Dragostea Adevarata. Taina Dragostei Inainte Si Dupa Casatorie

DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ
Taina dragostei înainte şi după căsătorie

Dragostea adevărata
Taina dragostei înainte şi după căsătorie
Ediţie alcătuită de Dmitry Semenik
Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas
^^^^e d I t u r
Bucureşti
Redactor: Diana-Cristina Vlad Coperta: Mona
Velciov
Traducere după originalul în limba rusa: Dmitrii
Semenik, Nasto-iaşceaia liubov. Tainî liubvi do braka i
v brake, ed. Dar, 2009.
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Dragostea adevărată: taina dragostei înainte şi după
căsătorie / cd. alcătuită dc Dmitry Semenik ; trad, din
limba rusă dc Adrian Tânăscscu-Vlas. - Bucureşti:
Editura Sophia, 2012 ISBN 978-973-136-301-1
Semenik, Dmitry (ed.)
Tănâsescu-Vlas, Adrian (trad.)
265.5
PREFAŢA AUTORULUI
P
utem aborda viaţa copilăreşte, o putem aborda şi
în mod matur, iar asta nu depinde prea mult de vârstă.
Când abordăm viaţa copilăreşte, ne bucurăm de ca-
dourile pe care ni le dă, devorându-le cu lăcomia cu
care înfulecă un copil bomboane, şi plângem atunci
când primim de la ea lovituri - dar nu facem nimic ca
loviturile să fie mai puţine, iar cadourile mai multe.
Când abordăm viaţa în mod matur, ne asumăm răs-
punderea pentru viaţa noastră, recunoaştem că atât
loviturile, cât şi cadourile sunt urmările propriilor
noastre acţiuni. Luăm în mâini cârma vieţii şi ne
îndreptăm corabia încotro dorim.
Bineînţeles, abordarea matură a vieţii este mai
eficace... Toţi sunt de acord că dragostea este valoarea
supremă a vieţii noastre, iar pentru oamenii mai
profunzi este şi scopul suprem al existenţei. Ca atare,
este foarte important să abordăm în mod matur
dragostea, să înţelegem cât de mult ţine de noi
pregătirea pentru dragoste, s-o recunoaştem atunci
când vine şi s-o păzim de toate primejdiile.
4
Cartea de faţă este menită tocmai să vă ajute în
această privinţă. Dragostea este o minune, este o taină
care nu se
5
dezvăluie până la capăt - şi totuşi, ne vom strădui,

pe cât stă în puterile omeneşti, să găsim răspunsul la
întrebarea: ce este dragostea şi prin ce se deosebeşte
ea de replicile ei false - patima, dependenţa. Ne vom
strădui să descoperim legile vieţii dragostei, să
descoperim ce ajută venirea ei şi din ce pricină moare
ea. Vom vorbi despre un lucru pe care în vremea
noastră puţini îl ştiu: ce reprezintă de fapt familia şi
care e rostul ei autentic, fiindcă tocmai familia este
locul unde poate fi atinsă culmea iubirii adevărate.
Dacă veţi citi la vreme această carte şi vă veţi
înarma cu lucrurile aflate din ea, veţi putea - dacă veţi
dori - să evitaţi multe greşeli dureroase, şi viitoarea
voastră familie va avea mult mai multe şanse de a
rămâne întreagă şi fericită, de a fi loc unde trăieşte
Dragostea.
Cartea a fost pregătită pe baza materialelor de pe
si-te-ul „Dragostea adevărată" (realove.ru). Site-ul nu
este comercial: el a fost creat pentru a-i ajuta pe
oameni să iubească, fiindcă în vremea noastră este
foarte greu de găsit informaţie demnă de crezare care
să lămurească ce este »
dragostea şi cum trebuie să iubim. Prin mass-
media sunt răspândite concepţii pervertite despre
6
aceste lucruri de cea mai mare însemnătate.

Concepţiile pervertite îi duc pe oameni la crahul
relaţiilor de cuplu şi la suferinţe. In mintea multora
suferinţa devine un tovarăş nelipsit al dragostei. Or,
lucrurile nu stau deloc aşa! Adevărata dragoste e
bucurie şi e putere - şi practic orice om poate, spri-
jinindu-se pe concepţiile adevărate, s-o dobândească.
Răspunsuri la întrebările privitoare la dragoste am
căutat nu doar la specialişti (preoţi, psihologi), ci şi la
oameni de alte profesii despre care ştiam sigur că în
viaţa lor există dragostea autentică, dragoste care nu
este întâmplătoare,
7
TAINA DRAGOSTEI ÎNAINTE ŞI DUPĂ CĂSĂTORIE
ci este urmare a felului lor de viaţă şi a unor

concepţii corecte despre dragoste.
Ne-am străduit să tratăm problema dragostei cât
se poate de profund, dar de o manieră simplă şi
accesibilă. Site-ul „Dragostea adevărată" este citit şi de
adolescenţi, şi de persoane în vârstă. Judecând după
sutele de scrisori apreciative din partea cititorilor,
aceste materiale îi ajută, într-adevăr, să evite greşelile
ori să înţeleagă cauzele eşecurilor.
Ar fi bine ca fiecare pereche proaspăt căsătorită să
primească în dar o asemenea carte, dacă nu a apucat
s-o citească mai înainte. Credem că dezastruoasa
statistică a divorţurilor, familiilor incomplete şi copiilor
nefericiţi s-ar schimba în bine. Deocamdată, acestea
sunt numai vise -însă puteţi, dacă această carte vă va
plăcea, să cumpăraţi câteva exemplare şi să le dăruiţi
tinerilor apropiaţi care vor să-şi întemeieze o familie
sau care s-au căsătorit nu demult.
CE ESTE DRAGOSTEA?
I
n ce priveşte răspunsul la întrebarea aceasta dom-
neşte o mare confuzie, care a apărut nu de ieri, de azi,
ci a fost clădită de veacuri prin osteneala migăloasă a
poeţilor, scriitorilor, muzicanţilor. A fost creat un
întreg cult al iubirii nefericite, iubirii bolnăvicioase,
iubirii-pa-siune (patimă). Nu toţi l-au citit pe
Shakespeare, dar toţi au auzit de istoria tristă a lui
Romeo şi a Julietei, şi aproape toţi cred că în ea este
vorba de dragoste. Dacă e să faci o anchetă printre
tinerii de pe stradă, punându-le întrebarea: „Pasiunea
este ceva plăcut? Aţi dori să trăiţi o pasiune?" probabil
că cel puţin jumătate ar răspunde: „Da!"
Toţi cei care au răspuns: „Da" vor fi nefericiţi în
dragoste până când nu-şi schimba atitudinea faţă de
această problemă. Tocmai din cauza faptului că
majoritatea persoanelor aflate la vârsta întemeierii
unei familii înţeleg greşit dragostea şi căsătoria, în
jurul a 90% dintre cupluri divorţează după maximum
zece ani de căsnicie.
Haideţi, pentru început, să recunoaştem un lucru
evident: nu orice atracţie faţă de o persoană de sex
opus este dragoste. Toţi ştiu că există tot felul de
10
cauze care produc o astfel de atracţie, cum ar fi
năzuinţa de a primi din partea altui om dragoste,
atenţie, admiraţie; atracţia sexuală;
11
dorinţa de a împărtăşi cu cineva bunurile materiale

pe care le avem; dorinţa vanitoasă de a fi invidiaţi
pentru relaţia cu persoana respectivă. Toate acestea
nu înseamnă dragoste, însă ne pot atrage, ataşa destul
de puternic de cineva. Este foarte important să
spunem lucrurilor pe nume şi să nu considerăm
dragoste ceea ce nu e dragoste.
Ceea ce jurnalistele (nefericite în viaţa personală)
de la revistele pentru femei numesc frumos „pasiune",
iar adolescentele „iubire nebună", psihologii numesc,
mult mai puţin frumos, „dependenţă amoroasă".
Dependenţa amoroasă nu este o formă de dragoste, ci
o formă de boală sufletească, de acelaşi ordin cu
dependenţa de alcool, dependenţa de narcotice,
dependenţa de jocuri - şi tratamentul acestei
dependenţe este analog tratamentului celorlalte
dependenţe, de a căror nocivitate nu se îndoieşte
nimeni.
Este foarte important să înţelegem ce este bine şi
ce e rău - mai exact, ce-i face omului bine şi ce-i face
rău. Toţi înţeleg, probabil, că libertatea este bună, iar
lipsa libertăţii este rea. Or, patima (pasiunea) este
tocmai ceea ce îl lipseşte de libertate pe om, îl face
12
dependent de o condiţie exterioară sau alta. Liber cu

adevărat este omul liber de patimi.
Aşadar, patima (în cazul de faţă, dependenţa amo-
roasă) este neiubire, nelibertate şi suferinţă.
Cum să recunoaştem semnele dependenţei
amoroase ?
Sentimentul „nu pot să trăiesc fără acest om" sau
„nu pot fi fericit(ă) fără acest om" este un semn al
dependenţei. Dragostea este libertate. Oamenii pot să
fie împreună sau nu, se pot chiar despărţi pentru
totdeauna, dar cel care iubeşte se simte deja bine în
urma faptului că cel iubit pur şi simplu există.
Omul dependent se aşteaptă ca „dragostea" lui să-l
facă fericit. In realitate, nimeni în afară de tine însuţi
nu te poate face fericit sau nefericit. De fapt, omul
dependent nu-şi găseşte fericirea în relaţia de cuplu. In
cea mai mare parte a timpului îl chinuie neliniştea,
temerile, îndoielile, gelozia, ciuda faţă de omul „iubit".
După cum îl arată numele, el depinde de fiecare privire
a celui „iubit", de fiecare cuvânt, de tonul lui. La scurtă
vreme după începutul relaţiei, aceasta începe să-i
aducă celui dependent mai ales suferinţe. Cea mai
mare parte a timpului este deprimat, sănătatea i se
deteriorează, are mai puţin spor la muncă.
13
Cel mai plăcut moment din viaţa celui dependent e

pregustarea întâlnirii, pregustare care seamănă cu
euforia alcoolicului care savurează apropierea
momentului când va pune gura pe băutură - însă
această euforie se încheie aproape întotdeauna printr-
o dezamăgire. Doza de „iubire" pretinsă de dependent
creşte în mod constant, iar „donatorul" nu este capabil
să o mărească la nesfârşit. El începe să limiteze „doza",
iar în cele din urmă scapă cu fuga de această
pseudodragoste...
Pentru a iubi cu adevărat, omul înclinat spre
dependenţă trebuie să biruie patimile care stau la baza
dependenţei în cazul lui concret. Cel mai des este
patima egoismului, iubirii de sine pătimaşe. Iubirea de
sine pătimaşă este contrară adevăratei iubiri de sine.
Cel mai des, cauza egoismului este reprezentată de
egoismul părinţilor, care nu i-au dat odraslei lor
destulă dragoste în copilărie. Pentru a-şi birui
egoismul, un asemenea om trebuie să înveţe ca în nici
o relaţie - şi cu atât mai mult într-una de dragoste - să
nu fie parazit, ci dăruitor, să înveţe să dea dragoste,
căldură, tot ce vrea el însuşi atât de mult să primească.
Atunci se va petrece minunea: în inima lui va apărea
14
izvorul dragostei. Doar atunci va fi gata să iubească

într-adevăr.
15
Istorii din viata
Poveste în loc de dragoste

T
oată viaţa am visat la o iubire adevărată. Am fost o
fată visătoare, naivă, care voia ca alături de ea să fie
un iubit care să o salveze din toate necazurile şi să fie
întotdeauna alături.
Ne-am cunoscut întâmplător. El conducea o maşină
arătoasă, decapotabilă. M-a văzut, s-a întors şi s-a
apropiat. Am făcut cunoştinţă şi ne-am îndrăgostit. El a
devenit primul meu bărbat; îl iubeam la nebunie. Mi-a
promis luna de pe cer, iar eu l-am crezut orbeşte şi
prosteşte, fiindcă înainte de el viaţa mea era bună de
nimic, tristă şi plicticoasă, iar el mă ducea prin toate
locurile scumpe din orăşelul nostru, îmi făcea
cunoştinţă cu toţi oamenii bogaţi: pe scurt, ca-n
poveşti - dar după o jumătate de an povestea mea s-a
terminat: am aflat că de doi ani se întâlnea cu alta, iar
eu eram, aşa, pentru distracţie.
M-a durut foarte tare; cred că cine a trecut prin aşa
ceva mă va înţelege. Ne-am despărţit, dar eu mă
gândeam tot timpul la el. N-am înfiripat nici o relaţie
16
cu altcineva, fiindcă eram pustiită lăuntric. O lună de
zile nu ne-am văzut şi nu am comunicat, după care a
început să-mi dea telefoane, să-mi spună «pisoiaş», să
mă roage să mă întâlnesc cu el. Asta a ţinut două luni,
după care sentimentele mele faţă de el au dispărut,
nici măcar nu mai eram supărată.
17
Am trăit liniştită o vreme, până când, într-o bună
zi, m-a sunat din nou şi mi-a propus să ne întâlnim. Am
acceptat, fiindcă eram absolut convinsă că nu-l mai
iubesc, că totul a trecut. Când ne-am întâlnit, am
înţeles un lucru îngrozitor: că-l iubesc, că nu pot fără
el. Toate sentimentele faţă de el au reapărut, a fost o
nebunie. Am început să îmi dau seama că vreau să fiu
doar cu el, dar că asta nu se poate, întrucât nu pot
accepta rolul de amantă.
Când m-am întors acasă după această întâlnire
îngrozitoare, parcă aveam un nod în piept. Nu vedeam
nici o ieşire din situaţie şi nu mai doream decât să
mor... Am suferit o cădere nervoasă, am distrus
lucrurile din cameră. Sufletul urla de neputinţă. M-am
dăruit toată unui om, i-am mărturisit că îl iubesc, iar el
era rece, nu avea nevoie de mine. Pe deasupra, eram
furioasă pe toată lumea. De ce îi merge totul bine, pe
când eu sufăr? Şi, în general, nu vedeam nici un rost în
viaţă. Am luat ce tablete mi-au căzut în mână şi le-am
înghiţit...
Am crezut că o să adorm şi n-o să mă mai trezesc,
dar uite că nu s-a întâmplat aşa. M-a apucat o
ameţeală şi o greaţă groaznice. Deja regretam amar,
dar simţeam că mi se apropie sfârşitul. A sunat
18
telefonul şi, când am văzut că pe ecran a apărut
cuvântul «Mama», am izbucnit în hohote de plâns, mi-
am băgat două degete pe gât, am început să beau apă,
să-mi provoc voma: în clipa aceea am înţeles că singu-
rul om pe care îl iubesc într-adevăr este mama mea, pe
care
trebuie s-o iubesc si de care trebuie să-mi aduc
aminte în-
>
totdeauna. Slavă Domnului că am scăpat, sunt vie!
Acum, după ce a trecut o vreme, am înţeles multe
lucruri, am înţeles că nu a fost dragoste, fiindcă
dragostea nu poate distruge sufletul, că nu merită să
mor din cauza lui, că nu merită nici măcar o privire, nu
merită să mă întâlnesc cu el, nu merită nimic de la
mine, că trebuie să trăiesc pentru mine însămi şi că în
clipele de deznădejde trebuie să găsesc în mine
credinţă şi să trăiesc în continuare! Dragostea
adevărată înalţă." (Polina, 21 de ani)
Plâng mereu
M
19
-am cunoscut cu el anul trecut, pe 3 martie, şi pe 15
iulie m-a părăsit deja. De atunci parcă nu am viaţă. In
disperarea mea, am alergat pe la tot felul de
ghicitoare, care promiteau c-o să-l aducă înapoi cât ai
zice peşte. Bineînţeles că n-am rezolvat nimic...
înţeleg că sunt într-o stare cumplită de
dependenţă. Când e alături, închid mobilul, îmi schimb
toate planurile, sunt într-o euforie totală. Ne întâlnim
foarte rar; aceste întâlniri sunt pentru el doar o
modalitate uşoară de a obţine sex (deşi are din plin cu
cine să se întâlnească, ştie să le facă fetelor
complimente, să le admire...), pe când pentru mine
sunt ca un balon de oxigen. Nu pot să trăiesc fără el,
plâng mereu, am rămas fără loc de muncă, mulţi
cunoscuţi mi-au întors chiar spatele, fiindcă am
devenit nesociabilă şi agresivă, nu mă mai recunosc. El
nu dă nici două parale pe mine, mă expediază fără
jenă, ba chiar mă înjură, dar când este bine dispus şi
prietenos, în acele clipe uit şi iert totul... M-am
transformat într-un animal care depinde de «stăpân»,
care rabdă întotdeauna şuturile, scuipăturile şi bătăile
şi-l întâmpină întotdeauna cu bucurie, dând din
coadă...
20
Am nevoie de ajutor... Am depăşit deja orice
limită." (Oksana, 24 de ani)
Mor de dragoste
N
iciodată nu am simţit că nu primesc destulă
dragoste, doar voiam să iubesc eu însămi şi mă
gândeam că nu sunt în stare...
Când l-am văzut pentru prima dată, m-am gândit:
«In sfârşit, EL, cel pe care l-am căutat atâta timp!» Mi
se părea că suntem făcuţi unul pentru celălalt. El e
străin, cu caracter serios, cumsecade, aveam încredere
în el ca în mine însămi. Eram nedespărţiţi, nu puteam
trăi nici măcar o zi unul fără celălalt. Ne mai certam, în
general de la capriciile mele pornea - însă el venea,
suna de sute de ori, înnopta în faţa uşii.
După un timp am început să fiu geloasă, aparent
fără motiv: pur şi simplu simţeam înăuntrul meu că el
nu e cu totul al meu, deşi nu mă îndoiam de dragostea
lui. Tensiunea a crescut; nu voiam ca el să se simtă
incomod alături de mine, şi am hotărât să mă schimb.
Am început să mă schimb, mi-am călcat în picioare
mândria, caracterul ferm - că doar găsisem, în sfârşit,
un bărbat puternic, şi chiar doream să fiu slabă alături
de el.
21
El a observat asta, însă reacţia lui a fost inversă. Au
apărut iritarea, învinuirile la adresa mea. La un
moment dat, după ce ne-am certat la cuţite, m-am
supărat şi n-am mai răspuns la telefon; el a sunat
întruna, poate de o sută de ori sau chiar mai mult. Mi-
a scris cât de mult mă iubeşte şi că nu poate să-şi
imagineze viaţa fără mine, dar că trebuie să plece în
ţară, să locuiască împreună cu mama lui, fiindcă tatăl
lui a murit, că trebuie să se însoare cu o fată de
naţionalitatea lui, că nu avem un viitor împreună, că i
se rupe inima şi o grămadă de alte lucruri. Am simţit că
mor... Am înţeles atunci - de altfel, şi el mi-a confirmat
-că până şi toate certurile noastre erau din această
cauză: el întotdeauna căutase, în mod inconştient, să
se despartă de mine, în el avea loc un război lăuntric,
era speriat că s-a îndrăgostit atât de tare. După o oră
m-a sunat, a venit.
Şi a început... Două săptămâni a ţinut despărţirea.
Dureroasă. Chinuitoare. El plângea, se aşeza în
genunchi, mă îmbrăţişa şi spunea că nu poate trăi fără
mine; eu îl primeam, el pleca - şi tot aşa iar, şi iar, şi
iar. Două săptămâni de infern. Durerea mă sufoca
până şi atunci când el era alături. N-am mai putut. I-
am scris: «Adio» şi am plecat. El n-a răspuns. Au trecut
22
deja trei săptămâni. înnebunesc de durere, de furie, de
dezamăgire, de neputinţa de a schimba ceva, de
neputinţa de a fi cu el şi de a fi fără el. înţeleg totul,
într-adevăr înţeleg că nu avem un viitor împreună, însă
mor de dragoste şi ştiu că şi el suferă foarte mult. Mi-a
scris de ziua mea de naştere că se gândeşte mereu la
mine şi că vrea să lase totul baltă şi să fie cu mine, dar
că trebuie să răbdăm: «Trebuie să răbdăm, iubito,
atâta timp cât putem răbda.» II şi iubesc, îl şi urăsc
pentru slăbiciune, pentru nehotărâre, pentru teamă.
Mă rog. Exist. N-am vrut decât să fiu fericită. Ce să
fac??" (Milana, 26de ani)
Dragostea nu provoacă suferinţe

D
acă cineva urmăreşte în relaţia de cuplu propriul
interes, aceasta nu este dragoste, ci pur şi simplu unul
iubeşte sincer, iar celălalt permite să fie iubit. Cel mai
degrabă, partea care permite să fie iubită se foloseşte
de relaţie cu un anumit scop, însă relaţiile de acest fel
nu sunt de durată, despărţirea dureroasă nu e departe.
Dragostea este atunci când trăieşti pentru celălalt,
când trăieşti viaţa lui, când preţuieşti fiecare clipă
23
petrecută împreună cu el, când îţi este bine
întotdeauna cu el, chiar şi atunci când face ceva altfel
decât ai vrea.
Dragostea acoperă totul, toate neajunsurile. Aici
nu este vorba de sentiment - sentimentul trece
întotdeauna, este vremelnic, nestatornic, pe când
dragostea este veşnică, şi ea este veşnică doar atunci
când iubesc amândoi. Da, aceasta e ştiinţa ştiinţelor,
cel mai important efort al omului de a deveni mai bun:
cultivarea permanentă a relaţiei cu celălalt, nu lăsarea
leneşă a lucrurilor în voia soartei, în urma căreia
relaţia autentică se diluează în deşertăciunea rutinei,
în spatele căreia, dacă nu ne venim în fire la timp,
dragostea începe să se ascundă, iar în cele din urmă
pleacă - aş spune eu, chiar adoarme. Dragostea este
atunci când inimile bat în acelaşi tact - altfel gata, s-a
terminat.
Dacă ai dragoste, vei avea şi toate celelalte,
deoarece cu omul pe care îl iubeşti cu adevărat te simţi
bine şi liniştit în orice împrejurări.
Dragostea nu aduce suferinţe; ea îi face pe oameni
fericiţi şi recunoscători unul altuia pentru răbdarea şi
respectul dovedite în nevoinţa pe care o poartă, mână
în mână, prin această viaţă. Cu adevărat, dragostea
24
este nevoinţă, întrucât trebuie să fii totdeauna gata şi
să continui să iubeşti orice s-ar întâmpla.
Sentimentul nu poate fi prezent întotdeauna; el
este trecător şi, cu timpul, în împrejurări grele, piere
pe atât de uşor pe cât de subit a apărut, lăsând în
urmă un gust amar. Dimpotrivă, dragostea se căleşte
în greutăţi, întăreşte caracterele amândorura şi îi ajută
să croiască împreună o singură cale, pe care, pornind
împreună, cei doi împreună şi merg, doar înainte,
pentru totdeauna.
«Pentru totdeauna» şi «împreună»: cuvintele aces-
tea sunt şi înfricoşătoare, şi foarte puternice. Focul, ca
să ardă întotdeauna, trebuie păzit tot timpul de vânt:
şi în dragoste căminul fragil al familiei trebuie apărat
întotdeauna de cuvintele grosolane şi trebuie să ştim
să ne oprim la timp, fără să întrecem limita. Este uşor
să mergi pe stradă şi să răspunzi cu un zâmbet la
zâmbetul unei cunoscute, să înclini prietenos din cap
când mai întâlneşti pe cineva - dar acasă, când este
atât de greu să suporţi lipsurile celuilalt, atunci
încearcă să zâmbeşti sincer, fără să te iriţi, încearcă să
rosteşti: «Oricum iubesc!»
Experienţa mea personală aceasta este. Pentru
prima
25
dată în viaţa mea, după ce i-am spus cuiva la telefon
vor-
be dureroase, l-am sunat imediat ca să-mi cer iertare,
că-
ci am simţit durerea lui ca si cum ar fi fost a mea. întâi-
» »
nindu-l pe «cel unic», am dorit să mă schimb, de
dragul lui, atât lăuntric, cât şi pe dinafară, adică să-mi
dezrădăcinez egoismul, nu să-l remodelez după placul
meu, aşa cum aş dori eu să-l văd (om de afaceri de
succes, îmbrăcat după ultima modă, cu comportament
galant şi ireproşabil ş.a.m.d.), nu să spun: «Asta îmi
place la el şi accept, iar asta nu accept», începând să îi
fac morală într-o formă mai mult sau mai puţin
delicată. De ce să modelezi un ideal născocit, ca după
aceea să-ţi dai seama cu groază că nu este ceea ce
voiai ?
Dacă iubeşti, îl vei primi pe celălalt cu toate
plusurile şi minusurile lui, te vei schimba tu însăţi,
fiindcă nici tu nu eşti ideală... Eu am simţit că acela
este omul cu care vreau să trăiesc întreaga viaţă şi pe
care vreau să-l văd tocmai soţ al meu şi tată al copiilor
mei, pentru care vreau să-mi sacrific interesele şi
dorinţele, cu care vreau să mă uit la filmul pe care l-a
26
ales el, nu la cel care-mi place mie. Aparent, este un
fleac - dar tu încearcă, începe măcar de la acest lucru
neînsemnat, şi vei vedea cât de greu este uneori să fii
de acord, să faci un compromis.
Nu atracţia fizică ne-a apropiat, ci ceea ce se
numeşte comuniune de spirit: interesele comune,
vederile comune şi, mai întâi de toate, sentimentul
sincer şi luminos că
mă simt bine cu el chiar si când nu facem altceva
decât să
>
mergem ţinându-ne de mână. Chiar şi când el se
supără sau e trist eu mă gândesc cum să-l îmbărbătez,
să-l înveselesc - adică pentru mine importante sunt
dispoziţia lui, sentimentele lui, starea lui de bine.
Cred că în dragoste omul se schimbă cu adevărat,
îşi arată adevărata fire, şi îl cunoşti mult mai
îndeaproape. Pentru tine devine important el, cel ce
te-a cucerit, dân-du-ţi inima sa - iar tu, ca o păzitoare a
celui mai de preţ dar, vei păstra cu grijă până la
sfârşitul zilelor vieţii voastre acea scânteie pe care,
după ce aţi aprins-o, o veţi purta împreună prin
furtuna împrejurărilor vieţii." (Iulia Galin-skaia, 25 de
ani)
27
Dragoste e atunci când îl iubeşti pe om cu
neajunsurile lui cu tot
C
ând spui «dragoste», aici pot intra foarte multe
lucruri: şi răbdare, şi iertare, şi respect reciproc. De
respect reciproc este neapărată nevoie, fără asta nu va
fi dragoste.
Aveam un cunoscut pictor, om cu mult şarm. Soţia
lui lucra în administraţia raională: femeie foarte
cumsecade, întotdeauna ne invita în ospeţie, mamă şi
soţie foarte iubitoare. Soţul se îmbăta, o înşela, se
purta urât - cu pictorii asta se întâmplă des. Ultimii
zece ani din viaţa lui au fost foarte grei pentru ea: el şi-
a fracturat gâtul, după aceea a făcut cancer la creier;
ajunsese ca o legumă, deşi înainte era o persoană
inteligentă. Ea a renunţat la serviciu, a vândut cărţile,
vesela ca să-l îngrijească, n-a mai rămas nimic în casă.
Apoi a rămas pe cap şi cu mama lui; a îngrijit-o şi pe
aceasta. Când a murit, el nu mai era deloc omul cu
care se măritase, însă ea se uita la fotografii şi în loc să
zică: «Slavă Domnului, am scăpat de chin!», spunea:
28
«A plecat jumătatea mea. Cum o să trăiesc eu acum?»
Asta mai zic şi eu dragoste!
Dragoste nu-i atunci când iubeşti pentru că celălalt
este frumos, corect, nebăutor, nefumător, asigurat
material, ci atunci când pur şi simplu iubeşti.
Dragoste e, probabil, atunci când iubeşti până şi
defectele celuilalt. Dacă omul ţi se pare frumos,
inteligent, talentat, asta nu este neapărat dragoste.
Altceva este când îi ştii şi-i iubeşti defectele.
Asta am observat nu eu, ci soţul meu. Nu am cel
mai grozav caracter din lume; dacă nu-mi iese nimic,
pot să-mi vărs pe cei apropiaţi proasta dispoziţie. Soţul
meu rabdă totul zâmbind, rabdă, după care spune:
«Nu-i nimic. îmi dau seama că te iubesc cu adevărat
din faptul că te iubesc chiar şi când te superi.» Şi, în
felul acesta, el se pricepe să mă «comute» atât de
bine, încât proasta dispoziţie dispare, mă liniştesc
repede, îmi vin în fire şi înţeleg cât de caraghioasă sunt
când mă supăr.
Atunci când iubeşti te restrângi în multe privinţe,
trăieşti nu atât pentru tine, ca să devii cineva, să
strângi ceva ori să capeţi ceva, cât pentru celălalt. Te
îngrijorezi pentru sănătatea lui, te gândeşti la starea
lui sufletească, te gândeşti cum se simte, cum îi merge
29
în planul carierei... Şi el îşi face pentru tine aceleaşi
griji...
încă din adolescenţă aveam ideea că trebuie să
întâlnesc omul meu aparte. Aveam 13 sau 14 ani, mă
plimbam în parc cu căţelul, când am întâlnit o pereche
de vreo 90 de ani, cred. Mergeau la braţ, şi se vedea că
trăiseră împreună întreaga viaţă - şi se priveau unul pe
celălalt cu atâta tandreţe, cu atâta înţelegere! Mă
uitam la ei şi mă gândeam: «Şi eu vreau la fel!» Voiam
să întâlnesc un om cu care să merg aşa, la braţ, chiar
dacă voi fi atunci bătrână de tot (de care frumuseţe
mai poate fi atunci vorba...), şi să-mi fie atât de bine cu
el. Şi soţul meu simte la fel.
Frumuseţea, pasiunea, sunt plăcute, dar ce te faci
dacă te-ai îmbolnăvit sau dacă ai suferit un accident şi
ţi-ai pierdut frumuseţea şi sănătatea? Nu oricine va
vrea să scoată de sub tine plosca1, să vegheze la
căpătâiul tău, căci în jur sunt multe persoane de sex
opus frumoase şi sănătoase.
1 în sensul de vas de urinat pentru bolnavi (n. tr.).
In viaţa mea au fost momente când atârnam între
viaţă şi moarte - şi mi-am dat seama că m-am căsătorit
cu un om care are nevoie de mine în orice stare m-aş
afla. Cu mulţi oameni este bine atâta timp cât e totul
30
bine - dar dacă ţi se întâmplă vreo nenorocire, omul
tău trebuie să fie unul care să nu te trădeze. Omul tău
este reazemul tău, ocrotirea ta, iar tu eşti reazemul lui,
şi el simte că tu nu o să-l trădezi, că acasă este aşteptat
totdeauna, că aici se poate destinde, poate scăpa de
stresul şi de tensiunea lumii exterioare, că aici o să-i fie
bine, că aici este ocrotit psihologic." (Olga Motovilova-
Komova, pictoriţă)
31
Convorbiri
Dependenţa este un surogat de dragoste
NATALIA DOMKINA, PSIHOLOG

C
u toţii căutăm dragoste - şi începând o relaţie cu
cineva, trăind faţă de acel cineva sentimente pu-
ternice, credem că iubim. Dacă această relaţie este
deseori cauză de durere, ne formăm concepţia că
dragostea este un chin, aproape o boală.
Intr-adevăr, poate că relaţia dumneavoastră este
bolnăvicioasă - însă atunci denumirea corectă este,
mai degrabă, nu „dragoste", ci „dependenţă".
Manifestarea dependenţei în relaţia de cuplu

Dependenţa în relaţia de cuplu este concentrarea
permanentă a gândurilor asupra omului „iubit" şi
dependenţa de acel om. Dependenţa condiţionează în
mare măsură starea emoţională şi fizică a omului,
capacitatea lui de muncă si relaţiile cu ceilalţi oameni -
adică, în esenţă, toa-tă viaţa omului dependent este
condiţionată de ea, şi ea influenţează viaţa într-un
32
mod care este departe de a fi optim, facându-l pe om
mai degrabă nefericit decât fericit. Or, nefiind pe
deplin fericit singur, omul îşi lega nădejdea
33
fericirii tocmai de această relaţie! El spera că toate

suferinţele lui sufleteşti, neîncrederea în sine, toate
complexele lui vor fi vindecate de dragoste - şi la
început i se părea, poate, că aşa s-a şi întâmplat, dar
senzaţia aceasta nu a ţinut mult timp. Au început
conflictele, neînţelegerile, nemulţumirea de obiectul
„dragostei" şi de sine însuşi. Fără să îşi dea seama,
omul suferă şi mai mult decât suferea în singurătate,
iar de aşteptat îl aşteaptă inevitabila despărţire şi o
nouă mare durere.
De ce se întâmplă aşa cu un anumit om, istoria
repe-tându-se la fiecare nouă relaţie?
Se întâmplă aşa pentru că în etapa dată a vieţii sale
omul respectiv este dependent.
S-au cunoscut încă din timpul şcolii, visau să se
căsătorească. După terminarea şcolii au început să
trăiască în concubinaj. El a devenit totul pentru ea. Ei îi
plăcea să deseneze şi făcea asta destul de bine, voia să
ajungă designer - dar nu a dat la facultate, căci pentru
asta trebuia să se concentreze şi să se pregătească, iar
asta ar fi distras-o de la îngrijirea lui, iar el era
principalul în viaţa ei. El era scopul şi sensul existenţei
ei, ea trăia pentru el Ea s-a angajat, că doar trebuia să
trăiască amândoi din ceva. El a intrat la o facultate
11
prestigioasă. Au trăit aşa şapte ani: ea muncea, el

studia la facultatea aceea, după aceea încă undeva. Ea
avea grijă de el, îi asigura tot confortul posibil şi vedea
în asta sensul vieţii sale. El a terminat facultatea, a
găsit un serviciu bun, foarte bine plătit, şi după olună a
părăsit-o. Pentru ea, asta a fost ca un trăsnet din cer
senin: doar totul mergea atât de bine! A urmat o
tentativă de sinucidere, nereuşită. A fost salvată. După
ce a fost externată din spital, viaţa ei a devenit cenu-
şie, inutilă, fără valoare - că doar el nu mai făcea parte
din ea. Totuls-a încheiat cu bine, însă nu deodată.
Calea a fost lungă, dar ea, după ce l-a pierdut pe el, în
cele din urmă a găsit credinţa şi s-a găsit pe sine
însăşi...
Esenţa relaţiei de dependenţă constă în aceea că
omul dependent se simte incomplet, are nevoie
neapărată să se completeze cu Celălalt, pentru el
aceasta e o problemă de viaţă şi de moarte. Este gata
să fie tratat oricum, numai să nu fie respins, să nu
rămână singur. In relaţia de dependenţă, dragostea
reprezintă o modalitate de a compensa propria
insuficienţă, iar partenerul reprezintă un obiect menit
să acopere această insuficienţă, completând Eul.
11
Fără ea (el) nu simt că trăiesc. Fără ea (el) nu mă

simt întreg (întreagă). Aşa vorbesc dependenţii.
Acest mijloc nu îşi atinge însă niciodată scopul,
fiindcă nici nu-l poate, din principiu, atinge. Relaţia de
dependenţă se distinge prin insaţiabilitate. Sarcina
completării de sine prin altcineva este cu neputinţă de
îndeplinit, fiindcă la integritatea, deplinătatea
lăuntrică se ajunge numai în urma dezvoltării
resurselor intrapersonale, a dezvoltării relaţiei
personale cu Dumnezeu. A pune un om în locul lui
Dumnezeu şi a-i sluji până la uitarea de sine este un
lucru care nu izbăveşte de propria insuficienţă. Nu de-
geaba în Biblie s-a spus să nu ne facem idoli.
Dependenţa este o renunţare la sine şi la Dumnezeu.
în relaţiile de acest gen, teritoriul psihologic al unui
om este absorbit de teritoriul psihologic al altui om, îşi
pierde suveranitatea. Omul nu mai trăieşte viaţa
proprie, ci viaţa celui „iubit". Or, în asemenea condiţii
aproape că nu mai rămâne loc pentru dezvoltarea
personalităţii - iar dezvoltarea continuă a personalităţii
este o datorie a omului. Dumnezeu îi dă omului
capacităţi unice, care-l deosebesc de toţi ceilalţi
subiecţi şi care, atunci când sunt dezvoltate aşa cum
trebuie, creează o „simfonie'': o comunitate deplină,
11
înaltă, de oameni care se completează reciproc. A

dezvolta în sine însuşi şi a utiliza în mod corect aceste
capacităţi - talentele/talanţii - este o datorie a omului
faţă de Dumnezeu, faţă de sine însuşi şi de aproapele.
Cei dependenţi spun adeseori: „Trăiesc numai
pentru el (ea), am făcut totul pentru el (ea)." Ei nu
înţeleg că celălalt nu are nevoie de asemenea
sacrificiu, care nu-i satisface necesităţile spirituale,
întrucât vine nu din dragoste, ci din dorinţa de a fi
iubit(ă).
In relaţia de dependenţă nu există o apropiere
reală a partenerilor, lipseşte încrederea reală, chiar
dacă relaţia este saturată emoţional - saturaţie ce
poate fi luată drept dragoste: „E gelos, înseamnă că
mă iubeşte." In relaţiile de acest gen, omul se
foloseşte de celălalt pentru a-şi satisface necesităţile
neconştientizate, pentru a-şi compensa cumva propriul
suflet - însă necesităţile acestea rămân nesatisfăcute.
De regulă, relaţiile de dependenţă se desfăşoară
potrivit unuia dintre scenariile următoare.
Renunţarea la propria suveranitate şi dizolvarea
propriului teritoriu psihologic în teritoriul partenerului.
Omul trăieşte doar pentru interesele partenerului:
„Exist ca să-i îndeplinesc dorinţele." De asemenea, el
11
trece asupra acestuia responsabilitatea pentru propria

viaţă. Renunţând la responsabilitate, el renunţă şi la
propriile dorinţe, scopuri, năzuinţe. în acest caz, cel
„iubit" joacă rolul părintelui.
Absorbirea teritoriului psihologic al partenerului,
lipsirea lui de suveranitate. In acest caz, rolul
părintelui este jucat chiar de cel ce caută dragoste.
Acesta îl dirijează pe partener şi îl controlează aşa cum
se face cu un copil. La bază stau „bune intenţii" - „fară
mine nu se descurcă, fără mine nu va supravieţui, eu
ştiu ce trebuie făcut, eu trăiesc pentru ea (el)."
Responsabilitatea pentru viaţa celui „iubit" este
asumată în întregime.
Absoluta dominare şi distrugere a teritoriului
psihologic al obiectului „dragostei". Dominaţia
absolută asupra partenerului, ca asupra unui obiect, îi
permite celui dependent să se simtă puternic şi
important. Responsabilitatea pentru viaţa partenerului
este declarată, dar nu şi pusă în practică: partenerul
este doar folosit. El este un „cobai" pentru propria
capacitate de a domina, de a controla, de a dirija nu
numai acţiunile, ci şi sentimentele.
Cel „iubit" joacă rol de „oglindă". Este ales un par-
tener care să arate tot timpul că cel dependent este un
11
om neobişnuit, care trebuie să-l admire, să-şi exprime

dragostea faţă de el, să tindă spre îndeplinirea tuturor
dorinţelor lui, să-i capteze zilnic bunăvoinţa, trebuie să
demonstreze că el este mai bun decât ceilalţi şi că e
demn să fie iubit. Dacă partenerul încetează să mai
servească drept „oglindă", este căutat un alt partener.
In nici unul dintre modelele acestea nu este loc
pentru apropiere, responsabilitate, dragoste autentică.
Cauzele dependenţei emoţionale

