia sa, în urma cărui fapt Sf. Sinod al
României a numit ca locţiitor, până la alegerea unui titular,
pe P. S. Sa Nicodim Munteanu, episcopul de Huşi.
Frământările intrând într-o fază mai senină, la 4 Iulie
1918, Sf. Sinod al bisericii române alege, la Iaşi, şi la 15 Iulie
sfinţeşte pe călugărul basarabean, arhimandritul Gurie Grosu,
ca arhiereu cu titlul de Botoşăneanu, membru al Sf. Sinod şi
vicar al Mitropoliei Moldovei. În anul 1919, P. S. Sa Gurie
trece ca vicar al arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, iar la
l Ianuarie 1920 este împuternicit de Sf. Sinod şi de guvern ca
locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, în locul P.
S. episcopului Nicodim, care s-a retras.
La 21 Februarie 1920, congresul eparhial alege cu
unanimitate de voturi pe P. S. Sa Gurie ca arhiepiscop al
eparhiei Chişinăului şi Hotinului, ca pe unul care întrunea
toate condiţiile stipulate în hotărârile congresului preoţimii
basarabene din Aprilie 1917, hotărâri aprobate şi de Soborul
din Moscova în 1918, cum şi în baza binecuvântării
Patriarhului Tihon din Moscova, tot din 1918.
În acest congres, ţinut în zilele de 19-25 Aprilie 1917,
preoţimea română basarabeană şi-a precizat astfel, în
vălmăşagul revoluţiei ruseşti, postulatele sale: „Să se
recunoască dreptul de autonomie bisericii din Basarabia, în
baza căreia să se înfiinţeze o mitropolie românească

basarabeană, cu chiriarh şi episcopi aleşi de către congresele
eparhiale din sânul şi rândurile Moldovenilor basarabeni, iar
graiul slujbelor şi în şcoli să fie cel moldovenesc”1.
După asidue tratative şi după ce Sf. Sinod din
Bucureşti, în acord cu guvernul, a recomandat întărirea P.
S. Sale Gurie, el a fost confirmat la 25 Decembrie 1920, prin
înalt decret regal, ca arhiepiscop titular al Chişinăului, iar la
29 Martie 1921 a fost învestit în această demnitate şi de
Regele Ferdinand al României. Instalarea sa în scaun a avut
loc la Chişinău în ziua de 16 Mai 1921 de către însuşi
Mitropolitul-Primat al României întregite, dr. Miron Cristea,
care a rostit şi cu această ocazie o cuvântare plină de cele
mai frumoase învăţăminte.
DISCURSUL MITROPOLITULUI-PRIMAT LA INSTALARE
Iată aproape în întregime cuvântarea Capului bisericii

române:
„Când pentru întâiaşi dată, atât ca oaspete cât şi ca
Mitropolit Primat al României întregite, am fericirea să urc scara
acestui tron arhiepiscopesc, o puternică emoţie a sufletului meu
mă îndeamnă să exclam împreună cu psalmistul: „Mare eşti,
Doamne, şi minunate sunt lucrurile mâinilor Tale şi nici un cuvânt
nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. Căci cu adevărat o
minune dumnezeiască stă la temelia însufleţitului praznic
bisericesc naţional de astăzi, precum a stat şi la temelia
festivităţilor serbate în aceste părţi în ultimii trei ani.
„Vechea Românie, micul regat al fraţilor noştri, a fost
marea nădejde a Românilor de pretutindeni, mai ales a acelor din
provinciile robite atâtor împărăţii străine. Marile popoare ale
bătrânei Europe s-au încăierat într-o luptă mondială. Mica
Românie nu putea rămâne nepăsătoare, fiind preocupată de
marele ideal al unirii naţionale. Astfel a trebuit să intre în luptă
alăturea de popoarele, care luptau pentru idealurile omenirii şi
1 Vezi: O pagină din istoria bisericii ortodoxe basarabene de Prot, S. Bejan.

pentru unitatea naţională a popoarelor robite. De partea lor era şi

nădejdea biruinţei. Când România a intrat în război, Ardelenilor şi
Bucovinenilor le-a căzut o piatră de moară de pe suflet. Eu, pe
atunci în Banat, cu sufletul plin de bucurie, am zis sfetnicului meu
de încredere: a sunat ceasul dezrobirii noastre!
„Dar bucuria nu ne-a fost deplină, căci în constelaţia
politică de atunci credeam că fraţii din Basarabia vor trebui să
rămâie şi pe viitor în robie. Dreptul Dumnezeu însă, care conduce
soarta popoarelor, astfel i-a încâlcit pe cei ce stau piedică în calea
Basarabenilor, încât tocmai Basarabia a fost aceea, care cu lacrimi
de bucurie a căzut mai întâi în braţele patriei mume, unindu-se cu
ea. Această favorabilă întorsătură pentru Moldovenii Basarabiei
n-a presimţit-o nici cea mai ageră minte, nici cea mai isteaţă
diplomaţie, ci a fost curat o minune dumnezeiască.
„În curând se împlinesc 100 de ani de când petrecea în
Chişinău vrednicul meu înaintaş Mitropolitul Ungro-Vlahiei,
Grigorie. Principatele Dunărene erau ocupate de Ruşi şi
Mitropolitul Grigorie s-a opus rechiziţionărilor samavolnice. De
aceea generalul rus Marcovici l-a exilat, poruncindu-i: „Părăsind
fără zăbavă oraşul Bucureştiului, să pleci spre sălăşluire în
Basarabia”. Păzind el aicea tendinţele de rusificare a elementului
românesc, a ştiut dezvolta tactul şi isteţimea ca să aducă din
Principate cărţi rituale româneşti şi să le împartă în sute de
exemplare la bisericile basarabene; ba a început chiar a traduce el
în româneşte cărţi bisericeşti, după cum însuşi zice: „ca să ajut
neamului şi fraţilor”.
„Iar acum după o sută de ani vine de la Bucureşti
Mitropolitul Primat, nu surghiunit, ci cu fruntea ridicată, ca
suprem ierarh al tuturor Românilor şi astfel şi al bisericii din acest
frumos colţ de ţară românească; vine nu exilat de un general rus,
ci împreună cu marele logofăt al treburilor bisericeşti sau cum îi
zicem astăzi cu ministrul cultelor, d. Octavian Goga, bine cunoscut
în aceste părţi din însufleţirea şi nădejdea pe care cu putere şi dar
de prooroc le-a propovăduit aici în cursul războiului, ca trimişi de
M. S. Regele tuturor Românilor ca să vă puie în frunte un ierarh
naţional, ieşit din sânul vostru; vine acest Mitropolit nu cu daruri
materiale, cu trei galbeni în pungă, câţi avea exilatul Grigorie, când
a plecat încoace, ci cu sufletul, cu inima plină de comori sufleteşti,
de dragoste părintească, din prisosul cărora să reverse şi asupra
iubiţilor fii credincioşi din Moldova dintre Prut şi Nistru.
„Sfântul Sinod al Bisericii autocefale ortodoxe române n-a

putut lăsa în vacanţă mai lungă scaunul arhiepiscopesc de aici, ci
în interesul obştesc şi în înţelegere cu ministrul cultelor şi cu
Coroana ţării a numit şi întărit în locul acesta drept arhiepiscop
titular şi definitiv pe Î.P.S. Sa părintele Gurie, faţă de care clerul şi
poporul de aicea a avut ocazie a-şi exprima încrederea sa.
„Părinte Gurie! Când Domnul a trimis pe proorocul Iezechil,
ca să propovăduiască cuvântul său, i-a zis: „Omule, du-te la casa
lui Israil şi propovăduieşte cuvântul meu, căci eu nu te trimit la
poporul ce are un grai străin şi o limbă necunoscută, ci la casa lui
Israil”. Astfel îţi zice şi frăţiei tale Sf. Sinod prin graiul meu:
Aşeză-te în mijlocul Basarabenilor şi le propovăduieşte Evanghelia
lui Christos nu în limbă străină, ci în dulcele grai al părinţilor; nu
cu frică, cu cutremur şi cu temere de „Pohod na Sibir”, ci cu
sufletul liber şi cu însufleţirea curată, izvorâtă din datoria sfântă de
a reîntrona credinţa şi cultura românească în toate colţurile
acestui ţinut, reînviind moştenirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, ca
să o putem lăsa curată şi românească moştenire urmaşilor noştri.
Fig. 121. Catedrala Sf. Mitropolii din Chişinău.
„Iubiţi ascultători! Astăzi tocmai se împlinesc 100 de ani de

când la mănăstirea de aici, Căpriana, întemeiată de Ştefan cel
Mare, s-a aşezat lespedea pe un mormânt scump tuturor

Românilor. Este mormântul marelui ierarh Gavriil Bănulescu-
Bodoni (mort 30 April 1821). Acest mare ierarh era, ca şi mine, fiu
al Ardealului, născut aproape de satul meu natal, în oraşul
Bistriţa, unde am petrecut copilăria şi am studiat opt ani de zile; a
fost dascăl la Năsăud, unde în curs de 4 ani mi-am terminat
studiile liceale. Ajuns ierarh al bisericii ruseşti, inima lui nici o
clipă n-a încetat să bată pentru durerile neamului românesc. La
1812, alipită fiind Basarabia la Rusia, el a ştiut a convinge pe Ţarul
pentru a întemeia această episcopie a Chişinăului şi Hotinului, la
care a fost numit ierarh şi Mitropolit.
„Viaţa bisericiască din timpul păstoriei sale a fost
totdeauna străbătută de duh românesc. La 1814 întemeiază o
tipografie cu ucenici de la Neamţul Moldovii. El înfiinţează şi
seminarul de aici cu limba de propunere românească, cu un
cuvânt episcopia avea caracter românesc. Eu mi-am ţinut de
datorinţă ca să ridic pe o clipă lespedea mormântului de la
Căpriana, ca să reînvie duhul românesc al marelui Ardelean, care
desigur prin graiul meu va străbate ca o ploaie mănoasă peste
frumoasele plaiuri şi bogatele văi ale mândrei Basarabii, făcând să
înverzească şi să înflorească iarăşi câmpiile româneşti ale acestui
colţ de ţară, pregătind o bogată roadă pentru biserica şi cultura
românească. de la Bănulescu şi până astăzi Basarabia n-a mai
avut ierarh român. Deci frăţia ta, ca primul român, fii un vrednic
urmaş al exarhului şi mitropolitului Gavriil Bănulescu, ca pe urma
propovăduirilor noastre de la această instalare canonică şi legală, a
sfaturilor ce ţi le-am împărtăşit în Sf. Sinod şi pe urma muncii I. P.
S. Tale şi a împreună lucrătorilor în via Domnului să se
înfăptuiască cuvintele Mântuitorului Iisus ce le-a zis când a intrat
în casa lui Zahei: „Astăzi s-au făcut mântuirea casei acesteia, căci
fiul omului a venit să cerceteze şi să facă fericit ceea ce era
pierdut”.
„Părinte Gurie! Fii vesel că poţi exclama cu psalmistul:
„Soarta mea a căzut într-un mod plăcut, căci mie mi s-a dat o
frumoasă moştenire”. Da, este adevărat că la Chişinău ai cea mai
frumoasă şi mai bogată poziţie din întreagă biserica românească;
dar fii conştient că ai şi situaţia cea mai grea dintre toate, căci
stăpânirea ţaristă acum prăbuşită, a înăbuşit şi înstrăinat sufletul
românesc din multe părţi ale acestei provincii, a rărit rândurile
răzeşilor lui Ştefan cel Mare, ducându-i pe mulţi şi colonizându-i
până prin Caucaz şi prin îndepărtata Siberie.
„Biserica e acum datoare a conlucra cu toţi factorii pentru

a recâştiga ce s-a pierdut în năzuinţele noastre. N-avem faţă de
nimenea nici o tendinţă agresivă. Din contră, ca biserică, nutrim
toată simpatia faţă de vecinii noştri Ruşi, cărora le dorim să le
ajute Dumnezeu a-şi reaşeza ţara iarăşi în făgaşe normale, spre a
putea din nou propăşi şi înflori, Acest popor uriaş, de 150
milioane, este chemat a contribui şi pe viitor în măsură însemnată
la progresul lumii. El nu ne poate lua în nume de rău dacă noi,
Românii, o mână de oameni, nu putem admite să pierdem nici un
suflet de om. Deci noi suntem datori memoriei strămoşilor noştri,
lui Ştefan cel Mare, a restatornici în deplină curăţenie ţara lor. În
năzuinţa noastră nu facem decât, vorba lui Mircea cel Bătrân: „Eu
îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”, reparând nedreptăţile
strigătoare la cer din trecut.
„Frăţiei Tale se potrivesc cuvintele lui Moise: „Tu ai ajuns
uns, fiule, pe urma unei mari biruinţe”. Adevărat, dar să nu uiţi că
atmosferele sociale înalte sunt încărcate de păcatul încrederii şi al
trufiei. Deci, în năzuinţele tale, caută ca acolo sus să nu-ţi pierzi
cumpătul, fii cu tact, cu răbdare, cu smerenie, căci numai
smerenia susţine durabil cele înalte. Mai ales în acesta timpuri de
tranziţie, de prefacere şi de generală enervare, se ivesc în mod
firesc adeseori vederi contradictorii mai multe decât în împrejurări
normale, Ascultă-i pe toţi cu aceeaşi părintească bunăvoinţă,
stăvileşte cu creştinească iertare şi dragoste pornirile de răzbunare,
căci numai aşa se va putea desluşi calea ,,media aurea”, care duce
spre binele obştesc. Fi însuţi şi îndeamnă pe toţi împreună
lucrătorii să fie blânzi, iertători, cu mâni curate, dezinteresaţi şi
mai ales drepţi faţă de toţi, căci dreptatea garantează pacea şi
liniştea unei munci rodnice”.
RIDICAREA UNUI BLESTEM
Profitând de acest prilej, Mitropolitul Primat a mai

săvârşit la Chişinău o mare faptă românească şi
creştinească. Ştiind că poporul moldovean din stânga
Prutului, când s-a văzut despărţit la 1812 de fraţii săi din
dreapta lui, numea mereu apa despărţitoare: „Prutule, râu
blestemat!”, „Prutule, apă amară!” etc., a ţinut ca el, în
persoană, să ridice acest blestem.
În acest scop înaltul ierarh a rostit în faţa marii

mulţimi a poporului basarabean o cuvântare înălţătoare, în
care, după ce a accentuat că „setea şi căldura ostaşilor
gloriosului rege Ferdinand I au scăzut vadurile Prutului, l-au
trecut şi au curăţit ţărişoara de străini, încât s-a putut alipi
la sânul patriei mume”, a terminat cu următoarele cuvinte:
„Rămâne acum, ca Noi – supremul ierarh al bisericii române,
în prezenţa Preasfinţiilor episcopi şi a sute de preoţi – să dezlegăm
cu darul moştenit de la Sf. Apostoli blestemul poporului, ca de-aci
înainte Prutul să fie chinga puternică, care va lega pe vecie Moldova
din dreapta şi stânga lui şi pe ambele cu patria mumă”.
Pentru completarea fazelor, prin care a trecut biserica
basarabeană până la reîntoarcerea ei la sânul bisericii-mame
autocefale române, de la care fusese dezlipită în chip
samavolnic la 1812, vom adăuga că prin art. 2 din legea de
la 5 Mai 1925 s-a hotărât înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei
cu eparhiile: 1) arhiepiscopia Chişinăului şi 2) episcopia
Cetăţii Albe-Ismail, s-a împlinit dorinţa clerului şi norodului
basarabean, nutrită de atâta vreme.
Din judeţele Hotin, Bălţi şi Soroca s-a înfiinţat
episcopia Hotinului, care ţine de Mitropolia Bucovinei. În
fruntea ei se află distinsa personalitate a P. S. Sale episcopul
Visarion Puiu.
NOTE BIOGRAFICE
Arhiepiscopul Gurie Grosu s-a născut la l Ianuarie

1877 în comuna Nimorani, jud. Chişinău, unde tatăl său era
cântăreţ bisericesc. A făcut şcoala primară în mănăstirea
Curchi, jud. Orhei, seminarul inferior şi cel teologic la
Chişinău, iar academia teologică la Kiew.
Intrat în slujba bisericii, a îmbrăţişat în 1902 viaţa
călugărească, fiind tuns monah în mănăstirea Noul Neamţ
din jud. Tighina, primind numele de Gurie. Numit în 1902
misionar în Basarabia, în 1904 vizitează România şi în 1906
este unul dintre întemeietorii revistei bisericeşti populare
Luminătorul, care apărea în limba română şi al cărei redactor
şi corector era. De asemeni a editat mai multe cărţi

româneşti cu litere slavone în „Tipografia eparhială”, printre
ai căreia întemeietori se număra. Această activitate
românească i-a adus din partea
guvernului rusesc, în 1909,
arhimandritului Gurie exilul într-o
mănăstire din Smolensk. Mai târziu îl
găsim director al şcolii pregătitoare de
învăţători pentru şcolile bisericeşti din
Alexandrowsk-Gruşewsk, de unde, în
1914, a trecut în aceiaşi calitate la şcoala
din Şamovka, gubernia Cherson.
În 1917, când împrejurările devin
prielnice redeşteptării Basarabiei, vine la
Chişinău, unde lucrează pentru
naţionalizarea învăţământului, publicând
Fig. 122. Î.P.S.Sa
cu litere latine Abecedarul său, pe care îl
Gurie Grosu,
publicase în limba românească, dar cu Mitropolitul
litere slavone, încă în anul 1909. A luat o Basarabiei.
parte activă la evenimentele mari ale
Basarabiei, din anii 1917 şi 1918, activitate care l-a indicat
apoi spre a ajunge primul ierarh al bisericii române
basarabene.
Arhiepiscopul Gurie a publicat o mulţime de cărţi
literare şi bisericeşti, dintre care trei în limba rusă şi printre
care cităm „Cele mai însemnate momente din istoria
tipăriturilor moldoveneşti din Basarabia”, alte trei în limba
românească cu litere slavone şi vreo opt cu litere latine. Între
acestea din urmă amintim: „Foloasele solidarităţii sociale şi
primejdia anarhiei”, „Alfavita sufletească”, „Filocalia” etc.
5. LA EPARHIA RÂMNICULUI-NOUL SEVERIN:

BARTOLOMEI STÂNESCU
Printre ierarhii, care au fost aleşi sub noul

Mitropolit-Primat dr. Miron Cristea, se află şi P.S.Sa
Bartolomei Stănescu, actualul episcop al eparhiei

Râmnicului-Noul Severin.
Episcopia Râmnicului-Noul Severin este cea mai
veche episcopie, românească. Ea datează de la 1370 ca
Mitropolie a laturii Ţârii Munteneşti dinspre Severin şi a luat
fiinţă în timpul domniei lui Vladislav Basarab, care a alipit
de Ţara Românească Banatul Severinului, stăpânit de
Unguri. Eparhia Severinului a avut însă o existenţă cam
şubredă, din cauza că Severinul a fost când sub dominaţia
Ungurilor, când sub acea a Românilor, până sub Mircea cel
Mare (1386-1418), care l-a avut în stăpânire tot timpul
domniei sale. După moartea voivodului Mircea, Severinul
fiind luat, în 1419, de către Unguri, eparhia ortodoxă a
Severinului a încetat de a mai exista, pentru a reînvia apoi
între anii 1496-1508, sub domnia lui Radu cel Mare.
Reşedinţa eparhială mutându-se din diferite motive la
Râmnic, eparhia a luat numele de „Râmnic-Noul Severin”,
deoarece jurisdicţia ei a continuat să se întindă peste fostul
teritoriu al eparhiei Severinului. Pe vremuri episcopii
eparhiei Râmnicului-Noul Severin se întitulau şi
„arhiepiscopi ai Râmnicului şi a toată Mehadia”.
Vechia Mitropolie a Severinului se întindea peste
întreg teritoriul cuprins între Olt şi Tisa, adică Oltenia şi
ţinutul Timişoarei, pe atunci numit Banatul Saverinului.
Numărul episcopilor, care au păstorit eparhia Râmnicului
până în timpul de faţă, se ridică la 45, plus încă 2 arhierei
locotenenţi.
În primăvara anului 1921 a fost ales în fruntea
acestei episcopii girantul ei, arhiereul Bartolomei Băcăuanu,
care a fost instalat cu mare pompă în ziua sfintei Dumineci a
Floriilor (9/22 Aprilie 1921) de către însuşi
Mitropolitul-Primat dr. Miron Cristea, care a rostit cu acest
prilej o foarte instructivă cuvântare. Reproducem dintr-însa
următoarele părţi:
CUVÂNTAREA MITROPOLITULUI – PRIMAT
„În jurul acestui tron episcopesc, între zidurile acestei

istorice biserici, în atmosfera curată a acestui frumos şi atât de
românesc oraş şi a episcopiei întregi, transpiră duhul unor
frumoase tradiţii bisericeşti, culturale şi naţionale, căci de veacuri
a curs în eparhia Râmnicul-Noul-Severin o puternică viaţă
românească.
„Aşa numitul „popa Nicodim” (1406) pe pământul acestei
episcopii a întemeiat cele dintâi sf. mănăstiri la Români: la Vodiţa
(1369) şi Tismana (1385). Ucenicii lui duc duhul jertfelor pentru
asemenea aşezăminte şi la fraţii de dincolo de munţi: în Ardeal şi
Bănat. Tot în această episcopie se află Bistriţa Craiovenilor, Cozia
cu monumentul scump al lui Mircea Cel Bătrân, Arnota cu trupul
lui Matei Basarab, Hurezul cu minunăţiile de neîntrecută artă
românească a lui Vodă Brăncoveanu, Govora cu vechea tipografie
(1639) şi multe altele.
„Iar tronul acesta arhieresc a fost ilustrat de vestiţi
chiriarhi, cum a fost iscusitul şi genialul Antim de la Ivir
(1705-1708), care a întemeiat aci cea dintâi tipografie românească,
de unde au inundat cărţi bisericeşti şi culturale în toate colţurile
româneşti, ducând pretutindeni farmecul slovei româneşti şi tăria
conştiinţei de neam; învăţatul Darnaschin, numit Dascălul
(1708-1725), care a tradus în româneşte cărţi rituale şi mai ales
faimoasele sale minee, tipărite de Kesarie. Cu evlavioasă sfială
amintim şi numele lui Calinic (1850-1858), care în ochii poporului
a trecut de sfânt pentru viaţa-i plină de înfrânare, curăţenie şi
bunătate. În timpurile mai noi Ghenadie Enăceanu (1886-1898) şi
Atanasie (1898-1909) au continuat cu vrednicie tradiţiile culturale
ale trecutului.
„Tradiţiile naţionale întregesc această strălucită viaţă.
Urmele podului lui Traian din apropierea Turnului-Severin sunt
pentru credincioşii acestei episcopii şi pentru toţi Românii nu
numai o amintire a originalei noastre, ci şi un memento al misiunii
de propagatori ai civilizaţiei latine în acest colţ de lume,
înteţindu-ne la o muncă temeinică, ca să putem, nu din gură, ci cu
fapte îndeplini acest rol. Banul Craiovei Mihai Viteazul ne este o
statornică pildă cât de departe trebuie să meargă jertfa pentru
binele ţării, pentru închegarea şi întărirea ei. Iar Olteanul Tudor
Vladimirescu, întemeietorul democraţiei româneşti, ne învaţă, că
democraţia trebuie să fie în veci întemeiată pe iubirea de biserica

strămoşească, de pământul şi poporul românesc, precum transpiră
atât de convingător din toate proclamaţiile şi faptele lui.
„În timpul când s-au unit o parte din Ardeleni cu Roma şi
au rămas aproape un veac fără arhipăstor, aicea s-au strecurat pe
căi neumblate diecii bisericuţelor ardelene, care s-au îndeletnicit
cu psaltirea şi sfintele cântări, şi primind hirotonia de preoţi s-au
întors tot pe ascuns acasă, susţinând continuitatea credinţei
strămoşeşti şi a unităţii noastre religioase.
„Ardealul a căutat să răsplătească Râmnicului aceste bune
servicii, dându-i la întemeierea seminarului teologic de aici (1767)
profesori, cum a fost preotul Vasile Theodorescu, Ioan Procopie, în
frunte cu directorul Radu Tempea, fost viceprotopop al Braşovului.
Fig. 123. Catedrala episcopală din Râmnicul-Vâlcea.
„Din tradiţiile acestui bogat trecut vor izvorî îndemnuri

puternice atât pentru Frăţia Ta cât şi pentru clerul din partea
locului în munca pe căile odată bătătorite, dar unele iarăşi
înţelenite.
„Râmnicul este în Oltenia un orăşel frumos, sănătos, într-o
situaţie romantică, locuit de o viţă viguroasă a neamului, care a
dovedit totdeauna o pronunţată energie românească, e lipsit de
condiţiile unei mişcări comerciale în linii mari, care să lege privirile
spre cele pământeşti şi materiale. Şi astfel această linişte

sănătoasă a codrilor e un loc prielnic pentru o aleasă viaţă
superioară, culturală. trebuieşte numai un îndrumător priceput şi
dibaci, care, călăuzit de dragostea lui Christos şi de neam, să
croiască directivele, ce duc mereu înainte, Acest îndrumător nu
poate fi altul mai bun decât episcopul.
Iată de ce te-am aşezat aicea pe Prea Sfinţia Ta, unul din
cei mai învăţaţi clerici şi ierarhi ai bisericii noastre, ca să reînvii şi
continui frumoasele tradiţii de odinioară şi bisericeşti şi culturale şi
naţionale şi artistice, conducându-ţi turma după sfaturile
apostolului Pavel cu înţelepciune, cu iubire, cu blândeţe, cu duhul
iertării, cu mâni curate, cu fapte bune spre limanul mântuirii”.
NOTE BIOGRAFICE
Episcopul Bartolomei Stănescu s-a născut în comuna

Flămânda, satul Ciuperceni, jud. Teleorman, din părinţi
ţărani. După terminarea şcolii primare, a făcut seminarul la
Bucureşti (1889-1897), după care a
urmat tot aici cursurile facultăţii de
teologie până la 1902. La 1905 a intrat în
monahism şi a fost trimis ca ierodiacon la
capela română din Paris, unde, pe lângă
anumite cursuri de teologie audiate la
facultăţile catolică şi protestantă, a
studiat dreptul şi sociologia, dobândind
licenţa în drept. În 1911 şi-a susţinut la
Universitatea din Paris teza de doctorat în
sociologie cu profesorul Dürkheim.
Reîntors în ţară la 1912, a fost
sfinţit arhiereu cu titlul de Băcăuanu şi în Fig. 124. P.S.Sa
Noiembrie acelaşi an a fost numit episcopul
administrator al Casei bisericii. În toamna Bartolomei
anului 1913 a fost delegat ca Stânescu
administrator bisericesc cu atribuţiuni de al Râmnicului-
episcop în Quadrilaterul nou (Dobrogea), Noul Severin.
recucerit în acel an de la Bul-gari, spre a
organiza biserica naţională, iar în Decembrie, acelaşi an, a
fost numit profesor de exegeza Noului Testament la

facultatea de teologie din Bucureşti, în locul răposatului dr.
I. Cornoiu.
După războiul de între-gire a neamului a fost delegat
să conducă episcopia de Argeş şi apoi pe cea de Râmnic şi
Noul Severin până în primăvara anului 1921, când a fost
ales de marele colegiu electoral episcop titular al acestei
frumoase şi de D-zeu binecuvântate eparhii.
P. S. S. episcopul Bartolomei este unul dintre cei mai
învăţaţi ierarhi ai bisericii noastre, fiind un apărător
recunoscut al ortodoxismului român.
6. ÎNFIINŢAREA EPISCOPIEI MILITARE
Experienţa câştigată în marele război european,

scoţând în relief greutăţile ce le-a întâmpinat, în cursul
campaniei, clerul nostru, mobilizat în grabă, apoi curentele
subversive şi bolşevice de după crâncenul măcel, ajutate de
bolnăvicioasa mentalitate postbelică, au impus şi în armata
noastră necesitatea creării clerului militar activ. La realizarea
acestei instituţii a contribuit mult un raport judicios adresat
Sf. Sinod de către părintele Const. Nazarie, fostul şef al
serviciului religios din armata noastră, raport publicat mai
târziu sub titlul: „Activitatea preoţilor de armată în campania
din 1916-1918. Bucureşti. 1921”.
Bazat pe acest raport, Sf. Sinod, apreciind folosul
real, pe care l-ar putea aduce preotul militar activ instituţiei
armatei, deci ţării şi neamului, ferind pe soldaţi de mrejele
curentelor subversive, a intervenit la ministerul de război în
acest sens. În acelaşi timp şi în acelaşi sens a intervenit la
guvern cu toată autoritatea sa şi Mitropolitul-Primat dr.
Miron Cristea, care cunoştea din însăşi activitatea sa
pastorală contribuţia folositoare a clerului militar activ.
Graţie acestei intervenţiuni, ministerul de război, fără a mai
tărăgăna lucrurile, a alcătuit un proiect de lege, care, votat
de Corpurile legiuitoare în Iulie 1921, s-a şi publicat în
Monitorul Oficial sub titlul: „Legea privitoare la organizarea

clerului militar”.
ARDELENII ÎN FRUNTEA
EPISCOPIEI MILITARE
În baza acestei legi, cel dintâi episcop al armatei a fost

numit protopopul Braşovului, dr. Vasile Saftu. A murit însă
subit, înainte de a fi hirotonit.
În locul lui, la propunerea Sf. Sinod şi la
recomandarea ministerului de război, a fost numit episcop al
armatei, prin înaltul decret No. 1286 din 1923, protopopul
Albei Iulii, Ioan Teculescu, care, călugărindu-se, a luat
numele de Justinian. Deodată cu învestitura regală a noului
episcop s-au recunoscut toate drepturile de preoţi activi şi
celor 4 preoţi activi preluaţi din armata austro-ungară, iar
prin înaltul decret 5749 din 1924 s-au recrutat dintre
preoţii, care au însoţit armata în cursul războiului, încă 11
preoţi. Aceşti 15 preoţi, în frunte cu episcopul, au format
primele cadre ale clerului militar activ în armata română.
Din cauza greutăţilor financiare numărul lor nu s-a
putut spori, aşa după cum cer nevoile armatei. Azi avem
abia 41 preoţi activi şi anume: l episcop cu gradul de general
de brigadă, 1 protoereu cu gradul de colonel, 2 protoerei cu
gradul de locotenenţi-colonei, l protoereu cu gradul de maior
şi 34 prezbiteri cu gradul de căpitan. În garnizoanele, în care
nu avem preoţi militari activi, îndeplinesc acest serviciu
preoţii din enoriile civile cu titlul de confesori-diurnişti.
Pentru a-şi cunoaşte fiecare preot cercul activităţii
sale în sânul armatei, s-a aprobat de consiliul de miniştri în
Aprilie 1924 un regulament al clerului militar activ, care,
sancţionat prin înaltul decret regal No. 1970 din 18 Iunie
1924, s-a pus imediat în aplicare, iar în anul 1928 s-a
compus regulamentul serviciului religios în timp de pace şi
război, prin care s-au completat legiuirile necesare pentru o
funcţionare binefăcătoare a acestei instituţii.
ACTUALUL EPISCOP MILITAR Dr. IOAN STROIA
După alegerea episcopului militar

Justinian Teculescu ca episcop al eparhiei
Cetatea Albă şi Ismail din Basarabia, i-a
luat locul protopopul Sibiului, dr. Ioan
Stroia, care a fost numit prin înaltul decret
No. 2008 din 1925. Conform legii clerului
militar, reşedinţa episcopului armatei ar
urma să fie în Bucureşti. Din lipsa însă de
local corespunzător, în capitală, i s-a pus la
dispoziţie, cu începere de la l Noiembrie
1928, Palatul regal de lângă catedrala Fig. 125. P.S.Sa
încoronării din Alba Iulia. El poartă titlul dr. Stroia,
de: episcop de Alba Iulia şi inspectorul episcop de Alba
clerului militar. Iulia şi inspector
Episcopul Stroia s-a născut în al clerului
Cacova Săliştei, jud. Sibiu, în 1865. militar.
Liceul l-a terminat în Braşov, iar studiile
teologice în Seminarul Andreian din Sibiu, în anii
1887-1890, deodată cu actualul Patriarh. Studiile
universitare le-a făcut în Iena, Budapesta şi Lipsca, unde a
luat doctoratul în filosofic, pedagogie şi istorie. Reîntors
acasă, a funcţionat mai întâi în cancelaria consistoriului
arhiepiscopesc din Sibiu până în Septembrie 1894, când a
fost numit profesor suplinitor la secţia pedagogică a
Seminarului Andreian, în locul profesorilor dr. D. P. Barcianu
şi D. Comşa, care plecau la Vaţ, să-şi facă osânda ca şi
condamnaţi în celebrul proces al Memorandului. În
Septembrie 1895 a trecut profesor la secţia teologică pentru
catedra de istorie bisericiască şi teologia morală.
Ca profesor seminarial a publicat următoarele tratate
din sfera teologiei: Momentele etice din cuvântarea lui
Christos de pe munte (Sibiu 1896) şi Idealurile morale. Priviri
istorice asupra celor mai marcante sisteme de etică (Sibiu
1901), iar pe terenul pedagogic a scos, în tovărăşie cu dr. D.
P. Barcianu, D. Comşa şi dr. P. Şpan, Foaia Pedagogică.
În anul 1901 a intrat în administraţia bisericiască,

mai întâi ca protopop în Sălişte, apoi în Sibiu. În calitatea sa
de protopop şi inspector şcolar confesional s-a dedicat cu
trup şi suflet şcolii primare confesionale, pentru care se
pregătise şi care, pentru Ardeleni, avea o mare importantă
naţională şi politică. La iniţiativa sa s-au clădit şi renovat un
număr însemnat de şcoli şi case parohiale, între ele şcoala şi
casa protopopească din Sălişte şi şcoala centrală din Sibiu,
edificii şi azi impunătoare şi grăitoare de jertfa, pe care
neamul nostru, apăsat şi sărac, a putut-o face pentru
cultura sa, sub o bună conducere.
Fig. 126. Biserica Încoronării din Alba Iulia cu clopotniţa şi palatul,

care serveşte ca reşedinţă pentru episcopul armatei.
Despoiată fiind şcoala română de manuale, în urma

deselor confiscări, a scos, în colaborare cu D. Lapedatu şi I.
Crişan din Sălişte, abecedarul şi cărţile de cetire pentru toate
clasele primare, cele mai bine îngrijite manuale şcolare de pe
acea vreme.
Rolul ce l-a avut protopopul Stroia în viaţa Românilor
din Transilvania, ca membru în sinod şi congres şi ca
membru în toate comisiile şi anchetele şcolare pentru

elaborarea planului de învăţământ şi pentru apărarea
independenţei şcolii noastre, a avut drept urmare că în 1907
guvernul maghiar i-a sistat salariul de la stat, iar în 1916 a
fost deportat şi internat cu familia, având în drum spre
Oradea Mare a îndura toate mizeriile, la care au fost expuşi
Românii luaţi la ochi de stăpânirea maghiară.
Cu revărsatul zorilor noi pe orizontul vieţii noastre
naţionale, cerând noua noastră organizare, în cadrele
României Mari, pe toate terenele vieţii publice, oameni bine
pregătiţi, a fost invitat de Consiliul dirigent să primească la
începutul anului 1919 să facă pe inspectorul de şcoli al
judeţului Sibiu. Mai târziu fu numit şi ca inspector al
circumscripţiei Sibiu, însărcinări, în care cu tact şi pricepere
a organizat şcoala română de stat, armonizând interesele
statului cu interesele bisericii, lucrând intensiv şi ca
membru în comisia pentru elaborarea programei analitice a
şcolii primare şi câştigându-şi prin toate acestea
recunoştinţa autorităţii superioare.
Rămas văduv, oferindu-i-se în 1923 postul de
consilier în consistoriul bisericesc din Sibiu, a revenit iarăşi
în serviciul bisericesc. Întrunind încrederea factorilor de sus,
după doi ani, în 1925, a fost ridicat la demnitatea de episcop
al armatei şi inspector al clerului militar. În această calitate,
prin inspecţiile sale în toate garnizoanele ţării, lucrează
neobosit la completarea organizării clerului militar şi
susţinerea în armată a virtuţilor ostăşeşti, care au salvat în
trecut neamul şi ne-au creat nouă, generaţiei de azi,
România Mare, pe care iarăşi numai prin virtuţile
înaintaşilor noştri o putem conserva şi întări.
7. LA EPARHIA VADULUI, FELEACULUI ŞI CLUJULUI,

REÎNFIINŢATĂ: NICOLAE IVAN
Episcopia de azi a Clujului s-a ridicat din ruinele

celor două episcopii de pe vremuri: a Vadului şi Feleacului.
Episcopiile acestea au existat prin veacul al 15-lea, din zilele
lui Ştefan cel Mare, care le-a dat fiinţă, până la 1631
neîntrerupt. Istorici sârguitori au dezgropat până acum o
serie de 13 episcopi în eparhia Vadului, începând cu Ilarion
de la 1523, apoi Varlaam 1527, Atanasie, vlădicul luptător
alături cu Petru Rareş; apoi cronicarul Eftimie, venit de la
mănăstirea Neamţu din Moldova, un aprig apărător al
ortodoxiei împotriva calvinismului; Ion Cernea, adus de
Mihai Viteazul de la mănăstirea Tismana; Spiridon şi
învăţatul Dosoftei, veniţi din Moldova ca să ţină vie flacăra
credinţii şi dragostea de limbă pe aceste plaiuri. Şi se vede că
aceşti vlădici şi-au împlinit chemarea cu râvnă apostolică şi
roade bune, dovadă împrejurarea că hrisoavele acelor vremi
pun această episcopie în locul al doilea, după mitropolia de
la Alba Iulia sau Bălgrad.
Pornirile duşmănoase ale curentului de calvinizare,
precum şi acţiunea catolicilor ardeleni de a sugruma sufletul
poporului românesc şi a şterge acest neam de pe suprafaţa
pământului, au dat lovitura de moarte şi acestei episcopii, pe
care actele de volnicie ale stăpânirii au desfiinţat-o cu totul.
Amintirea ei au păstrat-o numai foile veştede ale hrisoavelor
şi titulatura vlădicilor ardeleni până azi.
Chestia reînfiinţării acestei episcopii a preocupat
mereu mintea mitropoliilor ortodocşi din Sibiu, începând de
pe timpul lui Şaguna, dar vitregia vremurilor s-a opus.
Întregirea neamului a adus cu sine, cum era şi firesc,
inevitabila restitutio in integrum. În anul 1921, Oct. Goga,
p-atunci ministru al cultelor, prezintă Parlamentului un
proiect de lege pentru reînfiinţarea episcopiei Vadului şi
Feleacului, cu reşedinţa în Cluj, proiect, care se votează de
ambele Corpuri legiuitoare cu mare însufleţire.
CUVÂNTAREA MITROPOLITULUI-PRIMAT LA SENAT
Cu prilejul discuţiei ce a avut loc în Senat asupra

acestui proiect, în ziua de 24 Februarie 1921, Mitropolitul-
Primat dr. Miron Cristea a susţinut legea, rostind următoarea
cuvântare:
„Domnule preşedinte! D-lor senatori! Prin proiectul de lege,

care ni s-a supus discuţiei noastre, nu facem decât să reînviem o
veche tradiţie a strămoşilor noştri şi anume să revenim la
moştenirea marelui şi sfântului voivod al Moldovei, Ştefan cel Mare.
„Într-adevăr, Ştefan cel Mare, după cum ne spune istoria, la
sfârşitul veacului al 15-lea, când devenise Domn peste o parte
însemnată din nordul Transilvaniei până la Ciceiu, după vechile
obiceiuri ale vechilor Domni, atât moldoveni, cât şi munteni, a
împlântat crucea, troiţa credinţei noastre strămoşeşti, în părţile
acestea îndepărtate şi a înfiinţat în comuna Vadului o frumoasă şi
sfântă mănăstire, închinând-o Maicii Domnului, şi totodată o nouă
episcopie ortodoxă română, aducând, din Suceava istorică episcop
sfinţit.
„Istoria ne mai spune că primul episcop sfinţit a fost Ilarion
pe la 1523, iar la 1529 aminteşte istoria pe un altul, Atanasie, care
de Petru Rareş Vodă a fost folosit şi în delicate misiuni diplomatice.
În afară de aceştia, istoria mai aminteşte alţi 12 episcopi, cu titlul
de episcopi ai Vadului.
„Timpurile vitrege au adus cu sine, după pierderea acelor
părţi nordice ale Ardealului, că s-au pierdut şi aşezămintele făcute
de înaintaşi, dar nu s-au pierdut, onor. Senat, frumoasele
tradiţiuni, care au ars veacuri întregi sub cenuşă, cum arde focul
cel sacru, până aţi venit frăţiile voastre cu ostaşii din vechiul regat,
care, cu suflul vitejiei lor, au împrăştiat spuza şi cenuşa
opresiunilor duşmane, încât astăzi putem reface aceste frumoase
tradiţii, prin proiectul înfăţişat – vorbind în limba timpului lui
Ştefan-cel-Mare – de logofătul trebilor bisericeşti, d. Octavian Goga.
(Aplauze).
„Vadul este azi o mică comună, un sătuleţ, pe care d. T.
Mihali îl cunoaşte mai bine, căci este în patria sa restrânsă, în
judeţul Solnoc-Dobâca (Someş). El păstrează ca amintiri din timpul
lui Ştefan-cel-Mare numai două locuri: aşa numitul „Râtul
Vlădicului” şi „Moara Vlădicului”.
„Aceasta este una din temeliile, pe care vrem s-o aşezăm
noii episcopii de la Cluj, a Vadului, iar a doua tradiţie sau temelie
este a Feleacului, pe care proiectul, din scăpare de vedere, nu o
scoate la iveală.
„Feleacul este o comună românească din preajma Clujului.
Frăţiile voastre, care v-aţi ocupat cu cele de dincolo de Carpaţi,
cunoaşteţi „Cântecul lui Iancu”, care eternizează oştile ce coborau
din Munţii apuseni spre Clujul duşmanilor noştri:
„Pe drumul Feleacului

Merge oastea Iancului”.
„În acest Feleac era la 1488 o episcopie, unde era episcop
un Marcu. Istoria mai aminteşte pe Petru şi pe Dancu, pe care
istoricul Iorga îl face identic cu un Daniil, care zidise acolo o
biserică gotică a Sf. Paraschiva, care este şi astăzi în stare bună.
Acolo încă găsim urmele marelui Voivod Ştefan-cel-Mare.
La 1493, Isac, vistierul lui Ştefan-cel-Mare, a dăruit
episcopiei de la Feleac o prea frumoasă Evanghelie ferecată în
argint. Mi se pare că este aceeaşi, care se păstrează şi astăzi şi are
istorica inscripţie că aci în Feleac este chiar o mitropolie ortodoxă.
Eu cred că în proiect s-a scăpat din vedere această tradiţie
a lui Ştefan-cel-Mare, de aceea numeşte episcopia numai
„Episcopia Vadului”. Eu fac propunerea ca această episcopie să se
cheme a Vadului, Feleacului şi a Clujului”, care e azi centrul politic
şi cultural al întregului ţinut, pentru ca astfel să se reînfiinţeze
ambele aceste două tradiţii strămoşeşti.
„După aceasta, d-lor senatori, eu nu vă cer votul, căci sunt
convins că toţi îl veţi da cu toată dragostea – ca fii buni ai legii
strămoşeşti simţiţi la fel – votând în unanimitate acest proiect de
lege, ci închei cu cuvintele: Fericiţi să vă simţiţi astăzi că v-a
învrednicit Dumnezeu ca, prin votul ce-l veţi da ca nişte nepoţi
aleşi ai marilor înaintaşi, să reînviaţi frumoasa tradiţie şi moştenire
a lui Ştefan-cel-Mare şi Sfânt (Aplauze).
„Promulgându-se legea reînfiinţării episcopiei, Sinodul
diecezan, în şedinţa sa din 15/28 Septembrie 1921, sub
preşedinţia Mitropolitului dr. Nicolae Bălan, a ales ca episcop pe
arhimandritul Nicolae Ivan cu 31 voturi contra 27, date prof. dr.
Pavel Roşca. Hirotonirea nou alesului episcop s-a făcut în catedrala
din Sibiu în ziua de 4 Dec. 1921, de către mitropolitul dr. Nicolae
Bălan, episcopii Ion I. Pap de la Arad şi Roman Ciorogariu de la
Oradea-Mare. Învestitura solemnă s-a săvârşit la 8 Decembrie în
Palatul regal din Bucureşti în prezenta Mitropolitului-Primat dr.
Miron Cristea şi a ministrului de culte Oct. Goga, iar instalarea în
scaunul episcopesc în ziua de 19 Decembrie 1921.
NOTE BIOGRAFICE
Noul episcop Nicolae Ivan s-a născut la 17 Mai 1855,

în comuna Aciliu, jud. Sibiu. După luarea bacalaureatului la
gimnaziul de stat din Sibiu şi a terminării studiilor teologice
în seminarul Mitropoliei din Sibiu, a funcţionat timp de 7 ani
(1877-1884) ca învăţător harnic în fruntaşa comună Săliştea
Sibiului. De aici a trecut în serviciul statului ca preot la
penitenciarul din Aiud şi profesor de religie la gimnaziul de
aici. În 1890 a fost chemat la Sibiu, unde i s-a încredinţat
direcţia ziarului Telegraful român, organul mitropoliei, al
cărui apreciat colaborator extern fusese de o serie de ani. În
1892 a fost ales protopop la Alba Iulia, unde s-a distins
printr-o activitate extraordinară, înfiinţând şcoli şi zidind
biserici.
Administrând câtva timp şi
protopopiatul; din Orăştie, a scos aici
prima gazetă românească din localitate,
sub titlul Revista Orăştiei, având între
colaboratori şi pe actualul Patriarh dr.
Miron Cristea, pe vremea când era
învăţător la şcoala primară din acest
oraş.
În anul 1897 a fost ales asesor al
consistoriului arhidiecezan din Sibiu,
unde a muncit cu râvnă până în 1919,
sporind finanţele arhidiecezei.
Fig. 127. P.S.Sa În 1919 a fost ales preşedinte al
consistoriului eparhial din Cluj, din nou
Nicolae Ivan,
episcopul eparhiei înfiinţat în vederea reînfiinţării vechii
Vadului, episcopii. În această calitate, după mari
Feleacului străduinţe, a cumpărat două case pe
şi Clujului. seama diecezei şi a iniţiat o vastă colectă
pentru zidirea catedralei din Cluj, care în
curând va fi o mândrie arhitectonică a acestui oraş. Locul
pentru ridicarea catedralei – unul din cele mai frumoase – a
fost obţinut tot graţie stăruinţelor sale neobosite.
Cu începere din anul 1880, Nicolae Ivan a luat o vie

parte la viaţa culturală, bisericiască şi politică a fraţilor
noştri din Ardeal, purtând lupte acute cu Saşii pentru
dobândirea drepturilor cetăţeneşti ale Românilor din oraşul
şi judeţul Sibiu. Din 1906 până la 1918 a fost
vice-preşedintele comitetului partidului naţional,
bucurându-se de o netăgăduită autoritate.
În tagma monahală a intrat în Septembrie 1919 ca
protosinghel, fiind înălţat la rangul de arhimandrit în
Ianuarie 1920.
În primele alegeri generale din Octombrie 1919 a fost
ales senator al cercului Sălişte.
O frumoasă activitate a dezvoltat şi pe terenul
publicistic. Astfel a publicat în broşuri: „O pagină din lupta
noastră pentru existenţă”, un mănunchi din păcatele
sistemului prăbuşit; „Copilul de suflet”; „O căsătorie la ţară”;
„Cantorul Ariton” şi „Monografia comunei Sălişte”.
La Sibiu a scos cu Oct. Goga, dr. Miron Cristea,
actualul Patriarh, şi Lazăr Triteanu, actualul episcop Lucian
al Romanului, vigurosul organ de luptă naţională Ţara
Noastră, pentru a cărui românească şi dârză atitudine Oct.
Goga a făcut mai multe luni de închisoare politică.
După alegerea ca episcop la Cluj a organizat, în anul
1922, un pelerinaj la mormântul de la Putna al Voivodului
Ştefan cel Mare, ctitorul eparhiei Vadului, la care au
participat peste 60 preoţi şi intelectuali din eparhie, ca semn
de adâncă pietate şi recunoştinţă pentru marele Voivod. În
1923 a pus piatra fundamentală a măreţei catedrale din
Cluj.
În 1924 a înfiinţat Tipografia Diecezană, punând bază
fondului de întemeiere cu 42.000 lei, iar restul l-a colectat
din popor, şi a sfinţit biserica din Vad, ridicată de cler şi
popor ca omagiu pentru ctitorul eparhiei.
În 1927 a sfinţit biserica din Zalău şi a cercetat
parohiile din Maramureş, revenite la ortodoxie.
În 1925 a înfiinţat Academia teologică cu profesori
bine pregătiţi şi a luat parte la serbările comemorative ale lui
Avram Iancu, organizate de societatea „Astra” din Sibiu, cu

concursul guvernului prezidat de Ion I. C. Brătianu,
protectorul Moţilor.
În 1926 a vizitat tractul şi comunele din ţinutul
Reghinului şi o parte din Târgul-Mureş şi a celebrat actele
frumoase la punerea pietrei fundamentale a bisericilor din
Târgul-Mureş şi din Turda.
În 1928 a cercetat
mormântul fericiţilor săi
părinţi în Aciliu, jud. Sibiu,
şi a dăruit 50.000 lei pentru
zidirea unei biserici în satul
său natal. A luat dispoziţii
să se ridice la băile Sovata
şi la Borsec câte o biserică,
iar în 1929 a cercetat
părţile Bistriţei, intere-
sându-se de importantele
zidiri ce se ridică în centru
şi la Borgo-Bistriţa.
În total a sfinţit de
10 ani aproape 200 preoţi,
a înfiinţat încă 5
protopopiate şi peste 40
parohii noi şi a târnosit
aproape toate bisericile noi
Fig. 128. Biserica episcopală din zidite.
Cluj (încă în construcţie). Om de muncă
pozitivă şi cu mult spirit practic, a câştigat pentru eparhie
pădure şi pământ şi a sporit bunurile acestei eparhii, creând
şi un fond pentru zidirea Internatului teologic, care cu
ajutorul lui Dumnezeu se va face în anii următori, după ce
terenul acordat de stat va trece pe numele eparhiei.
8. LA EPARHIA ROMANULUI: LAZAR TRITEANU
Destinul nepătruns al istoriei neamului nostru a voit

ca în 29 Martie 1923 scaunul vechii eparhii a Romanului,
ilustrat de figurile strălucite ale episcopilor Macarie, Dosoftei,
Veniamin, Melchisedec şi alţii, care au închegat aici o
puternică tradiţie de curată viaţă bisericiască, să fie ocupat,
prin votul marelui colegiu electoral, de către cunoscutul
cleric ardelean Lazăr Triteanu sau Lucian, după numele
primit la intrarea în tagma călugărească. În dipticul
episcopilor romaşcani, el figurează ca al 58-lea ierarh între
cei cunoscuţi.
Drumul vieţii acestei alese feţe bisericeşti a fost cu
multe suişuri şi coborâşuri, cu cotituri, cu umbră şi lumină:
drum la deal şi drum la vale! Fiecare pas a fost o cucerire,
după o luptă crâncenă. Dar D-zeu a fost bun, milostiv şi
drept cu el.
Câteva scurte notiţe biografice ne vor lămuri pe
deplin..
Lazăr Triteanu s-a născut la 15 August 1872 în
comuna Feldioara (azi Răsboeni-Cetate), jud. Turda, din
părinţi ţărani. Învăţământul primar l-a făcut în şcoala
confesională ev. luth. din Aiud, iar clasele liceului inferior la
Blaj. De aici a trecut la liceul de stat din Sibiu.
Ca elev de liceu scria articole naţionaliste în ziarele
„Tribuna” şi „Foaia poporului” din Sibiu. În preajma
bacalaureatului, urmărit şi dovedit că a ieşit întru
întâmpinarea memorandiştilor, care se întorceau din
puşcăriile ungureşti, a fost judecat pe cale disciplinară şi
exclus de la examenul de bacalaureat pe timp de un an. În
anul şcolar următor (1895), neobţinând învoirea ministerului
de culte şi instrucţiune publică din Budapesta, a fost din
nou exclus dintre candidaţii care s-au prezentat la
bacalaureat, acum la liceul românesc din Braşov. După
multe stăruinţe a fost admis în sfârşit la examenul de
maturitate, pe care l-a depus cu succes bun în toamna
anului 1895.
În timpul petrecut la Braşov a luat parte activă,

împreună cu Sextil Puşcariu şi Ioan Scurtu, la organizarea
studenţimii române de la liceele din Transilvania într-o
asociaţie, purtând deviza: „Venin vom lua, în foc ne vom
scălda pentru idealul naţional”. Inspirator în această acţiune
tinerească le era profesorul, pe atunci redactor la „Tribuna”
din Sibiu, George Bogdan-Duică, azi profesor universitar în
Cluj şi membru al Academiei române.
După terminarea liceului s-a înscris la academia
teologică din Sibiu, pe care a absolvit-o cu strălucit succes în
Iunie 1898, când a fost trimis, ca bursier, la universitatea
din Budapesta pentru limbile: română, maghiară şi
germană. Ca student universitar a fost membru activ al
societăţii „Petru Maior”, iar în anul şcolar 1899/1900, la
recomandarea mitropolitului Ioan Meţianu, a fost instructor
al elevilor Petru, Alexandru şi Ionel Mocsonyi, fiii distinsului
român Eugen Mocsonyi din Căpălnaş (jud. Caraş-Severin).
Ideea unui stat unitar naţional prin maghiarizarea cu
forţa a tuturor instituţiunilor culturale din ţinuturile locuite
de naţionalităţi făcuse progrese enorme la încheierea
secolului al 19-lea. Maghiarizarea învăţământului primar din
şcolile confesionale era ţinta principală. Politica şcolară
înţeleaptă, preconizată de baronul Eötvös I şi codificată în
legea şcolară art. 38 din 1868, a fost înlăturată cu
desăvârşire prin curentul şovinist şi intolerant, inaugurat de
renegatul ministru Aug. Trefort. Puterea şcolilor confesionale
era în Ardeal şi aparţinea bisericii ortodoxe române.
Consiliul arhiepiscopesc din Sibiu, înţelegând situaţia, a
chemat în fruntea resortului şcolar pe dr. Daniil Popovici
Barcianu, cel mai distins profesor de pedagogie de la şcoala
normală de acolo, căruia la l Iulie 1901 i-a dat, ca referent
ajutor, pe candidatul de profesor Lazăr Triteanu, care tocmai
terminase studiile universitare.
După o conlucrare armonică de doi ani, în primăvara
anului 1903, regretatul profesor Barcianu este răpus de o
boală necruţătoare, iar conducerea resortului şcolar rămâne
în sarcina referentului L. Triteanu. Numai cel ce îşi va lua
ingrata osteneală de a scutura praful de pe dosarele arhivei

consistoriale din Sibiu va putea înţelege lupta desperată, pe
care a dus-o timp de 20 ani biserica ortodoxă română cu
guvernele din Budapesta şi cu toate organele lor subalterne:
prefecţi, inspectori, revizori etc. etc. pentru apărarea şcolilor
confesionale naţionale. În epoca aceasta cade activitatea
celebrilor miniştri Wlassics, Berzeviczy, Apponyi, Zichy şi
iarăşi Apponyi, căci se supralicitau în acţiunea de distrugere
a instituţiunilor culturile române.
Cu art. de lege XXVII din 1907 (legea şcolară a lui
Apponyi), care sub raport pedagogic constituie un sistem de
tortură a sufletului omenesc, curentul de maghiarizare
atinge culmi nebănuite.
Se pretindea ca până şi rugăciunile mai obicinuite
(Tatăl Nostru, Născătoarea, Îngeraşul etc.) să se înveţe şi să
se rostească în limba maghiară. Biserica s-a opus şi în cele
din urmă a triumfat.
Asesorul consistorial L. Triteanu, bucurându-se de
încrederea deplină a mitropolitului Ioan Meţianu, având
sfatul şi concursul colegilor săi Mateiu Voileanu, Nicolae Ivan
şi dr. Miron Cristea, iar din anul 1910 dându-i-se
colaboratori pricepuţi şi harnici, în persoanele d-lor dr.
Onisifor Ghibu şi dr. Ion Mateiu, a dezvoltat o activitate
administrativă şcolară remarcabilă. În cursul războiului
mondial amândoi colaboratorii săi preţioşi trec Carpaţii şi
consilierul L. Triteanu rămâne singur în mijlocul potopului,
care în curând avea să se descarce asupra bisericii şi în
special asupra şcolii române. Carpaţii s-au dovedit pitici şi
Ungurilor le trebuia o graniţă, peste care să nu poată trece şi
să nu se poată întâlni sufletul românesc.
Din această idee criminală s-a zămislit întreita
graniţă: militară, economică şi culturală. Maghiarizarea
şcolilor confesionale româneşti aflătoare pe teritoriul de la
Orşova şi până sub poalele Ceahlăului constituia: zona
culturală. Peripeţiile acestui crâncen, război cultural sunt
fidel arătate, pe bază de acte oficiale, în broşura: „Şcoala
Noastră”, scrisă de însuşi referentul şcolar, L. Triteanu, în
1919. E o carte scrisă cu sudori de sânge. După apariţia ei,

duşmanii săi au amuţit.
Ca momente mai însemnate ale zbuciumatei sale vieţi
vom însemna că în adunarea arhiepiscopească din 1910 a
fost ales consilier în secţia bisericiască, în locul consilierului
dr. Miron Cristea, care trecuse ca episcop în scaunul vacant
de la Caransebeş. În anul acesta a fost hirotonit ca preot şi
în curând a fost distins cu rangul de protopop onorar. Deşi
acum consilier al secţiei bisericeşti, la stăruinţele
mitropolitului Ioan Meţianu, a continuat să conducă
neîntrerupt resortul şcolar până în ziua când a părăsit
mitropolia Ardealului.
În primăvara anului 1917, după moartea vrednicului
secretar mitropolitan Nicolae Zigre, a fost
însărcinat cu rezolvarea agendelor
consistoriului mitropolitan, sarcină pe
care a îndeplinit-o cu zel şi pricepere
timp de şase ani. Timp de peste
douăzeci de ani a stat în centrul vieţii
bisericeşti, ca membru activ în toate
corporaţiunile: legislative, judecătoreşti
şi administrative. Având norocul să stea
în apropierea bărbaţilor fruntaşi şi cu
rol hotărâtor în viaţa bisericiască şi
naţională, a cunoscut multă lume şi a
fost iniţiat în multe acţiuni de interes Fig. 129. P. S. Sa
general. De aici vasta cunoştinţă de Lucian Triteanu
episcopul eparhiei
oameni şi soluţionarea imediată a celor
Romanului.
mai complicate chestiuni.
A tradus şi comentat legea şcolară a lui Apponyi (art.
XXVII/1907), a scris „Şcoala Noastră” şi „Zona Culturală” şi
o mulţime de articole în „Telegraful român” şi în alte ziare şi
reviste, mai ales în chestiuni de politică şcolară.
În Ianuarie 1921 a fost tuns călugăr de către
episcopul Ioan I. Pap din Arad, în sfânta mănăstire a
Hodoş-Bodrogului, primind numele mucenicului Lucian.
La alegerile generale din primăvara anului 1922 a fost

ales deputat în circumscripţia Sebeşului din judeţul Sibiului
(azi Alba), iar în 29 Martie 1923 marele colegiu electoral îl
alege, aproape cu unanimitate, episcop în scaunul vacant al
eparhiei Romanului, în care a fost instalat cu mare
solemnitate în ziua de 10 Iunie 1923.
Ajuns episcop al Romanului, el îşi urmează în muncă
intensivă drumul său. Spirit fin şi sensibil, dotat cu o aleasă
cultură filozofică şi literară, înţelegător al timpului cu
multiplele lui probleme, îndatoritor faţă de prieteni, amabil
cu colaboratorii săi, blând şi îngăduitor faţă de subalterni,
iubitor de pace şi armonie, ridicându-se deasupra atacurilor
şi intrigilor, iertător faţă de patimile omeneşti, cunoscător al
sufletelor omeneşti, înzestrat cu un tact deosebit al
împrejurărilor, iată atâtea calităţi, care, pe lângă fizicul său
prezentabil, l-au făcut pe episcopul Lucian în scurtă vreme
extrem de simpatic pentru cei mai mulţi şi atât de enigmatic
pentru atâţia.
Taina acestor simpatii reale a fost şi este: Casa Prea
Sfinţiei Sale este deschisă tuturora, de la cei mai de seamă
oameni până la cei mai umili. Nici un secret şi nici o intrare
secretă, iar preoţii săi, cunoscând şi respectând se înţelege
toată distanţa ierarhică, pot sta de vorbă cu episcopul lor,
fără să tremure, fără să bâlbâie, fără să facă uz de acele
prosternări orientale, cuvenite doar lui Dumnezeu singur şi
fără să le înţepenească picioarele de durere. Ca şef spiritual
şi administrativ, el găseşte pentru preot o vorbă caldă, o
îmbrăţişare, un scaun de odihnă şi un răgaz pentru nevoile
lui sufleteşti. Din când în când în casa Vlădicii se pot vedea
adunaţi protopopii din eparhie pentru a ţine, sub preşedinţia
Prea Sfinţiei Sale, acele conferinţe administrative, care au
produs şi produc cele mai excelente impresiuni. Şi nu odată
masa episcopului se transformă într-o agapă frăţească între
Prea Sfinţia Sa şi preoţii săi, care, cu lacrimi în ochi,
însemnează în calendarul vieţii lor asemenea zile, pe care
încă nu le nădăjduiseră.
Într-o astfel de înţelegere armonică s-au putut

înfăptui, de la 1923 încoace, o mulţime de serioase
îmbunătăţiri în eparhie. În primul rând măreaţa restaurare a
Catedralei Episcopale, în exterior şi în interior, ceea ce
constituie un eveniment epocal, atât prin lucrul ei tehnic, cât
şi prin impozanta contribuţie bănească a credincioşilor din
eparhie. Apoi aplicarea noului regim, multiplicarea protopo-
piatelor pentru intensificarea serviciului administrativ,
completa renovare a întregii gospodării episcopale, regle-
mentarea şi intensificarea cu admirabile rezultate a
conferinţelor şi cercurilor pastorale, întemeierea revistei
eparhiale „Cronica Romanului”, care se află astăzi şi ea în al
cincilea an şi despre care scriitori şi literaţi autorizaţi s-au
exprimat de atâtea ori cu aprecieri foarte măgulitoare,
înfiinţarea unui muzeu eparhial, reglementarea picturilor
bisericeşti în sensul reînvierii vechii arte româneşti,
patronarea şi dezvoltarea fundaţiunii „Lucian Episcopul”,
înfiinţarea de curând a unei edituri eparhiale, înfiinţarea
unui fond al milei, puternica activitate misionară din
eparhie, despre care se poate spune că e unică în biserica
română, sunt tot atâtea fapte şi indicaţiuni, care dovedesc
rodnicia acestor şese ani de arhipăstorie a episcopului
Lucian.
RESTAURAREA PICTURALĂ A CATEDRALEI

EPISCOPALE DIN ROMAN
Catedrala episcopală din Roman, fiind un vechi şi

preţios monument istoric, P. S. Sa episcopul Lucian a avut
fericita idee ca în anul 1927 să înceapă, sub conducerea
pictorului Molda, lucrările de restaurare picturală sub
auspiciile comisiunii monumentelor istorice. După o muncă
de un an şi ceva, s-a sărbătorit în ziua de 18 Decembrie
1928 redeschiderea bisericii catedrale în asistenţa d-lui Alex.
Lapedatu, ministrul cultelor, şi a tuturor autorităţilor locale.
La sfârşitul Sf. Liturghii, P. S. Sa episcopul Lucian a

ţinut o înălţătoare predică, din care extragem aci
următoarele:
„Iubiţii mei fii sufleteşti!
„Prin iconomia Providenţei divine ni s-a rezervat coinci-
denţa, ca tocmai în Duminica Sfinţilor Părinţi să redeschidem
Catedrala Episcopiei de Roman, cu care prilej fără de voie ni se
deschide Cartea neamului românesc, pentru noi tot atât de
glorioasă şi tot atât de sfântă ca şi spiţa genealogică din Evanghelia
lui Matei.
„Întemeietorul cetăţii Romanului, Olteanul Roman, lăstar
din ramura Muşatinilor, înrudită cu Basarabii, ia în căsătorie pe
unica fiică a lui Laţicu-Vodă, pe Anastasia. Rămăşiţele pământeşti
ale Doamnei Anastasia au fost aşezate spre vecinică odihnă în
bisericuţa de lemn cu hramul Prea Cuvioasei Maice Parascheva.
Aceasta rezultă dintr-un hrisov, dat de fiul ei, Alexandru, cel bun,
în anul 1408.
„Bisericuţa de lemn cu hramul Cuv. Maice Parascheva a
durat până către sfârşitul domniei lui Petru Rareş Voevod, care,
împreună cu de Dumnezeu încoronata Doamna Elena, pe temeliile
bisericuţei vechi au început la anul 1542 clădirea Catedralei cu
acelaşi hram, în care ne găsim noi astăzi.
„Petru Rareş Vodă moare în anul 1546, iar zidirea
Catedralei se termină abia în 1550, măreaţă, impozantă şi frumos
împodobită, monument grăitor al epocii de glorie a bisericii
ortodoxe din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
„Pomelnicul fericiţilor ctitori ai acestei Catedrale constituie
Cartea Neamului, apoi episcopii: Macarie, Dositeiu, Ioanichie, Leon,
Veniamin, Melhisedec, sunt nume, care dau osatura istoriei
neamului nostru, îmbrăcaţi numele acestor ctitori cu evenimentele
de ordin politic, social sau cultural, care s-au desfăşurat pe acest
petec de pământ în cursul vieţii lor şi veţi dobândi istoria
pragmatică a neamului românesc. Nu există, căci nu poate să
existe o altă ţărişoară, a cărei istorie să ne prezinte o succesiune de
întâmplări, aşa de variată şi aşa de jalnică, ca istoria Moldovei.
Aşezat în calea tuturor răutăţilor, pământul Moldovei a fost drept
un bulevard, pe care cu predilecţie îşi dădeau întâlnire Răsăritul
cu Apusul. Ruşii şi Tătarii, Leşii şi Austriecii, Turcii şi Ungurii, în
tendinţele lor de expansiune şi de îmbogăţire, aici pe pământul
Moldovei îşi încrucişau armele ucigătoare. Prădăciune şi jaf,
foamete, ciumă şi lăcuste, sărăcie, suferinţă şi lacrimi multe au

frământat acest pământ. Capete încoronate sub lovituri de
iatagane, amăgite de pungi de aur, cădeau vertiginos şi cu
uşurinţa bostanilor din timpul toamnei.
„În mijlocul atâtor nenorociri, în deşertul pustiului care ne
cuprindea, un singur punct de razăm, o singură stea călăuzitoare
ne lumina, o singură nădejde ne încălzea: credinţa în Dumnezeu, pe
care deşertăciunea lucrurilor lumeşti cu toată furia lor n-a putut-o
atinge. Pururea înviorat de această credinţă, poporul român, ca şi
colectivitate sufletească, s-a alipit de Biserica strămoşească, clădită
pe temelia de granit a credinţei, cunoscând cuvintele
Mântuitorului, că „porţile iadului nu o vor birui pe dânsa”, îmbarcat
în această corabie, la cârma căreia în chip nevăzut stă însuşi
Mântuitorul, poporul românesc a plutit prin valurile furtunoase de
pe marea vieţii, înfruntând primejdiile cu bărbăţie, până când în
bătaia vânturilor prielnice a ancorat în portul mântuirii de azi, în
România întregită.
„Viaţa noastră socială, după un trecut atât de furtunos, se
aseamănă cu o livadă de copaci roditori, lovită în plină floare de o
grindină năprasnică. Au rămas trunchiurile, dar crengile şi
podoaba lor s-au nimicit. Zidurile bisericii Catedrale, ca o stâncă în
mijlocul mării, au rezistat intemperiilor, dar peste podoaba lor de
pictură artistică în frescă s-a întins un văl nepătruns de ignoranţă
şi murdărie. Noi, Biserica vie, care prin înaintaşii noştri sau
personal am trecut prin atâtea suferinţe şi nevoi, ne găsim în lupta
vieţii cu energiile morale micşorate prin slăbirea credinţei şi a
virtuţilor ce izvorăsc din ea. Prin stăruinţă şi jertfe, am alungat de
pe pereţii Catedralei straturile de întunerec şi din tablourile vii, mai
mult pictate cu sufletul, decât cu penelul, vorbeşte credinţa şi
evlavia, de care erau pătrunşi strămoşii noştri.
„Pentru ca să ne putem îndeplini menirea de sentinelă
trează a geniului latin şi purtători ai drapelului de cultură umană
aici la porţile Răsăritului, rămâne ca să ne sporim energiile, să ne
înnoim, să ne renaştem sufleteşte, Această renaştere sufletească
nu e cu putinţă decât tot prin puterea credinţei, prin biserica
ortodoxă.
„Organ de mântuire, promotor de cultură religioasă, factor
de educaţie patriotică şi de realizare a dreptăţii sociale – aceasta
este biserica ortodoxă română din zilele noastre. Veniţi deci sub
acoperământul ei!”
„D. prof. S. Mehedinţi, vizitând după restaurare catedrala

episcopiei Romanului, spune „că nicăieri n-a văzut ceva mai
frumos decât episcopia Romanului. Catapeteasma îndeosebi este
un giuvaer, care îţi ia privirile”1.
Fig. 130. Vechea biserică episcopală din Roman.
Meritul este desigur al P. S. Sale episcopului Lucian,

care a avut norocul ca de sub două rânduri de zugrăveală –
una de vre-o 200 de ani, iar alta cu mult mai veche – să
descopere frumuseţea, care a bucurat ochii părinţilor noştri
cu sute şi sute de ani mai înainte.
9. LA EPARHIA ARGEŞULUI: NICOLAE DUMA
Frumoasa şi istorica episcopie a Argeşului, înfiinţată

în anul 1793, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi şi al
arhipăstoriei Mitropolitului Ungro-Vlahiei Dositeiu Filitis,
devenind vacantă la 18 Aprilie 1923 prin alegerea
1 Vezi revista „Dumineca poporului” din luna Iulie 1928.

episcopului titular Visarion Puiu ca episcop al eparhiei

Hotinului, din nou înfiinţată, a fost împlinită la 5 Iunie
acelaşi an prin alegerea protopopului ardelean Nicolae Duma
din Reghin, care, prin intrarea în tagma monahală, a primit
numele de Nichita. Noul episcop a fost instalat în scaun în
ziua de 18 Noiembrie 1923, fiind al 16-lea conducător
sufletesc al eparhiei Argeşului.
Născut la 26 Aprilie 1864 în
comuna Săcalu-de-munte, din jud. Mureş,
a luat bacalaureatul la liceul român din
Năsăud (1883), iar licenţa în teologie la
Seminarul Andreian din Sibiu (1886).
După terminarea studiilor a funcţionat 4
ani ca învăţător în comuna Hodac, fiind
premiat de societatea Astra pentru râvna
depusă în predarea cu succes a scrisului
şi cititului la cursurile de analfabeţi.
În Noiembrie 1890 a fost ales
paroh în comuna Jabeniţa, judeţul
Mureş, ocupând totodată şi catedra de Fig. 121. P.S.Sa
religie la gimnaziul săsesc din Reghin. În Nichita Duma,
Decembrie 1906 a fost numit protopop al episcopul
tractului Cetatea-de-piatră, cu reşedinţa eparhiei
în Târgul Lăpuşului, jud. Someş, iar în Argeşului.
Martie 1912 a fost transferat în aceiaşi calitate la
protopopiatul din Reghin. Ca protopop fiind totodată şi
inspector al şcoalelor confesionale, a pus multă inimă în
opera de îndrumare şi ajutorare a învăţătorilor români
pentru împlinirea grelei lor misiuni, care era ca în cadrul
îngust al teribilei legi şcolare a contelui Apponyi să ştie întări
conştiinţa naţională în sufletele şcolarilor români.
Pe terenul bisericesc, ca păstor sufletesc, a combătut
cu rezultate frumoase scăderile ce observa în rândurile
credincioşilor săi. Cu sfaturi înţelepte a ajuns ca înşişi
ţăranii din parohia Jabeniţa să hotărască închiderea
cârciumilor în zile de Dumineci şi sărbătoare, când ţinea
cursuri cu adulţii, iar la sărbători mai mari organiza şezători
cu producţiuni corale şi teatrale, din partea tineretului.

Graţie acestui apostolat, poporul harnic şi sănătos din
Jabenţa, ridicat fiind zi de zi moraliceşte şi economiceşte, a
putut clădi un frumos local de şcoală cu locuinţă pentru
învăţător, precum şi o biserică solidă şi încăpătoare.
Încântat de roadele muncii sale spirituale, a dăruit personal
bisericii un clopot în valoare de 50.000 lei.
În timpul cât a funcţionat ca protopop al tractului
Cetatea-de-piatră, în mai puţin de 7 ani, s-au clădit, în urma
stăruinţelor sale, 15 localuri de şcoală şi 5 biserici, făcând
singur pe arhitectul. O luptă intensă şi cu succes a dezvoltat
protopopul Duma în contra alcoolismului, întemeind în
multe sate societăţi de
temperanţă, care au
avut ca urmare plecarea
cârciumarilor evrei de
prin sate.
Ca protopop în
Reghin, unde nu era
încă biserica ortodoxă,
deşi toate satele din
jur sunt în majoritate
ortodoxe, a adunat
fondurile necesare
pentru terminarea
clădirii bisericii,
începută şi ridicată
numai de roşu. După o
jumătate de an sfântul
locaş a fost gata şi
sfinţit, iar ceva mai
Fig. 132. Măreaţa biserică târziu a construit şi o
episcopală de la Curtea-de Argeş. locuinţă pentru
protopop şi a mai
cumpărat o casă alături, în chiar piaţa oraşului.
Ca membru în Sinod şi în congresul naţional
bisericesc s-a distins totdeauna prin muncă inteligentă şi
prin idei sănătoase şi clare. Pe teren economic s-a remarcat

de asemenea, înfiinţând în Târgul Lăpuşului, cu ajutorul
preoţilor şi mirenilor, banca Lăpuşana, iar în Reghin, ca
preşedinte al băncii Murăşana, a contribuit mult la sporirea
şi majorarea capitalului fundaţional.
În viaţa politică a luptat, ca membru al partidului
naţional, în consiliul judeţului Mu-reş pentru apărarea in-
tereselor poporului, care l-a ales. În România Mare a fost
ales senator în 1919 şi a făcut parte din maturul corp până
în anul 1923, când a fost ridicat de marele colegiu electoral
la înalta treaptă de episcop al eparhiei Argeşului.
Om de fapte şi nu de vorbe, episcopul Nichita nu şi-a
dezmin-ţit trecutul de muncă nici ca ierarh. Instalat în
scaun a procedat la restaurarea palatului episcopal şi a
tuturor clădirilor gospodăriei episcopale. A zidit o clădire pe
seama şcolii de cântăreţi, cu internat. A înfiinţat banca
episcopală Înfrăţirea cu un capital social de 3.000.000 lei,
care în anul 1928 a dat eparhiei un ajutor de 150.000 lei. A
creat mai multe fonduri cu destinaţie specială, menite toate
a însufleţi progresul diferitelor instituţii din eparhie.
10. LA MITROPOLIA BUCOVINEI:

DR. NECTARIE COTLARCIUC
Realipirea Bucovinei la patria-mamă, în ziua de 28

Noiembrie 1918, deodată cu realizarea visurilor şi nădejdilor
strămoşilor noştri, a făcut posibilă reunirea bisericii din
Bucovina la sânul mamei, de care fusese despărţită în anul
1775, în urma răpirii prin vicleşug de către Austria a acestei
frumoase provincii.
În urma acestui rapt, biserica ortodoxă din Bucovina
nu mai avea o organizaţie unitară, adică nu forma o singură
eparhie ca azi, deoarece partea de Nord, cam jumătate din
întreaga provincie, aparţinea episcopiei Rădăuţilor, iar restul
era supus Mitropoliei din Iaşi. Eparhia Rădăuţilor mai
cuprindea şi teritoriul jud. Hotin, adică în afară de noile
graniţe politice ale Bucovinei. Această situaţie neputând
dăinui nici din motive politice, nici din motive administrative

şi de organizare, episcopul Dosoftei al Rădăuţilor obţine de la
împăratul Iosif II, la 24 Martie 1781, un decret, prin care se
dispunea ca întreaga preoţime din Bucovina, deci şi
preoţimea din partea de sud a Bucovinei, care făcea încă
parte integrantă din Mitropolia Iaşilor, să fie supusă sub
jurisdicţiunea sa, fără ca mitropolitul Gavril al Moldovei să-şi
fi dat consimţimântul. Spre a rupe cu trecutul istoric,
guvernul austriac înduplecă pe episcopul Dosoftei să-şi
schimbe titlul de episcop de Rădăuţi în cel de episcop al
Bucovinei, cu atributul de „exempt”, adică scos de sub
jurisdicţia mitropolitului său.
Astfel la 12 Decembrie 1781, după 380 de ani, sediul
vechii episcopii a Rădăuţilor se mută de la Rădăuţi la
Cernăuţi, iar la 19 Iunie 1783 este supusă canoniceşte, adică
în cele dogmatice şi spirituale, mitropolitului sârbesc de la
Carlovitz, care nu avea însă dreptul să se amestece în
administraţia fondului bisericesc. Încorporarea aceasta
dogmatică şi spirituală la mitropolia sârbească din Carlovitz
a durat până în anul 1873, când episcopia de Cernăuţi, cu
tot protestul mitropolitului Moldovei, Calinic Miclescu, a fost
ridicată la rangul de Mitropolie, adăugându-i-se două
episcopii sârbeşti din Dalmaţia, şi anume cele din Zara şi
Cattaro, însă numai în cele dogmatice şi spirituale.
În timpul de la 1783-1785 se desfiinţează treptat de
regimul austriac 20 de mănăstiri şi schituri, păstrându-şi
existenţa lor numai trei: Putna, Suceviţa şi Dragomirna.
Averile mănăstirilor desfiinţate, împreună cu cele ale
episcopiei de Rădăuţi, se contopesc în 1783 într-un „fond
religionar pentru întreţinerea bisericii şi a clerului ortodox,
pentru şcoli şi alte scopuri folositoare”. Acest fond imens a
fost de-a lungul vremurilor robiei austriece o temelie solidă
pentru întreţinerea bisericii şi a şcolii, dar totodată şi o vacă
bună de muls pe seama tezaurului austriac, sărăcit de
războaie, şi a funcţionarilor săi hrăpăreţi, în majoritate
străini.
La 15 Iulie 1844 s-a pus piatra fundamentală a

catedralei episcopale din Cernăuţi, a cărei târnosire s-a făcut
abia după 20 de ani (5 Iulie 1864). Zugrăveala interioară a
început în 1892 şi a fost terminată în 1896. A doua zi după
sfinţirea bisericii catedrale (6 Iulie 1864) s-a pus temelia
palatului pentru reşedinţa mitropolitană, care s-a terminat
la 1882.
La anul 1860, Românii ortodocşi din Austria şi
Ungaria, conduşi de marele episcop Şaguna (din partea
Ardelenilor) şi baronii Alexandru şi Eudoxiu Hurmuzachi (din
partea Bucovinenilor), încep o stăruitoare luptă pentru
înfiinţarea unei mitropolii româneşti, căreia să-i fie
încorporate toate episcopiile româneşti din Ardeal, Ungaria şi
Bucovina. Dar aceste lăudabile şi măreţe opintiri au fost
zădărnicite de rezistenţa îndărătnică a episcopului Hacman
al Bucovinei, care n-a fost
în stare să se subordoneze
intereselor superioare ale
bisericii şi ale neamului
românesc. Rezultatul
acestor ambiţiuni ale
episcopului Hacman a fost
că în 1865 se înfiinţează
separat Mitropolia
Românilor din Sibiu, iar,
în 1873, episcopul de
Rădăuţi şi „exempt
episcop” al Bucovinei
ajunge (la 23 Ianuarie) să
Fig. 133. Biserica Catedrală fie şi el mitropolit
autocefal, fără să aibă
a Mitropoliei din Cernăuţi.
norocul de a fi instalat,
căci a murit în Viena la 12 Aprilie acelaşi an. Vom mai
aminti că tot din cauza opoziţiei episcopului Hacman n-a
reuşit, în 1867, mişcarea Românilor din Bucovina, condusă
de baronul George Hurmuzachi, pentru a dobândi autonomia
bisericească şi a scoate administraţia fondului religionar din

mâinile străinilor.
Luptele Româ-nilor din Bucovina pentru autonomia
bise-ricească au fost purtate în strânsă legătură cu luptele
pentru apărarea limbii şi conştiinţei naţionale, periclitată de
Rutenii (Ucrainenii) uzurpatori, ajutaţi de guvernele
austriece din Viena, care încă din 1848 lucrau sistematic în
scopul de a schimba caracterul românesc al ţării şi al
bisericii din Bucovina,
Fig. 134. Facultatea de teologie

şi biserica seminarială din Cernăuţi.
A trebuit să intervină războiul mon-dial şi intrarea

României în lupta pentru întregirea nea-mului, ca astfel prin
uriaşe jertfe să li se facă dreptate şi Românilor bucovineni,
realizându-se legitimele lor aspira-ţiuni. Deşi în August 1918
încheieturile imperiului austro-ungar trosneau din toate
părţile, totuşi în aceeaşi lună guvernul austriac, orb şi
inconştient, lua conducerea administrativă a Mitropoliei
Bucovinei din mâinile Mitropolitului Vladimir de Repta, după
ce cu câteva zile mai înainte, ca să satisfacă poftele

Rutenilor, decretase divizarea consistoriului arhiepiscopesc
în o parte ruteană şi una română.
Unirea necondiţionată a Bucovinei cu patria mamă
(28 Noiembrie 1918), urmată la 2 zile şi de unirea
Ardealului, drept rezultat al eforturilor supraomeneşti făcute
de brava armată a micei Românii, a pus capăt robiei
seculare, dând întreg poporului românesc ocazia fericită de a
dispune singur de destinele sale şi de a munci pentru
consolidarea neamului şi a ţării întregite.
Guvernul român, imediat după instituirea
administraţiei române în Bucovina, reintegrează în toate
drepturile sale pe venerabilul Mitropolit Vladimir de Repta,
drept omagiu al atitudinii sale demne şi româneşti din
vremea războiului, iar cu prilejul întrunirii primului
Parlament al României Mari, în Noiembrie 1919, îl alege
preşedinte de vârstă al Senatului. La Cameră fusese ales
boierul basarabean Vasile Stroescu.
În anul 1924, mitropolitul Repta demisionează din
cauza bătrâneţii, iar după 2 ani îşi dă ultima suflare, în
vârstă de 85 ani.
NOUL MITROPOLIT: Dr. NECTARIE COTLARCIUC
La 7 Noiembrie 1924, marele colegiu electoral alege ca

arhiepiscop şi mitropolit al Bucovinei pe P. S. Sa dr. Nectarie
Cotlarciuc, episcopul Cetăţii Albe şi Ismailului.
Dr. Nectarie Cotlarciuc s-a născut la 19 Februarie
1875, în comuna Stulpicani, judeţul Câmpulung. A absolvit
liceul în Suceava. În anul 1895 a luat licenţa şi doctoratul la
facultatea de teologie din Cernăuţi. A absolvit apoi facultatea
de filosofie, obţinând doctoratul din grupa istorie, filologia
română şi filosofie, după care a studiat la universităţile din
Viena, Bonn, Würzburg şi München. În anul 1901 a fost
numit profesor suplinitor la liceul de stat; în acelaşi an trecu
ca funcţionar la biblioteca Universităţii, ajungând în anul
1913 bibliotecar şi în anul 1918 director al aceşti biblioteci.

Paralel în anul 1901 hirotonit diacon la catedrala din
Cernăuţi, în anul 1914 prezbiter,
docent 1915, profesor titular pentru
teologia practică, protoprezbiter 1919,
decan al facultăţii de teologie 1920/21,
stavrofor 1921. În primul Parlament şi
în al treilea al României Mari a fost ales
reprezentant al Universităţii în Senat.
Tot în 1921 a fost înaintat la rangul de
arhimandrit mitrofor.
La 29 Martie 1923 a fost ales de
marele colegiu episcop al Cetăţii
Albe-Ismail. Hirotonit la Iaşi, a fost
învestit la 10 Mai şi instalat la 20 Mai Fig. 135. Î.P.S. Sa dr.
1923 în Ismail. Nectarie Cotlarciuc,
La 7 Noiembrie 1924 fiind ales Mitropolitul Bucovinei.
de marele colegiu arhiepiscop şi
mitropolit al Bucovinei, a fost la 9 Noiembrie investit de
către Regele Ferdinand I şi la
Fig. 136. Reşedinţa mitropolitană din Cernăuţi.