Cauzele dependenţei emoţionale îşi au rădăcina în
frageda copilărie. Când copilul se naşte, el se află în
strânsă dependenţă de mama sa. Natura prevede o
relaţie de simbioză între mamă şi copil, în care aceştia
nu se simt entităţi separate. Acesta este un dar al
naturii, care îi garantează pruncului îngrijirea de care
are nevoie, sentimentul de siguranţă şi de încredere.
Stadiul acesta durează aproximativ nouă luni, până
când copilul începe să se târască şi apoi să meargă. Cea
mai importantă sarcină a perioadei de dependenţă
dintre mamă şi copil este stabilirea legăturii
emoţionale, care serveşte pentru copil drept bază a în-
crederii lui în lume şi a dezvoltării lui. Copiii care au
străbătut stadiul acesta în mod normal, deplin, care au
11
avut o bună legătură emoţională cu părinţii lor, care

au primit suficientă dragoste şi grijă, nu se tem să
exploreze lumea, se apropie cu uşurinţă de alţi
oameni, sunt receptivi şi deschişi faţă de educaţie.
Dacă în acest stadiu al dezvoltării s-a petrecut o
„defecţiune" - dacă, de exemplu, mama a fost
distantă, dacă în familie a fost o atmosferă tensionată,
dacă era dorit un băiat, dar a venit pe lume o fetiţă
etc. - şi nu a fost stabilită o strânsă legătură
emoţională între mamă şi copil, la copil nu va apărea
sentimentul de siguranţă. Aceşti copii se tem de lumea
înconjurătoare şi de schimbări. Ei se apropie de alţi
oameni cu sfială şi cu prudenţă, ceea ce le îngreunează
explorarea necunoscutului. Aceşti copii sunt excesiv de
ataşaţi de părinţii lor. Insuficienţa dragostei, atenţiei şi
grijii îi face vulnerabili şi „lipiţi" de părinţi, iar în viitor
dependenţi de alţi oameni.
Cu cât este mai completă unirea dintre copil şi
părinţi în primele zile şi luni de viaţă, cu atât le este
mai uşor după aceea să realizeze procesul separării -
iar acest proces este indispensabil pentru dezvoltarea
unei personalităţi normale, fără defecte. Acesta este
următorul stadiu al dezvoltării copilului.
11
In cursul următoarei perioade de dezvoltare, al

cărei interval de maximă intensitate este între 18 şi 36
de luni, sarcina principală a dezvoltării este separarea.
La copil este marcată tendinţa de a explora lumea şi de
a se separa („vreau să fac asta singur"). In acest stadiu
de dezvoltare a copilului este neapărată nevoie ca el să
audă de două ori mai des „da" decât „nu". Ambianţa
trebuie să fie accesibilă explorării şi lipsită de pericole.
Părintele trebuie să fie alături, el trebuie să fie prezent
fizic şi emoţional, să-l ocrotească şi să-l susţină pe
copil, dar să nu înăbuşe impulsul de a explora. Copilul
trebuie neapărat să simtă că poate ceva singur, că este
preţios şi important pentru părinţii săi şi că roadele
activităţii lui sunt, de asemenea, importante şi
preţioase. Este important ca el să simtă că până şi
atunci când părintele nu este alături, acesta îl iubeşte
şi se va întoarce. Toate condiţiile acestea sunt
indispensabile pentru ca apoi, la vârsta adultă, omul să
se simtă întreg, să se respecte pe sine şi să-i respecte
pe ceilalţi, să fie capabil să intre în contact emoţional
profund cu alţi oameni, să fie activ şi responsabil în
viaţă.
Dacă dezvoltarea urmează altă albie, naşterea
psihologică a copilului nu va avea loc. Acesta se va
11
„împotmoli" în relaţia de dependenţă cu părinţii (cel

mai des cu mama), va fi anxios, lumea va fi pentru el
ceva înfricoşător, impulsul de a explora va fi diminuat;
îi va fi greu să construiască relaţii calde cu ceilalţi, totul
va fi otrăvit de frică şi neîncredere. La vârsta adultă îşi
va băga în cap că nu este normal. Nu se va simţi o
personalitate aparte, capabilă să-şi poarte de grijă
singură, responsabilă pentru propriile acţiuni. Relaţiile
în care va intra un asemenea om vor fi, mai mult sau
mai puţin, relaţii de dependenţă. Ele vor fi forţate,
indispensabile pentru supravieţuire, motivate de frica
în faţa vieţii.
Dezvoltarea nu se încheie în această etapă: în
perioada de creştere omul trece şi prin alte stadii de
dezvoltare, în cursul cărora vătămările pe care le-a
suferit anterior pot fi vindecate - dar dacă vindecarea
nu s-a produs, la vârsta adultă el va intra în relaţii de
dependenţă.
Dacă necesitatea omului de a primi dragoste şi
grijă n-a fost satisfăcută în copilărie, separarea
psihologică de părinţi nu s-a produs. Relaţia cu părinţii
va fi negativă: ea poate fi distantă emoţional, poate fi
de excesivă dependenţă, toate acestea fiind semne că
separarea nu s-a produs. Omul care nu s-a separat de
11
părinţi, căruia nu i-a fost satisfăcută necesitatea de

dragoste şi de acceptare, va fi dependent în relaţiile cu
alţi oameni. Baza relaţiilor de dependenţă este frica de
viaţă, neîncrederea în sine, sentimentul propriei
nedeplinătăţi, anxietatea exagerată. Căutarea
dragostei va fi o necesitate obsesivă, o condiţie a
supravieţuirii. Anxietatea şi instabilitatea care-l vor
afecta pe om ca urmare a conflictului interior dintre
necesitatea de a primi dragoste şi convingerea că n-o
merită face năzuinţa lui de a primi dragostea altui om
şi umplerea cu ea a propriului Eu scopul principal şi
obsesiv al existenţei.
Comparaţie între dependenţa şi dragoste

Iată aici o istorie de iubire adevărată.
La cinci ani după ce m-am botezat Domnul mi-a fă-
cut un dar: mi-am întâlnit jumătatea, bărbatul meu de
la Dumnezeu. Nu era cu putinţă să mă înşel: în această
relaţie nu era nici urmă de patimă, însă era căldură,
libertate, lumină. în această relaţie am devenit mai
liberă decât în singurătate. Mi-au dispărut temerile,
care erau numeroase întotdeauna, lumea a devenit
mult mai strălucitoare. Oamenii cu care comunicam pe
atunci spuneau că radiez căldură. Pe deasupra,
11
simţeam că un şuvoi de energie dumnezeiască se

revarsă asupra mea. El simţea acelaşi lucru. L-am
simţit pe Dumnezeu în sufletul meu; nu credeam doar,
ci îl simţeam, simţeam prezenţa Lui. Simţeam că
rămăn în voia lui Dumnezeu şi că aceasta efericirea - o
fericire uluitor de liniştită, fără patimi, ca o putere,
convingere şi cunoaştere, cunoaşterea exactă a ceea
ce este voia lui Dumnezeu şi ce nu, şi a faptului că nu
trebuie nimic mai mult. Relaţia cu soţul meu era
uimitoare: n-aveam nevoie de cuvinte ca să ne înţe-
legem, el simţea totul fără cuvinte. Era o asemenea
rezonanţă lăuntrică, o asemenea acceptare absolută!
Şi aici se realiza deplin concepţia de familie ca biserică.
Aşa şi era: prezenţa dumnezeiască era foarte limpede
simţită de amândoi. Ce-i drept, nu ştiu pentru ce mi-a
fost dat un asemenea dar, cu ce l-am meritat. Apoi
însă omul meu a plecat din această viaţă - şi, ceea ce
este uimitor, nu a fost nici o tragedie, nu a fost nici o
senzaţie de lipsă pustiitoare, ci recunoştinţă pentru
această experienţă şi convingerea că ne vom reîntâlni.
Nu m-am simţit pustiită după despărţire, sentimentul
prezenţei dumnezeieşti a rămas, simţirea şuvoiului de
energie dumnezeiască şi limpezimea au rămas.
11
Care este deosebirea dintre relaţiile de

dependenţă şi dragostea autentică?
Nu putem stabili o relaţie emoţională profundă cu
alt om altfel decât dobândindu-ne autonomia
psihologică. Relaţiile de acest fel se disting prin
sentimentul de bucurie şi libertate ce se revarsă
asupra celor din jur de la această pereche, precum şi
prin profunda percepere a partenerului, prin
colaborare şi încredete. Motivaţia intrării într-o
asemenea relaţie este reprezentată de dragoste.
Respectul faţă de graniţele proprii şi faţă de
graniţele celorlalţi, faţă de propriile interese şi
necesităţi şi faţă de interesele şi necesităţile celorlalţi
sunt trăsătura caracteristică a acestor relaţii.
Dragostea matură spune: „Voi face tot ce-mi stă în
puteri ca să te ajut să-ţi realizezi la modul optim
posibilităţile, chiar dacă asta înseamnă că uneori va
trebui să fii departe de mine şi să faci ceva fără mine."
In relaţiile mature rămâne întotdeauna mult spaţiu
pentru satisfacerea necesităţilor proprii, pentru
atingerea pro-" priilor scopuri şi pentru creşterea
individuală a personalităţii. In asemenea relaţii
rămâne întotdeauna loc pentru Dumnezeu.
11
Dragostea autentică nu este un sentiment de

proprietar: ea îl respectă şi îl admiră pe partener, nu îl
foloseşte pentru a-şi satisface necesităţile proprii, pe
când în relaţiile de dependenţă partenerul este
perceput ca o proprietate.
Dragostea autentică aduce un sentiment de
satisfacţie şi senzaţia unei vieţi armonioase, în care
există un nivel redus de anxietate şi ostilitate, pe când
în relaţiile de dependenţă nu există senzaţia de
satisfacţie şi armonie, în schimb există multă
nemulţumire şi mânie refulată, multe pretenţii
reciproce.
Cei ce se iubesc cu adevărat sunt independenţi
unul de celălalt, autonomi, nu sunt geloşi, dar totodată
năzuiesc să-l ajute pe celălalt să se realizeze, se
mândresc cu succesele lui, sunt grijulii şi mărinimoşi.
Iubirea matură spune: „Pot să trăiesc fără tine, dar te
iubesc, şi de aceea vreau să fiu alături." Omul
dependent este contopit cu celălalt, nu are teritoriu
psihologic separat. Este gelos, vrea să fie proprietar,
nu poate trăi fără celălalt - legătura dintre el şi cel
„iubit" este una forţată.
Pentru dragostea adevărată, capacitatea de a da
fără a cere nimic în schimb este expresia puterii şi
11
abundenţei. Dând, omul matur capătă satisfacţie, şi

acest lucru este în sine o compensaţie pentru
cheltuielile lui emoţionale, fizice şi materiale. Omul
înclinat să creeze relaţii de dependenţă este orientat
pe dragostea-afacere, dragostea-ex-ploatare. El nu
poate să dea fără să ceară nimic în schimb, ci atunci
când dă se simte folosit, pustiit, amăgit.
Omul matur îşi cunoaşte partenerul şi îi apreciază
în mod realist posibilităţile - dar totodată îl preţuieşte
aşa cum este şi îl ajută să crească şi să se pună în
valoare ca personalitate, şi asta de dragul
partenerului, nu pentru ca apoi acela să îl slujească.
Omul dependent nu are o viziune realistă asupra
partenerului, nu poate să-l accepte aşa cum este, tinde
să-l „educe" şi să-l remodeleze după propriul plac.
Omul matur îşi respectă partenerul, îi respectă
teritoriul psihologic, frontierele psihologice. Dragostea
se naşte în libertate şi nu poate exista în sclavie.
Atunci când se atentează la libertate, ea începe să
piară. In relaţiile de dependenţă frontierele
psihologice sunt încălcate, respectul faţă de partener şi
faţă de teritoriul lui psihologic nu mai există. Mlădiţele
dragostei - dacă acestea au existat - se veştejesc.
11
Responsabilitatea personală este o componentă de

nelipsit a dragostei mature. In relaţiile de dependenţă,
propria responsabilitate ori este pusă pe umerii
partenerului, ori se hipertrofiază.
Omul matur spiritual este gata să-l înţeleagă pe
celălalt cu adevărat şi să îl accepte aşa cum este, cu
punctele lui tari şi cu cele slabe.
11
Omul matur spiritual vrea să aibă un partener în

care să poată avea încredere, căruia să-i poată
împărtăşi gândurile şi sentimentele, necesităţile şi
pasiunile sale. El vrea să fie cu un om pe care să se
poată bizui şi pe care să-l poată, la rândul său, sprijini.
Omul matur spiritual năzuieşte spre o relaţie în
care amândoi partenerii să aibă posibilitatea deplinei
dezvoltări a propriei individualităţi şi să trăiască în
dragoste reciprocă.
Omul matur spiritual priveşte creşterea şi
dezvoltarea personalităţii celuilalt la fel de serios ca pe
creşterea şi dezvoltarea propriei personalităţi. El este
gata şi e capabil să con-glăsuiască cu celălalt şi să-i fie
sprijin fără a renunţa la propria personalitate şi fără a
permite să i se aducă vătămare.
Omul matur spiritual este gata să răspundă pentru
propria soartă şi pentru soarta partenerului său.
Omul matur spiritual ştie că nimic nu este veşnic şi
că, prin urmare, relaţia poate înceta, dar ştie şi că
aceasta nu se va reflecta asupra responsabilităţii şi
dragostei sale şi este recunoscător pentru fiecare zi de
viaţă.
Din cele spuse mai sus reiese că dragostea este o
relaţie între oameni maturi, independenţi psihologic.
Fiecare om, oricum i-ar fi fost copilăria, îşi poate

învinge, dacă îşi dă silinţa, înclinaţia spre dependenţă
şi poate învăţa să iubească cu adevărat.
înţelegerea greşită a dragostei duce la suferinţe
IRINA MOŞKOVA, PSIHOLOG

I
n momentul de faţă, este greu ca tinerii să întâl-
nească un model de dragoste autentică. Ei cred în
miturile despre dragoste pe care le văd pe paginile
revistelor, ziarelor, pe ecranele televizoarelor. In mass-
media este cultivat un model de dragoste care este
mai mult patimă decât dragoste. Scopul acestei
„dragoste" este cel de a primi plăcere. Viaţa de familie
este imaginată ca relaţie între doi parteneri de sex, în
care fiecare trebuie să trăiască o atracţie pătimaşă faţă
de celălalt. Dintr-un lucru de mare sfinţenie, dragostea
ajunge la nivelul de consumaţie. Suntem asiguraţi că
trebuie să „primim" dragoste, să „facem" dragoste -
adică ne este dată o orientare greşită. Tinerii încep cu
greşeli; foarte mulţi aleargă după plăceri, încearcă să
găsească tocmai omul care le va aduce mai multă
plăcere.
După aceea, când cuplul a oficializat deja relaţia,
începe proza vieţii de zi cu zi: se nasc copiii, apar
obligaţiile - şi plăcerile fantomatice se destramă. Apare
obişnuinţa; femeia începe să obosească, fiindcă are o
51
mulţime de obligaţii, şi după naşterea copilului toate
puterile îi sunt absorbite de maternitate - şi uite că
atunci nu mai e pasiunea, nu mai e înflăcărarea de mai
înainte. Or, oamenii sunt fixaţi pe pasiune, pe
înflăcărare - şi căsnicia înteme
52
TAINA DRAGOSTEI ÎNAINTE ŞI DUPÂ CĂSĂTORIE
iată pe atracţia senzuală se destramă, nu rezistă,

fiindcă nu are acea temelie care să cimenteze, să
alimenteze căsătoria, să-i dea noi forţe.
Cea de-a doua variantă de falsificare a înţelegerii
dragostei este dragostea sentimentală. Aici avem
trăiri, sentimente, la care participă sufletul omului, nu
doar trupul. Foarte ades tinerii văd tocmai în acest
romantism, în acest sentimentalism, în posibilitatea de
a-ţi deschide sufletul în faţa omului drag temelia pe
care se clădeşte căsnicia. Pe ecrane vedem
următoarele: un tânăr se îndrăgosteşte la nebunie de o
fată frumoasă, unul îl înşală pe celălalt, au loc discuţii
furtunoase, suferinţe după suferinţe - şi pare ca şi cum
tocmai aceste trăiri sufleteşti sunt lucrul pentru care
merită să fie împreună.
Şi aceasta este însă un surogat, un mit. Emoţiile,
sentimentele pe care oamenii şi le dăruiesc unul altuia,
cuvintele rostite în minutele de taină rămân în
memorie, amintirea clipelor frumoase răscolesc
sufletul. Tinerii cu dispoziţie romantică idealizează
viitoarea viaţă conjugală, preferând să nu se
gândească la greutăţi - însă experienţa arată că şi
aceasta se destramă. Tot acest romantism dul-ceag-
sentimental hrăneşte şi încălzeşte atâta timp cât în
53
relaţie nu sunt probleme - dar îndată ce apare vreo

piedică, sau părinţii se opun, sau tânărul a găsit una
mai frumoasă, sau fata a făcut o pasiune pentru altul,
sau nu au unde să locuiască, se dovedeşte că peste
emoţii, vise, jurăminte se poate trece, că trădarea este
posibilă. „Castelele în Spania" lipsite de temelie se
dărâmă foarte uşor.
Dacă tinerii îşi clădesc viaţa pe asta, ei îşi pierd
sensul vieţii atunci când vine o clipă grea. Mulţi vor să-
şi încheie viaţa prin sinucidere, căci li se pare că s-a
petrecut o nenorocire ireparabilă.
Aceste suferinţe sunt rezultatul firesc al înţelegerii
greşite a esenţei dragostei. Şi în primul caz, când omul
trăieşte prin patimi, şi în cazul când omul trăieşte prin
romantism, el caută pentru sine însuşi comodul,
plăcutul, avantajosul. Omul trăieşte prin ceea ce
celălalt poate să îi dea, este concentrat numai şi numai
pe asta: „Ce poţi să-mi dai?" - şi dacă încetează să mai
primească ceea ce vrea, apar dezamăgirea, durerea şi
deznădejdea.
Există şi o a treia înţelegere a dragostei, înţelegere
tainică şi adevărată. Pentru a o putea înţelege astfel,
omul trebuie să se ridice la treapta duhovnicească a
existenţei sale. De fapt, dragostea este slujire plină de
54
abnegaţie. Iubim doar în măsura în care dorim să-i

facem bine omului nostru drag. Cu cât ne gândim mai
puţin la noi înşine, cu cât suntem mai puţin preocupaţi
de căutarea plăcerilor sau de confortul nostru şi,
dimpotrivă, cu cât suntem mai pregătiţi să ne
sacrificăm pe noi înşine şi puterile noastre, capacităţile
noastre, cu atât suntem mai capabili să iubim.
Cel mai înalt exemplu de dragoste ne-a fost arătat
pe Golgota. Hristos, dându-Se de bunăvoie în mâinile
morţii, ne-a poruncit această dragoste. Tocmai această
dragoste, atunci când omul nu caută ale sale, îi dă şi
nobleţe sufletească, şi puterea de a rezista în faţa
dificultăţilor şi de a dobândi adevărata deplinătate a
existenţei, autentica fericire. Există o binecunoscută
definiţie dată de Apostolul Pavel în prima Epistolă
către corinteni, capitolul 13, în care se spune că
dragostea adevărată „nu se aprinde de mânie, nu
gândeşte răul" şi, principalul, „nu caută ale sale, toate
le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte" şi „nu
cade niciodată".
Dacă oamenii sunt legaţi printr-o dragoste
adevărată, între ei scapără atunci o „scânteie"
dumnezeiască, aşa cum scrie undeva: „destinele lor
sunt legate în ceruri" Inima noastră omenească este
55
întocmită în aşa fel încât este capabilă să primească

această sugestie dumnezeiască, acest semnal că alături
de tine este omul pentru care eşti pregătit.
Uneori observăm scânteia aceasta, dar începem să
ne uităm la trăsăturile exterioare ale omului. Vedem
atunci că nu este, poate, prea arătos, nu este prea
bogat ori se deosebeşte în alt fel de ideal: poate că
este chiar invalid. Noi ne gândim în sinea noastră: „Ce
să fac eu cu un invalid?" sau: „La ce-mi trebuie mie un
om care nu poate fi pentru mine un obiect de
admiraţie exterioară?" - căci tinerii vor ca prietenii să-i
invidieze, fetele vor să găsească un prinţ bogat, care să
vină cu maşina, să le ducă la restaurant, ca după aceea
să poată povesti despre asta, să se poată lăuda. Când îi
întrebăm pe tinerii necăsătoriţi încă: „La ce fel de fată
visaţi?" se dovedeşte că mulţi vor în primul rând ca ea
să fie frumoasă, să aibă picioare lungi. Pentru ce? In
toate aplicăm criteriul respectabilităţii exterioare,
prestigiului, ca ceilalţi să se uite şi să ne invidieze
pentru ceea ce am dobândit.
Oamenii nu prea se gândesc că dacă cel cu pricina
îţi este drag, dacă întâlnirea cu el este preţioasă pentru
tine, în continuare trebuie să se închege din voi o
familie. Pe soţ(ie) va trebui să te bizui, şi el (ea) va
56
trebui să fie un om care nu te va trăda, nu te va amăgi,

nu te va lăsa în clipa cea grea, îţi va fi prieten, tovarăş
de viaţă - iar această imagine nu corespunde
întotdeauna criteriilor frumuseţii exterioare, căci
căsnicia nu se ţine pe frumuseţea exterioară, pe
priceperea de a te îmbrăca stilat ori de a mobila luxos
apartamentul, pe îndestularea materială. într-o
asemenea căsnicie, oamenii încep cu timpul să se
plictisească; trec trei-patru luni, şi perechea începe să
se simtă dezamăgită. încet, dar sigur, relaţia se
destramă, se destramă, se destramă...
57
A iubi înseamnă a fi amândoi un suflet
IRINA RAHIMOVA, PSIHOLOG

I
-am întrebat odată pe copiii dintr-o şcoală dacă au
trăit vreodată sentimentul dragostei faţă de cineva. Ei
au spus: „Da, faţă de mama, faţă de tata, faţă de căţel,
faţă de papagal..."
Când i-am întrebat ce simţeau trăind acest
sentiment, toţi au răspuns la fel: „Căldură". Aşadar,
semnul dragostei este căldura din inimă, căldura din
suflet.
între doi îndrăgostiţi apare căldură, simpatie, ceva
te atrage faţă de celălalt - apar, adică, anumite
semnale. Să zicem însă că vrei să verifici calitatea
acestor sentimente, să înţelegi dacă este vorba sau nu
de dragoste, fiindcă nu orice atracţie este dragoste -
nici pe departe.
Una dintre definiţiile dragostei este următoarea:
„Dragostea e strădanie." Dacă la începutul vieţii lor
tinerilor li se spune că dragostea e strădanie, ei pot
ajunge să nu-şi dorească o familie: „De ce să mă
strădui, dacă toţi trăiesc acum pentru plăcerea
proprie ?" Ei văd că nu li se întâmplă nici un fel de
58
catastrofe, că fără obligaţii aduc plăcere şi se sperie,
bineînţeles, de faptul că dragostea autentică e stră-
danie - dar este plicticos să nu iubeşti cu adevărat, să
nu te strădui, să nu cunoşti profunzimea celuilalt, să
nu ajungi la o apropiere armonioasă.
59
De asemenea, dragostea este har - adică este o
categorie dumnezeiască. Dumnezeu este dragoste.
Domnul ne-a insuflat harul de la început: atunci când i-
a făcut pe Adam şi pe Eva, ne-a insuflat această viaţă,
acest duh. Prin ce ne asemănăm cu Dumnezeu?
Dumnezeu este Creator. După fiecare act de creaţie, El
admira rezultatele creaţiei Sale. Şi în om este o
scânteie dumnezeiască: talentul/talantul de a iubi. Noi
trebuie să dezvoltăm acest talent/talant, asemă-
nându-ne prin aceasta lui Dumnezeu. Există o analogie
între dragoste şi procesul de creaţie. Fiecare om are
experienţa unui asemenea proces şi a plăcerii pe care
o aduce el. Când omul împlineşte un proces de creaţie
- de exemplu, când pictorul a terminat o pânză -, el îşi
admiră creaţia, e mulţumit de ea. Când avem de biruit
multe dificultăţi în viaţa de familie, dar în cele din
urmă efortul nostru este încununat de succes,
dobândim respect de sine. Atunci ne cunoaştem pe noi
înşine în profunzime. Intr-un fel sau altul, îndeplinim
poruncile date nouă de Dumnezeu: „Să-L iubeşti pe
Domnul Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine
însuţi". Ne cunoaştem pe noi înşine în măsura în care
ne acceptăm şi ne respectăm pe noi înşine - iar de
60
respectat ne putem respecta atunci când nu ne mustră
conştiinţa, atunci facem ceea ce este bine.
Dacă vă aduceţi aminte, în povestirea sa „Darurile
magilor" O. Henry surprinde un cadru al manifestării
dragostei. Eroul admira pletele bogate ale prietenei
sale, iar el avea un ceas grozav; fiecare voia, în secret,
să-i facă o bucurie celuilalt. Ea şi-a tuns comoara şi a
cumpărat o curea frumoasă pentru ceas, pe când el a
vândut ceasul şi a cumpărat un pieptene minunat
pentru părul ei. Veţi fi de acord că acest imn închinat
dragostei este, în simplitatea sa, cutremurător.
Dragostea poate aduce roade doar în familie. Ca să
cultivăm roadele acestea trecem prin spini. Scopul
nostru ultim este cel de a ne desăvârşi, desăvârşirea în
dragoste. „Vreau să mor în aceeaşi zi cu omul acesta":
iată o culme a vieţii de familie, o culme a dragostei. Ca
lebedele: moare ea, şi eu în urma ei. Adeseori, dacă
soţul şi soţia trăiesc mult şi între ei există apropiere
adevărată, mor unul după celălalt. Cele două jumătăţi
au devenit una, au devenit un singur trup şi un singur
suflet. Există următorul aforism: „Dragostea înseamnă
a fi un singur suflet."
Familia poate fi comparată cu o mină în care
minerii caută cu sârguinţă un filon de aur. Cu câtă
61
lăcomie şi grabă fac asta şi ce bucurie încearcă atunci
când descoperă comoara! Aurul este dragostea, pe
care soţii trebuie s-o descopere unul în celălalt. Efortul
de a edifica relaţia de familie aduce nu mai puţină
satisfacţie şi reprezintă chezăşia succesului
întreprinderii numită „familie".
înainte de a-ţi uni viaţa cu un om cu care va trebui
să mergi mână în mână vreme îndelungată, trebuie să
îţi asculţi sentimentele cu foarte multă atenţie şi
seriozitate. Unii preoţi spun că dacă ai avut prilejul să-l
cunoşti pe om o vreme - jumătate de an, un an - şi îţi
este bine cu el, dacă vă înţelegeţi, da»r totodată apar
încă anumite ciocniri, te tulbură ceva în relaţia cu el,
simţi o anumită anxietate, trebuie să dai ascultare
acestui sentiment şi să nu iei o hotărâre pripită.
Trebuie să mai aştepţi şi să compari ceea ce-ţi spune
inima cu informaţia pe care, de exemplu, ţi-o oferă
oamenii din jur.
- Cum să ne dăm seama dacă sentimentul pe care-l
trăim este sau nu dragoste?
Probabil că starea de pace, de odihnă, de confort
interior, de linişte, de siguranţă sunt semnele
dragostei. Ai încredere în omul respectiv. Simţi că te
poţi bizui pe el. Nu se iveşte gândul de a-l lăsa, de a-l
62
părăsi, de a te despărţi de el. înţelegi că ai încredere în
el, că el te ocroteşte şi te ajută. Ca să te convingi de
asta şi să ajungi la această încredere, trebuie să treacă
destulă vreme. Faza iniţială a relaţiei se construieşte
însă pe temelia faptului că omul acela corespunde
concepţiei tale despre felul cum trebuie să fie un soţ,
un părinte, un om de familie.
Egoismulfi dragostea pot coexista - adicâ omului
poate să-ifie bine şi sa se simtă confortabil, dar celui
de lângă el-nu prea?
Să vă spun o istorie. Soţii trăiau împreună de câţiva
ani - şi, pe neaşteptate, el a plecat. Ea i-a zis: „De ce?
Ne era atât de bine!" El a răspuns: „Ţie ţi-era bine; mie
- nu." Ce se petrecuse? El se străduise câţiva ani să o
cucerească, şi a fost o vreme când el dădea întruna,
fără ca simţămintele să-i slăbească. El dădea, iar ea tot
primea dragoste. Şi la un moment dat izvorul a secat.
Ea s-a lovit de cealaltă faţă a relaţiei lor - de ceea ce ea
nu dăduse.
Oamenii sunt foarte sensibili la echilibrul dintre cât
dau şi cât primesc. Bucuria neştirbită nu vine dintr-
oda-tă, trebuie să faci un anumit efort interior. După
aceea te obişnuieşti să n-aştepţi nimic în schimb - dar
la început în relaţiile acestea există aşteptări. Aştept
63
atenţie, aştept recunoştinţă. Când oamenii s-au
căsătorit deja, ei cred că pot să nu se mai menajeze
unul pe celălalt, să nu mai fie diplomaţi, uită să spună
„iartă-mă", „te rog", „mulţumesc" „De ce să mai zic,
dacă şi aşa este totul limpede?"
Oamenii îşi pierd aceste deprinderi bune cu cei
apropiaţi. Se spune însă, de exemplu, că femeile iubesc
cu urechile, adică pentru femeie este foarte important
să audă vorbe bune: „Tu eşti iubita mea, frumoasa
mea." Ce este important pentru bărbat? Sublinierea
calităţilor lui bărbăteşti: virilitatea, responsabilitatea.
Lucrul acesta are o mare însemnătate. Nu devenim
sfinţi şi duhovniceşti deodată, şi în fiecare etapă a
dezvoltării noastre sunt importante tocmai semnele de
atenţie proprii etapei date. De exemplu, dacă copilul
nu va fi lăudat, ce se va întâmpla cu el? Va începe să se
frământe. Dacă nu i se dă atenţie, va începe să sufere.
A da dovadă de atenţie înseamnă a da dovadă de
dragoste. Dacă omul îl laudă pe celălalt, subînţelegând
că acele calităţi pe care i le atribuie îi sunt date de la
Dumnezeu, prin aceasta Ii dă slavă lui Dumnezeu:
„Uite, El te-a făcut atât de bun, de atent, de frumos."
Toate virtuţile sunt însuşiri ale lui Dumnezeu: de fapt,
nu e nimic al nostru.
64
Este adevărat că ne putem da seama de la prima
vedere: „Aceasta este adevărata mea dragostei"?
Eu sunt înclinată să cred că dragostea la prima
vedere există. Nu demult a fost la mine la consultaţie
un tânăr, care şi-a cunoscut soţia tocmai în acest fel.
Ce-i drept, relaţia lor trece acum printr-o criză. Sunt în
pragul rupturii, dar el se călăuzeşte tocmai după
senzaţia de la început, că ea i-a fost trimisă de
Dumnezeu, şi asta îl stimulează să refacă relaţia si s-o
dezvolte în continuare.
> >
De fapt, sunt destule cazuri de acest gen, dar
totodată dragostea la prima vedere este adeseori
simţită numai de una din „jumătăţi". Cealaltă poate să
nu fie condusă de un asemenea impuls în alegerea
soţului - şi pe cât are putere cel dintâi să iubească şi să
nutrească acest simţământ apărut cândva, pe atât va fi
în stare să-şi molipsească jumătatea cândva cu „virusul
dragostei".
Omul poate găsi dragostea vieţii sale schimbând
partener după partener?
Un asemenea om este, ca să zic aşa, pierdut. Dacă
el caută intrând în relaţii intime, nu înţeleg cum va găsi
dragostea vieţii sale. Poate că în spatele unui
65
asemenea comportament se află complexe. Cel care
face asta este ca cineva care muşcă din toate
prăjiturile, căutând-o pe cea mai gustoasă: „Eu caut
dragostea." Dar cu „prăjiturile muşcate" cum rămâne ?
Cineva va mânca ceea ce a început altul? Nimănui nu-i
va plăcea o asemenea prăjitură. El se gândeşte doar la
plăcerea lui - dar cum rămâne cu oamenii pe care pur
şi simplu îi părăseşte? Aceştia n-au iubit, oare? Cu ce
simţăminte rămâne omul amăgit şi abandonat?
Cum putem înmulţi în noi dragostea?
Dragostea e un talant. Ştiţi parabola evanghelică
despre talanţi. Stăpânul le-a împărţit lucrătorilor
talanţi. Mai târziu, aceştia i-au dat socoteală. Cel
căruia îi dăduse cinci talanţi i-a înmulţit şi a dat înapoi
douăzeci de talanţi. Cel căruia îi dăduse trei talanţi i-a
înmulţit şi a dat înapoi şase talanţi. Cel căruia îi dăduse
un singur talant a răspuns: „Mă temeam de tine aşa de
tare, că am ascuns talantul" -la care stăpânul a
răspuns: „Eşti o slugă leneşă şi necredincioasă; vei
merge în gheena focului" (v. Mt. 25, 15-28).
O asemenea purtare vorbeşte despre faptul că ne
zgârcim. Fiecăruia i-a fost dat talantul acesta,
dragostea este în fiecare om. Fiecare om vrea să
iubească şi fiecare om vrea
66
să fie iubit, însă această dorinţă de a iubi depinde

de necesitatea noastră de a înmulţi acest simţământ,
acest talant. Unii oameni se tem de asta, se zgârcesc.
Se tem că vor fi folosiţi, că vor fi manipulaţi.
Aceasta este puţinătatea noastră de suflet,
puţinătatea noastră de credinţă. Credem că dragostea
este proprietatea noastră - însă ea ne-a fost dată de
Dumnezeu, ca s-o înmulţim. înmulţeşte, nu te zgârci,
dă! După cum se spune, nu va sărăci mâna
dăruitorului.
în prima jumătate a vieţii mele, totul a fost
orientat doar spre distrugerea relaţiilor - şi nu fiindcă
făceam asta în mod conştient, ci fiindcă aşa s-a
cristalizat viaţa de familie în urma greşelilor săvârşite.
Şi chemarea lui Dumnezeu de a descoperi în mine
însămi simţământul autentic a fost legată de anumite
zguduiri la nivel personal, cu o criză lăuntrică foarte
serioasă... Dragostea a apărut ca o scânteie. Am avut
senzaţia că un trăsnet mi-a străpuns inima. Eu cred că
Domnul mi-a bătut atunci la uşa inimii, şi a urmat o
puternică motivaţie de a dobândi dragostea de
aproapele, căci până atunci nu o aveam...
Fără Dumnezeu şi fără dragoste omul nu poate trăi,
se va sufoca. Ce este iadul? Un loc al singurătăţii.
Dragostea autentică este legată în mod necesar de

prezenţa lui Dumnezeu în sufletul tău. Este ţinta spre
care mergem. Dacă Dumnezeu este dragoste,
înseamnă că mergem mereu către Dumnezeu, către
dragostea autentică, şi poate să nu ne ajungă o viaţă
întreagă ca să ajungem la ţinta aceasta.
Mit:
„Estegelos, deci mă iubeşte"
spune că gelozia este un semn al dragostei. Aţa LJ

safie?
„Am 28 de ani. Am terminat şcoala, universitatea,
cu note maxime, mi-am găsit un loc de muncă bine
plătit. Mama m-a crescut singură. Bărbaţi erau destui
în jur, dar toţi erau infantili cumva. După aceea l-am
întâlnit pe el. De atunci a trecut ceva mai mult de un
an. Tocmai se întorsese din străinătate în oraşul natal.
A început relaţia, dragostea, cu toate urmările
respective. In momentul când ne-am cunoscut se
încheia construcţia apartamentului meu, şi au fost
luaţi bani împrumut pentru amenajare. Am hotărât să
ne căsătorim cât mai repede. După o jumătate de an
am şi facut-o. El mă prevenise cinstit că este bărbatul
ideal, dar cu un neajuns: gelozia. Atunci n-am dat
însemnătate, deoarece cu o asemenea gelozie nu mai
avusesem de-a face. M-am gândit: «Dacă e gelos,
înseamnă că mă iubeşte » - şi, în general, m-am gândit
că nu există oameni fără vicii şi neajunsuri. «Ce, e mai
bine să bea? Nu. Să umble cu altele? N-aş putea
69
suporta. Să mă bată? Doamne fereşte!» Şi aşa, mi s-a
părut că gelozia este cel mai nevinovat defect.
L-a început l-a snopit în bătaie pe unul dintre
angajaţii firmei unde lucrez la o petrecere corporativă,
fiindcă acela, chipurile, dansase în faţa mea cu prea
multă patimă.
70
După aceea, la căsătoria celei mai bune prietene a

mea a făcut scandal fiindcă am dansat cu soţul
prietenei. Mi-a spus să şterg din telefonul mobil toate
numerele bărbaţilor, îmi asculta toate convorbirile.
Odată mi-a reprogra-mat telefonul în aşa fel încât
atunci când formez numărul unui coleg să sune pe
telefonul lui, ca să audă cu ce ton o să îl salut. Dacă
eram sunată de la serviciu după şase seara, şi dacă pe
deasupra făcea asta un bărbat, mi se făcea scandal că
permit să fiu sunată după şase seara.
Nu mă lăsa să mă machiez: «De ce? Eşti frumoasă
şi aşa.» Dacă-mi puneam cercei sau alte podoabe, mă
întreba imediat: «De ce te împodobeşti când mergi la
serviciu?» Cu prietenii lui nu comunicam. I-am văzut
doar la nuntă - prima şi ultima oară. In apartament nu
mă lăsa, spunea că vrea să-mi facă o surpriză. A
cumpărat singur totul, singur a supravegheat
amenajarea. Cu mine nu se sfătuia în nici o privinţă -
bine, nici eu nu am insistat, înainte de nuntă ne-am
certat des - scandal făceam eu, dar mă gândeam că
vinovată e doar tensiunea legată de amenajarea
apartamentului, de lipsa banilor, de faptul că se
schimbase conducerea la serviciu. In general, ne-am
despărţit de mai multe ori înainte de nuntă. Tot timpul
71
îl aduceam înapoi eu. Sunam, plângeam, îmi ceream

iertare. Mă gândeam că după nuntă o să se aranjeze
toate.
Ne-am căsătorit. Ne-am mutat în noul apartament
şi am început să trăim împreună. Iarăşi scandaluri,
gelozie; la un moment dat vecinii au chemat poliţia,
sătui de atâtea ţipete. Una peste alta, în primele două
luni după căsătorie a plecat de şase ori. întotdeauna
ţipa: «Gata, divorţez de tine!» Arunca verigheta,
cheile. Eu îl opream întotdeauna, scăldată în lacrimi, îl
făceam să se întoarcă. Iar el pleca intenţionat - aceasta
era metoda lui de educaţie, înţelegeţi. Ştia că o să sun
ca să-l rog să se întoarcă.
Răbdam totul. Făceam eforturi, fiindcă îmi dădeam
seama că nici eu nu sunt vreun înger. După aceea mi-a
cerut însă desfăşurătorul convorbirilor de pe telefonul
mobil. Spunea întruna că am pe cineva, că nu-l iubesc,
fiindcă nu vreau să fac sex zilnic etc. I-am spus că sunt
nefericită cu el şi că nu ştiu cum o să trăim împreună în
continuare. El mi-a spus că trebuie să divorţăm, dar că
mai întâi trebuie să-i dau înapoi toţi banii pe care i-a
investit în amenajarea apartamentului - cam 15000 de
dolari. Mi-a smuls din mâini telefonul şi a început să
ţipe: «Acum e al meu!» Mi-a luat
72
cheile de la maşină. Nici nu vreau să îmi amintesc...

»
I-am zis că nu pot să-i dau înapoi banii, fiindcă şi
aşa plătesc credit pentru apartament şi că nu am de
unde să-i iau, chiar dacă îmi vând maşina. El a zis că nu
îl interesează şi mi-a cerut să-i dau chitanţă de mână. I-
am amintit că tot ce a făcut pentru mine înainte de
nuntă a făcut din proprie iniţiativă: a vrut să-mi placă,
a vrut să pară mare şi tare. Mie nu-mi trebuia o
amenajare atât de scumpă - şi, bineînţeles, dacă aş fi
ştiut că la divorţ o să-mi ceară înapoi toţi banii aş fi
refuzat s-o fac. Asta e ca şi cum ai face un cadou, iar
după aceea ai spune: «Ah, ce ticăloasă eşti, dă-mi
înapoi toate cadourile!» Bineînţeles, i-aş fi dat banii
înapoi dacă i-aş fi avut - dar nu era acum să dau jos ta-
petul de pe pereţi! El a zis că ne vom despărţi paşnic
doar dacă voi semna că îi sunt datoare. Eu ştiu că din
punct de vedere juridic nu poate să emită nici o
pretenţie. Apartamentul este al meu, iar amenajarea
lui a fost făcută înainte de căsătorie. Bineînţeles, acum
se revarsă jigniri la adresa mea: că m-am folosit de el,
că pentru bani am trăit cu el, că niciodată nu l-am iubit
şi aşa mai departe. Dar nu eu plecam de la el după cea
mai măruntă ceartă! El era cel ca-re-şi făcea bagajul
73
mereu. Am obosit să le pun după aceea la loc tot

timpul în şifonier.
Bineînţeles, îmi este milă de el - însă prietena mea
şi mama mi-au spus: «Dar de tine cui o să-i fie milă?»
Şi, lucrul cel mai uimitor, sunt gata să-i iert toate
scandalurile, toate murdăriile pe care mi le-a spus şi
toate celelalte. Pur şi simplu nu pot trăi cu un om care
are atât de puţină siguranţă de sine, încât crede că o să
sar în patul primului venit. Acum, pentru mine gelozia
este la acelaşi nivel cu alcoolismul, parazitismul şi
bătăile. Copii nu avem, divorţ nu am intentat, aştept
să facă asta el - dar mă simt atât de rău sufleteşte... Aş
vrea să sun şi să-l chem înapoi, dar după asemenea
scandaluri şi jigniri nici nu ştiu cum am mai putea trăi
împreună." (Măria, 28 de ani)
C
ei ce iubesc suferă uneori fiindcă sunt respinşi. Fie
că eşti, într-adevăr, respins, fie că ţi se pare că celălalt
nu vrea să-şi împartă viaţa cu tine, că se închide faţă
de tine, o astfel de trăire, nu este, cred eu, gelozie.
Gelozia este sentimentul egoist de proprietar: „Tu
trebuie să fii al meu (a mea), tu eşti obiectul meu, te-
am îmbrăcat, te-am hrănit, am făcut pentru tine
74
atâtea, iar tu te încurci cu altul (alta)." Acesta este

egoism. (Vladimir Gurbolikov, jurnalist)
G
elozia este o trăsătură egoistă. La ea îşi aduce un
aport important trufia. Gelozia se întemeiază pe
neîncredere, iar neîncrederea înjoseşte. „Mi-e bine cu
tine şi n-am nevoie de altcineva, dar n-am încredere în
tine", pare a spune cel gelos.
75
Aceasta este o fisură foarte importantă în relaţia

cuplului. De regulă, ea duce la ruptură dacă nu este
„astupată", fiindcă omul începe să încline spre lucrul
de care e bănuit, chiar dacă înainte nici nu-i trecea aşa
ceva prin cap. Altfel spus, gelosul îl împinge chiar el la
infidelitate pe cel îndrăgit. (Maxim Iakovlev, scriitor)
D
ragostea poate fi amestecată cu gelozia, însă ră-
dăcinile geloziei se află totuşi în egoism. Gelozia se
întemeiază pe neîncrederea faţă de partener, şi ca ata-
re este o stare psihologică distructivă. Reiese că
dragostea şi gelozia sunt lucruri incompatibile. Intr-o
anumită măsură, gelozia mai poate fi prezentă în
primele stadii ale dragostei, atunci când dragostea nu
este încă desăvârşită -dar dacă soţii, doi oameni care
se iubesc unul pe celălalt, înving acest sentiment (ce
trebuie oricum învins, fiindcă îşi are temeiul în firea
pătimaşă a omului), dacă trec la un alt nivel al relaţiei
lor, care devine una de încredere, această relaţie se
dezvoltă şi dragostea lor devine mai temeinică (bina
Rahimova, psiholog).
CE SĂFACEM CU DRAGOSTEA NEÎMPĂRTĂSITĂ?
y
C
ei mai mulţi dintre noi au trecut prin situaţia când
iubeşti pe cineva, iar acela nu te iubeşte. Una din
întrebările care apar este: „Pentru ce? Dacă Dumnezeu
ne dă dragostea, de ce i-a dat-o numai uneia dintre
părţi ? Ce să facem cu ea? Sau, cumva, aceasta nu este
dragoste, ci dragostea este întotdeauna reciprocă?"
Istorii din viată
j
Dragostea neîmpărtăşită îl ajută pe om să devină

mai sensibil fată de ceilalţi
A
tunci când îţi dăruieşti inima pe deplin şi eşti gata
să faci totul pentru omul iubit, dar eşti tratat cu
nepăsare, simţi că ţi-a fost înfipt un cuţit în spate.
Situaţiile de genul acesta îl trezesc pe om din anumite
rătăciri care iau naştere în urma felului în care şi-a trăit
înainte viaţa. Asta ne ajută să privim cu alţi ochi
principiile pe care ni le-am format, să ne schimbăm în
bine, să devenim mai sensibili faţă de ceilalţi şi să ne
maturizăm, să scăpăm de timiditate.
Experienţa mea de dragoste neîmpărtăşită este din
timpul şcolii. îmi amintesc că mi-a plăcut un băiat
foarte drăguţ din clasele mari, care locuia - şi locuieşte
şi acum - în aceeaşi scară cu mine. Nu m-am temut
atunci să iau o carioca roşie şi să desenez pe perete cu
litere de o şchioapă o inimă, însoţită de cuvintele:
«Vădim, te iubesc!» Făcând asta, simţeam un anume
fior în piept... şi după aceea chiar m-a luat cumva cu
leşin. Cred că şi-a dat seama cine a făcut asta, deşi nu
78
mi-a dat cine ştie ce atenţie, întrucât şi fără mine avea
mare succes în şcoală.
Acum mă gândesc ce mi-a dat această dragoste
neîmpărtăşită. Aş spune că mi-a dat înţelegerea
faptului că nu tot ce este atrăgător este şi statornic,
fiindcă după aceea
79
l-am văzut cu mai multe «prietene», iar în capul

meu răsuna: «Nu, nu vreau să fiu una dintre ele!»,
adică «variantă de probă".
Poate că unii vor replica: «Dar de unde ştii că nu ai
fi devenit unica şi că nu aţi fi trăit fericiţi împreună
dacă tu te-ai fi luptat pentru dragostea ta?» Nu cred că
am fi trăit fericiţi, deoarece m-ar fi comparat tot
timpul cu celelalte, şi asta nu are cum să nu-şi lase
amprenta asupra relaţiei - amprentă care în general
este negativă. Pe urmă, în majoritatea cazurilor
oamenii iau de obicei patima bolnăvicioasă drept
dragoste, şi timpul arată că de fapt cel de care te-ai
îndrăgostit nu este deloc omul care îţi trebuie.
După ce a trecut timp, începi să îţi aminteşti - chiar
cu oarecare amuzament - de gesturile tale de atunci şi
de cel la care visai. Te gândeşti că este bine că lucrurile
au luat o asemenea întorsătură, fiindcă tot ce se
petrece în viaţă îi aduce folos omului dacă acesta nu-şi
face idol din omul iubit, ci se străduieşte să privească
lucid ceea ce se întâmplă. Chiar dacă nu imediat, după
o vreme tot înţelege; şi asta este bine, numai să
găsească latura pozitivă, iar când o va găsi, să se
gândească de ce s-a întâmplat asta. Atunci va
descoperi în sine calităţi pe care nici nu le observase.
80
Poate că tocmai aceste calităţi vor fi, atunci când va

veni dragostea adevărată, veriga de legătură a unei re-
laţii fericite.
La drept vorbind, eu cred că dragostea
neîmpărtăşită se întâmplă numai atunci când chiar nu
le este dat celor doi să fie împreună. Prin tot ce se
petrece Domnul îţi arată: «Nu este omul tău», şi
părinţii, şi prietenii încearcă să te convingă de acelaşi
lucru, dar tu o ţii pe a ta: «Nu-mi trebuie altcineva
decât el (ea).»
81
Din proprie experienţă spun: patima, care orbeşte

raţiunea omului, nu-l lasă să aprecieze lucid situaţia.
Voiam din răsputeri ca el să fie cu mine, şi când mi-am
atins scopul, am înţeles: «Ce am făcut! L-am făcut pe
om să se îndrăgostească de mine, dar s-a dovedit că el
nu este cel care-mi trebuie!» Comunicând cu el, am
simţit în subconştient că în relaţia noastră nu poate să
fie nimic serios.
Numai patima ne unea - or, după cum se ştie,
patima are întotdeauna însuşirea de a dispărea.
Atunci, ochii ţi se deschid şi înţelegi cu groază, începe
să-ţi pară rău de vremea pierdută şi de testul pe care l-
ai picat.
Acest test este ca examenele şcolare: dacă te-ai
străduit, dacă ai învăţat tot timpul cu sârguinţă, îl treci;
dacă nu, ai picat! Omul fie reflectează la ceea ce i s-a
întâmplat, se sileşte şi merge mai departe înţelegând
lecţia celor întâmplate, fie se lasă dus de val. Această
întâmplare din viaţa mea m-a învăţat să apreciez cu
adevărat dragostea reciprocă, ce este dată atunci când
omul este capabil să aştepte şi să preţuiască cu evlavie
inima, care i-a fost înmânată, a celuilalt." (Iulia
Gaghinskaia)
Convorbiri
Dragostea adevărată e reciprocă

D
ragostea adevărată presupune reciprocitate. Dacă
este dragostea aceea în care Dumnezeu e mijlocitor, în
care se zămisleşte atracţia duhovnicească a unuia faţă
de celălalt, dorinţa de a-i sluji cu lepădare de sine,
atunci există, de regulă, reciprocitate. Această scânteie
are un răspuns imediat. Celuilalt i se dă semnalul: „Eu
te aleg pe tine", şi răspunsul este: „Şi eu te aleg pe
tine". In cazul acestei dragoste, inima omenească ştie
instantaneu că va exista reciprocitate.
Se întâmplă însă ca omul să-şi născocească o
dragoste, idealizându-l pe celălalt. Mai ales fetele
suferă de această boală; ele încep să fie fascinate de o
imagine pe care şi-o „zugrăvesc" singure în minte,
atribuindu-i celui „zugrăvit" calităţi inexistente - şi
ajung foarte des la starea de fascinaţie, dar fără a
primi răspuns, fiindcă au de-a face nu cu un om real, ci
cu o imagine fantomatică.
83
Pentru a ieşi din relaţiile inventate, false, trebuie
neapărat să privim lucrurile cu luciditate,
duhovniceşte. Omul care-i deprins să chibzuiască, să
gândească, să analizeze, va înţelege că în cazul
respectiv nu trebuie să alerge după cel
84
cu pricina, să-l chinuie cu gelozia, cu bănuielile, cu

reproşurile, fiindcă acela nu i-a promis nimic. Fiecare
om este o persoană, şi fiecare persoană posedă darul
libertăţii. „Dragoste cu de-a sila nu se poate" - această
vorbă cuprinde un înţeles adânc. Trebuie neapărat să
găsim puterea de a recunoaşte în noi înşine falsul şi de
a ieşi din starea bolnăvicioasă, de a ne elibera atât pe
noi înşine, cât şi pe celălalt din robia în care am căzut
din pricina propriei închipuiri.
Dacă relaţia ajunge până la punctul în care omul
aleargă după „alesul" său, îi „scoate ochii" cu
suferinţele sale, îl asediază cu ultimatumuri, cu
ameninţări de genul: „Dacă nu mă iubeşti, mă duc şi-
mi tai venele", aceasta este deja, în mod evident, de la
cel viclean. Aceasta este deja boală. Suspiciunea,
sensibilitatea patologică îl duc pe om la tulburări
psihice. In spatele unor asemenea manifestări se pot
ascunde multe boli: diferite reacţii isterice, depresii
etc. - şi asemenea pacienţi sunt cu duiumul în clinicile
de psihiatrie. Iar vinovat este omul însuşi, fiindcă
trăieşte prin închipuire, îşi inventează singur lucruri
inexistente, cultivându-şi fantezia prin vizionarea
melodramelor, prin închinarea la idoli. Toate acestea
85
agravează situaţia şi nu-i permit să se rezolve cu

uşurinţă.
Există fete care se îndrăgostesc de cântăreţii de
muzică uşoară, de moderatori de emisiuni TV, şi încep
să ofteze, să sufere, să scrie scrisori, să îi urmărească -
devin „fani". Ele îi chinuie pe acei oameni cu telefoane,
caută fotografii ale lor şi sunt gata să le rupă în bucăţi
hainele. Ce înseamnă asta? Este o reacţie isteroidă
care îl duce pe om la nebunie. Din păcate, acum este la
modă nu să iubeşti, ci să fii „fan". Aici este ceva
artificial, rău, fals. Aceasta este o manifestare a trufiei.
Omul vrea să-şi facă o viaţă după propriul plac, şi-o
inventează şi pretinde de la celălalt ca el să
corespundă ideilor lui -dar pe o asemenea temelie nu
poţi clădi viaţa de familie.
Viaţa de familie e ca un poligon de testare a
calităţii iubirii noastre. Numai dragostea autentică
poate depăşi greutăţile, poate sprijini în clipa cea grea,
poate să nu trădeze, ci să preţuiască ceea ce are, să nu
inventeze, ci să privească situaţia cu ochi lucizi - iar
toate premisele născocite, false, idealizarea, visarea se
sfârşesc prin dezamăgire, mânie, ciudă, agresiune şi
tot felul de alte nenorociri.
86
Dacă în relaţie există o anumită dizarmonie, în

sensul că eu năzuiesc spre el, iar el mă evită, trebuie să
chibzuim dacă sentimentele noastre sunt autentice.
Atunci când există scânteia dumnezeiască, atracţia
este neapărat una reciprocă. Două inimi omeneşti
încep să comunice în tăcere - vorbesc până şi privirile,
gesturile. Cei doi au stat pur şi simplu alături, nici
măcar nu şi-au mărturisit sentimentele, şi totuşi simt
apropiere, atracţie. Convorbirea poate privi lucruri
care n-au absolut nici o legătură cu dragostea, însă ei
ştiu că au neapărată nevoie unul de celălalt, că între ei
există o profundă legătură de taină, că Domnul le dă
un semnal nevăzut, şi fiecare pleacă simţind un anumit
cutremur. Lucrul acesta este întotdeauna trăit ca un
eveniment.
Mitropolitul Antonie al Surojului are remarcabilul
concept de „întâlnire", are chiar o omilie „Despre
întâlnire". El spune că înainte de a te îndrăgosti
trebuie să te întâlneşti, că „întâlnirea" este trăirea
apropierii duhovniceşti, a atracţiei unuia faţă de
celălalt. Dacă această întâlnire s-a produs în adâncul
inimii omeneşti, această dragoste nu se termină, ea
dăinuie pentru tot restul vieţii - şi fericiţi sunt cei ce au
observat această scânteie şi au consolidat relaţia lor
87
prin legăturile nunţii, prin cununie, fiindcă această

dragoste e pentru toată viaţa! Astfel, Domnul îţi
trimite om spre mântuire.
88
Nefericit te face nu dragostea neîmpărtăşită, ci

egoismul
SERGHIE NIKOLAEV. PREOT

I
n depăşirea suferinţelor există un sens adânc, fiind-
că omul, depăşindu-le, se căleşte şi se desăvârşeşte. O
astfel de suferinţă poate fi şi dragostea neîmpărtăşită
-însă este important cum anume o depăşim.
Mai întâi de toate, trebuie să ne punem întrebarea:
„Şi de ce, la drept vorbind, dragostea mea ar trebui să
fie împărtăşită?" Bineînţeles, omul vrea să fie iubit. Şi
eu, de exemplu, vreau să fiu milionar - dar în virtutea
cărui fapt ar trebui să fiu milionar? Şi dacă voi începe
să mă amărăsc din această cauză, voi deveni un om
profund nefericit şi pe deasupra bolnav.
Cauza stării acesteia se află în egoism, în faptul că
mă socot vrednic de toate bunătăţile - dar de unde şi
până unde să fiu vrednic? Eu, om păcătos, nu pot să fiu
vrednic de ele - iar dacă le am totuşi pe unele, trebuie
să-I dau pentru asta mulţumită lui Dumnezeu. Şi dacă-
mi place cineva, asta nu înseamnă defel că trebuie să-i
plac şi eu lui. Cu cât este mai egoist omul, cu atât e mai
89
nefericit, gân-dindu-se: „Şi asta trebuie să-mi

aparţină!"
Ca atare, învingerea suferinţei înseamnă învingerea
propriului egoism şi înălţarea de la egoism la duhovni
90
cie. Da, omului i-a fost dată voinţă liberă, însă şi

celuilalt i s-a dat voinţă liberă. El poate să iubească,
poate şi să nu iubească.
Noi trebuie să înţelegem că există pronie
dumnezeiască, şi că nici un fir de păr din capul omului
nu cade fără voia lui Dumnezeu, adică Domnul îi
iubeşte şi încearcă să-i îndrume spre mântuire până şi
pe necredincioşi şi să-i ferească de lucrurile
vătămătoare pentru mântuire, fără a le încălca
libertatea. In situaţia de dragoste neîmpărtă&tă, poate
că şi prin asta îi fereşte de aşa ceva, şi trebuie să-I fim
recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ce se întâmplă
cu noi. Aceasta este o manifestare a iubirii
dumnezeieşti.
Se întâmplă ca omul pur şi simplu să nu fie gata de
întemeierea unei familii. Când fata este pregătită
pentru viaţa de familie, Domnul îi trimite omul
potrivit. Ea poate fi şi urâţică, şi prostuţă, cum o fi, dar
El îi va trimite om, pe când alta poate fi şi frumoasă,
dar nu i se dă om, fiindcă nu este pregătită.
în general, trebuie înţeles că temeiul dragostei este
Dumnezeu, El e izvorul ei. Odată născut, pruncul se
hrăneşte nu doar cu lapte, ci şi cu dragostea
părintească, şi va căuta toată viaţa această dragoste,
91
cunoscând-o (aşa ar trebui) încă din primele zile de

viaţă. Acest sistem de viaţă -dragostea între oameni -
este lăsat de Dumnezeu, iar dragostea - acesta este un
moment foarte important - cere jertfelnicie. Uneori
este îmbinată cu suferinţa.
Cel mai înfricoşător lucru este că omul
contemporan înţelege dragostea numai ca plăcere. El
nu acceptă suferinţele şi vrea să trăiască numai în
desfătări - dar dacă în viaţa omului nu există suferinţe,
este neroditor şi devine, ca să zic aşa, „gunoi cosmic".
92
Dragostea neîmpărtăşită nu este un motiv de

deznădejde
VLADIMIR GURBOLIKOV, JURNALIST

V
oi da un exemplu din viaţa mea. Eram îndrăgostit
fără speranţă - şi, după cum înţeleg acum, îi făceam o
mulţime de necazuri omului pe care credeam că îl
iubesc. Ştiam foarte bine că n-are faţă de mine nici un
sentiment de genul acesta, că şi ea era nefericită în
felul său şi că încerca să găsească în mine un prieten şi
un sprijin - dar lucrurile au ieşit cu totul pe dos, şi în
concluzie nu am putut deloc să comunicăm.
Mai târziu, i-am povestit cuiva istoria mea
romantică şi tragicul ei final. El a ascultat, foarte
liniştit, până la capăt şi a întrebat pe un ton lipsit de
emoţie: „Spune-mi, cine e vinovat pentru ceea ce s-a
întâmplat?" Am tăcut, fiindcă nu eram pregătit pentru
o astfel de punere a problemei. Atunci el a zis: „Păi tu,
zicând că-l iubeşti pe om, ai făcut tot ce ţinea de tine
ca să nu-l ajuţi. El avea nevoie de prietenia ta, însă tu l-
ai lipsit de ea prin comportamentul tău, care a fost -
trebuie să recunoşti - egoist. Aţi fi putut să fiţi prieteni,
şi poate că dacă l-ai fi iubit cu adevărat omul acela ar fi
93
fost cu tine, dar pentru asta ar fi trebuit să te gândeşti

nu la tine, ci la el, şi atunci i-ai fi dat ceea ce-i trebuia
de la tine. Tu ai păstrat prietenia cu el?" Eu am
răspuns:.„Nu!" Interlocutorul
94
meu a dat din umeri, şi dintr-o dată am înţeles că el

avea absolută dreptate. Discuţia a fost neplăcută,
fiindcă eu voiam să mă „scald" în trăirile mele
romantice, şi pe neaşteptate mi-au fost deschişi ochii
asupra purtării mele.
Aşadar, fiecare situaţie grea, inclusiv dragostea
neîmpărtăşită, reprezintă o lecţie. Dacă o înţelegem
aşa cum trebuie, fiecare catastrofa, în loc să ne facă să
disperăm, să fim dezamăgiţi şi să spunem că viaţa este
crudă, ne va chema la o anumită renaştere, cu un nou
sens şi o nouă cunoaştere. Trebuie să ştim să extragem
lecţii pentru suflet, şi atunci totul va merge bine în
viaţa noastră.
Mulţi consideră că dragostea a plecat pentru
totdeauna şi că nu vor mai iubi pe nimeni în viaţa lor
sau că nu vor maifi iubiţi de nimeni. Cum să adoptăm o
atitudine pozitivăfaţă de viaţă, de dragoste, după o
asemenea criză?
După cum mi se pare mie, convingerea că nu vei
mai iubi pe altcineva nu este echivalentă unei atitudini
negative faţă de viaţă. In general, viaţa, aş zice eu, nu
trebuie să-i dea omului motive de deznădejde, ci să-l
înveţe, chiar dacă lecţiile ei sunt foarte înfricoşătoare
95
şi grele. înţelegeţi, chiar se poate întâmpla ca omul să

nu se mai îndrăgostească de altcineva.
Aţi auzit de Sfântul Alexie Meciov, care a fost
preot. Acestuia toate îi mergeau bine, avea o soţie
minunată şi iubitoare, copii, parohie în Moscova - şi pe
neaşteptate i-a murit soţia, pe care o iubea foarte
mult. O vreme n-a putut deloc să-şi vină în fire, nu
putea sluji normal, plângea tot timpul. A venit la el un
alt sfânt, faimosul Ioan din Kronstadt, care aflase de
durerea lui şi dorise să se întâlnească cu el. I-a zis
părintelui Alexie cuvintele următoare: „Acum ştiţi ce
înseamnă să suferi. Or, câţi oameni din jurul
dumneavoastră nu suferă? Dumneavoastră sunteţi
preot: această suferinţă, această cunoaştere a
dumneavoastră, amintirea soţiei vă pot ajuta să le
slujiţi acestor oameni nefericiţi, deznădăjduiţi, bolnavi,
suferinzi. Nu trebuie să vă lăsaţi înghiţit de durere, ci
trebuie să mergeţi la oameni şi să-i ajutaţi ştiind ce
înseamnă durerea" - şi părintele Alexie s-a ridicat şi a
început să slujească. Bineînţeles, el nu a mai îndrăgit
vreo altă femeie - şi asta este foarte bine, fiindcă
durerea lui i-a dat o compasiune colosală faţă de
ceilalţi oameni: nu privea niciodată cu nepăsare
necazul altuia, ci se străduia întotdeauna să ajute.
96
Tragedia unicei lui iubiri l-a făcut mai profund, l-a dus
la sfinţenie.
Oamenii credincioşi ştiu că după moarte soţii nu se
despart, că vor trăi împreună şi mai departe. In ce fel
anume nu ştiu, însă această legătură continuă în
ceruri... Eu cred că cel care iubeşte o dată în viaţă este
un om fericit, foarte fericit.
încotro să-ţi canalizezi dragostea? Nu neapărat
într-o nouă căsnicie: poate în monahism, în educarea
copiilor care au rămas în urma acestei legături, într-o
slujire adusă oamenilor - de exemplu, există excelente
societăţi de caritate. Dacă omul n-a deznădăjduit, dacă
el trage nişte învăţăminte din suferinţele sale, poate
suporta chiar dacă este, cu adevărat, foarte greu. Pur
şi simplu trebuie să cercetăm: „în ce constă sensul
celor întâmplate cu mine, pentru ce au avut loc toate
astea? Ce trebuie să fac în continuare dacă nu-l am
numai pe omul pe care-l iubesc, ci şi pe Dumnezeu
(chiar dacă doar «în suflet»)?" Să-L întrebăm pe Acest
„Dumnezeu din suflet" şi să ne întrebăm conştiinţa de
ce ne-a fost dată încercarea aceasta: eu cred că dacă >
vom întreba cu stăruinţă vom afla. Să fim convinşi,
axiomatic, că trebuie să trăim mai departe, că oricum
trebuie să trăim mai departe - iar cum anume, ce va
97
deveni dragostea ta în continuare, nu se poate şti

dinainte.
98
Cel mai grăitor exemplu de dragoste neîmpărtăşită
e dragostea lui Dumnezeu fată de om
IGOR GAGARIN, PROTOIEREU

D
ragostea este minunată şi preţioasă în orice caz,
chiar dacă nu este împărtăşită. Pe de o parte, dra-
gostea neîmpărtăşită îl face nefericit pe om, iar pe de
alta, la un anumit nivel de profunzime, îl face mai
fericit şi mai puternic.
îmi amintesc de dragostea dintre Pierre Bezuhov şi
Nataşa Rostova din romanul Război şi pace al lui
Tolstoi. Mai târziu s-au căsătorit, dar în momentul
când Pierre s-a îndrăgostit de Nataşa nici nu putea fi
vorba de aşa ceva. Iubirea lui era fără speranţă. Am
citit acest roman când eram şi eu tânăr, şi mi-au rămas
în suflet cugetări de genul acesta: „O iubesc. Mă
iubeşte la rândul ei, nu mă iubeşte - în ultimă instanţă
asta nu schimbă nimic. Dragostea mea faţă de ea este
minunată şi mă va bucura chiar dacă ea nu mă va
îndrăgi." Tocmai aceasta este dragoste - elevată
si nobilă.
>
99
Ca preot, ţin să amintesc că cel mai grăitor
exemplu de dragoste neîmpărtăşită e dragostea lui
Dumnezeu faţă de om. Dumnezeu îl iubeşte pe fiecare,
şi cu o dragoste neasemuit de puternică - dar mulţi
sunt pe pământ oamenii ca
100
re îi răspund cu o dragoste pe măsură? Până şi
oamenii ca-re-I răspund lui Dumnezeu cu dragoste,
dragostea lor nu se poate compara cu dragostea Lui
faţă de noi. De altfel, aceştia sunt puţini, cei mai mulţi
dintre noi nici nu vor să ştie de această dragoste.
Reiese că cea mai înaltă dragoste care există în univers
este tocmai o dragoste neîmpărtăşită.
Important este pentru ce trăim. Dacă omul nu
începe, mai devreme sau mai târziu, să trăiască pentru
Dumnezeu, tot nu va înţelege care este principalul în
viaţa sa şi nu se va realiza ca om. De ce credeţi că
prima poruncă este: „Să-L iubeşti pe Dumnezeul tău" şi
abia pe locul doi este: „Să-l iubeşti pe aproapele tău"?
Iar cel mai aproape este soţul (soţia). Printre altele,
pentru că dragostea de aproapele poate să nu se
realizeze - şi dacă această dragoste va fi principalul
pentru mine, toată viaţa mea eşuează în catastrofa, pe
când, dacă-L iubesc pe Dumnezeu, dragostea mea nu
are cum să nu se realizeze, fiindcă această dragoste nu
poate fi neîmpărtăşită! Dacă îl iubesc în primul rând pe
Dumnezeu, şi de un om sunt foarte îndrăgostit, însă
dragostea mea faţă de acel om nu este împărtăşită,
aceasta nu este o catastrofa, căci sunt iubit oricum.
101
La ce serveşte dragostea neîmpărtăşită? veţi
întreba. Păi, trebuie să fim desăvârşiţi. în măsura în
care omul atinge desăvârşirea el atinge fericirea,
deplinătatea existenţei. Or, tocmai în dragoste se
descoperă în om tot ce-i mai minunat în el. Fiecare din
noi e ca un mugurel care poate deveni o floare
superbă, dar se poate şi ofili fără a fi apucat să
înflorească. în noi este acest mugurel al binelui, dar es-
te şi sămânţa răului. Ce va precumpăni ? Dacă sarcina
mea este cea de a atinge maxima dezvoltare a binelui
care este în mine şi a mă curaţi de ceea ce este rău,
aceasta are loc,
102
DRAGOSTEA ADEVĂRATA
cred cu, doar în dragoste. Şi în această privinţă

dragostea neîmpărtăşită nu este cu nimic mai prejos
decât dragostea reciprocă.
Da, dragostea neîmpărtăşită nu e ceva chiar atât
de vesel. Bineînţeles, dacă dragostea este reciprocă ea
aduce o desfătare de negrăit, pe când cea
neîmpărtăşită este însoţită de suferinţă, de durere -
însă această suferinţă nu schimbă faptul că în această
dragoste creştem, se dezvoltă în noi tot ce este mai
bun. Tocmai în asta constă valoarea dragostei.
DE CE SĂ NE PĂSTRĂM VIRGINITATEA ÎNAINTE DE
CĂSĂTORIE?
C
ând punem această problemă, înţelegem foarte
bine că foarte mulţi dintre cei ce citesc această carte
şi-au pierdut deja virginitatea în planul fizic. Cu toate
astea, considerăm că nu există oameni pentru care
problema virginităţii să nu fie actuală, care să nu aibă
nevoie să reflecteze la ea.
In primul rând, asta fiindcă în orice greşeală există
diferite trepte: omul se poate afunda foarte mult, se
poate şi întoarce, pocăindu-se. Cel ce gândeşte:
„Pentru mine e prea târziu" seamănă cu cineva care a
băut o anumită cantitate de bere şi zice: „Pentru mine
e prea târziu ca să devin nebăutor; o să mor din pricina
alcoolismului."
In al doilea rând, fiindcă este vorba, în mare
măsură, nu de aspectul fizic, ci de cel duhovnicesc al
problemei: de curăţia omului, de castitate. Iar întrucât
discutăm în primul rând aspectul duhovnicesc, aici
sunt posibile multe lucruri care nu sunt cu putinţă în
planul fizic - inclusiv recăpătarea, măcar în parte, a
curăţiei pierdute.
Istorii din viată
y
Nu am avut destulă înţelepciune ca să păstrez

dragostea
A
m fost prieteni cinci ani de zile. Primii patru ani
totul a fost grozav, toţi cunoscuţii spuneau: «Ce
pereche frumoasă!», toate prietenele mele credeau că
n-o să ne despărţim niciodată - însă tot ce-i bun are un
sfârşit, şi în al cincilea an al legăturii noastre dragul
meu a devenit alt om.
Totul a început aşa: am fost colegi de şcoală, şi spre
sfârşitul clasei a Xl-a am început să ne întâlnim, totul a
fost ca-n poveşti: am sărbătorit absolvirea liceului1
împreună cu omul drag, cu primul meu bărbat.
Părinţilor mei le-a plăcut, iar părinţii lui m-au
îndrăgit atât de tare, încât mă socoteau fiica lor.
Puteam să stau de vorbă nopţi întregi cu iubitul meu,
toată viaţa mea s-a schimbat, am deyenit atât de
fericită! Dimineaţa mă trezeam ştiind că am un om
care mă iubeşte şi pe care îl iubesc la nebunie. Eram
atât de recunoscătoare soartei! Pe ceilalţi băieţi nici
105
nu-i observam, visam la nunta noastră -dar aşteptam
să terminăm facultatea.
1 în Rusia învăţământul prcuniversitar are doar 11
clase (n. tr.).
După patru ani însă băiatul meu s-a schimbat: a
făcut rost de un serviciu decent, a început să aibă bani,
o mulţime de prieteni şi cunoscuţi. Ne întâlneam tot
mai rar, el
106
dispărea tot mai des cu prieteni şi prietene noi; a

început să-şi facă de cap băiatul meu. Am început să
ne certăm din orice nimic; el a devenit grosolan, foarte
încrezut, era preocupat doar de munca sa şi de
prietenii săi, a devenit indiferent, am încetat să ne
înţelegem unul pe celălalt, din partea lui relaţia
noastră putea să se şi destrame - eu eram întotdeauna
prima care încerca să se împace după o ceartă.
Nu eram în stare să înţeleg cum poate un om să se
schimbe atât de mult: doar totul era atât de bine şi
eram pentru el ca o rază de soare în întuneric! Mama
lui spunea că probabil a fost deocheat ori i s-au făcut
farmece, că nu îşi recunoaşte băiatul, însă eu nu
credeam în asta, pur şi simplu mă duceam la biserică şi
mă rugam. De atâta stres am slăbit foarte tare, parcă
nu mai eram eu.
Răbdarea m-a ţinut o jumătate de an, după care,
obosită de atâtea jigniri şi înjosiri, i-am zis: «Dacă ţii la
relaţia noastră, hai să ne schimbăm amândoi în bine»,
la care el a răspuns: «Eu sunt aşa cum sunt: dacă nu-ţi
place, caută-ţi altul, eu am cariera.» încercările mele
de a salva relaţia s-au încheiat printr-un eşec.
Ne-am despărţit, şi eu am plecat în Europa, la
bunica mea. Cu o săptămână înainte de plecare el m-a
107
sunat, a dorit să mă vadă, şi eu m-am dus. Ne-am

întâlnit în fiecare zi şi în fiecare noapte, totul a fost
grozav. Dragul meu a devenit cel dinainte; mă simţeam
iar în Rai, mi se părea că se teme să nu mă piardă, că a
înţeles totul şi că s-a schimbat şi că iar o să fie totul
bine, că o să mă duc la ai mei şi atunci o să aibă timp
de reflecţie. Când şi-a luat rămas bun chiar a plâns,
dar...
Când eram la aeroport m-a sunat şi mi-a urat
succes de parcă îşi lua adio pentru totdeauna. Mi s-a
părut atunci că îmi fuge pământul de sub picioare, am
vrut să fug la el şi să fiu alături de el. Am plecat, după
aceea ne-am mai sunat, însă vorbea ca un străin.
Noapte de noapte plângeam, cerând de la Dumnezeu
ca băiatul meu să-şi vină în fire şi să fim împreună,
trăiam doar în această nădejde. După cât se vede,
rugăciunile mele nu ajungeau la Dumnezeu sau în
ceruri era scris să nu fim împreună. După trei luni m-
am întors în Rusia, ne-am mai întâlnit, am mai ieşit
împreună la cafenea sau la restaurant. Când bea, i se
trezeau sentimentele faţă de mine, spunea că sunt cea
mai apropiată fiinţă, dar în ziua următoare nici măcar
nu suna. Mă tem să fac primul pas şi să-i spun că vreau
să fiu doar cu el, că nu am încetat să îl iubesc la
108
nebunie, mă tem că nu îmi va răspunde la fel, că nu

mai are nevoie de iubirea mea. Şi părinţii lui vor foarte
mult să fim împreună...
A trecut deja un an de când ne-am despărţit. Am
încercat să-l uit şi să încep o viaţă nouă, dar, din
păcate, nu pot. Îmi fac curte mulţi, însă pe fiecare îl
compar cu iubitul meu şi îmi dau seama că nu-mi
trebuie nici unul; mă tem că n-o să mă pot îndrăgosti
de altcineva vreodată... Acum trăiesc în alb-negru,
adeseori mă scol noaptea şi plâng, deşi înţeleg că viaţa
e minunată şi că trebuie s-o preţuiesc şi să mă bucur
de fiecare zi. L-am iertat pe iubitul meu pentru toate
supărările pe care mi le-a făcut şi ştiu că el este oricum
cel mai bun pentru mine, îi sunt recunoscătoare pentru
vremea cât am fost cea mai fericită fată din lume.
întotdeauna mă întreb de ce a ieşit aşa... poate că
vinovate sunt pur şi simplu greşelile tinereţii, nu am
avut destulă înţelepciune şi răbdare ca să ne păstrăm
dragostea." (Lena, 22 de ani)
Frumuseţe nu poate fi fără curăţie
Am primit o educaţie destul de strictă. Părinţii
reprezentau pentru mine şi sora mea o autoritate
reală, nu voiam să îi necăjim, aşa că ascultam de ei,
deşi nu ne certau niciodată. Mama îmi spunea
109
totdeauna: «Dacă vrei să te măriţi, trebuie în primul

rând să reprezinţi ceva. Ca să naşti un copil şi să creşti
din el om, trebuie să ai o bază lăuntrică pentru asta,
anumite abilităţi, anumite cunoştinţe.»
Nici măcar pentru notele mici nu eram vreodată
certată acasă. Mama zicea: «Este treaba ta. Ţie o să-ţi
fie ruşine!» Şi, într-adevăr, ne era ruşine să luăm note
mici. Nu aveam vreo teamă că o să fim, să zicem,
bătute, ci pur şi simplu ne era ruşine. La fel şi cu
castitatea. înţelegeam că există lucruri pe care dacă le
faci îţi va fi pe urmă foarte ruşine şi te va durea foarte
tare. Dacă vrei să trăieşti cu cineva, trebuie să te măriţi
cu el.
De altfel, nici nu aveam timp să facem prostii. Când
eram elevă, doream, bineînţeles, să merg şi la
discotecă, şi să mă plimb, dar eram atât de ocupată cu
învăţătura, încât nu îmi mai ajungeau pentru asta nici
forţele, nici timpul. Cu băieţii doar desenam împreună.
Este, cred eu, foarte important ca la vârsta de
trecere adolescentul să fie ocupat şi să înţeleagă ce
este bine şi ce e rău, că imoralitatea e rea, că desfrâul
e rău, ruşinos - să înţeleagă asta în pofida faptului că
revistele de tot felul şi televizorul îi spun că este bun.
110
Când eram tinere, ni se părea că avem nişte părinţi

foarte severi, nu ca ceilalţi, dar acum îmi dau seama că
ei aveau foarte multă dreptate. Şi când eram deja la
facultate îmi era foarte frică să vin prea târziu acasă.
Nici vorbă să-şi îngăduie cineva cu mine frivolităţi.
Interesant este faptul că acest lucru le insufla respect
tinerilor care îmi făceau curte. Această
«inaccesibilitate» era starea mea lăuntrică. Ei simţeau
asta, nici măcar nu trebuia să le interzic ceva.
înţelegeam şi faptul că dacă o să-mi pierd
virginitatea, poate să se zămislească şi un copil, că pe
acest copil n-o să-l pot părăsi şi nici nu o să-l pot lipsi
de tată - dar cum să trăiesc cu un om pe care nu-l
iubesc?
îmi dau seama că am fost crudă. îmi plăcea... nu să
flirtez, ci să plac. în fiecare zi mi se dăruiau ciocolată,
flori. Veneam acasă ca o actriţă: un buchet, alt
buchet...
Nu ştiu cum se face că-i duceam de nas rău pe
oameni: nu spuneam: «Nu, nu, nu», evitam un răspuns
direct - şi asta nu fiindcă mă temeam să nu rămân fără
flori si cioco-lată, ci fiindcă nu voiam niciodată să-l
necăjesc pe om.
111
Acum mă gândesc că ar fi trebuit să am un

comportament şi mai strict, fiindcă aşa le dădeam
oamenilor, cumva, nădejde. Primeam de la ei cadouri,
le zâmbeam. Mai decent ar fi fost să le fi spus din
prima: «Scuză-mă, dar nu am de gând să mă mărit cu
tine!» Atunci nu înţelegeam că omul îşi iroseşte cu
mine timpul, forţele. Slavă Domnului, celor care îmi
făceau curte le-a mers totul bine, au familii bune, şi
sunt foarte bucuroasă de asta, fiindcă altfel n-aveam
conştiinţa împăcată. M-am rugat pentru ei. Ştiu că unii
dintre ei au venit la credinţă prin mine. La început mă
ironizau atunci când la invitaţia de a merge la restau-
rant răspundeam: «Nu pot, fiindcă pentru mine e post
acum» - la care ei: «Cum adică post? La ce-ţi trebuie
ţie post?» După aceea începeau să cerceteze mai bine
şi să înţeleagă că şi ei au nevoie de asta...
Eu şi când m-am măritat eram «înapoiată» în
problema sexului. Mă rog, nici nu prea mă interesa. In
general, ştiam puţine lucruri despre felul în care se fac
copiii. Am avut primul copil la 27 de ani şi încă nu
ştiam bine cum să aflu dacă sunt gravidă sau nu. Să cer
sfat de la altcineva îmi era ruşine, mă gândeam ce o să
spună: «Păi da, nu e normală tipa, la vârsta ei nu ştie
nimic!»
112
Şi soţul meu era la fel, lipsit de experienţă în

această problemă, şi asta ne apropia. Pentru amândoi
principalul era ceva sufletesc, delicat, pasiunea fizică
ocupând abia locul următor, fiindcă apropierea
duhovnicească cimentează mult mai bine relaţia.
Dacă mi-aş fi pierdut curăţia înainte de întâlnirea
cu el, n-aş fi avut o asemenea fericire. Nici nu-mi
închipui cum aş fi putut să am mai mult de un singur
bărbat. Lucrul acesta mi se pare absolut nefiresc,
imposibil. Nu pot nici măcar teoretic să-mi imaginez
asta.
Bărbaţii îmi spuneau că sunt frumoasă,
atrăgătoare, dar eu înţelegeam că ei mă apreciază nu
atât pentru frumuseţe, cât pentru calităţile interioare:
simţul umorului, capacitatea de comunicare, în fine,
nu ştiu nici eu pentru ce anume...
Acum, la vârsta maturităţii, înţeleg că frumos cu
adevărat este omul al cărui interior radiază mai multă
frumuseţe decât aspectul lui exterior. Uneori, omul nu
este prea frumos fizic, dar emană un asemenea
farmec, încât nu poţi să nu spui despre el că este
frumos. Şi aici este importantă castitatea. Frumuseţea
interioară nu poate exista fără curăţie.
113
Văd că fiica noastră va fi o fată foarte frumoasă,

dar eu mă strădui să nu-i induc acest sentiment, ca să
nu creadă
114
asta despre sine, fiindcă atunci îi va fi foarte greu

să trăiască: se va crede regină şi va vrea prea mult de
la viaţă.
Eu aş vrea ca fiica mea să-şi dăruiască frumuseţea
familiei pe care o va avea. Odată am întrebat-o:
«Masa, ce vrei să te faci: arhitect, sculptor, pictor,
medic?» Ea mi-a răspuns: «Vreau să devin mamă!»
Acest răspuns mi-a plăcut foarte mult, fiindcă este
foarte corect. Fetiţa trebuie să ţină minte de la cea mai
fragedă vârstă că ea este o viitoare mamă şi că abia
după aceea poate să fie pictor sau medic, şi asta
pentru ca profesia s-o ajute să nască, să crească, să
educe copilul, să sădească în el ceva bun. Profesia nu
trebuie să fie pentru femeie un scop în sine." (N.)
Convorbiri
O femeie accesibilă stârneşte doar un interes

animalic
ALEXEIJAROV, PSIHOLOG, MUZICIAN

C
are sunt, după părerea dumneavoastră, motivele
de a ne păstra virginitatea până la căsătorie?
Eu nu am reuşit să-mi păstrez starea aceasta până
la căsătorie. Dacă e pur şi simplu să reflectez pe
această temă pornind de la experienţa mea negativă,
pot spune că dacă oamenii se căsătoresc fără a fi
împovăraţi de o asemenea experienţă le va fi mai uşor
să trăiască unul cu celălalt. în primul rând, este vorba
de curăţie, de care Dumnezeu Se bucură şi pentru care
va trimite asupra familiei respective un har deosebit.
în al doilea rând, din punct de vedere practic nu
trebuie să ne comparăm soţul cu altcineva. El este
unic, şi gata. Asta nu se discută. De aceea, păstrarea
virginităţii până la căsătorie este unul din mijloacele
păstrării căsniciei.
116
Care femeie e mai atrăgătoare: cea cu o experienţă
sexuală bogată sau cea care e curată?
Pot să spun fără urmă de îndoială că o fată curată e
mai interesantă. Fetele care şi-au păstrat virginitatea
sunt mai luminoase, mai delicate, Dumnezeu le dă altă
dragoste.
117
DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ.
Femeia care se poartă provocator şi manifestă

anumite elemente de sexualitate, de cochetărie,
prezintă un anumit interes pentru sexul opus în sensul
că bărbaţii stau de vorbă cu ele, se distrează cu ele, dar
în sinea lor le consideră, ca s-o spun pe şleau, „de
mâna a doua" şi de obicei nu tind să-şi lege viaţa de
ele.
Ce atitudine are bărbatulfaţă de o femeie care
spune „nu" relaţiilor sexuale înainte de căsătorie, şi
asta nu pentru că nu vrea sau pentru că omul cu
pricina nu îi place, ci fiindcă nu e bine?
Mulţi bărbaţi, la fel ca mine, apreciază şi respectă
mai mult o asemenea femeie, năzuind să-şi întemeieze
o familie împreună cu ea. Aceasta este, fără doar şi
poate, o trăsătură pozitivă. Asemenea femei inspiră
mai mult respect şi interes. Dacă femeia este
provocatoare, pe bărbat îl interesează la ea numai
momentul sexual, nu îl interesează ca om. Interesul lui
este preponderent animalic. Dacă femeia nu se poartă
provocator, îţi stârneşte interesul de a afla ce fel de
om este în faţa ta, ce duh are. Pe primul plan este
prietenia.
Da, relaţiile sexuale şi armonia în acest plan sunt
importante în căsătorie, dar nu poţi să clădeşti viaţa
118
DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ.
familială doar pe relaţiile acestea. Este nevoie de

interese comune, de apropiere sufletească - şi dacă ele
sunt prezente, dizarmonia sexuală poate fi tolerată, pe
când în absenţa prieteniei nu va merge nimic.
Dar dacă pe bărbat această inaccesibilitate a fetei
nu-l aranjează şi vrea să se despartă de ea ?
Păi, să fie sănătos. înseamnă că fata nu are nevoie
de el. Există bărbaţi care nu fac decât să se folosească
de fe
119
TAINA DRAGOSTEI ÎNAINTE ŞI DUPA CĂSĂTORIE
mei pentru a-şi satisface necesităţile sexuale. Are

loc o înşelăciune. Bărbatul spune: „Te iubesc, hai să ne
căsătorim", dar după ce se vede cu sacii în căruţă îşi
pierde interesul faţă de fată, fiindcă scopul lui era de la
început doar apropierea sexuală. Când un astfel de om
întâmpină un refuz, îşi pierde, de asemenea, interesul.
Acesta poate fi un test al seriozităţii intenţiilor
bărbatului faţă de femeie.
Nu vă temeţi să fiti altfel decât ceilalţi
OLEG VERBILO, MANAGER