10 Noiembrie 1924 instalat în scaunul mitropolitan din

Cernăuţi.
Bărbat cu o vastă pregătire teoretică şi practică, noul
mitropolit s-a dovedit de la început un arhipăstor cu alese
calităţi şi priceput ca să poată îndruma pe calea cea bună
mersul trebilor bisericeşti. Acestui înalt ierarh i-a fost dat ca,
în baza noii legi de organizare şi unificare bisericească, să
lichideze trecutul trist de robie, de aproape un secol şi
jumătate, al bisericii bucovinene, chezăşuindu-i un viitor
fericit şi în deplină libertate.
Opera a fost mare şi grea. Nu trebuie să uităm că în
timpul războiului mondial, Bucovina a fost teatru de lupte
crâncene. De trei ori au trecut peste ea, încoace şi încolo,
valurile armatelor beligerante, pustiind ţara. Multe locaşuri
dumnezeieşti s-au prăbuşit, lovite de granate, şi multe case
parohiale au fost distruse. După ce groaznica furtună a
trecut şi toată viaţa s-a liniştit la adăpostul bravului ostaş
român, primul gând al conducătorilor bisericii ortodoxe din
Bucovina a fost reclădirea bisericilor şi a caselor parohiale,
distruse sau dărăpănate de război. Spre acest scop s-a
muncit din greu, cheltuindu-se din 1919 şi până în 1928
suma de 54 milioane lei din budgetul eparhial şi din fondul
bisericesc.
Pe lângă sumele mari de bani ce s-au dat, graţie
impulsului mitropolitului Nectarie, pentru zidirea de biserici
şi case parohiale, s-au întrebuinţat de asemeni sume
considerabile pentru scopuri culturale şi de binefaceri de tot
felul. Harnicul mitropolit n-a cruţat nici timp, nici muncă,
pentru ca prin o conducere energică şi devotată progresului
bisericii să poată reuşi să introducă o bună şi raţională
gospodărie în averea fondului bisericesc, care, pe an ce trece
îşi consolidează veniturile sale.
În rezumat putem spune că sub conducerea celor doi
mitropoliţi din era românească: dr. Vladimir de Repta
(1918-1924) şi dr. Nectarie Cotlarciuc (1924 şi până azi),
activitatea bisericii din Bucovina, în cei 10 ani de la
eliberarea de sub jug străin şi de la unirea cu patria mamă,

a fost în toate privinţele binecuvântată de D-zeu.
LUCRĂRILE ŞTIINŢIFICE
ALE MITROPOLITULUI BUCOVINEI
Î.P.S. Sa Mitropolitul dr. Nectarie Cotlarciuc are o

bogată activitate ştiinţifică. Menţionăm următoarele lucrări
publicate:
1. Besetzungsweise des Patriarchalstuhles von
Konstantinopel (Ocuparea scaunului patriarhal din
Constantinopole) în Archiv für Kirchenrecht 1903 No. l şi 2 şi
separat la Franz Kirheim, Mainz, pag. 1-70. 2. Ceva despre reforma
patronatului bisericesc din Bucovina. Cernăuţi, Tipogr.
Bucovineană, 1904 pag. 1-16. 3. Stiftereclit und Kirchenpatronat
(Ctitoria şi patronatul bisericesc) – Kirchenrechtliche
Abhandlungen, edate de Stutz, tomul 47. 1907. Schöningh,
Paderborn, pag. I-XVIII 1-203. 4. Subjekt des Kirchenvermögens
(Subiectul averii bisericeşti) în Zeitschrift für Kirchenrecht, 1909
Nr. l şi separat la Mohr, Tübingen, pag. 1-22. 5. Das Problem der
Seelensubstanz (Problema substanţei sufletului) – Studien zur
Philosophie und Religion, ed. Stözle, tomul VI, Paderborn
Schoningh, 1910 pag. I-XI, 1-226. 6. Istoricul literaturi Românilor
bucovineni, Cernăuţi, Tipografia Bucovineană, 1906 pag. 1-24. 7.
Rumänlsche Bibliologie (Bibliologia română) Zeitschrift für osterr.
Bibliothekwesen. 1911 Nr. 1. 8. Beitrăge zum lebenden Ehe urtd
Familienrecht der Rumänen (Contribuţii la dreptul viu căsătorial şi
familiar al Românilor) Zeitschrift für Volkskunde, 1913 Nr. 1-3 şi
separat la Helios, Viena pag. 1-28. 9. Der psyhologische Aufbau
der Rede (Construcţia psihologică a cuvântării) Wochenschrift für
homiletische Wissenschaft, 1915, Nr. 34-37. 10. Psyhologische
Formalstufentheorie în der Predigt, Paderborn Schoningh, 1915,
pag. I-VIII, 1-104.. 11. Ocrotirea socială şi biserica. Curs special
ţinut la facultatea de teologie de pe lângă Universitatea din
Cernăuţi. Cernăuţi, Institutul de arte grafice şi editură „Glasul
Bucovinei”. 1921, pag. l-80. 12. Trepte formale în predică.
Cernăuţi, Tipografia Glasului Bucovinei 1924, pag. 104. 13. World
Conference ou Faith and Arder, Cernăuţi 1927. 14. Liturgica
bisericii ortodoxe de Mitrofanovici şi T. Tarnavschi, edată Cernăuţi
1929. Recenziuni: 1. Rădulescu-Motru, Puterea sufletească.
Candela 1908. 2. Un anunţ bibliografic, Recenzia cărţii Milas după

dreptul civil austriac şi răspunsul şefului de secţie Spânu. Candela
1907. 3. Emilian Voiutchi. Prelegeri academice din Teologia morală
ortodoxă. Vol. I Candela 1906. 4. Colecţiunea scrierilor Academiei
române. Zeitschrift f. Bibliothekverein 1913. I. 5. Iorga N.
Geschichte des rumänischen Volkes in Rahmen seiner
Staatsbildungen. I-II. M. Göthe 1905, recenzie în Literaturblatt,
Viena 1907. Apoi: Diferite alte comunicări prin reviste ştiinţifice şi
epistole pastorale.
11. LA EPARHIA CETATII-ALBE, DIN NOU ÎNFIINŢATĂ:

JUSTINIAN TECULESCU
Guvernul marelui Ion I. C. Brătianu, în interesul unei

mai bune administraţii bisericeşti în Basarabia, expusă
mereu pustiirii sufleteşti din partea bolşevismului rusesc, a
înfiinţat, pe lângă arhiepiscopia din Chişinău, încă două noi
episcopii: prima a Cetăţii Albe, cu reşedinţa la Ismail, şi a
doua zisă a Hotinului, cu reşedinţa la Bălţi.
Noua episcopie a Cetăţii Albe a fost înfiinţată, în baza
unei legi votate de Parlament, cu înaltul decret regal No. 920
din 1923, publicat în Monitorul Oficial No. 266 din 10 Martie
1923.
Primul episcop ales de marele colegiu electoral,
compus din membrii Sf. Sinod, ai Camerei deputaţilor şi
Senatului, a fost profesorul universitar de la facultatea
teologică din Cernăuţi dr. Nectarie Cotlarciuc, care a fost
instalat la Cetatea Albă în ziua de 20 Mai, iar la Ismail în
ziua de 23 Mai 1923. Noul episcop şi-a păstrat scaunul până
în Noiembrie 1924, când a fost ales (la 7 Noiembrie)
Mitropolit al Bucovinei.
În locul devenit astfel vacant a fost ales de marele
colegiu, în ziua de 17 Decembrie 1924, P. S. Sa episcopul
militar Justinian Teculescu, care a primit învestitura regală la
20 Decembrie 1924 şi a fost instalat în catedrala din Ismail
în ziua de 21 Decembrie acelaşi an.
NOTE BIOGRAFICE
Noul episcop I. Teculescu s-a născut la 1 Noiembrie

1865 în comuna Covasna, din jud. Trei-Scaune. După
luarea bacalaureatului la liceul român din Braşov (1885) şi
după terminarea cursurilor teologice la Seminarul
Mitropoliei din Sibiu (1838), a funcţionat o serie de ani ca
învăţător în fruntaşa comună Râşnov, de lângă Braşov, unde
în 1896 a fost ales paroh. În 1901 a fost ales protopop al
tractului Alba Iulia, unde i s-a deschis un larg câmp de
activitate. În decurs de 22 ani a reparat şi zidit 28 biserici şi
18 şcoli.
Deodată cu izbucnirea marelui război,
casa protopopului Teculescu deveni centrul
de întâlnire, a preoţimii şi învăţătorimii din
ţinutul Albei Iulia, iar, după intrarea
României în război, Ungurii designaseră
felinarul, de care era să fie spânzurat
Teculescu, dacă Românii din jur ar fi cutezat,
cum se zvonise, să se opună voinţei
guvernului unguresc. În toamna anului
1918, când D-zeu îşi întoarse mila spre
poporul românesc, Teculescu organizează,
Fig. 137.
ajutat de câţiva ofiţeri români, gărzile
P.S.Sa
naţionale din Alba Iulia şi împrejurimi, fiind episcopul
ales apoi preşedinte al consiliului naţional Justinian
din Alba Iulia. Teculescu al
În primul Parlament al României Cetăţii Albe
întregite, protopopul Ion Teculescu a fost ales şi Ismailulul.
senator de Alba Iulia, iar în toamna anului
1922 Sf. Sinod îl propune şi marele rege Ferdinand I îl
întăreşte ca episcop al clerului militar, primind învestitura
regală la 18/31 Martie 1923. Ca episcop al armatei a
funcţionat 1 3/4 ani, în care timp a pus în aplicare legea
clerului militar, elaborând regulamentul necesar. El a
prezidat măreaţa şi pompoasa serbare a aducerii osemintelor
eroului necunoscut din cimitirul de la Mărăşeşti, spre a fi
aşezate în Parcul Carol din Bucureşti. Ca episcop al armatei

şi-a legat numele de sistematizarea recrutării clerului
militar.
Ales în Decembrie 1924 episcop al eparhiei Cetăţii
Albe, a ştiut în scurtă vreme să-şi câştige simpatia întregului
popor, de obicei cam rezervat faţă de toţi cei ce veneau de
peste Prut. La început munca a fost grea din cauza
diversităţii seminţiilor din eparhie: Români, Ruşi, Ucraineni,
Bulgari, Găgăuzi, Albanezi şi Lipoveni. Totuşi cu tact şi
răbdare, noul episcop a învins toate piedicile şi a reuşit să-şi
pună în regulă eparhia în conformitate cu dispoziţiile noii
legi de organizare bisericească.
Fig. 138. Biserica episcopală din Ismail.
A dat o deosebită atenţiune dezvoltării seminarului

„Episcopul Melchisedec”, pe care găsindu-l numai cu 6 clase,
l-a completat la 8 clase, zidind încă 2 săli de învăţământ. Tot
pentru seminar a cumpărat o casă cu etaj şi curte spaţioasă,
unde a instalat dormitoarele elevilor, care pân-aci erau
împrăştiaţi prin oraş, în 3 localuri separate. În anul trecut
s-a mai zidit în aceeaşi curte un nou dormitor igienic şi

corespunzător.
Strângând ban cu ban şi graţie unei bune chiverniseli
a veniturilor episcopiei, episcopul Justinian a cumpărat apoi
la loc de frunte o casă foarte frumoasă pentru consistoriul
eparhial. De asemeni a reparat şi adaptat reşedinţa
episcopală.
În desele vizitaţiuni canonice, pe care le face prin
comune, cuvântul său plin de adevăr şi de talent câştigă
sufletele oamenilor, de multe ori dezorientaţi de vorbele
nesocotite ale câtorva politicieni, iubitori de dezordine. Astfel
se şi explică faptul că delicata îndreptare a Calendarului n-a
provocat în eparhia Cetăţii Albe neînţelegeri şi buclucuri, ca
în alte părţi. Dându-şi perfect seama de greaua sa misiune,
P. S. Sa episcopul Justinian Teculescu face în eparhia sa un
adevărat apostolat religios şi naţional, după cum au ţinut
să-i dea expresie toţi clericii de sub conducerea sa cu prilejul
sărbătoririi (din 22 Ian. 1928) a trei ani de activitate de când
se află în fruntea eparhiei Cetăţii Albe.
În ce priveşte activitatea sa de scriitor este interesant
următorul amănunt: Ca student în teologie a colaborat la
mai multe ziare şi reviste, publicând predici frumoase şi
tratând subiecte din domeniul teologiei, precum şi poezii, în
special ode şi imnuri, dintre care amintim imnul scris cu
ocaziunea centenarului Seminarului Andreian din Sibiu,
care a fost armonizat şi decretat ca imn oficial al acestui
institut.
12. LA EPARHIA ARADULUI:

Dr. GRIGORE COMŞA
Episcopia română ortodoxă din Arad datează din anul

1705. Ea s-a format din vechile episcopii a Ienopolei şi a
Orăzii-Mari, după imigrarea Sârbilor în Banat şi Ungaria
(1690), sub patriarhul Arsenie Cernovici, şi după înfăptuirea
„unirii” cu biserica Romei (1700) de către Atanase,
Mitropolitul din Alba Iulia. Episcopul d-atunci al Ienopolei,
Isaia Diacovici, şi-a strămutat în 1705 reşedinţa la Arad şi

supuse eparhia sa jurisdicţiunii mitropoliei sârbeşti.
Episcopia română ortodoxă din Oradea Mare, după moartea
episcopului Veniamin Efrem (1695), ne mai împlinindu-se, în
urma presiunilor de trecere la catolicism, s-a alipit şi ea în
scurtă vreme eparhiei Aradului.
După moartea episcopului Isaia Diacovici a venit în
fruntea episcopiei din Arad Ioan Martinovici, care, cedând
promisiunii cuprinsă în bula papei Clement IX că îl va numi
episcop peste toţi greco-catolicii din comitatele Arad, Bichiş,
Zarand şi Bihor, s-a declarat în secret pentru unirea cu
biserica Romei. Apucat de scurt de către preoţimea ortodoxă,
slabul episcop a declarat că trecerea sa la unire a fost
simulată, că n-a fost serioasă şi că a făcut-o numai ca să
împiedice încercările de unire cu biserica catolică.
Lui Moftinovici i-a urmat în scaun (1720) Sofronie
Ramanovici, sub care mai mulţi preoţi din jud. Bihor au
îmbrăţişat unirea. Succesorul său Vincenţiu Iovanovici
(1726-1731) a avut de luptat cu mari greutăţi până când a
reuşit să convertească 178 preoţi, care trecuseră la unire.
Sub urmaşul său Isaia Antonovici (1731), aceşti 178 preoţi
din jud. Bihor au trecut din nou la catolicism cu ameninţări
şi făgăduieli de tot felul. În judeţul Aradului, însă, deşi
autorităţile băgau în închisoare pe cei care se declarau
ortodocşi, propaganda catolică n-a avut de înregistrat
succese. Ba chiar dimpotrivă, căci aici mulţi catolici au
trecut ei la ortodoxie. În anul 1749 nu existau în jud.
Aradului greco-catolici.
În anul 1751 s-a urcat pe scaunul episcopal Sinesie
Jivanovici, care timp de 18 ani, cât a păstorit, a pus mult zel
şi tact pentru întărirea poporului în credinţa strămoşească.
Deşi era sârb şi el, a introdus limba română în administraţia
eparhiei şi în locul cărţilor bisericeşti slavone a adus cărţi
româneşti din Ţara românească.
Sub episcopul Pahomie Knezevici (1770-1783) s-au
înteţit din nou, din partea autorităţilor de stat, încercările de
a sili pe ortodocşi să treacă la unire. În timpul acestuia s-a
zidit în Arad (1775) prima biserică greco-catolică şi s-a oprit

importarea de cărţi bisericeşti din Muntenia.
După Knezevici a funcţionat timp scurt ca episcop
Petru Petrovici (1784-1786), iar de la 1786-1815 Pavel
Avacumovici. Sub dânsul au avut loc războaiele Austriei cu
Franţa, care au necesitat multe sacrificii în oameni şi în
bani. În urma jertfelor făcute de Români, împăratul Francisc
I a aprobat înfiinţarea în Arad (1813) a unei şcoli normale
române de învăţători, iar în anul 1822 şi a unei şcoli de
teologie. Graţie acestor şcoli şi sufletului românesc al
profesorului Moise Nicoară s-a pornit un puternic curent
pentru despărţirea ierarhică de Sârbi. Din cauza acestui
curent naţional, scaunul episcopesc, după moartea
episcopului Avacumovici (1815), a rămas vacant vreme de 14
ani.
Abia în anul 1829 s-a instituit un nou episcop, de
astă dată în persoana unui român, anume Nestor Ioanovici,
arhimandrit al mănăstirii Bezdinului. Fiind în etate de 70 de
ani, a murit în anul următor (1830), în urma cărui fapt
scaunul episcopal a rămas iar vacant 5 ani de zile, până în
anul 1835. În timpul ambelor acestor vacanţe şi în special
între anii 1825-1836, ortodoxismul din aceste părţi a primit
grele lovituri din partea propagandei catolice. Peste 10.000
de credincioşi, din 14 comune ale jud. Arad, au trecut la
biserica Romei.
În anul 1835, la dorinţa clerului şi poporului din
eparhie, a fost numit episcop Gerasim Raţiu, profesor la
şcoala teologică română, care a păstorit până în anul 1850.
Sub dânsul s-a pregătit terenul pentru despărţirea ierarhică
de Sârbi. Evenimentele din anii 1848 şi 1849, ca şi
dificultăţile, pe care le ridica ierarhia sârbească, au amânat
realizarea acestui postulat până în anul 1864, când în urma
unei grele lupte, purtată de biserica română în frunte cu
episcopul şi mai târziu mitropolitul Andrei Şaguna, apoi
episcopul Aradului Procopie Ivaşcovici (1850-1873), cu fraţii
Andrei şi Anton Mocsonyi, Vincenţiu Babeş şi alţi fruntaşi din
cler şi mireni, s-a decretat despărţirea ierarhică şi
reînfiinţarea Mitropoliei române prin rezoluţia imperială din

12/24 Decembrie 1864 şi s-a înarticulat în legile ţării prin
art. IX de lege din 1868. Prin faptul acesta, eparhia Aradului
şi-a redobândit starea normală canonică şi s-a organizat pe
baza statutului organic al bisericii române ortodoxe din
Transilvania şi Ungaria.
La 23 Noiembrie a fost ales episcop al Aradului Miron
Romanul, care a păstorit numai până la 27 Decembrie 1874,
când a fost ales Mitropolit la Sibiu.
La 15 Februarie 1875 a venit în fruntea acestei
episcopii activul episcop Ioan Meţianu, care, printr-o muncă
extraordinară şi înţeleaptă, dezvoltată timp de 24 ani, a
contribuit mult la ridicarea morală, culturală şi economică a
eparhiei. Sub el s-a terminat definitiv şi delicata chestiune a
despărţirii ierarhice de Sârbi.
Fig. 139. Biserica episcopală din Arad.
Urmaşul său Iosif Goldiş (1899-1902), care era un om

de cultură şi membru corespondent al Academiei române, a
continuat cu stăruinţă productiva activitate a predecesorului
său.
În anul 1903 a fost ales episcop al Aradului Ioan I.

Pap, un bărbat inteligent, harnic şi înzestrat cu un tact
deosebit. În timpul păstoririi sale de 22 de ani a hirotonisit
436 preoţi şi protopopi, contribuind în mod fericit la
întărirea vieţii religioase şi morale a poporului. Cu puţine zile
înainte de a muri (1925), a făcut o fundaţiune de l milion lei,
din venitul căreia să se dea burse la studenţii, care se disting
în studiul teologiei.
În memorabila adunare naţională din Alba Iulia (1
Decembrie 1918), regretatul episcop Ioan I. Pap, în calitate
de locţiitor de mitropolit al Ardealului şi în numele
credincioşilor sfintei biserici ortodoxe, a avut fericirea să
declare că Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul se
alipesc pe vecie la ţara mamă.
NOUL EPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI:

Dr. GRIGORE COMŞA
După moartea episcopului Ioan I.

Pap a fost ales în fruntea eparhiei Aradului
dr. Grigore Comşa. El este al 16-lea episcop
de la 1705 încoace (era sârbească) şi al
8-lea de când (1829) această mult
încercată episcopie a putut avea titulari de
sânge românesc. Comemorarea aşezării
celui dintâi episcop român Nestor Ioanovici
în scaunul episcopesc al Aradului s-a
făcut în anul acesta (26 Oct. 1929) cu o
deosebită solemnitate şi demnitate.
Fiu de învăţător, episcopul dr.
Grigore Comşa s-a născut la 13 Mai 1889, Fig. 140. P.S.Sa
în comuna Comana-de-sus, judeţul dr. Grigore
Făgăraş. După luarea bacalaureatului în Comşa, episcopul
1908 la gimnaziul de stat din Făgăraş şi eparhiei Aradului.
după terminarea seminarului teologic din
Sibiu, a fost trimis ca bursier al Mitropoliei pentru
continuarea studiilor juridice la universitatea din Budapesta,
unde în Mai 1915 a luat doctoratul în drept. Concomitent a

urmat cursurile de omiletică şi dreptul bisericesc la
facultatea de teologie de pe lângă universitatea budapestană.
În Octombrie 1915 a primit darul diaconiei de la
fericitul mitropolit Ioan Meţianu, intrând în cler fără a se
căsători. De atunci şi până în anul 1919 a oficiat ca diacon
la catedrala din Sibiu, funcţionând în administraţia
consistoriului arhidiecezan şi ca secretar al fundaţiunii
„Emanuil Gozsdu”. Timp de un an a fost director al
Telegrafului Român, organul Mitropoliei, şi aproape 2 ani
profesor de religie la gimnaziul de stat din Sibiu.
În timpul războiului a făcut cunoştinţă cu temniţele
ungureşti, acuzat fiind de spionaj.
După înfăptuirea unităţii noastre naţionale a intrat
secretar la preşedinţia consiliului dirigent, iar în toamna
anului 1919 a fost ales deputat în primul Parlament al
României întregite.
În anul 1920 a intrat în serviciul Ministerului
cultelor, întâi ca defensor eclesiastic şi apoi ca sub-director.
În timpul acesta n-a încetat a servi în sf. biserică, oficiind în
biserica Amza din Bucureşti.
În anul 1921 a luat licenţa în teologie la facultatea din
Bucureşti, iar în Martie 1925 doctoratul în teologie.
La 3 Mai 1925 a fost ales de către sinodul diecezan
episcopal al eparhiei Aradului, fiind hirotonit la 14 Iunie,
învestit la 20 Iunie şi instalat în biserica catedrală din Arad
în ziua de 12 Iulie 1925.
Alegerea unui bărbat tânăr, harnic şi cu râvnă de
apostolat în fruntea acestei eparhii se şi impunea de altfel,
căci în nici o eparhie nu s-a întins, mai ales după război,
baptismul, ca în ţinutul Aradului. El trebuia combătut cu
tact şi înţelepciune, ceea ce s-a şi făcut. Sub arhipăstorirea
P. S. Sale se remarcă în întreaga eparhie un curent sănătos
de primenire sufletească.
Episcopul Grigore era indicat pentru o asemenea
operă sănătoasă, încă din vremea când îşi făcea studiile
teologice în Sibiu, el citea cu osârdie Dumnezeieştile
Scripturi, simţind o deosebită atracţie către elocinţa

amvonului. Deja în anul 1910 el debuta pe terenul
literar-bisericesc în Telegraful român şi în Revista teologică
de sub priceputa conducere a prof. dr. N. Bălan, care,
ajungând Mitropolit al Ardealului, l-a distins, în 1922, pe
tânărul dr. Gr. Comşa cu dreptul de a purta brâu roşu. În
1923, Regele Ferdinand i-a conferit „Răsplata muncii pentru
biserică”, clasa I, şi „Coroana României” în gradul de ofiţer.
Următoarele sale publicaţii sunt dovada evidentă a
unei munci serioase şi conştiente de rolul său:
1. Monahismul după A. Harnack, Sibiu 1916. 2. Predici
pentru toate Duminecile de peste an şi alte ocaziuni, în colaborare
cu preotul Gh. Maior. Arad 1918. 3. Unificarea organizaţiei noastre
bisericeşti. Sibiu 1919. 4. Istoria predicii la Români, Bucureşti
1921. 5. Pentru neam şi lege. Patruzeci cuvântări împotriva
Adventiştilor şi Baptiştilor. Caransebeş 1923. 6. Sâmbătă şi
Duminecă. Bucureşti 1923. 7. Poate crede omul modern în
minuni? Bucureşti 1923. 8. La Altarul Neamului. Cuvântări la
serbările naţionale. Bucureşti 1923. 9. Sectele religioase din
România, Bucureşti 1925. 10. Datoriile preoţimii în faţa
problemelor sociale. Bucureştii 1925. 11. Călăuza cunoaşterii şi
combaterii sectelor. Bucureşti 1925. 12. Pentru slujitorii Altarului.
Meditaţii şi îndemnuri. Caransebeş 1925. 13. Predici la sărbătorile
bisericeşti. Arad 1925. 14. Pruncii trebuiesc botezaţi, dar numai
odată. Arad 1925. 15. Veniţi la Christos. Predici la toate
Duminecile anului bisericesc. Arad, 1925. 16. Luptele Baptiştilor
împotriva preoţimii române. Arad 1926. 17. Credinţa şi botezul.
Arad 1926. 18. Misiuni pentru popor. Arad 1926. 19. Pentru
Biserica ortodoxă. Arad 1926. 20. Combaterea catehismului
Baptiştilor. Arad 1925. 21. De la leagăn până la moarte. Arad
1927. 22. Cartea de rugăciuni. Arad 1927.23. Baptismul în
România, din punct de vedere istoric, naţional şi religios. Arad
1927. 24. Eşti sigur de mântuire? Arad 1927. 25. Concubinajul,
divorţurile şi scăderea poporului. Arad 1928. 26. Primejdia
Baptismului. Arad 1928. 27. Podoabele căminului creştin, Arad
1928. 28. Biserica misionară. Cuvântare ţinută cu prilejul
Congresului preoţesc din 25 Octombrie 1928. 29. Trei sute
cincizeci de pilde, pentru predici şi alte cuvântări, Arad 1928. 30.
Biserica, Statul şi Baptismul. Cuvântare rostită în Senat în ziua de
21 Martie 1928. 31. Credinţa, Morala şi Neamul. Arad 1929.
În legătură cu bogata activitate ce o desfăşură ca

episcop la Arad, se impune atenţiei noastre ideea fericită a
înfiinţării Bibliotecii creştinului ortodox, menită să combată
diferitele secte religioase, care strică sufletul poporului naiv,
sapă temelia bisericii şi înşişi temeliile statului nostru
naţional. Din această bibliotecă s-au publicat pân-acum 54
broşuri, care se distribuie credincioşilor cu prilejul
vizitaţiunilor canonice şi prin bibliotecile poporale. De altfel
conferinţa ţinută în Octombrie trecut de P. S. Sa episcopul
Grigore, la Chişinău, la congresul misionarilor ortodocşi, a
ilustrat printr-un lux de probe marea primejdie ce prezintă
sectele religioase pentru statele naţionale.
În ce priveşte administraţia eparhială, menţionăm că
din îndemnul său s-au realizat următoarele îmbunătăţiri:
S-au înfiinţat: societatea „Sf. Gheorghe”, „Fondul milelor” în
fiecare parohie şi „Fondul central al milelor”. Acest fond al milelor
are azi un capital de lei 121.896, iar fondul „Grigorie Episcopul
pentru propaganda religioasă” are astăzi un capital de lei
1.663.895. În 3 şi jumătate ani, Prea Sf. Sa a vizitat peste 200
comune bisericeşti, sfinţind un mare număr de biserici. Institutul
teologic din Arad s-a ridicat la rangul de Academie teologică cu 4
ani de studii. S-a zidit o nouă capelă episcopească. s-a regulat
biblioteca episcopiei.
Pe edificiul consiliului eparhial s-a ridicat un nou etaj cu 5
camere pentru oficiile aceluiaşi consiliu, graţie sumelor puse la
dispoziţie de către d. Vasile Goldiş, fost ministru al cultelor.
Având în vedere că P. S. Sa episcopul Grigore are abia
vârsta de 40 ani, eparhia Aradului se poate cu drept cuvânt
aştepta din partea vigurosului ei conducător sufletesc la o
activitate din ce în ce mai rodnică şi mai binefăcătoare pe
toate terenele pentru progresul şi ridicarea de D-zeu
binecuvântatei episcopii a Aradului.
CAPITOLUL XXXVII.
LEGISLAŢIA BISERICEASCĂ
Temelia unei instituţii este legislaţia ei, adică rama

sau cadrul, în care ea se mişcă şi se dezvoltă în raport cu
celelalte instituţii dintr-un Stat. Fără îndoială, ceea ce
constituie puterea Bisericii este doctrina ei, sunt adevărurile
fundamentale, care-i stau la bază şi care, după cuvântul
Mântuitorului, nici porţile iadului nu le vor putea birui. Dar
această doctrină şi aceste adevăruri pot rămânea fără
înrâurirea, la care sunt menite, dacă omul nu le pune în
situaţia de a fi roditoare.
Următoarea comparaţie ne poate lămuri deplin:
închipuiţi-vă o bucată de aur pierdută în noroi. Ea nu-şi
pierde prin aceasta calităţile sale intrinseci: Aurul rămâne
aur, ori unde l-am pune. Valoarea lui este însă alta când stă
închis şi fără a fi lucrat şi alta când îl întrebuinţăm la
confecţionarea unui obiect preţios, care va împodobi coroana
unui rege, mitra unui episcop sau fruntea unei femei caste.
Tot aşa stă lucrul şi cu marile adevăruri ale credinţei.
Ele sunt eterne şi imutabile. însuşirile lor rămân aceleaşi,
oricare ar fi împrejurările din lume. Dar aceste adevăruri
sunt menite să rodească, adică să schimbe înfăţişarea lumii
în sensul principiilor, pe care le cuprind. Pentru a putea
lucra, ele au nevoie de mediul prielnic, în care să se dezvolte
şi să producă rodul însuşirilor, care stau la temelia lor.
întocmai ca sămânţa unei plante, care nu rodeşte dacă nu
are aer, lumină şi căldură, tot aşa adevărurile credinţei nu
rodesc, dacă nu sunt puse în împrejurări prielnice de: a rodi.
Aceste adevăruri fundamentale, aplicate la Biserică,
le-a avut în vedere şi I. P. S. Patriarhul Miron în tot timpul
de când providenţa l-a adus în fruntea Biserică ortodoxe
române ca Mitropolit-Primat şi mai apoi ca Patriarh.
Realizarea unei asemenea opere era împreunată cu
foarte mari greutăţi. Până la unire, Bisericei ortodoxă
română a avut din punct de vedere legal patru regimuri
deosebite, care au creat tot atâtea mentalităţi deosebite. În

vechiul regat am avut o Biserică, etatizată. În Ardeal una
autonomă şi oarecum în duşmănie cu Statul. În Bucovina o
Biserică cu privilegii, iar în Basarabia una, pe care regimul
rusesc o favorizase în toate chipurile şi făcuse din ea
instrumentul scopurilor sale imperialiste şi panslaviste,
Numai simpla enunţare a acestor regimuri ne arată
ce problemă grea se punea după unire pentru şeful Bisericii
ortodoxe române, care trebuia să apropie şi să galvanizeze
spre un scop unic atâtea sisteme şi mentalităţi. Situaţia se
prezenta astfel, că la orice încercare de unificare, pe cale de
lege, fiecare din cele patru Biserici se prevala de sistemul
său.
Vechiul regat pe de altă parte avea şi el trecutul şi
experienţa sa în materie eclesiastică. Apoi el lucrase efectiv
la unire, prin concursul, pe care prelaţii l-au dat guvernului
Brătianu în timpul războiului. Preoţii în special au dat cel
mai nepreţuit ajutor, însufleţind armata, îngrijind răniţii şi
făcând toate sforţările în sensul idealului naţional. Pentru
aceste motive Biserica vechiului regat se aştepta din partea
Bisericilor surori la oarecare condescendenţă faţă de marile
ei jertfe aduse pe altarul ideii naţionale, ceea ce nu s-a
întâmplat decât în parte.
Şi totuşi unificarea trebuia făcută. Biserica nu putea
să rămână mai prejos decât celelalte instituţiuni ale ţării şi
mai ales decât şcoala, care din primele clipe ale unirii a
pătruns în toate colţurile cu acelaşi elan şi aceiaşi tendinţă
naţională, menită a consolida prin grai şi prin scris
rezultatele războiului de întregire naţională şi ale tuturor
sforţărilor făcute de generaţiile trecute, care au luptat în
această direcţie. Astfel ideea unei legislaţii bisericeşti unitare
apărea ca o supremă datorie şi ea a fost realizată de actualul
Patriarh cu toate piedicile, pe care le-a întâmpinat în cale,
mai ales din partea Ardealului, pe care, ca origine, îl
reprezenta.
Primul pas în această direcţie l-a făcut pe când Î.P.S.
Sa era episcop al Caransebeşului. Într-o şedinţă a
congresului bisericesc din Ardeal, la 23 Aprilie 1919, P. S. Sa

a cerut, iar congresul ardelean a aprobat următoarele
postulate:
Biserica Ardealului să reia vechile legături de unitate
cu Mitropolia Ungro-Vlahiei, făcând de acum înainte parte
integrantă din Biserica ortodoxă română întregită.
Ierarhii Bisericii ardelene să facă parte din Sinodul
României.
Unificarea bisericească să se facă pe temeiul
organizaţiei constituţionale, pe care o are Biserica din
Ardeal, adică pe baza Statutului ei, dar revenind la vederile
originale ale lui Şaguna, din care unele, împotriva voinţei lui
Şaguna, au fost alterate.
Considerând adevărul istoric, cum neamul românesc
s-a dezvoltat şi crescut deodată şi în continuă legătură
indisolubilă cu Biserica sa, urma ca organizaţia să ţină cont
de justele legături cu Statul şi instituţiile lui.
Aceste puncte formează de acum înainte baza
viitoarei legislaţii bisericeşti în România întregită. Ele au fost
aprobate în unanimitate şi cu entuziasm de către Sf. Sinod
din Bucureşti şi au format punctul de plecare al tuturor
evenimentelor petrecute mai departe în Biserica ortodoxă
română, culminând în legea şi Statutul pentru organizarea
Bisericii ortodoxe române, sancţionată prin înaltul Decret
Regal No. 1402 din 4 Mai 1925 şi publicate în Monitorul
Oficial No. 97 din 6 Mai acelaşi an.
Spre a ne de seama de greutăţile, pe care le-a
întâmpinat şi a trebuit să le înlăture actualul Patriarh,
pentru a ajunge la o lege unitară, vom cita câteva pasagii
interesante din expunerea de motive a d-lui Al. Lapedatu, pe
atunci ministru de culte, făcută cu prilejul depunerii în
Parlament a legii amintite mai sus.
Astfel, după ce Sf. Sinod din Bucureşti a aprobat
acele deziderate ale congresului ardelean, venind în fruntea
bisericii ca Mitropolit-Primat însuşi cel ce le propusese în
Ardeal, s-a păşit la realizarea lor, alcătuindu-se o adunare
bisericească cu reprezentanţi din toate provinciile. Această
adunare s-a numit Constituanta bisericească şi a fost

convocată la Bucureşti în Septembrie 1920. Ea a delegat din
sânul său o comisiune de 15 membrii, care să întocmească
un proiect de organizare bisericească.
TERGIVERSĂRILE EPISCOPATULUI ARDELEAN
Cei care au luat regulat parte la lucrările acestei

comisiuni, care au durat 4 ani, aceia ştiu cum Patriarhul a
avut partea leului în alcătuirea proiectului. Succesiv şi după
progresarea lucrărilor, Patriarhul prezenta câte un capitol
din proiect, luat de el după izvoarele, ce afla de bine a le
folosi şi după vasta sa experienţă de 30 ani în materie de
cârmuire a bisericii. Cu toate frământările, prin care a trecut
proiectul, au rămas totuşi chiar capitole întregi aşa cum
s-au proiectat.
Iată ce spune d. Lapedatu despre lucrările acestei
comisiuni:
„Comisiunea zisă „de unificare” şi „de 15” a şi alcătuit, între
24 Septembrie şi 2 Noiembrie 1920, un anteproiect de lege pentru
organizarea Bisericii autocefale ortodoxe române, care a fost trimis
de preşedintele Sf. Sinod celor patru Biserici provinciale, ca fiecare
să-l examineze şi să-şi dea părerea asupra lui, în mod oficial, prin
organele lor de cădere şi anume: Vechiul Regat prin Sf. Sinod şi
Consistoriul superior bisericesc; Bucovina prin Consistoriul
arhiepiscopesc, mărit cu corpul profesoral al Facultăţii de teologie
din Cernăuţi; Basarabia prin Congresul eparhial bisericesc şi
Transilvania prin Congresul naţional bisericesc.
„Cu excepţia Bisericii de peste munţi, toate celelalte au
comunicat, în timp observările şi propunerile lor la acest
anteproiect de lege, iar comisiunea de unificare, convocată din nou,
în Mai-Iunie 1921, şi la lucrările căreia au participat în mod activ
şi reprezentanţii Mitropoliei din Transilvania, şi-a revizuit lucrarea
pe baza răspunsurilor primite şi a discuţiilor urmate în sânul său,
convenind ca, la redactare, principiile de bază ale organizaţiunii
bisericeşti propuse să fie cuprinse în proiectul de lege, iar
dispoziţiile amănunţite pentru aplicarea practică a acestor principii
să fie cuprinse într-un Statut separat.
„De acord cu d. Octavian Goga, ministrul cultelor, Sf. Sinod

a examinat proiectul redactat de comisiunea de 15, silindu-se să
delăture din el, pe cât a fost cu putinţă, prea multele diferenţieri
provinciale admise de comisiune, astfel ca viitoarea organizaţie a
Bisericii noastre să se prezinte cât mai unitar în întocmirea sa.
„Înţeles complet cu toţi membrii Sf. Sinod, cu ierarhii din
Ardeal îndeosebi, d. Goga se pregătea chiar să prezinte acest
proiect de lege Parlamentului, dar intenţiunea sa fu zădărnicită de
cererea Mitropoliei din Ardeal de a se trimite proiectul şi
Congresului naţional bisericesc de peste munţi.
„Răspunsul Congresului ardelean, dat numai la sfârşitul
lui Noiembrie 1921, fu că acceptă organele centrale ale bisericii
prevăzute în proiectul comisiunii de 15 (Sf. Sinod ca organ
spiritual, Congresul bisericesc ca organ legislativ, Consiliul central
ca organ administrativ şi executiv şi Consistoriul spiritual central
ca organ disciplinar), dar menţine în acelaşi timp organele similare
ale Mitropoliei transilvane (Sinodul episcopesc, Congresul Naţional
şi Consistoriul Mitropolitan).
„Cât priveşte modul de întocmire al Statutului, se propune
ca el să cuprindă: a) o parte introductivă de principii şi dispoziţii
generale şi b) corpul însuşi al Statutului cu două titluri: I. organele
centrale comune întregii Biserici şi II, sub a) organizaţiunea
unitară a Bisericilor din vechiul regat, Basarabia şi Bucovina, şi
sub b) organizaţiunea Mitropoliei din Ardeal (Statutul organic).
„În Decembrie 1921 „Constituanta bisericească” fu din nou
convocată. În vederea lucrărilor sale comisia de 15 luă, pentru a
doua oară, opera sa în revizuire, după proiectul de lege convenit
între Sf. Sinod şi Ministerul cultelor, după răspunsul Congresului
naţional ardelean şi după dorinţele exprimate de Bisericile din
Basarabia şi Bucovina. Se redactară astfel încă odată dispoziţiunile
generale pentru organizarea unitară a Bisericii ortodoxe române în
forma unui proiect de lege, compus din 24 articole, în care s-au
introdus însă toate excepţiunile cerute de reprezentanţii Mitropoliei
din Ardeal.
„Noul proiect de lege al comisiunii de 15 se prezintă ca un
compromis de excepţiuni pe seama diferitelor părţi ale bisericii
noastre. El fu prezentat „Constituantei”, care, discutându-l punct
cu punct, l-a acceptat pe de-a întregul, dând totodată comisiunii de
unificare mandat să revizuiască şi proiectul de Statut, întocmit în
Iunie 1921 potrivit principiilor generale înscrise şi adoptate în
proiectul de lege, pentru ca în urmă, după ce va fi aprobat de

organele bisericeşti cu cădere, să fie prezentat guvernului.
„Comisiunea a îndeplinit şi această lucrare, iar Statutul,
astfel completat şi modificat, a fost trimis ca şi proiectul de lege Sf.
Sinod şi Mitropoliei Ardealului, ca să se scrie într-însul
dispoziţiunile particulare, a căror menţinere o socotea necesară şi
justificată.
„Sf. Sinod, în sesiunea din toamna anului 1922, a luat în
consideraţie atât proiectul legii, cât şi al Statutului, introducând în
cel dintâi o singură dispoziţiune nouă, aceia privitoare la
instituirea unei Eforii a bisericii, ca organ administrativ special în
chestiunile economice, financiare ale Consiliului central. Mitropolia
Ardealului a întârziat însă răspunsul. Din această cauză
chestiunea redactării definitive a celor două proiecte a trebuit să se
amâne un an şi jumătate, până în Octombrie 1923.
„Atunci Î.P.S.S. Mitropolitul Primat a convocat comisiunea
de unificare pentru a face o ultimă revizie proiectelor şi a le da
forma definitivă. Lucrarea s-a îndeplinit şi la 17 Octombrie
„proiectul de statut organic pentru organizarea Bisericii autocefale
ortodoxe române”, cuprinzând 24 articole de „dispoziţiuni generale”
şi 225 articole ale Statutului propriu zis, a fost subscris de cei 15
membrii ai comisiei. Dar şi de astă dată Mitropolia de peste munţi
a făcut rezerve, cerând ca organizaţiunea ei să rămână şi mai
departe în cadrele Statutului organic”.
Precum vedem din această expunere, peste tot se
manifesta în special din partea Ardealului un spirit de
împotrivire, deşi principiile, care se puneau la temelia noii
organizaţii bisericeşti, erau tocmai principiile bisericii
ardelene, adică cele cuprinse în Statutul aşa zis şagunian.
Greutăţile acestea au fost înfrânte mai târziu după
votarea Constituţiei, care prevăzând pentru Biserica
ortodoxă o organizaţie unitară, cu participarea elementelor ei
constitutive, clerici şi mireni, noua legiuire bisericească a
trebuit să se conformeze acestor dispoziţiuni constituţionale.
PATRIARHUL MIRON FIXEAZĂ DRUMUL CEL SĂNĂTOS
Meritul întreg este al actualului Patriarh, care cu

tactul, personalitatea şi trecerea sa în lumea politică a putut
obţine să se treacă chiar în pactul nostru fundamental –
Constituţia – această dispoziţiune salutară, aşa cum a
conceput-o el, în faţa căreia au trebuit să se plece atât
Ardelenii cât şi celelalte Biserici, care ar fi voit să păstreze
ceva din vechile lor organizaţii particulariste. Legea votată la
1925, împreună cu Statutul respectiv, nu mai cuprinde
excepţiunile din celelalte proiecte, despre care vorbeşte d.
Lapedatu în expunerea sa de motive, afară de cea prevăzută
la art. 38 din lege cu privire la Congresul bisericesc ardelean,
ale cărui atribuţiuni cad însă în desuetudine prin forţa
împrejurărilor.
A doua greutate în redactarea noii legi de organizare
bisericească a fost chestiunea raporturilor dintre Biserică şi
Stat, sau ceea ce cu un cuvânt consacrat cunoaştem sub
numele de „Autonomia Bisericii”.
De la început s-au găsit faţă în faţă două principii
opuse: cel din vechiul regat, unde Biserica din cauza
legăturilor din trecut şi a împrejurărilor istorice era o
instituţie de Stat întru totul subordonată intereselor
acestuia, care într-o anumită măsură erau şi interesele
bisericii, şi cel ardelean, în care se manifesta un principiu
opus. Acolo Biserica având de luptat împotriva Statului
ungar, tocmai pentru păstrarea naţionalităţii, Biserica nu
numai că nu avea nici o legătură cu el, dar era chiar în
duşmănie declarată.
Acesta două principii au dat naştere la două stări de
lucruri şi mai ales la două mentalităţi deosebite, care când
au fost puse în aplicare în România întregită s-a văzut că şi
într-o parte şi într-alta există mari şi primejdioase exagerări.
Ardelenii uitau că Statul român nu mai era un Stat vitreg
bisericii ca cel unguresc şi că legăturile milenare dintre
Statul român şi Biserica sa naţională nu puteau şi nu
trebuiau rupte, pe de altă parte cei din Regat uitau că noul
Stat român este un Stat, care devine din ce în ce mai laic din
cauza culturii, pe care o răspândeşte şcoala sa de sus până
jos, influenţată de spiritul revoluţiei franceze, care stă la
baza tuturor instituţiunilor Statului român ca o consecinţă a
revoluţiei de la 1848, din care a ieşit acest Stat în forma
actuală.
Este apoi chestiunea minorităţilor etnice şi religioase,
pe care Statul român trebuie să le menajeze din cauza
obligaţiilor luate prin tratatele de pace. Şi în sfârşit nu
trebuie să uităm că Statul actual este Statul partidelor
politice, care sacrifică adesea interesele unei instituţiuni
pentru interesele lor de partid. Biserica are însă îndatoririle
ei speciale prevăzute de o doctrină imutabilă, care trebuie
afirmată, oricare ar fi împrejurările politice şi structura unui
Stat. În acest scop ea are nevoie de o organizaţie proprie şi
specifică idealurilor el şi de aceia noua organizare
bisericească trebuia să caute a schimba orientarea veche, pe
care o avusese până aci Biserica din vechiul regat. Era deci
nevoie de o nouă orânduire a raporturilor dintre Biserică şi
Stat, raporturi, care, dată fiind importanţa celor doi factori,
nu erau aşa de uşor de stabilit.
Căci precum am spus, în faţa acestor greutăţi sta
adevărul că naţiunea română a fost strâns legată de Biserica
sa, că Biserica ortodoxă nu este, ca cea catolică, o Biserică
cu tendinţe teocratice universale, ci dimpotrivă ea a ajutat
naţionalităţile întru revendicarea idealurilor lor şi le-a lăsat
să se dezvolte liber, potrivit însuşirilor etnice ale fiecărui
popor.
Pe de altă parte Statul a ajutat Biserica din fondurile
sale, plătind nu numai personalul, ci şi unele cheltuieli
materiale, ajutând la construirea bisericilor etc. Toate
acestea erau împrejurări, care nu puteau fi lăsate la o parte
pe motiv de autonomie, şi de aceia a trebuit mult tact şi
multă înţelepciune pentru a găsi linia, cea dreaptă.
Legea le-a găsit. Astfel cum este alcătuită, ea împacă
interesele Statului cu ale bisericii, principiul autonomiei cu
principiul, suveranităţii de Stat.
Pentru a se vedea lămurit acest lucru, vom cita câteva

rânduri din discursul I. P. S. Patriarhului Miron, rostit cu
prilejul votării acestei legi, din care se văd şi principiile ce
stau la baza noii legi de organizare şi mai ales spiritul drept
şi clar văzător al şefului bisericii, care a prezidat la alcătuirea
legii.
Iată ce spune Î.P.S. Sa în această privinţă:
„Autonomia noastră bisericească nu este şi nu este permis
să fie o plantă exotică, adusă de aiurea şi plantată în solul vieţii
noastre bisericeşti, Aceasta ar fi o greşeală. Autonomia noastră
bisericească trebuie să fie ceva special, ceva ce corespunde
evoluţiei istorice a dezvoltării raportului dintre Biserică şi dintre
Statul nostru. V-am spus adineaori că viaţa noastră bisericească şi
viaţa noastră de Stat s-au dezvoltat în cursul veacurilor, într-un
chip atât de armonic, încât una s-a contopit cu cealaltă şi au
format o pânză, pe care, dacă încerci s-o separi, se destramă.
„Ierarhii noştri, mitropoliţii noştri, au fost de când lumea şi
reprezentanţi lumeşti. În toate adunările noastre obşteşti,
mitropolitul era preşedinte; mitropolitul a fost preşedintele
Divanului ad-hoc şi până de curând mitropolitul era preşedintele
Senatului. Ba mai mult încă, era un timp când mitropolitul ţării
era şi locţiitor de Domn, exercita atribuţiuni domneşti în absenţa
Domnului din ţară. Iar părintele Lucian al Romanului arată aşa de
frumos în expunerea lui, care este tipărită şi pe care cred că aţi
citit-o, cum Voivozii noştri erau în cele mai intime legături cu
Biserica şi mitropolitul. Şi această legătură a culminat atunci când
unul dintre Voivozi, Constantin Brâncoveanu, a suferit moarte de
mucenic pentru credinţa bisericii noastre.
„Vedeţi deci cum s-a închegat această viaţă bisericească cu
cea naţională, cu viaţa Statului nostru.
„Deci, în urma acestor legături intime, autonomia noastră
bisericească nu putea merge aşa de departe, cum merge
autonomia Bisericilor din alte ţări, terminându-se în realizarea
principiului lui Cavour, care spune: „Biserică liberă în Stat liber”.
Aceasta ar fi o separare totală a Bisericii de Stat şi aceasta la noi în
ţară nu corespunde evoluţiunii vieţii noastre bisericeşti şi nici a
vieţii Statului.
„De aceia, în cadrele acestui proiect de lege şi a acestui
Statut ce am făcut, cunoscând acest trecut, am creat o autonomie,
care corespunde împrejurărilor şi vieţii noastre româneşti, Am
acceptat principiul democratic al diviziunii muncii, al

competenţelor. Toate chestiunile noastre de viaţă internă
bisericească le rezolvăm noi, biserica, noi, reprezentanţii clericilor
şi mirenilor, fără vreun amestec din afară.
„Dar, domnilor, acolo unde interesele noastre bisericeşti se
întâlnesc cu interesele vitale ale ţării, ale neamului, acolo am
admis o armonică, conlucrare, aşa încât să fie salvate şi interesele
bisericeşti şi interesele neamului. De pildă, vă întreb: Poate
guvernul, poate capul Statului, pot factorii conducători ai ţării să
se dezintereseze de cine are să fie episcop la Hotin, la Bălţi, la
Cetatea Albă, la Chişinău, la Cernăuţi, în Dobrogea sau în orice
alte părţi? Nu se poate. Dacă un guvern s-ar dezinteresa de aceste
chestiuni importante, nu numai bisericeşti, ci vitale şi pentru Stat,
atunci ar comite o mare şi grea eroare. În chestiunile acestea deci,
unde sunt şi interesele Statului, noi am căutat să dăm. „Cezarului
ce este al Cezarului” şi să rămână lui „Dumnezeu ceea ce este al lui
Dumnezeu”.
„O altă pildă, împrejurările noastre sunt astfel dezvoltate,
încât mai ales la noi, în vechiul regat, Statul pune la dispoziţia
noastră, a Bisericii, toate mijloacele de întreţinere. Astăzi, de
exemplu, – nu-mi aduc bine aminte, dar d. ministru de culte
trebuie să ştie mai bine, – se pun la dispoziţia bisericii 301
milioane.
„Daţi-mi voie să vă spun, fiind Cap al bisericii, că aş simţi o
mare răspundere pe umerii mei şi o îngrijorare, dacă aceste 301
milioane mi s-ar încredinţa exclusiv mie şi nouă, organelor
bisericeşti, ca să purtăm toată răspunderea materială a acestei
gestiuni. Biserica trebuie să-şi rezerve energia ei pentru partea
duhovnicească, spirituală. Deci, în chestiuni materiale, mai ales
acolo unde Statul dă bani, cred că este justificat să admitem şi
cointeresul reprezentanţilor ţării, a ministerului de culte şi al celui
de finanţe, care dă banii.
„În acest scop, în cadrele acestei economii, am creat o
instituţie, bisericească şi ea, anume „Epitropia centrală a Bisericii”,
sub conducerea a trei persoane: două sunt numite de Biserică şi
unul este reprezentantul ministerului cultelor şi al celui de finanţe.
Astfel întrebuinţarea acestor bani scoşi din sudoarea
contribuabililor, cu multe necazuri, trebuie să se întrebuinţeze
strict după indicările bugetului, făcut de către cei cu cădere a-l
stabili.
„În această instituţiune, care va forma oarecum puntea de

legătură intre Biserică şi Stat, reprezentantul Statului va exercita şi
un control binevoitor, iar pe de altă parte, cu experienţa sa ne va
veni într-ajutor la plasări şi la diferite operaţiuni financiare, ce vor
obveni şi prin aceasta va contribui a ne uşura o sarcină, nu de
natură bisericească, ci de natură economică.
„După cum vedem şi din aceste două exemple, din întreaga
economie a acestei legi bisericeşti reiese o autonomie stâmpărată,
prin conlucrarea armonică între Biserică şi Stat, acolo unde e
necesar şi admisibil; şi aceasta este rezultanta firească a
raporturilor tradiţionale dintre Biserică şi Stat, în care Biserica
ortodoxă tocmai pentru aceasta a rămas. „dominantă”.
Dacă ar veni la noi cineva să aplice principiul lui Cavour,
cum se întâmplă în Danemarca tocmai zilele acestea, adică
separaţia bisericii de Stat, aceasta ar însemna o vivisecţiune, care
ar produce dureri foarte simţite şi în Biserică şi în Stat. Totul
trebuie trecut prin sita deasă a tradiţionalismului sănătos al
propriului nostru popor”.
Aceste cuvinte ale I. P. S. Patriarhului Miron arată
lămurit concepţia sa moderată cu privire la raporturile dintre
Stat şi Biserică, concepţie menită a scuti şi Statul şi Biserica
de frământările, pe care le-a provocat în Apus biserica
catolică.
Da, „autonomie stâmpărată” – iată ce trebuie bisericii
noastre!
În tot cazul, datorită tactului şi înţelepciunii
Patriarhului dr. Miron Cristea, Biserica ortodoxă română şi-a
căpătat acel cadru absolut necesar dezvoltări sale, despre
care am vorbit la începutul acestui capitol. Ea are astăzi o
organizaţie precisă, cum nu au celelalte Biserici ortodoxe de
răsărit şi raporturi de bună înţelegere cu Statul, care
continuă să o ajute atât din punct de vedere material, cât şi
în ce priveşte aparatul său administrativ, care lucrează în
armonie cu Biserica.
Se înţelege că aceste raporturi sunt în plină
dezvoltare şi că legea este abia la începutul aplicării ei.
Totuşi fiecare zi denotă un pas înainte spre consolidare, ceea
ce însemnează că liniile trase de Patriarhul Miron au fost
fericit concepute şi că viitorul Bisericii ortodoxe române este

asigurat.
Dea numai Dumnezeu ca ceilalţi colaboratori ai săi să
aibă acelaşi cap şi aceeaşi înţelepciune, spre a continua şi
desăvârşi opera începută şi pe care viitorimea va lega-o de
numele său!
PARTEA A PATRA
CAPITOLUL XXXVIII.
ÎNĂLŢAREA LA TREAPTA DE PATRIARH
Istoria ne arată că Biserica română ortodoxă şi-a avut

rostul ei strâns legat de însăşi fiinţa neamului încă cu
începere din anul 1359, sub domnia lui Alexandru Basarab,
în Muntenia, şi de la 1401 în Moldova, sub domnia
voivodului Alexandru cel Bun. Mitropoliile din Muntenia şi
Moldova, aflătoare de la întemeierea lor în dependenţă
canonică de Patriarhia ecumenică din Constantinopol, s-au
condus în spiritul canonului 34 apostolic, care prevede
alegerea episcopilor dintre fiii neamului, pe care îl păstoresc.
În Ardeal lucrurile s-au petrecut tot la fel, deşi unii
episcopi şi mitropoliţi ortodocşi au fost confirmaţi de
domnitorii unguri. D. prof. N. Iorga, în volumul II al „Istoriei
bisericii româneşti”, ne citează numele episcopilor Eftimie de
Neamţ, întărit de principele Ardealului la 5 Octombrie 1571,
apoi Cristofor, numit în 6 Iunie 1574, Ghenadie, mitropolit al
Ardealului şi ţărilor supuse principelui, sfinţit către sfârşitul
anului 1578, etc.
Nu trebuie să scăpăm din vedere că episcopiile
române din Ardeal, prin însuşi faptul că funcţionau sub
domnitori străini şi de lege şi de neam, aveau menirea să
ţină trează legătura sufletească a fraţilor de peste munţi cu
cei din principatele româneşti ale Munteniei şi Moldovei.
Cununa acestei dragoste de fraţi s-a făcut mai ales de către
Mihai Viteazul după intrarea sa în Alba Iulia (1 Novembre
1599). El a încheiat cu principele Sigismund Bathory o
înţelegere, în virtutea căreia se asigura preoţilor români din
Ardeal aceleaşi drepturi ca şi preoţilor din Muntenia, iar în
ce priveşte vlădicii români din Ardeal se stipula ca să fie
sfinţiţi la Mitropolia din Târgovişte, apoi la cea din Bucureşti.

În baza acestei învoieli politice a ajuns Mitropolitul
Munteniei să poarte titlul de „Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi
Exark al plaiurilor”.
Tot istoria ne mai învaţă că în vremea când
creştinătatea era ameninţată prin năvăliri barbare, mai ales
de către Turci, popor războinic, care punea sabia în serviciul
semilunii, neamul românesc a ştiut să fie zid de apărare,
paladiul şi scutul credinţei ortodoxe. „Atletul lui Christos”
fusese numit Ştefan cel Mare pentru luptele vitejeşti, purtate
de el în contra Turcilor cotropitori, şi tot pentru acelaşi motiv
Voivodul Munteniei a adaus la numele de Mihai porecla de
Viteazul. Acest rol de păstrător al credinţei creştine l-au avut
mereu domnii Munteniei şi Moldovei până în zilele marelui
rege Ferdinand I, sub care s-a înfăptuit întregirea neamului
românesc.
MOTIVELE CARE AU CONDUS

LA ÎNFIINŢAREA PATRIARHIEI
În timpul domniei glorioase a acestui mare rege,

întâmplându-se scăderea prestigiului sfintei Biserici ruseşti,
provocată de prăbuşirea politică a imperiului rus, bisericii
române ortodoxe i-a revenit cinstea, răspunderea şi sarcina
de a fi forţa creştină organizată cea mai însemnată în lumea
ortodoxă. Sub puterea acestei convingeri a ajuns marele
bărbat de stat Ion I. C. Brătianu şi guvernul său, în anul
1925, să hotărască ridicarea vechii Mitropolii din Bucureşti
la rangul de Patriarhie, care constituie o înălţare, susţinută
pe trecut, ca şi pe condiţiile Statului român, aşa cum ieşise
el din vârtejul marelui război!
Ideea aceasta era de altfel în consensul tuturor şefilor
de partide, care înconjurau cu stimă şi respect pe
deţinătorul cârjei de Mitropolit al Ungro-Vlahiei, d-rul Miron
Cristea, destinat a fi ridicat la treapta de Patriarh al bisericii
române ortodoxe.
D. prof. N. Iorga motiva astfel necesitatea înfiinţării

Patriarhatului:
„Suntem singurul popor ortodox cu un simplu Mitropolit
Primat în fruntea unei biserici autonome. Şi totuşi, când s-a
întemeiat Mitropolia munteană, mitropolitul era exarh patriarhal.
La sfârşitul secolului al XVI-lea, mitropolitul Moldovei avea –
recunoscute de toată ortodoxia,- semnele demnităţii patriarhale.
De la noi au fost stăpânite, timp de două secole, toate Patriarhiile
răsăritene.
„Astăzi unitatea ortodoxiei a trecut de mult de la monarhia
ecumenică, care şi-a pierdut caracterul internaţional şi tot
prestigiul, fiind abia tolerată de statul naţional şi laic-turcesc, la
posibilitatea unei forme federative, ai cărei membri trebuie să aibă
fiecare importanţa statului pe care-l reprezintă.
„În sinodul, care se anunţă, în Mai 1925, la Ierusalim, nu
putem fi reprezentaţi printr-un şef inferior acelor ai naţiunilor
celorlalte din ortodoxie.
„Dacă, după unire, când au fost doi mitropoliţi într-o ţară
mică, cel din Bucureşti s-a putut deosebi prin simplu titlul de
Primat, care e împrumutat de la Primatul
Ungariei, – deci de la organizaţia catolică din
statul vecin, – acuma, când avem trei
mitropoliţi supuşi Primatului şi poate în
curând patru cu cel plănuit pentru
Basarabia, titlul Patriarhat se impune”.
D. Alex. Lapedatu, fost ministru
al cultelor, autorul proiectului de lege
pentru înfiinţarea Patriarhatului, se
exprima în modul următor cu privire la
necesitatea înfiinţării lui:
„Crearea Patriarhalului român e
reclamată de situaţiunea actuală, de Fig. 141.
superioritatea numerică şi morală a Bisericii Alexandru
ortodoxe române faţă de celelalte Biserici Lapedatu, fost
ortodoxe străine, de rolul, mai însemnat ministru al cultelor
uneori decât al tuturor Patriarhalelor şi artelor
împreună, pe care Biserica noastră l-a avut
în trecut, timp de secole, ca apărătoare şi protectoare a creştinilor
din Orient, şi de prestigiul politic, de care se bucura Statul român
în rândul celorlalte State ortodoxe, prestigiu ce trebuie să şi-l

păstreze şi prin poziţia Bisericii sale.
„În adevăr, am rămas azi, după dezagregarea forţei
împărăţiei ruseşti şi dezorganizarea Bisericii de acolo, cel mai mare
Stat ortodox, cu o populaţie drept credincioasă mai numeroasă
decât în oricare altul şi cu o Biserică, care şi-a restabilit unitatea
sa sinodală încă din primul an al înfăptuirii României noi şi e pe
cale de a realiza, acum, şi unitatea organizării sale administrative.
„Biserica ortodoxă română a fost, apoi, se ştie, chiar şi
după instituirea Patriarhului rusesc şi creşterea puterii
pravoslavnice moscovite, apărătoarea şi protectoarea creştinilor din
Orient de sub dominaţiunea păgână. Şi aceasta nu numai în cele
morale, ci şi în cele materiale îşi culturale. Nici una din Bisericile
ortodoxe nu se poate prevala de un atare rol, care să o pună – şi
sub acest raport – în situaţiunea de superioritate faţă de celelalte.
„În sfârşit, prestigiul politic, de care se bucură Statul
român în rândul celorlalte State ortodoxe, reclamă cu necesitate ca
Biserica sa naţională să nu rămână, în relaţie cu Bisericile acestora
şi acţiunile comune cu ele, în situaţie de inferioritate, numai prin
faptul că, în ordinea sa ierarhică, nu are încă un Patriarhat
naţional ca şi acelea”.
Pe de altă parte, consiliul facultăţii de teologic de pe
lângă universitatea din Cernăuţi se pronunţă şi el astfel
asupra acestei chestiuni:
„În împrejurările de astăzi Biserica autocefală română este
cea mai cu vază, cea mai unitară şi întrucât cea rusă se zbate în
ghearele bolşevismului răspândit şi condus de necreştini, este şi
numericeşte cea mai importantă. Mitropolitul Primat al ţării este
preşedintele Sf. Sinod, în care se întrunesc o arhiepiscopie şi cele
patru mari mitropolii ale ţării. Mitropolitul Primat este capul
tuturor eparhiilor creştine ortodoxe din România cu drepturile şi
privilegiile recunoscute şi garantate prin sfintele canoane şi legile
ţării. Biserica ortodoxă nu poate avea nici în patria noastră decât o
organizare unitară în sensul canoanelor sinoadelor ecumenice.
Titlul de „Mitropolit Primat” nu este însă în conformitate cu tradiţia
bisericii ortodoxe. Tradiţia aceasta, importanţa bisericii noastre şi
rolul ce se cuvine Statului nostru, în Răsăritul Europei, reclamă ca
şi Bisericii noastre să i se dea onoarea cuvenită”.
Astfel anul 1925 – care avea să vază pe reprezentanţii
ortodoxiei răsăritene întruniţi la Ierusalim, spre a comemora
a 1600-a aniversare a celui dintâi Sinod ecumenic, ţinut la

Nicea, luând în acelaşi timp şi măsuri organizatoare potrivite
cu duhul vremii de azi – trebuia să înregistreze şi înălţarea
bisericii ortodoxe române la rangul de Patriarhat.
VOTUL SINODULUI ŞI AL PARLAMENTULUI
În urmărirea acestui înalt scop, Mitropolitul Nectarie

al Bucovinei, în şedinţa Sf. Sinod din 4 Februarie 1925, dă
citire unei propuneri, prin care se cere ca Mitropolia
Ungro-Vlahiei să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar
Mitropolitul Ungro-Vlahiei, ca Primat al României, care este
de drept şi preşedintele Sf. Sinod, să poarte titlul de Patriarh
al bisericii ortodoxe naţionale române. Sf. Sinod, primind cu
unanimitate şi cu însufleţire această propunere, d. Alex.
Lapedatu, ministrul cultelor, în baza aprobării consiliului de
miniştri, a prezentat Parlamentului următorul proiect de
lege:
Art. 1. – Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al
Ungro-Vlahiei se ridică, ca Primat al României, la rangul de Scaun
Patriarhal.
Art. 2. – Actualul Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei,
înalt Prea Sfinţitul D.D. Dr. Miron Cristea, devine, în calitatea sa de
Primat al României, Patriarh al Bisericii ortodoxe române.
Art. 3. – Patriarhul Bisericii ortodoxe române se va bucura
de toate drepturile recunoscute de sfintele canoane şi legile ţării.
Un regulament special, întocmit de Sf. Sinod, va determina
mai de aproape aceste drepturi.
Art. 4. – Pe viitor, alegerea Patriarhului Bisericii ortodoxe
române se va face de un colegiu electoral, compus din membrii
Adunării, care, după legea de organizare a acestei Biserici, va alege
pe Arhiepiscopul şi Mitropolitul Ungro-Vlahiei, şi din membrii de
religie ortodoxă ai Corpurilor legiuitoare.
Un regulament special, întocmit de Ministerul Cultelor, de
acord, cu Sf. Sinod şi aprobat de consiliul de miniştri, va determina
modul după care se va săvârşi actul alegerii.
Confirmarea alegerii o face, la propunerea Sf. Sinod şi a
guvernului, Maiestatea sa Regele, care va da apoi învestitura,
potrivit datinilor ţării pentru, capii Bisericii ortodoxe române.
Art. 5. – Nu vor putea fi aleşi în demnitatea, de Patriarhi ai

Bisericii ortodoxe române decât Mitropoliţii şi Episcopii în
funcţiune ai acestei Biserici.
Senatul a votat proiectul în şedinţa sa de la 12
Februarie 1925 cu 82 voturi contra 2. După vot, Ion I. C.
Brătianu, preşedintele consiliului de miniştri, luând
cuvântul, salută cel dintâi pe Mitropolitul-Primat dr. Miron
Cristea, primul Patriarh al bisericii române, apoi continuă
astfel:
„D-lor, actul de astăzi este impus de trecutul şi de toate
relaţiunile care au legat neamul şi Statul de Biserica ortodoxă.
„Încă de la întemeierea Statului şi-au luat fiinţă şi
mitropoliile naţionale, iar când împărăţia Bizanţului s-a prăbuşit,
Patriarhii şi Biserica ortodoxă nu au avut protectori mai
credincioşi, mai cu grijă şi cu dragoste şi pot să adaug cu mijloace
mai mari, pentru ajutorarea ei, decât pe acei care erau în capul
statelor româneşti, (Aplauze îndelung prelungite).
„Monumentele Sfântului Munte, ca şi vieţile
Patriarhilor, care s-au perindat în vremuri de
nenorocire, în fruntea Bisericii, pot mărturisi, în tot
cursul istoriei, de aceste simţăminte de dragoste şi
de evlavie, necontenit manifestate de aceia care au
reprezentat Statele româneşti. (Aplauze).
„D-lor senatori, atât se leagă în sufletul meu
Biserica, de care v-am vorbit, de omul care o
reprezintă astăzi atât de demn, atât de fericit pentru
faza importantă a dezvoltării ei, încât nu socot că e
Fig. 142. nevoie să insist asupra urărilor pentru persoana
Petre Sa. Ele nu constituie decât o repetare a celor pe
Gârboviceanu care le-am exprimat.
„Am atâta credinţă în puterile, pe care şi de
azi înainte noul Patriarh le va pune pentru îndeplinirea sfintei şi
marii sale misiuni, încât nu socotesc că e nevoie să insist asupra
ei.
„Din toată inima îi zic: să trăiască şi să-şi îndeplinească
această misiune în plin”. (Aplauze nesfârşite, ovaţiuni).
Adunarea deputaţilor a votat proiectul de lege în ziua
de 17 Aprilie 1925 cu unanimitate de 156. voturi, raportor
fiind d. Petre Gârboviceanu, care în documentatul său raport
conchide astfel:
„E un moment solemn pentru Adunarea naţională şi

bucuria e mare, pentru că întâiul ierarh al Bisericii noastre
ortodoxe, care va purta acest titlu, e Î.P.S. Mitropolitul Miron
Cristea (Aplauze unanime, furtunoase, prelungite şi îndelung
repetate. Adunarea în picioare ovaţionează îndelung pe înaltul
prelat), pentru merite personale şi ca sfânt simbol al unificării
sufleteşti a neamului nostru”, (Aplauze unanime, furtunoase,
prelungite şi îndelung repetate).
Unanimitatea de voturi a fost rezultatul consensului
tuturor partidelor româneşti, care, prin şefii lor, au exprimat
felicitări călduroase primului Patriarh.
Un discurs impresionant a rostit cu acest prilej d. dr.
Ion Lupaş, deputat de Săliştea Sibiului, profesor universitar
în Cluj şi mai târziu ministru al sănătăţii publice, care,
pentru a ilustra măreţia evenimentului, i-a dat expresia
următoare:
„Când înalt Prea Sfinţia Sa, azi prea fericit Patriarh al
tuturor Românilor, a pornit ca tânăr episcop în vara anului 1910,
de la Sibiu către Caransebeş, ca să-şi ocupe scaunul episcopesc,
calea lui a fost o adevărată cale de triumf. Smerenia mea, care
păstoream atunci poporul din protopopiatul Săliştei, mi-am
permis, în gara acelei comune, să-i fac o urare, exprimând dorinţa
să nu rămână prea mult în Banat, ci să se întoarcă cât mai curând
la Sibiu, ca să continue şi să desăvârşească opera marelui Şaguna.
Providenţa divină, ale cărei cărări sunt în adevăr nepătrunse de
mintea omenească, a împlinit dorinţa aceasta în măsură mai largă
şi mai generoasă de cum a putut s-o exprime atunci, sub stăpânire
străină, cel ce are profunda mulţămire de a putea vorbi astăzi în
deplină libertate înaintea acestei Adunări.
„Din Caransebeş I. P. S. Miron nu s-a întors la Sibiu, ci a
venit la Bucureşti, (Aplauze prelungite şi îndelung repetate).
„Suntem mângâiaţi însă în convingerea că din Scaunul
Patriarhal, de la Bucureşti, îşi va da toată silinţa omeneşte posibilă
să aducă la îndeplinire idealul nemuritorului Mitropolit Şaguna,
prin organizarea pe baze. depline autonome a întregii Patriarhii
româneşti”.
Fostul protopop al Săliştei vedea în faptul că cel
dintâi Patriarh al Românilor este ardelean un semn de înaltă
răsplată a dreptăţii divine pentru toate suferinţele şi
împilările, pe care le-au indurat Românii din Ardeal pe

vremea regimului milenar al Ungurilor pentru tenacitatea
exemplară şi eroismul mucenicesc ce i-a însufleţit în greaua
luptă de apărare a credinţei străbune.
NOU ALESUL PATRIARH MULŢUMIND PARLAMENTULUI
Atât la Senat, cât şi la Camera deputaţilor, Patriarhul

dr. Miron Cristea a mulţumit din toată inima d-lor senatori şi
deputaţi, atât în numele său cât şi în numele Sf. Sinod,
pentru dragostea şi căldura arătată instituţiei Bisericii şi
Capului ei vremelnic. Reproducem din discursul rostit la
Cameră următoarea parte politică din discursul înalt Prea
Sfinţiei Sale:
„Din admirabila expunere de motive, care însoţeşte
proiectul de lege prezentat de distinsul nostru Ministru al Cultelor,
d. Alexandru Lapedatu, şi acum votat cu unanimă însufleţire, şi
din clasicul expozeu al raportorului domniilor voastre, d. Petre
Gârboviceanu, un bun cunoscător al trecutului ţării, precum şi din
frumoasele cuvântări ale tuturor reprezentanţilor partidelor
noastre politice, v-aţi putut cu toţii convinge, care sunt acele
nepieritoare pietre din capul unghiului, ce stau la temelia înălţării
Bisericii noastre – a acestei scumpe moşteniri de la părinţi – la
suprema treaptă ierarhică a Patriarhiei.
„Sunt, meritele netrecătoare ale Bisericii noastre din întreg
trecutul, neamului, precum prea nimerit au spus-o d. Maniu şi d.
Iormescu; este glasul unanim al sufletului acestui popor, suflet
făurit de Biserica lui, precum atât de frumos ne-a spus-o şi d.
Mihalache; sunt calităţile şi forţele sporite de azi ale acestui popor
şi sunt frumoasele nădejdi, ce se leagă şi în viitor de Biserica
română, atât de elocvent expuse de istoricul dr. Lupaş.
„Iar această Biserică nu o formează nici singur clerul ei,
nici episcopatul ei şi nici capul ei vremelnic, ci adevărata Biserică
este Biserica cea vie, adecă mulţimea cea mare a tuturor
credincioşilor ei.
„Deci cinstea mare, de care mă faceţi părtaş prin unanimul
şi însufleţitul domniilor voastre vot de astăzi, nu este numai
cinstea mea personală, ci este cinstea Bisericii întregi – ca şi
colectivitate – precum şi cinstea fiecărui credincios al Bisericii este
şi cinstea fiecăruia din domniile voastre, care reprezentaţi Naţiunea

în Parlamentul Ţării.
„… Cât mă priveşte pe mine personal, mulţumesc prea
milostivului D-zeu că din simplu fiu de ţăran, pe care l-a botezat
un simplu cioban, ce-şi păştea imensele sale turme pe munţii
Moldovei, nu tocmai departe de satul meu natal, de Topliţa
Română, m-a ridicat la cea mai înaltă treaptă bisericească, la care
poate ajunge un om pământean. Închinându-mă acest cioban la sf.
icoană, m-a menit să devin şi eu păstor cu turmă mare, şi iată am
devenit azi păstorul Neamului. Dar oricât de favorabil s-ar aprecia
munca mea încordată de trei decenii pe terenul vieţii noastre
publice în zile grele şi mai ales pe terenul bisericesc, şi oricât de
frumoase s-ar părea unora calităţile mele sufleteşti, ele nu sunt în
stare să justifice această înălţare. Ba cred, că dragostea
nemărginită a domniilor Voastre, ca reprezentanţi legali ai naţiunii,
dragostea cărturarilor, intelectualilor şi a tuturor conducătorilor
Ţării şi ai Neamului către acel sănătos rezervor de energie fizică şi
sufletească, care este ţăranul român, a contribuit mult să ridicaţi
pe un fiu ieşit din sânul lui la această bisericească înălţime.
„Rugându-vă, ca în toate actele mari ale Neamului şi ale
Ţării să daţi fiilor şi nepoţilor noştri aceiaşi strălucită pildă de
unanimă şi însufleţită unire, închei spusele mele cu cuvintele:
Trăiască Biserica, Ţara, Regele şi Dinastia Ei, pe care le
binecuvântez din toată inima!”
RECUNOAŞTEREA ŞI ÎNVESTITURA PRIMULUI

PATRIARH ROMÂN
Îndată după adoptarea de către Sf. Sinod a propunerii

relativă la ridicarea scaunului de Mitropolit Primat la rangul
de Patriarhie, acelaşi Sf. Sinod a adresat, în ziua de 12
Martie 1925, o scrisoare irenică către toate Bisericile
ortodoxe surori, prin care li-se comunica şi motiva actul
înfiinţării Patriarhatului.
În scrisoarea sa, Sf. Sinod preciza că prin unirea
politică din anul 1918, celor două organizaţiuni
mitropolitane din ţara cea veche (Muntenia şi Moldova) li
s-au adăugat alte trei şi anume: 1. Mitropolia, fostă
odinioară a Românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania,
acum a Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului,

Mitropolie asupra căreia avea drept de jurisdicţiune
bisericească, încă de la fondarea scaunului său, mitropolitul
Ungro-Vlahiei, ca exarh al plaiurilor, 2. Mitropolia, Bucovinei
şi 3. Arhiepiscopia Basarabiei proiectată a fi Mitropolie cu 3
milioane suflete ortodoxe. Aceste 2 din urmă, deşi desfăcute
din vechea Mitropolie a Moldovei şi Sucevei, se găsesc, prin
natura condiţiilor în care s-au născut şi s-au dezvoltat, în
situaţii de drept şi de fapt, pe care trebuie să le acceptăm şi
să le recunoaştem.
Cu excepţia Arhiepiscopiei Basarabiei, care făcea
parte din Biserica rusească, acele 2 Mitropolii mai sus
amintite, aceia a Ardealului şi aceia a Bucovinei, au intrat în
unitatea română ca Biserici autocefale. Reunirea lor într-o
singură organizaţiune bisericească, de caracter naţional, dă
acestei organizaţii o importanţă deosebită, ce trebuieşte
învederată şi în noua ordine ierarhică a Bisericii ortodoxe
române, altfel decât până acum.
În această situaţie, Capul ierarhic al Bisericii ortodoxe
române nu mai putea fi decât ceea ce reclamă importanţa
excepţională a faptului acestuia şi istoria celorlalte Biserici
ortodoxe cu organizaţiuni naţionale, adică Patriarh al bisericii
ortodoxe române.
După primirea scrisorii irenice, toate Bisericile
ortodoxe surori n-au întârziat de a trimite recunoaşterea
actului îndeplinit. Cea dintâi care a recunoscut demnitatea
de Patriarh în Biserica română a fost marea Biserică a
Constantinopolului prin Patriarhul ei Vasile II1.
Recunoaşterea sa a fost transmisă bisericii noastre în modul
cel mai sărbătoresc, printr-o delegaţie alcătuită din
mitropoliţii Ioachim al Halcedonului şi Ghermanos al
Sardeonului şi din d. Spiru Constantinidis, marele dragoman
al Sf. Patriarhii. Înmânarea tomosului patriarhal de
1 Răposat în luna Octombrie 1929.

recunoaştere a avut loc în ziua de Duminecă, 27 Septembrie

1925, în biserica catedrală a Patriarhiei din Bucureşti.
După felicitările prezentate de membrii delegaţiunii
constantinopolitane, înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul dr.
Miron Cristea a mulţumit printr-o frumoasă cuvântare, în
care a spus între altele:
„Interese vitale ne îndatorează pe toţi să reînnoim legăturile
de o mai strânsă unitate a tuturor Bisericilor ortodoxe naţionale,
fără a ştirbi cursul normal al vieţii autocefale, ba chiar
dezvoltând-o în patriarhate naţionale după ţări şi neamuri. Dar
eventualele veleităţi localnice ale patriarhalelor naţionale trebuie să
dispară în faţa marelui principiu de unitate creştină, în frunte cu
autoritatea noastră ecumenică şi istorică.
„Sub acest raport delegaţia Patriarhiei ecumenice din
Constantinopol face un puternic pas istoric prin venirea sa la
Bucureşti, ca să aducă, binecuvântarea plină de iubire a Bisericii
ecumenice-mame asupra actelor de ridicare a Bisericii române la
rangul de Patriarhie şi salutul frăţesc primului ei titular.
„… Fie ca misiunea celor din centrul unităţii spirituale a
ortodoxismului – la Bucureşti şi în alte ţări – să contribuie la
delăturarea piedicilor din calea unei întruniri a întregii ortodoxii
din lume, care să-i întărească unitatea, să-i învioreze viaţa pentru
o mai efectivă infiltrare a Duhului Evanghelic în toate acţiunile
individuale şi colective ale credincioşilor ei”.
Rând pe rând au urmat apoi recunoaşterile în scris
din partea Patriarhiei Antiohiei, a Patriarhiei Alecsandriei, a
Patriarhiei sârbeşti din Belgrad, a Arhiepiscopiei Ciprului, a
Sf. Sinod din Atena, a Sf. Sinod al bisericii bulgare, a
Mitropolitului Varşoviei, Volhiniei şi al întregii Polonii, a
fostului Mitropolit al Kiew-ului (Antonie), a Arhiepiscopului
din Canterbury şi Primat al Angliei (Randal Cantuar), a
episcopului bisericii vechi catolice din Berna (dr. Adolf Küry)
etc.
Ceremonia învestiturii primului Patriarh al bisericii
române s-a făcut cu strălucită pompă în ziua de l Noiembrie
1925, în sala Tronului a Palatului regal din Bucureşti şi în
asistenţa reprezentanţilor tuturor autorităţilor statului,
precum şi a următorilor delegaţi străini din partea bisericilor

ortodoxe surori:
Din partea Patriarhiei ecumenice din Constantinopol:
Mitropoliţii Ioachim al Halchedonului, Fotios al Dercului şi
Ghermanos al Sardeonului, apoi marele dragoman Spiru
Constantinide şi Ghermanos, al treilea arhidiacon al
Patriarhiei.
Din partea Patriarhiei din Ierusalim: Mitropolitul
Dositeiu al Sevastelor.
Din partea Sf. Sinod al bisericii eline din Atena:
Mitropolitul Policarp al Trichelor şi arhimandritul
Constantinide.
Din partea Sf. Sinod al bisericii bulgare: Mitropolitul
Neofit al Vidinului, arhimandritul Sofronie Ceavdaroff,
protoereul Atanase Madgiaroff şi arhidiaconul Clement.
Din partea bisericii ortodoxe a Poloniei: Mitropolitul
Dionisie al Varşoviei şi a toată Polonia, arhimandritul
Serghie, stareţul mănăstirii Poceaiatoky, protopopul
Teodoroviti, preotul Mihail, diaconul Seletchin şi d-nii Serghie
Glubocowsky, directorul Sf. Sinod, şi Judenco, secretarul
personal al Mitropolitului Dionisie.
Din partea Bisericii ruseşti din străinătate:
Mitropolitul Antonie al Kiew-ului.
Din partea Patriarhiei sârbeşti: Episcopul Emilian al
Timocului şi arhimandritul dr. Nicolici, vicar episcopesc în
Timişoara.
N-au lipsit decât reprezentanţii Patriarhiei din
Antiohia şi ai Patriarhiei din Alecsandria, care s-au găsit în
imposibilitate de a răspunde invitaţiunilor Sf. nostru Sinod
pentru motivele următoare: în Siria tocmai în acea vreme
izbucnise răscoala Druzilor şi represiunea sângeroasă a
generalului Sarail, fapt care a împiedecat pe Patriarhul
Grigore din Damasc să trimită delegaţi, iar scaunul
patriarhal din Alecsandria fiind văduvit prin moartea
Patriarhului Folie, toţi acolo se găseau în frigurile pregătirii
alegerii unui nou Patriarh.
CUVÂNTAREA PRIMULUI PATRIARH CU PRILEJUL

INVESTITUREI SALE
Cu acest solemn prilej, după ce M. Sa Regele

Ferdinand i-a predat primului Patriarh român dr. Miron
Cristea cârja patriarhală, I. P, S. Sa a mulţumit Suveranului
prin următoarea inspirată cuvântare, care constituie
programul activităţii sale viitoare:
„Majestăţile Voastre!
„Alteţe Regale!
„Cu prilejul învestirii mele de Mitropoliţ-Primat al ţării,
Maiestatea Voastră mi-aţi indicat prea graţios o parte din
programul îndatoririlor imediat în cuvintele, că „în scaunul acesta
am o frumoasă menire de a înfăptui politica religioasă a lui Mihai
Viteazul, care prin înfiinţarea Mitropoliei ortodoxe de la Alba-Iulia
ţinea să apropie şi să unească bisericeşte toate ţările româneşti”…
şi V-aţi exprimat dorinţa ca munca chemării mele să „aducă roade
fericite pentru organizarea temeinică şi unitară a Bisericii
române”…
„Dorinţa Majestăţii Voastre a fost pentru smerenia mea şi
pentru împreună lucrătorii mei în via Domnului, vlădici şi clerici,
poruncă, pe care nu am scăpat-o din vedere nici o clipă, până când
cu ajutorul binevoitor, uneori chiar unanim şi plin de însufleţire, al
tuturor factorilor ţării, în frunte chiar cu Majestatea Voastră, nu
am înfăptuit-o, spre mulţumirea tuturor celor ce au experienţă
deplină în această privinţă. Tocmai în lunile acestea, noua şi
unitara lege bisericească de auto-cârmuire, cu conlucrarea clerului
şi a poporului binecredincios, se pune în aplicare.
„Drept încoronare a contopirii celor cinci Biserici
provinciale într-o organizare unitară, a urmat în mod firesc şi
înălţarea Mitropolitului din Capitala ţării mărite la rangul de
Patriarh.
„Fără îndoială această unire sufletească a milioanelor
de credincioşi va spori duhul dătător de viaţă pentru poporul
nostru şi ţara lui şi va forma din legătura sufletească cel mai
solid ciment pentru închegarea ţării şi normala ei dezvoltare
şi în viitor într-o unitate naţională tot mai puternică.
„De altă parte, unirea bisericească a tuturor provinciilor
bisericeşti va întări astfel puterile Bisericii ortodoxe, ca să poată
înviora aşezămintele sale de azi şi să creeze altele noi, încât să

poată adânci mai bine – decât în trecut – Sfintele Scripturi, scoţând
din nesecatul şi curatul lor izvor apă vie pentru generalizarea în
cercuri tot mai largi a convingerilor evanghelice, fără de care
Biserica se pierde în formalităţi fără fond şi fără a avea pentru viaţă
o infailibilă busolă de creştineşti îndrumări. Spre această ţintă
trebuie să se îndrepte în viitor preocupaţiunile tuturor organelor
bisericeşti şi ale factorilor, care voiesc a-i oferi sprijinul, moral şi
material.
„În scopul acesta ne trebuie mai întâi o pleiadă întreagă de
clerici cu temeinică cultură teologică şi universală, care să
sporească micul, dar inimosul număr al celor ce-i avem azi şi care
să pornească o mişcare literară bisericească la înălţimea zilelor de
azi. Sub conducerea conştientă a acestora, clerul nostru pastoral,
tot mai bine pregătit, va introduce tot mai multă evlavie şi artă în
frumosul nostru ritual, va spori în zelul apostolesc şi va începe tot
mai mult să-şi câştige şi menţină în toate părţile rolul său educator
în viaţa noastră socială, dând acestei vieţi o puternică nuanţă de
cultură creştină şi menţinând şi înnobilând în cultura neamului
acel miros de tămâie al vechilor tradiţii, cum a transpirat în
decursul veacurilor trecute prin streşinile învechite ale Bisericilor
noastre de lemn, care au atât de nepieritoare merite întru formarea
sufletului unitar al neamului şi întru oţelirea lui, pentru a
supravieţui plin de nădejde atâtea primejdii, câte au trecut peste
capul părinţilor noştri.
„Deodată cu aceasta, Biserica trebuie să-şi adune mijloace
şi pentru o întreagă operă umanitară, filantropică şi samariteană şi
să-şi afirme rolul ei firesc şi în aşezămintele existente de asemenea
natură, căci fără de această misiune ea ar rămâne incompletă. Şi
în asemenea materie Biserica – mai mult ca oricare altă
instituţiune – poate să reverse duhul milosteniei dezinteresate
asupra aproapelui.
„Până când neamul era în toiul luptelor pentru existenţa
sa, era firesc ca şi Biserica să-şi pună cea mai mare parte a
energiilor sale în serviciul idealurilor naţionale. Dar acum, – când
idealul suprem s-a înfăptuit – Biserica trebuie să-şi îndrepte toate
puterile sale, întru a pune la temelia tuturor acţiunilor individuale
şi colective ale credincioşilor ei atât de binefăcătoarele învăţături
ale Evangheliei lui Christos.
„Iar în afară, Biserica română va năzui să-şi asigure în
concertul Bisericilor ortodoxe naţionale şi – după putinţă – în sânul
creştinismului din toată lumea un loc corespunzător cu importanţa

ei şi cu mărimea serviciilor de ordin religios, moral şi cultural, pe
care Ie va putea închina Evangheliei şi crucii lui Christos.
„Sunt sigur că în măsura în care Biserica va şti satisface
aceste imperioase cerinţe ale sfintei sale misiuni, munificenţa ţării
şi a tuturor factorilor ei va curge cu belşug asupra străduinţelor
sale, care vor trebui să verse pretutindeni acea apă vie a poveţelor
sale creştine, ca o sevă sănătoasă şi mănoasă pentru întreaga viaţă
individuală, familiară şi obştească, făcând din ţara noastră a ţară
de model şi un câmp de înflorire a tuturor virtuţilor creştineşti şi
cetăţeneşti: O Românie creştină fericită.
„În faţa acestor probleme mari şi grele (în serviciul cărora
trebuia să stea toţi factorii şi toate aşezămintele ţării) şi noua mea
demnitate de Patriarh – ca şi a celorlalte căpetenii ale ţării – nu
poate fi loc de mărire şi de odihnă, ci de muncă, după cuvântul
Scripturii: „Cine vrea să fie cel mai mare între voi, trebuie să fie
vouă slugă”. (Marcu X, 43).
„Munca a fost în trecutul meu scara înălţării mele din
modestul, dar onorificul post de dascăl primar şi până la
Patriarhie.
„Mulţumindu-vă, Sire, cu adâncă recunoştinţă de prea
înalta graţie regească, de care în atâtea rânduri m-aţi învrednicit, şi
de învestirea mea cu onorifica, dar greaua cârje de Patriarh, declar
că sluga credincioasă a Bisericii, a Ţării şi a Tronului voi să rămân
şi de aci înainte, până când Dumnezeu va menţine modestele
puteri cu care m-a înzestrat, urmând pildele pline de îndemn ale
Majestăţii Voastre, ale scumpei noastre Regine, asupra cărora
implor binecuvântarea lui Dumnezeu”.
RĂSPUNSUL REGELUI FERDINAND I
M. S. Regele adresându-se înalt Prea Sfinţiei Sale