A
cum, aproape toţi tinerii se grăbesc să se despartă
de virginitate încă de la 14-15 ani, fiindcă această
calitate nu mai este la modă, ba e aproape o ruşine.
Cel mai degrabă, această atitudine întrucâtva
copilărească faţă de propria curăţie este legată de
vârsta de trecere. Copiii sunt receptivi la părerea
celorlalţi. Poate că omul simte dorinţa de a-şi păstra
virginitatea, de a-şi păzi curăţia, dar societatea îi
impune alte idealuri: idealurile relaţiilor fără obligaţii.
O uriaşă înrâurire asupra copiilor o are toată
această mizerie care se cheamă televiziune, fiindcă
acum o mare parte a spaţiului de emisie este ocupat
de analizarea relaţiilor sexuale, şi asta peste tot: în
reclame, în emisiuni, în filme. De regulă, părinţii nu le
dau copiilor exemplul care trebuie, şi în mijloacele de
informare în masă aceştia văd exemple care sunt în
general negative.
Pe tânăr nici măcar nu-l motivează atât de mult
atracţia plăcerilor trupeşti, cât năzuinţa de a fi ca toţi.
Tocmai acest factor este cel mai important. Toţi cei din
121
jur se laudă cu „succese", care în cea mai mare parte
sunt inventate. Şi aici conformismul joacă un mare rol.
Dacă vei spune făţiş că eşti virgin, nu vei fi înţeles.
122
Şi eu am avut o experienţă de acest gen. Doream

să am cât mai repede o relaţie cu o fată, ca să nu mă
deosebesc de ceilalţi, şi credeam în idealurile care îmi
erau băgate pe gât: „De vreme ce toţi trăiesc aşa,
înseamnă că aşa este corect." Insă relaţiile cu fetele nu
decurgeau aşa cum voiam eu atunci. Mă gândeam: „Ce
înseamnă asta? De ce am asemenea ghinion?" După
cât se vede, m-a păzit Domnul. Când m-am mai
maturizat, am înţeles multe lucruri.
In ultimă instanţă, care e rezultatul? Aveam două
colege drăguţe care au început relaţiile sexuale destul
de timpuriu, în clasa a VlII-a, cu băieţi de clasa a Xl-a -
şi după câţiva ani nu a mai rămas în ele nici o urmă de
feminitate: erau atât de desfrânate, încât din ele lipsea
principiul feminin.
Degradarea naturii feminine în urma pierderii cură-
ţiei este atât de evidentă, încât până şi bărbaţii ce par
a fi adepţi ai idealurilor relaţiilor sexuale neîngrădite
caută, atunci când îşi aleg soţia, o fată castă. Cel puţin,
mulţi dintre ei ar vrea să găsească o astfel de fată.
Dar ce înseamnă pierderea principiului feminin?
Acum, multe fete încearcă să facă impresie asupra
bărbatului doar prin aspectul exterior: cosmetică,
bluziţe cât mai frumoase, fustiţe cât mai scurte. Ele
123
cred că la ele nu se vor uita nimeni dacă nu se vor găti

cât mai strident, în societate precumpăneşte părerea
potrivit căreia idealul feminin este „fata de pe coperta
revistei", care le place tuturor de la prima vedere - şi
toate fetele se străduie să se conformeze acestui ideal,
acestei forme lipsite de conţinut, fiindcă aproape
nimeni nu se străduie să-şi cultive lumea lăuntrică.
Toate eforturile sunt orientate doar spre aspectul
exterior, puţini se îngrijesc de frumuseţea lăuntrică.
Aceasta este miopie, e o falsificare a valorilor şi a
idealurilor.
De fapt, toate acestea nasc tot mai mult repulsie,
fiindcă arată lipsa integrităţii lăuntrice, a castităţii. In
ultimă instanţă, ceea ce fac fetele din ziua de astăzi nu
place nimănui. In mod serios atrag cu adevărat atenţia
bărbaţilor blândeţea feminină, smerenia, castitatea,
aşadar idealurile acestea impuse le împiedică pe fete
să-şi găsească un soţ cum trebuie.
Concepţia de frumuseţe e strâns legată de
înţelegerea dragostei. Mulţi confundă dragostea cu
pasiunea, cu emoţiile care se aprind pentru o zi, două
(mai ales dacă oamenii îşi permit să aibă relaţii mai
apropiate). Bineînţeles, nu poţi numi „dragoste"
124
relaţiile de acest gen. Dragostea adevărată îşi

dovedeşte calitatea şi statornicia în timp.
Ştiu o pereche care şi-a sărbătorit nu demult nunta
de aur. O jumătate de secol împreună! Uimitor este
faptul că au ştiut să păstreze curăţia relaţiilor dintre ei
şi dragostea lor a străbătut neştirbită toţi aceşti ani.
Este atât de plăcut să vezi relaţii atât de delicate, de
grijulii! Perechea aceasta este total lipsită de gelozie,
între ei nu-i decât tandreţe şi grijă reciprocă.
Dragostea autentică este blândă, nu e geloasă, nu
emite pretenţii, nu urmăreşte propriul interes.
Menirea fetei este cea de a deveni o mamă bună, de a-
şi educa copiii în frica de Dumnezeu. Or, cum poţi să
educi cu adevărat? Numai prin exemplu.
In ziua de astăzi, mulţi adulţi spun că tineretul e
stricat, deşi, din păcate, ei înşişi nu le pot da tinerilor,
la cei 40-50 de ani ai lor, un exemplu bun. Mulţi dintre
ei trăiesc absolut greşit, pun la bază viaţa egoistă,
pentru anumite plăceri proprii, care sunt de obicei
foarte primitive.
Au familie, copii, însă divorţează, încep dintr-o
dată să trăiască separat, te miri cu cine, alergând după
„fericire" -însă omul poate fi fericit doar atunci când
trăieşte pentru cineva, pentru familia sa, pentru copiii
125
săi, când se dăruieşte lor pe deplin. Omul va fi nefericit

dacă trăieşte doar pentru sine, într-o continuă goană
după plăceri, după bunuri materiale. Uneori credem că
vom fi fericiţi dacă vom avea cutare lucru, dacă vom
cumpăra cutare lucru, dacă vom merge în concediu în
cutare loc. Când omul năzuieşte spre un scop de felul
acesta apar patimi noi, pe care el se străduie să le
satisfacă. El trăieşte alergând după acel lucru, şi
rezultatul este că sentimentul de insatisfacţie nu-l
părăseşte: rămâne nefericit, rămâne singur.
Acum, tinerii tind să scurteze etapa de relaţii
prieteneşti, trecând la pat cât mai repede. Există chiar
şi concepţia de „pick-up" - cucerirea fetei cu un anumit
scop... Aceasta nu mai este relaţie, ci un fel de sport
anormal. Tânărul capătă ce vrea, „bifează" o victimă şi
începe să o vâneze pe următoarea. Oamenii de acest
fel nu vor să dezvolte relaţia cu fata, să o cunoască cu
adevărat. Aici se observă o abordare consumistă, adică
este vorba, cel mai degrabă, de o patimă, de
satisfacerea propriei vanităţi, de străduinţa de
autoafirmare prin priceperea de a seduce fata, de a
ajunge cât mai rapid la ţintă.
Chiar dacă cei doi sunt capabili să se iubească unul
pe celălalt cu adevărat, relaţiile trupeşti sunt un
126
început greşit. La bază trebuie să stea relaţiile

omeneşti. La început trebuie să-l cunoşti pe om cât
mai bine, să afli care sunt idealurile şi valorile lui, să
vezi dacă aveţi vederi comune asupra vieţii, asupra
educării copiilor - căci dacă relaţia se bazează numai
pe satisfacerea poftelor trupeşti, ea este sortită
eşecului. De ce avem acum un procent atât de mare de
divorţuri? Tocmai pentru că oamenii îşi construiesc
relaţiile fără o temelie solidă. Intre ei nu există
înţelegere, nu există dragoste adevărată. In
majoritatea cazurilor există doar patimă - iar patima se
stinge la fel de repede cum a apărut.
în societate domină opinia potrivit căreia în acest
fel tinerii pot să capete experienţă. Pe site-ul nostru o
femeie a scris că a rămâne virgin până la căsătorie este
o aberaţie. „înainte de căsătorie am învăţat o mulţime
de lucruri în planul sexualităţii, şi acum am cu ce să-mi
bucur bărbatul"
De această femeie îmi e pur şi simplu milă, fiindcă
ea îşi bazează familia doar pe plăcerile trupeşti, în care
amândoi partenerii caută permanent ceva nou. Cu
timpul, ei pot să se sature unul de celălalt ori să
ajungă, în căutarea plăcerilor, la lucruri despre care
nici nu se poate discuta într-o companie decentă.
127
Aceasta nu este o familie autentică, în ea oamenii nu

se gândesc la fericirea copiilor pe care îi vor avea.
Pe de altă parte, dacă e să vorbim de comunicare,
experienţa comunicării cu sexul opus trebuie
dobândită - dar cum săfacă tinerii pentru a nu depăşi
limita? Pentru că, totuşi, experienţa relaţiei cu sexul
opus este indispensabilă fie şi numai pentru a-lputea
alege pe omul care ţi se potriveşte.
Aici totul depinde de calitatea omului cu care în-
cerci să construieşti o relaţie şi de scopul cu care
încerci s-o faci. La 15-16 ani, scopul trebuie să fie
prietenia. Cel mult. In relaţie trebuie să existe respect.
Tânărul trebuie să respecte curăţia fetei, să încerce să
n-o încalce nici măcar cu o vorbă. Cred că la
adolescenţi sunt pe deplin admisibile curtarea, florile,
bomboanele.
Important este să nu se depăşească această linie,
fiindcă ajunge un singur pas necugetat ca totul să
înceapă să se năruie. După ce tinerii trec la apropierea
fizică, relaţia se termină, fiindcă se formează o
pustietate lăuntrică, se stinge o anumită scânteie.
Pleacă fiorul, este înlocuit de patimă, care, precum se
ştie, are însuşirea de a dispărea cu timpul. Se poate
spune că ei calcă în picioare dragostea care putea să se
128
zămislească. Aici are loc un fel de profanare. In socie-

tatea contemporană, lucrul acesta este foarte greu de
făcut, împrejur sunt atâtea ispite. Totul depinde însă
de noi. Dacă avem dorinţa, putem şi suntem datori să
ne dăm osteneala şi să răbdăm. După o vreme, vom
primi neapărat răsplata. Dragostea ne va da aripi, ne
va îmbogăţi duhovniceşte, va deveni izvor de putere,
de creştere, ne va transfigura.
Nu trebuie, de asemenea, să uităm că la început
oamenii se pot şi înşela în aprecierea propriilor
sentimente. în orice relaţie trebuie păstrat
discernământul. Nu trebuie să ne bizuim doar pe
sentimente, fiindcă poate urma o dezamăgire
crâncenă. O astfel de cădere e foarte dureroasă. Ca
atare, trebuie s-o luăm încetul cu încetul. Trebuie să ne
ascultăm inima, dar nici raţiunea nu trebuie să ne-o
pierdem.
Numai timpul aşază toate la locul lor. Să nu ne
grăbim
niciodată cu hotărâri atât de serioase, fiindcă ele ne
hotă-
răsc destinul pe viitor. Eu cred că pentru o relaţie
reuşită
între doi tineri este importantă binecuvântarea
129
părinţilor.
Dacă în familie există o relaţie caldă cu mama, inima
de
mamă poate simţi dacă ai găsit sau nu omul potrivit. O
mamă adevărată se roagă întotdeauna pentru copilul
ei, şi
Domnul îi dă darul discernământului. Sigur, există fel şi
fel de mame, însă dragostea curată de mamă îl va
ajuta pe
copil, fără îndoială, să se păzească de comiterea unor
gre-
şeli serioase în viată.
» »
130
Virginitatea trebuie păstrată pentru a dobândi
fericirea în căsnicie
VLADIMIR GURBOLIKOV. JURNALIST

E
u cred că virginitatea trebuie neapărat păzită pen-
tru a trăi fericirea deplină în căsnicie. Din experienţa
foarte multor oameni pe care-i ştiu şi din propria mea
experienţă pot spune că, pe cât cedăm mai mult în faţa
modei, renunţând la concepţiile noastre despre ce e
bine şi ce e rău, pe atât suntem mai puţin capabili de a
trăi sentimente profunde şi autentice. Şi viceversa.
Foarte mulţi se ruşinează acum de atitudinea
corectă, romantică faţă de dragoste şi faţă de viaţă în
general. Ca să fiu cinstit, nu cred că majoritatea
oamenilor care se stră-duie acum să îşi pună masca
cinismului nu ar vrea o relaţie normală, sinceră, curată.
Ei îşi fură singuri căciula, lipsin-du-se de posibilitatea
de a vorbi despre dragostea lor pe faţă şi de a se
făgădui omului iubit pentru toată viaţa.
Mulţi consideră că perechea trebuie neapărat să
înceapă să trăiască împreună înaintea căsătoriei, însă
eu ştiu familii ce s-au format în cu totul alt mod, cu
condiţia, în primul rând, ca omul să fie gata să rezolve
131
cu adevărat, odată pentru totdeauna, problema
relaţiei cu omul iubit, aşa cum îi spune inima, iar în al
doilea rând când se pregăteşte pentru această relaţie
în mod serios şi se păstrează în toate sensurile
cuvântului.
132
Castitatea, virginitatea nu sunt deloc concepte pur
fiziologice, ci sunt în primul rând o stare a inimii, care
duce la o anumită stare fizică. Este rău dacă cineva nu
se îngrijeşte, nu face duş şi nu se spală pe dinţi zilnic.
La fel şi aici. Mergând la o scurtă întâlnire, ne străduim
să arătăm bine, să mirosim frumos. Nu merită oare să
avem grijă ca sufletul nostru să fie curat şi „parfumat"
atunci când intrăm într-o relaţie ce trebuie să ţină
toată viaţa?
Conceptele de virginitate şi castitate se aplică şi la
bărbaţi, şi la femei, deşi în această problemă există,
indiscutabil, un anumit şovinism masculin. Dacă vrei să
împărţi fericirea cu celălalt, dacă vrei ca această
fericire să fie deplină, intră în această relaţie curat,
fiindcă altfel nu va mai fi deplinătate, ceva va fi stricat.
Există şi situaţii când perechea intră în relaţii
trupeşti înainte de căsătorie, după care aceste relaţii
se transformă într-o căsnicie normală. Unii încearcă să
tragă de aici concluzia că aşa e normal. Eu consider că
într-un asemenea caz pur şi simplu ajută Dumnezeu,
întrucât perechea aceea anume poate că n-ar fi ajuns
altfel la căsnicie.
După părerea mea, foarte mulţi tineri chiar ar vrea,
în principiu, să aibă o familie cu adevărat bună, dar au
133
în faţa ochilor experienţa propriilor părinţi. Avem
foarte multe familii divorţate, foarte mulţi oameni
recăsătoriţi, unii chiar de două ori, multe mame
singure. Viaţa mutilată a părinţilor îi sperie pe copii, şi
aceştia caută mijloace pentru a nu repeta trista lor
experienţă. In acest scop, ei au inventat o schemă.
Schema e următoarea: „încercăm, şi dacă ne iese totul,
dacă se dovedeşte că ne iubim cu adevărat, că ne
potrivim, atunci mergem deja la Starea civilă sau chiar
ne cununăm, şi în continuare vom trăi ani mulţi şi
fericiţi, şi vom muri în aceeaşi zi."
Defectul acestei scheme constă în aceea că atunci
când oamenii încep să trăiască împreună relaţia lor
cere chiar mai multă încredere reciprocă decât relaţiile
dintre părinţi şi copiii lor mici. Toată lumea ştie cât de
strâns este atât fizic, cât şi moral contactul dintre
părinţi şi copiii lor, pe care aceştia trebuie să-i
îngrijească, să-i spele, să le urmărească fiecare suspin
şi fiecare ţipăt - iar relaţia din căsnicie este şi mai
serioasă, în toate sensurile, fie şi pentru singurul fapt
că din această relaţie iau naştere copii. Acesta este,
într-adevăr, un moment extrem de serios, în legătură
cu care se produc o mulţime de tragedii cumplite.
134
Ca atare, din punctul meu de vedere, dacă v-aţi
dăruit altui om (nu are importanţă dacă este femeie
sau bărbat, pentru că în dragoste amândoi se sacrifică,
amândoi se dăruiesc unul celuilalt, este un act
reciproc), considerând că acum doar faceţi o încercare,
iar viaţa adevărată va începe mai târziu, vă înşelaţi
profund. Aceasta este deja căsnicie, aţi devenit deja, în
fapt, soţ şi soţie - şi lucrul cel mai neplăcut este că n-aţi
vrut să vă spuneţi unul altuia acest lucru, că v-aţi
speriat unul de celălalt chiar de la început. Vă bănuiţi
din start pe voi înşivă şi pe omul drag de faptul că nu
sunteţi capabili să vă petreceţi viaţa împreună. Aţi de-
venit soţ şi soţie cu toate că nu sunteţi deloc gata
pentru asta şi nu v-aţi dat seama ce aţi făcut.
Trebuie înţeles că dragostea este un lucru prea
important ca să-l privim pragmatic şi trebuie să ne
pregătim sufleteşte pentru faptul că relaţiile acestea
nu sunt niciodată simple, dar dacă tu te vei strădui cu
adevărat să armonizezi relaţia, dacă vei privi această
sarcină în mod serios, vei avea parte de fericire. Dacă
nu-ţi vei da seama ce se petrece, poate că vei avea
sentimente puternice, dar în cele din urmă aceste
sentimente vor trece şi vei rămâne cu pustietatea.
Acesta este un lucru groaznic.
135
La prima tinereţe, în momentul primei îndrăgostiri,
pe oameni îi stăpânesc sentimentele şi li se pare că
fericirea constă tocmai în această furtună emoţională.
Nu este adevărat. Fericirea adevărată vine ca un
rezultat al acestor trăiri, al fidelităţii, al depăşirii în
comun a piedicilor, al efortului comun de a iubi. O
asemenea dragoste este semnificativ mai profundă,
mai temeinică, ea înseamnă cu mult mai mult decât
această furtună emoţională. Dragostea este şi efort, şi
responsabilitate a unuia pentru celălalt, este încercare
de a te schimba în bine împreună cu omul tău iubit,
este permanentă descoperire reciprocă, cunoaştere
reciprocă.
Cel mai înfricoşător lucru este că majoritatea
oamenilor care intră în aceste relaţii uşuratice nu sunt
în stare să depăşească nici măcar prima criză care
apare - iar crizele sunt nu numai inevitabile, ci şi
indispensabile. Dacă, de pildă, am o problemă cu copiii
mei, caut un mijloc de a rezolva situaţia, şi în final se
dovedeşte că între mine şi copii este o dragoste şi mai
mare decât credeam. Depăşirea situaţiei dificile,
rezolvarea acestui rebus educaţional, duce la o mai
mare deplinătate a vieţii, la o mai mare fericire, la
conştientizarea faptului că l-am înţeles pe omul pe ca-
136
re îl iubesc. Ei bine, tocmai în faţa acestei sarcini
oamenii „spun pasw şi asta vor să evite în viaţă.
Există o concepţie potrivit căreia relaţiile „libere"
reprezintă o posibilitate de a afla mai multe despre
viaţă şi despre oameni. Ce prostie! Dacă vreţi să aflaţi
mai multe despre oameni, trăiţi o viaţă cu un singur
om, şi atunci o să aflaţi!
137
îmi aduc aminte de un scriitor amator care mi-a

adus să citesc povestirile sale - o proză aşa,
semiautobiografică. Din ele se vedea că avusese multe
prietene - şi citind am fost şocat de faptul că autorul le
percepea în mod absolut identic, nu reuşea să
cunoască individualitatea fiecăreia. El străbătea doar
prima parte a căii, şi toate femeile acelea rămâneau
pentru el o carte închisă, în ochii lui toate erau la fel.
M-am gândit atunci că aceasta nu este o cale de cu-
noaştere a oamenilor, fiindcă această cale nu ţine
decât până la prima piedică - or, depăşirea piedicii îl
obligă pe om să devină mai profund, ea este necesară
pentru dezvoltarea lui. Aici e ca în orice autodepăşire:
dacă te autode-păşeşti în sport, după un timp înoţi ori
sari mult mai bine, şi pe deasupra apare sentimentul
încrederii că poţi să faci un anumit lucru. Dacă te
autodepăşeşti şi înveţi să citeşti cărţi, după un timp ţi
se deschide o lume întreagă; dacă înveţi o limbă
străină, după un timp începi să pricepi despre ce
vorbesc oameni pe care nu-i înţelegeai mai înainte. La
fel se întâmplă şi cu dragostea, şi asta este o
descoperire uimitoare.
Majoritatea oamenilor, dacă gândesc stereotip,
pierd posibilitatea aceasta, schimbând-o pe o
satisfacţie fiziologică de scurtă durată. Mulţi n-o

trăiesc nici măcar pe aceasta, ci doar se străduie să le
arate celorlalţi că o astfel de viaţă le e pe plac. Când
luaţi hotărâri atât de importante pentru viaţa voastră,
să vă gândiţi nu numai la ce vreţi în momentul
respectiv, ci şi la lucrurile pentru care veţi trăi toată
viaţa.
Experienţa păstrării curăţiei este experienţa cea
mai de preţ
BORIS KORCEVNIKOV, TELEJURNALIST, ACTOR

C
V credeţi, ce sens are sa ne păstrăm virginitatea
pană la căsătorie?
- Nici un sens, dacă este vorba doar de o
îndeplinire tehnică a „Legii". Există însă şi inima, şi eu
sunt absolut convins că dacă cineva ne-ar fi învăţat la
vremea potrivită să o ascultăm cu foarte multă
atenţie, să intrăm în acel adânc al nostru unde
Dumnezeu stă de vorbă cu noi, nu ne-am mai pune
întrebarea: „Ce sens are...?"
Probabil că milioane, miliarde de oameni au auzit
această şoaptă dumnezeiască atunci când căutau să-şi
piardă virginitatea înainte de căsătorie ori şi-o
pierdeau... Dar câţi au avut destulă putere ca s-o
asculte, să creadă că prin ea le vorbeşte chiar
Dumnezeu?
Pentru a înţelege ce sens are să ne păstrăm virgini
până la căsătorie trebuie să înţelegem ce e căsătoria,
fiindcă, după părerea mea, în căsătorie se săvârşeşte
lucrul cel mai important din viaţă: doi oameni se
140
jertfesc unul celuilalt. Din secunda aceea ei trăiesc
numai unul prin celălalt, încetând să mai trăiască
pentru sine. Toate celelalte lucruri care se întâmplă în
căsnicie - de exemplu, copiii - sunt
141
numai rezultate ale căsătoriei, nu scop ultim al ei,

fiindcă scopul ultim este ca acum, uitând de noi înşine,
să cunoaştem împreună Dragostea, să-L cunoaştem
împreună pe Dumnezeu. Aşa mi se pare mie.
Ştiţi, am auzit cândva vorba aceasta: în iad toţi
intră singuri, pe când în Rai - neapărat în pereche. Pare
o vorbă de duh, dar este ceva foarte nimerit în ea.
Raiul vine pe pământ atunci când nu mai eşti în tine tu
însuţi, când nu mai eşti întors spre tine însuţi, când nu
mai e în tine egoism - iar asta are loc doar în căsătorie.
Sau în monahism. Probabil că o a treia cale nu există.
Ei bine, când descoperi acest sens al căsătoriei,
această menire a ei, vei începe să te păstrezi pentru
această taină, vei dori să rămâi curat, feciorelnic, şi să
te încredinţezi unui singur om, pentru toată viaţa, ca
acesta să te ducă Ia Dumnezeu. In mâinile sale. Iar tu îl
vei duce pe el. Apropo, acesta este un test foarte exact
al relaţiei: unde te duce el (ea)? La Dumnezeu sau la
sine? Nu cumva te sufocă cu dragostea sa?
De fapt, totul este simplu pentru omul care-L
cunoaşte pe Dumnezeu. Acesta îşi dă deja seama, mai
mult sau mai puţin precis, ce poate face cu sufletul lui
un cuvânt sau o vorbă, dacă-l apropie de Dumnezeu,
de fericirea acestei Dragoste, sau îl îndepărtează de El.
142
Şi un asemenea om ştie cu inima - bineînţeles, din

experienţă - că păzirea fecioriei apropie de Dumnezeu.
Acum este la modă concubinajul. Eu am crezut
dintot-deauna, şi acum sunt convins, că femeia vrea,
totuşi, să aibă un bărbat alături. Or, în concubinaj nu
există bărbatul, întrucât lucrul care-l deosebeşte
fundamental pe bărbat de femeie este capacitatea de
a-şi asuma răspunderea - iar în concubinaj răspundere
nu există, pe când în cununie şi căsnicie tocmai
răspunderea este sensul, fiindcă încep deja să răspund
înaintea lui Dumnezeu pentru celălalt, îi dăruiesc
viata mea. In toate celelalte forme de relaţie între
bărbat si
> » »
femeie are loc o devorare reciprocă lentă sau
rapidă, în care nimeni nu se leapădă de sine însuşi şi
de egoismul său.
Căsătoria este un pas de enormă Dragoste, de
dorinţă de a nu te afirma pe tine în celălalt, ci de a-l
afirma pe el, pe omul iubit, în tine. A nu intra în relaţii
trupeşti înainte de căsătorie este, poate, şi un mic test:
dacă eşti cu adevărat pregătit să-ţi dai chiar viaţa
pentru celălalt, oare nu poţi să rabzi o vreme ?
143
Şi încă ceva... Dacă toţi ar înţelege asta la timp... Eu

însumi am experienţa apropierii trupeşti înainte de
căsătorie, şi acest lucru nu mai poate fi schimbat.
Femeile pe care le-am iubit - aşa, în mod prostesc,
egoist - au cunoscut, la rândul lor, această apropiere şi
înainte de mine... Şi poate că cea de care mă voi
îndrăgosti cu o dragoste adevărată, jertfelnică, dacă
voi fi în stare, va fi cunoscut în trecut o asemenea
apropiere... Şi atunci, ce e de făcut? Nimic. Este
suficient că amândoi privim la fel lucrurile, că amândoi
credem că ne-am unit nu printr-o dragoste pătimaşă,
meschină, antropofagă, că ne-am unit nu pentru a ne
privi unul pe altul la nesfârşit, ascunzând lumea unul
de celălalt, ci, după cum spune Mitropolitul Antonie al
Surojului, „pentru a privi împreună în aceeaşi direc-
ţie". Şi sunt convins că atunci prima noapte de nuntă
va fi o noapte a doi oameni feciorelnici.
- Unii cred că trebuie să capete experienţă înainte
de a se căsători. Cum poate fi dobândită această
experienţă dacă ne păstrăm virginitatea?
144
- Dar experienţa păstrării virginităţii nu este, oare,

o experienţă? Este, şi încă ce experienţă! Şi despre
relaţia dintre bărbat şi femeie ea poate lămuri mult
mai mult decât experienţa a tot felul de apropieri
trupeşti. Lumea din jur devine mai largă în măsura în
care omul ştie să se adâncească în sine însuşi. De
multe ori am verificat acest adevăr în practică.
De unde ştie un stareţ care n-a trăit alunecarea
noastră deşartă prin viaţă, citirea ziarelor, agitaţia
noastră frenetică, de unde ştie el mai multe decât noi
despre noi înşine şi despre toată lumea din jur?
Aşa şi aici: păstrarea virginităţii e o manifestare
exterioară a faptului că ne-am dăruit lui Dumnezeu -
iar El ne va lămuri atâtea lucruri câte nu ne poate
lămuri nici o experienţă de viaţă.
Nu vă grăbiţi să daţi frâu liber sentimentelor
înainte de momentul potrivit
T^V e ce credeţi că trebuie să ne păstrăm

virginitatea JL^Jpână la căsătorie? Nu trebuie mai întâi
să trăim împreună, să ne cunoaştem mai îndeaproape
unul pe celălalt, să ne dăm seama dacă ne potrivim sau
nu?
- Această părere contemporană potrivit căreia fără
apropiere fizică nu este posibilă cunoaşterea reciprocă
este un mit, o eroare. Modul ideal de cunoaştere
reciprocă este a te întâlni o vreme - o jumătate de an,
un an - păstrând cuvenita distanţă. In acest răstimp cei
doi se pot cunoaşte şi înţelege la nivel psihologic -
fiindcă şi problemele sexuale, în majoritatea lor, apar
apoi în familie tocmai din pricina problemelor la nivel
psihologic. Imediat ce începe să sufere înţelegerea la
nivel psihologic dintre soţi, relaţia se strică şi în planul
apropierii fizice.
146
Iată un exemplu. Un cuplu era căsătorit de opt ani.
Nu aveau copii. La început au avut relaţii excepţional
de bune tocmai la nivelul apropierii fizice. Li se părea
că se înţeleg, dar la un moment dat au început
probleme cu caracter secundar: el avea dificultăţi la
locul de muncă, ea avea problemele ei, şi au început
să-şi facă reproşuri. S-a dovedit
147
subit că nu aveau o relaţie apropiată la nivelul

dialogului, nu exista între ei o înţelegere autentică.
Soţia a început să se supere, să se închidă în sine, şi
bineînţeles că toată atracţia fiziologică dintre ei a
început să se estompeze. Şi gata! Ea a hotărât să îl
părăsească.
Iată, deci, originea divorţurilor. Oamenii greşesc
foarte, foarte mult punând pe primul plan
compatibilitatea sexuală. Suntem mult mai profunzi
decât vrem să credem despre noi înşine.
Compatibilitatea fiziologică nu e decât un strat al
relaţiilor conjugale. Există multe alte niveluri: nivelul
simpatiei, nivelul respectului, nivelul înţelegerii,
nivelul dragostei. Nivelul Dragostei adevărate.
Dar dacă oamenii au intenţii serioase, ce
importanţă are „înainte"sau „după"?
Da, în ziua de azi mulţi spun: „Ce importanţă are"
-dar apoi, după ce cuplul se căsătoreşte, pe fondul
anumitor neplăceri care însoţesc de obicei viaţa
conjugală lucrul acesta, care a rămas undeva în
memorie, începe să provoace ranchiună, ranchiuna se
acumulează - şi unde-i aţa mai subţire, acolo se şi
rupe...
148
Dar virginitatea devine uneori cauză a unui

complex de inferioritate.
Da, am întâlnit fete care s-au păzit până la 30 de
ani, ca la un moment dat să se ciocnească de o parte a
propriului „eu" care începea să le preseze cu tot felul
de argumente: „Dar la ce bun?" „Poate ar trebui să faci
un copil", „Poate că n-o să mai găseşti pe nimeni,
niciodată!" Cunosc însă şi o femeie care şi-a păstrat
fecioria până la 40 de ani şi a găsit în cele din urmă un
om!
Şi el a apreciat?
A apreciat, bineînţeles! Pur şi simplu nu trebuie să
te laşi prins în capcana lui „dar dacă?"
în ce măsură apropierea fizică poatefi permisă
înaintea căsătoriei? Cum să învăţăm să ne apropiem
duhovniceşte?
Principalul sunt bunele intenţii. Vreau să spun,
gândul că nu trebuie să transformi intenţiile bune în
fapte rele va fi un factor de reţinere. Există conceptul
de limită: trebuie să trasăm aceste limite, străduindu-
ne să rămânem în cadrul decenţei. Ţineţi minte, era un
joc: cineva, legat la ochi, trebuia să găsească un lucru
ascuns. Pe măsura apropierii de el, i se spunea: „rece",
„cald", „fierbinte". Atingerile între îndrăgostiţi sunt
149
„cald", dar săruturile pot aprinde focul patimii. Ei bine,

tocmai aici vor fi de ajutor „stegule-ţele" care
delimitează în minte norma contactului.
„Ne iubim, de ce să punem între noi oprelişti?"
spun de obicei tinerii, şi se cufundă până peste cap în
oceanul dragostei - însă, iertaţi-mă, unde e
prevederea? Un om normal se gândeşte bine înainte
de a se cufunda în stihia aceasta, şi nu se va hazarda
dincolo de „geamandură". Limitele îndeplinesc o
funcţie de apărare. De cine şi de ce ne apărăm? De noi
înşine. De propria neînfrânare; în ultimă instanţă, de
rău - căci dacă intenţiile noastre sunt bune, iar
castitatea în relaţiile prenupţiale este un lucru bun,
potrivit e să alegem în favoarea binelui şi să urmăm
acest principiu.
Străduiţi-vă să nu vă daţi frâu liber sentimentelor
înainte de momentul când va apărea posibilitatea de a
vă cunoaşte unul pe celălalt profund, aşa cum aţi
meritat, în căsătorie.
Mi se pare că următoarea parabolă se aplică şi la
problema noastră. Un oarecare negustor şi-a trimis fiul
la cel mai mare înţelept ca să afle secretul fericirii.
Tânărul a mers 40 de zile prin pustie, şi în cele din
urmă a văzut pe un vârf de munte un preafrumos
150
castel. Tocmai acolo trăia înţeleptul. împotriva tuturor

aşteptărilor, castelul nu semăna deloc cu locuinţa
retrasă a unui drept; era plin de lume, iar în mijlocul
sălii de primire era întinsă o masă cu tot felul de
delicatese.
înţeleptul mergea de la un oaspete la altul fără să
se grăbească, şi tânărul a trebuit să-şi aştepte rândul
vreme de două ceasuri. în cele din urmă, înţeleptul a
ajuns să-i asculte păsul, dar i-a spus că nu are timp, că
n-are decât să se plimbe prin castel şi să se întoarcă
după două ceasuri. „A, şi încă o rugăminte, a spus el,
întinzându-i tânărului o linguriţă de ceai cu două
picături de ulei: ia cu tine linguriţa asta şi ai grijă să nu
verşi ulei atunci când te vei plimba prin castel, prin
săli, pe scări, pe coridoare."
Fără să-şi dezlipească ochii de pe linguriţă, tânărul
a început să suie şi să coboare scările din castel, iar
după două ceasuri s-a înfăţişat înţeleptului. „Ei, ţi-au
plăcut, a întrebat înţeleptul, covoarele persane din
săli, copacii şi florile din grădină, cărţile vechi din
bibliotecă?"
Ruşinat, tânărul a recunoscut că nu văzuse nimic,
fiindcă toată atenţia lui era îndreptată spre picăturile
de ulei. „Du-te înapoi şi priveşte toate minunăţiile din
151
casa mea." Cu linguriţa în mâini, tânărul a străbătut

sălile, coridoarele, scările... De această dată a privit cu
luare-amin-te florile din grădină, tablourile, statuile...
întorcându-se, a înşirat toate cele văzute. „Dar unde
sunt picăturile de ulei?" a întrebat înţeleptul. Tânărul a
văzut că linguriţa e goală... „îţi dau un singur sfat, a zis
înţeleptul: secretul fericirii stă în a vedea toate
minunăţiile lumii şi a nu uita niciodată de cele două
picături jdjn linguriţa ta."
152
Dar ce să facă cei care şi-au pierdut nevinovăţia şi

au ajuns numai post factum la înţelegerea iubirii
adevărate? Aceştia au şansa de a construi, în pofida
greşelilor din trecut, o relaţie armonioasă şi fericită?
Dacă omul a trăit o parte din viaţa sa aşa, încurcân-
du-se, greşind, asta nu înseamnă că nu mai este bun
de nimic. Faptul că a înţeles înseamnă deja mult.
Următorul pas este să se schimbe - şi atunci când omul
începe să facă asta, se schimbă viaţa lui!
întrucât experienţa mea profesională cuprinde un
bogat asortiment de istorii din viaţă, pot să vă spun că
am întâlnit o mulţime de oameni care au greşit, dar
apoi au înţeles totul, şi s-au găsit unul pe celălalt chiar
la aproape 50 de ani, s-au cununat şi au trăit o viaţă
familială adevărată, în dragoste autentică.
Ca atare, trebuie să ne pregătim, să aşteptăm şi să
căutăm, să reflectăm la cauzele pentru care nu
întâlnim omul de care avem nevoie. Aceste cauze se
pot ascunde în foarte multe lucruri: şi în problemele
din propria familie, şi în insuficienta cunoaştere a
psihologiei sexului opus, şi în atitudinea consumistă
faţă de celălalt, şi în imaturitate, şi în incapacitatea de
a te dărui şi de a avea grijă de celălalt...
Mit:
„Incompatibilitatea sexuala9
O e spune că după ce te căsătoreşti te poţi trezi că

eşti LJ „incompatibil" cu celălalt, ceea ce poate deveni
cauză a destrămării familiei, şi că de aceea trebuie
neapărat să verifici din timp „compatibilitatea"
- Dacă te îndrăgosteşti, dacă omul îţi place,
bineînţeles că o să vrei să intri cu el în relaţii mai
apropiate, intime. De care incompatibilitate poate fi
aici vorba? Poate că spun un lucru care va şoca, dar
toate femeile sunt la fel. Eu am avut legături înainte de
căsătorie, dar nu pot spune că a fost ceva principial
nou în ele. Trebuie să existe dragoste, atracţie sexuală,
iar armonia sexuală o să vină în urma lor, fiindcă oa-
menii se adaptează unul la celălalt.
„Incompatibilitatea" este, indiscutabil, un mit.
(Alexeijarov, psiholog, muzician)
E
xpresia „incompatibilitate sexuală" ascunde ade-
seori contradicţii mai profunde sau lipsa dorinţei de a
ajunge la un compromis. Statistic vorbind, oamenii
hipersexuali nu sunt chiar atât de mulţi - şi apoi,
154
cuvintele „moderaţie" „respect" faţă de sentimentele
soţului (soţiei) au fost cumva date uitării definitiv?
Am cunoscut o femeie pentru care o zi fără
apropiere sexuală era o catastrofa. Aceasta şi-a
pierdut soţul şi a rămas singură în floarea vârstei. Era
un om cu principii morale înalte, aşa că îşi sublima
toată energia în muncă. Ii era
155
greu? Fără îndoială - dar cine a zis că cel mai bun

sfetnic este comoditatea?
Şi apoi, oare soţii au caractere, interese, profesii
absolut compatibile? întotdeauna este nevoie de o
anumită „călcare pe inimă" de dragul binelui comun. Şi
atunci, de ce să nu examinăm şi relaţiile sexuale în
aceeaşi cheie?
Ultimul factor: eu şi soţia mea am fost virgini până
la căsătorie, nu avem cu ce (sau cu cine) să facem
comparaţii în ce priveşte relaţiile noastre intime - or, în
caz contrar comparaţiile şi concluziile ar fi fost
inevitabile... (Chirii Tanţârev, manager)
N
u trebuie să confundăm cauza cu efectul. Dra-
gostea autentică dă naştere unor relaţii sexuale
armonioase. Soţii care se iubesc pot şi trebuie să
ajungă practic întotdeauna (în absenţa anumitor boli şi
în prezenţa cunoştinţelor corespunzătoare) la armonie
în pat.
Mai mult decât atât, doar simţămintele reciproce
pot face ca satisfacţia reciprocă în relaţiile sexuale să
dureze ani îndelungaţi. Dragostea nu este urmarea, ci
cauza (condiţia principală a) satisfacţiei intime:
motorul acesteia este dorinţa de a dărui, nu cea de a
156
primi. Şi, viceversa, „dragostea" născută din sexul

feeric este cel mai des o himeră de scurtă durată - una
din principalele cauze ale destrămării familiilor unde
soţii nu au învăţat să îşi dăruiască unul celuilalt
satisfacţie sexuală.
Pe de altă parte, armonia intimă hrăneşte
dragostea: cel ce nu înţelege asta poate să piardă
totul. Goana după orgasm în afara căsătoriei, fără
sentimente profunde, dă naştere parazitismului
sexual, când partenerii vor numai să primească
plăcere.
157
A dărui, nu a primi, iată lozinca principală a

dragostei!
Se poate discuta mult timp despre mărimea forţei
sexuale pe care i-a dat-o Dumnezeu fiecăruia. într-
adevăr, constituţia sexuală a omului poate fi slabă,
poate fi medie, poate fi puternică. Mai simplu spus,
dacă necesităţile şi posibilităţile soţilor nu coincid,
numai dragostea îi poate ajuta să ajungă la un
compromis raţional. (Vladimir Frid-man, sexolog)
CUM SĂ NE PREGĂTIM PENTRU A ÎNTÂLNI