Patriarhului, a rostit următoarea întraripată alocuţiune:
„Înalt Prea Sfinţite şi Prea Fericite Părinte!
„Pe cât de fericit eram când ai fost chemat de peste munţii
liberaţi prin vitejia ostaşului şi virtuţile poporului român la
păstoria Mitropoliei” Ungro-Vlahiei, pe atât de fericit sunt astăzi
când îţi încredinţez cârja de Patriarh al Bisericii ortodoxe române,
după ce Sf. Sinod împreună cu Adunările Naţionale au ridicat
Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei la rangul de

Scaun Patriarhal.
„Din timpul Basarabilor şi Muşatinilor descălicători de ţară,
care au pus temeliile nepieritoare ale Mitropoliilor Ungro-Vlahiei şi
Moldovei, nu s-a înscris o pagină mai strălucită în istoria Bisericii
ortodoxe române ca aceea înfăptuită în anul acesta prin înălţarea
la rangul de Patriarh a Primatului României.
„Istoria Naţională ne dovedeşte că la noi, Românii,
naţiunea şi religia au fost pururea strâns unite. Biserica s-a
înfiripat pe încetul la adăpostul codrilor odată cu formarea limbii, a
naţionalităţii şi a Statului. Statul a crescut împreună cu Biserica.
Voivozii apărau Biserica şi Biserica era mângâierea şi întărirea
Voivozilor. Limba s-a creat una şi nedespărţită prin Biserică şi
peste hotarele vremelnice de la Oltenia întâielor locaşuri
mănăstireşti până la Maramureşul, care ne-a dat întăiele
monumente de limbă românească. Iar spiritul naţional a urmat
acestei dezvoltări unitare a limbii şi a culturii.
„Dar rolul Bisericii noastre naţionale a trecut şi dincolo de
hotarele de miazăzi după sfârşitul împărăţiei de Răsărit. Cu. mână
largă Voivozii români, în locul împăraţilor creştini căzuţi, au fost
ocrotitorii şi ajutătorii pentru întregul Răsărit creştin, unde atâtea
sfinte locaşuri păstrează amintiri ale Voivozilor noştri, apărători ai
credinţei şi bogaţi miluitori ai sfintelor Biserici apăsate sub călcâiul
păgânului. Începând cu Sfântul Nifon, Patriarhul
Constantinopolitan, câţi Patriarhi şi câte feţe înalte bisericeşti din
întregul Răsărit nu s-au perindat prin ţările române, unde
totdeauna găseau bogat adăpost şi mângâiere creştinească?
Sfintele rămăşiţe ale multora se odihnesc în pământul nostru bine
primilor.
„Dreptatea învinge. După secole de muncă şi de jertfe
răbdătoare ale poporului în întregimea sa, de sus până jos, şi ale
clerului mic şi mare; după atâtea fapte mari şi creştineşti ale
Voivozilor noştri, A-Tot-Puternicul ne-a învrednicit, ca odată cu
îndeplinirea unităţii Statului român în hotarele sale fireşti şi după
organizarea unitară a întregii Biserici ortodoxe române, să avem
rara fericire de a vedea creată cea mai înaltă demnitate
bisericească: Patriarhia.
„Faci amintire despre legea pentru unificarea Bisericii
române în toate ţinuturile. Bun lucru, s-a făcut şi sunt sigur că
înalt Prea Sfinţia Ta îţi vei pune tot sufletul ca această lege să intre
în sufletele credincioşilor şi să se transforme în lege de unificare
sufletească. Avem nădejde că prin învăţătura Bisericii noastre, care
ne-a dat în cursul veacurilor unitatea de limbă şi de simţire, vom
ajunge mai grabnic şi mai paşnic la acea măsură de unificare
sufletească, după care însetoşează sufletele tuturor bunilor
români, aşa cum doreşte cerbul de izvoarele apelor. Din unificarea
sufletească ies operele mari naţionale de gândire şi de simţire, şi
răsplată meritată va fi adusă Bisericii noastre, care va ajuta
poporul spre înfăptuirea acestui ţel pământesc.
„Salutând în mijlocul nostru pe toţi reprezentanţii
Bisericilor ortodoxe din ţările vecine şi amice, nu mă îndoiesc că ei
ne aduc o bunăvoire a Bisericilor surori pentru o creştinească
colaborare pe temeiul învăţăturilor de dragoste şi bună înţelegere
ale Mântuitorului nostru Isus Christos.
„Ţărănimea română, al căreia vrednic fiu eşti, poate fi
mândră că ne-a dat din sânul ei pe cel dintâi Patriarh al Bisericii
noastre naţionale. Şi eu, cel dintâi Rege al României întregite,
mulţumindu-ţi din toată inima în numele Reginei, al Meu şi al
Familiei Mele pentru cuvintele pline de dragoste şi credinţă ce Mi-ai
adresat, îţi urez mulţi şi fericiţi ani”.
După terminarea solemnităţii investituri, Suveranii şi
principii moştenitori, coborând de pe estrada Tronului,
felicită călduros pe înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul,
sărutându-i mâna, gest în urma căruia Capul bisericii
îmbrăţişează pe rege. Patriarhul este apoi recondus în
procesiune, pe jos, formând un măreţ cortegiu, la Patriarhie,
unde s-a celebrat slujba rânduielii doxologiei de aşezare în
scaunul patriarhal. Au slujit toţi membrii Sf. Sinod român
înfrunte cu Mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei.
RĂSPUNSUL PATRIARHULUI MIRON LA FELICITĂRILE

CLERULUI ROMÂN ŞI ALE DELEGAŢILOR STRĂINI
După cuvenitul polihroniu au început cuvântările de

felicitare din partea clerului român şi apoi a delegaţilor
străini. Prea fericitul Patriarh, care a fost rânduit de
providenţă să urmeze în rosturile vieţii sale însăşi
ascensiunile neamului românesc, urcând împreună cu

dânsul treptele înălţării sale politice şi bisericeşti, le-a
răspuns tuturor prin următoarea cuvântare:
„Nu pentru întâia-dată urc scara unui scaun episcopesc.
Am făcut-o aceasta cu 16 ani în urmă. De atunci şi până astăzi, ba
începând şi cu alţi 20 ani înainte de a deveni episcop, activitatea
mea pe terenul bisericesc şi pe multe terene ale vieţii noastre
obşteşti este o carte deschisă înaintea tuturor.
„Oile mele cuvântătoare” din eparhiile, pe care le-am
păstorit, – fie ca episcop, fie ca arhiepiscop, ori mitropolit – după
cuvântul Evang. Ioan (X. 4) „cunosc glasul arhipăstorului lor”, căci
adeseori le-am cercetat şi învăţat. Ba pot afirma, că – de când
există Biserica română – n-a fost ierarh atât de norocos ca mine,
care să aibă prilejul a propovădui Evanghelia lui Christos, iubirea
de limbă, de glie şi moşie, iubirea de neam şi ţară, de lege şi de
Rege, atât în vechiul regat cât şi în provinciile dezrobite, începând
de la Panciova, Izvin şi Alibunar şi până la Mehadia şi Orşova,
până la Turnu-Severin, până la Brăila şi Constanţa, până la Galaţi,
până la Reni, Basarabscaia, şi Tighina, până la Bălţi, Chişinău,
Soroceni şi Ungheni, până la Iaşi şi Neamţu, până la Cernăuţi şi
Valea Vişăului din Maramureş, peste muntele Gutui la Chioar,
până la Arad şi Timişoara. În marginile acestor hotare a răsunat
nu odată, ci în repetate rânduri, glasul meu, cruciş-şi-curmeziş,
prin toate văile şi localităţile mai însemnate.
„Deci învăţăturile mele, îndemnurile mele, poveţele şi
sfaturile mele, cu un cuvânt sufletul meu, este bine cunoscut
pretutindeni, încât în aceste puţine clipe, ce ne stau azi la
îndemână, nu ştiu ce v-aş putea spune nou?
„Constat numai pe scurt, că la 1910 am urcat scaunul de
episcop al Caransebeşului; la 1919 am fost ridicat pe scaunul de
mitropolit primat al ţării; iar astăzi, în 1925, clerul şi poporul – în
frunte cu Majestatea Sa gloriosul nostru Rege, cu înţelepţii săi
sfetnici din guvern şi Corpurile legiuitoare dimpreună cu
reprezentanţii tuturor partidelor noastre politice – mă ridică pe
scaunul cel mai înalt: de întâiul Patriarh al Bisericii ortodoxe
române.
„Mărturisesc însă, că de astă dată – pe lângă tot sprijinul
mare dat din toate părţile cu largă iubire fiiască – am urcat scara
acestui scaun mai cu greu, fiind mai înalt; l-am urcat mai cu
îngrijorare, având temerea, că-mi va lipsi pe viitor acea putere de
lucru şi acel avânt tineresc, cu care în atâtea rânduri am răscolit

până în cele mai adânci cute ale sale sufletul a sute de mii de
credincioşi, electrizând, în zile şi grele şi bune, masele largi ale
poporului şi cu care am stârnit atâtea lacrimi de mângâiere, de
nădejde, de bucurie şi de însufleţire.
„Dar aflu o mângâiere şi o însufleţire în cuvintele
psalmistului, când zice: „Dumnezeu este care pune o sarcină şi tot
el este care ne ajută” (Ps. 68, 20) a o purta.
„Îmi pun deci şi de aci înainte încrederea în deviza, pe care
mi-am ales-o la începutul chemării mele arhiereşti: ,,Nădejdea mea
este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul
Sfânt”.
„Rog aceasta pe Sf. Treime, să-mi ajute a purta şi noua
sarcină de Patriarh cu aceiaşi iubire de muncă cinstită, ca în
trecut; iară D-voastre şi tuturor factorilor ţării, care au lucrat şi
conlucrat ca să ne vie şi ziua de azi, răsplătească-vă aceiaşi Sf.
Treime cu bine ceea ce aţi făcut pentru Biserica mea şi pentru
mine personal, acum şi pururea, Amin!”
CHESTIUNEA CONVOCĂRII
UNUI VIITOR SOBOR ECUMENIC
A treia zi de învestitură, după o mulţime de alte

festivităţi, a avut loc la Patriarhie, între membrii Sf. Sinod
român şi delegaţii bisericilor ortodoxe surori, un schimb de
vederi asupra principalelor chestiuni de interes general
pentru întreaga ortodoxie.
Chestiunea principală, în jurul căreia s-a făcut o
discuţie mai îndelungată, a fost viitorul Sobor ecumenic al
ortodoxiei, care de 1000 de ani nu s-a mai întrunit.
Investitura primului Patriarh al Bisericii române a însemnat
un punct fix de plecare pentru o viitoare conlucrare pe baze
soborniceşti, exprimându-se dorinţa generală de înţelegere şi
înfrăţire, iar printr-un proces-verbal, semnat de toţi cei
prezenţi, s-a hotărât necesitatea şi dorinţa unanimă ca
sfânta Biserică ortodoxă de pretutindeni să se întrunească
într-o adunare sau Sinod pan-ortodox, spre a discuta o
întreagă serie de probleme, fixate de un comitet de
specialişti, asupra cărora Biserica n-a mai avut prilej să se

ocupe într-un Sobor ecumenic.
După informaţiunile noastre, chestiunea aceasta

formează obiectul celor mai serioase preocupări din partea
organelor conducătoare ale bisericilor ortodoxe surori,
împrejurările de după război, atât de grele pentru unele
Biserici, ne fac chiar să întrezărim zorile convocării unui
Sobor ecumenic, atât de mult aşteptat şi dorit.
ÎN AMINTIREA SOBORULUI DE LA NICEA (ANUL 325)
Ca urmare a ridicării Mitropoliei din Bucureşti la

rangul de Patriarhie a avut loc la Iaşi în zilele de 11, 12 şi 13
Octombrie 1925 una dintre cele mai mari serbări, pe care
le-a văzut vreodată neamul şi biserica
noastră ortodoxă-naţională.
Împlinindu-se 1600 de ani de la
ţinerea celui dintâi Sinod ecumenic de
la Nicea din anul 325 sau a celei dintâi
adunări de episcopi pentru a pune o
temelie doctrinară credinţei şi a stabili
norme de viaţă religioasă pentru lumea
creştină, Biserica ortodoxă din toate
ţările a ţinut să comemoreze acest
eveniment.
Ideea acestei comemo-rări în
ţara noastră a fost luată de I. P. S. dr. Fig. 143. Î.P.S.Sa
Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, dr. Pimen
care a făcut propunerea într-o şedinţă Georgescu,
a Sf. Sinod, iar ideea de a se serbători Mitropolitul
la Iaşi amintirea acestui mare Moldovei şi al
eveniment se datorează Î.P.S. dr. Pimen Sucevei.
Georgescu, mitropolitul Moldovei, care
pe motivul că la Iaşi, în 1642, pe vremea domniei lui Vasile
Lupu şi a marelui mitropolit Varlaam, s-a ţinut un sinod de
mare însemnătate pentru întreaga biserică ortodoxă, a

propus, iar Sf. Sinod şi guvernul, prezidat de Ion I. C.
Brătianu, au admis ca această comemorare să aibă loc la
Iaşi. Principala operă a Sinodului de la 1642 a fost că a
examinat şi a aprobat lucrarea marelui mitropolit Petru
Movilă al Kiew-ului, întitulată: „Mărturisirea ortodoxă”, pe
care acest mare ierarh, de obârşie moldovenească, o
alcătuise ca să fie
o călăuză pentru
preoţime şi popor
şi ca o armă îm-
potriva scrierilor
calviniste ce înce-
puse a se răs-
pândi în ţările or-
todoxe, turbu-
rând sufletele
credincioşilor
pravoslavnici.
În vederea
acestei come-
morări, de care
s-a legat şi resta-
urarea totală a
vechii Curţi dom-
neşti din Iaşi,
graţie intervenţiei
regretatului
George G.
Mârzescu, fost
p-atunci mi-nistru
de justiţie, Sf. Fig. 144. Catedrala Mitropoliei din Iaşi.
Sinod al Bisericii române ortodoxe a fost convocat în
şedinţă extraordinară la Iaşi, prin înalt decret regal, pe
ziua de 11 Octombrie 1925.
Serbările1 au fost grandioase, prin valoarea istorică a

momentului, căruia i s-a dat toată atenţia cuvenită,
Fig. 145. Membrii Sf. Sinod cu ocazia serbărilor de la Iaşi

(12 Oct. 1925) pentru comemorarea evenimentului primului Sinod
ecumenic de la Nicea din anul 325 după Christos.
participând la ele întreaga familie regală şi toţi membrii

guvernului în cap cu primul ministru Ion I. C. Brătianu.
1 Vezi: Amintirea soborului de la Nicea. Serbările de la Iaşi, de pr. C. Dron,

consilier eparhial. Tipografia mănăstirii Neamţu, 1926.
CAPITOLUL XXXIX.
PATRIARHUL DR. MIRON CRISTEA SOLICITÂND O
AUDIENŢĂ
LUI ION I. C. BRĂTIANU
La câteva zile după ridicarea sa la cea mai înaltă

treaptă cunoscută în ierarhia Bisericii ortodoxe a
Răsăritului, noul Patriarh, dr. Miron Cristea, a solicitat
primului ministru Ion I. C. Brătianu – precum se cuvenea – o
audienţă specială, în scopul de a-i exprima mulţumirile sale
pentru dragostea şi încrederea ce i le-a manifestat marele
bărbat de stat din clipa în care s-au cunoscut, în anul 1905,
la Sibiu, cu prilejul expoziţiei societăţii „Astra” şi până în
momentul urcării sale pe scaunul de prim Patriarh al
bisericii române ortodoxe.
Respectul reciproc şi prietenia sinceră, care s-au
stabilit cu vremea între aceste două ilustre personalităţi, au
contribuit în cea mai mare măsură la strălucita carieră a
modestului, dar simpaticului şi merituosului asesor
consistorial din mitropolia Sibiului de la 1905, care încă
d-atunci, prin organizarea primei şi interesantei expoziţiuni
româneşti din noul local al „Astrei”, îşi dase măsura
activităţii şi capacităţii sale.
Ion I. C. Brătianu, care urmărea de aproape toţi paşii
distinsei feţe bisericeşti în viaţa publică românească a
fraţilor din Ardeal, nutrea în cutele sufletului său de mare
român o încredere şi o stimă deosebită faţă de călugărul
Miron Cristea. Faptul acesta rezultă de altfel şi din
următoarele cuvinte, rostite de Ion I. C. Brătianu, în ovaţiile
Senatului, în şedinţa de la 12 Februarie 1925, în care s-a
votat proiectul de lege pentru înfiinţarea Patriarhiei:
„Domnilor senatori! Atât se leagă în sufletul meu Biserica
de omul care o reprezintă azi aşa de demn şi aşa de fericit pentru
faza importantă a dezvoltării ei, încât nu socot că este nevoie să
insist asupra urărilor pentru persoana sa. Am atâta credinţă în
puterile, pe care şi de azi înainte le va pune noul Patriarh pentru
îndeplinirea sfintei şi marii sale misiuni, încât nu este nevoie să

insist. Din toată inima îi zic: Să trăiască şi să-şi îndeplinească
această misiune în plin!”
Drept răspuns la cererea de audienţă ce primise, Ion
I. C. Brătianu, din respect către Capul bisericii, s-a dus el
personal la Patriarhie. Aci Patriarhul Miron a mulţumit
primului ministru pentru neţărmurita încredere şi
prieteneasca bunăvoinţă ce i le-a arătat şi cu ocazia
înfiinţării Patriarhatului român, a alegerii şi învestiturii sale
ca Patriarh, precum şi pentru categorica poruncă dată
ministrului de culte (Alex. Lapedatu), cu prilejul unui
Te-Deum oficial din catedrala Mitropoliei, ca în cel mai scurt
timp posibil să fie terminate toate formele pentru înfiinţarea
Patriarhatului (adică redactarea proiectului de lege, votarea
lui de către Parlament, alegerea şi învestitura noului
Patriarh). Ceea ce s-a şi făcut.
Fig. 146. Ion I. C. Brătianu şi Patriarhul dr. Miron Cristea după

alegerea de Patriarh.
Ion I. C. Brătianu făcuse atunci următoarea imputare

Mitropolitului-Primat:
– „De ce nu m-ai făcut mai de mult atent asupra
necesităţii de înfiinţare a Patriarhatului român?”
Mitropolitul Miron i-a răspuns:

– „Este adevărat, că clerul superior din Basarabia, în
frunte cu arhiepiscopul Gurie, a făcut, înainte cu câţiva ani,
printr-un memoriu adresat Sf. Sinod, o asemenea propunere,
dar eu, simţind că e vorba şi de mine, am dat preferinţă altor
chestiuni”.
La despărţire, Patriarhul Miron i-a spus lui Ion I. C.
Brătianu şi următoarele cuvinte:
– „Sunt sigur, că ai atâta bunăvoinţă faţă de mine şi
atâta încredere, încât – dacă s-ar putea şi ar mai fi vre-o
treaptă şi mai înaltă – ai stărui să fiu ridicat şi acolo… Dar nu
se mai poate. Am ajuns culmea!”
La un an şi ceva, după ce Regele Ferdinand I l-a
numit pe Patriarhul Miron între cei trei înalţi Regenţi şi după
ce Adunarea naţională a ratificat prin votul ei această
numire, Ion I. C. Brătianu, adresându-se Patriarhului, i-a zis
zâmbind:
– „Vezi, că s-a putut şi că a mai fost o scară
înaltă!”
PARTEA A CINCEA
CAPITOLUL XL.
PATRIARHUL DR. MIRON CRISTEA
– INALT REGENT
Spre sfârşitul anului 1925, marele rege Ferdinand I

primea, şi ca părinte şi ca suveran, cea mai crudă lovitură a
soartei: fiul său, principele Carol, moştenitorul Tronului,
trimitea din Milano augustului său părinte următoarea
declaraţiune scrisă în întregime şi subscrisă cu propria sa
mână:
Act de renunţare la drepturile şi prerogativele de
membru al Familiei Domnitoare şi de Principe
Moştenitor al României
„Declar prin aceasta că renunţ în mod irevocabil la toate
drepturile, titlurile şi prerogativele, de care în virtutea Constituţiei
şi a Statutului Familiei Regale M-am bucurat până azi ca Principe
Moştenitor al României şi ca membru al Familiei Domnitoare.
„Renunţ totdeodată la drepturile ce Mi-ar reveni prin legile
Ţării asupra fiului meu şi a averii sale.
„Mai declar că nu voi avea nici o pretenţiune asupra
drepturilor, la care am renunţat de bună voie şi din propria mea
iniţiativă, şi mă angajez, pentru binele tuturor, să nu mă întorc în
ţară timp de zece ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă
întorc fără autorizaţia Suveranului.
Milano, în 28 Decembrie 1925.
CAROL
Principele României”.
Regele Ferdinand, în faţa acestei grave situaţiuni şi
ajuns în luptă cu legământul puternic dintre tată şi fiu, a
convocat consiliul de coroană, pe ziua de 31 Decembrie
1925, la Castelul Peleş din Sinaia.
Asupra acestui consiliu, Monitorul oficial, cu data de l

Ianuarie 1926, publica următorul comunicat:
„A. S. Regală Principele Carol, moştenitorul Tronului,
comunicând în scris M. S. Regelui renunţarea sa irevocabilă la
succesiunea Tronului şi la toate prerogativele ce decurgeau din
această calitate, precum şi din acea de membru al familiei regale,
M. Sa Regele s-a văzut nevoit să primească această renunţare şi să
convoace pentru azi, 31 Decembrie 1925, la Castelul Peleş, un
consiliu de coroană.
În acest consiliu, M. S. Regele a comunicat înalta sa
hotărâre şi a făcut apel la toţi fruntaşii ţării prezenţi de a-l ajuta în
executarea ei şi la promulgarea A. S. R. Principele Mihai ca
moştenitor al Tronului.
În acest scop, în urma asigurărilor de sprijin date din
partea tuturor celor prezenţi, Reprezentaţiunea Naţională a fost
convocată pentru Luni, 4 Ianuarie 1926”.
Este evident că hotărârea de mai sus de la Sinaia n-a
putut fi o hotărâre uşoară nici pentru bărbaţii politici, care
au luat-o, şi cu atât mai puţin uşoară pentru regele
Ferdinand, care încă odată a făcut un gest atât de mare şi
impresionant, încât el să nu poată găsi pereche decât în
gestul regal de la 1916 şi din care a ieşit unitatea noastră
naţională.
Camera şi Senatul, ca Reprezentaţiune Naţională,
întrunindu-se în ziua de 4 Ianuarie 1926, Ion I. C. Brătianu,
preşedintele consiliului de miniştri, după ce a citit actul de
renunţare din partea principelui Carol la drepturile şi
prerogativele de membru al familiei domnitoare şi de
principe moştenitor al României, a mai dat citire
următorului mesagiu regal:
„Domnilor senatori!
„Cu adâncă durere constat că pentru a treia oară, de când
se află în vârstă bărbătească, A. S. R. Principele Carol nu voieşte
să-şi îndeplinească marile îndatoriri ce-i incumbă ca principe
moştenitor şi printr-o hotărâre irevocabilă şi repetată cere să fie
descărcat de această sarcină.
„În faţa acestei hotărâri şi stăpânii de grija viitorului ţării şi a
intereselor permanente ale Coroanei, atât de neclintit legate de ea,
Mă simt nevoit să vă înfăţişez „actul de renunţare” al A. S. R.
Principele Carol şi să vă cer ca să primiţi renunţarea, precum am

primit-o Eu, şi să constataţi că A.S.R. Principele Carol a renunţat
definitiv la succesiunea Tronului României, la drepturile, titlurile şi
prerogativele de care se bucura până astăzi, în Virtutea Constituţiei
şi a Statutului Familiei Regale, ca Principe Moştenitor al României şi
ca membru al Familiei Domnitoare.
Domnilor deputaţi!
Ca o urmare firească a acceptării renunţării A. S. R.
Principele Carol, mai cer să recunoaşteţi că succesiunea Tronului
României revine de drept A. S. R. Principele Mihai, coborâtorul direct
şi legitim, în ordinea de primogenitură bărbătească, al Dinastiei
Domnitoare.
FERDINAND”
Guvernul prezidat de Ion I C. Brătianu, neputând
decât să asculte şi să urmeze hotărârea Suveranului, a
înaintat Reprezentaţiunii Naţionale următoarele trei proiecte
de legi:
Primul proiect:
Art. unic. – Adunările Naţionale Constituante primesc
renunţarea A. S. R. Principele Carol la succesiunea Tronului şi
la toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în virtutea
Constituţiei şi a Statutului Familiei Regale, se bucura până
astăzi ca Principe Moştenitor al Românişi şi membru al
Familiei Domnitoare.
Pe temeiul art. 77 din Constituţie, ele constată că
succesiunea Tronului României revine astfel de drept A. S. R.
Principele Mihai, coborâtorul direct şi legitim, în ordinea de
primogenitură bărbătească, al Regelui Domnitor.
Al doilea proiect este privitor la actele civile ale
membrilor familiei domnitoare şi are următorul cuprins:
Art. unic. – Actele civile ale membrilor familiei
domnitoare vor fi supuse regulilor cuprinse în statutul ce
urmează.
Dispoziţiunile cele mai importante din acest statut
sunt acele privitoare la numirea de către rege a tutorilor şi
curatorilor.
Al treilea proiect de lege este relativ la primirea de

către Reprezentaţiunea Naţională a Regenţei, numită de
regele Ferdinand I pe temeiul art. 83 din Constituţie:
Art. unic. – Reprezentaţiumea Naţională, întrunită
conform art. 79 din Constituţie, primeşte Regenţa instituită de
M. S. Regele Ferdinand I, pe temeiul art. 83 din Constituţie,
pentru a exercita puterile Regale şi tutela A. S. R. Moştenitorul
Tronului, în cazul când acesta ar fi chemat să domnească în
timpul minorităţii Sale.
Reprezentanţa Naţională primeşte numirea celor trei
persoane care compun această Regenţă: A. S. R. Principele
Nicolae, Î.P.S.S. dr. Miron Cristea, Patriarhul României, şi d.
George Buzdugan, actualul prim-preşedinte al înaltei Curţi de
casaţie şi justiţie.
Fig. 147. Membrii înaltei Regenţe numiţi de regele Ferdinand I:

De la stânga la dreapta: Î.P.S.S. Patriarhul României dr. Miron Cristea,
A. S. R. Principele Nicolae şi George Buzdugan, primul preşedinte al
înaltei Curţi de casaţie şi justiţie.
Prin votarea acestor trei proiecte de lege, semnate şi

propuse de regele Ferdinand I, a fost din nou asigurată
continuitatea Dinastiei, astfel că norii neliniştii ce
acoperiseră câteva zile cerul senin al ţării noastre s-au risipit
pentru totdeauna.
Înfăptuitorul visurilor seculare ale neamului românesc,

marele rege Ferdinand I, încetând din viaţă în noaptea de
Marţi spre Miercuri, 20 Iulie 1927, Regenţa, instituită de
însuşi defunctul suveran, a intrat în funcţiune, după ce a
depus jurământul înaintea Reprezentaţiunii Naţionale, în ziua
de Miercuri, 20 Iulie 1927, orele 3 după amiază.
Cu puţine zile înainte de a-şi da obştescul sfârşit,
regele Ferdinand a trimis primului şi credinciosului său
sfetnic Ion I. C. Brătianu, preşedintele consiliului de miniştri,
următoarea scrisoare:
„Ca creştin sunt totdeauna stăpânit de grija clipei când mă
voi înfăţişa în faţa Domnului, ca Român, şi Rege mă gândesc
neîncetat la soarta ţării, căreia am jertfit viaţa mea pe pământ.
„Dragostea mea nu mă lasă să consider că datoria îmi
încetează cu această viaţă şi nu pot să nu mă gândesc la ce va fi în
urma ei.
„Dumnezeu a voit ca Coroana, de care e atât de indisolubil
legată soarta ţării, să treacă pe capul nepotului meu nevârstnic
Mihai. Rog cerul să-l ocrotească şi să-i hărăzească binecuvântarea
ca sub domnia lui să se întărească şi să sporească România, clădită
cu atâtea jertfe.
„Fac apel la toţi bunii şi cinstiţii cetăţeni ai Ţării să ajute din
toate puterile lor ca să înlesnească liniştita propăşire a statului.
„În fruntea lor, asupra scumpului meu fiu Nicolae, ca Regent,
împreună cu colegii săi, cade cea mai grea răspundere în
îndeplinirea sfintelor datorii. Cu credinţa şi dragostea ce înaintaşii
familiei sale i-au dat pildă, fiul meu va putea duce la bun sfârşit
misiunea ce îi revine.
„Nu pot privi spre viitor fără să mă gândesc cu inimă de
părinte la scumpul meu fiu Carol, căruia îi urez viaţă cinstită şi
fericită în noua soartă, pe care şi-a croit-o împotriva silinţelor
noastre. Nu mă îndoiesc că, ca orice Român iubitor de ţară şi mai
devotat ca oricare altul, va stărui întru a înlesni prin tot ce atârnă
încă de dânsul, ca România, în timpul fiului său Mihai şi a urmaşilor
săi, să se poată dezvolta şi propăşi în linişte şi cu spor.
„În ce mă priveşte, cu hotărâre şi numai spre a nu turbura
liniştea ţării m-am oprit de la mulţumirea sufletească de a-l revedea
şi în acelaşi sentiment cer ca să nu se întoarcă în ţară decât, precum
s-a legat, când autorităţile legale îi vor îngădui.
„Trebuie ca fiul meu Carol să caute astfel să impună oricăror

rătăciţi respectul situaţiunii legale, creată prin renunţarea sa la Tron,
aşa precum îi poruncesc cele mai imperioase datorii de Român, de
fiu şi de părinte, ca să respecte legământul încheiat din propria-i
voinţă şi nesilit de nimeni.
„Primiţi, Vă rog, scumpul meu preşedinte al consiliului,
expresiunea sentimentelor mele afectuoase.
FERDINAND
COMPLECTAREA REGENŢEI DE LA 9 OCTOMBRIE 1929
Înaltul Regent George Buzdugan, încetând din viaţă în

dimineaţa zilei de 6 Octombrie 1929, înalta Regenţă a fost
completată în ziua de 9 Octombrie 1929, de către
Reprezentaţiunea Naţională, care a ales ca înalt Regent pe d.
Constantin Sărăţeanu, consilier la înalta Curte de casaţie şi
justiţie.
Fig. 148. Membrii înaltei Regenţe după completarea din 9 Octombrie

1929 prin alegerea d-lui C. Sărăţeanu, consilier la înalta Curte de
casaţie şi justiţie. La dreapta: Noul înalt Regent C. Sărăţeanu.
În interesul adevărului istoric vom fixa la locul acesta

părerea generală a opiniei publice şi anume că această
alegere a constituit o surpriză neaşteptată pentru toată
lumea politică, chiar şi pentru majoritatea membrilor

guvernului, care, până înainte cu o jumătate de oră de votul
Adunării naţionale, încă nu cunoşteau numele candidatului.
Această surpriză nu privea de loc persoana celui ales,
un membru învăţat al primei noastre magistraturi, ci faptul
că şeful guvernului, d. dr. Iuliu Maniu, şi cu consilierii săi dr.
Alex. Vaida-Voevod, ministru de interne, şi dr. Mihai Popovici,
ministru de finanţe, au ridicat la locul vacant în Regenţă o
rudenie de aproape a acestor doi din urmă, călcând astfel
principiul atât de logic, patriotic şi dezinteresat, pe temeiul
căruia marele rege Ferdinand I şi înţeleptul său sfetnic Ion. I.
C. Brătianu. constituiseră la timpul său înalta Regenţă.
CAPITOLUL XLI.
MĂNĂSTIREA SF. ILIE DIN TOPLIŢA
Din toate provinciile locuite de Români, singură ţara

Ardealului este azi cea mai lipsită de locaşuri de
închinăciune şi reculegere creştinească, adică de mănăstiri,
deşi până în anul nefast al unirii unei părţi a Românilor cu
biserica Romei (1700), au existat şi aici o mulţime de
mănăstiri şi schituri, drept fortăreţe contra prigonirilor ce se
îndreptau de către potentaţii unguri, catolici sau calvini,
împotriva credinţei ortodoxe. După catastrofala unire, aceste
sfinte locaşuri au fost toate dărâmate, chiar cu tunul, din
ordinul împărăţiei catolice din Viena, protectoarea
trădătorilor religiei ortodoxe.
Ca să ne putem face o idee de marele număr al
mănăstirilor ortodoxe dinainte de unire, vom spune că
numai în drumul de la graniţa Moldovei şi până la Reghin,
(jud. Mureş), pe o distanţă de 80 kilometri, erau în vechime
vre-o 10 mănăstiri, azi toate distruse de puterea duşmană
ortodoxiei şi însuşi Românismului. Până şi schitul din
accidentata comună Râmeţi (Munţii apuseni, jud. Alba),
unde călătorul numai cu greu poate străbate călare, a fost
dărâmată în anul 1792 din ordinul Habsburgilor de către
trupele generalului Bucow. Azi mănăstirea Râmeţului, care,
după d. prof. N. Iorga, este una din cele mai vechi din
Ardeal, fiind pictată în anul 1486, sub regele Matei Corvinul,
a fost declarată ca monument istoric, graţie solicitudinii d-lui
Alex. Lapedatu, fostul ministru al cultelor, care a dispus prin
comisiunea monumentelor istorice din Cluj să i se facă
reparaţiunile necesare, după cum arată, ilustraţia de la pag.
131, luată în chiar timpul lucrărilor.
Azi Ardealul nu are mănăstiri, decât mici începuturi.
PATRIARHUL-REGENT, CTITOR DE MĂNĂSTIRI
Convins fiind de fericita înrâurire ce o au mănăstirile

în ce priveşte evlavia poporului, ca şi sub raport ritual,
artistic, cultural şi istoric, d-rul Miron Cristea s-a hotărât
încă din anul 1911, când era episcop la Caransebeş, să
înfiinţeze în comuna sa natală Topliţa un frumos început de
sfântă mănăstire, pe care apoi ca Mitropolit-Primat, Patriarh
şi înalt Regent a înzestrat-o mereu an de an.
Mănăstirea este ridicată într-o mare şi frumoasă
grădină de 9 pogoane, într-o poziţie încântătoare a Topliţei.
Dintr-o cerere adresată în ziua de Sf. Ilie 1928 de
către înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul-Regent Miron către P. S.
Sa Nicolae, episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului, pentru
regularea temeliei canonice a acestui sfânt locaş, aflăm
următoarele date interesante despre tot ceea ce s-a clădit
acolo:
„1. – O bisericuţă de lemn, declarată pentru frumuseţea şi
armonia ei arhitectonică monument istoric, fiind adusă din altă
parte, tocmai pentru că am recunoscut valoarea ei arhitectonică şi
vechimea. Aşezată pe un fundament solid de piatră, am completat
tot ce era necesar. Am pictat-o în interior. Am făcut catapeteasma,
luând ca model, în ce priveşte sculptura, unele ornamente din
fruntarul de la paraclisul reşedinţei mele din Bucureşti, Am
prevăzut-o cu strane, pulturi de cântăreţi, iconostase, măsuţă
pentru parastase, numeroase candele de argint şi încălzire,
întocmite toate pentru electricitate, cu toacă, 3 clopote, admirabil
armonizate şi botezate George, Domniţa, şi cel mai mic Miron, cu
cărţi, în dublu exemplar, odăjdii comandate la Paris pentru trei
preoţi şi un diacon etc.
Cheltuielile se urcă până acum pentru biserică la suma de
lei 1.218.237 lei.
„2. – Am clădit o casă nouă cu patru odăi şi bucătărie
pentru călugări. Am şi mobilat-o, cheltuind de tot suma de lei
629.396 lei.
„3. – Am făcut la stradă o clopotniţă nouă, care are şi două
odăi de locuit, cheltuind suma de 409.675 lei.
„4. – Am împrejmuit întreaga grădină cu stâlpi de stejar şi
uluci gudronaţi; am făcut două drumuri lungi din stradă spre
biserică şi casă, şanţuri multe pentru scurgerea apei şi plantaţii de

mulţi arbori decorativi, de lux, tufe de flori, mai ales liliac altoit
(acer foliomarginata), acaţi cu flori roşii, platani, aluni cu frunte
roşii, pruni japonezi cu frunze roşii, brazi, plopi etc. şi puţini pomi
roditori, meri, pruni, peri, cireşi, fiind regiune de munte. Am
cheltuit până acum împreună cu plantaţiile din primăvara asta
1928 pentru grădină suma de 204.022 lei.
„5. – Se va mai face o „Fântână a eroilor” cu spese de circa
80.000 lei, fiindcă am închinat biserica mai ales cultului soldaţilor
români, morţi pe pământul Ardealului pentru dezrobirea lui.
Fântâna va fi un fel de aghiasmatar.
„Precum se vede, am jertfit în acest scop suma de
2.571.531 lei, verificaţi cu chitanţă în regulă, din care 207.000 lei
colectaţi de la alţii, iar 2.361.331 din economiile mele. Grădina
valorează cel puţin 2.000.000 lei, deci valoarea totală a Sfintei
Mănăstiri – oricât de modest apare – se urcă la 4.500.000 lei.
Fig. 149. Mănăstirea «Sf. prooroc Ilie» din Topliţa: la dreapta

mănăstirea, la stânga locuinţa personalului monahal, iar la mijloc
«Fântâna eroilor».
„Aş dori ca, după ce oraşul Topliţa se va ridica, având şcoli
mai multe, să se poată recruta un număr de profesori pentru a
întemeia şi o şcoală de cântăreţi bisericeşti.
„În interes obştesc aş dori acum să inaugurez această

mănăstire ca să-şi înceapă activitatea. În scopul acesta am
exoperat de la Ministerul Cultelor suma necesară pentru a susţine
până la finea anului 1928 personalul de lipsă şi anume: un stareţ,

un preot-ieromonah, un ierodiacon, doi călugări cântăreţi, un
călugăr paracliser şi un servitor.
„De la l Ianuarie 1929 vor fi luaţi în bugetul Ministerului de
Culte alături de celelalte mănăstiri. Acum tocmai mă silesc să
recrutez acest personal.
„Observ că în această Sfântă Mănăstire – şi anume în
cripta făcută sub tinda femeilor – mi-am îngropat şi pe părinţii mei
George şi Domniţa, dorind prin aceasta a le asigura o „vecinică
pomenire” în cadrul slujbelor, ce se vor oficia în ea.
„O îndatorire fiiască mă îndeamnă, ca pe cât voi fi în viaţă,
să cercetez şi să petrec an de an un timp şi la mormântul părinţilor
mei, iar de altă parte – în grelele mele ocupaţiuni şi bisericeşti şi de
stat – să caut acolo loc de repaus şi de recreare, la vatra
părintească, de care mă leagă atâtea amintiri. Este deci şi indicat şi
justificat, – că pe câtă vreme voi trăi eu, – să am dreptul de a
dispune asupra acestei mănăstiri întemeiate de mine pe teritoriul
„Patriarhiei române” şi în special pe al eparhiei „Vadului,
Feleacului şi a Clujului”, căreia aparţine locul meu natal.
„În scopul acesta trebuie căutată temelia canonică, pentru
regularea legală a raportului acestei mănăstiri atât faţă de mine –
cât voi fi în viaţă – cât şi faţă de episcopul local. Această temelie o
aflăm în „Pidalion”, foaia 26, canonul XXXI Apostolesc. Acest canon
dispune ca „preotul, care ar ridica fără să recunoască pe episcopul
său „altă” biserică şi ar liturghisi într-însa osebit, fără de voia şi
socoteala episcopului său, să se caterisească, fiindcă el caută să
râşluiască cuvenita stăpânire a episcopului său”.
„Excepţiune de la această regulă – spune Balsamon în
comentar – fac stavropighiile Patriarhului. Citez cuvintele lui: „Iară
patriarhiceştile stavropighii ale mănăstirilor şi bisericilor, care în
osebite Mitropolii, Arhiepiscopii şi Episcopii se zidesc, acestea nu
sunt alte jertfelnice (adică necanonice), nici cei ce zidesc pe acestea
se supun certărilor canonului acestuia. Că de vreme ce toate
Mitropoliile şi Arhiepiscopiile s-au împărţit Patriarhiilor şi toţi
Mitropoliţii şi Arhiepiscopii supuşi fiind ocârmuirii Patriarhilor –
după canonul 6 şi 7 al soborului I şi al II şi canonul 3 al soborului
II – pomenesc la slujbele sfinte numele acelora – pentru aceasta
după deprinderea acestor sfinte canoane au dreptate Patriarhii în
eparhiile Mitropoliţilor şi ale Arhiepiscopilor celor aparţinătoare lor
să dea stavropighii, că în unele ca acestea arhiereul cel de loc nici
împărtăşire are, nici din sfintele slujbe, nici de la întărirea

egumenului”.
„Şi mai explicit rezumează acest drept al Patriarhului
vestitul canonist Dr. Milas în cartea sa „Dreptul bisericesc oriental”
pag. 552-553. El zice: „Având în vedere raportul mănăstirilor faţă
de episcop, ca şef suprem al eparhiei, mănăstirile se numesc
mănăstiri eparhiale. O excepţie în această privinţă fac mănăstirile
stavropighii sau mănăstirile patriarhale. Aceste mănăstiri sunt
independente de episcopii, în eparhiile cărora se află; ele sunt
subordonate de-a dreptul unui Patriarh. Numele menţionat derivă
de la faptul, că un Patriarh a trimis sfânta cruce pentru a o pune la
temelia mănăstirii şi nu episcopul eparhial. Prin acest procedeu
privilegiul independenţei mănăstirii se hotărăşte de Patriarh faţă de
episcopul eparhial. În izvoarele de drept bisericesc apare pentru
acest fel de mănăstiri numirea de Mănăstiri patriarhale. În aceste
mănăstiri nu se pomeneşte la serviciul divin respectiv numele
episcopului eparhial, ci acela al Patriarhului. Numirea stareţului şi
inspecţia administraţiunii mănăstirii, jurisdicţiunea în afacerile
societăţii, cad în competinţa Patriarhului, care supraveghează
aceste mănăstiri prin exarhii săi. Dreptul de stavropighie îl are orice
Patriarh în toate eparhiile Patriarhatului său.”.
„Dar subsemnatul Patriarh am dat ordin, ca să se
zugrăvească în biserică alături de chipul meu şi chipul episcopului
local; şi la timpul său va fi pomenit episcopul locului şi în slujba
alături de numele Patriarhului, drept semn, că doresc a întemeia
această mănăstire în deplină înţelegere cu episcopul locului şi în
eparhia, în care m-am născut.
„Eu am început a clădi bisericuţa de la Topliţa – ca episcop
al Caransebeşului – cu permisiunea arhiepiscopului de la Sibiu,
căruia aparţinea atunci, – prin 1911 – Topliţa şi în arhiva căruia se
află acea permisiune. Apoi m-am hotărât a o completa ca
mănăstire şi a dispune precum urmează:
„1. – Pe grădina din Topliţa, cătunul Urseni, judeţul Mureş,
cuprinsă în cartea funduară No. 4986 A+1 No. Topografic
97/2,99,108/1.109,111,113 şi cartea funduară No. 2792, No. Ord.
A+1 No. Top. 106 am întemeiat pe cheltuiala mea un aşezământ
călugăresc, căruia i-am dat numirea: „Mănăstirea Sfântului
prooroc Ilie” întru vecinica pomenire a iubiţilor şi neuitaţilor mei
părinţi George Cristea şi soţia sa Domniţa, născută Coman, care
au fost fericiţi a da neamului român şi a închina bisericii sale pe
unicul lor fiu de parte bărbătească – Iile, – mai târziu subsemnatul

Miron, primul Patriarh al bisericii ortodoxe din România.
„Pisania de deasupra uşii de la intrarea în biserică astfel
indică cele de mai sus: „Clăditu-s'a aceasta sfântă bisericuţă
dimpreună cu casa şi clopotniţa ei de Î.P.S. Sa D.D. Dr. Miron
Cristea, primul Patriarh şi unul din Regenţii României întregite,
întru pomenirea vecinică a iubiţilor săi părinţi George şi Domniţa,
aşezaţi ctitori ai acestui sfânt locaş, chemat a fi schit călugăresc de
slăvire a milostivului Dumnezeu şi de rugă pentru credinciosul său
popor românesc”.
Fig. 150. Patriarhul Regent vorbind poporului după sfinţirea

mănăstirii «Sf. prooroc Ilie» din Topliţa (în ziua de Sf. Ilie 1928).
„II. – Considerând, că întru înfiinţarea acestui aşezământ

bisericesc mi-am învestit toate cruţările mele, ce le-am putut face
în cursul slujbelor mele bisericeşti, ba şi o parte din venitele ce
le-am cruţat ca Regent al României, cumpărând o parte din
grădină, făcând clădirile de pe ea, acest aşezământ va trece după
moartea mea în deplin folos obştesc ca persoană juridică separată
cu organizaţie proprie mănăstirească, conform art. 27 din legea de
organizare a Bisericii ortodoxe române, sancţionată prin I. D. No.
1402 din 4 Mai 1925, sub numirea de „Mănăstirea Sfântului Ilie”
din Topliţa, jud. Mureş. Şi aceasta va aparţine în general
„Patriarhiei ortodoxe din România”, în cuprinsul cărei Patriarhii şi
sub jurisdicţia căreia se află şi eparhia Vadului, Feleacului şi

Clujului, pe al cărei teritoriu este oraşul Topliţa cu mănăstirea.
„III. – Deşi art. 13 din
mai sus amintita lege de
organizare a Bisericii ortodoxe
române nu extinde dispoziţiile
sale şi asupra averii
Patriarhului şi a dreptului lui
de testare, căci legea priveşte
numai „Mitropoliile şi
Episcopiile sau Eparhiile” si
deci cel puţin 1/2 din averea
Patriarhului nu trece ca
„succesiune de drept”
Patriarhiei, despre care nu
aminteşte cu nici un cuvânt;
deşi subsemnatul Patriarh îşi
sporeşte averea şi din
cruţarea venitului ce-l are – în
afară de biserică – ca Regent,
totuşi mă supun în cazul
Fig. 151. „Fântâna eroilor” acesta de bună voie aceloraşi
de la „Mănăstirea Sf. prooroc Ilie” dispoziţiuni, ca şi Mitropoliţii
din Topliţa. şi Episcopii, testând valoarea
de 4 1/2 milioane lei, plasat în
numita mănăstire, Bisericii ortodoxe române din Regatul
României; dispunând conform aliniatului 6 din art. 13 al numitei
legi de organizare a bisericii ortodoxe române, ca averea persoanei
juridice a Mănăstirii Sf. Ilie din Topliţa – până la moartea
subsemnatului „Stavropighie a Patriarhului Miron” – să treacă
după moartea mea în îngrijirea episcopului eparhiei Vadului,
Feleacului şi Clujului, care o va conduce după normele cap. III art.
84-114 din Statutul de organizare al Bisericii noastre. Cer deci, ca
cele cuprinse în acest hrisov să se considere ca dispoziţii
testamentare ale mele, făcute după art. 13 al legii de organizare a
Bisericii ortodoxe române, calculându-se această avere de patru şi
jumătate milioane lei în acea jumătate a averii mele rămase la
moartea mea, pentru care după acea lege „pot prin testament
indica scopurile culturale, filantropice şi obşteşti, în folosul cărora
se va întrebuinţa această jumătate”.
„IV. – Aflându-se astăzi Topliţa pe teritoriul eparhiei

Vadului, Feleacului şi a Clujului, această sfântă mănăstire va sta –
cum am dispus în cele de mai sus – pe tot timpul cât va trăi
subsemnatul patriarh Miron, sub jurisdicţiunea mea ca
Stavropighie, având însă a se pomeni şi numele episcopului locului
alături de cel al Patriarhului la toate sfintele slujbe din ea; şi
slujitorii ei a nu se amesteca în careul de jurisdicţie pastorală a
preoţilor din parohii.
„V. – Cât va trăi subsemnatul Patriarh, va dispune cele
necesare cu privire la slujbe şi pomeniri; iar după moartea
subsemnatului Patriarh mănăstirea va avea următoarele îndatoriri:
„VI. – Numele meu „arhiepiscop şi Mitropolit Miron,
Patriarhul României” şi al părinţilor mei „George şi Domniţa”, să se
pomenească conform prescripţiunilor rituale, ca al ctitorilor acestui
aşezământ.
„VII. – În fiecare an să se oficieze un parastas pentru
sufletul părinţilor mei George şi Domniţa şi al rudelor mele
răposate; iar după moartea mea să se facă deodată parastas şi
pentru mine, atât în ziua Sfântului Ilie cât şi în ziua morţii mele.
Asemenea să se oficieze în fiecare an în ziua Eroilor, la Sfânta
înălţare a Domnului, parastas pentru eroii, care au căzut pe
pământul Ardealului pentru dezrobirea lui şi alipirea lui la patria
mumă.
Partea de la sfârşit din inscripţia veche din jurul
naosului cuprinde această îndatorire de pomenire a eroilor.
Toată inscripţia scrisă sună aşa:
„Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea, sf.
Duh s-au făcut această sfântă biserică neunită în anul 1847, fiind
împărat Ferdinand, cu blagoslovenia Prea Sfinţitului Vasile Moga
de la Sibiu, protopop au fost Zaharia Matei, cu îndemnarea şi cu
osârdia preotului Gheorghe, împreună cu fiii săi preoţii Ştefan şi
Ioan Ujică;
„Iar Înalt Prea Sfinţia. Sa Patriarhul Miron, aducând aici
această bisericuţă din comuna vecină Stânceni, a reclădit-o, a
înfrumuseţat-o în zilele gloriosului rege Ferdinand I şi a urmaşului
său Mihai I, fiind episcop al Vadului P. S. S. D.D. Nicolae Ivan, şi s-a
sfinţit în anul 1928 cu hramul Sfântului prooroc Ilie, ca să
proslăvească în veci numele Domnului şi să se pomenească în ea
ostaşii români, căzuţi pe strămoşescul pământ al Basarabiei, al
Bucovinei şi al Ardealului, pentru dezrobirea lor.
„VIII. – Hramul sfintei mănăstiri să se serbeze în fiecare an

la Sfântul Ilie.
„IX. – Să se dea mănăstirii o dezvoltare cât mai mare, ca să
reverse cât de multă mângâiere asupra sufletului poporului român,
să-l întărească în credinţa strămoşească, să-l lumineze şi prin
munca călugărilor ei să facă cât mai bune servicii Bisericii
ortodoxe, reînviind viaţa bisericească cu toate tradiţiile şi datinile
ei, care în Ardeal – în multe părţi – s-au pierdut după trecerea unor
Români la altă lege.
„Cu fră-
ţească dragoste
rog pe Preasfinţia
Ta a considera
cele dispuse de
mine în cele de
mai sus, ca fiind
făcute în deplină
înţelegere cu
Preasfinţia Ta ca
Episcop al lo-
cului, cu care a
vrut Dumnezeu
să lucrez alăturea
mulţi ani, înce-
pând din Arhie-
piscopia Sibiului,
ca clerici, iar mai
târziu şi ca
ierarhi, şi a-mi da
despre aceasta şi Fig. 152. Clopotniţa de la mănăstirea
o învoire scrisă,
precum aţi bine- „Sf. prooroc Ilie” din Topliţa.
voit a o da verbal în atâtea rânduri.
„În convingerea fermă, că neamul românesc, căruia i-am
slujit întreaga mea viaţă cu tot devotamentul, numai prin ridicarea
Bisericii sale la înălţimea frumoasei sale misiuni se poate regenera,
dezvoltându-i toate eminentele lui calităţi pe temeliile probate
creştineşti şi româneşti, şi că am făcut şi prin această jertfă adusă
de mine un bun serviciu în scopul indicat, atât Bisericii din
Patriarhia întreagă, cât şi îndeosebi eparhiei Vadului, Feleacului şi
a Clujului, semnez cu frăţeşti îmbrăţişări, al Prea-Sfinţiei Tale

iubitor împreună liturghisitor.
Bucureşti, ziua Sfântului Ilie 1928.
MIRON,
Patriarh al României”
Am reprodus această interesantă cerere a înalt Prea

Sfinţiei Sale Patriarhului Miron către P. S. Sa episcopul
Nicolae de la Cluj, spre a ilustra râvna şi dragostea
creştinească, cu care capul bisericii române, urmând
măreţele pilde ale marilor Voivozi ca şi ale înaintaşilor săi din
scaunul de Mitropolit ai Ungro-Vlahiei, ziditori de sfinte
locaşuri, a considerat de un interes superior, naţional şi
bisericesc, de a reda ţinutului, în care s-a născut, vechia
strălucire a timpurilor trecute, când din 10 mănăstiri ce se
înălţau în jurul Reghinului se propaga cuvântul adevărului
şi al credinţei ortodoxe, rezistând tuturor duşmanilor
ortodoxiei şi ai Românismului.
CAPITOLUL XLII.
ÎNFLORIREA
BISERICII ROMÂNE ORTODOXE
ŞI RIDICAREA PRESTIGIULUI EI
Pornit din umila casă ţărănească din Topliţa română,

spre a ajunge Mitropolit-Primat al României, apoi Patriarh şi
Înalt Regent, deci tutore al micului rege Mihai, Patriarhul
Miron a străbătut un drum, care constituie tot sensul şi
ritmul dezvoltării noastre istorice, graţie căreia a fost posibilă
libera selecţie a valorilor, conform spiritului democratic şi în
afară de ori ce considerent de clasă.
Prin alegerea de acum 10 ani (18/31 Decembrie
1919) a episcopului Caransebeşului ca Mitropolit al
Ungro-Vlahiei şi Primat al României, vechiul regat a ţinut să
fixeze adânc atitudinea sa morală pentru noile ţinuturi
alipite în sensul unirii vecinice a tuturor Românilor, căutând
totodată să aşeze în fruntea Bisericii române ortodoxe un
arhiereu, care, prin trecutul său de muncă românească şi
rodnică, să justifice întemeiate nădejdi de bine şi înflorire
pentru viitorul acestei sfinte Biserici. Ideea a fost mare şi
sublimă. Bunul Dumnezeu a fost cu noi, căci din clipa
aceasta a început să ia fiinţă o nouă epocă de înflorire a
bisericii române ortodoxe.
UN REZUMAT ELOCUENT
Un scurt rezumat al activităţii înaltului nostru ierarh

din ultimii 10 ani este edificator, convingător şi concludent:
Într-adevăr, în timpul arhipăstoriei sale au sporit
toate instituţiile bisericeşti, s-au înfiinţat cinci eparhii noi (la
Cluj şi Oradea-Mare în Ardeal, la Cetatea Albă-Ismail şi Bălţi
în Basarabia, la Constanţa în Dobrogea, precum şi un post
special de episcop al armatei întregi, s-a deschis o nouă
facultate teologică la Chişinău; s-au înfiinţat 7 seminarii
teologice noi şi s-au redeschis cele închise, aşa că azi
Biserica ortodoxă are 21 seminarii şi academii teologice. A

condus 21 alegeri de episcopi, mitropoliţi şi arhierei titulari.
În general viaţa bisericească a luat sub conducerea
Mitropolitului şi apoi Patriarhului Miron un deosebit avânt şi
putem exprima speranţa că ea va deveni una din cele mai
înfloritoare Biserici răsăritene.
Fig. 153. Noul palat al Patriarhiei (încă în curs de construcţie).
Activitatea sa se răsfrânge şi pe alte terenuri, fiind

preşedinte onorar ori activ sau membru în conducerea
tuturor societăţilor mai însemnate din Bucureşti şi din toată
ţara, ba la unele şi din străinătate.
În anul 1923 a înfiinţat Institutul Biblic al bisericii
ortodoxe pentru traducerea şi tipărirea cărţilor sfinte şi cu
conţinut teologic. În editura acestui institut a apărut în 1927
Noul Testament, în cea mai bună traducere din textele
originale şi într-o frumoasă limbă românească de
preotul-literat Grigorie Pişculescu, cunoscut sub numele de
Gala Galaction.
În înţelegere cu Patriarhia din Constantinopol,
suprema autoritate spirituală a Bisericii ortodoxe creştine, a
făcut îndreptarea Calendarului Iulian, care, precum se ştie,

întârzia faţă de datele astronomice cu 13 zile. O conferinţă
ţinută la Constantinopol, de către delegaţii mai multor
Biserici ortodoxe autocefale, a întocmit proiectul de
îndreptare, pe care Sf. Sinod al României, sub preşedinţia
Mitropolitului-Primat dr. Miron Cristea, l-a aprobat, putând
astfel Biserica română să introducă acest calendar îndreptat
cu începere de la 1 Octombrie 1924.
Acest calendar a mai fost introdus în Patriarhiile
Constantinopolului şi Alecsandriei, apoi în Biserica Greciei,
a Ciprului etc., rămânând ca celelalte Biserici ortodoxe să
hotărască ulterior. Astăzi Calendarul Iulian, îndreptat de
Biserica ortodoxă, este cel mai perfect, deoarece diferenţa
dintre calendar şi datele ştiinţifice şi astronomice abia fac
două secunde la an, pe când la Calendarul Gregorian
diferenţa este de 28 secunde la an.
Acum se lucrează la proiectul de aplicare a Păscăliei
ortodoxe în cadrele Calendarului Iulian îndreptat. Se ştie că
Păscălia cuprinde normele astronomice şi rituale pe baza
cărora se stabileşte data serbării Paştelor şi a celorlalte
sărbători mobile, care stau în legătură cu ele.
Dar cea mai de căpetenie operă a Î.P.S. Sale
Patriarhului-Regent este fără îndoială legea de unificare şi
organizare nouă a Bisericii ortodoxe din România întregită,
prin care s-a dat autonomia bisericii ortodoxe, care mai ales
în vechiul regat era o Biserică pendentă, până în amănunte
chiar, de ministerul cultelor, adică de guvernul ţării. Prin
această lege s-a unificat organizaţia bisericilor provinciale
din Transilvania, Bucovina şi Basarabia cu Biserica vechiului
regat.
Prin legea autonomiei bisericeşti, episcopiile şi
mitropoliile au devenit persoane juridice, conduse de
episcopi cu ajutorul unor consilii şi a unor mici parlamente
eparhiale, compuse din clerici şi mireni (1/3 clerici şi 2/3
mireni), care se întrunesc an de an, periodic, şi dau directive
de conducere consiliilor episcopeşti în chestiunile
administrative, culturale şi economice.
Tot în baza acestei legi, în fruntea Patriarhiei, ca

Biserică generală, stă Congresul naţional bisericesc, care
alege pe episcopi şi mitropoliţi şi votează statutele şi
regulamentele pentru activitatea bisericească în afară de
chestiunile dogmatice, rituale, spirituale şi pur bisericeşti,
care se rezolvă de Sf. Sinod, compus din toţi mitropoliţii,
episcopii şi arhiereii titulari în cap cu Patriarhul.
Această nouă lege a intrat în vigoare în luna Mai 1925
şi prin organele bisericeşti a pus pretutindeni temelia unei
vieţi noi, menită a ridica tot mai sus Biserica română, atât
sub raportul moral, cât şi material. Efectele binefăcătoare au
început deja să se producă. Unele eparhii şi-au creat de
atunci fonduri de milioane şi instituţiuni pentru dezvoltarea
vieţii bisericeşti.
La arhiepiscopia din Bucureşti, de odată cu venirea
d-rului Miron Cristea în fruntea Mitropoliei, a reînviat Revista
teologică a Sf. Sinod: Biserica ortodoxă română. Apoi s-a
înfiinţat un curier al arhiepiscopiei Bucureştilor, cu titlul
Apostolul, care a constituit un imbold pentru toate eparhiile,
care scot foi speciale eparhiale. Până chiar şi unele parohii
au început să aibă foile lor de propagandă.
Mărirea teritorială a României şi sporirea însemnată a
numărului credincioşilor ortodocşi de o parte, iar de altă
parte personalitatea marcantă a Capului bisericii ortodoxe
române a făcut ca, în toamna anului 1925, Mitropolitul-
Primat al României să fie ridicat de Biserică şi de Stat la
demnitatea de Patriarh al României. La învestitura regală şi
instalarea sa, care a avut loc în cadrul unor mari serbări, au
participat, cum am arătat într-un alt capitol, reprezentanţii
tuturor bisericilor autocefale ortodoxe de pretutindeni, încât
de multe secole nu s-au mai întrunit atât de numeroşi
ierarhi ortodocşi.
Cu acest prilej s-au ţinut consfătuiri şi s-au luat
hotărâri pentru a strânge unitatea slăbită a ortodoxismului
mondial şi a introduce o activitate mai intensă în toate
Bisericile ortodoxe.
În scopul acesta Patriarhul Miron a călătorit în

primăvara anului 1927 la Constantinopol, Atena, Alecsandria
şi Ierusalim, stăruind în toate aceste localităţi ale
ortodoxismului clasic, prin convingătoare cuvântări, la
strângerea rândurilor creştinismului ortodox.
PREOCUPĂRI PERMANENTE DE NEVOILE ŢĂRII
Ceea ce imprimă o strălucire neobişnuită înaltei

personalităţi a Patriarhului-Regent sunt preocupările sale
permanente de nevoile ţării, preocupări susţinute totdeauna
de un optimism robust şi naţionalist, de o încredere
nezdruncinată în posibilităţile de dezvoltare ale neamului
românesc.
Iată cum se exprimă în această privinţă d. Pamfil
Şeicaru, talentatul ziarist şi deputat, într-un articol din No.
667 al ziarului „Curentul”:
„Oricine s-a apropiat de PatriarhuI-Regent Miron a fost
uimit de acel aer de firească aristocraţie, pe care îl respiră. Mâinile
fine, fruntea înaltă, ochii limpezi ce străbat, privind, până în
adâncul sufletului, o siguranţă dominatoare în gesturi, în atitudini,
o indulgenţă larg cuprinzătoare, care-i dă acea linişte a înălţimilor.
Nu odată mi-a fost dată cinstea de a-l asculta în intimitate vorbind,
fără nici un fel de reticenţă oficială, despre oameni, despre
împrejurări. Şi am fost impresionat de aceeaşi judecată cuminte,
care cântăreşte precis pe oameni şi după gândurile care-i
însufleţesc şi după puterea lor făptuitoare. În diversele probleme
aduce acelaşi dar de analiză, de chibzuită destrămare a ţesăturii
cauzale, de fixare anticipată a consecinţelor inevitabile.
„Rar mi-a fost dat să pot întâlni la oamenii politici, pe care
i-am frecventat, preocupări permanente de nevoile statului, cum
am văzut la Patriarhul Miron. Primejdia de la Nistru, neastâmpărul
Ungariei, problema minorităţilor, starea gospodăriei româneşti,
problemele actuale ale culturii româneşti, asupra tuturor a meditat
îndelung, cu toată iubirea pentru destinele neamului românesc.
„Adesea, ascultându-i vorba domoală, mângâitoare
aproape, definind totuşi o judecată sigură, sprijinită pe examinarea
severă a faptelor, desprinzând, din vălmăşagul confuz al
actualităţii, germenii creatori ai zilei de mâine, fixând linia soluţiilor
mântuitoare, ai impresia unui prinţ al bisericii – conducător de

stat, aşa precum a fost pe vremuri în Franţa, un Richelieu. Dacă,
sub adevăratul aspect, Patriarhul-Regent nu este cunoscut, faptul
se datoreşte grijii de a nu păşi înaintea omului bisericii, omul
politic; înaintea divinului, lumeştile preocupări”.
O altă mare calitate a Patriarhului Miron, care, deşi
fiu al Ardealului, îl distinge în mod cu totul deosebit faţă de
mulţii oameni politici de acolo, este că, rămas credincios
primului ceas al unirii, a purtat şi poartă vechiului regat o
iubire mişcătoare, iubire pentru toată jertfa înălţătoare a
războiului, pornit cu acea transfigurare idealistă a unei mari
chemări istorice, pe care a fost hărăzit s-o îndeplinească
guvernul marelui patriot Ion I. C. Brătianu.
Într-adevăr, când în Ardeal se rosteau, din pură şi
neghioabă patimă politică de partid, cuvinte ofensatoare la
adresa vechiului regat, nimeni n-a fost mai întristat ca
Patriarhul Miron. Î.P.S. Sa avea sentimentul unei imense
ingratitudini faţă de Ţara-mamă, care a cunoscut tragedia
unei înfrângeri momentane, devastările ocupaţiei germane şi
plânsetul din fiecare casă pentru câte un mort, suferite toate
de dragul Ardealului şi a unităţii naţionale. În sufletul
Patriarhului Miron se zbuciuma spiritul adevărat al
Ardealului, care a rămas românesc împotriva unui mileniu
de vitregie a istoriei, spiritul acelui Ardeal, care şi-a formulat
crezul politic, rostind această deviză de luptă pentru
unitatea naţională: „Soarele Românismului de la Bucureşti
răsare”.
Patriarhul Miron a rămas credincios acestei devize şi
la serbările comemorative ale unirii de la Alba Iulia din luna
Maia 1929 a ţinut să dea vechiului regat o strălucită
satisfacţie prin măreţul discurs ce l-a rostit atunci şi pe care
ne facem plăcerea de a-l reproduce în întregime în capitolul
următor.
CONGRESUL NAŢIONAL-BISERICESC
MANIFESTEAZĂ PENTRU I. P. S. PATRIARHUL-REGENT
Congresul naţional-bisericesc, întrunit în sesiune

ordinară la Bucureşti, în zilele de 18, 19, 20 şi 21 Noiembrie
1929, a ţinut să sărbătorească pe Patriarhul-Regent cu
prilejul împlinirii a 20 de ani de când Î.P.S. Sa a fost ales
episcop al eparhiei Caransebeşului.
În şedinţa din 21 Noiembrie, părintele dr. Ion Lupaş,
învăţatul profesor de istorie de la Universitatea din Cluj,
luând cuvântul, spune că consideră ca o datorie să aducă
înalt Prea Sfinţiei Sale, în numele măritului congres
bisericesc, prinosul de dragoste a celor 14 milioane de
credincioşi ortodocşi cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la
alegerea sa ca episcop la Caransebeş, toţi membrii
congresului, în picioare, aclamă călduros pe Patriarhul
Miron.
Continuând, d-rul Lupaş accentuează că din
expunerea făcută congresului în ajun de către d. dr. Silviu
Dragomir, un alt distins profesor universitar din Cluj, Î.P.S.
Sa a putut afla grava stare, în care se găseşte Biserica
noastră din Ardeal, care se simte nedreptăţită în favoarea
bisericii române unite. Clerul şi poporul ortodox român simt
şi azi întreg adevărul exprimat în versurile poetului Ştefan O.
Iosif:
„Că azi, ca şi în trecut,
„De fără-de-legi Ardealul geme,
„E plină Bucovina de blesteme
„Şi geme Basarabia sub cnut”.
RĂSPUNSUL PATRIARHULUI-REGENT
Î.P.S. Sa a mulţumit prin următoarele cuvinte

înţelepte la urările exprimate de d. dr. Lupaş:
„Vă mărturisesc, că în toiul ocupaţiilor mele zilnice era să
uit că azi se împlinesc 20 de ani de la alegerea mea ca episcop al
Caransebeşului. Am condus eparhia aceasta timp de zece ani în
cele mai grele zbuciumări. Am avut de luptat cu legile draconice ale
Ungurilor nu numai pe tărâmul, bisericesc, ci şi pe cel cultural. Nu

ştiu dacă tot timpul, cât am păstorit eu acolo, s-au pierdut 2-3
şcoli româneşti.
„Dacă privesc în urma celor 40 de ani de preoţie, pot
spune, că am conştiinţa împăcată, că mi-am îndeplinit datoria.
Chiar atunci când eram în funcţii mai mărunte, nu numai în
posturi de mari răspunderi, am muncit alături de colaboratorii mei
şi mărturii se găsesc pe unde am trecut. Mulţumirea mea n-a fost
alta decât aceea, că pe unde am trăit, n-am trăit în zadar. Am
lucrat.
„Ridicându-mă în slujbele şi demnităţile, pe care nu le-am
visat, văd că sunt răsplătite prin mine vredniciile celor mulţi ai
acestei Biserici. În mândria acestei conştiinţe, că la spatele meu
stau zeci de milioane de credincioşi, pot afirma: Să nu fiţi
îngrijoraţi de cele ce a spus d. dr. Silviu Dragomir.
„Doresc să ne ferim, ca de foc, să alimentăm certurile nu
numai dintre fraţi, dar chiar între celelalte neamuri conlocuitoare.
Trebuie să fim toleranţi, aşa cum a fost Biserica noastră ortodoxă,
şi să ocolim certurile confesionale şi pe cele cu minoritarii.
Dar dacă din vre-o parte demnitatea noastră va fi atinsă
şi aceasta s-ar dovedi prin anchete oficiale, să mă consideraţi
şi pe mine alături de aceia, care se coboară în mijlocul turmei.
Căci atunci când turma este ameninţată, arhipăstorul trebuie
să fie în mijlocul ei. Cu toţii, împreună, vom apăra demnitatea
acestei Biserici, care a intrat în fibrele etnice ale acestui
neam, întemeindu-i unitatea naţională”.
Î.P.S. Sa a terminat, binecuvântând pe membrii
congresului cu semnul binecuvântării arhiereşti. Congresul
a aclamat din nou îndelung, iar corul seminarului central a
intonat: „Mulţi ani trăiască!”
Sărbătorirea Patriarhului Miron de către congresul
bisericesc a avut înţelesul unei preamăriri a unui animator
al unităţii morale a neamului românesc, a unui ctitor al
noilor aşezări ce se fac cu trudă, cu zbucium, dar şi cu
neclintită credinţă în destinul neamului pentru viitorul
prinos ce-l va aduce culturii umane.
CAPITOLUL XLIII.
PATRIARHUL-REGENT CA ORATOR.
CÂTEVA DISCURSURI MODEL DE ORATORIE
Primul ierarh al bisericii ortodoxe române, d-rul Miron

Cristea este socotit ca unul dintre cei dintâi oratori din ţară.
Şi cu drept cuvânt. Cititorii acestui volum s-au putut
convinge din diversele crâmpeie reproduse de noi din
numeroasele şi frumoasele discursuri, rostite în atâtea şi
atâtea ocaziuni, despre înălţătoarele idei creştine, morale şi
naţionale ce transpiră totdeauna din cuvântul său.
Posedând o vastă cultură teologică, filosofică, istorică
şi sociologică, cuvântările sale sunt totdeauna pline de miez,
iar prin forma literară, prin nota lor specific românească,
prin suflul moral ce le caracterizează, ca şi prin dragostea ce
răsare din fiecare rând faţă de credinţa strămoşească şi
datinile, care au păstrat fiinţa etnică a poporului românesc,
formează o lectură din cele mai instructive, agreabilă,
captivantă şi purificatoare.
Multe din discursurile sale rostite în Senat au făcut o
aşa de profundă impresie, încât maturul corp, sub vraja
cuvântului şi a adevărurilor spuse cu talent şi convingere de
înaltul ierarh, a considerat ca un lucru folositor să voteze şi
să dispună afişarea lor în toată ţara.
În paginile ce urmează, pentru a ilustra adevărul
afirmaţiilor noastre, vom reproduce în întregime câteva din
discursurile rostite de Î.P.S. Sa Patriarhul Miron în ocaziuni
de importanţă istorică.
1. LA MĂNĂSTIREA DEALULUI
CU PRILEJUL AŞEZĂRII ÎN MORMÂNT DEFINITIV
A CAPULUI LUI MIHAI VITEAZUL
Se ştie că în toamna anului 1916, când, sub

presiunea armatelor austro-germane, guvernul şi armata
ţării s-au retras în Moldova, capul voivodului Mihai Viteazul,

care era păstrat la Târgovişte, a fost luat de profesorii
liceului militar de la Mănăstirea Dealului (d-nii Nanu,
Pavelescu şi Dolinescu) şi transportat la Iaşi, unde preţioasa
relicvă a fost predată Î.P.S.S. Mitropolitului Pimen al
Moldovei. Mai târziu, când în iarna anului 1917 se
preconiza, la Iaşi, ideea rezistentei pe „triunghiul morţii”,
scumpa relicvă a fost încredinţată d-lui Petre Gârboviceanu,
cunoscutul profesor şi om al bisericii, spre a o adăposti în
Rusia, la Kerson, unde se refugiase o parte a Românilor.
Trebuie să recunoaştem că d. P. Gârboviceanu s-a achitat cu
sfinţenie de greaua misiune ce primise pe acele timpuri
tulburi şi nesigure.
Când trupele franceze au trecut Dunărea, d. P.
Gârboviceanu a transportat simbolica relicvă înapoi la Iaşi,
unde a rămas până în luna August a anului 1920, când
societatea „Mormintele eroilor” a luat lăudabila iniţiativă de a
o readuce, cu solemnitate regească, la Mănăstirea Dealului,
spre vecinică odihnă.
Această sublimă, mişcătoare şi neuitată solemnitate a
avut loc la Mănăstirea Dealului, cu mare fast, în ziua de 26
August 1920, în prezenţa M. S. Regelui Ferdinand şi Reginei
Maria, a membrilor guvernului, a şefilor armatei, clerului etc.
Discursul pronunţat cu acest prilej de
Mitropolitul-Primat dr. Miron Cristea a fost caracterizat de d.
prof N. Iorga în ziarul său Neamul Românesc drept cea mai
frumoasă cuvântare improvizată, pe care a auzit-o în viaţa
sa. Cu vocea vibrând şi cu spiritul înălţat, Capul bisericii
române s-a rostit precum urmează:
„Sire!
„Iubit popor!
„În capul lui Mihai, înaintea căruia cu evlavie stăm,
ca în faţa unor sf. moaşte, s-a plăzmuit pentru prima dată
ideea măreaţă a unităţii naţionale a neamului românesc.
„Vitejia şi energia lui, fiind ajutat de-o mână de boieri
cu inima largă şi de însufleţiţi ostaşi, au şi întrupat acest
gând îndrăzneţ. Dar, durere, biruinţa lui n-a putut fi de
lungă durată; a fost numai un vis plăcut şi trecător. Lipsea

pe atunci forţa, care să cimenteze izbânda; lipsea conştiinţa
naţională.
Şi totuşi fapta lui Mihai a fost de mare preţ, deoarece
ne-a întemeiat prin ea o scumpă tradiţie, ca astfel generaţiile
viitoare să aibă – pe lângă celelalte elemente, care constituie
individualitatea etnică a Românilor de pretutindeni – în
biruinţa lui Mihai un izvor de puternică înrâurire şi hrană
pentru aspiraţiunile neamului.
„În curs de trei veacuri a sosit plinirea vremii: tărâmul
s-a cultivat, ideea s-a copt şi dreptul Dumnezeu a întocmit
împrejurări mondiale prielnice ca Maiestatea Voastră, însoţit
de însufleţirea întregului neam, s-o puteţi culege. Şi cu
emoţie constat că cei aici de faţă trăim o clipă din cele mai
sfinte din viaţa neamului, când – lângă capul mort şi totuşi
dătător de viaţă al Viteazului Mihai – vedem în floarea vieţii
pe cel mai glorios al Il-lea Mihai, care a înfăptuit pentru vecie
visul lui, pe iubitul nostru rege Ferdinand I, acela, care, cu
întreg poporul său, s-a inspirat din tradiţiile lui Mihai şi din
aspiraţiunile izvorâte din ele.
Iubit popor român! Cultivă cu îngrijire toate tradiţiile
scumpe ale trecutului tău, căci ele sunt o hrană bogată a
tuturor comorilor sufletului tău.
Sire!
„Mihai a fost un suflet mare, expansiv. El s-a născut, ca
mulţi alţii, cu câteva veacuri mai înainte de vremea lui. El a simţit
aceasta. Şi, prevăzând că biruinţele lui nu vor fi de lungă durată, a
dat pretutindeni o deosebită atenţie bisericii noastre strămoşeşti,
fiind convins că biserica va susţine mereu vie ideea unităţii
sufleteşti a răzleţitului neam românesc şi în aceasta vedea el
garanţia viitorului nostru.
„Astfel la Alba-Iulia a reînfiinţat – iar după istoricul N. Iorga
a chiar înfiinţat – mitropolia ortodoxă a Românilor, care mai
înainte erau organizaţi mai mult în „sate şi biserici”. Având lângă
sine clerici cucernici, a şi aşezat acolo mitropolit; iar la Vad, tot în
Ardeal, unde celălalt mare şi Sf. Voievod, Ştefan al Moldovei,
înfiinţase episcopie, a trimis episcop pe Ioan Cernea. Până şi la
Muncaci a aşezat episcop pe Sergie de la Tismana. Cu un cuvânt, a
pus temelia unei organizări puternice a bisericii, cu adâncă

prevedere şi pricepere. Încă în convenţia, încheiată în 1595 cu
Sigismund Bathory, principele Ardealului, introdusese un punct în
înţelesul ca „toate bisericile din Ardeal să se supuie mitropolitului
de la Târgovişte”, care de atunci deveni „al Ungro-Vlahiei”, „şi să
trăiască după datinile şi obiceiurile bisericii de dincoace de
Carpaţi”. Astfel puse baza unităţii de credinţă şi sufleteşti a
Românilor. Lucru mare.
„Iar, după ce cucerise şi Moldova, a convocat în Iunie 1600
la Iaşi un mare Sinod, încât numai împăraţii bizantini mai
avuseseră în vremuri bune atâţia vlădici în jurul lor. Erau de faţă –
pe lângă episcopii Munteniei, – Nectarie, patriarhul Ohridei,
Dionisie Ralli, mitropolitul Bulgariei, Gherman din Cesarea lui
Filip, Teofan, mitropolitul din Vodena, Petronie de la Muncaci, etc.
Aci s-au ales episcopi pentru Moldova în locul celor fugiţi cu
Eremia Movilă; s-a hotărât, ca egumenii mănăstirilor să fie
pământeni, adică s-a cerut naţionalizarea ierarhiei sf. mănăstiri,
deşi spiritul naţional pe acel timp nu era pronunţat ca acum.
„Succesele politice şi naţionale ale lui Mihai nu s-au
susţinut, ci s-au prăbuşit repede. Dar biserica strămoşească şi
organizaţia ei au rămas, ca să creeze unitatea noastră de credinţă,
unitatea sufletească şi culturală, care au pregătit terenul pentru
unitatea naţională, ce avea să fie.
„Deci, Maiestate şi iubit popor român, faceţi tot ce puteţi
pentru înălţarea şi întărirea bisericii strămoşeşti, ajutorând,
sprijinind şi sporind instituţiunile, mijloacele şi puterea ei, căci
numai ea este chemată să contribuie în măsură mai mare decât
orice alt aşezământ, la închegarea pe vecie a scumpei noastre
Românii Mari.
„Sire!
„Precum prin viaţa Mântuitorului Christos, din
Testamentul Nou, s-au împlinit multe proorociri ale Vechiului
Testament, aşa Maiestatea Ta prin măreaţa înfăptuire a unităţii
noastre naţionale ai împlinit proorocia lui Ezechil (XXXVI-24-28),
care zice: „Şi vă voi lua pe voi dintre neamuri şi vă voi aduna pe voi
din toate ţările, şi vă voi aşeza pe voi în pământul vostru; şi voi
stropi peste voi apă curată şi vă veţi curăţi de toate necurăţiile
voastre şi de toţi idolii voştri. …Şi vă voi da vouă lumină nouă şi
duh nou voi da întru voi şi voi lua inima cea de piatră din trupul
vostru şi voi face, ca să umblaţi… în pământul, pe care l-am dat
părinţilor voştri”.
„Astfel, precum după cuvântul Scripturii: „cerul şi pământul

va trece, iar din legea lui Christos nici o iotă nu se va pierde”, – aşa
şi ţara românească, lărgită şi întregită de Maiestatea Ta, va rămâne
în veci, ca o proorocire realizată.
„Sire!
Când stau în faţa acestor îndoit sfinte moaşte, înainte de a
le aşeza la locul de vecinică şi acum liniştită odihnă, simţesc cum
duhul marelui Mihai mă inspiră să dau neamului, ca mitropolit al
tării, încă o scumpă învăţătură.
„Iubit popor!
„Mihai, plecând din aceste părţi, a cucerit în mai puţin de o
lună Ardealul, intrând triumfător în Alba-Iulia. Apoi s-a îndreptat
spre Moldova, unde Domnul era unealtă a străinilor, şi a cucerit-o,
ajungând în 8 zile până la Hotin. Astfel în vara anului 1600
devenise stăpân al tuturor Românilor. Era un uriaş, un geniu
militar, pe care un scriitor bizantin îl cântă şi aseamănă cu Achile
şi Alexandru Macedon.
„Şi totuşi măreţia lui n-a putut întuneca patimile noastre
strămoşeşti: în jurul Movileştilor, a duşmanilor lui statornici, la
Iaşi, în jurul lui Eremia şi în Muntenia, în jurul lui Simeon, şi-au
ridicat din nou capul ura, intrigile, oarba neunire, interesele
familiare, particulare, josnice etc., şi cu sprijinul străinilor din
afară Domnul tuturor Românilor, uriaşul Mihai, a rămas un Domn
pribeag, fără nici un petic de pământ, încât însoţit de abia 70-80
ostaşi a plecat la Viena şi la Praga ca să arate împăratului Rudolf,
că „năzuinţele sale pentru cauza creştinismului au fost mai curate,
decât lumina soarelui pe la amiază”.
„Ucis mişeleşte, moare ca un îndoit mucenic: al
creştinismului şi al românismului în vârstă de abia 43 ani.
„Unde ar fi ţara, unde ar fi neamul azi, dacă alcătuirea lui
Mihai şi multe alte succese măreţe ar fi stat în picioare şi n-ar fi
fost prăbuşite şi de-a pizmei răutate şi de oarba neunire şi de
marile patimi ale micilor pigmei, pe care nici viitorul neamului nu-i
încălzeşte?
„În numele lui Mihai strig neamului întreg: Români!
Suprimaţi-vă şi înăbuşiţi interesele particulare, personale,
familiare şi egoiste şi le supuneţi binelui obştesc, intereselor
naţionale ale ţării, împlinind cu toţii şi pretutindeni pe pământul
României testamentul lui Mihai, cuprins în rugămintea adresată
înainte de moartea sa căpitanilor săi:
„Spuneţi Doamnei mele să nu se mâhnească

„Şi-n iubirea ţării fiii mei să-i crească!
„În veci pomenirea Viteazului Mihai şi a faptelor lui şi slavă
gloriosului său urmaş Ferdinand I”,
Acest splendid discurs, care este fără îndoială o
capodoperă de oratorie şi de înţelepciune politică, a făcut o
impresie indescriptibilă asupra tuturor celor prezenţi. Regele
Ferdinand, profund mişcat de cuvintele Mitropolitului
Primat, i-a predat de pe pieptul său crucea ordinului Mihai
Viteazul, pe care înaltul ierarh a aşezat-o apoi în sarcofagul
marelui erou naţional.
2. LA SERBAREA CENTENARULUI
LUI TUDOR VLADIMIRESCU
La serbările organizate cu prilejul centenarului lui

Tudor Vladimirescu, în ziua de 17 Martie 1921, Mitropolitul
Primat a ţinut să-i preamărească amintirea prin următoarea
cuvântare:
„Trăim în era democraţiei, a iubirii faţă de popor şi a
asigurării drepturilor lui. Dar dacă ne gândim că Tudor din
Vladimir a trăit cu o sută de ani mai înainte şi citim frumoasele lui
proclamaţiuni, o aureolă de românească sfinţenie înconjoară
amintirea lui, căci la noi nimeni n-a dat democraţiei un înţeles mai
corespunzător intereselor neamului nostru. El porneşte o revoluţie
contra drojdiilor fanariote, venite la noi din mahalalele
Constantinopolului, care cu pofte nesăturabile sugeau, ca nişte
lipitori şi vampiri, sângele şi măduva poporului român. Dar,
crescut sub înrâurirea părinţilor evlavioşi şi a unchiului său,
călugărul Mitrofan, Tudor avea un suflet nu numai mare de bun
român, ci şi adânc religios.
„A zidit „din cugetul său” biserica în Preajma şi a
înzestrat-o cu pământ, „ca să fie spre chivernisirea sf. Biserici şi
pomenirea sufletului meu, a părinţilor mei şi a neamului meu”; iar
în testamentul său din 1817 face danii la sf. Munte, la Ierusalim, la
săraci şi slugilor sale, care l-au slujit cu credinţă. Ce frumos
transpiră din proclamaţiile lui acest duh de bun creştin! El nu
începe răzmeriţa ca să jefuiască pe cei ce-şi iubesc ţara şi neamul,
ci ca să recâştige poporului împilat drepturile nimicite de veneticii
fără suflet şi de cei ce s-au ataşat lor. De aceea Cel-de-sus,