DRAGOSTEA
P
robabil, toţi oamenii care nu iubesc încă vor să se
îndrăgostească, însă nu toţi ştiu ce trebuie să facă în
acest scop. Adeseori facem confuzie între căutarea
dragostei şi căutarea omului obiect al dragostei, şi
credem că nu am găsit fiindcă am căutat în mod greşit.
La unii, mai ales când ajung la o anumită vârstă,
căutarea omului potrivit se transformă într-o obsesie -
şi cu cât această năzuinţă devine mai încrâncenată, cu
atât scad şansele de îndrăgostire.
Problema este că uităm o lege importantă a vieţii:
NIMIC NU E ÎNTÂMPLĂTOR. Această neştiinţă, în
combinaţie cu lenea şi cu alte vicii, reprezintă cauza
pentru care oamenii visează să dobândească felurite
bunătăţi ale vieţii fără nici un temei şi fără efort. Ei
cred în noroc şi în ghinion. Ei cred că omul fericit este
fericit deoarece a avut noroc, iar ei înşişi nu sunt atât
de fericiţi, fiindcă au avut mai puţin noroc.
Această rătăcire priveşte îndeosebi tema dragostei,
fiindcă, într-adevăr, începutul dragostei - îndrăgostirea
-vine la noi fără să depunem eforturi vizibile. De aici
apare iluzia că dragostea nu este deloc legată de
159
voinţa noastră, întrucât nu poţi să te îndrăgosteşti

fiindcă aşa vrei.
160
Da, nu te poţi îndrăgosti fiindcă aşa vrei, dar poţi să

pregăteşti în sufletul tău terenul propice venirii
dragostei şi poţi cultiva mlădiţa îndrăgostirii, udând-o,
hrănind-o şi ocrotind-o, în aşa fel încât ea să crească şi
să devină dragoste adevărată. La fel ca în orice altă
privinţă, şi în dragoste principalul depinde de noi.
Suntem fiinţe libere. Ni s-a dat tot ce ne trebuie ca prin
propriile eforturi, prin propria voinţă, să primim
această fericire a dragostei reciproce.
Potrivit legii acesteia, primim un lucru sau altul - in-
clusiv dragostea - tocmai atunci când suntem pregătiţi
pentru el. Dacă dragostea încă nu a venit la noi
înseamnă că nu suntem pregătiţi pentru ea.
Judecaţi singuri: dacă nu suntem pregătiţi pentru
dragoste, dar în loc să ne pregătim, căutăm omul
potrivit, pot căutările acestea să ne apropie de
dragoste fie şi cu un singur milimetru? Bineînţeles că
nu - iar atunci când căutăm omul potrivit apropiindu-
ne fizic de fiecare „candidat", nu numai că nu ne
apropiem de dragoste, ci ne depărtăm de ea cu paşi de
şapte poşte. De ce? Despre asta am vorbit în capitolul
despre virginitate.
Calea corectă este întotdeauna calea de mijloc,
evitarea extremelor. In ce priveşte comunicarea, nu
161
trebuie să ne închidem în noi, evitând orice relaţie şi

comunicare, dar este categoric nepotrivit să „facem
cunoştinţă" prea îndeaproape.
Pe lângă măsura în care comunicăm există însă şi
momente mai importante ale pregătirii sufletului
pentru a iubi. Dintre acestea face parte şi depăşirea
tendinţei spre dependenţă, despre care am vorbit mai
sus, şi năzuinţa de a iubi, nu de a fi iubit, şi năzuinţa de
a clădi o familie trainică, de a avea copii, şi păzirea
propriei curaţii, şi alte momente despre care vor vorbi
autorii noştri în acest capitol.
162
Istorii din viata

j
„Aflarea celor pierduţi"

In anul 1997 am venit, jună cu mari ambiţii, dintr-
un orăşel de provincie ca să cuceresc capitala. Mi se
părea că imediat ce piciorul meu se va coborî din
vagon pe Pământul Făgăduinţei o să cânte fanfara şi
toţi o să cadă la pământ de fericire că mă văd...
A ieşit însă cu totul altfel. Prietenul tatei n-a venit
să mă ia de la gară cu toate boccelele, cu pernele şi cu
păturile mamei şi am rămas să stau stingheră în gară
cu toate catrafusele - însă eram o fată atât de veselă,
de optimistă şi de energică, încât această primă
întâlnire cu Moscova nu m-a speriat şi nu m-a indispus
câtuşi de puţin. M-am apucat imediat de rezolvarea
problemei date, şi după o oră eram deja în
apartamentul unor cunoscuţi, unde trebuia să locuiesc.
Pe atunci intrasem deja la facultate. Părinţii nu mi-
au dat voie să locuiesc la cămin, temându-se că fiica lor
va fi coruptă şi nenorocită de toate chefurile şi
dezmăţurile din cămin şi că nu-i va mai arde de
învăţătură, iar ca să locuiesc separat nu aveam destui

bani.
Părinţii mei sunt oameni de aur. Toată viaţa au
muncit, amândoi sunt profesionişti de înaltă clasă în
meseria lor, însă au lucrat toată viaţa cu mâinile, n-au
avut posibilitatea să facă o facultate; s-au străduit din
răsputeri ca măcar copiii lor să înveţe şi să ajungă
cineva. De aceea, trăgeau de dimineaţa până seara,
când se întorceau de la serviciu nici măcar nu mai
puteau să vorbească, atât de obosiţi erau - şi asta
numai şi numai ca să-şi crească copiii.
Eu şi fratele meu vedeam asta. Am fi vrut să ne
îmbrăcăm după ultima modă, să ne lăudăm faţă de
prieteni cu călătoriile făcute, cu cadourile primite, însă
părinţii n-au avut posibilitatea să ne ofere toate aceste
lucruri. Lucruri ni se cumpărau doar când era nevoie
neapărată, iar să-i batem la cap pe părinţi ori să facem
crize de isterie ne era ruşine, fiindcă vedeam cât de
greu câştigă pâinea cea de toate zilele şi enorma lor
dorinţă de a face totul ca noi să avem un viitor fericit.
Încă de pe atunci am luat hotărârea neclintită: „Voi
învăţa la Moscova! Neapărat la facultate!" şi am mers
către acest scop: învăţam bine, aveam numai note
mari, deşi nu eram „tocilară", mă şi distram, cu toate
că eram îngrădită şi părinţii urmăreau cu stricteţe ca la

ora nouă seara să fiu acasă. Acum mă amuz când îmi
amintesc că prima dată m-am întors la trei dimineaţa
acasă dintr-un club de noapte când aveam 25 de ani -
venisem de la Moscova! însă atunci era de domeniul
fantasticului să mă lase fie şi numai până la 11
noaptea...
Aşadar, visul meu s-a împlinit: am intrat la
facultate şi am început să locuiesc la Moscova. Trebuie
spus că eram o fată arătoasă, în orăşelul meu eram
înconjurată de atenţia masculină şi, bineînţeles, mă
gândeam că la Moscova, fără îndoială, şi cavalerii sunt
mai de Doamne-ajută, şi viaţa este mai veselă, şi că o
să pun mâna imediat pe cel mai frumos şi bogat dintre
tinerii burlaci - însă visul meu întârzia să se
împlinească... Locuiam cu o băbuţă (rudă a unor pri-
eteni), la care închiriasem un colţişor. Din acel moment
a şi început viaţa mea adultă departe de mama bună,
care te mângâie şi te hrăneşte. Au început scandaluri
permanente cu băbuţa: ba că i-am luat mărul, ba că nu
gătesc pe ochiul de aragaz care trebuie şi aşa mai
departe.
Trebuia să tac şi să strâng din dinţi. Altă ieşire nu
aveam. Părinţii îmi trimiteau 500 de ruble pe lună1.
Programul cursurilor era foarte strict, nu aveam nici o

posibilitate să lucrez, iar să mă las de şcoală ca să
muncesc nu mă aranja, deoarece înţelegeam că fără
studii superioare nu o să-mi ating scopul, şi pe
deasupra cum să-i dezamăgesc pe părinţi, care se
mândreau atât de tare că fiica lor învaţă la
Universitatea din Moscova, la secţia fără plată?
10 sumă modică, în condiţiile în care Moscova este
unul dintre oraşele cele mai costisitoare din lume [n.
tr.).
Intre timp, cavalerii nu se grăbeau să mi se arunce
la picioare. Vorbeam în grai de provincie, mă
distingeam prin aspectul meu exterior de provincială...
iar bani să mă îmbrac bine nu aveam. A început prima
depresie, simţeam că înnebunesc, nimic nu era aşa
cum îmi închipuisem eu. La un moment dat, o colegă
mi-a făcut cunoştinţă cu prietenii ei, dintre care unuia
i-a plăcut mult de mine. Am început să ne întâlnim: el
mă iubea, eu îi dădeam voie să mă iubească. Pe atunci
eram încă virgină... Băiatul era de familie bună,
simpatic, obişnuit, mai în vârstă decât mine; şi el era
pe atunci student într-un an de studiu superior şi
locuia cu părinţii săi. Aveam oarecare sentimente faţă
de el, însă nu-l iubeam şi chiar îmi era cumva ruşine cu
el, considerând că merit ceva mult mai bun - dar cel

puţin apăruse în viaţa mea o distracţie: ne sunam, ne
întâlneam, nu mai eram singură. După o jumătate de
an a devenit primul meu bărbat. Mă cerea în căsătorie,
părinţii lui mă adorau - dar eu înţelegeam că nu este
ceea ce-mi trebuie mie. Mă plictiseam cu el. Era ca
plastilina în mâinile mele, făceam ce voiam cu el.
Ne-am mai întâlnit încă o jumătate de an; am
început să-l înşel, sfera relaţiilor mele s-a lărgit. M-am
împrietenit cu nişte manechine din agenţia, faimoasă
pe atunci, Red Stars. Am început să devin
«capitalistă»; treptat, şi accentul de provincie a
devenit mai puţin evident, am început să mă şi îmbrac
mai pe fasonul moscovit. Din banii economisiţi
cumpăram haine noi la Lujniki1, dar făceam ce făceam
şi nu eram mai prost îmbrăcată decât prietenele mele,
căci, slavă Domnului, am gust şi «miros» fin în ce
priveşte moda şi combinarea lucrurilor.
Aşadar, de băiatul acela m-am despărţit - oricum
nu aveam cine ştie ce dragoste de el, şi pe deasupra
începuse să-şi revendice drepturi asupra mea... Pe
atunci, viaţa mea de capitală era deja în curs de
aranjare. Vârtejul distracţiilor mă absorbise cu totul:
discoteci, cluburi, baruri... îmi aşteptam prinţul
fermecat călare pe un cal alb, dar în privinţa asta nu-

mi ieşea nimic, nimeni nu intra în vorbă cu mine cu
intenţii serioase. În pofida vieţii mondene furtunoase,
învăţătura n-avea de suferit. Trăiam după principiul:
«chefurile nu sunt un motiv pentru a lăsa baltă car-
tea», şi dacă mă întorceam de la club la şase
dimineaţa, până la şapte şi jumătate învăţam,
dormeam o jumătate de oră şi mergeam deja la primul
curs.
1 Este vorba de un mare complex de magazine de
îmbrăcăminte în apropierea celebrului stadion
moscovit (n. tr.).
Am schimbat o băbuţă pe alta... şi acolo am închiri-
at un colţişor, însă eram singură, la fel ca înainte, adică
aveam cavaleri şi admiratori, mereu petreceam
undeva cu cineva. Prietenele manechine îmi făceau
cunoştinţă cu oameni bogaţi; credeam că asta e
fericirea, că uite acum se va îndrăgosti unul dintre ei
de mine, că ne vom întâlni, că mă va ajuta, însă toate
acestea erau «castele din Spania». Câteodată, unii
dintre cavaleri mă ajutau material; chiar aveam
nevoie, căci într-adevăr nu îmi ajungeau banii, însă nu
ceream niciodată.
Uite aşa, singurătatea era tovarăşul meu

nedespărţit, fiindcă reacţionam doar la cei bogaţi şi
frumoşi, şi părerea superbună pe care o aveam despre
mine însămi nu-mi permitea să mă cobor cu picioarele
pe pământ şi să mă uit la băieţii simpli - dar nu ştiu, ori
trecutul meu provincial se făcea simţit, ori bărbaţii
vedeau în mine o fată dintr-un oraş mărunt, care nu
vrea decât să se mărite cât mai repede cu un moscovit.
Mă rugam. Trebuie spus că părinţii mei sunt credin-
cioşi, dar în familie nimeni nu ţinea posturile, nimeni
nu ştia rugăciuni speciale, dar toţi aveau cruciuliţă la
gât şi pur şi simplu nădăjduiau totdeauna numai în
Dumnezeu. Dacă se rugau, se rugau cu cuvintele lor.
Viaţa personală nu mi se aranja deloc. Nimic nu-mi
ieşea: admiratori, relaţii frivole. Existau şi băieţi care
voiau să aibă o relaţie serioasă cu mine, dar eu nici
măcar nu-i luam în seamă ca admiratori, ci doar aşa, ca
prieteni... Erau oameni simpli, fără pretenţii: fie
studenţi, fie simpli manageri. Or, eu, după ce
simţisem, mulţumită prietenelor manechine, gustul
vieţii «de succes» - escapade în restaurante şi cluburi
scumpe, în maşini scumpe -, mă întorceam în colţul
închiriat la băbuţă, dar nu mai puteam să mă întâlnesc
cu un băiat «simplu». Iar bogaţii nu îmi propuneau mai
mult decât relaţii «de troc», şi nici asta nu-mi

convenea. Să mă culc pe bani ? NU!
Nu aveam în suflet pace şi tihnă. De-a lungul câtor-
va ani am cerut de la Maica Domnului să-mi dea
fericire în viaţa personală şi să-mi trimită omul meu -
dar totodată continuam să trăiesc aşa cum trăiam, deşi
la biserică mergeam regulat şi nădăjduiam şi credeam
în ajutorul lui Dumnezeu.
In ultimul an de facultate am făcut cunoştinţă, la zi-
ua de naştere a unei prietene, cu un bărbat. La început
nu am simţit nimic deosebit. El era plăcut, chiar foarte,
om de afaceri. Se purta nepretenţios. Petrecerea a
început la ora două după-amiaza, aşa încât am
petrecut împreună practic toată ziua. Am înţeles
imediat că mă place. Prietena mi-a zis că este burlac.
Mai mare decât mine cu 11 ani. Vorbea foarte frumos,
îmi făcea curte, aveam o mulţime de lucruri în comun;
în acea zi nu am stat de vorbă decât unul cu celălalt. La
sfârşitul serii m-am culcat cu el: ori eram ameţită de
vin, ori pur şi simplu mă atrăgea foarte tare, nu ştiu...
Asta a fost prima dată când mi-am permis o asemenea
libertate nemaiauzită, dar întrucât nu vedeam nici o
perspectivă cu el, am hotărât: «N-are decât să creadă
ce vrea.» Când m-a dus cu maşina acasă, mi-a cerut
numărul de telefon. Eu, izbucnind în râs, i-am zis că n-

am de gând să i-l dau - şi, sărutându-l în fugă, am
ţâşnit din maşină. Şi atunci a început totul...
Nu vreau să intru în amănunte. O fetişcană
oarecare îndrăznise să-l refuze pe omul căruia nimeni
nu-i refuza niciodată nimic! Bineînţeles, după câteva
luni m-a găsit. Mă jucam cu el ca pisica cu şoarecele;
faptul că asta îl scoate din minţi pe un bărbat în toată
firea şi îl face să vrea să mă cucerească îmi măgulea
vanitatea. El m-a prevenit că oricum o să fim
împreună, iar eu îi spuneam: «ha, ha» drept în faţă. S-
a dovedit că avea dreptate. Omul acesta mi-a dat
peste cap toată viaţa. După câteva luni am început să
trăim împreună. Eu m-am mutat la el. M-am îndră-
gostit atât de tare, că prezenţa lui era suficientă ca să
mă îmbete... Dragostea şi patima se amestecau...
Respiram şi trăiam doar prin el. Mi se părea că este
pur şi simplu imposibil să iubeşti aşa, şi am făcut cea
mai mare greşeală, cred, din viaţa mea: mi-am permis
să mă «topesc» în alt om. Am terminat toate legăturile
dinainte, am încetat să mai merg la cluburi, nu mai
ştiam decât drumul facultate-casă-facultate.
El era gelos pe mine - de altfel, şi eu eram geloasă
pe el. Vedeam că poate fără efort să seducă orice fată -
asemenea aură şi carismă avea. I-am picat cu tronc

tocmai fiindcă i-am rezistat. După aceea a venit iadul -
atunci când omul a înţeles că din berbec cornut şi
încăpăţânat m-am preschimbat în animăluţ alb şi
pufos şi că depind de el atât de mult în plan moral (de
altfel, şi material), că i-a venit rândul să se răzbune
pentru cele nouă luni cât îmi bătusem joc de el. Viaţa
mea s-a transformat în montagne-rousse: era ba pur şi
simplu superb, ba groaznic de-mi venea să mă spânzur
- însă nu-mi mai puteam închipui viața fără el...
După câţiva ani m-am transformat într-o
neurastenică pe fondul acestei dependenţe nebune;
am început să fiu cumplit de geloasă pe el, să îl
controlez, să-i verific telefonul mobil, poşta
electronică; au început scandalurile. Vedeam că nu fac
decât să stric totul, dar nu mă puteam opri. Nu
vorbeam unul cu celălalt zile în şir. Mă înjoseam, îl ru-
gam, îl implorasn să nu mă părăsească. El, regeşte, mă
ierta, după care pleca la prieteni, se întorcea de prin
cluburi la ora şapte dimineaţa, ba uneori nu se
întorcea deloc. Nu puteam să pun geană peste geană.
Gelozia, dragostea, ura mă mistuiau dinăuntru. La un
moment dat am simţit că îmi ies din minţi, că am
turbat; nu vorbeam decât despre el, am început să
plâng în fiecare zi până la isterie. Înţelegeam că mi-e

rău cu el, dar şi că fără el nu pot.
Mă temeam până şi să plec din Moscova, ca să nu-l
las necontrolat, deşi înţelegeam deja că începuse să
mă înşele... uneori, venind acasă, îmi dădeam seama
că în patul nostru fusese altă femeie. El mă asigura că
se culcase acolo un prieten cu o fată. Eu îl credeam...
sau pur şi simplu închideam ochii, amăgindu-mă
singură. Nimeni nu mă mai lovise atât de tare în
amorul propriu şi în mândrie. Toată viaţa fusesem
prinţesă şi numai eu aveam dreptul să înşel şi să iert,
pe când acum mi se pusese total zăbală. Omul acela m-
a învăţat să rostesc vorbe tandre şi să fiu blândă. El m-
a învăţat să iubesc. Aceasta a fost o adevărată şcoală a
vieţii. Ne-am despărţit - el m-a părăsit. Totul mergea în
această direcţie. Atunci m-am gândit: «Gata. Viaţa s-a
terminat.» Nu îmi închipuiam cum aş fi putut trăi cu
altcineva, şi nici nu aveam de gând să încerc.
Dimineaţa, deschizându-mi ochii plânşi în timpul
nopţii, înţelegeam: «Da... încă o zi... Interesant: el
doarme încă? Ce o fi mâncat? Cu ce s-o fi îmbrăcat?
Cine e alături de el?» Încă mă străduiam să trăiesc
alături de el în gând, însă mă rodea gelozia. Am rămas
fără urmă de tihnă, de somn şi de pace sufletească.
Numai cu gândul la el continuam să trăiesc, dar

totodată începusem să văd că puţin câte puţin mă
liniştesc... dacă nu ne-am fi despărţit probabil că într-
adevăr aş fi înnebunit. Eram la limită. De aceea, când
după două luni a apărut ca să se intereseze cum
supravieţuiesc fără dragul de el, şi la întrebarea:
«Poate ne combinăm iarăşi?» i-am răspuns: «Nu!» La
gelozie şi dragoste se adăugaseră ura şi ciuda pentru
faptul că mă silise să mă înjosesc şi mă transformase
într-un cu totul alt om. Din atitudinea pozitivă, din
veselia şi optimismul meu nu mai rămăsese nici urmă
după anii trăiţi cu el. Privirea îmi era stinsă. Totuşi,
continuam să ne vedem ca amanţi - prea gros era
«odgonul» anilor trăiţi împreună şi al sentimentelor
din trecut ca să se rupă dintr-o dată, dar să trăim
împreună nu mai puteam nici el, nici eu.
In paralel cu pasiunile mele, am terminat cu succes
facultatea, mi-am găsit de lucru, am început să câştig,
apoi s-a aprins în mine ambiţia, am vrut mai mult, m-
am mutat la alt serviciu, mai bine plătit. Am început să
mă descurc singură, mi-am închiriat un apartament
într-o zonă bună, am început să merg periodic la
odihnă în străinătate împreună cu prietenele mele.
Îndată ce m-am despărţit de fostul iubit, m-am
cufundat până peste cap în muncă şi într-o jumătate

de an am făcut în carieră un salt pe care alţii îl
aşteaptă cu anii într-o companie. După cât se vede,
Dumnezeu pur şi simplu m-a «comutat», îndreptân-
du-mi activitatea pe un alt făgaş...
Procesul «însănătoşirii» a fost îndelung, chinuitor
şi treptat. Am început alt roman. Acesta a ţinut un an;
mă pregăteam chiar să mă mărit, dar am înţeles că nu
era decât o încercare de a scăpa de «el». Linişte şi pace
în suflet tot nu aveam.
Am pus cruce tuturor nădejdilor, hotărând că
pesemne nu mi-este scris să am o relaţie fericită cu un
bărbat. Pe deasupra, «oamenii de bine» şopteau că
mi-au fost legate cununiile. Una peste alta, am căzut în
deznădejde. Tinerii au încetat definitiv să îmi dea
atenţie, dar eram în stare să mă întreţin singură şi ca
atare căutam pur şi simplu nişte relaţii omeneşti
normale, iar aspectul material a trecut întrucâtva pe
planul al doilea, deşi, la fel ca înainte, pe simplii
manageri de vânzări nu-i băgăm în seamă. TRUFIA!
Când a devenit absolut imposibil să mai trăiesc
într-o asemenea singurătate şi pustietate lăuntrică, m-
am dus la biserică, şi tocmai acolo a început totul! L-
am aşteptat, după slujbă, pe preot şi am început să
plâng: «Părinte, ajutaţi-mă, nu mai pot, am 26 de ani,

viaţă personală nu am, nu îmi iese nimic!» Părintele m-
a ascultat cu atenţie, după care a zis: «Nu eşti la vârsta
la care să te jeleşti aşa din pricina vieţii personale.
Înseamnă că Domnul, în mila Sa, abate de la tine
oamenii de care n-ai nevoie, iar pe tine te face, prin
această singurătate, să reflectezi şi să te întorci către
El. Vino mai des la slujbe, la spovedanie şi
împărtăşanie, şi nu mai asculta toate prostiile cu
legarea cununiilor. Eşti ortodoxă, aşadar nici un fel de
superstiţii. Să te rogi mai des, şi puterea necurată se va
depărta de tine.» M-a mai sfătuit şi înaintea cărei
icoane să mă rog ca să am parte de o căsnicie reuşită:
icoana Maicii Domnului «Aflarea celor pierduţi».
Pe atunci încă nu ştiam cât de mult se va schimba
viaţa mea. Discuţia cu pricina a avut loc înaintea
Postului Mare. Să ţin postul nu am avut putere şi nici
nu eram pregătită moral, dar am dorit să mă
spovedesc, lucru pe care nu-l mai făcusem de 20 de ani
- aşa că, iată, în seara din ajunul Joii Mari m-am dus la
biserică, am stat la slujbă, care a ţinut trei ore, m-am
spovedit, şi preotul (Dumnezeu să-i dea sănătate şi
mântuire) mi-a dat binecuvântare să mă împărtăşesc.
In dimineaţa următoare am venit dimineaţa devreme,
am stat la slujbă, rri-am împărtăşit... îmi amintesc

starea de după ieşirea din biserică... Parcă aveam aripi.
O asemenea linişte sufletească şi fericire nu mai trăi-
sem niciodată: parcă mi-ar fi luat cineva de pe umeri
toate amărăciunile şi necazurile, apăruse o încredere
absolută că viitorul meu va fi fericit.
Am găsit şi icoana despre care îmi vorbise preotul.
M-am rugat ei din tot sufletul - asta era tot în
Săptămâna Mare - şi m-am dus la Fericita Matrona ca
să mă închin moaştelor ei, cerându-i ajutorul (trebuie
spus că icoana «Aflarea celor pierduţi» se găseşte şi
acolo).
La câteva săptămâni după Paşti parcă mi s-a
deschis o poartă - sau poate s-au deschis ochii mei.
Viaţa mea s-a schimbat brusc în planul personal. Harul
lui Dumnezeu s-a coborât asupra mea. Nu mai scăpăm
de cavaleri. Toţi cu intenţii serioase. Ca din cornul
abundenţei: toţi frumoşi, oameni de succes,
necăsătoriţi - însă şi eu eram cu totul alt om, parcă m-
aş fi dezbrăcat de mine cea veche... Tocmai în acea
perioadă am făcut cunoştinţă cu viitorul meu soţ. Cum
ne-am cunoscut (prin internet!), am înţeles imediat:
«El este! Omul din visele mele de fată!» Am început
imediat să ne întâlnim. Nu a existat nici o teamă că
ceva nu o să se «lipească» sau că el mă va părăsi sau

că eu o să-l părăsesc, ci aveam senzaţia că pur şi sim-
plu am fost despărţiţi foarte multă vreme, iar acum ne-
am reîntâlnit ca să fim împreună pentru totdeauna.
Domnul mi-a dăruit o jumătate cum nici nu m-aş fi
putut gândi -şi am hotărât că nu voi mai repeta
greşelile dinainte şi că tot ce a fost mai devreme a fost
o repetiţie generală, că pe aceste căi întortocheate,
prin aceste suferinţe, Dumnezeu m-a pregătit pentru
întâlnirea cu omul potrivit, pe care cu câţiva ani în
urmă, în orbirea mea păcătoasă, aş fî putut să-l
întâlnesc şi pur şi simplu să trec pe lângă el fără să-l
bag în seamă. Acum însă eram deja pregătită. Am tras
foarte multe concluzii din viaţa mea dinainte.
Dumnezeu m-a pregătit.
Am început să trăim împreună: m-am mutat din
apartamentul închiriat la el, în centrul Moscovei.
Aceasta era dragoste - nu patimă nebună, ci dragoste
adevărată, când te temi să-l necăjeşti pe celălalt fie şi
cu privirea, nu numai cu cuvântul, când vrei să-i aduci
bucurie şi să îi dăruieşti tandreţe, când simţi că îţi cresc
aripi. Eu nu eram însă mulţumită. îmi dădeam seama
că păcătuiesc. Nu voiam să repet istoria dinainte, aşa
că am cerut din nou ajutor înaintea icoanei «Aflarea
celor pierduţi», şi ajutorul a venit. Dumnezeu m-a

auzit. După câteva luni, viitorul meu sot m-a cerut în
căsătorie. Toamna ne-am cununat la biserică, şi asta
înainte de a încheia căsătoria civilă. Pentru noi
căsătoria religioasă era mai importantă.
Soţul meu este şi inteligent şi frumos şi asigurat
material, înainte acesta era idealul meu... dar de
atunci valorile s-au schimbat! Pentru mine principalul
este acum sufletul... tocmai un om cu asemenea suflet
am căutat, dar mă gândeam că nu există asemenea
oameni. Amândoi am ajuns la credinţă prin suferinţe şi
neîmpliniri, de parcă Domnul ne-ar fi dus pe diferite
căi (apropo de asta, el e din nordul Rusiei, eu din sud)
la un anumit punct, şi amândoi am găsit tocmai în
biserică mântuirea şi mângâierea. Acum ne rugăm
împreună dimineaţa şi seara, mergem împreună la
slujbe duminica, ne spovedim şi ne împărtăşim
împreună - şi vedem că pe zi şi pe lună ce trece ne
întărim în credinţă, poate deoarece facem împreună
toate acestea. In sfârşit, mult aşteptata tihnă şi pace s-
au sălăşluit în sufletul meu... Am devenit mai
puternică, dar totodată blândă şi tandră; sunt
independentă, dar totodată mă bizui deplin pe soţul
meu - atâta doar că acum nu mă pierd în tovarăşul
meu de viaţă, ci pur şi simplu ne-am unit ca cele două

jumătăţi ale unui întreg şi formăm figura geometrică
ideală: cercul, care simbolizează infinitul şi veşnicia.
Anul trecut am ţinut împreună pentru prima dată
Postul Mare. Am reuşit. Am ţinut apoi Postul Adormi-
rii, apoi Postul Naşterii Domnului. Acum uite că postim
iarăşi. Eu am 28 de ani, el are 31. Material suntem
aranjaţi, fiecare are maşina lui, avem casa noastră.
Relaţiile cu părinţii lui şi cu părinţii mei sunt excelente
- însă pentru mine asta nu mai e principalul, valorile s-
au schimbat, cu omul acesta sunt gata să trăiesc chiar
şi în gară. Principalul este să fiu cu el, la bine şi la greu.
In fiecare zi îi spun lui Dumnezeu: MULŢUMESC!
Principalul este să te opreşti la timp şi să te întorci
către Dumnezeu! El nu te va părăsi niciodată. Să nu
deznădăjduiţi niciodată! Tot ce ni se întâmplă e spre
binele nostru!" (Mila)
Convorbiri
Pentru a iubi trebuie să fii matur
IRINA KARPENKO, PSIHOLOG

E
u cred că numai oamenii maturi pot să iubească.
Dragostea adevărată va veni la tine într-un singur caz:
dacă vei putea să te maturizezi.
A te maturiza înseamnă a învăţa să-ţi învingi trufia,
au-tocompătimirea excesivă, autodivinizarea, iar
uneori şi excesiva înjosire de sine, când nu suntem
capabili să-i spunem „nu" egoismului omului drag
pentru a-l ajuta să se schimbe.
Pentru a deveni matur, fiecare din noi trebuie să
depună efort pentru a se schimba: să depună efort
împreună cu ceilalţi oameni, şi cu cei apropiaţi, şi cu
cei depărtaţi, şi acasă, şi cu vecinii, şi la muncă, şi în
tramvai, şi pe stradă. Este vorba de un efort zilnic de
modelare a propriei personalităţi, a ceea ce aduci
celorlalţi oameni. Necazul lumii contemporane constă
în aceea că suntem foarte egoişti, ca nişte copii
răsfăţaţi („să fie cum vreau eu"), şi de aceea mulţi
181
dintre noi nu întâlnesc în viaţa lor dragostea. Mergem
pe cărare, dragostea e aproape, undeva după cotitură,
însă nu ajungem la ea - şi uite aşa trece viaţa.
182
îmi place definiţia cunoscutului psiholog Jung, care

a numit „complementare" căsătoriile între oameni
care nu sunt pe deplin maturi. Asta înseamnă că
problemele celor doi, atitudinile lor imature, sunt
complementare şi că ei s-au „agăţat" unul pe celălalt
cu „cârligele" lor. De exemplu, o femeie pentru care
este important să fie pentru bărbat ca o mamă îşi
găseşte un bărbat care vrea să îi fie fiu. Ei întemeiază o
familie. Aceasta nu este dragoste, ci o mare nenorocire
atât pentru ei, cât şi pentru copiii lor.
Printre pacienţii mei există oameni care au învăţat
treptat, de-a lungul a doi-trei ani, să construiască
relaţii omeneşti apropiate, care sunt atât de
importante pentru viaţă. La început, omul venea
stingher, buimac, nemaicre-zând că va putea fi cândva
fericit în viaţă. După câţiva ani, reuşea să clădească o
relaţie uimitor de fericită cu altcineva - relaţie atât de
profundă, de subtilă, de plină de încredere, că ţi se
umezesc ochii când auzi. Te gândeşti: „Dumnezeule,
cât de fericit este acest om şi cât de fericit a fost în
stare să îl facă pe celălalt!" Oamenii încetează să se
mai teamă de viitor, de pierderi, de boală, fiindcă viaţa
lor a fost luminată de către autentica dragoste
reciprocă.
183
Acum, din păcate, societatea este construită în aşa

fel încât omul poate vedea numai rareori un etalon
adevărat de relaţie elevată. Mulţi sunt motivaţi de
false valori: de pildă, mama o învaţă pe fiica sa că
principalul este să facă o căsătorie avantajoasă
material şi că nu trebuie să te îndrăgosteşti de un
sărac. Mulţi dintre noi aproape că nici nu-şi mai văd
copiii şi nu-i educă, ci doar îi asigură material şi le
plătesc şcoala. în general, sentimentele şi relaţiile
calde sunt deja considerate lucruri de importanţă
secundară -iar după aceea copiii, crescând, cer ajutorul
preotului, iar uneori şi al psihologului: se hotărăsc să
ceară ajutor, fiindcă îşi dau seama că se află într-o
fundătură. Sunt disperaţi. Nimeni nu i-a învăţat să fie
maturi şi să trăiască după legile inimii şi conştiinţei.
Da, este important să păstrezi orientarea spre
celălalt, dar totodată întotdeauna, oriunde ai fi, cu
oricine ai fi, oricum ai fi, alături de tine trăieşte un om
foarte apropiat: tu însuţi. Foarte ciudat, dar omul
contemporan nu înţelege ce este el, nu reflectează
niciodată asupra temei: „Care este pentru mine cel mai
preţios lucru în viaţă?"
De ce oamenii se aruncă în desfrâu, îşi înşală omul
iubit, soţul, soţia? Eu îi privesc pe oamenii aceştia cu o
184
enormă compătimire, fiindcă ei nu au învăţat încă să

clădească o relaţie apropiată, nu sunt oameni subtili.
Ei nu cunosc decât un mijloc primitiv de a se apropia
de celălalt.
In ziua d6 astăzi, mulţi bărbaţi, manageri de succes
ai unor companii importante, oameni cu şcoală şi
sportivi, fie nu se însoară deloc, fie trec prin două-trei
căsnicii şi o serie întreagă de amante. Oamenii plutesc
pe fluviul vieţii într-o stare adolescentină a sufletului şi
trăiesc după concepţia: „eu vreau", fără să se
gândească: „ce sunt?" Or, una este nedespărţită de
cealaltă! Omul nu-şi pune întrebarea: „Ce-i trebuie
sufletului meu ca să fiu fericit?" Categoria „fericire" s-a
devalorizat, s-a pierdut din viaţa duhovnicească a
omului, a fost înlocuită de o valoare mai primitivă:
categoria „bucuria succesului". Şi când ne punem
întrebarea: „Ce-i trebuie sufletului meu ca să fiu
fericit?" se dovedeşte că trebuie nu să luăm, ci să dăm
celorlalţi oameni.
Intre moral şi amoral limita este fină, iar omul are
criteriile doar în inimă. De pildă, poţi să te strădui
pentru oameni şi să iei bani pentru efortul pe care-l
faci, dar să ai conştiinţa curată şi să fii fericit. Pe de
altă parte, ştiu oameni din organizaţii non-profit care
185
se ocupă, aparent, cu o lucrare nobilă, dar de fapt nu

sunt atrăgători nici măcar pentru cei pe care-i ajută şi
n-au pace în suflet.
Asta se poate întâmpla şi la oamenii religioşi. Omul
se duce la biserică, se spovedeşte, învaţă să se poarte
smerit, dar din oarecare motive nu poate să se
maturizeze până la capăt. Se întâmplă aşa: omul
trăieşte prin credinţă, şi credinţa îl ajută mult - totuşi,
oricât ar fi de uimitor, viaţa personală continuă să nu
se aranjeze. Şi la oamenii credincioşi răsună adeseori
ideea potrivit căreia nu trebuie
să-ti urmezi sentimentele, fiindcă sentimentele
însală: tre-
» ' »
buie să urmezi normele. Dar dacă te călăuzeşti
numai după norme, uitând de sentimente, de
conştiinţă, poţi să te amăgeşti şi mai repede, fiindcă nu
degeaba există concepţia de „dublă morală", dar nu şi
cea de „dublă conştiinţă". Conştiinţa e una singură.
Vedem că adeseori purtarea smerită nu este
suficientă: pentru a iubi trebuie să te maturizezi, iar
pentru a te maturiza trebuie neapărat să înveţi să
aranjezi şi să aperi spaţiul personalităţii tale în spaţiul
înconjurător, în relaţiile cu ceilalţi oameni. Iar acesta
186
este o osteneală migăloasă pe care ţi-o dai cu tine