Dumnezeul dreptăţii, nu poate fi împotriva gândului său de
mântuitor a celor ce numai de lacrămi au parte. Iar când boierii
greci şi grecizaţi ai Divanului ad-hoc de la Bucureşti îl ameninţă,
că lucrând în „contra patriei” îşi atrage grea osândă, el la dă,
pătruns de cele m-ai frumoase sentimente naţionale, admirabilul
răspuns: „Patria este poporul”. Astfel a devenit deşteptătorul
puternic al conştiinţei de sine a poporului, al conştiinţei naţionale,
izvorul atâtor fapte măreţe din trecutul neamului. Iar altădată
răspunde celor ce-l îndemnau să ia domnia: „Calea mea duce, nu
la putere, ci la moarte”.
Fig. 154. Slugerul Tudor Vladimirescu (dreapta) n. 1770; m. 1821.
„Nu cunosc în viaţa altui popor proclamaţii mai frumoase,

ca ale lui Tudor, al cărui prieten şi sfetnic de aproape este învăţatul
episcop Ilarion de la Râmnicul-Vâlcea.
„Tudor a şi murit moarte de mucenic, dar ideile, pentru
care a luptat, au fost sămânţa bună, ai cărei rod îl culegem şi în
zilele noastre.
„Azi, la praznicul centenarului, cea mai vie a mea dorinţă
este să dăm neamului, nu idei importate, ci democraţia lui Tudor,
izvorâtă din o bogată conştiinţă naţională şi întemeiată pe o
adâncă iubire de biserica strămoşească, de patrie şi de mulţimea
celor nevoiaşi.
„Închei pentru întronarea democraţiei lui Tudor în toate

acţiunile vieţii noastre publice”.
3. LA SERBAREA CENTENARULUI
NAŞTEREI LUI ION C. BRĂTIANU
În ziua de 11/24 Mai 1921, împlinindu-se 100 de ani

de la naşterea marelui patriot Ion C. Brătianu, a avut loc un
pios şi grandios pelerinaj la Florica, unde se depuneau, spre
veşnică odihnă, în noua capelă, rămăşiţele pământeşti ale
întemeietorului României moderne, deodată cu rămăşiţele
pământeşti ale vrednicei sale soţii. Mitropolitul-Primat al
României, dr. Miron Cristea, a asistat în persoană la această
impunătoare ceremonie, prea-slăvind însuşi meritele marelui
dispărut, în prezenţa întregii familii, în frunte cu Ion I. C.
Brătianu (fiul), făuritorul României întregite.
Iată frumoasa cuvântare, rostită cu acest prilej de
către înaltul ierarh:
„Iubiţi creştini! În clipele acestea de evlavie creştinească şi
de rugăciune cucernică simţim cum pătrunde în sufletul nostru
ceva din lumina veciniciei şi ne aducem involuntar aminte de
cuvântul înţeleptului Solomon: „Lumina drepţilor arde pururea, iar
candela necredincioşilor se va stinge”.
„Punând în mormânt nou osemintele lui Ion C. Brătianu,
vedem în clipa aceasta verificarea deplină a cuvântului eternizat de
înţelepciunea lui Solomon în paginile vecinice ale Scripturilor
sfinte.
„Căci şi din acest nou mormânt, ca şi din cel vechi, care a
stat până acum în vârful dealului ca o adevărată strajă de veghe la
toate momentele de cumpănă grea ale ţarii româneşti, numele lui
Ion C. Brătianu se va înălţa şi va lumina pururea cărările de
progres ale patriei şi naţiunii române.
„Şi dacă lumina aceasta în vâltoarea patimilor încă
nepotolite întru întunerec luminează şi întunericul nu a cuprins-o
pe dânsa, e sigur că timpul ce înaintează va contribui tot mai mult
la o lămurire şi tot mai pătrunzătoare strălucire a ei.
„Desigur, propăşirea unui neam şi a unei ţări nu este şi nu
poate fi rezultatul muncii unui singur om, oricât ar fi de
scânteietoare mintea lui, oricât ar fi de plină de energie voinţa lui,
ci progresul ţării este rezultanta firească a unei munci colective, la

care a contribuit şi contribuie, cu forţa lor dinamică, toţi factorii
ţării, de la cel mai mic până la cel mai important. În zadar se află
în rafturile unei tipografii toate literele şi semnele, vărsate din cel
mai bun material, căci se cere geniul unui Dante, al unui Eminescu
şi Coşbuc, care să îndrume mâna culegătorilor pentru a tipări o
operă nemuritoare.
„Dumnezeu ne-a trimis în cursul veacurilor şi nouă,
Românilor, bărbaţi providenţiali. Odinioară înţeleptul Miron Costin
scria cu vădită satisfacţie în cronica sa: „Nasc şi la Moldova
oameni”. Astăzi, completându-l, putem rosti şi noi, cu aceiaşi
satisfacţie, cuvântul mângâitor: „Nasc şi în Ţara Românească genii
creatoare, în toate domeniile vieţii politice, culturale, sociale şi
economice”.
„Aşa au fost slăviţi întru amintire vlădici şi îndrumători
sufleteşti ai neamului nostru, începând de la Nichita Românul, cel
ce a sădit sămânţa evangheliei lui Christos în inima poporului
nostru până la Varlaam, Dosofteiu şi Veniamin Costache ai
Moldovei, până la Teodosie Veştemeanul şi Grigorie cel Mare al Ţării
Româneşti, până la Sava Brancovici şi nemuritorul Andrei Şaguna
al ortodoxiei din Ardeal; Buzeştii şi toţi marii generali din timpul lui
Mihai Viteazul, ca Radu Calomfirescu, Banu Manta etc., Udrişte
Năsturel din vremea lui Matei Basarab, fraţii Cantacuzino din
vremea lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Aşa
sunt în timpul mai nou Mihail Kogălniceanu, N. Bălcescu şi fraţii
Goleşti, Lăscăr Catargiu, Brătianu şi alţii. Faptele măreţe ale celui
sărbătorit astăzi împodobesc cu litere de aur pagini strălucite ale
istoriei noastre naţionale, căci, activitatea lui este întreţesută în
toate succesele mari ale ţării şi neamului între anii 1818 până la
1891.
„Reîntors de la Paris, unde şi-a câştigat o temeinică
pregătire şi folositoare legături, el deveni sufletul revoluţiunii de la
1853 şi al mişcărilor de dezrobire şi de independentă politică faţă
de „Regulamentul Organic”, ars de fruntaşii mişcării la 6 Iunie
1848.
„În exil, pe timpul congresului de la Paris (1855) şi al
Divanurilor ad-hoc (1857), a alergat pretutindeni unde credea că
poate ajuta cu folos cauza ţării sale. Pretutindeni a fost sufletul
mişcării şi a avut partea leului în muncă şi succes.
„El introduce în preocupările politice elementul românesc
de pretutindeni şi fiindcă în împăratul Napoleon III vedea cheia
rezolvării favorabile a aşteptărilor româneşti, îi prezintă acestuia

memorabilul său memoriu de la 1853, în care vorbeşte despre
Românii de pretutindeni, care au un scop final, pentru care „încă
n-a sosit” timpul, dar sprijinirea acestui element promovează în
orient interesele Franţei. Acest memoriu sugerează lui Napoleon III
şi necesitatea unirii Principatelor, împreună cu C. A. Rosetti, Ion
Brătianu a fost cel mai fervent luptător pentru a se alege acelaşi
Domn în ambele Principate, înlăturând piedicile şi asigurând astfel
înfăptuirea unirii Principatelor române.
„În chestia agrară găsim la Brătianu nu numai stăruinţa de
a desfiinţa claca, dijma, podvezile şi alte sarcini, de a se ceda
clăcaşilor pământul lucrat de ei, ci şi ideea exproprierii pe lângă o
cuvenită despăgubire.
„Munca lui Brătianu în jurul alegerii şi aducerii unui Domn
dintr-o dinastie străină o cunoaşte tot neamul. Al lui este în cea
mai mare parte meritul că astăzi avem fericirea a ne mândri cu o
dinastie atât de vrednică şi de iubită de întreaga suflare
românească.
„Tot Brătianu a fost sufletul care a
făcut războiul neatârnării (1877- 1878) şi tot el
a ştiut a pregăti calea pentru înălţarea ţării la
rangul de regat.
„Iar cu privire la organizarea
economică, financiară şi ostăşească a statului,
Brătianu a dovedit aceeaşi pricepere şi aceleaşi
durabile succese, muncind ca ofiţer, ca
ministru de finanţe, de interne, de război, de
lucrări publice, în resortul unde vedea mai
mare nevoia de muncă.
„Ideile conducătoare ale întregii sale
opere patriotice erau: „încrederea în noi înşine” Fig. 155. Ion C.
şi „demnitatea naţională”, care, deşi uneori Brătianu
păreau exagerate, totuşi viitorul le-a justificat (n. 1821;
prin izbânda revendicărilor întemeiate pe m. 1891).
această demnitate. Marele său contemporan,
Mihail Kogălniceanu, a vorbit în deplină cunoştinţă de cauză când
afirmă că „istoria nepărtinitoare va păstra în litere neşterse
memoria lui Ion Brătianu, care şi-a pus numele în capul tuturor
actelor mari naţionale şi politice ale renaşterii României”.
„Cât priveşte biserica strămoşească, amintim că sub

Brătianu s-a câştigat autocefalia bisericii române şi s-a înfiinţat
facultatea de teologie din Bucureşti.
„Pe lângă tactul politic de a ridica succesiv ţara şi neamul
din treaptă în treaptă, – ca un prooroc al vremurilor ce vor să vie, –
el căuta înainte de 1848 şi după revoluţie relaţii intime cu Ardealul
şi Bucovina; cu Şaguna, cu Axente, cu Bariţiu, cu Pumnul şi alţii,
cu gândul la scopul final al unirii tuturor Românilor.
„Împreună cu N. Bălcescu, cu Al. Golescu, a încercat
conlucrarea cu conţii Andrassy şi Teleky, obţinând cu greu, în
principiu, că în caz de reuşită a revoluţiei, Ardealul să-şi poată
decide soarta prin plebiscit.
„La 1868 cancelarul austriac Beust a ştiut intriga la Paris
pentru răsturnarea guvernului Brătianu, fiindcă susţinea şi
încuraja mişcarea naţionalistă din Ardeal.
„Acestor intrigi răspunde Brătianu la 1858 – după demisie –
în discursul de răspuns la mesajul tronului, cu cuvinte, care, în
unele părţi, iarăşi devin actuale:
„Unui împărat mare, care are atâtea milioane de supuşi,
astăzi când se încoronează rege al Ungariei, domnul Beust îi pune
sabia în mână şi el taie în patru părţi ale văzduhului şi promite să
cucerească toate ţările, ce au ţinut de coroana Sfântului Ştefan.
Noi însă nici nu ne-am culcat seara cu mai multă grijă, nici nu
ne-am sculat dimineaţa cu mai puţină mulţumire. Am zis că
aceasta este o formulă, la care ţine regatul Ungariei, fiindcă este
una din ţările mai tradiţionale şi ţine la toate formulele, chiar şi la
acelea care nu mai pot avea azi nici o însemnătate”…
„Fruntaşii provinciilor robite au găsit totdeauna la el sfat şi
sprijin, căci idealul suprem nu l-a pierdut din vedere în toată
activitatea sa politică. În Ardeal numele Brătianu a fost foarte
popular. Vrednica sa consoartă îmi spunea, la 1906, că omagiile
Ardealului erau cele mai preţioase pentru răposatul ei soţ şi
prinosul recunoştinţei lor îl mişca de câte ori frunzărea istoricul
„Album” ce cuprinde o parte din ele.
„Iubiţi creştini! Mormintele oamenilor mari trebuie să fie ca
o şcoală, creatoare de energii pentru generaţiile tinere ale neamului
nostru. La aceste morminte îngenuncherea însemnează înălţare,
rugăciunea creştinească însemnează reculegere şi înseninare, iar
adevărata recunoştinţă este ca o mireasmă, care răcoreşte sufletele
şi îndrumă spre ideal şi muncă patriotică. Împodobiţi cu aceste
daruri cereşti, Românii din toate unghiurile ţării noastre întregite
înalţă acum glasul rugăciunii lor pentru vecinica odihnă în laturea

drepţilor a marelui patriot I. Brătianu. Învelit în recunoştinţa şi
pietatea tuturor bunilor Români – de la Rege până la cel din urmă
cetăţean – te poţi odihni de acum în acest mormânt definitiv, ca
unul, care – după cuvântul apostolului Pavel – „luptă bună ai
luptat, credinţa ai păzit şi visul ai plinit”. Gândurile drepte şi înalte,
pentru a căror înfăptuire ţi-ai jertfit întreaga muncă a vieţii tale
până la cea din urmă răsuflare, sunt azi fapte mântuitoare.
„Veseleşte-te deci în laturea drepţilor, că n-ai alergat în
zadar ca cei ce bat văzduhul, nici nu s-a stins candela gândurilor
şi a simţimintelor tale patriotice, ci ea va arde pururea, luminând
cărările de progres şi consolidare a patriei noastre!
„Doamne, trimite neamului românesc şi în viitor asemenea
bărbaţi providenţiali!”
4. LA VOTAREA REFORMEI AGRARE
În ziua de 11 Iulie 1921, Senatul României votează cu

două treimi reforma agrară. Mitropolitul-Primat dr. Miron
Cristea şi-a spus şi de astă-dată cuvântul său înţelept
printr-un substanţial discurs, în care a scos în relief
importanta reformei, declarând că:
„Prin legea de faţă am făcut aproape acelaşi lucru, pe care
l-a făcut biruinţa ce ne-a dat întregirea neamului. Vitejia Românilor a
lărgit hotarele ţării; această lege a întărit talpa ţării, care este ţăranul
nostru, căci, după cum se zice:
„Opinca e talpa ţării,
„Stă ca stânca 'n fundul mării.
Prin faptul că aţi dat pământ ţăranilor, ei îl vor considera ca
pe mama lor şi venind în atingere cu el, vor căpăta, puteri noi şi din
aceasta va ieşi numai belşug şi putere pentru ţară.
„În numele meu şi în numele episcopilor români binecuvântez
mâinile tuturor acelor ţărani, care vor munci glia, brazda
românească, spre binele şi fericirea tuturor.
„Dumnezeu să ajute tuturor care au votat” (Aplauze
îndelungate).
5. COMEMORAREA A 10 ANI DE LA UNIREA

BASARABIEI CU PATRIA MAMĂ
În ziua de 29 Aprilie 1928 au avut loc la Chişinău

măreţe serbări prilejuite de împlinirea a 10 ani de la unirea
Basarabiei cu patria-mamă. Patriarhul-Regent Miron a ţinut
în catedrala de la Chişinău următoarea cuvântare, plină de
cele mai frumoase şi patriotice sentimente:
„Iubiţi Credincioşi!
„Începând serbarea de azi a Unirii Basarabiei cu slujba din
această frumoasă catedrală, cuvine-se – ca buni creştini – să
rostim împreună cu Apostolul Pavel: „Mulţumită lui Dumnezeu celui
ce ne-a dat biruinţa (I Cor. XV.57); mulţumită şi pentru, darul său
cel negrăit” (II Cor. IX-15) al întregirii patriei şi cu Basarabia,
cerându-i plini de cucernicie, ca – precum ne-a ajutat, ca să
rotunzim pământul părintesc – aşa să fie cu noi şi pe viitor, ca să-l
putem îngriji şi apăra dimpreună cu toate comorile poporului,
care-l locuieşte. Şi – dacă Atotputernicul Dumnezeu va fi cu noi –,
braţul nostru de apărare faţă de protivnici se va întări.
„Iar de altă parte o sfântă îndatorire ne cere, ca de la locul
acesta să aducem în numele ţării prinos de închinare tuturor
Moldovenilor Basarabeni, care în cursul vremurilor trecute au
contribuit la menţinerea duhului: românesc pe aceste meleaguri,
adeseori foarte primejduite; precum şi celor care în timpul din
urmă au contribuit la mântuirea lor de sub stăpânirea străină şi la
alipirea lor de trupul neamului întreg. Îndeosebi se cuvine
recunoştinţa neamului şi o vecinică pomenire celor ce prin jertfa
vieţii lor au contribuit la unire sau au apărat în orice chip
Basarabia, interesele şi hotarele ei, fie ei Basarabeni, fie ostaşi sau
bărbaţi fruntaşi din vechiul regat, în frunte cu întregitorul de neam
regele Ferdinand I.
„Pe vremea unirii eram şi eu deşi episcop totuşi rob în altă
parte. Ceasul dezrobirii se prevedea. Atunci fiii mei sufleteşti ţărani
mi-au pus întrebarea: „Aşa-i, Preasfinte, că – făcând unirea
neamului – vom scăpa de toate greutăţile şi vom duce un trai mai
uşor în toate privinţele”? Eu le-am răspuns: „Da! Vom câştiga cea
mai mare comoară, o casă şi ţară proprie românească, dar – cum
de aci înainte ţara va fi a noastră – va trebui ca noi înşine să ne
îngrijim mai mult ca până acum de ea, refăcând toate ruinele
cauzate de război, să introducem toate îmbunătăţirile şi să creăm
toate aşezămintele de propăşire pentru popor, Asta însă va cere

muncă şi jertfe, pe care noi, Românii, trebuie să le facem bucuroşi,
căci le facem pentru noi şi ţara noastră, iar nu ca până acum
pentru ţara altuia”.
„În această muncă am avut şi avem încă greutăţi. Dar să
dăm mulţumită lui Dumnezeu, că jertfele ce le facem, le aducem
pentru ţară proprie, care este şi va fi mândria noastră şi a fiilor
noştri, şi că greutăţile întâmpinate de noi nici pe departe n-au
atins greutăţile altora, unde mizeria a ajuns culmi ne mai auzite,
încât mamele erau silite de foame, ca să-şi mănânce propriii lor
copii. Iară cetăţenii României de altă limbă asemenea trebuie să
aducă cu drag toată jertfa pentru patria comună, care a fost şi este
cea mai ospitalieră şi tolerantă în ciuda tuturor ponegririlor
tendenţioase şi neadevărate, ce se fac în străinătate contra ei. Dacă
n-ar fi aşa, cum s-ar putea justifica şi explica roiul de străini, care
aleargă ca dintr-o atmosferă rece spre pământul nostru, ca spre o
rază de soare şi căldură, la care – încălzindu-se – nu mai vor să
plece? Cetăţenii noştri autohtoni de alt neam trebuie să atribuie –
ca şi noi – greutăţile mari sau mici şi mizeriile trecătoare urmărilor
fireşti ale celui mai mare război şi să nu uite, că mai sunt ţări unde
aceste mizerii şi greutăţi au fost şi mai sunt neasemănat mai mari
şi mai insuportabile.
„În faţa greutăţilor mai ales materiale şi îndeosebi în faţa
trecutului de 100 ani fără duh românesc, străin, noi trebuie să fim
mulţumiţi cu ce s-a putut înfăptui în Basarabia în cei 10 ani din
urmă.
„Ce enorm câştig este de să vezi azi trei eparhii
române cu puternice centre de viaţă bisericească şi culturală
şi să auzi azi răsunând de la peste 1100 de altare graiul
străbun şi dulce? Să vezi în locul întunericului de mai
înainte, cum 4380 scoale primare cu 6897 învăţători şi cu
aproape 300.000 elevi, 63 licee şi şcoli secundare cu 16.000
elevi, 17 profesionale cu 1200 elevi, 4 teologice cu peste
1400 elevi, 7 agricole cu 700 elevi, 11 normale cu 3000 elevi,
11 comerciale cu 1830 elevi etc., luminează în limba
naţională mintea isteţilor Moldoveni. În faţa acestor
progrese, odată la zi să ai un călcâi de mălai şi încă trebuie
să simţeşti întreagă bucuria acestor drepturi şi libertăţi,
ştiut fiind ce mare preţ pune Românul pe ele, încât un istoric
străin spunea despre noi: „Poporul acesta s-a luptat în cursul

vremurilor mai mult pentru limba sa, decât pentru viaţă”. Şi
cu drept cuvânt, căci omul trăieşte nu numai cu pâine, ci şi
din duhul părinţilor săi. Peste 10 miliarde lei a cheltuit
Budgetul statului în 5 ani pentru şcoli.
„Dar organizaţia de stat întreagă, de sus până jos cu
slujbaşi români? Fie buni, fie răi, câştigul e mare, căci sunt
fiii noştri şi de la noi atârnă, că unde nu avem buni azi, să-i
creştem pe viitor, ca să fie toţi la locul lor.
„Să nu uităm cele 1.098.045 hectare pământ, intrat
în proprietatea a 557.000 locuitori din 1739 sate pe un preţ,
ce nici nu merită amintit; iar pădurile din câte au scăpat de
securea lacomă după câştig sunt supuse unui regim de
cruţare, crescând prin plantaţie cu 5483 hectare.
„Industria s-a refăcut; organizaţiile muncitoreşti au
progresat, mai ales asigurările muncitorilor cu 30.000 membri.
Cooperativele au luat avânt, ca număr şi ca activ, care în 4 ani s-a
ridicat de la 9 la 630 milioane lei. Reţeaua şoselelor s-a întreit. Iar
populaţia în 8 ani a crescut cu 330.000 suflete.
„Dar mândria falnicilor feciori Basarabeni, din armata
română, care în slujba ei îşi apără vatra părintească, moşia,
mormintele strămoşilor şi ţara, care este a lor, ce valoare naţională
reprezintă?
„Cu un cuvânt, mai ales în privinţa bisericească şi a
culturii româneşti, Basarabia a făcut progrese mai mari, decât
oricare altă provincie; iar limba minoritarilor se foloseşte ca limbă
de învăţământ în 72 şcoli primare şi vr-o 32 secundare.
„Conducătorii ţării se nizuesc, ca – odată învinsa greutăţile
şi mizeriile rămase pe urma celui mai mare război al lumii, nu
numai la noi, ci în toate ţările – să găsească şi pune la îndemâna
tuturor cetăţenilor – pe lângă mijloacele culturale – şi mijloace
băneşti mai din belşug şi mai ieftine pentru a porni în viaţa
poporului o activitate mai vie şi mai rodnică, care – sporind mereu
mereu – va ridica şi întări şi gospodăriile singuratice şi ţara,
făcându-o tot mai mândră, mai înfloritoare şi mai bogată, atât în
comori materiale cât şi sufleteşti. Şi acesta este nu numai un
interes naţional român, ci şi un interes mondial, căci – precum în
trecut Principatele dunărene şi mica Românie au fost apărătoarele
civilizaţiei şi ale creştinismului –, aşa România întregită de azi va fi
şi mai mult pavăza acestei civilizaţii şi avangarda ordinei şi a

progresului democratic împotriva curentelor subversive în aceste
părţi răsăritene.
„Pentru a porni pe acest drum de propăşire cu paşi repezi,
ne mai lipseşte un lucru: Mai multă frăţietate, mai multă
bunăvoinţă şi dragoste întru judecarea faptelor publice ale
de-aproapelui; mai puţine interese personale şi lăturalnice în
treburile obşteşti şi mai multă solidaritate în muncă pentru
propăşirea obştească, căci vorba înţeleaptă din bătrâni: „Unde-i
dragoste puţină, iute găseşti pricină” şi unde unii fruntaşi trag
„cea” şi ceilalţi „hăis”, carul treburilor obşteşti, în loc să meargă pe
inima drumului, dă din un şanţ în altul; iar dacă toţi – cu puteri
unite – împing carul în aceiaşi direcţie, progresul trebuie să fie
evident şi mulţumitor.
„Să lăsăm deci vechile păcate, exprimate în cuvintele
poetului:
„Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate
„Şi oarba neunire…
„Şi să urmăm pildele frumoase ale celor ce-şi iubesc ţara şi
neamul mai presus de orice alte considerente.
„Grecii vechi aveau odată doi bărbaţi de mare valoare:
Temistocle şi Aristide; dar aceştia erau certaţi, adversari de moarte.
Odată au primit amândoi o însărcinare patriotică, Au plecat la
drum ca nişte muţi, uitându-se chiorâş unul la celălalt. La o vreme
poposind pe un bolovan, Aristide zice lui Temistocle: „Ştii ce
Temistocle? Hai să lăsăm vrajba ce avem între noi pe piatra asta,
căci călătorim pentru folosul maicei noastre, a patriei, şi – când
vom fi isprăvit cu bine şi ne vom întoarce – vom vedea ce-o mai
fi”… Călăuziţi de interesul patriei lor mai presus de orice, aşa au şi
făcut. Şi ţara a profitat din împăcarea lor.
„Urmând asemenea pilde, şi fruntaşii noştri conducători au
datoria sfântă, când e vorba de un interes obştesc, nu să se
împiedice unul pe celălalt, nu să se înjosească reciproc, ci să
întindă mâna la munca comună, ca isprava să fie cu atât mai bună
şi mai repede.
„Cu patriotică bucurie constatăm, că sărbătoarea de azi a
încălzit – cum era şi firesc – aproape sufletele tuturor; dar dorim ca
şi pe viitor fruntaşii acestei provincii şi toţi ceilalţi să se lase mai
mult călăuziţi de învăţăturile iertătoare ale maicei biserici; căci
atunci mai „uniţi în cugete şi simţiri” îi vom găsi pe toţi împreună
şi la greul muncii în ogoarele vieţii publice. Şi unde va fi armonie şi
bună înţelegere, nu va lipsi nici ajutorul şi binecuvântarea Celui de

sus.
„În această nădejde biserica-mamă din vechiul regat – în
înţelegere cu toţi factorii hotărâtori ai ţăarii – a adus cu această
ocazie de la Patriarhia română ca dar iubitei Basarabiei o nouă
Mitropolie, ca astfel biserica de aci să lucreze tot mai cu tărie şi cu
succes pentru dezvoltarea simţămintelor de dragoste creştinească
şi frăţească între toţi fiii Basarabiei şi cetăţenii României, fără
deosebire de neam şi lege, acum şi pururea. Amin”.
6. ANIVERSAREA SEMICENTENARULUI DE LA
REALIPIREA DOBROGEI LA PATRIA MAMĂ
Tot în anul 1928 (luna Octombrie 28), cu ocazia

serbărilor organizate la Constanţa pentru comemorarea a 50
de ani de la realipirea Dobrogei la patria mamă, Î.P.S. Sa
Patriarhul-Regent dr. Miron Cristea a rostit în catedrala de la
Constanţa următoarea instructivă şi substanţială cuvântare:
„Două elemente de căpetenie stau la temelia existenţii
poporului românesc şi a provinciilor, care alcătuiesc ţara sa: unul
este elementul latin şi altul cel creştinesc.
„Sub acest raport, Dobrogea ocupă locul cel dintâi dintre
celelalte provincii româneşti, căci ea înfăţişează în aceste părţi cea
mai veche romanizare şi cel mai vechi creştinism, deci un aluat de
prefacere într-o ţară neolatină.
„În adevăr, Dacia lui Traian îşi începe viaţa romană de la
anul 107 încoace, pe când Dobrogea devine provincie romană cu
100 ani mai înainte. Ea e luată în stăpânire romană încă la anul
15 d. Chr. de împăratul Tiberiu; e orânduită la 42 de împăratul
Claudiu; este populată cu cetăţeni romani din apus sub împăraţii
Flavii de la 70 încoace; iar la 150 – sub împăratul Antoniu cel pios
– Dobrogea devenise o ţară adânc romană, bogată şi fericită.
„Credinţa creştină de asemenea îşi are în Dobrogea
începutul chiar în vremea Sf. Apostoli. Apostolul Andrei avu soarta
să predice pe ţărmurile Mărilor, în lumea de porturi greceşti; iar
Dobrogea avea încă din veacul VI înainte de Christos o vie viaţă
grecească. Sunt istorici, care menţin legenda, că el ar fi predicat şi
în aceste părţi.
„Persecuţia creştinismului de sub Diocleţian şi urmaşii săi
(284-312) ne dovedeşte, că în Dobrogea creştinismul în veacul III
nu numai era lăţit, ci biserica avea deja o bună organizare, ceea ce

indică o anumită vechime. În acest timp găsim o mulţime de
mucenici în Dobrogea: Pe sfântul Dasius la Durostorum, azi
Silistra, pe sfântul Chiril la Axiopolis, azi Cerna-Vodă; la Tomis, azi
Constanţa, pe Sf. Hristos şi Papa şi mulţi alţii, mai ales că aci era şi
locul de exil, din vechime cunoscut, pentru creştinii din alte părţi.
„Pe vremea împăratului Constantin cel mare şi a urmaşilor
săi biserica creştină din Dobrogea, numită de la Diocleţian încoace
Scythia Minor, devine apărătoarea strălucită a ortodoxiei de la
Nicea (325) în potriva arianismului, care – în luptele ariane de sub
urmaşii lui Constantin (337-381) – cuprinsese bisericile de la
Dunăre, mai ales din Serbia şi Panonia, şi la 360 devine
mărturisire oficială a statului roman. Şi totuşi biserica din
Dobrogea continuă a lupta cu energie pentru ortodoxia Niceiană.
Aci – la Tomis – exista o înfloritore episcopie. Istoria cunoaşte vre-o
10 ierarhi distinşi. Împăratul Valens, un aprig arian (364- 378),
petrece trei ani (367-369) la Dunăre, în Dobrogea şi Dacia,
luptându-se contra Goţilor, pe care îi sili la pace. În acest timp el
vine şi aci în Tomis (Constanţa) la biserica, unde slujea episcopul
Vetranio (de la latinescul Veteranus = Vetranus = bătrân) şi începe
a ţinea o predică ariană.
„Episcopul, un înfocat Nicean, îl opri; dar Valens –
înconjurat de garda sa – continuă. Atunci episcopul părăseşte
biserica, poporul îl urmează. Merg împreună la o altă biserică,
unde continuă slujba. Valens rămâne singur. De necaz îl exilă pe
episcop; dar nemulţumirea poporului fu aşa de mare, încât
împăratul porunci să fie adus episcopul şi lăsat în scaunul său.
Vetranio a trecut între sfinţi. (În Martirologiul roman 25 Ian.). Iată
în ce împrejurări grele biserica din o provincie romanizată apără
credinţa cea adevărată. Biserica noastră n-ar trebui să-l uite pe
acest episcop, căci luptă bună a luptat şi nume român a purtat.
„La sinoadele ecumenice participă episcopii din Dobrogea,
alături de alţi ierarhi din Dacia, Aşa Timotela iscăleşte la al III-lea
sinod ecumenic de la Efes „Timotei episcopul Scyţilor” (131);
Alexandru, participă la al IV-lea sinod ecumenic (151). La sinodul
al III-lea a participat şi ierarhul Iacobus din Durostorum, unde încă
exista o eparhie, al cărei reprezentant era numit „mitropolita
Durostorum”. Episcopi aflăm şi la Axiopolis, Cernavoda de azi.
„Năvălirea barbarilor îneacă Dobrogea şi multă vreme nu se
ştie nimic despre biserica de aici. Când se face linişte şi corăbiile
genoveze spintecă Dunărea, găsim iar în Dobrogea urme de
puternică organizaţie bisericească: o mitropolie la Vicina (Măcinul

de azi) în veac. XIII-lea şi XIV-lea, când se cristalizează „Ţara
românească” în stat român. Erau şi Români în această mitropolie
Dobrogeană şi aveau legături cu Voivozii români de la Argeş.
„Ţara noastră trebuie că se întindea atunci până la Vicina,
căci aşa se explică cum – la cererea voivodului Alexandru Basarab
– Patriarhul Calist din Constantinopol transferă la 1359 pe
mitropolitul Iacint de la Vicina la Argeş, ca mitropolit al
Ungro-Vlahiei.
„Iată cum Dobrogea, care în 368 ne-a dat pe primul episcop
Vetranio, cu nume latin românizat, ne dă la 1359 pe întâiul
mitropolit al Ţării româneşti. Iată pentru ce Dobrogea ne este
întreit scumpă: din punct de vedere latin, creştin şi românesc.
„Domnia lui Mircea cel bătrân (1385-1118), care
stăpâneşte ambele maluri ale Dunării şi ţara lui Dobrotici şi
Durostorum (Silistra), reînvie iar viaţa românească latentă
atâtea veacuri. El imprimă pecetea Românismului pe acest
pământ românesc nu numai prin stăpânirea lui lumească, ci
şi prin stăpânirea bisericească a mitropolitului Ungro-Vla-
hiei, care păstorea până la Marea-Neagră, căci alt episcop
sau mitropolit nu găsim în aceste părţi.
„Pe urma cuceririi turceşti statul român pierde Dobrogea;
dar nu o pierde biserica românească. Deşi în acest timp nu găsim
pentru Dobrogea o directă stăpânire a mitropolitului Ungro-Vlahiei,
totuşi el are toată vremea stăpânire efectivă, indirectă. Mitropoliţii,
de origine greci de la Silistra şi Varna, care nominal aveau păstoria
Dobrogenilor creştini, erau cu totul atârnaţi de noi. La Bucureşti
erau aleşi şi sfinţiţi; aici trăiau, aici se supuneau poruncilor
mitropolitului nostru.
„Condica sfântă a mitropoliei mele este plină de numele lor.
Mulţi nu ştiau unde le este scaunul de păstorire în urma
schimbării dese a împrejurărilor.
„Satele româneşti se mutau – după împrejurări – când în
dreapta, când în stânga Dunării. Preoţii erau sfinţiţi la noi în ţară.
Cărţile de slujbă erau tipărite tot la noi. Şi acum se slujeşte în
biserica din dreapta Dunării cu cărţi tipărite de Matei Basarab şi
Constantin Brâncaveanu. Printre cărţile vechi ale bisericii din
Ostrovul de lângă Silistra se păstrează cu evlavie „Apostolul”
românesc, tipărit în 1683 în Bucureşţi. Mitropolia din Silistra încă
din veacul XVII este zidită de Domni români şi întreţinută cu averi

din ţară. Asemenea bisericile din Cernavodă şi Babadag.
„Când, după lunga stăpânire turcească, au intrat armatele
române în Dobrogea (14 Noiembrie 1878), ele au găsit acolo o
biserică românească, ca şi cea din satele lor de acasă. Vrednicul
popă Dumitru Chirescu, întemeietor de mai multe şcoli româneşti,
o primeşte cu lacrimi de bucurie în ochi. Clădiri în stilul celor din
ţară, cărţi de slujbă româneşti, preoţi cu înfăţişare şi tipic
românesc, câţiva chiar cu studii din seminariile noastre. Şi această
înfăţişare bisericească românească era veche, ca şi cea din ţara
mamă.
„România trebuie deci în veci să nu uite, cum biserica – pe
lângă misiunea de mântuire a sufletului credincioşilor săi, – a
hrănit şi susţinut în zile grele şi aci, ca şi în alte părţi, sufletul
neamului, ferindu-l de la pieire dimpreună cu vatra şi glia sa, şi l-a
salvat până în ceasul răscumpărării definitive.
„De aceea mă simt fericit, că – în calitate de Mitropolit-Pri-
mat al ţării – am putut îndemna şi sfătui pe fericitul rege
Ferdinand I şi guvernul său de atunci, spre a reînvia vechile
episcopii de la Tomis şi Durostorum în fiinţa eparhiei de azi din
Constanţa.
„La menţinerea Românismului în Dobrogea până la 1878
biserica a fost puternic ajutorată şi Românismul mult întărit şi lăţit
de adânc bisericoşii ciobani români din Ardeal, dintre care un tipic
reprezentant a fost şi naşul meu de la botez, moş Ioan Herţa de la
Sălişte, lângă Sibiu, ciobanul care – după ce a trăit şi în Basarabia
robită – odihneşte acum în cimitirul de la Medgidia.
„Încheind, cer tuturor ca de la aceste Serbări dobrogene să
ducă drept învăţătură – pe lângă cele desprinse din cuvântările
celorlalţi oratori – şi dragostea de cultura latină şi de biserica
strămoşească şi hotărârea fermă de a contribui la întărirea şi
înălţarea lor, atât aci ca şi pretutindeni pe pământul românesc.
Amin!”
7. LA SERBĂRILE UNIRII DE LA ALBA IULIA

(20 MAIU 1929)
Împlinindu-se 10 ani de la marea adunare naţională

din Alba Iulia, care, în ziua de 18 Noiembrie (1 Decembrie)
1918, a votat unirea necondiţionată a Ardealului cu vechiul
regat, comemorarea acestei zile a fost sărbătorită la Alba

Iulia abia în ziua de 20 Mai 1929, în prezenţa membrilor
familiei regale, a înaltei Regenţe, a corpului diplomatic, a
membrilor guvernului şi a unei imense mulţimi de ţărani şi
ţărance. Amânarea se datoreşte demisiunii guvernului
naţional-liberal, prezidat de d. Vintilă I. C. Brătianu, şi venirii
la putere a guvernului naţional-ţărănist (10 Noiembrie 1928)
de sub preşedinţia d-lui dr. Iuliu Maniu, care ţinea mult să
prezideze el acest praznic naţional.
Cu această solemnă ocaziune, Î.P.S. Sa
Patriarhul-Regent dr. Miron Cristea a pronunţat următoarea
cuvântare de o netăgăduită valoare şi importanţă istorică:
„Nu putem serba cu vrednicie unitatea noastră naţională
şi în deosebi alipirea Ardealului la patria mamă, fără a reaminti
generaţiei de azi şi din viitor cu sentimente de adâncă şi veşnică
recunoştinţă faptele acelora, care, în cursul veacurilor de
înstrăinare, au contribuit cu munca lor la menţinerea Românis-
mului, la întărirea sa culturală, socială şi economică şi mai ales a
celor ce cu vitejia şi cu jertfa vieţii lor au hotărât întregirea ţării. Se
ştie, că protopărinţii poporului nostru au fost, după Daci,
stăpânitorii băştinaşi ai pământului, pe care-l încinge Dunărea şi-l
împodobeşte cununa de munţi a Carpaţilor, resfirându-se cu
îndeletnicirile lor şi mai ales cu turmele lor până la Mare, la Tisa şi
Nistru, chiar şi dincolo de aceste râuri, Acest pământ n-au voit a-l
părăsi nici în timpuri grele, ci l-au apărat cu eroism legendar
împotriva tuturor neamurilor cotropitoare.
„Din micile lor organizări sociale-politice s-au putut înfiinţa
(în cursul veacurilor XIII şi XIV) cele 3 mari voivodate: al
Ardealului, al Ţării Româneşti şi al Moldovei, ca organizaţiuni de
Stat deosebite, dar cu aceleaşi elemente etnice.
„Principatele Dunărene s-au menţinut statornic ca state
româneşti, iar părţile de dincoace de Carpaţi au ajuns sub
stăpâniri străine.”
SUFERINŢELE ROMÂNILOR
„Încep acum suferinţele Românilor de aci, în trecut ca să le

schimbe credinţa, iar în urmă ca să le desfiinţeze naţionalitatea.
Vorba Apostolului Pavel: „Aducându-ne aminte de zilele cele mai
dinainte… multă luptă de patimi am răbdat” (Evr. X. 32). O parte

de Români – fie urmând cursul lor de continuă circulare, fie şi
mereu stingheriţi de străini – descalecă din ţara Făgăraşului şi
contribuie la consolidarea Munteniei, iar vitejii lui Dragoş Vodă şi
ai lui Bogdan trec din Maramureş în Moldova, întărind-o.
„Românii de dincoace de Carpaţi, deşi slăbiţi în puterea de
rezistenţă – ca popor conservator, ducând un trai de muncă
câmpenească şi în apropierea codrilor, alţii de păstori în vecinică
circulaţie şi totuşi de întoarcere la vatră, – şi-au păstrat credinţa
religioasă, cu acel adaus de cultură şi de obiceiuri, care i-au format
sufletul unitar, limba, cântările şi distracţiile şi toate calităţile
etnice, în atmosfera cărora duceau o viaţă proprie; iar – în vreme
de primejdie – se retrăgeau şi închideau, ca melcul, în siguranţa
vetrei familiare. Şi numai când apăsarea duşmană devenea
insuportabilă, căutau cu mijloace extreme: să scuture jugul, ca
sub Horia şi mai târziu sub Iancu.
„Viaţa acestui popor a ajuns de atâtea ori în primejdie
extremă!
AJUTORUL VOIVOZILOR
„Dar Voivozii Principatelor Dunărene, biserica şi ierarhii lor,

cu un cuvânt fraţii mai liberi, au avut mereu gândul îndreptat spre
fraţii oprimaţi, cari le întăriseră şi ei – în descălecările de circulare
– rândurile cetăţenilor răriţi.
„Când împrejurările le erau favorabile, cercau chiar a-şi
extinde posesiunea în părţile ardelene şi a libera o parte din fraţi.
„Încă Mircea cel Bătrân întitulat „Domn a toată Ţara
Românească”, îşi întindea stăpânirea nu numai în sudul Dunării,
ci şi în nordul Carpaţilor, unde i se închina ducatul Amlaşului,
Făgăraşului şi Banatul Severinului.
„Şi unde păşea puterea acestor Voivozi, viaţa românească
lua avânt. Îndeosebi credinţa primea o întărire de a rezista oricăror
ispite ori goane, deşi adeseori a putut fi salvată cu simţite pierderi.
VLĂDICIILE
„Ardelenii aveau, cum constată şi marele nostru istoric

Iorga, „sate şi preoţi”; dar vlădiciile, adică forţa principală a
existenţei Românilor ardeleni până în ziua Unirii naţionale, ni le-au
dat – la început şi câteva veacuri de-a rândul – fraţii din Principate.

Şi numai într-un târziu au putut Ardelenii a-şi organiza ei înşişi
episcopiile, care în timpurile mai noi au lucrat nu numai pentru
mântuirea vecinică, ci cu atâta succes şi pentru mântuirea
vremelnică a poporului român din atâtea nevoi.
„Importanţa extraordinară a acestui fapt istoric iese cu atât
mai mult la iveală, când ştim, cum Românii ardeleni au trăit o
viaţă proprie şi publică românească în şi prin biserică şi
aşezămintele ei.
„Aşa apare în părţile ardelene vlădica Macarie la 1397, doi
ani după încheierea tratatului din Braşov (1395), în care Mircea cel
Bătrân ni se înfăţişează în condiţii egale cu împăratul Sigismund în
lupta de apărare a creştinătăţii împotriva invaziunii turceşti.
„Radu-cel-Mare, domn al Munteniei († 1503) – stăpânind
Geoagiul din apropiere – înfiinţează acolo episcopie, unde mai
târziu întâlnim pe episcopul Cristofor. Şi viaţa mănăstirească tot
din ţările române a pătruns în Ardeal. Întemeietorul primelor
mănăstiri române, călugărul Nicodin († 1406), înfiinţează mănăs-
tirea Prislop din ţara Haţegului. Zamfira, Domniţa Voivodului
muntean Moise Vodă, o restaurează şi îndată apare acolo un
vlădică românesc şi alţii după el.
„Iar la nord, Ştefan cel Mare († 1504) şi fiul său Petru Rareş
au izbutit a-şi asigura şi menţine posesiunea de la Ciceu şi Cetatea
de Baltă. Urmările favorabile ale acestei posesiuni se cristalizează
repede în episcopia lui Ştefan de la mănăstirea Vadului, înfiinţată
de el. Această episcopie din timpul luptelor reformaţiunii cunoaşte,
până în vremea lui Alex. Lăpuşneanu, vreo 12 vlădici din cei mai
distinşi, trimişi şi atârnători de Mitropolia de la Suceava, pe când
episcopia de la Geoagiu gravita spre a Ungro-Vlahiei.
ÎN EPOCA LUI MIHAI VITEAZUL
„La sfârşitul veacului XVI (1595), când a încheiat Mihai

Viteazul tratatul de alianţă cu principele Ardealului Sigismund
Bathory, acesta a recunoscut, că toate bisericile româneşti şi toţi
slujitorii lor din cuprinsul Ardealului se află „sub despusul
mitropolitului din Tărgovişte şi trăiesc după rânduelile bisericeşti
ale ţării lui Mihai”. Acesta – biruind la Şelimbăr – intră în
Alba-Iulia, unde înfiinţează mănăstirea Sf. Treimi şi zideşte o
biserică ortodoxă, drept catedrală a mitropoliei Ardealului. Pe locul
altarului ei stă azi această biserică a încoronării, unde am avut

fericirea istorică a oficia slujba de la încoronare a celui ce a reînviat
moştenirea lui Mihai şi a desăvârşit pe vecie alipirea Ardealului şi
întregirea neamului.
„Mihai aduce de la Prislop pe episcopul Ioan şi-l aşează
Mitropolit la Alba-Iulia. Şi alţi urmaşi ai lui au venit din
Principatele române.
„De altminteri Mihai nu crease un lucru nou, căci încă de
la 1359 – când s-a înfiinţat Mitropolia în Argeşul Ţării româneşti –
datu-i-s-a mitropolitului de aci titlul de „… al Ungro-Vlahiei şi
exarh al plaiurilor”, ceea ce însemna că el şi urmaşii săi de la
Târgovişte, mai târziu din Bucureşti, aveau – ca delegaţi ai
Patriarhului ecumenic din Constantinopol – grija păstoririi
Românilor, pe atunci toţi dreptcredincioşi, din tot Ardealul, etc.
„În puterea acestui drept – întărit şi de convenţia lui Mihai
cu Sigismund Bathory – au sfinţit mereu Mitropoliţii Ţării
româneşti pe Mitropoliţii Ardealului. Condica sfântă a Mitropoliei
mele de la Bucureşti păstrează înscrierile cu alegerea bisericească
a Vlădicilor ardeleni, făcute cu mâna lor, în care cu iscălitura lor
întăreau promisiunea a ţinea dreapta credinţă şi a asculta în totul
de Mitropolitul Ungro-Vlahiei, încheind cu „Aşa să le ajute
Dumnezeul”.
„A priceput marele Mihai Viteazul cu vioaia sa minte nu
numai militară, ci şi politico-diplomatică, ce putere înfăţişează
biserica română – una şi nedespărţită – pentru unitatea
sufletească şi deci pentru viitorul neamului. De aceea a reînnoit
legătura veche de veacuri cu biserica Munteniei, care a durat până
la 1700, când Austria cu lozinca ei „divide, et impera” a rupt-o,
văzând ce primejdie cuprinde pentru împărăţia ei această legătură.
Mergând Mitropoliţii Ardealului la Mitropolia Ungro-Vlahiei pentru
a fi hirotoniţi, intrau cu acea ocazie şi pe la Voivodul ţării, de la
care – încărcaţi de daruri – se întorceau, îmbărbătaţi şi însufleţiţi,
la scaunul păstoririi lor, unde îi aşteptau multe greutăţi, pe care
însă le învingeau cu ajutorul fraţilor de peste munţi.
„Episcopul Dosofteiu (1622-25) vine la Alba-Iulia la
stăruinţa Voivodului Ştefan Tomşa din Moldova, unde era exarh al
mănăstirilor.
„Mitropolitul Ilie Jorest al Albei-Iuliei vine de la mănăstirea
Putna la sfatul lui Vasile Lupu.
Mulţi alţi Domni români, ca Matei Basarab, Şerban
Cantacuzino şi în deosebi Constantin Brâncoveanu, dau Ardealului
o deosebită atenţie, zidind biserici şi mănăstiri. Constantin

Brâncoveanu scrie despre Mitropolia de la Alba-Iulia „că se luptă
cu potrivnicii ei, ca o corabie în mijlocul valurilor înviforate ale
mării”. De aceea oferă mitropolitului ajutor bănesc în galbeni şi
moşia Merişani. Zideşte la Sâmbăta de jos o mănăstire, a cărei
restaurare e aproape gata, iar la Făgăraş o biserică.
„Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului primeşte
din belşug danii multe în moşii şi munţi de la mai mulţi
voivozi români, din care a susţinut însemnate aşezăminte de
cultură românească, ca liceu clasic, liceu real, şcoala
comercială, şcoli primare numeroase etc. Scrisorile lui
Brâncoveanu către Braşoveni sunt dovezi clasice de marea
îngrijire ce-o da Românilor ardeleni, în primejdie de a-şi
pierde credinţa, care i-a ocrotit de veacuri.
„Multe alte biserici, ca cea de la Porceşti, Rafinări, Ocna
Sibiului, Buia etc. sunt făcute de voivozii români.
„Până şi biserica mănăstirii de la Munkacs, dincolo de
Maramureş, în părţile azi ruteneşti, e zidită de voivodul moldovean
Constantin, la 1661.
CĂRTURARII DIN VECHIUL REGAT
„Iar în vremea tiparului, tot din ţara românească, de la

Târgovişte, vine vestitul cărturar, diaconul Coresi, la Braşov şi se
străduieşte o viaţă întreagă a scrie cu tiparul în limba română cărţi
pentru trebuinţele bisericilor. Ucenicii lui fac tipografii româneşti la
Orăştie şi la Sebeşul-săsesc în veacul XVI. Când mitropoliţii din
Alba-Iulia vor să reînnoiască tiparniţa lor, de la Matei Vodă le vin
teascurile şi meşterii tiparnici. „Meşterii străini”, de care vorbeşte
Mitropolitul Simion Ştefan în Noul Testament de la Bălgrad (1648),
înseamnă tipografi din Ţara Românească. În vestita prefaţă a
acestui Nou Testament vorbeşte acest mitropolit atât de elocvent,
ca şi înainte de el, mitropolitul Varlaam al Moldovei, despre
unitatea limbii şi prin limbă a sufletului românesc, care avea să ţie
prima garanţie a unităţii noastre. Asemenea tipografi au lucrat
încontinuu în Ardeal până în vremea lui Constantin Brâncoveanu,
chiar şi la tipografia fraţilor de la Blaj, până târziu.
„De altă parte aflăm cărţile de slujbă bisericească, tipărite
în Principatele Dunărene, răspândindu-se în tot Ardealul până în
nordul Maramureşulul şi în satele de lângă Tisa Torontalului şi la
Panciova de lângă Dunăre. Cazania Mitropolitului Varlaam de la

Iaşi (1613) şi Pravila cea mare a lui Matei Vodă (1652) le găsim şi în
sate mici din Banat. Până şi schituleţul din Topliţa leagănului meu
smerit, întemeiat de o doamnă din Moldova, primea cărţi rituale de
la Târgovişte. Preoţi din Maramureş veneau la Bucureşti să
cumpere cărţi. Iar din principate circulau mereu călugării cu
traista plină de cărţi din tiparniţele mănăstirilor de la Râmnic,
Govora, Buzău, Neamţu etc., în tot Ardealul şi Banatul.
„Călugării – ca şi păstorii – nu cunoşteau graniţele.
Treceau din Principate în Ardeal şi înapoi, răspândind slova
bisericească şi românească, căci modeşti, cum se înfăţişau,
nu prea erau băgaţi în seamă.
UNITATEA ÎN LIMBĂ
„Din aceste date, la care istoria mai poate adăuga multe

altele, rezultă evident, cum întreaga viaţă sufletească superioară a
Românilor ardeleni s-a îndrumat veacuri de-a rândul de fraţii de
dincolo de Carpaţi, cu viaţa socială şi politică independentă. Chiar
şi când de la Ardeleni venea iniţiativa – spune Iorga – „pecetea
României libere era necesară pe orice înnoire, pentru ca ea să devie
dogmă acceptabilă pentru Românii ceilalţi”, Aceste influente şi
îngrijiri au creat unitatea de limbă, cum nu o are alt popor, de
credinţă şi de simţire, care în mod firesc trebuiau să pregătească şi
unitatea politică.
„Când stăpânitorii străini au observat primejdia acestor
legături frăţeşti, a început reacţiunea. Episcopul catolic Napragyi
din Alba Iulia cere – după căderea lui Mihai – să fie dărâmată
biserica zidită aici de el, fiindcă nu se cuvine să stea o biserică
„schismatică” lângă fereAstra palatului din Alba Iulia. (Non decet
penes fenestram pallacii schismaticum templum fieri. 18,
11-1602).
„S-au început prigoniri înverşunate contra celor veniţi din
Ţara românească, interzicându-se după căderea lui Mihai, mai ales
preoţilor şi călugărilor, intrarea în Ardeal, căci – ziceau Ungurii –
„prin călugări le-a venit peirea din Ţara românească. Să fie deci toţi
izgoniţi din Ardeal, căci ei fac pe spionii şi au dus lui Mihai veşti de
starea lucrurilor”.
„Tocmai din aceste motive toate episcopiile, cu mitropolie

cu tot, au fost nimicite în cursul veacului XVIII, iar mănăstirile
arse şi zdrobite cu tunurile austriece şi călugării alungaţi.
GRIJA ROMÂNILOR DIN VECHIUL REGAT

PENTRU FRAŢII SUBJUGAŢI
„Este deci cert, că îngrijirea fraţilor din Principate de soarta

Ardelenilor a fost nu numai statornică în tot cursul veacurilor, ci şi
salvatoare pentru ei.
„Dar chiar existenţa pasivă a Principatelor Dunărene, mai
târziu a regatului român, era pentru Românii din provinciile
subjugate o forţă de încurajare, o nădejde vie a celor ce cu timpul
au să vie, o sperietoare a agresorilor, ca să-i mai îmblânzească şi
împiedece în pornirile lor. Cu drept cuvânt scria încă fiul lui
Mircea, Alex. Aldea, conducătorilor oraşului Sibiu, că „dacă s-ar
întâmpla să piară Ţara românească, ar peri şi ei”.
„Dar Românii liberi n-au stat nepăsători nici în ultimul
timp faţă de prigonirile fraţilor din Ardeal, care deveneau tot mai
îndrăzneţe şi a căror reamintire azi numai ar turbura aceste clipe
festive.
„Oricât de largă se părea într-un timp că se deschide
prăpastia dintre Ardeal şi Ţara românească prin tendinţele
Habsburgilor de a-i înstrăina pe Ardeleni de aspiraţiile şi credinţa
ce o avea întreg neamul, totuşi nădejdea de uşurare a acestora era
îndreptată mereu peste munţi. Chiar vestitul episcop martir al
bisericii surori Inocenţiu Micu Clain, când trebuia să plece amărât
până în adâncul sufletului în cel din urmă drum al său spre Viena,
a spus protopopilor săi, întruniţi la sinod în vara anului 1744:
„Dacă mă întorc de la Viena, voi pleca cu voi peste munţi”. Dar nu
s-a mai putut întoarce, fiind exilat la Roma, unde a murit. Întocmai
spuneau şi ţăranii în timpul revoluţiei lui Horia: „Decât să se mai
întoarcă la starea de iobăgie, mai bina părăsesc Ardealul şi trec cu
toţii în Ţara Românească”, Aci a şi fost în cursul veacurilor
adăpostul atâtor Ardeleni pribegi, plămădind şi ei – împreună cu
fraţii liberi – aluatul întregirii de mai târziu a neamului, pregătind
realizarea visului, care a cauzat atâtea nopţi neliniştite agresorilor
seculari.
„După biruinţa lui Mihai la Şelimbăr şi instalarea lui la
Alba-Iulia istoricul ardelean Gaspar Veres Boitinus termină
povestirea acestei biruinţe cu sentinţa: „Legea inevitabilă a

destinului nu poate fi schimbată prin nici un fel de prevedere
umană”. (Inevitabilis fatorum lex humana providentia mutari non
potest). Aşezarea stăpânirii româneşti din Ardeal era deci
considerată, încă de la 1600, ca o lege inevitabilă a destinului.
„Acest destin l-a realizat – după biserica întemeiată şi
ajutată de fraţii liberi – al doilea factor hotărâtor în istoria
neamului, armata lor, ostaşii gloriosului rege Ferdinand cu vitejii
săi generali şi ofiţeri, ajutoraţi de armatele aliate, încât bărbaţii de
stat ai ţării, care au pregătit mereu şi conştient unirea politică
integrală, au putut, după biruinţele ostăşeşti, pecetlui în sfatul
marilor aliaţi unitatea naţională.
„Cu drept cuvânt a putut rosti la începutul lui August 1919
în Marele Sfat naţional de la Sibiu, preşedintele guvernului
ardelean, acum şef al guvernului României întregite, cuvintele: „Noi
mărturisim cu recunoştinţă, că unirea neamului românesc a
făcut-o România independentă, după cum pe vremuri Piemontul a
fost acela, care a săvârşit unirea Italiei. România şi bărbaţii ei cu
prisos au înţeles ce trebuie să facă şi regatul vechi a fost la
înălţimea chemării sale” („Patria”, 7 August 1919).
„Iată de ce înainte de a veni la Alba-Iulia, adus-am prinos
de recunoştinţă – în numele Ardealului şi al tuturor Românilor –
osemintelor de la Mărăşeşti şi prin ele tuturor celor ce prin jertfa
lor supremă ne-au dat alipirea Ardealului la patria mumă, şi
armatei române, care chiar în capitala Ungariei a rezolvat procesul
milenar dintre 2 neamuri vecine, din care unul în mod nefiresc voia
să lipsească pe celălalt de fiinţa sa etnică şi viaţa proprie.
„Iată de ce eram datori a răsplăti şi bisericii strămoşeşti
marile ei servicii făcute neamului, alegând locul unde se va clădi
„Catedrala Mântuirii neamului”, drept semn de recunoştinţă faţă
de Atotputernicul Dumnezeu, care ne-a ocrotit în cursul celor 20
veacuri de existenţă şi de la care şi pe viitor aşteptăm tot darul şi
ajutorul, precum cu drept cuvânt observă adânc cugetătorul
Eminescu, când scrie: „Istoria lumii cugetă, deşi încet, însă sigur,
şi istoria omenirii e cugetarea lui Dumnezeu”.
Lui avem deci să-i mulţumim ceea ce suntem.
Cu sentimente de vecinică recunoştinţă către fraţii din
vechiul regat, care pentru dezrobirea Ardealului din cea mai curată
iubire de frate au jertfit hecatombe de cei mai viguroşi şi iubiţi fii ai
lor, – cu chemarea Românilor de pretutindeni la iubire şi încredere
şi la cinstită muncă frăţească şi armonică de consolidare a
scumpului patrimoniu câştigat – ne încredinţăm, ca şi în trecut, în

mâna Celui de sus, rostind în rugăciunile noastre zilnice cuvintele
însufleţitului vechi dascăl de la Braşov:
„Lăudaţi-L, că e mare D-zeu
„C-a păzit cu mână tare
„Pe Român, poporul său. Amin!”
Luminosul şi patrioticul discurs al înaltului prelat şi
Regent, deodată cu exprimarea sentimentelor de vecinică
recunoştinţă ale Ardealului către fraţii din vechiul regat, a pus
multe lucruri la punct, aşezându-le în adevărata lor lumină
istorică. Din cuvintele Patriarhului-Regent am desprins mai întâi
un mare adevăr: că este greşită ideea că proclamarea unirii politice
de la Alba Iulia din 1918 şi-ar avea obârşia în unirea de la 1700 a
unei părţi a Românilor cu biserica Romei.
Într-adevăr, dacă este adevărat că apostolii uniţi ai
Ardealului n-au predicat în pustiu Evanghelia resurecţiunii noastre
naţionale, tot aşa de adevărat este că ei au găsit terenul pregătit
prin tot ceea ce s-a salvat până în vremurile lor din capitalul de idei
din epoca lui Constantin Brăncoveanu şi Dimitrie Cantemir.
Tot aşa de greşită este de altfel şi părerea că, la începutul
veacului trecut, Bucureştii ar fi fost cu desăvârşire înstrăinaţi şi
„fanariotizaţi” şi că s-ar fi trezit la o nouă viaţă numai graţie
intervenţiei Ardealului. Se ştie doar că cu mult înainte de sosirea
lui George Lazăr în capitala Ţării Româneşti, bătrânul Ienăchiţă
Văcărescu, autor de opere cu cuprins şi idei foarte asemănătoare
cu cele din cărţile Ardelenilor, îşi făcea patrioticul său testament:
„Urmaşilor mei Văcăreşti
„Las vouă moştenire
„Creşterea limbii româneşti
„Şi a patriei cinstire!
Numai mulţumită acestui vrednic suflet românesc al
Munteniei, care vibrează în versurile lui Văcărescu, pribeagul
ardelean George Lazăr a găsit o bună primire şi posibilităţi de
rodnică activitate la Bucureşti.
Iată pentru ce unirea de la Alba Iulia din 1918 apare cu
mult mai măreaţă, pentru că într-însa simţim, alăturea de noi,
moşii şi strămoşii noştri până în cele mai îndepărtate vremuri,

când ne înfiripam de abia ca neam1.”
8. ÎN CHESTIA
CATEDRALEI „MÂNTUIRII NEAMULUI”
În ziua de 10/23 Mai 1920, Sf. Sinod a ţinut, în

catedrala Sf. Mitropolii, o şedinţă festivă, motivată de un
hrisov al marelui rege Ferdinand I, prin care cerea Sf. Sinod
binecuvântarea sa, spre a se putea începe pregătirile pentru
ridicarea în Bucureşti a Bisericii Neamului, proiectată de
dânsul.
Iată textul înălţător al hrisovului regal, adresat Î.P.S.
Sale Mitropolitului-Primat dr. Miron Cristea, preşedinte al Sf.
Sinod al bisericii autocefale ortodoxe române, şi membrilor
Sf. Sinod:
„Prea Sfinţiţi Părinţi!
Înfăptuitu-s-a unirea politică a tuturor Românilor prin
strădania atâtor minţi alese şi prin sângele atâtora dintre copiii cei
mai buni al neamului. Laudă îndreptăţită lor şi slavă nesfârşită
Atotputernicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a
întărit inima şi gândul, ducându-ne la izbândă. Astăzi mai mult ca
oricând suntem datori să-L preamărim din toată inima cu cântarea:
„Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi
este Dumnezeu”.
Această cântare trebuie să răsune în „Biserica Mântuirii
Neamului”, pe care suntem datori să o ridicăm în Capitala tuturor
Românilor, ca semn de mulţumită pentru ajutorul Celui Prea Înalt şi
ca simbol al unităţii sufleteşti a întregului neam şi spre veşnică
pomenire a celor răposaţi pentru înfăptuirea României întregite; iar
întru aceasta slujească-ne de pildă bunii noştri strămoşi.
„Pildă să ne fie Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt, care, după
luarea Chiliei, mulţumi lui Dumnezeu, dătătorul biruinţei, prin
ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în
vremile noastre de restrişte.
1 Vezi în preajma marilor serbări ale unirii de Alex. Procopovici, profesor

universitar (Ziarul Curentul din Mai 1929).
„Pildă să ne fie făuritorul unităţii noastre politice de acum

318 ani, viteazul Mihai Voivod, a cărui mână s-a descleştat de pe
sabia-i fulgerătoare ca să pună o nouă şi puternică piatră de temelie
Mitropoliei Româneşti din Alba-Iulia Ardealului, drept mulţumită celui
Prea Înalt pentru biruinţa îndreptăţitei sale lupte.
„Pildă să ne fie Matei Voivod Basarab, care a semănat
pământul ţării cu lăcaşuri Dumnezeieşti, ca mulţumită Celui de sus
pentru ajutorul dat intru apărarea sfintelor sale năzuinţe. Iar aceste
lăcaşuri închinatu-lea el sfinţilor mucenici ostăşi, în conştiinţa dreptei
jertfiri a oştenilor săi.
„Pildă să ne fie tot şirul de strămoşi, ctitori de lăcaşuri
dumnezeieşti, pentru binefacerile primite de sus.
„În sfârşit, pildă să ne fie răposatul Rege Carol I, care şi-a
unit gândul cu vechii ctitori, aducând la nouă strălucire minunile de
la Argeş şi Trei Ierarhi. Căci sufletul şi jertfa biruitorilor de la Plevna
s-a adăogat în temelia şi la frumuseţea acestor altare de mulţumită
şi proslăvire a Stăpânului tuturor.
„Noi şi poporul român am avut fericirea de a conduce ţara la
înfăptuirea visului de aur al strămoşilor: Unirea Românilor într-un
singur Stat naţional.
„Deci şi sfânta biserică, care dorim a se înălţa întru
amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument
vrednic de ţelul măreţ ce l-am atins şi opera tuturor Românilor, ca un
simbol al unităţii de neam şi de credinţă.
„Neamul întreg şi-a încordat vânjoasele-i braţe pentru
îndeplinirea scumpului său ideal naţional, neamul întreg se cuvine
să-şi arate recunoştinţa către Dumnezeu, de la care ne vin toate
darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o
podoabă a gândului artistic răsăritean.
„Iar pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru şi pe
temeiul orânduirilor canonice, cer Prea Sfinţitului Sinod al bisericii
strămoşeşti înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe
pregătirile pentru ridicarea, acestei sfinte biserici.
Şi domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei
sale.
Al Prea Sfinţiilor Voastre cu creştinească dragoste
FERDINAND”
Bucureşti, 10 Mai 1920.
Î.P.S. Sa Mitropolitul Primat, dr. Miron Cristea, după

ce a dat citire hrisovului regal, a însoţit-o de următoarea
cuvântare:
„Trăim, zile glorioase, încât noi, generaţia de azi, cu drept
cuvânt şi cu multă mândrie, ne putem considera de cea mai
fericită dintre toate generaţiile din trecutul de două mii ani al
neamului românesc.
„Frumoasele rezultate istorice, ce le-a obţinut neamul, ne
îndreptăţesc a constata, că am avut în trecut şi avem şi azi bărbaţi
conducători luminaţi, dezinteresaţi, înţelepţi, prevăzători,
providenţiali chiar, pe care i-a urmat întreg poporul, cu toate
atacurile zilnice, pe care le cred purcezând mai mult din
temperamentul vioi al rasei şi din exagerarea scăderilor inerente de
altcum oamenilor peste tot şi astfel şi bărbaţilor, care conduc ţări
şi popoare.
„Dar mai presus de toate am avut parte de ajutorul
preaputernicului Dumnezeu. Revelaţia acestui, ajutor o putem
descoperi şi în cursul evenimentelor din istoria neamului nostru. O
pildă recentă, pe care o cunoaşteţi toţi, este foarte evidentă:
„S-a început războiul mondial.
„România s-a dat de partea celor ce reprezentau idealul
omenirii, de partea Antantei, căreia îi aparţinea şi puternica Rusie.
Toţi aveam nădejdea biruinţei finale; dar de altă parte toţi
regretam, că tovărăşia, noastră cu Rusia însemnează pieirea
Basarabiei.
„Mintea cea mai ageră, rafinăria cea mai diplomatică,
prevederea cea mai circumspectă, nu bănuiau realizarea idealului
nostru aproape integral.
„Şi totuşi mândra Basarabie a căzut mai întâi în braţele
iubitoarei mume; apoi a urmat Bucovina, Ardealul şi celelalte
provincii surori.
„Şi cine a condus aşa înţelept destinele neamului? A fost
degetul lui Dumnezeu. Vorba lui Alecsandri:
„E scrisă 'n ceruri sfânta Unire,
„E scrisă 'n inimi cu foc ceresc.
„O! Românie, l'a-ta mărire
„Lucrează braţul dumnezeiesc!
„Lui deci îi datorăm recunoştinţa, slava şi închinăciunea
noastră.
„Maiestatea Sa gloriosul nostru Rege, care în timpul de

grele încercări şi-a pus încrederea în Domnul şi a simţit mâna Lui
ocrotitoare, iată, este cel ce ia iniţiativa să-i înălţăm – drept
monument de recunoştinţă – o măreaţă biserică, care să fie cea
mai aleasă podoabă a ţării întregi.
„Am statorit această şedinţă festivă, ca să dăm cetire
înveselitoarei solii regeşti şi să facem apel călduros la întreaga ţară,
îndemnând-o, ca – precum a urmat în timp de război pe Voivodul
său viteaz până la strălucita biruinţă finală – aşa să-l urmeze şi în
timp de pace cu însufleţire unanimă la alcătuirea temeliilor acelor
aşezăminte, care vor fi garanţia viitorului nostru.
„Biserica Mântuirii Neamului trebuie să se ridice cu ajutorul
îmbelşugat al ţării întregi şi cu obolul darnic al fiecărui cetăţean şi
fiu al bisericii noastre strămoşeşti.
„Căci – dacă Dumnezeu ne-a învrednicit a ne mândri să fim
cea mai fericită generaţie a neamului – apoi datorinţă sfântă avem
să ne dovedim şi vrednici de această distincţie, justificând fiecare
fiu al neamului această mândrie în măsura cea mai mare prin
jertfe pentru aşezămintele ţării şi în deosebi pentru sfânta sa
biserică.
„Catedrala Mântuirii Neamului să dovedească şi prin
concursul personal al fiecăruia, că este simbolul văzut al unităţii
noastre de lege şi credinţă, de care să ne lege şi amintirea plăcută,
că am contribuit cu tot ce am putut la înălţarea ei.
„Darul Domnului nostru Isus Christos coboare-se din
belşug asupra acestei lucrări şi asupra tuturor lucrărilor sfintei
noastre biserici şi a iubitei noastre ţări, precum prin mănoasa
ploaie de mult aşteptată şi cerută ni-l trimete de sus tocmai în
aceste solemne clipe.
„Cu aceste cuvinte de părintesc îndemn şi de smerită rugă,
deschid şedinţa festivă a Sf. Sinod”.
De atunci şi până în anul 1929, din cauza precarei
situaţiuni economice din ţară, chestia clădirii Bisericii
Neamului a rămas în suspensie. În anul 1929,
împlinindu-se 10 ani de la unire, printre festivităţile, care au
avut loc cu acest prilej, s-a mai făcut un pas înainte.
Într-adevăr în ziua de 11 Mai, orele 9 1/2 dim., s-a sfinţit
troiţa şi locul pe care se va înălţa în curând catedrala
„Mântuirii Neamului”, în prezenţa M. Sale Regina Maria,
A.S..R. Principesa mamă Elena, AA. LL. Regale Principele
Regent Nicolae cu Principesa Ileana, a înalţilor Regenţi, a

membrilor guvernului, ai clerului, armatei etc.
Cu acest prilej Patriarhul-Regent dr. Miron Cristea a
rostit următoarea înţeleaptă cuvântare:
„O pioasă datorie mă îndeamnă în aceste clipe să vă arăt
cum ceea ce facem azi la locul acesta, este primul pas întru
înfăptuirea dorinţei Aceluia Care – în fruntea ţărişoarei sale – a
întemeiat România întregită. Dorinţa Lui trebuie să o considerăm
drept o imperioasă poruncă, chiar şi azi când, reamintindu-ni-o, ea
ne vine de departe, de dincolo de mormânt.
„Şi fiindcă cuvintele Lui ne vor impresiona pe toţi mult mai
adânc şi vor răsuna mult mai duios decât cele mai meşteşugite
vorbe ale mele, să-mi îngăduiţi a citi scrisoarea, pe care Marele
Dispărut a adresat-o Sf. nostru Sinod la 10 Mai 1920. (Este
reprodusă de noi mai sus).
„Sf. Sinod a dat cu dragă voie
binecuvântarea cerută de Marele
Domnitor. Întru înfăptuirea augustei
sale dorinţe se cere mai întâi
desemnarea unui loc potrivit, după care
să te orientezi la facerea planurilor.
„De sigur, un loc ideal era: un
deal, o colină solidă ca sol, după putinţă
cu situaţie centrală, spre care în mod
concentric să tindă, dacă nu mai mult,
cel puţin 2 bulevarde largi, din capătul
cărora privind să vezi, în zarea
îndepărtată, cum se ridică dominând o
măreaţă biserică. O asemenea poziţie nu
se găseşte în Capitală.
„Trebuia deci să ne îndreptăm
Fig. 156. Î.P.S.S. privirea asupra unui loc nu prea la
Patriarhul-Regent periferia oraşului, cu un diametru deja
dr. Miron Cristea (după insuportabil, care loc să capete o lărgime
cea mai nouă cât mai mare, fără cheltuieli exagerate, în
fotografie). această vreme de scumpete.
„Locul nostru îl găsim în preajma
acestei cruci, acum sfinţită de mine şi cu apă din râul Iordan. Piaţa
Bibescu-Vodă, prefăcută într-un parc, ne dă o suprafaţă de 30.000
m. p., iar, dacă se acoperă Dâmboviţa ceea ce are să urmeze,
mărimea terenului liber creşte la 50.000 m. p., ceea ce cu cheltuieli

minimale nu se poate obţine aiurea. La aceasta se mai adaugă un
alt factor important şi pentru mine – ca ierarh suprem al bisericii –
mult hotărâtor. Este momentul tradiţional, că strămoşii noştri,
înainte cu veacuri, au destinat şi dat Dealului mitropoliei noastre –
acum devenit „Dealul patriarhiei” – şi celor din preajma lui, un
caracter bisericesc creştin. Pe acest deal şi în jurul lui, pe temeiul
unui plan de sistematizare, artistic conceput cu arhitecţi şi
tehnicieni pricepuţi, urmaşii mei în scaunul de Patriarh, care vor
avea fericirea să termine catedrala începută de mine, vor concentra
şi înstări cele isprăvite de mine cu noi aşezăminte, încât să se
creeze aci o cetăţuie a ortodoxismului român, a Patriarhiei noastre,
ale cărei instituţiuni să răspândească raze de lumină şi de credinţă
nu numai printre fiii ţării, ci şi pentru întreg orientul creştin, care e
legat de noi prin aceiaşi credinţă, salvată pentru viitorime cu grele
jertfe de mucenici.
„Rămâne acum să rog pe milostivul Dumnezeu ca să
reverse asupra ţării noastre darurile sale cele bogate, ca din
belşugul lor, nu numai înaltele stăpâniri, ci toţi fiii milioanelor de
credincioşi ai bisericii mele să poată contribui cât de puţin – fie şi
numai cu dinarul văduvei din sf. Evanghelie – pentru zidirea,
terminarea şi înzestrarea catedralei noi, ca astfel prin cărămida sa,
sau prin firul de nisip al jertfei sale, fiecare credincios al bisericii să
se simtă sufleteşte legat de catedrală, de biserica Patriarhiei
române, de Catedrala Mântuirii Neamului, cum a botezat-o însuşi
regele Ferdinand.
„Astfel unitatea credinţei strămoşeşti se va menţine, se va
întări şi vom forma şi pe viitor cea mai puternică unitate şi forţă
sufletească, pe care cu drag o vom pune, ca şi în trecut, la
dispoziţia ţării şi a neamului, acum şi pururea şi în vecii vecilor
Amin!”
Ideea de a se clădi catedrala pe Dealul Patriarhiei este
cea mai fericită şi meritul alegerii locului revine în întregime
înţelepciunii şi spiritului practic al Înalt Prea Sfinţiei Sale
Patriarhului-Regent.
PUBLICAŢIILE
LITERARE ŞI BISERICEŞTI:
1. Viaţa şi opera lui Eminescu (Eminescu élete és

müvei), în limba maghiară. 1895. Tipografia Todoran,
Gherla. 77 pagini. Teză de doctorat în litere.
2. Alexandru Roman. 1825-1897. Material pentru bio-
grafia şi activitatea lui. 1897 Sibiu. Tipografia arhidiecezană.
31 pag.
3. Colecţie de proverbe, maxime, asemănături şi
idiotisme. 1901.Tipografia arhidiecezană. 279 pag.
4. Iconografia şi întocmirile din internul bisericii răsă-
ritene, cu 123 figuri. 1905. Sibiu. Tipografia arhidiecezană.
300 pag.
5. Biserica catedrală de la Mitropolia ortodoxă română
din Sibiu. Istoricul zidirii. 1857-1906. În colaborare cu dr.
Ilarion Puşcariu şi Matei Voileanu. 1908. Tipografia arhidie-
cezană. 200 pag.
6. Rânduiala rituală a încoronării Regelui României.
Bucureşti. Tipografia cărţilor bisericeşti. 28 pag.
7. Cuvântări şi predici ale unui tânăr teolog, mai târziu
cleric român în ţară sub stăpânire străină. 1889-1909.
Volumul I. Bucureşti. Tipografia cărţilor bisericeşti. 382 pag.
8. Pastorale şi cuvântări ale unui episcop român în ţară
sub stăpânire străină. Volumul II. 1923. Bucureşti. Tipo-
grafia cărţilor bisericeşti. 306 pag.
9. Trei ani de propovăduire pastorală. Cuvântări ţinute
de Î.P.S. Sa. dr. Miron Cristea, Mitropolit-Primat al României.
Editura „Cartea Românească”. Volumul III. 1923. Bucureşti.
356 pag.
Volumul IV din Cuvântări şi predici se află sub tipar.
În plus a publicat o mulţime de Cărţi de rugăciune: a)
pentru soldaţi; b) pentru tot Românul; c) pentru femei,
precum şi un mare număr de broşuri ocazionale.
DECORATIUNILE:
De la Regele Ferdinand I:
1. Ordinul Coroana României în gradul de mare
cordon cu stea.
2. Ordinul Carol I în gradul de mare cordon cu stea.
De la Regele Alexandru al Iugoslaviei:
3. Ordinul Carageorgevici în gradul de mare cordon
cu stea.
De la fostul Rege George al Greciei:
4. Ordinul Salvatorului în gradul de mare cordon cu
stea.
De la Patriarhul Damianos al Ierusalimului:
5. Ordinul Sfântului Mormânt în gradul de mare
cordon cu stea şi cruce.
De la Preşedintele Republicei polone:
6. Ordinul Polonia Restituta în gradul de mare cordon
cu stea,
7. Ordinul Vulturul Alb în gradul de mare cordon cu
stea.
De la Preşedintele Republicii ceho-slovace:
8. Ordinul Leul Alb în gradul de mare cordon cu stea,
De la Preşedintele Republicii germane:
9. Ordinul Crucea roşie germană.
MIRON CRISTEA*
Fost patriarh al României. Născut în anul 1868 la

Topliţa Română (Mureş). Ilie, aşa se numea din botez – fiul
unor ţărani fruntaşi: Gheorghe Cristea şi Domniţa. A făcut
liceul, şi apoi teologia din Sibiu. Între 1890-1891 este
învăţător la Orăştie, apoi trece pentru patru ani la
Universitatea din Budapesta, urmând filozofia şi filologia
modernă şi luând titlul de Doctor cu lucrarea în limba
maghiară: „Opera poetică a lui Eminescu” (1894).
Întors de la studii e secretarul consistoriului sub
Mitropolitul Miron Romanul, diacon 1897, apoi arhidiacon (30
Ianuarie 1901).
La 23 Iunie 1902, monah, şi în 1902 asesor
consistorial, membru în sinodul şi congresul Mitropoliei din
Sibiu şi al Asociaţiunii transilvănene. La 1908 protosingel.
La 21 Nov./4 Dec. 1909 este ales episcop al
Caransebeşului, la 20 Aprilie 1910 arhiereu, iar la 25 Aprilie
1910 instalat ca episcop.
Participă la adunarea de la Alba Iulia (1 Decembrie
1918) şi e sorocit să facă parte din delegaţia care prezintă
actul unirii Regelui Ferdinand în Bucureşti, alături de
episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, de prof. Vasile Goldiş şi
dr. Alexandru Vaida Voevod.
În Februarie 1920 este ales Mitropolit primat al
României, iar în 1925 primul Patriarh al României.
* Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea – Material

românesc, Oameni şi înfăptuiri, Ediţie anastatică, Editura
Saeculum I.O. & Editura Vestala, Bucureşti, 1999, pag. 556-557.
În Ianuarie 1926 se instituie o Regenţă în urma

renunţării la tron a prinţului Carol, din care face parte prinţul
Nicolae, prim preşedintele Curţii de Casaţie Buzdugan şi
Patriarhul Miron, care şi intră în exerciţiul funcţiunii ei,
îndată după moartea Regelui Ferdinand I, în Iulie 1927.
În calitate de Patriarh face o călătorie la Sfântul
Mormânt, vizitând cu acest prilej pe Patriarhul din
Constantinopol şi Ierusalim şi pe Mitropolitul din Atena.
Prim Ministru (10 Februarie 1938). Consilier de
Coroană (30 Martie 1938). Moare la 8 Martie 1939 la Cannes
în Franţa. Este înmormântat în Bucureşti.
Activitatea publicistică: Ca licean, în 1887 a debutat
în Revista „Familia” a lui Iosif Vulcan din Oradea, iscălind Ilie
Cristea.
Colabărări la: Tribuna, Dreptatea, Corespondenţa
română, Deutsches Volksblatt, Gazeta Transilvaniei,
Rândunica, Românul, Revista Orăştiei, Foaia poporului,
Libertatea, Lupta, Universul, Foaia poporului român din
Budapesta, Drapelul, Luceafărul, Foaia diecesană etc.
Redactor răspunzător la „Telegraful Român” (1898-
1901).
În 1907 a înfiinţat cu Octavian Goga „Ţara noastră”. A
scos revista „Lumina” pe când era episcop de Caranasebeş,
iar în 1924 „Apostolul”.
Opera: (Ilies Cristea). Eminescu élete és müvei,
tunulmány az újabb irodalom kärénböl, Samosujon 1895, teză
doctorat (Ilie Dinurseni), Alexandru Roman (1827-1897), Sibiu,
1897; (Dr. M. Cristea), Vorbirea la examenele şcoalei civile
române de fete (1904); Iconografia şi întocmirile din interiorul
bisericii răsăritene, 1905; Chestiunea unui nou sinod ecumenic
al bisericilor ortodoxe, Bucureşti, 1920; Principii fundamentale
pentru organizarea sanitară a bisericii ortodoxe române, 1920;
Propunerea către Sfântul Sinod pentru înfiinţarea unui institut

biblic, 1920; România şi Vaticanul, 1921; Cuvântarea ţinută în
biserica de la Mănăstirea Văratecu, Mănăstirea Cernica, 1922;
Carte de rugăciuni pentru tot Românul, 1922; Rânduiala
doxologiei din prilejul încoronării Majestăţilor Lor, 1922;
Reforma constituţională la Senat. Cuvântare, 1923; Pastorale
şi cuvântări ale unui episcop român în ţară sub stăpânire
streină, 1923; Cuvântări, 1923; Cuvântare, 1924; Împotriva
beţiei, 1924; Cuvântare, 1927; Adevăruri istorice asupra
întregirii neamului, 1929; Cuvânt... 1930; Spre zidire, 1932;
Datoria generaţiei de azi, 1933; Două cuvântări, 1933.
SUMARUL
Miron Ilie Cristea – „un chip hristic” şi calea izbăvirii (întregirii) neamului ............. 5
Prefaţă de Mircea Popa................................................................................................... 10
Prefaţa la ediţia din anul 1929........................................................................................ 18
Introducere....................................................................................................................... 21
PARTEA ÎNTÂIA
Capitolul I. Originea familiei primului patriarh al României.................................... 24

Capitolul II. Naşterea. Botezul, naşul ........................................................................... 37
Capitolul III. În şcoala primară şi liceu......................................................................... 41
Capitolul IV. De la bacalaureat până la licenţa în teologie (1887-1890).................. 45
Capitolul V. La facultatea de litere şi filosofie din Budapesta (1891-1895) ............ 50
Capitolul VI. În vâltoarea luptelor naţionale................................................................ 61
Capitolul VII. Ilie Cristea, doctor în filologia modernă.............................................. 83
Capitolul VIII. În slujba bisericii şi în viaţa publică.................................................... 87
Capitolul IX. La direcţia „Telegrafului român”.........................................................101
Capitolul X. Activitatea din timpul păstorirei mitropolitului Ion Meţianu.............119
Capitolul XI. Intrarea în tagma monahală..................................................................131
Capitolul XII. Apostolat intensiv şi multilateral........................................................135
Capitolul XIII. Edificarea catedralei Mitropoliei din Sibiu......................................146
Capitolul XIV. Contactul cu vechiul regat.................................................................154
Capitolul XV. Legăturile cu familia Brătianu şi cu alţi bărbaţi
politici din vechiul regat ...........................................................................................164
Capitolul XVI. De la 1906 la 1908 .............................................................................174
Capitolul XVII. Relaţiile cu Curtea împărătească din Viena ...................................183
Capitolul XVIII. Anul 1909.........................................................................................188
PARTEA A DOUA
Capitolul XIX. Alegerea ca episcop al eparhiei Caransebeşului .............................195

Capitolul XX. Confirmarea alegerii............................................................................203
Capitolul XXI. Hirotonirea ..........................................................................................206
Capitolul XXII. Instalarea............................................................................................216

Capitolul XXIII. Câte-va constatări necesare ............................................................226
Capitolul XXIV. În plină activitate pastorală.............................................................229
Capitolul XXV. Câteva gesturi de solidaritate naţională.
Intrarea României în războiul mondial ...................................................................244
Capitolul XXVI. În timpul răsboiului mondial şi până la
Marea Adunare Naţională din Alba Iulia ...............................................................260
Capitolul XXVII. Spionajul exercitat de guvernul unguresc asupra activităţii
episcopului de la Caransebeş ..................................................................................274
Capitolul XXVIII. Prăbuşirea imperiului austro-ungar ............................................286
Capitolul XXTX. Un moment critic în desfăşurarea acţiunii pentru intrarea
trupelor române în Ardeal ........................................................................................293
Capitolul XXX. Marea Adunare Naţională din Alba Iulia de la 18 noiembrie
(1 Decembre) 1918 ...................................................................................................307
Capitolul XXXI. Consfinţirea unirii. Predarea istoricului act în mâinile
Regelui Ferdinand I...................................................................................................321
Capitolul XXXII. De la consfinţirea unirii şi până la alegerea
de Mitropolit-Prrimat................................................................................................329
PARTEA A TREIA
Capitolul XXXIII. Alegerea ca Mitropolit Primat al României Mari....................347

Capitolul XXXIV. Activitatea archi-păstorală a noului Mitropolit-Primat...........355
Capitolul XXXV. Gesturi înălţătoare din partea Sf. Sinod din Bucureşti.
Compunerea actuală a Sf. Sinod..............................................................................367
Capitolul XXXVI. Împlinirea vacantelor episcopale şi înfiinţarea
de noui eparhii ...........................................................................................................373
Capitolul XXXVII. Legislaţia bisericească................................................................444
PARTEA A PATRA
Capitolul XXXVIII. Înălţarea la treapta de Patriarh..................................................456

Capitolul XXXIX. Patriarhul dr. Miron Cristea solicitând o audienţă
lui Ion I. C. Brătianu .................................................................................................477
PARTEA A CINCEA
Capitolul XL. Patriarhul dr. Miron Cristea – Înalt Regent .......................................481

Capitolul XLI. Mănăstirea Sf. Ilie din Topliţa...........................................................488
Capitolul XLII. Înforirea bisericii române ortodoxe şi ridicarea
prestigiului ei .............................................................................................................498
Capitolul XLIII. Patriarhul-regent ca orator.
Câteva discursuri model de oratorie........................................................................506
Publicaţiile literare şi bisericeşti ...........................................................................541

Decoraţiunile .........................................................................................................542
Miron Cristea ........................................................................................................543

Miron Cristea de Abrudeanu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Miron Cristea de Abrudeanu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ion Rusu Abrudeanu

ION RUSU ABRUDEANU

Dr. MIRON CRISTEA

În această ediţie, cartea este prefaţată de

Editura Napoca Star

Editura NAPOCA STAR

Director de editură: Dinu Virgil-Ureche

Culegere computerizată: Nicolae Moldovan

© Ioan Felea, 2009

MIRON ILIE CRISTEA – „un chip hristic”

d-lui Abrudeanu, orizontul meu devine doar o mică crevasă

rostuiască. Această parte o consider extrem de utilă pentru

materială a elevilor români, a meseriaşilor, ş.a.), veritabile

Pr. IOAN CHIRILĂ, ph.d.

ÎNALT PREA SFINŢIA SA

CONTRIBUŢIUNI LA STUDIUL ISTORIEI

„CARTEA ROMÂNEASCĂ”, BUCUREŞTI

limba maghiară în 1905, carte care nu numai că îl aşează în

compartiment al vieţii de zi cu zi, multiple reguli, restricţii şi

La terminarea studiilor sale la Facultatea de Litere şi

opoziţia oficialilor maghiari şi a intrigilor locale, dar până la

şi oferindu-i statutul de organizare şi funcţionare. A patronat

copilului, a strângerii unor fonduri pentru cei săraci etc., etc.

Închinare IPP Miron cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani,

PREFAŢA la ediţia din anul 1929

scaunul de Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al bisericii

Am căutat anume să dau o dezvoltare cât mai amplă

Bucureşti, 29 August 1929

Biografia este istoria evoluţiunii unui suflet omenesc.

această metodă, fiindcă suntem convinşi că, prin ea, putem

1 Plutarch, născut între 46 şi 50 la Cheronea, în Beoţia, şi mort între anii

dacă nu se simte în mod natural egalul acestor mari figuri,

Dr. Miron Cristea, primul Patriarh al României, este de

Dintre ierarhii bisericii române ortodoxe din Ardeal au

crescânde de nivelare şi democratizare. Bărbaţii conducători

CÂTEVA CONSIDERAŢIUNI ISTORICE

Istoria dezvoltării poporului român din Ardeal şi fosta

din ţara Haţegului, care sunt urmaşi ai Cândeştilor din

Singurii Români, care au făcut excepţie de la această

SLUJBA ALTARULUI – SINGURA NOBLEŢE

Singura nobleţă, pentru care luptau Românii pe

semnături „prea înalte” şi nu era împreunată cu umilinţe de

Numele de familie Cristea este răspândit şi în Ardeal,

mulţumit lui Dumnezeu şi s-a îndreptat spre casă. N-a mai

PREFECTUL MARTIR CONSTANTIN ROMANUL

Unul din aceştia a fost prefectul legionar şi martir

etc. Aici este ales în primul comitet naţional de sub

BUNICUL, PĂRINŢII ŞI FAMILIA

Bunicul Patriarhului, după tată, cu numele Ioan

1 Toate aceste interesante amănunte din viaţa martirului C. Romanul mi-au

George Cristea a încetat din viaţă în noaptea spre Sf.

Fig. 6. Domniţa Cristea, născută Fig. 7 Ţăranul George Cristea,

După 5 luni de zile s-a stins din viată şi soţia sa

şi Constantin Romanul şi Ioan Cristea, Patriarhul-Regent dr.

Fig. 8 Bisericuţa „Mănăstirii Sf. proroc Ilie”

Patriarhul României este înrudit, după mamă, şi cu

Fig. 9. Vederea generală a comunei Topliţa română.

Iată acum, după datele ce am putut aduna, genea-

Înalt Prea Sfinţia Sa Patriarhul-Regent al României a

Fig. 10. Casa părintească din Topliţa,

Pe vremuri, Topliţa era locuită numai de Români.

ramificaţiile masivului păduros, pe care îl formează munţii

Noul născut a primit taina botezului la 2 zile după

ca botezul să se facă cât mai curând, înainte de plecarea sa