însuţi şi cu ceilalţi. Trebuie să te înţelegi pe tine însuţi
şi să înveţi să-ţi pui limite ţie însuţi şi să le pui limite şi
celorlalţi, inclusiv celor mai apropiaţi oameni, să
înţelegi care lucru este corect şi care este inacceptabil,
şi să ştii să-i spui, atunci când este necesar, celuilalt:
„Cu mine nu trebuie să vorbeşti aşa, nu pot suporta să
vorbeşti aşa cu mine, asta nu-i corect, nu e omeneşte!"
Ştiu o tânără care a trăit un roman ce a pustiit-o. II
iubea foarte tare pe bărbatul respectiv, şi uite că el s-a
do
187
vedit incapabil să ia cea mai importantă hotărâre

din viaţa sa. Chiar plângând şi tânguindu-se atunci
când a pier-dut-o, el nu a fost în stare să ia hotărârea
de a fi cu ea. Iată cât de paradoxală e uneori structura
oamenilor contemporani. Frica de apropiere este
proprie foarte multora dintre noi. Oamenii tind spre
apropiere şi totodată se tem de ea, iar apropierea este
silită să se despartă de noi. M-a zguduit atunci
capacitatea ei de a veni şi de a-i spune liniştită
iubitului său ce a făcut cu ea, cât îi e de greu, de ce
este pentru ea atât de cumplit că nu mai poate
continua - şi asta fără reproşuri, fără ranchiună; de a-i
spune pur şi simplu prin ce a trecut ea, pentru ca el să
ştie. Ea a făcut asta cu un sentiment cât se poate de
înalt al propriei demnităţi omeneşti. Şi, lucru uimitor,
după aceea a învăţat să vorbească despre
sentimentele sale. S-a schimbat fantastic. A devenit alt
om. S-a dovedit capabilă să trăiască în conglă-suire cu
propria inimă, să o asculte şi să deosebească falsul de
autentic.
Dacă n-am învăţat încă să iubim, ne aşteaptă
durerea pierderii, trădării, înstrăinării - şi dacă această
durere vine, înseamnă că poţi să o depăşeşti, să devii
matur şi să înveţi să iubeşti.
Invăţaţi-vă să iubiţi
SVETLANA ŞVEŢOVA, PSIHOLOG

P
rincipalul este să nu fii egoist: „mie, mie, dă, dă",
să fii tu însuţi bun, generos, răbdător, capabil să-l iei
pe omul drag aşa cum este, să nu încerci să schimbi cu
de-a sila ceea ce nu îţi place la el, să ştii să ierţi şi să
ceri iertare, să te respecţi pe tine însuţi şi să-i respecţi
şi pe cei din jur, să fii îngăduitor faţă de trăsăturile de
caracter ale omului drag şi faţă de gesturile lui, să-i
acorzi atenţie, să faci deosebire între principal şi
secundar...
Dragostea este o relaţie, şi de felul în care ştim să
clădim relaţiile cu ceilalţi oameni, de felul cum ne
purtăm cu ei şi de pretenţiile pe care le avem faţă de
noi înşine şi de ceilalţi depinde capacitatea noastră de
a da şi de a primi dragoste - iar dragostea trăieşte în
fiecare om de la început.
Bineînţeles, toţi învaţă să iubească de la mama şi
de la tata sau de la alţi adulţi care ocupă un rol
important în viata lor. Practic toti manifestă ei însisi si
aşteaptă si de la partener comportamentul pe care şi l-
au însuşit din copilărie în familia lor.
189
O mare problemă pentru copil: când taţii pleacă
din familie, mamele sunt foarte ştresate şi, în stresul
lor, se închid în sine atât de mult, încât, în esenţă, îl
părăsesc pe copil. Gelozia, frica pierderii partenerului
se nasc tocmai
190
din faptul că în copilărie omul a trăit pierderea

tatălui şi, pentru o vreme, şi a mamei, pierderi
transformate mai apoi în dependenţă nevrotică.
Trebuie să ne străduim să ne schimbăm, să ne
depăşim fricile, să învăţăm să iubim. In general, eu
consider că dacă omul a învăţat să iubească orice alt
om de lângă el, indiferent de sex, fie că este vorba de
un coleg, fie că este vorba de un vecin, să zicem, dacă
este gata să-l ia aşa cum este, unui asemenea om i se
descoperă dragostea. El îşi va găsi jumătatea, dacă
este gata să accepte alături cu dragoste un om viu.
Vorba „deşteptul învaţă din greşelile altora" e
foarte greu de transpus în viaţă. Numai un mic procent
învaţă din greşelile altora - toţi vor să experimenteze şi
să facă propriile greşeli. Fiecare are dreptul să
greşească, să aibă o iubire împărtăşită-neîmpărtăşită,
greşită-negreşită, să capete experienţă. La vârsta
adolescenţei trebuie să te întâlneşti cu băieţii
(respectiv cu fetele), să descoperi interes, bucurie în
relaţiile acestea, să trăieşti îndrăgostirea - desigur, fără
neorânduială şi fără raporturi intime, fiindcă acestea
distrug sufletul şi duc la relaţii lipsite de dragoste.
Trebuie să te păzeşti şi să-l păzeşti, neapărat, pe omul
drag de lângă tine.
191
Să zicem că doi tineri au început să se întâlnească,

au o relaţie bună, tandră şi se mişcă spre apropierea
intimă. Dacă fata nu este gata de această apropiere,
băiatul începe uneori să caute această apropiere la
altcineva, să caute o fată mai accesibilă - şi relaţia
începe să se strice: el nu are destulă răbdare, ea nu
poate să-şi scoată din cap gândul: „Cum ai putut să mă
înşeli ?" El urmează patimii, neluând în serios relaţia
sufletească. După aceea îşi poate satisface
192
patima de foarte multe ori, dar îşi va aminti de fata

aceea, de relaţia aceea sufletească, şi va înţelege
cândva că relaţia aceea a fost cea mai autentică, va
înţelege că tocmai ea a fost iubirea adevărată. Va
regreta amar, dar nu va mai putea recăpăta ceea ce a
pierdut.
Principalul este tocmai priceperea de a păstra o
relaţie curată, tandră, de a nu te grăbi cu apropierea
intimă, de a respecta, atunci când eşti băiat, fata -
priceperea de a păstra flăcăruia aprinsă în bătaia
vântului. Atunci, relaţia va dăinui, transformându-se
într-o dragoste frumoasă şi mare.
Oamenii cu adevărat apropiaţi sunt apropiaţi
sufleteşte şi duhovniceşte

T
oată problema constă în aceea că tinerilor trebuie
să le arate cineva concret idealul dragostei. Dacă cei
doi au crescut în familii unde părinţii au trăit în bună
înţelegere, şi-au păstrat căsnicia intactă, le va fi mult
mai uşor să evite greşelile - însă vedem mereu că
tinerii care vor să-şi întemeieze o familie au crescut în
familii incomplete.
De pildă, un băiat a crescut fără tată. El nu a văzut,
în general, un exemplu de bărbat, de tată adevărat -
pe când fata a crescut, poate, într-o familie completă,
însă tatăl era plecat de dimineaţa până seara, fiind
prezent în familie numai ca sursă de bunăstare
materială: tatăl aducea bani, tatăl cumpăra, oferea
posibilitatea de distracţie, şi fata ia asta ca model al
relaţiei cu tânărul ei ales, considerând că el este dator,
mai întâi de toate, să câştige bani.
Cazul ideal este atunci când părinţii oferă un
exemplu de dragoste autentică - dar cum săfacă
tânărul pentru a se descurca singur?
194
Trebuie să analizeze ceea ce se petrece în jur.
Pentru a căpăta experienţă, trebuie să observe ce se
petrece în viaţa celorlalţi oameni. Fără îndoială că are
prieteni; de ase
195
menea, acum mulţi oameni ţin jurnale pe internet,

oferin-du-le tuturor posibilitatea de a le citi. Atunci
când facem cunoştinţă cu destinul, cu experienţa altor
oameni, trebuie să aplicăm însă anumite criterii,
delimitând ceea ce este bun de ceea ce este rău, Să
înţelegem ce corespunde şi ce nu scopurilor noastre.
îmi amintesc de anii tinereţii mele. Şi eu aveam
gaşca mea de adolescenţi; discutam cu orele despre
primii noştri paşi în dragoste. Atunci când se zămislesc
primele sentimente e foarte mişcător şi emoţionant.
Acum poate că totul se desfăşoară altfel, însă atunci
când scriam bileţele privirile jucau un rol foarte
important: te invită băiatul la dans sau nu, vine fata la
întâlnire? Ei bine, din aceste fragmente se închega
tabloul complex al relaţiilor dintre noi, al căutărilor
dragostei.
îi compătimesc mult pe tineri, fiindcă acum nu este
deloc uşor să rămâi în starea zămislirii primei relaţii,
care face să se înfioare sufletul omenesc - nu trupul, ci
tocmai sufletul. întrucât nu există un mediu propice
pentru propagarea acestei unde, este greu să se facă
auzit un cântec de dragoste în care să existe sens şi
versurile să fie bune, inteligente, într-un club de
noapte va fi o muzică puternic ritmată, care provoacă
196
la cu totul alte forme de comportament, în care

oamenii fumează, beau, se sărută în văzul tuturor.
Există libertatea comportamentului, libertatea mo-
ravurilor, dar nu şi aceea delicateţe şi grijă când se
petrece prima atingere, când are loc căutarea
reciprocităţii, când fiecare privire, fiecare gest e
păstrat în inimă, când totul e nesfârşit de preţios. La
tineretul contemporan e cumva ca în beci: oamenii
intră, fac cunoştinţă cu dragostea, dar nicidecum din
latura cea mai bună. Apare posibilitatea unei uniri şi
apropieri la a cărei creere omul nici nu trebuie să se
gândească în mod special. El crede că prin relaţia
trupească devine mai apropiat de om, însă autentica
apropiere nu se zămisleşte aşa.
sufleteşte şi duhovniceşte, şi doar apoi, în al treilea
rând, trupeşte. Acum totul începe de la coadă: oamenii
sunt deja apropiaţi trupeşte, iar apropierea sufletească
şi duhovnicească n-o dobândesc, fiindcă asemenea
relaţii sunt sortite eşecului. Statistica arată că înainte
căsătoria dura în medie câţiva ani, pe când acum
perioada vieţii familiale reuşite s-a redus, ajungând de
ordinul lunilor! îndată ce patima se răceşte, îndată ce
apare obişnuinţa, în continuare totul merge încet, dar
197
sigur, spre zero. Interesul dispare, şi cei doi încep să se

înşele unul pe celălalt cu uşurinţă, fiindcă vor aceeaşi
incandescenţă a patimii pe care nu o mai dobândesc cu
partenerul „titular". Căsătoria ţine câteva luni - ce
tragedie...
Tragedia constă şi în aceea că oamenii devin
dezamăgiţi de dragoste. Ei spun: „dragostea nu
există", sau: „toţi (toate) trădează", „toţi (toate)
înşală" - dar cine este vinovat pentru această concluzie
amară? Noi înşine, fiindcă nu cunoaştem decât cea mai
josnică formă a dragostei.
Dacă există obişnuinţa de a păzi ceea ce este
principal, de a prefera duhovnicescul trupescului, omul
simte în mod corect scânteia care a apărut în inimă, şi
toate celelalte le rânduieşte Dumnezeu.
Cum să învăţăm asta? Trebuie să reflectăm, să
observăm cum trăiesc ceilalţi oameni. Trebuie să citim
cărţi bune, trebuie să ne uităm la filme bune, fiindcă
acum vedem că tinerii nu mai citesc deloc cărţi. Un
sentiment măreţ îmbracă şi forme artistice
corespunzătoare. De aceea, orice tânăr trebuie să aibă
lecturi care hrănesc sufletul.
De regulă, informaţia venită de pe ecranul
televizorului şi computerului înrobeşte şi ochii, şi
198
urechile - însă informaţia nu e totuna cu dobândirea

cunoştinţelor. Pentru a primi informaţie ajunge să ai
urechi fizice, ochi fizici; pentru a cunoaşte, trebuie să
ai inimă deschisă.
Când citim cărţi bune sau ne uităm la filme bune
vedem relaţii frumoase, gesturi neobişnuite, dictate de
nobleţea sufletească şi năzuinţa duhovnicească a
oamenilor, în inima noastră are loc un efort serios, se
formează în noi cunoaşterea a ceea ce este cu
adevărat bun şi a ceea ce este cu adevărat rău.
Dobândim posibilitatea de a alege, avem repere.
Problema este că în jur este mai mult rău decât bine.
Binele trebuie căutat, trebuie să ne dispunem
sufleteşte în acest sens.
Ce mai putemface pentru a ne pregăti în vederea
întemeierii unei familii?
In Centrul de asistenţă socială din Ţariţân, unde du-
cem muncă de instruire şi socială, există o grupă de
tinere mame. Acestea au 18-19 ani, unele dintre ele au
deja câte doi copii, însă născuţi de la diferiţi bărbaţi.
Ne-am ciocnit de faptul că aceste tinere mame sunt
absolut ignorante în planul organizării vieţii conjugale
şi în problemele educării copiilor. Multe dintre ele nu
ştiu cum să facă o supă sau un compot pentru copil,
199
cum trebuie să se joace şi, în general, să comunice cu

el. La început până şi copilul îl ţineau în braţe stângaci,
şi asistenţii sociali erau nevoiţi să facă asta chiar ei.
Există şi aspecte mult mai importante ale pregătirii
omului pentru întemeierea unei familii. Mai întâi de
toate, am în vedere conştientizarea menirii tale ca
femeie: aceea de a fi soţie şi mamă. Nouă doar ni se
pare că aceste abilităţi se formează automat: că fata
devine soţie imediat după încheierea căsătoriei, iar
mamă - imediat după naşterea copilului. Nu, absolut
deloc! Omul nu este animal, şi aceste abilităţi foarte
importante nu sunt rezultatul unor instincte ce se
trezesc automat. Dacă lucrurile ar sta aşa, nu am mai
avea atâtea divorţuri, atâtea infidelităţi conjugale,
atâţia copii părăsiţi şi atâtea avorturi.
Omul este făptura îndrăgită a lui Dumnezeu, căreia
Domnul i-a dat suflet şi pe care a înzestrat-o cu darul
libertăţii. Ce înseamnă asta? înseamnă că însuşirea
tuturor funcţiilor de o importanţă vitală are loc la om
în funcţie de nivelul dezvoltării personalităţii lui. Altfel
spus, ca să devii soţie bună trebuie să înţelegi sarcinile
duhovni-cesc-morale şi psihologice care trebuie
îndeplinite în căsnicie. De pildă, trebuie să înveţi să-ţi
iubeşti bărbatul, adică să-l accepţi în calitate de om
200
drag, de care ai neapărată nevoie, aşa cum este el,

pentru toată viaţa.
Dacă tânăra soţie va începe să dea dovadă de
nerăbdare, dacă se va tulbura de neajunsurile pe care
le observă la soţ, dacă va protesta împotriva lor şi se
va plânge de soţ părinţilor şi prietenelor, căsnicia nu
va reuşi, pentru că el, în replică, va fi nemulţumit şi va
protesta împotriva purtării ei. Lupta dintre orgoliul
feminin şi cel masculin se încheie de obicei printr-o
tragedie: divorţ, alcoolismul bărbatului, infidelităţi
reciproce, partajul averii şi al spaţiului locativ. Nu
trebuie uitat că în cazul unei lupte directe bărbatul va
găsi întotdeauna mijloace eficace pentru a-şi apăra
statutul şi drepturile de cap al familiei. Atunci când
declară război, de obicei femeia îl pierde, fiindcă pe
lângă toate greutăţile care apar pierde dragostea
soţului, posibilitatea de a-şi creşte liniştită copiii,
demnitatea, frumuseţea şi feminitatea.
Singura variantă de comportament care duce la
armonie în relaţiile conjugale este aceea ca, dându-ţi
seama de dificultăţile existente, să te înarmezi nu cu
ultimatumuri, ci cu adaptarea răbdătoare şi prudentă
la felul de a gândi, de a trăi şi de a se purta al soţului
(soţiei), pentru ca mai apoi, fără ca acesta să bage de
201
seamă, să-l faci să se lupte singur cu neajunsurile sale.

Este greu să obţii acesta: pentru asemenea schimbări
pozitive este neapărată nevoie de timp, de răbdare şi
delicateţe faţă de omul drag, de o fină intuiţie şi de
capacitatea de a te gândi nu la binele şi confortul tău,
ci la soţ (soţie).
Nici să fii mamă nu este simplu. Trebuie să înduri
multe ca să-ţi accepţi copilul ca pe un dar de la
Dumnezeu -să-l accepţi necondiţionat, aşa cum l-a dat
Domnul: băiat sau fată, asemănător sau nu cu „neamul
nostru", poate foarte capricios, plângăreţ, peste
măsură de activ sau nu foarte sănătos (fizic sau psihic).
Foarte des, după naştere femeia intră într-o depre-
sie groaznică fiindcă pruncul ce s-a născut o
dezamăgeşte într-o oarecare privinţă. Marea
răspundere care stă pe umerii ei, necontenita
anxietate şi nelinişte pentru viaţa pruncului, pentru
hrănirea lui, pentru starea lui de sănătate; nopţile fără
somn, necesitatea de a organiza viaţa strict, „pe ore",
fără să te poţi recrea, plimba cu prietenele, distra etc. -
toate acestea le apasă adeseori pe tinerele mame, le
sufocă. Uneori, femeia nu poate face faţă funcţiilor
materne. Simţindu-ţi inconsistenţa, ea începe să se
enerveze pe copil, manifestă agresivitate, se străduie
202
să înceteze cât mai devreme alăptarea şi să dea copilul

bunicii spre educare.
Aici, ea se ciocneşte deseori cu încă o problemă
serioasă: prăpastia dintre generaţii. Dacă tânăra mamă
a născut fără soţ, bunica are, de regulă, o atitudine
foarte critică faţă de sarcina ei şi de naşterea copilului.
La Centru ni se povestea că multe bunici le spuneau
fiicelor: „Sunt problemele tale, să te descurci cum ştii."
In general, multe nici nu voiau să audă când era vorba
ca fiicele lor să nască: le presau să facă avort, le
ameninţau că le alungă de acasă -„ţi-ai făcut de cap,
eşti aşa şi pe dincolo".
Bineînţeles, sentimentele acestor bunici sunt de
înţeles, însă principalul este că nici ele n-au fost în
stare să-şi biruie egoismul - căci într-o astfel de situaţie
tinerei mame trebuie să i se întindă mâna, trebuie să
fie ajutată, consolată, sprijinită şi învăţată deprinderile
esenţiale ale îngrijirii copilului. Adeseori, bunicile
acestea erau absolut nepregătite să îşi ajute fiicele, şi
aceste fete veneau la Centrul de asistenţă socială ca să
fie învăţate cum să procedeze în această situaţie
dificilă de către psihologi, pedagogi şi asistenţi sociali.
Specialiştii noştri le explicau că avortul este o crimă,
un păcat mare. Ei spuneau: „Chiar dacă mama ta
203
insistă să faci avort, după aceea vei regreta amar că ai

fost de acord să omori copilul."
Femeia se ciocnea de o problemă serioasă: în viaţa
ei apărea o încercare atât de însemnată ca naşterea
unui copil în combinaţie cu o atitudine negativă din
partea celor mai apropiaţi oameni - iar tatăl copilului,
în general, dispărea de tot. Ţi se rupea sufletul să te
uiţi la aceste mame, atât erau de buimăcite, de
copleşite de însuşi faptul că au un copil. Trebuia să le
învăţăm să-şi iubească pruncii.
204
Aceasta pare un paradox: pisicile, câinii ştiu bine ce

să facă cu puii lor, pe când instinctele omului nu mai
funcţionează în condiţiile de acum, atâta timp cât el nu
îşi depăşeşte lăuntric trufia, egoismul, şi nu-l acceptă
pe copil ca pe o continuare a sa.
Una este însă a naşte un copil, a-i da viaţă, şi alta
este a-l educa în mod corect. Aici trebuie depuse şi mai
mari eforturi, ca să i se dea nu numai sănătate fizică, ci
şi sufletească şi duhovnicească, altfel nu i se va forma
o personalitate întreagă, fără defecte. Acest lucru nu
trebuie uitat!
Am avut prilejul să discutăm mult cu mame tinere
singure pe tema: ar fi putut să ajungă într-o altă
situaţie, ar fi putut fi mai prevăzătoare în relaţiile
personale? Aproape toate răspundeau însă că despre
tatăl copilului nu ştiu multe lucruri, că au crezut în
vorbe dulci, în promisiunile de căsătorie, că au vrut să
fie fericite şi nu s-au gândit la responsabilitatea care va
apăsa apoi pe umerii lor. Unele mame tinere spunea
că acum nu mai au nevoie de prezenţa bărbaţilor în
viaţa lor. Ciuda, trufia şi nădăjduirea în sine le-au dus
la deplinul refuz al întemeierii unei familii în viitor. O
astfel de concluzie nu este nici ea bună, fiindcă viaţa
merge totuşi înainte. In legătură cu aceasta apare
problema depăşirii traumei duhovniceşti şi

psihologice, aşa încât omul să aibă putere să trăiască
în continuare.
Niciodată nu-i prea târziu să începi să trăieşti în
castitate

R
ăspunsul la întrebarea: „Cum să ne pregătim?"
trebuie să înceapă de la răspunsul la întrebarea: „Cum
să pregătim?" Dacă vrem ca în momentul când fiica
sau fiul nostru îşi va întâlni tovarăşul (tovarăşa) de via-
ţă totul să fie bine, cel mai minunat şi mai mare lucru
pe care îl putem face în acest scop este să oferim în
relaţiile noastre conjugale un model de dragoste
autentică. Copilul vede, pe de o parte, acest model, iar
pe de alta aude din cea mai fragedă pruncie bancuri
deocheate de la tovarăşii săi de vârstă, vede imagini
fără perdea: vede toate lucrurile cu care se
îndeletniceşte satana pentru a perverti tot ce e mai
frumos pe acest pământ.
Dostoievski are o vorbă foarte nimerită: „Omul
este larg foarte." In acelaşi om încap şi Fecioara, şi
idealul So-domei. O parte a omului doreşte absolut
sincer curăţie şi cele mai înalte trăiri, altă parte tinde
spre patimi păcătoase. Asta se află în fiecare om. Una
se luptă cu alta.
207
Ce-l ajută pe om să aleagă orientarea bună,
luminoasă? De exemplu, cultura autentică. Cele mai
elevate opere de artă sunt închinate dragostei. Omul
care a reuşit să cunoască operele de artă autentică îşi
formează o atitudine
208
corectă faţă de întâlnirea care mai devreme sau

mai târziu trebuie să aibă loc. în el se elaborează deja
un anumit mecanism care îl ajută să distingă dragostea
autentică de surogate. De aceea, eu le-aş ura
părinţilor: fie ca odraslele dumneavoastră să lectureze
cât mai multe cărţi bune, să se uite la cât mai multe
filme bune, fiindcă sufletul se formează nu atât sub
influenţa informaţiei, cât sub influenţa imaginilor.
Informaţia este primită de minte, pe când imaginile
sunt primite de inimă.
Acum vreau să adaug, ca preot, următorul lucru:
mă tem că familiarizarea cu arta autentică nu este
suficientă pentru a se opune cu succes patimii josnice
din om, fiindcă puterile care trăiesc în om sunt atât de
mari, încât este foarte greu să li se opună rezistenţă
fără ajutorul lui Dumnezeu. A păstra castitatea e
foarte greu. Omul, chiar dacă înţelege tot, nu-i în stare
să se stăpânească. De aceea, îi rog pe toţi să nu
nădăjduiască doar în puterile lor, ci şi în credinţă, în
harul Duhului Sfânt, căci fără asta le va fi foarte greu.
Problema care s-a pus este cum să te pregăteşti
pentru dragoste, dar uneori este mai important să
explici ce anume NU trebuie să faci. Dacă omul se
aruncă într-o relaţie care nu presupune dragoste
209
autentică, dar aduce plăceri trupeşti, el îşi vatămă

foarte mult capacitatea de a dobândi mai apoi
dragostea adevărată.
Mulţi gândesc aşa: „Sigur, însetez de dragoste, dar
până când o voi întâlni pe fata pe care o voi iubi din
toată inima nu pot să mă înfrânez, trupul meu are
nevoile lui. Trăiesc şi eu ca toată lumea. îmi este
suficient mă întâlnesc cu o persoană de sex opus care
mi-e simpatică pentru a avea relaţii intime. Apropierea
fizică nu obligă la nimic, pur şi simpiu am înlăturat
tensiunea legată de abstinenţă, am primit multă
satisfacţie. Cu ce strică asta, la urma urmei ?"
Omul care gândeşte aşa se înşală profund. Nici o
întâlnire nu trece fără să lase urme. De pildă, n-am
făcut decât să discut cu dumneavoastră, şi poate că n-
o să ne mai întâlnim niciodată - însă, în orice caz, de la
mine s-a întipărit deja ceva în sufletul dumneavoastră,
de la dumneavoastră s-a întipărit ceva în sufletul meu,
şi asta nu se va mai şterge niciodată. Fiecare întâlnire,
fie ea şi scurtă, lasă o urmă. Aşa suntem noi întocmiţi.
Iar de la apropierea intimă rămâne în suflet o urmă
care va înrâuri tot restul vieţii prin memorie, prin
subconştient. Din subconştient nu se elimină nimic.
210
De aceea, atâta timp cât nu aţi întâlnit încă omul

care să vă fie într-adevăr tovarăş de viaţă şi jumătate,
să vă străduiţi din toate puterile să vă păstraţi curăţia,
să vă înfrânaţi de la apropierea trupească. Lucrul
acesta e foarte, foarte important, dar de făcut nu este
uşor...
Când mă întâlnesc cu prieteni necredincioşi, văd că
în cea mai mare parte valorile lor morale coincid cu ale
mele: şi ei preţuiesc bunătatea, cinstea, generozitatea.
Un punct însă cade la ei: castitatea. Oamenii nu înţeleg
sensul acesteia. Or, uite că în Biserică i se dă o
însemnătate atât de mare, deoarece încălcarea ei
strică integritatea noastră lăuntrică aşa cum nimic
altceva nu o poate face şi o împiedică să ajungă la
măsura deplină a frumuseţii sale.
Trebuie să te rogi ca Domnul să îl trimită pe omul
chemat să devină persoana ta cea mai apropiată - să te
rogi şi să crezi că El o va face, să te rogi ca Domnul să
te ajute să nu faci greşeli, să nu iei iluzia drept
realitate.
In Confesiunile sale, Fericitul Augustin spune că nu
s-a botezat imediat ce a crezut, fiindcă îşi dădea seama
că dacă se va boteza nu va mai putea trăi ca înainte -
iar pe atunci el trăia în concubinaj. Simţea că nu se
211
poate despărţi de ea, iar dacă nu se poate despărţi de

ea înseamnă că nu poate să se boteze. Mai târziu a
înţeles că el nu poate, dar Domnul poate, şi că trebuie
să se roage - şi după aceea, când a luat deja hotărârea,
a putut, şi până la sfârşitul vieţii şi-a păstrat curăţia cu
cea mai mare stricteţe, fiind convins că numai Domnul
i-a dat putere s-o facă.
Din păcate, puţine suntfamiliile care oferă în ce
priveşte dragostea un model pozitiv. Sufletele mutilate
suntfoarte multe. Apar frici şi complexe. Din aceste
cauze, oamenii nu pot construi relaţii normale. Ce este
de făcut dacă, de exemplu, copilul a crescut într-
ofamilie dezbinată? Cum se poate omul ajuta singur
dacă nu a avut parte de un exemplu pozitiv din partea
părinţilor?
Pentru copil este foarte important să primească
iubire din partea tatălui. Sigur, şi iubirea mamei e
foarte importantă, însă de regulă copilul primeşte prea
puţină iubire din partea tatălui, nu din partea mamei.
In general, până şi cea mai neîndemânatică mamă îşi
iubeşte sincer copilul, pe când tatăl... Nu mai spun că
mulţi copii pur şi simplu n-au tată, iar mulţi au taţi
care, dintr-un motiv sau altul, nu sunt în stare să le
ofere experienţa autenticei iubiri paterne: unul bea,
212
altul munceşte atât de mult încât nu-şi vede copilul

des.
Eu cred că aici Biserica trebuie să joace un rol
enorm. Faptul că preotul este numit „părinte" are un
sens profund. Preotul are multe îndatoriri, pe care
Dumnezeu le-a pus pe umerii lui - iar eu sunt convins
că una dintre aceste îndatoriri este cea de a le da
oamenilor care vin la el - atât copii, cât şi adulţi -
dragostea părintească pe care n-au primit-o.
Dacă adultul nu a primit în copilărie dragoste
părintească, această lacună rămâne. Poate să nici nu
se gândească la asta, are alte probleme pe cap, dar
sufletul lui va înseta totdeauna de dragostea
părintească, şi noi trebuie să-i dăm această dragoste.
Adresarea „părinte Igor" este ca o sarcină, trebuie să
devii părinte al acestor oameni. Dacă au tată, nu e nici
o problemă, vor avea unul în plus, iar dacă nu - cu atât
mai mult. Dacă tu, preotul, nu vei acoperi pentru ei
lipsa dragostei părinteşti, cine o s-o facă?
Preoţii nu sunt întotdeauna la înălţimea chemării
lor, dar există preoţi foarte buni, preoţi care îşi privesc
cinul tocmai din acest punct de vedere: „Am fost pus
ca să le fiu părinte tuturor oamenilor acestora." Nu
trebuie să ne grăbim să ne încredinţăm copilul spre
213
îndrumare duhovnicească primului preot întâlnit în

cale. Trebuie să căutăm, să mergem la mai multe
biserici; poate că va trebui să căutăm multă vreme
până când inima ne va spune: „Pe acest preot îl simt
părinte." La acela şi trebuie dus copilul. Un asemenea
preot va putea, într-o anumită măsură, să acopere
deficitul de dragoste părintească pe care îl simte
copilul.
Numeroase cupluri iau decizia de a întemeia o
familie în starea de „beţie"pe care o aduce
îndrăgostirea, dar adeseori se dovedeşte după o vreme
că cei doi nu se cunoşteau bine unul pe celălalt. Cum
să evităm această situaţie? Cum să abordăm în mod
matur întemeierea familiei?
Dorinţa mea în această privinţă nu este una
originală. Eu spun: nu vă grăbiţi. O vreme, măcar
câteva luni, fiţi împreună, comunicaţi cât se poate de
strâns, ca să vă cunoaşteţi cât mai bine unul pe
celălalt, fără a depăşi, totodată, acea limită care poate
fi depăşită numai în căsnicie.
O întrebare cu privire la această limită: în ce
măsură sunt permise săruturile în perioada de
cunoaştere reciprocă? Limita este foartefină.
214
Da, limita este foarte fină. Părerea mea în această

privinţă va fi, poate, contestată de unii preoţi. Am avut
ocazia să aud vorbindu-se de necesitatea celei mai
stricte castităţi înainte de căsătorie, evitându-se orice
libertate în purtări, dar eu nu pot să-mi imaginez ca în
relaţia dintre doi tineri care deja se iubesc să nu existe
manifestări de genul îmbrăţişărilor, săruturilor. Mie mi
se pare că este normal să existe săruturi şi îmbrăţişări,
dar îmi vine greu să arăt în detaliu limita până la care
sunt admisibile manifestările de tandreţe înainte de
căsătorie. Mie mi se pare că şi aşa ştie toată lumea
despre ce este vorba: ceea ce trebuie
să aibă loc atunci când cei doi sunt sot si soţie. Iar
în con-
»» >
tinuare o să-i ajute simţul castităţii.
Să vă spun o situaţie. Dintr-un cuplu, unul voia ca
toate interdicţiile dinainte de căsătorie să fie ridicate,
iar celălalt spunea: „Nu, hai să răbdăm." Primul se
supăra: „Adică n-ai încredere? De ce? Doar ne iubim!
De vreme ce ne iubim, de ce să nu ne dăruim unul
celuilalt până la capăt ? Doar căsătoria e o
formalitate!" După aceea s-au cununat, şi jumătatea
care voia ca interdicţiile să fie ridicate i-a fost foarte
215
recunoscătoare celeilalte fiindcă a procedat cum a

procedat. Dacă nu s-ar fi înfrânat, s-ar fi pierdut ceva
de neînlocuit în relaţia lor.
-La ce vârstă merită să începem să ne gândim la un
pas atât de serios cum este căsătoria?
- Aici există două puncte de vedere: unul - că nu
trebuie să te grăbeşti, deşi fata poate şi mai devreme,
pe când bărbatul trebuie mai întâi să stea pe picioarele
lui, să fie independent, să acumuleze experienţă de
viaţă; celălalt -că, dimpotrivă, cu cât mai devreme, cu
atât mai bine.
Dacă s-ar putea ca tânărul, necăsătorindu-se
deocamdată, să-şi păstreze curăţia, bineînţeles că
prima variantă ar fi mai bună - dar întrucât cazurile de
acest gen sunt unul la mie, amânând căsătorirea
tânărului îl împingem la curvie, care după aceea îi va
influenţa toată viaţa şi poate să otrăvească profund
multe lucruri. De aceea, cu cât va exista mai puţină
experienţă a legăturilor extraconjugale în viaţa
tinerilor, cu atât va fi mai mare nădejdea că pentru ei
prima căsnicie va fi şi ultima.
Oricum, în viaţă se întâmplă tot felul de lucruri. De
exemplu, un cunoscut al meu s-a căsătorit în clasa a X-
a, şi familia lui este minunată. Am un alt cunoscut care
216
este mult mai în vârstă decât soţia lui: el are 30 de ani,

soţia e tânără de tot, şi alcătuiesc tot o familie
minunată. Aşadar, totul depinde de relaţiile concrete
dintre cei doi.
Ce este de făcut dacă au fost comise deja greşeli, şi
chiar în mod repetat, dar omul a ajuns să-şi dea seama
că nu poate continua aşa? Sufletul e deja călcat în
picioare, foarte adânc rănit, şi omul vrea să se
oprească, să sepocăiascăpentru toate lucrurile acelea,
să se îndrepte şi să-şi întâlnească dragostea, soţul,
soţia. Ce este defăcut în cazul acesta?
Sufletul omului are foarte multă vitalitate şi este
greu de strivit cu desăvârşire. Oricât l-ai călca în picioa-
re, oricât l-ai zdrobi, el va păstra întotdeauna
capacitatea de a se îndrepta, fiindcă e de la Dumnezeu.
Cine venea la Hristos ? Cei ca Măria Magdalena, şi noi
îi ştim pe aceştia de sfinţi. Dacă omul a putut să-şi
refacă cu ajutorul harului dumnezeiesc, cu ajutorul
dragostei lui Hristos, sufletul călcat în picioare, dacă a
putut să-l refacă în aşa fel încât sufletul a dobândit
capacitatea de a avea o relaţie bună cu Dumnezeu, cu
atât mai mult acesta va fi capabil să aibă o relaţie bună
cu un alt om.
217
Nimic nu este definitiv pierdut în viaţă. Puterea lui

Dumnezeu se manifestă tocmai prin aceea că Domnul
reface ceea ce s-a stricat. Citim în Psalmul 50: Stropi-
mâ-vei cu isop, şi mă voi curaţi; spăla-mă-vei, şi mai
vârtos decât zăpada mă voi albi. Cuvintele acestea îi
aparţin unui om care săvârşise păcate cumplite în
viaţă: când le-a rostit, regele David era vinovat de
curvie şi de omor. El nădăjduieşte în Dumnezeu, cade
la Dumnezeu şi rosteşte aceste vorbe.
Toată Sfânta Scriptură ne spune că orice păcat
poate fi curăţit cu desăvârşire de Dumnezeu. Prin ce
este cumplit orice păcat? Prin faptul că strică ceva în
mine. Oare eu I-am făcut lui Dumnezeu vreun rău?
Oare pot eu să-I fac lui Dumnezeu vreun rău? Când
săvârşesc un păcat îmi mutilez propriul suflet. Cum
spunea Raskolnikov: „Pe mine m-am omorât, nu pe
bătrânică." In noi înşine omoram ceva. Şi Sfânta
Scriptură spune că Dumnezeu poate reface acest ceva.
Dar numai Dumnezeu. Eu nu cred că vreun altul poate
s-o facă. Psihologii, specialiştii în lucrul cu sufletul
omenesc pot să ajute foarte mult. Printre ei există
mari maeştri, dar să refacă într-adevăr ceea ce s-a
stricat şi să dea putere pentru a trăi mai departe cu o
viaţă cât se poate de deplină, asta doar Domnul poate.
218
De aceea este atât de importantă pentru noi

spovedania. De aceea este atât de important ca omul
să poată veni în Biserică şi să-şi verse sufletul lui
Hristos. Eu sunt convins că atâta timp cât suntem în
această viaţă pământească nimic nu este ireparabil.
Dacă va exista pocăinţă sinceră, nici o experienţă
negativă nu ne va împiedica să ducem mai departe o
viaţă demnă, deplină şi armonioasă.
In lumea contemporana puţini sunt cei care
consideră că a curvi este ceva rău. Dacă omul iese din
relaţiile rele şi acum vrea să clădească o nouă relaţie,
fără curvie, are şanse să întâlnească pe cineva decenţi
Uneori pare că asta este cu neputinţă.
Această întrebare este pusă adeseori. Mulţi se zbu-
ciumă din această cauză. îmi amintesc de o fată care,
terminând şcoala, a ajuns la vârsta când trebuie să te
gândeşti serios la căsătorie. Ea mi-a împărtăşit:
„Părinte, ce să fac? Cum fac cunoştinţă cu un băiat şi
află că între noi nu vor fi până la căsătorie relaţii de
genul... înţelegeţi ce vreau să spun, îşi pierde imediat
orice interes faţă de mine, şi rămân singură. Poate că
nici nu există băieţi care să aprecieze asta? Sunt serios
tentată să las la o parte atitudinea asta ortodoxă a
noastră." Mulţi se gândesc aşa: „Păi, aşa-i viaţa, mă
219
pocăiesc eu pe urmă." Eu am rugat-o din tot sufletul:

„Să nu faci asta. Domnul te va răsplăti neapărat şi-ţi va
trimite lucruri bune. Iar cu aceşti băieţi care aflând că
nu le vei permite să se apropie de tine în acest fel
înainte de căsătorie te părăsesc imediat, să ştii că
oricum n-ar fi ieşit nimic bun. Dacă vei întâlni un om cu
adevărat demn, acesta va înţelege şi va aprecia." Slavă
Domnului, aşa s-a şi întâmplat. Acum este măritată cu
un om foarte bun, au o familie grozavă, le creşte un
prunc. Ce bine că a fost în stare să reziste! Fiindcă
tentaţii au existat, este o fată foarte frumoasă, şi mi-
am făcut griji mari că n-o să reziste.
Este greu, dar eu sunt convins că întotdeauna au
existat, există şi vor exista tineri şi tinere care vor
înţelege năzuinţa voastră spre înfrânare. Mie mi se
pare că dacă tânărul se va întâlni cu o fată de care se
va îndrăgosti şi dacă va dori ca între ei să se petreacă
totul deodată, se poate necăji, amărî, văzând la ea
hotărârea fermă de a nu îngădui asta. Omeneşte, eu
înţeleg toate astea, dar el nu o va părăsi, ci
sentimentele lui vor fi şi mai profunde. într-o anumită
măsură, aceasta va fi un test de autenticitate pentru
sentimentele lui, căci dacă o iubeşte cu adevărat va
cârti, dar dragostea lui va deveni şi mai puternică, pe
220
când dacă asta va fi un motiv suficient ca s-o

părăsească înseamnă că nu este vorba de dragoste.
Lucrul acesta este valabil nu numai pentru omul ca-
re a rămas cast de când s-a născut, ci pentru oricine,
din momentul când castitatea a fost conştientizată ca
valoare de către persoana respectivă - dacă omul, să
zicem, a trăit până la 30-40 de ani şi a înţeles: „Din
acest moment gata, m-am pocăit şi mai vârtos decât
zăpada m-am albit, fiindcă Domnul a spălat totul, şi de
acum înainte în viaţa mea totul va fi aşa cum a lăsat
Dumnezeu." Niciodată nu este prea târziu ca să trăieşti
în curăţie.
Este greu să trăieşti fără Dumnezeu. Este greu să
clădeşti o relaţie curată fără ajutorul Lui.
Trebuie neapărat ca omul să se străduie să trăiască
evlavios, după cum îi spune conştiinţa. Dacă i-a căzut
dragă o fată poate încerca să facă cunoştinţă cu ea mai
îndeaproape, să se uite la ea mai bine. De ce Domnul
nu-i dă omului imediat ? Fiindcă îl verifică, aşa cum s-a
întâmplat cu Ioachim şi Ana, care n-au avut copii până
la adânci bătrâneţi. Domnul i-a pus la încercare.
Aşadar, dacă vă este dat să iubiţi şi să fiţi iubiţi veţi
avea tot ce vă trebuie.
221
Trebuie să ne conştientizăm greşelile

Cum să învăţăm să iubim?
In general, viaţa este o şcoală a dragostei. Oriunde
putem învăţa să iubim, şi familia este un loc anume
dat nouă ca să primim această experienţă, acest har al
dragostei. Familia este mediul în care omul poate să
dezvolte acest talant.
In general, nouă, oamenilor, ni s-a dat, desigur, un
foarte mare acont. Nu este om care să nu posede
darul
dragostei. Şi viaţa i s-a dat omului tocmai ca să
dezvolte şi
să înmulţească acest talant. Acesta este cu
adevărat un ta->
lant: el poate fi îngropat de teama că nu vei fi
înţeles, că vei fi pedepsit, dar poate fi cultivat, şlefuit şi
înmulţit. Tocmai autocultivarea, autodepăşirea ne
aduc bucurie. Cum spunea Suvorov: „Invinge-te pe tine
însuţi: doar atunci îl vei învinge pe vrăjmaş", adică, în
cazul nostru, „vei învinge tot ce te împiedică să
iubeşti". Trebuie înfipt stindardul Dragostei acolo unde
înainte se etala stindardul egoismului.
222
Pentru a stăpâni o artă, oricare ar fi ea, trebuie în
primul rând să vrei, în al doilea rând să îţi stabileşti
sarcinile: „Ce voi face în acest scop?" adică ceea ce
vrei, poţi şi trebuie să faci, iar după aceea să faci totul
ca să înveţi lucrul respectiv.
223
Eu am cerut mereu de la Dumnezeu să-mi dea

Darul de a iubi oamenii. Mă apropiam de fiecare
icoană şi ceream: „Doamne, ajută! Invaţă-mă să
iubesc!" fiindcă Dumnezeu nu dă porunci, sarcini care
sunt mai presus de puterile omului. Dacă El a spus să-
mi iubesc aproapele ca pe mine însumi, înseamnă că
lucrul acesta este posibil, că stă în puterea oricui.
„Toate le pot în Domnul, Care mă întăreşte!" Omul
poate învăţa să iubească - să-i iubească pe toţi, şi cu
atât mai mult pe cel mai apropiat om, pe jumătatea sa.
Că nu e simplu, asta e clar. Este totuşi posibil. Aici
trebuie să existe o motivaţie puternică, serioasă,
pentru atingerea scopului. Şi să nu ne liniştim, să ne
aducem aminte mereu de asta, să ne dăm comanda:
„Acţionează! Ce ai făcut pentru ca omul să creadă că îl
iubeşti ? Ce ai făcut ca să păstrezi acest sentiment?"
Pentru a iubi trebuie să devii matur, dar prin ce se
manifestă această maturitate? Cum să-mi dau seama
când m-am maturizat deja destul pentru dragoste?
Unul dintre criterii e sentimentul responsabilităţii
pentru cei apropiaţi. Responsabilitatea este semn al
maturităţii. Dacă omul răspunde pentru faptele sale,
dacă îşi asumă obligaţiile corespunzătoare, asta
înseamnă că iubeşte.
224
Maturitatea e.ste şi putere - putere a spiritului,

putere a voinţei, putere de a lua hotărâri, de a rezolva
sarcinile pe care ni le dă mereu viaţa. Dragostea,
responsabilitatea ne dau puterea de a depăşi aceste
bariere, aceste piedici, şi de a merge mai departe
zâmbind.
Mi-a plăcut un moment cu eroul principal din
romanul De veghe în lanul de secară al lui Salinger.
Când adolescentul respectiv, chinuit, într-o confuzie
totală, se duce la profesorul său ca să-l întrebe care e
sensul vieţii, acesta spune că o persoană este matură
nu atunci când vrea să moară pentru ceva, ci atunci
când vrea să trăiască pentru ceva.
încă o frază memorabilă: „Undeva, în adâncul
sufletului nostru, trebuie să existe întotdeauna
dorinţa: vreau ca omul acesta să trăiască!" Tot la
Salinger, eroul principal, aflându-se în nişte condiţii
grele de viaţă, pe care nu le accepta cu totul, îşi
confrunta acţiunile cu felul în care ar fi procedat
Hristos. După asta trebuie să ne ghidăm în relaţiile cu
oamenii: să ne gândim cum ar fi procedat Hristos în
locul nostru, şi dragostea va veni în inima omului care
bate cu atâta stăruinţă la uşa Dragostei, va deveni
locuitoare a inimii lui.
225
Cât de importantă este în alegerea soţului (soţiei)

analiza relaţiilor dintre proprii tăi părinţi?
în principiu, scenariul părintesc e un moment fun-
damental în întemeierea propriei noastre familii. într-
adevăr, poţi forma, fără să vrei, modelul propriei
relaţii sub influenţa evenimentelor din familia
părintească, însă nu trebuie nici să ne simţim prea
condiţionaţi de asta. Credincioşii ştiu că pocăinţa îi
redă omului demnitatea. Dacă am încheiat conturile cu
trecutul, dacă ne-am împăcat cu toţi, putem din nou să
păşim cu seninătate prin viaţă. Optimismul ne insuflă
că nu trebuie să fim atât de legaţi de trecutul nostru.
Este posibil să nu te iubeşti pe tine însuţi, dar să-i
iubeşti pe alţii?
Aşa nu merge. Trebuie să te iubeşti pe tine însuţi,
dar nu păcatul din tine. Sentimentul de dragoste
autentică faţă de tine însuţi vine atunci când o rupi cu
păcatele. El vine la o profunzime inexplicabilă. Dacă, să
zicem, ne enervăm, nu putem să ne iubim pe noi
înşine, fiindcă înţelegem că în noi este ceva rău. Atunci
când ne supărăm pe cineva, apare sentimentul
vinovăţiei, şi înţelegem că şi aici e ceva greşit. Când îi
vorbim de rău pe alţii, înţelegem, de asemenea, că nu
facem bine...
226
îndrăgostirea tinerească este un „poligon

experimental" pentru relaţiile mai serioase din viitor.
Aceasta nu este încă dragoste, ci prietenie cu amestec
de amorezare. Unii încep să se îndrăgostească din
clasa întâi, alţii mai târziu, într-un fel sau altul,
acumulăm experienţă. Din felul în care celălalt
reacţionează poţi trage concluzii despre felul cum se
va comporta în familie.
Intr-o situaţie avantajoasă se află tinerii care nu au
avut relaţii prea apropiate, capabile să rănească
sufletul. La un moment dat, omul înţelege că este gata
să-şi întâlnească perechea. Ce trebuie să facă în acest
caz?
Trebuie, probabil, să-şi completeze bagajul de
cunoştinţe privitoare la familie. Pentru a face carieră,
omul alocă o parte însemnată din timpul său, se
îmbogăţeşte cu cunoştinţe, fiindcă vrea să fie „blindat,,
atunci când se ciocneşte de probleme profesionale. De
ce atunci când este vorba de familie uită că merită să-
şi completeze şi în această privinţă bagajul de
cunoştinţe? Când oamenii fac cunoştinţă cu psihologia
familială sunt uimiţi cât de multe sunt lucrurile pe care
nu le ştiau şi care le-ar fi făcut mari probleme în
momentul când s-ar fi ciocnit de ele.
227
Este, de asemenea, util să observăm ce se petrece

în jurul nostru, să evaluăm experienţa părinţilor noştri,
să o analizăm fără să punem etichete, fără să-i criticăm
cu înverşunare, să ne gândim ce am vrea să ne însuşim
din modelul lor şi de la ce anume am dori să ne
abţinem.
In ce priveşte alegerea surselor de informaţie
trebuie să fim prudenţi. Acum, în societate valorile
sunt deplasate, există o mulţime de mituri care ne
întunecă gândirea. Reperele care ne arată drumul
drept sunt acum reale comori, şi trebuie să faci
săpături ca să descoperi unde e adevărul. Asta ţine de
intuiţia duhovnicească, pe care trebuie să o dezvoltăm
în noi.
Atunci când omul începe să reflecteze la viaţă, să
se întoarcă la concepţiile autentice despre ce e bine şi
ce e rău, la ce este corect şi ce e greşit, la scopul
pentru care a venit în această lume, el porneşte pe
calea dragostei. Vine o înţelegere mai profundă a
vieţii, inclusiv o atitudine corectă faţă de viaţa
familială.
Maturitatea nu vine la poruncă, ea se formează
prin procesul educaţiei, căci fructele corespund, nu-i
aşa, altoiului, iar dacă pomul nu este altoit, bineînţeles
228
că dezvoltarea întârzie. Omul dobândeşte prin

încercări şi greşeli, prin relaţii eşuate, prin conflictele
care se repetă în familie, cunoaşterea şi înţelegerea
cărora nu li s-au pus cuvenitele baze în copilărie.
Cum poate să-fi dea seama tânărul care este
momentul când e destul de matur pentru o relaţie
conjugală?
Poate apărea ispita sentimentului că până când nu
te-ai maturizat, n-ai devenit mai bun, nu merită să te
apuci de asta. In felul acesta poţi să amâni şi să tot
amâni, deşi momentul potrivit a venit deja.
Se consideră de obicei că există o anumită vârstă
de la care omul este deja gata să întemeieze o familie.
A terminat facultatea, s-a angajat. începe să se
gândească unde îşi va aduce aleasa, dacă este vorba de
un băiat. Spre 26-27 de ani, tânărul poate să fie deja
„copt" pentru primirea acestei hotărâri importante. în
acest moment, un bărbat lucrează deja de câţiva ani.
Este o perioadă de creştere intensivă a personalităţii
lui. Până la 30 de ani este perioada de maximă
activitate. Băiatul comunică cu fetele, îşi caută o soţie
şi totodată se realizează profesional. Toate merg mână
în mână, alcătuind o pregătire intensă pentru viaţa de
familie.
229
Cum să ne pregătim pentru a ne întâlni marea dra-

goste, cu care să petrecem împreună tot restul vieţii,
dacă ne-am irosit întreţinând relaţii nereuşite şi care
poate că nici nu aveau cum să reuşească? Haideţi să
începem prin a răspunde la altă întrebare: cât de
curând trebuie omul să înceapă o relaţie nouă după ce
a rupt în mod conştient o alta, înţelegând că aceasta
nu va duce la căsnicie?
Bineînţeles, este mai bine să nu te grăbeşti. Pe de o
parte, vrei să înăbuşi durerea despărţirii, dar mai bine
e să nu te grăbeşti, fiindcă se poate întâmpla să te
apropii de cineva doar pentru a-ţi alunga sentimentul
amărăciunii şi a ieşi din depresie, în acest fel
amăgindu-te pe tine însuţi, amăgindu-l pe celălalt şi
nereuşind - din nou - să clădeşti ceva.
în practica medicală există noţiunea de „durere-
fanto-mă". Dacă amputezi o parte a corpului, multă
vreme vor persista senzaţia prezenţei acelei părţi şi
dureri din ea. In mod analog, şi pierderea unui om
apropiat va cauza pentru un timp o durere acută, dar
dacă relaţia a fost întreruptă definitiv şi irevocabil
trebuie să fii hotărât şi să laşi în trecut această parte a
vieţii tale, să nu întreţii amintirile respective, să te
strădui să umpli locul gol cu o activitate interesantă.
230
Poate că unii vor vrea să picteze, alţii iubesc călătoriile.

Hobby-urile sunt una dintre soluţiile optime.
Există şi situaţia următoare: omul îşi umple viaţa cu
altceva, însă periodic ies la suprafaţă în mod
neaşteptat amintirile şi îi vine greu să se controleze.
Ce readuce în conştiinţa noastră evenimentele
respective ? Poate că este vorba de nişte ecouri ale
problemelor rămase nerezolvate pe care le-am avut cu
persoana în cauză. După cât se pare, cauza este
neîmpăcarea, lipsa iertării. Trebuie făcut un efort în
acest sens.
Pe de altă parte, trebuie să te ierţi pe tine însuţi.
Adeseori nu ne putem ierta. Ne zbuciumăm, ne
chinuim, şi aceasta ne istoveşte. Trebuie să eliberăm
spaţiu pentru o persoană nouă, iar dacă ne vom
muşca, răni, roade singuri tot timpul, nu vom reuşi să
facem asta.
Dacă ne gândim tot timpul: „In cutare privinţă nu
am procedat faţă de el (ea) cum trebuie", asta face
parte din seria masochismului. Masochismul este o
boală. Această boală trebuie tratată. Ce este
masochismul? Este autoflagelarea, când omul este
obsedat de faptul că este rău sau că totul merge prost.
Viaţa este o alegere permanentă. Să te fixezi pe
231
nereuşitele tale este o soluţie, dar una foarte

distructivă. Este important să înţelegi cauza
conflictului şi să găseşti o soluţie constructivă pentru a
ieşi din situaţia de criză.
- Vorbim despre cineva care a făcut multe greşeli.
Cum sa înceapă o viaţă nouă, cum să abordeze
întâlnirea dragostei în aşa fel încât să fie apăsat de o
cât mai mică povară a trecutului?
Mai întâi de toate, trebuie să-şi dea seama de
greşelile pe care le-a făcut. Dacă a intrat în legături
trupeşti înainte de căsătorie, acesta a fost un anumit
model de relaţie, în care cei doi nu încheie în nici o
privinţă o înţelegere, pe când în căsătorie există
elemente contractuale, există responsabilitate. In
concubinaj, oamenii se „prăvălesc" în această relaţie,
în patimă, în dragoste, dar nu fac planuri pe termen
lung şi cuvântul „familie", în general, nu este
pronunţat. Şi dacă omul doreşte să iasă dintr-o
asemenea relaţie şi să construiască un alt model de
relaţie, el trebuie să înţeleagă că este mai bine să nu
mai intre în această „pădure", ci să aleagă o altă cale,
să-şi refacă total atitudinea faţă de viaţă, să nu se mai
preteze la nici un fel de compromisuri în acest sens.
232
Merită să intrăm în relaţii intime înainte de căsăto-

rie dacă am căzut deja de acord că vom întemeia
împreună o familie?
De vreme ce am spus că nu trebuie făcut nici un
compromis, înseamnă că trebuie mers până la capăt.
Fie că vrea celălalt o asemenea apropiere, fie că nu o
vrea, dacă vrem să întemeiem o familie hai să facem
totul aşa cum trebuie, şi asta va arăta încă o dată că
avem încredere unul în celălalt. De ce să intrăm iarăşi
în asemenea relaţii necuvenite? Familie am zis, familie
să fie. Să fim consecvenţi până la capăt.
Nu orice om este gata să înţeleagă lucrurile aşa. In
zilele noastre, femeile au devenit mai accesibile, mai
puţin pretenţioase, şi i-au destrăbălat pe bărbaţi.
Acum, aceştia simt că totul le e permis, că sunt
independenţi şi liberi de orice îngrădire. Vor relaţii mai
superficiale şi mai rapide. Acum nu mai pun preţ pe
sentimente. De aceea, bărbatul o va presa pe femeie
să îi cedeze - însă înţelegeţi că tocmai acesta va fi un
foarte bun test. Dacă are nevoie să îi cedezi, asta arată
că omul nu preţuieşte în tine principalul: decenţa şi
puritatea.
Nu trebuie să ne temem să ne păzim cinstea
gândin-du-ne: „Dar dacă nu o să mă mărit? Că doar
233
băieţii cumsecade sunt puţini." Cel ce te va împinge la

o asemenea legătură uşuratică oricum te va trăda
după aceea.
Odată a venit la mine la consultaţie o femeie.
Căsnicia ei avea o fisură. Soţul ei, om de afaceri de
succes, suferea de alcoolism - şi această femeie,
încercând să desfăşoare firul evenimentelor, a analizat
mult şi a înţeles, printre altele, că ea provocase acest
comportament al lui. înainte de căsătorie, rămânând
gravidă, a fost nevoită să aştepte trei zile răspunsul lui.
Acum le spune fiicelor sale: „Să nu faceţi aceeaşi
greşeală, să nu intraţi în relaţii intime înainte de
căsătorie: mai bine mai târziu, dar cu un om mai res-
ponsabil." L-a tras pe om cu sila în viaţa de familie,
acum are de purtat alături de el o cruce grea, fiindcă
el, bineînţeles, e nemulţumit: „Ai vrut să te măriţi ?
Na, satură-te de măritiş: eu trăiesc cum îmi place."
E bine că a luat-o de nevastă. Sunt dese cazurile
când oamenii trăiesc şapte-nouă ani împreună, apoi se
despart. Femeia trăieşte în concubinaj un an, doi, după
care începe să funcţioneze instinctul: vrea copii, vrea
linişte. Se dovedeşte însă că bărbatul nu vrea nici o
schimbare, lui îi convine şi aşa: nu e dator nimănui
234
nimic, nu răspunde pentru nimic. Tu îl tragi de

mânecă: „Când ne căsătorim?" dar el tace mâlc.
- Nu rămâne decât să rupem relaţia?
O femeie povestea despre fiica ei că a trăit în
concubinaj opt ani. Bineînţeles, aştepta de la bărbatul
respectiv s-o ceară în căsătorie, deoarece amâna
naşterea unui copil din pricina nesiguranţei inerente
unei asemenea relaţii - şi în pofida faptului că îi era
dragă şi că se simţea bine alături de ea, n-a considerat
necesar să consolideze relaţia lor. Când ea a început
să-l împingă la paşi serioşi, el nu înţelegea ce vrea de la
el, că doar le era bine, după părerea lui, şi aşa. Ea avea
nevoie de siguranţă. Paharul răbdării se umple.
Inchipuiţi-vă cât efort investesc cei doi într-o ase-
menea relaţie, în familie - şi stricând-o, amândoi
rămân, cum se spune, cu căruţa în drum. înainte de
apariţia dorinţei de a deveni mamă, şi ea voia libertate
şi independenţă, pe când acum simţea că perioada
potrivită pentru a face copii trece, sănătatea nu mai
este la nivelul corespunzător. Bineînţeles, până când,
trăind toate acestea, a ajuns să fie pregătită psihologic
pentru căsătorie au trecut ani. Până la urmă l-a lăsat.
El nu a înţeles nimic, a fost şocat, a zis: „Păi să ne
căsătorim, dacă ţii morţiş" - dar ei nu-i mai trebuia
235
asta, fiindcă fusese dispreţuită şi respinsă. I-a zis: „La

revedere şi mulţumesc pentru tot!"
După o asemenea relaţie există sentimentul că în
acest plan nu-ţi maipoate% ieşi nimic. Există, totuşi,
posibilitatea de a fi fericit?
în această fază a crizei personale, cheia este să
devii iar întreg, să te aduni pentru viaţa care te
aşteaptă de acum înainte. Nu este pierdut totul: totul
vine de acum înainte.
Nu trebuie să ne fixăm pe nereuşite. Trebuie să ne
ocupăm de noi înşine, de lumea noastră lăuntrică.
Dacă există motivaţie pentru a întemeia o familie şi a
naşte copii, totul se va aranja. Rareori am avut de-a
face cu situaţii fără speranţă. Dacă ceri, Domnul dă.
Dar cum să se poarte femeia în această perioadă cu
cei care îi fac curte? Fiindcă pe de o parte lucrul acesta
este plăcut, dar pe de alta provoacă amintiri şi
stârneşte durere.
Să comunice cu ei prieteneşte - pur şi simplu să co-
munice, fără să se lase în voia fanteziei şi să-i
„probeze" ca pe nişte posibili soţi. Iar cel ce poate să
devină din prieten soţ va fi alături.
236
Foarte des oamenii se tem de singurătate după ce

au rupt o relaţie. Şi mai des încep una de frica
singurătăţii. Cum săfacem faţă acestei frici?
Iată un exemplu din practică. O pereche se întâlnea
de vreo cinci ani, dar nu putea să ia hotărârea de a
întemeia o familie. In pofida faptului că aveau în
comun multe lucruri, nu exista o motivaţie fermă ca ei
să-şi unească vieţile: aveau prea multe pretenţii unul
faţă de celălalt, fiecare se gândea doar la sine. Se
temeau să recunoască până şi faţă de ei înşişi că forţa
de atracţie dintre ei este teama singurătăţii. La
întrebarea mea: „De ce vreţi să vă întemeiaţi o
familie?" ea spunea că are deja 40 de ani şi că deo-
camdată poate să-şi poarte de grijă, dar că se teme că
peste câţiva ani va rămâne singură cu problemele şi
bolile sale. Această pereche se întâlnea când şi când, şi
ea era îngrijorată de faptul că lui nu-i trebuie pentru
altceva decât ca el să aibă pe cineva alături atunci când
îi trebuie. Aşadar, fiecare dintre ei rămânea în această
relaţie pentru ca dacă ceva merge prost să aibă cui
suna ca să simtă că nu e singur. Să zicem că au
întemeiat, totuşi, o familie. întrucât nu au dezvoltat în
ei înşişi capacitatea de compasiunea şi de grijă faţă de
celălalt, le va fi greu să înţeleagă de ce sunt împreună.
237
Dar dacă ei erau împreună şi totodată separaţi, cum să

nu fie tot mai puternic în ei,sentimentul singurătăţii?
Şi atunci va avea loc o dramă personală şi mai mare,
divorţul fiind o posibilă consecinţă.
Ce este, deci, defăcut cu frica singurătăţii?
Trebuie să te căsătoreşti nu pentru că te temi că
vei rămâne singur, ci pentru că preţuieşti omul care
este alături de tine. Ai neapărată nevoie de el, fiindcă
nu îl consideri un apendice gratuit la viaţa ta, ci el
reprezintă o parte din tine.
Adeseori, fricile apar în legătură cu gândurile
noastre la viitor: de obicei, necunoscutul ne sperie, şi
la nivelul sentimentelor apare anxietatea, iar la nivelul
mental apare gândul: „Ce o să mă fac singur? Cine o să
fie cu mine?" Fricile care dau buzna în inima noastră
trebuie recunoscute după aceste întrebări. De pildă,
simt că mă doboară frica: „Dacă nu o să am noroc,
dacă o să rămân singur(ă) ?" Trebuie să fim mereu
atenţi, să nu permitem acestor gânduri să ne umple
sufletul, să-l păzim. Frica apare la nivelul emoţiilor
mărunte: tulburare, anxietate. După aceea ne mirăm:
cum să facem faţă panicii? Dar panicii i-a premers
anxietatea, anxietăţii i-a premers o tulburare greu de
sesizat. Trebuie să ne oprim la timp, să ne spunem:
238
„Stop!" şi să băgăm în priză bunul simţ, să înţelegem

că mai bine e să rămânem doar cu singurătatea decât
să fim apăsaţi şi de singurătate, şi de nemulţumirea
faţă de un om pe care nu-l iubim.
Femeia de care am vorbit mai sus si-a dat seama că
sin-
>
gurătatea este o motivaţie greşită pentru
întemeierea unei familii. Pentru a scăpa de tensiune şi
de anxietatea lega
239
tă de singurătate s-a dus să ajute copiii dintr-un

orfelinat. Acolo s-a simţit necesară şi solicitată. Nivelul
anxietăţii ei s-a redus, şi acum poate să abordeze mai
obiectiv, mai lucid şi mai calm alegerea soţului.
Există semne după care un asemenea om poate să
îţi dea seama că este gata de o relaţie nouă?
Mie mi se pare că semnul acesta este plinătatea
lăuntrică. La muncă nu rămân în urmă? Cum comunic
cu prietenii? Aceştia nu găsesc că sunt posac?
Integrarea în societate atestă că sunt sănătos.
Cea mai importantă componentă a existenţei noas-
tre este starea noastră lăuntrică. Dacă atunci când
suntem singuri dialogăm cu noi înşine în mod
nedistructiv, dacă comunicăm cu Dumnezeu, este
normal - dar dacă comunicăm cu un trecut virtual, este
rău: asta înseamnă că nu ne-am refăcut încă.
într-adevăr, omul are necesitatea de a se ataşa de
cineva. Se va lipi omul de femeia sa. Probabil că
aceasta este o necesitate organică. Să nu vă pierdeţi
nădejdea că vă veţi găsi jumătatea de care vă veţi
putea lipi!
Căile de depăşire a dependenţei amoroase
NATALIA DOMKINA, PSIHOLOG

P
entru a nu cădea într-o (nouă) dependenţă, ci a
iubi cu adevărat, omul trebuie să înceteze a fi de-
pendent. Cauzele dependenţelor de tot felul
(amoroasă, alcoolică, narcotică, ludică, de mâncare
etc.) se află în copilărie. Puţini părinţi au fost atât de
înţelepţi încât să le dea odraslelor în copilărie măsura
necesară de dragoste, de grijă, de acceptare, de
libertate şi de control. Cel mai des dragostea nu a fost
suficientă, nici libertatea, în schimb controlul a fost
excesiv. De aceea, cei mai mulţi dintre noi suntem mai
mult sau mai puţin dependenţi în relaţiile noastre,
chiar fără să ne dăm seama. Problema se manifestă
atunci când gradul de dependenţă este mare, când
celălalt începe să ocupe tot spaţiul vieţii noastre, când
are loc renunţarea la sine. Aceasta produce suferinţă.
Nu putem să ne schimbăm copilăria, însă putem,
con-ştientizându-ne problemele, să depunem eforturi
încununate de reuşită pentru a ne îmbunătăţi
semnificativ viaţa, relaţiile cu oamenii apropiaţi. Cum
să facem asta?
241
Recunoaşterea faptului că problema există!
Prima şi cea mai importantă etapă este
conştientizarea (şi recunoaşterea) faptului că te afli în
relaţie de depen
242
denţă. Fără recunoaşterea acestui fapt orice

schimbare e imposibilă.
Oamenii aflaţi în relaţie de dependenţă cu
altcineva (precum şi cei înclinaţi spre dependenţele de
alt gen - de mâncare, de alcool, de narcotice etc.)
posedă următoarele particularităţi de personalitate:
au un nivel scăzut al aprecierii de sine, se observă
ne-iubirea faţă de sine (care poate uneori să se
manifeste ca aroganţă, aer de superioritate faţă de
ceilalţi);
nu îşi conştientizează bine necesităţile şi dorinţele;
nu ştiu să-şi satisfacă necesităţile şi dorinţele;
nu ştiu să ceară ceea ce le este necesar;
au multe sentimente refulate (neconştientizate);
nu ştiu să spună „nu";
graniţele psihologice sunt fie estompate, fie rigide;
la ei este prezentă frica de viaţă, însoţită de un
nivel crescut de anxietate (uneori neconştientizată);
se tem intens de respingere;
sentimentul vinovăţiei şi ruşinii joacă un mare rol
în viaţa lor;
sunt foarte dependenţi de aprecierile exterioare.
Analizaţi prezenţa acestor caracteristici în voi. Amin-
243
tiţi-vă care sunt acele împrejurări din copilărie care

au făcut din voi oameni dependenţi.
Adeseori, copilul este nevoit, pentru a primi
dragostea şi atenţia părinţilor, să renunţe la
adevăratele sale sentimente, la adevăratul său eu.
Adeseori, copilul este iubit nu pentru că pur şi simplu
este şi nu aşa cum este, ci doar atunci când
corespunde concepţiilor părinţilor, normelor familiei
sale. In majoritatea familiilor există reguli nescrise ce
interzic manifestarea deschisă a sentimentelor, co-
municarea francă, cinstită. în astfel de familii nu se
acceptă să fii deschis, vulnerabil, să-ţi manifeşti
imperfecţiunea, să discuţi franc problemele. Mânia
este considerată un sentiment inacceptabil, şi adeseori
copilului i se interzice s-o manifeste. Băieţii pot fi
făcuţi de ruşine dacă plâng, fiind comparaţi cu fetele,
batjocoriţi pentru că le e teamă. Copilul este nevoit să
îşi refuleze necesitatea de a primi dragoste. Regulile
acestea sunt numite adeseori ca directive
neconştientizate: „să nu gândeşti, să nu simţi, să nu ai
încredere".
în consecinţă vă puteţi forma un eu mincinos, dacă
simţiţi că adevăratul vostru eu, adevăratele voastre
necesităţi şi sentimente sunt inacceptabile pentru
244
adulţii care vă înconjoară. Atunci când, fiind copil, spui

cu naivitate adevărul şi eşti pedepsit pentru asta, în
scurtă vreme înveţi să taci ori să spui ceea ce se
aşteaptă de la tine. în consecinţă vă obişnuiţi să fiţi
orientat mai mult spre ceea ce aşteaptă de la voi cei
din jur decât spre lumea voastră interioară. Refularea
sentimentelor voastre, gândurilor voastre, concepţiilor
pe care le aveţi despre voi înşivă şi despre cele mai
subtile trăsături ale personalităţii voastre face ca
adevăratul vostru eu să se ascundă şi de cei din jur, şi
de voi înşivă, încetaţi să îl mai simţiţi, încetaţi să mai
fiţi în contact cu el. Se plăsmuieşte un eu fals, care este
comod pentru părinţii voştri şi care le place.
Numeroase mesaje şi forme disciplinare care ne învaţă
să ne tăgăduim eul adevărat ne sunt transmise de
către părinţi sau alte persoane învestite cu autoritate,
care cred că fac asta spre binele nostru. Este
important, de asemenea, să ţinem minte că părinţii s-
au străduit să facă totul cât se poate de bine,
folosindu-se de deprinderile şi cunoştinţele pe care le
aveau.
Fără a intra în contact cu adevăratele voastre
sentimente, cu adevăratul vostru eu, nu puteţi birui
dependenţa. Fără a vă înţelege adevăratele necesităţi
245
şi dorinţe nu puteţi să vă îndrăgiţi pe voi înşivă, să

căpătaţi încredere în voi înşivă.
Cum să ne iertăm părinţii şi să devenim maturi? '

Dacă nu veţi reuşi să vă iertaţi părinţii, să creaţi o
relaţie emoţională caldă cu ei, să înţelegeţi că ei sunt
aşa cum sunt, cu toate calităţile lor pozitive şi negative
(la fel ca toată lumea, la fel ca voi), nu veţi reuşi să vă
ridicaţi nivelul aprecierii de sine, nu veţi reuşi să aveţi
o atitudine pozitivă faţă de voi înşivă, să vă respectaţi.
Aceasta este o lege a psihologiei. Iar fără o atitudine
pozitivă faţă de propria persoană, fără respect faţă de
sine (şi de ceilalţi), nu veţi reuşi să vă rupeţi din
lanţurile dependenţei.
In calitate de exerciţiu pot propune alcătuirea a
două liste (pentru fiecare dintre părinţi) cu probleme
nerezolvate în ce priveşte relaţia cu părinţii. în prima
listă treceţi toate lucrurile pe care vi le spunea şi vi le
făcea în ce vă priveşte mama voastră (tatăl vostru)
atunci când eraţi copil şi care nu v-au adus nici un
folos, ba chiar v-au putut face rău. în cea de-a doua
treceţi tot ce aţi vrea ca mama voastră (tatăl vostru) să
vi le fi spus şi să vi le fi făcut atunci când eraţi copil şi
246
care, după părerea voastră, v-ar face viaţa mai uşoară

acum, v-ar fi de folos.
Prima listă arată lucrurile pe care nu le-aţi iertat cu
desăvârşire părinţilor, pentru care poate că sunteţi
supăraţi până acum pe ei. Acestea sunt lucrurile care
vă ţin pe loc şi vă întreţin dependenţa. Trebuie
neapărat să vă debarasaţi de ele, dacă vreţi să scăpaţi
din capcana dependenţei.
în a doua listă sunt enumerate toate lucrurile pe
care le aşteptaţi de la părinţi sau de la partener. Aici se
arată tot ce credeţi că ceilalţi ar trebui să facă pentru
voi. Ei bine, va trebui să luaţi aceste griji asupra
voastră ori să-i rugaţi pe cei apropiaţi să vă ajute să vă
satisfaceri necesităţile respective. Atâta timp cât
problemele din aceste liste nu vor fi rezolvate, veţi
rămâne în legăturile dependenţei.
Este important să vă recunoaşteţi sentimentele de
supărare, mânie, întristare, durere pe care vi le-aţi
refulat, este important să le lăsaţi să se manifeste.
Adevărata iertare nu neagă adevărul cu privire la
sentimentele voastre. Este foarte important ca
supărarea sau chiar ura faţă de părinţi să fie
recunoscute. Acesta este începutul căii spre iertarea
adevărată. Când ura şi mânia voajstră vor fi pe deplin
247
exprimate (nu trebuie să vă vărsaţi mânia pe părinţi -

v-o puteţi exprima printr-o scrisoare pe care apoi s-o
ardeţi), se va face loc pentru compasiune şi simpatie.
Asta vă va da posibilitatea să-i înţelegeţi cu adevărat,
să vedeţi în ei nişte victime. Ei au făcut tot ce au putut,
şi au nevoie de vindecare sufletească în aceeaşi
măsură ca voi. Nici ei nu au primit destulă dragoste de
la părinţi, şi pentru ei a vă controla este singurul mijloc
de a primi dragoste pe care îl cunosc. Arătaţi-le altul.
Deveniţi biograful lor: acesta este un mijloc bun de a
realiza apropierea emoţională. între-baţi-vă părinţii
despre trecutul lor, interesaţi-vă de viaţa lor prezentă:
anxietatea separării se vindecă tocmai prin apropierea
emoţională.
Când omul ajunge la o anumită treaptă de
autonomie în familia sa parentală (nu are importanţă
dacă părinţii sunt sau nu în viaţă), asta se reflectă
neapărat în mod pozitiv asupra tuturor celorlalte
relaţii importante din viaţa lui. Pentru a te separa,
trebuie neapărat să nu vă mai indignaţi de greşelile
părinţilor, ci să-i luaţi aşa cum sunt. Numai atunci veţi
putea să vă acceptaţi. Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe
mama ta, ca să trăieşti mulţi ani pe pământ (leş. 20,
12), spune porunca - dar să-i cinsteşti cu sinceritate,
248
iertându-i şi renunţând la toate sentimentele negative,

stabilind o legătură emoţională caldă. Fără a te separa
de părinţi nu poţi să te uneşti cu omul iubit. Şi a zis:
pentru aceea, va lăsa omulpe tatăl său şi pe mama sa
şi se va lipi de femeia sa (Mt. 19, 5).
După cum trebuie neapărat să-i iertăm pe părinţi,
trebuie să ne iertăm neapărat pe noi înşine. Puteţi să
vă căiţi, să cereţi iertare de la omul faţă de care sunteţi
vinovaţi, dar să nu vă iertaţi pe voi înşivă şi să purtaţi
toată viaţa sentimentul propriului păcat. Dacă nu v-aţi
iertat pe voi înşivă pentru lucrurile rele pe care le-aţi
făcut părinţilor voştri, şi asta vă leagă de ei la fel ca
neiertarea lor - şi această legătură nu este pozitivă, ea
te împiedică să devii matur. Domnul ne iartă, de ce să
nu ne iertăm şi noi?
învăţaţi să vă manifestaţi sentimentele

Dependenţa este în primul rând o boală a
sentimentelor. Ea este caracterizată prin perturbarea
capacităţii de a simţi în mod adecvat. Oamenii
dependenţi au foarte multe sentimente refulate. Omul
crede că este paşnic şi bun, că nu e în stare să spună
nimănui o vorbă rea, pe când de fapt are, de exemplu,
foarte multă mânie refulată - dar chiar dacă pe noi
249
înşine reuşim ne amăgim, să-i amăgim pe cei din jur

este greu. Mânia refulată poate câteodată să se
manifeste întâmplător prin încruntare, prin intonaţii
tăioase, prin judecăţi dure, prin aprecieri categorice,
prin condamnarea altora. Oamenii foarte apropiaţi
simt asta şi nu cred în „bunătatea" noastră.
Ne este foarte greu să ne recunoaştem sentimente-
le negative de genul geloziei, autocompătimirii,
invidiei, lăcomiei şi urii. Toate aceste sentimente sunt
considerate rele, iar noi vrem să fim buni - dar pentru
a primi în inima ta dragostea trebuie să îţi eliberezi
inima, să o cureţi: să-ţi conştientizezi şi să-ţi recunoşti
sentimentele refulate, să înveţi să le exprimi într-un
mod corect, care să nu fie jignitor pentru celălalt, să
înveţi să ţi le transfigurezi, să le dirijezi. Refulate pot fi
nu numai sentimentele negative - poate fi refulate
nevoia de dragoste şi de grijă, nevoia apropierii de
celălalt, a intimităţii, întrucât în copilărie nu a existat
posibilitatea satisfacerii lor.
Sentimentele ne semnalează că se întâmplă ceva
cu noi. De exemplu, simţim frică, şi aceasta ne
semnalează un pericol real sau imaginar. Simţim
mânie, şi odată cu aceasta putem primi un semnal că
necesităţile noastre emoţionale, dorinţele noastre
250
sunt cronic nesatisfacute ori că ni se încalcă graniţele.

Nu este bine să te mânii, şi noi ne refulăm mânia ca pe
un sentiment inacceptabil, fără să cercetăm la ce
anume am reacţionat prin mânie. Uneori ne refulăm
un sentiment negativ în mod automat, chiar fără să ne
dăm seama de acest lucru, întrucât mecanismul acesta
inconştient de refulare a sentimentelor inacceptabile
ni s-a format încă din copilărie.
Sentimentul refulat iese din câmpul conştientului
nostru, dar nu încetează să existe. Pentru a ne refula
sentimentele trebuie să consumăm energie - să ne
consumăm forţele. Sentimentele refulate se
acumulează şi se transformă în deprimare şi
neîncredere în sine (aceasta se numeşte în psihologie
„autoagresiune"). Ele încep, fără ca noi să observăm,
să influenţeze relaţiile noatre cu oamenii. Cu cât le
refulăm mai mult, cu atât va fi mai neaşteptată şi mai
aprigă manifestarea lor.
Sentimentele refulate ne blochează energia, ne fac
să ne purtăm rigid, tensionează relaţiile noastre cu
oamenii, ne lipsesc de forţă şi de naturaleţe. Se poate
face o comparaţie cu un râu. Când râul curge liber şi
mişcarea apei nu întâmpină nici o piedică, pe măsura
înaintării spre mare curgerea lui se încetineşte, râul
251
devine tot mai liniştit şi mai lin - dar dacă râul

întâmpină piedici în calea sa, apa se va acumula până
când obstacolul cedează şi apa se revarsă furtunos
spre libertate, iar albia râului se poate schimba. Uite
aşa ne mutilăm singuri.
De regulă, oamenii care au o mulţime de
sentimente refulate se simt lipsiţi de apărare în viaţă.
Ei nimeresc adeseori în situaţii în care cineva se mânie
pe ei, iar ei nu se pot opune deloc. Aceşti oameni plâng
mult, se tem de mânia celorlalţi, se simt deprimaţi,
nefericiţi, victime, dependenţi (la femei, în spatele
plânsului se ascund deseori mânia şi frica) - şi, de
regulă, ei reprezintă într-adevăr o ţintă pentru
agresori, deoarece refulându-şi mereu sentimentele
nu sunt capabili să-şi apere graniţele personale.
Agresiunea lor este orientată spre interior, spre ei
înşişi.
Există un alt tip de oameni dependenţi, care ştiu
să-şi apere propriile graniţe, ştiu să spună „nu", însă
încalcă graniţele străine, cer de la partener ceea ce nu
au dreptul să ceară. Oamenii aceştia par puternici,
sunt înclinaţi să ia asupra lor răspunderea pentru
celălalt, să-l controleze pe celălalt, dar în adâncul
sufletului sunt vulnerabili şi au mare nevoie de
252
dragoste şi de ataşament, în inima lor este o rană

deschisă. Pentru ei, controlul este mijlocul de a primi
dragoste, alt mijloc nu cunosc. Li se pare (pot să nici
nu-şi dea seama de acest lucru) că dacă nu controlează
totul nu vor putea să primească ceea ce le trebuie -
dragostea. Aceasta este experienţa lor din copilărie.
De regulă însă, tocmai prin acest mijloc nu pot primi
dragoste. Obosind de controlul, de gelozia, de cicălelile
lor, partenerul poate să-i părăsească, fiindcă dragostea
trăieşte numai în libertate, în închisoare se ofileşte.
Sentimentele refulate se pot transforma şi în boli
psihosomatice: hipertensiune arterială, nevroză
cardiacă, gastrită sau ulcer gastric, astm, dureri de
coloană vertebrală provocate de spasmele musculare
ş.a.m.d. Bolile provocate de cauze psihologice nu pot fi
vindecate cu medicamente, fiindcă recidivează oricum.
Adeseori, în relaţiile sale omul trăieşte anumite
sentimente negative. Uneori, aceste sentimente arată
că suntem loviţi în interesele noastre, însă alteori
sentimentele negative pe care omul le are faţă de cel
iubit pot arăta că el percepe realitatea într-un mod
deformat. De exemplu, el vrea ca partenerul lui să se
comporte într-un anumit mod. Dacă acesta nu se
comportă aşa, apare „dreapta mânie": omul o ia ca pe
253
o jignire personală, şi tot aşa de fiecare dată. Viaţa

devine grea în aceste condiţii, iar pricina poate consta
în aceea că omul respectiv are pretenţii exagerate sau
injuste. Când el aşteaptă de la partenerul său un anu-
mit comportament, care nu îi este propriu acestuia, îi
încalcă graniţele teritoriului personal. Omul încalcă
graniţele străine atunci când nu le simte pe ale sale,
atunci când nu este în contact cu eul său adevărat,
profund, ci trăieşte conform unui eu fals, când nu se
acceptă pe sine însuşi.
Nimic nu dăunează atât de mult o relaţie ca
sentimentul omului că alături de partenerul său nu
poate fi el însuşi, fiindcă neacceptându-vă pe voi
înşivă, limitându-vă singuri, îi limitaţi în mod automat,
în acelaşi fel, şi pe toţi ceilalţi - şi după aceea, atunci
când ei încalcă aceste limitări, sunteţi nemulţumiţi! Nu
le daţi celorlalţi posibilitatea de a trăi aşa cum le place,
fiindcă în primul rând nu vă daţi vouă înşivă această
posibilitate, vă temeţi să fiţi voi înşivă, fiindcă vă
consideraţi răi, crezând că imediat ce vă relaxaţi şi veţi
înceta să vă mai înăbuşiţi dorinţele se va întâmpla o
nenorocire - dar o parte din simţămintele pe care le
înăbuşim sunt corecte! O parte din ele semnalizează în
mod corect prezenţa unor probleme în
254
comportamentul celuilalt. Să zicem că suntem

enervaţi, nemulţumiţi - odată cu asta putem primi un
semnal că faţă de noi s-a procedat incorect, că
interesele noastre au fost lezate, că drepturile noastre
au fost încălcate, că nu ne sunt satisfăcute nevoile
emoţionale. Adeseori, enervarea şi nemulţumirea
noastră semnalizează necesitatea păstrării integrităţii
noastre atunci când ceva o ameninţă - şi noi putem şi
suntem datori ca exprimându-ne sentimentele să-i
semnalizăm celuilalt că a greşit faţă de noi într-o
anumită privinţă, că avem neapărată nevoie să primim
de la el un anume lucru. Refulând îfi noi ceea ce le dă
oamenilor feed-back asupra comportamentului lor îi
lipsim de posibilitatea de a afla consecinţele acţiunilor
lor. Fără o reacţie de răspuns din partea celorlalţi este
foarte greu să-ţi schimbi modelele distructive de
comportament. Condiţia unică şi foarte importantă a
exprimării sentimentelor este să o facem într-un mod
care nu este jignitor pentru celălalt. Dacă el ne iubeşte
cu adevărat va îndeplini cu bucurie acele dorinţe ale
noastre care sunt corecte, neîntemeiate pe
dependenţă...
Restabilirea funcţiei exprimării sentimentelor
eliberează din „laţul" dependenţei. Fiecare sentiment
255
are o cauză importantă. Important este să înţelegeţi

care este aceasta şi să-i acorzi atenţie. Atunci când
apare un sentiment, acesta e un semnal. Este
important să înţelegeţi care este sensul semnalului,
care necesitate îţi este cronic nesatisfa-cută sau ce
vătămare lăuntrică are loc. Dacă sentimentele
negative care apar sunt prea năvalnice şi sunteţi
neliniştiţi de faptul că asta le poate dăuna apropiaţilor
voştri, este important să nu le refulaţi, ci de fiecare
dată să le conştientizaţi, să acceptaţi faptul că ele
există şi să treceţi peste ele fără a vă simţi vinovaţi
pentru prezenţa lor.
Dacă simţiţi că nu vă stăpâniţi sentimentele, ci ele
vă stăpânesc pe voi, puteţi să faceţi o plimbare, să
luaţi o pauză, să mergeţi în altă cameră, până când vă
veţi linişti şi veţi putea analiza ce s-a întâmplat. După
ce v-aţi liniştit, puneţi-vă întrebarea: „In ce măsură
sentimentele mele sunt îndreptăţite în situaţia dată?
Ce m-a împins în situaţia dată la o reacţie atât de
violentă (adeseori, la bărbaţi în spatele mâniei se
ascunde întristarea sau frica)?" Analizaţi: care este
cauza acestor sentimente? V-a fost încălcat teritoriul,
v-au fost vătămate interesele, sau aveţi aşteptări
neîndreptăţite faţă de celălalt ?
256
In continuare să acţionaţi în funcţie de rezultatele

analizei. Dacă v-au fost vătămate interesele, atunci
când vă potoliţi să-i vorbiţi despre asta celui în cauză
cu calm, cu respect, cu dragoste, să-i spuneţi ce
sentimente v-a provocat purtarea lui, ce
comportament aşteptaţi de la el ca să vă fie bine cu el,
să-i arătaţi ce vreţi de la el. Aflaţi ce nu-i convine, ce ar
vrea de la voi, care sunt dorinţele lui, ce simte.
Dacă de vină sunt aşteptările voastre
neîndreptăţite, trebuie să cercetaţi de ce, pentru ce şi
de unde au apărut aceste sentimente, ce necesităţi
nesatisfacute ascund, cum pot fi satisfăcute pe cale
paşnică aceste necesităţi. Mânia sau nemulţumirea
sunt, fireşte, semnale că partenerul a comis o încălcare
în ce ne priveşte, dar... Dacă avem concepţii greşite
despre teritoriul nostru personal şi considerăm că
teritoriul celuilalt ne aparţine, ne vom mânia atunci
când partenerul face ceva în propriul teritoriu altfel
decât vrem noi, şi mânia noastră este o problemă ce
ne priveşte exclusiv pe noi şi pe care noi trebuie să o
rezolvăm.
Celălalt trebuie acceptat aşa cum este: aceasta este
baza relaţiilor sănătoase. Omul încearcă să-şi
însuşească teritoriul celuilalt atunci când nu şi-l simte
257
pe al său. Aşa este mai simplu: e mai uşor să mergi în

lărgime decât în profunzime. Să te adânceşti în tine
însuţi este un lucru înfricoşător şi uneori dureros.
Este important să învăţăm să ne exprimăm în mod
corect sentimentele, fără să le refulăm şi fără să le
adăugăm - iar asta e o întreagă artă! Luaţi-vă
responsabilitatea pentru sentimentele voastre! Puteţi
gândi şi simţi în acelaşi timp, şi asta vă va face mai
puternici. Vă puteţi controla sentimentele - nu să le
refulaţi, nu să le ignoraţi, ci să le controlaţi, să folosiţi
spre beneficiul vostru toată puterea, toată energia pe
care o dau sentimentele - dar pentru asta trebuie mai
întâi să ni le recunoaştem şi să ne permitem, ca să zic
aşa, să le trăim.
Trebuie neapărat să învăţăm să ne conştientizăm
sentimentele aşa cum sunt. Atunci, ele ne vor da cheia
rezolvării problemelor noastre. Dacă omul nu-şi poate
recunoaşte adevăratele sentimente nici măcar faţă de
sine însuşi, el este pe jumătate mort, înstrăinat de sine
însuşi. A-ţi refula sentimentele nu este o dovadă de
bărbăţie. Bărbăţie este a fi tu însuţi, chiar dacă cei din
jur vor avea altă părere despre cum trebuie să fii - şi
dacă nu este întotdeauna posibil să-ţi exprimi
sentimentele înainte altora, nimeni nu te împiedică să
258
fii cinstit cu tine însuţi. Mai mult decât atât, nimic nu

ajută atât de mult la înrădăcinarea sentimentelor
nedemne ca încercările noastre de a ne preface că ele
nu există.
Atunci când mintea respinge un anumit sentiment,
acesta „intră în clandestinitate" continuând să
influenţeze comportamentul omului prin subconştient,
asupra căruia omul nu are, practic, putere - şi atunci
ajungeţi dependenţi de aceste sentimente. Dacă
existenţa lor e însă acceptată, omului îi este mult mai
uşor să scape de ele sau să le schimbe.
Apropierea ia naştere între oameni atunci când ei
împărtăşesc adevăratele lor sentimente şi trăiri. îndată
ce începe ascunderea sentimentelor, apropierea se
pierde. Dacă sentimentele sunt exprimate pe faţă, asta
favorizează sănătatea psihică a tuturor membrilor
familiei. în anumite condiţii, sinceritatea aduce durere,
însă această durere este neînsemnată faţă de
singurătatea şi izolarea care apar când oamenii nu pot
fi ei înşişi - iar situaţiile când este mai înţelept să-ţi
ascunzi sentimentele se întâlnesc mult mai rar decât
poate părea uneori.
Pe măsură ce înţelegerea creşte şi se modifică
perceperea realităţii, se schimbă şi aşa-numitele
259
„sentimente nedemne" sau „incorecte". Acestea se

schimbă mult mai rapid dacă vă veţi permite să le
trăiţi. Negarea sentimentelor ne lipseşte de
posibilitatea de a cunoaşte ceea ce ne-ar fi putut
spune ele, fiindcă sentimentele constituie experienţă
pe baza căreia apare o nouă înţelegere.
Trebuie neapărat să discutăm aparte sentimentele
fricii şi vinovăţiei.
In formarea relaţiilor de dependenţă un mare rol e
jucat de frică. Se poate spune că frica e baza
dependenţei. Anxietatea, frica sunt opusul dragostei.
Frica ne încătuşează, ne blochează, ne face să evităm
situaţiile în care simţim pericol, ne limitează realitatea.
Nu există oameni care să nu ştie ce-i frica, există
oameni care se amăgesc singuri.
Oamenii reacţionează în mod diferit la frică. Frica
te poate bloca, dar poate deveni o forţă mobilizatoare,
aducătoare de concentrare: totul depinde de
atitudinea faţă de ea. Dacă ne temem nu numai de
situaţia în sine, ci şi de frica însăşi, aceasta devine
paralizantă: evităm situaţiile care pot provoca frică -
dar tocmai situaţiile care ne provoacă un nivel crescut
de anxietate conţin ceva foarte important pentru noi şi
trebuie să trecem prin ele, fiindcă din ele primim o
260
experienţă nepreţuită. La fel ca orice alt sentiment,

frica trebuie acceptată - nu trebuie să fugim de ea, nu
trebuie s-o refulăm, amăgindu-ne singuri că nu ne
temem, ci trebuie s-o acceptăm şi să o trăim fără a o
evita, să trecem prin ea. Veţi vedea că lucrul acesta
este posibil, veţi simţi că dobândiţi bărbăţie, că frica se
transformă dintr-o forţă paralizantă într-o forţă
motrice. Aceasta vă va lărgi posibilităţile şi vă va
micşora dependenţa.
In relaţiile de dependenţă un mare rol e jucat şi de
sentimentul vinovăţiei. Acesta este un sentiment
foarte distructiv, care ne lipseşte de siguranţa de sine,
de dragostea cea bună faţă de sine. Cu ajutorul acestui
sentiment, un om îl poate manipula, controla pe altul.
Dacă sunteţi realmente vinovaţi faţă de cineva cereţi-
vă iertare, pocăiţi-vă la spovedanie, nu mai repetaţi
greşeala, şi nu vă cramponaţi de acest sentiment.
Adeseori însă el îl însoţeşte permanent pe omul
dependent: acesta se simte vinovat acolo unde nu are
o vină reală, mulţi se străduie să-l facă vinovat. întot-
deauna să fiţi realişti în ce priveşte propria vinovăţie.
Nu sunteţi vinovaţi pentru deformarea realităţii de
către alţii, sunteţi răspunzători doar pentru voi înşivă!
Capacitatea de a scăpa din „cârligele" sentimentului de
261
vinovăţie poate însănătoşi viaţa, schimba destinul, în

mod substanţial.
Atunci când veţi înceta să vă tăgăduiţi
sentimentele, veţi începe să trăiţi o viaţă mai deplină.
Veţi descoperi că încordarea pe care o foloseaţi pentru
a înăbuşi diferite sentimente a dispărut. Vă veţi
recăpăta capacitatea de a simţi tandreţe şi
compasiune, vă veţi putea exprima emoţiile profunde
în relaţiile strânse cu alţi oameni; vă veţi simţi mai
liberi şi mai satisfăcuţi, veţi avea mai multă putere.
Deplina acceptare de sine este primul pas spre

dragostea de sine în sensul bun al cuvântului
Uneori, unii oameni ne irită. Sunt anumite însuşiri
care nu ne plac la ceilalţi. Putem chiar să-i simţim
duşmani pe aceşti oameni. Ei ne pot călca foarte tare
pe nervi, apărând mereu în viaţa noastră. De ce ?
Poate că există o anumită parte a personalităţii
voastre care nu vă place sau care vi se pare că poate fi
inacceptabilă pentru ceilalţi. Din cauză că în copilărie
necesitatea de dragoste şi ataşament nu v-a fost
satisfăcută, v-aţi învăţat să nu le arătaţi oamenilor
străini această parte a personalităţii. Poate că aţi
încetat să cereţi şi să primiţi ataşament, în cele din
262
urmă, această parte s-a „detaşat" de mintea voastră,

s-a „ascuns" de voi. După ce o parte a personalităţii se
„detaşează" încep să se petreacă lucruri îngrozitoare.
Oamenii care pot manifesta fără greutate acele
însuşiri pe care noi le-am „detaşat" şi a căror prezenţă
în noi am încetat s-o mai conştientizăm încep să ne
enerveze.
De exemplu, să zicem că în copilărie am fost activ şi
neastâmpărat, cu multă energie creatoare; se întâmpla
să fiu neascultător şi să le fac neplăceri părinţilor. In
familia mea un astfel de comportament era considerat
inacceptabil, de la mine se aştepta să fiu liniştit şi
ascultător: în caz contrar eram pedepsit, eram lipsit de
dragoste. Pentru copil, dragostea este necesară ca
aerul. De aceea, a trebuit să renunţ la individualitatea
mea, la creativitate, să devin un copil „bun",
ascultător. In mişcările mele a apărut sfiala, am
început să mă ghidez nu după intuiţia proprie, ci după
autoritatea, după părerile altora, mi-am pierdut
siguranţa de sine. Acum, când întâlnesc în viaţă un om
care nu a renunţat la principiul său activ, creator, la
individualitatea şi siguranţa lui de sine, şi la care toate
aceste calităţi se găsesc în stare activă, el îmi poate
263
provoca încordare, iritare sau stinghereală, poate chiar

o să-l condamn.
Dacă negaţi că vă place să vă asumaţi
responsabilitatea şi să controlaţi situaţia, veţi
descoperi în jurul vostru oameni care se străduie să vă
dirijeze şi să vă controleze. Puteţi intra în conflict cu un
şef autoritar şi să ajungeţi să vă schimbaţi locul de
muncă. Noul vostru şef va fi un om cu care e uşor să te
înţelegi, dar colegul de la biroul vecin va fi autoritar şi
cu el veţi avea probleme. Situaţia se va repeta până
când veţi conştientiza că aveţi aceleaşi însuşiri care vă
iritau la şef.
Cu cât este mai complet „detaşată" de mintea
voastră o parte a personalităţii, cu atât mai activ va
începe să vă iasă în cale. Descoperind partea detaşată
a personalităţii voastre în alt om, uneori veţi vedea în
acesta un adversar.
Acest fenomen apare atunci când vedeţi părţi
detaşate ale propriului eu în alţii şi nu le recunoaşteţi
în voi înşivă. In psihologie el se numeşte „proiecţie".
Cu cât sunt mai ignorate sau negate aceste părţi, cu
atât devin mai puternice. Neacceptarea celuilalt este
reversul neacceptării de sine. Cum să schimbăm asta?
Trebuie pur şi simplu să observăm oamenii şi tipurile
264
de comportament care ne mâhnesc sau ne enervează.

Oamenii la care înainte vă gândeaţi ca la nişte vrăjmaşi
se vor transforma într-o parte pierdută din voi înşivă.
Rezultatul va fi o mai mare autoacceptare şi o mai
bună înţelegere a celorlalţi.
Formaţi-vă siguranţa de sine

Siguranţa de sine îi permite omului să comunice în
aşa fel încât să-şi menţină respectul de sine şi să
rămână respectat de celălalt, să-şi atingă scopurile, să-
şi satisfacă necesităţile şi să-şi apere drepturile şi
spaţiul personal, fără a-i domina şi manipula pe cei din
jur. Omul sigur de sine îşi cunoaşte necesităţile şi
dorinţele personale şi ştie să şi le satisfacă fără a aduce
daune celorlalţi. Oamenii dependenţi sunt prost
informaţi despre necesităţile şi dorinţele proprii, lucru
care îngreunează formarea siguranţei de sine. Ei se
obişnuiesc să se adapteze la necesităţile şi dorinţele
altora şi să le ignore pe cele proprii, neputând să ceară
în mod direct ceea ce le trebuie, ci alegând cu grijă
formulări care îi ajută să manipuleze oamenii, să îi
controleze, să le facă pe plac, rămânând totodată
pasivi. Ei se aşteaptă ca cei apropiaţi să înţeleagă
singuri şi să facă din proprie iniţiativă tot ce le trebuie
265
lor, iar dacă asta nu se întâmplă se supără, se

înciudează, reproşează: „Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai
înţelege ce-mi trebuie şi mi-ai da."
Este important să înţelegeţi ce vreţi de fapt: nu
lucrurile pe care le voiau de la voi şi pentru care vă
iubeau părinţii sau alţi oameni apropiaţi, nu ceea ce
impune societatea, ci ceea ce vrea adevăratul vostru
eu. Dacă nu vă veţi dobândi adevăratul eu, nu veţi
putea intra în atingere cu chipul lui Dumnezeu din voi.
După cum se ştie, nimic nu este atât de folositor
pentru om ca autocunoaşterea.
încercaţi, relaxându-vă în singurătate, să vă puneţi
întrebările: „Ce vreau? Care sunt adevăratele mele
dorinţe? Care sunt visele mele?" Răspunsurile pot să
nu vină imediat, dar ele vor veni neapărat dacă veţi da
dovadă de insistenţă şi veţi fi sinceri cu voi înşivă - şi
dacă vi se vor descoperi adevăratele voastre dorinţe să
nu vi le refuzaţi, ele sunt importante pentru voi. Faceţi
din dorinţele voastre scopuri pe care vreţi să le
atingeţi. Găsiţi mijlocul de a vi le realiza, iar dacă asta
depinde de altcineva, rugaţi-l cu francheţe şi cu
respect să vă ajute.
Este foarte important să învăţaţi să cereţi de la
oamenii apropiaţi ceea ce vă trebuie cu adevărat: asta
266
vă scapă de comportamentul manipulativ şi de lupta

surdă pentru dominaţie, însănătoşind mult relaţiile.
Frazele care încep cu cuvântul „trebuie" vă atrag în
capcană, pe când frazele care încep cu „vreau" vă duc
la eliberare. Când amândoi partenerii ştiu că în relaţia
lor dorinţele le pot fi satisfăcute şi că despre asta se
poate vorbi, dispare necesitatea manipulării, fiindcă
manipularea este necesară pentru a primi pe căi
ocolite lucrurile de care ai nevoie.
Relaţia este armonioasă atunci când te simţi bine
cu omul iubit şi el se simte bine cu tine. Ne simţim bine
cu oamenii cu care putem fi noi înşine, cu care ne
putem urma eul adevărat, cu care îl simţim în suflet pe
Dumnezeu. Intotdeauna te simţi bine în prezenţa unui
om sincer - sincer cu sine însuşi şi cu ceilalţi, care nu
încearcă să fie altcineva decât el însuşi. Intr-un
asemenea om ai încredere. încrederea este un
element foarte important într-o relaţie armonioasă.
Dacă eşti pornit să îndeplineşti dorinţele celor apro-
piaţi renunţând la propriile tale necesităţi şi dorinţe,
refu-lându-le sau chiar încetând să le mai simţi, adică
renunţând la tine însuţi, asta nu va duce la sinceritate
şi încredere în relaţiile cu ceilalţi, iar nemulţumirea se
va acumula.
267
Apropo de asta, omul care se înşală pe sine însuşi o

să-şi înşele, foarte probabil, şi soţul (soţia).
Infidelitatea apare acolo unde nu este apropiere
adevărată. Pentru ca încrederea să crească trebuie
neapărat să învăţaţi mai întâi să fiţi sinceri cu voi
înşivă, să învăţaţi să vă simţiţi pe voi înşivă, să vă
simţiţi adevăratele necesităţi şi dorinţe: atunci vor
avea încredere în voi şi partenerii voştri. Trebuie să
învăţaţi să vorbiţi cu ei despre asta în mod cald şi des-
chis. Dacă nu aveţi experienţă în această privinţă, nu
va fi simplu. Este important să clarificaţi care sunt
necesităţile, dorinţele şi interesele lor şi să le susţineţi.
Este important ca partenerii voştri să se simtă în
siguranţă alături de voi.
Aprecierea de sine ca aspect al dragostei bune faţa

de sine
Aprecierea de sine este sentimentul profund,
perceput cu toată fiinţa, al valorii pe care o
reprezentaţi ca om. Aprecierea de sine pozitivă este
acceptarea de sine totală şi necondiţionată, cu
conştientizarea obiectivă a părţilor tale tari şi a celor
slabe, a calităţilor tale pozitive şi a celor negative.
268
Aprecierea de sine este una din componentele

dragostei faţă de sine sau un rezultat al ei. Aprecierea
de sine are o mare influenţă asupra relaţiilor cu
ceilalţi. Se poate spune că numai oamenii cu o
apreciere de sine pozitivă (nu exagerat de bună şi nici
excesiv de proastă) pot întreţine relaţii armonioase cu
ceilalţi. Pentru formarea unei aprecieri de sine pozitive
trebuie neapărat să vă concentraţi atenţia asupra
propriilor calităţi pozitive şi succese.
Două mijloace foarte puternice pentru a construi o
apreciere de sine pozitivă sunt a fi în stare să ceri ceea
ce vrei şi a fi gata să primeşti ceea ce vrei.
Este important să vă obişnuiţi să purtaţi un dialog
pozitiv cu voi înşivă. Un dialog negativ cu tine însuţi îţi
blochează capacităţile mintale şi acţiunile. Gândurile
negative formează „lanţuri mintale", care acţionează
în creierul vostru ca o bandă magnetică al cărei ciclu
funcţional nu încetează niciodată. Ele acţionează
distructiv asupra vieţii voastre, dând naştere unor
cicluri repetitive de trăiri negative. Dialogul pozitiv cu
tine însuţi descătuşează capacităţile mintale,
concepţiile şi acţiunile. E important să nu uitaţi că
trebuie să mergeţi înainte. Dialogul interior pozitiv
trebuie să fie axat pe starea în care năzuiţi să ajungeţi,
269
nu pe cea din care vreţi să ieşiţi sau de care vă temeţi

sau pe care n-o vreţi. De pildă, când vă gândiţi: „Nu
vreau să fiu dependent" vă concentraţi, la fel ca
înainte, pe starea voastră de dependenţă. Când vă
gândiţi: „Vreau să fiu independent" vă concentraţi pe
ceea ce reprezintă scopul vostru real. Se cer mari
eforturi pentru eliminarea obiceiului de a dialoga în
mod negativ cu tine însuţi. Dacă cineva vă spune
gândurile sale negative, nu trebuie să vă grăbiţi să
cădeţi de acord cu ele: mai bine să concepeţi o
judecată pozitivă, pentru a neutraliza influenţa
negativă. De pildă, când partenerul vă spune: „Această
relaţie îmi aduce doar neplăceri" puteţi răspunde:
„Problemele creează posibilitatea unei apropieri şi mai
mari." Dialogul pozitiv cu tine însuţi sprijină aprecierea
de sine pozitivă.
Graniţele personale sunt la fel de importante ca

cele statale
Teritoriul psihologic al omului constă din
necesităţile, dorinţele, intenţiile, sentimentele,
gândurile, obiectivele, convingerile voastre, stilul
vostru de comportament, opţiunile voastre, viziunea
voastră asupra lumii, componenta voastră spirituală.
270
De asemenea, teritoriul vostru include corpul vostru.

Orice teritoriu îşi are graniţele sale. Graniţa corpului
meu este pielea. Graniţele mele psihologice constau
din sentimentul că sunt o personalitate întreagă,
însoţit de distingerea limpede a ceea ce îmi aparţine
mie de ceea ce aparţine altora în sfera psihologică.
Pentru construirea graniţelor cel mai important cu-
vânt e cuvântul „nu". Dacă dăm de înţeles cuiva că nu
vom tolera un anumit comportament sau atitudine
faţă de noi, stabilim graniţe. De regulă, încalcă
graniţele străine cel care nu le simte pe ale sale. La
oamenii dependenţi, graniţele sunt fie estompate, fie
rigide. Oamenii dependenţi ori îi acuză pe alţii pentru
sentimentele, gândurile, purtarea proprie, fie se acuză
pe sine pentru sentimentele, gândurile, purtarea
altora. Graniţele lor sunt confuze. Graniţele sănătoase
sunt, de obicei, flexibile şi semipermeabile.
Conştientizarea propriilor graniţe înseamnă că ştiu:
cât de departe pot să merg în relaţia cu tine;
ce sunt dispus să tolerez la tine;
ce voi face pentru tine;
ce nu voi tolera niciodată la tine;
ce nu voi face niciodată pentru tine (în locul tău);
271
ce le voi permite altora să facă cu tine şi ce nu le

voi permite niciodată.
Dacă o relaţie importantă pentru voi nu merge
bine, revizuiţi-vă graniţele. Dragostea cea bună faţă de
sine se exprimă prin relaţiile voastre cu ceilalţi oameni,
inclusiv prin capacitatea de a stabili graniţele
psihologice corespunzătoare. Puteţi spune „nu" relei
purtări faţă de voi, intruziunii în spaţiul vostru
personal, exploatării, controlării şi manipulării voastre,
dezvoltării în voi a sentimentului culpabilităţii.
Conştientizarea şi creerea graniţelor personale
constituie una dintre cele mai importante etape în
vindecarea de dependenţă, întrucât cer restructurarea
tuturor relaţiilor. Pentru a vă stabili graniţele
personale va trebui, probabil, să vă opuneţi o vreme
celor apropiaţi, fiindcă sistemul vostru familial s-a
obişnuit cu dependenţa voastră, s-a obişnuit ca voi să
îndepliniţi dorinţe străine şi să renunţaţi la ale voastre,
să satisfaceţi necesităţi străine şi să nu vi le ştiţi pe ale
voastre, să realizaţi scopuri străine şi să nu le aveţi pe
ale voastre. Opoziţia ori neclintita siguranţă de sine vă
vor fi indispensabile ca să vă apăraţi, să vă satisfaceţi
necesităţile, să aveţi posibilitatea de a vă realiza
272
scopurile, de a vă păstra şi dezvolta componenta

spirituală dată de Dumnezeu.
In calitatea de exerciţiu practic vă pot propune să
faceţi însemnări în jurnal de fiecare dată când vă daţi
seama că cineva vă invadează spaţiul personal.
Descrieţi momentele de genul: sunteţi atinşi într-un
mod nepermis; sunteţi întrerupţi; cineva intră în zona
voastră de intimitate; vi se umblă în lucruri; vi se
răsfoieşte jurnalul; se iau hotărâri în locul vostru; vi se
impun anumite lucruri; cineva emite pretenţia că ştie
mai bine decât voi ceea ce vă trebuie, însemnaţi în
scris când s-a întâmplat lucrul respectiv, ceea ce aţi
simţit, reacţiile pe care le-aţi avut. Observaţi ce reacţii
şi răspunsuri stereotipe aveţi în împrejurările respecti-
ve. Ce rezultate dau ele ? Gândiţi-vă la alte moduri de
reacţie şi de răspuns, care să schimbe situaţia.
Discutaţi (în mod cald) cu oamenii apropiaţi despre
sentimentele pe care le aveţi în legătură cu acţiunile
lor, conveniţi cu ei să ţină seama de graniţele voastre.
Uneori, ferma convingere interioară: „Acesta este
teritoriul meu, şi în afară de mine nimeni nu are
drepturi asupra lui" schimbă situaţia fără a fi nevoie de
cuvinte.
273
Respectul faţă de propriile graniţe aduce după sine

respect faţă de graniţele străine. Când respectaţi
graniţele străine, îi permiteţi celuilalt să fie el însuşi şi
nu încercaţi să-l schimbaţi cu sila, nu pretindeţi de la el
ceea ce nu poate (sau nu vrea) să vă dea şi apreciaţi
ceea ce dă de bunăvoie. După cum se ştie, din pricina
încălcării graniţelor au loc războaie.
Cred că este potrivit să cităm aici următoarele
versuri psihoterapeutice:
Eu trăiesc în această lume nu ca să corespund
aşteptărilor tale.
Nici tu nu trăieşti în această lume ca să corespunzi
aşteptărilor mele.
Tu eşti tu, eu sunt eu.
Vindecarea dragostei
. Multor oameni dependenţi li se pare că dragostea
lor este foarte puternică şi jertfelnică. De fapt,
dragostea lor este bolnavă. La baza sacrificiului lor stă
interesul: făcând ceva pentru omul „iubit" ei vor să
primească în schimb dragoste, căldură sufletească -
ceea ce n-au putut primi în copilărie de la părinţi. Ei
înşişi nu oferă acea dragoste pe care o vor - pur şi
simplu nu pot s-o facă, fiindcă nu au în suflet izvorul
274
acestei dragoste. Chiar şi atunci când are intenţii şi

porniri bune, omul dependent este, în pofida dorinţei
sale, un egoist: dragostea lui nu este dezinteresată.
De aceea, a-şi vindeca dragostea, a învăţa să
iubească în mod autentic este un scop important
pentru omul dependent care vrea să devină fericit.
Numai învăţând să iubească, numai descoperind acest
izvor al dragostei în el însuşi încetează să mai fie
dependent şi devine pregătit pentru apropierea de alt
om, pentru dragoste.
Există o şcoală în care putem învăţa să iubim, un
spital în care poate fi vindecată dragostea: credinţa în
Ziditor, iubirea de Dumnezeu, Biserica. Scopul
principal al credinţei ortodoxe este tocmai cel de a-l
învăţa pe om să iubească.
Ce poate învăţa omul dependent în Biserică?

1. Să se iubească pe sine însuşi.
Egoismul nu este deloc iubire de sine. Adevărata
iubire de sine nu este deloc egoism. Egoistul nu poate
să se iubească pe sine însuşi, din simplul motiv că nu
se cunoaşte pe sine însuşi - nu îşi cunoaşte adâncurile,
nu îşi cunoaşte sufletul.
275
Adevărata iubire de sine începe de la conştiinţa

importanţei adevăratului nostru eu, sufletului nostru,
de la conştiinţa faptului că suntem după chipul lui
Dumnezeu, de la acceptarea deplină de sine. Suntem
iubiţi, nu suntem singuri, Dumnezeu îl iubeşte pe
fiecare. Trebuie doar să credem asta, trebuie doar să
ne permitem să simţim asta, să ne unim cu nesecatul
izvor al iubirii dumnezeieşti, să ne deschidem inima ca
el să se reverse în noi. Conştientizând înălţimea menirii
sufletului nostru, curăţindu-ni-1, străduindu-ne să-l
îmbunătăţim, conectându-ne la nesecatul izvor al
iubirii dumnezeieşti, dobândim adevărata vrednicie şi
adevărata iubire de sine.
Ce e vindecător aici pentru omul dependent ?
Omul devine de sine stătător, sigur pe sine, şi începe
să se preţu-iască nu pe baza atitudinii altora faţă de el,
ci pur şi simplu pentru că este Om.
2. Să-i iubească pe ceilalţi.
Când omul se umple de iubirea dumnezeiască, vrea
cumva în mod automat să o împărtăşească celorlalţi;
pentru el, lucrul acesta este tot atât de firesc ca
respiraţia. Creştinismul cunoaşte următoarea lege
duhovnicească: „Cine iubeşte este iubit." Atunci când
le dăruiţi dragostea voastră oamenilor, primiţi însutit.
276
Ceilalţi devin interesanţi şi apropiaţi. Iubindu-vă pe voi

înşivă, veţi putea să-i iubiţi pe ceilalţi; iubindu-i pe
ceilalţi, veţi fi iubiţi de ei. Dumnezeu e izvorul
dragostei; dăruindu-vă în mod dezinteresat dragostea,
nu pierdeţi, ci câştigaţi: vă umpleţi, deveniţi mai
puternici.
3. Să nu iubească pe nimeni mai mult decât pe
Dumnezeu.
Oamenii dependenţi îl pun pe omul „iubit" în locul
lui Dumnezeu. Ei îşi fac un idol, de care sunt obsedaţi.
Să nu-ţifaci idol, spune porunca lui Dumnezeu. Făcân-
du-vă un idol, vă lepădaţi de Dumnezeu, de dragostea
Lui. Atunci când, mulţumită credinţei voastre, vă uniţi
cu Dumnezeu, îl primiţi pe Dumnezeu în inimă, vă
umpleţi de dragoste, vă umpleţi de energie
dumnezeiască.
277
Ce îi dă asta omului dependent? El încetează să-şi

facă idoli. Apropiindu-se de Dumnezeu, descoperă acel
izvorul nesecat şi absolut dezinteresat de dragoste pe
care îl căuta în mod greşit în obiectul dependenţei
sale, dobândeşte independenţa deplină, libertatea
desăvârşită.
încheiere
Pentru a avea cu altcineva o relaţie bună, o relaţie
de dragoste, trebuie mai întâi să învăţaţi să fiţi
independenţi. Independenţa este necesară ca să
simţiţi cine sunteţi cu adevărat, ce vreţi cu adevărat, ca
să vă găsiţi eul adevărat, chipul lui Dumnezeu din
sufletul vostru.
Despre vindecarea de dependenţă se pot scrie
foarte multe lucruri. Aici n-am făcut decât să schiţăm
calea către ea. Eliberarea de dependenţă cere timp şi
un efort destul de îndelungat. De obicei, este vorba de
un an şi mai bine de terapie individuală şi de grup - dar
fără credinţă sinceră în Dumnezeu, fără credinţă în
ajutorul şi în călăuzirea Lui, în compasiunea Lui, până
şi un succes mărunt este greu de dobândit. Fiţi
colaboratori ai lui Dumnezeu, aju-taţi-L să vă ajute.
Principalul este să ţineţi minte că oricare ar fi

succesele pe care le aveţi în acest efort de a deveni
mai buni, Dumnezeu vă iubeşte, şi tocmai dragostea
Lui vindecă toate rănile sufletului nostru.
Mit:
yBărbaţii iubesc numai femeilefrumoase"
A
ceasta este o concepţie greşită. Multe studii psi-
hologice pe această temă arată tocmai că bărbaţii aleg
în primul rând pe criterii sufleteşti, nu fiziologice.
La centrul nostru „Familia ortodoxă" sunt organiza-
te grupuri de comunicare psihologică. Am inaugurat de
curând un ciclu pentru cei care vor să-şi întemeieze o
familie. Prima noastră întâlnire a fost intitulată:
„Bărbatul şi femeia: cine suntem?" Ei bine, uite că
tocmai bărbaţii au destrămat mitul acesta. La
întrebarea moderatorului: „Care sunt criteriile după
care vă alegeţi soţia?" ei au răspuns: „In primul rând
virtuţile: bunătatea, blândeţea, gingăşia, smerenia."
Bineînţeles, când ne întâlnim cu omul pentru prima
dată, ne uităm la aspectul exterior, dar următorul pas
este comunicarea. Aceasta ne face să conchidem că
mai importante decât calităţile fizice sunt calităţile
sufleteşti. Sub o formă sau alta, bărbaţii spun că
pentru viaţa de familie aleg femei de nădejde,
răbdătoare, bune, tandre.
In general, aici problema constă în a te autoaprecia
corespunzător şi în a te accepta pe tine însuţi ca
280
personalitate cu mai multe niveluri - iar de iubit pe
tine însuţi poţi să te iubeşti pentru anumite calităţi
sufleteşti, nu pentru nas, pentru ochi frumoşi, pentru
plete.
281
Dacă începi să te respecţi pe tine însuţi ca

personalitate, aspectul exterior trece deja pe planul al
doilea, nu mai dai atâta atenţie unor caracteristici
secundare ale eu-lui tău. Ca atare, problema priveşte
aici dragostea de tine însuţi.
O altă problemă e suspiciozitatea. Credem despre
ceilalţi că sunt mai răi decât sunt de fapt. Generalizăm:
„Toţi bărbaţii gândesc la fel." Nu: printre ei există unii
care gândesc altfel. Aceştia cred: „Da, femeia este
frumoasă în sine; nu există femei urâte, toate femeile
sunt frumoase." Am întâlnit asemenea bărbaţi.
Trebuie să ştim să aşteptăm. Trebuie să ştim să
comunicăm cu toţi. In toată această mulţime se va găsi
neapărat şi omul tău. Trebuie să îţi schimbi tu însăţi
atitudinea faţă de bărbaţi, şi atunci descoperi alături
de tine omul care te va iubi cu adevărat. (Irina
Rahimova, psiholog)
F
rumuseţea lăuntrică este ceva mult mai însemnat
decât frumuseţea fizică. Atunci când comunică cu o
femeie frumoasă lăuntric, după o vreme încetează să
mai observe aspectul ei exterior. Frumuseţea lăuntrică
are însuşirea de a transfigura exteriorul. Omul parcă n-
ar fi frumos, dar este atât de atrăgător! Intr-adevăr,
282
există destui oameni care sunt atât de minunaţi, încât

lipsa lor de frumuseţe fizică nu numai că nu provoacă
repulsie, ci, dimpotrivă, chiar le subliniază frumuseţea
lăuntrică. Această afirmaţie este valabilă pentru femei
şi bărbaţi în egală măsură. Se înţelege că la început toţi
caută frumuseţea fizică, dar eu cred că numai oamenii
lipsiţi de profunzime rămân la stadiul acesta şi nu
încep să caute mai adânc. (Igor Ga-garin, protoiereu)
A
cesta este fără doar şi poate un mit, deoarece fru-
museţea este ceva subiectiv. Pentru mine, frumuseţea
a fost dintotdeauna legată de suflet. Sufletul omului îi
defineşte aspectul exterior. Călugării bătrâni povestesc
că au văzut zeci de oameni care au venit la mănăstire
cu chipurile desfigurate de patimi, însă cu timpul au
devenit îngeri, chipurile lor au dobândit o frumuseţe
dumnezeiască. In orice caz, frumuseţea pământească
este o reflecţie a frumuseţii cereşti - adică atunci când
omul are un suflet frumos asta se manifestă neapărat
şi exterior. Am aici în vedere nu parametrii fizici, ci cât
de plăcut este chipul omului respectiv.
Când văd în reviste top-modele, feţele lor nu mă
atrag. Pe chipul lor nu se reflectă frumuseţea lăuntrică.
283
Da, din punct de vedere formal au trăsături regulate,

însă căldură sufletească nu provoacă.
La urma urmei, frumuseţea exterioară este ceva
relativ. Acum se consideră că frumoase sunt femeile
slabe, înainte erau preferate cele plinuţe... (Alexei
Jarov, psiholog, muzician)
P
entru a destrăma acest mit este suficient să privim
cu atenţie în jur. întotdeauna m-a uimit faptul că
numeroşi oameni despre care nu se poate spune că
sunt frumoşi au parte de o căsnicie fericită, pe când cei
frumoşi „de pică" se află adeseori într-o „eternă
căutare". Omul are întotdeauna posibilitatea de a-şi
manifesta calităţile interioare: căldura sufletească,
compasiunea, atitudinea pozitivă - şi, credeţi-mă, asta
are mult mai multă importanţă decât calităţile fizice
primite de la natură.
Asupra mea, cea mai puternică impresie au produs-
o femei care nu sunt deloc frumoase fizic: atâta
farmec, bu
284
curie, sinceritate în exprimarea sentimentelor... Pe

când frumuseţea „de reclamă" respiră adeseori atâta
răceală şi pustietate lăuntrică... Nu demult mi-a fost
prezentată o frumuseţe renumită; am salutat-o destul
de rece, iar ea mi-a răspuns cu o privire în care se
citea: „încă unul căruia îi curg balele!" (Chirii Tanţârev,
manager)
CUM SĂ-ŢI DAI SEAMA DACĂ E SAU NU OMUL TĂU

D
acă suntem în căutarea iubirii adevărate, suntem în
căutarea unei relaţii profunde, trainice şi de lungă
durată. Vrem să ne unim destinul cu cel al alesului
nostru, să dăm naştere împreună unor copii şi să-i
creştem împreună.
Toate acestea nu sunt deloc lucruri simple, ci
foarte importante şi de mare răspundere. Trebuie să
fim şi noi înşine pregătiţi pentru ele, şi cu privire la
omul iubit să apreciem în mod lucid dacă ni se
potriveşte sau nu, dacă este, în general, suficient de
matur pentru a fi soţ (soţie) sau încă nu. Raţiunea
trebuie să ia parte neapărat atunci când ne alegem
tovarăşul de viaţă. Nu trebuie să respingem argumen-
tele ei, chiar dacă acestea nu sunt în concordanţă cu
sentimentele pe care le nutrim, altfel vom regreta
amar.
Dacă vrem să construim o casă care să dăinuie
măcar o jumătate de veac, avem neapărată nevoie să
ştim să evaluăm calitatea terenului, să punem temelia,
să proiectăm clădirea, să alegem materialul, tehnica de
construcţie, să instalăm sistemul de încălzire, să izolăm
pereţii împotriva umezelii şi a variaţiilor de

temperatură... şi multe al
te lucruri. Trebuie, de asemenea, să ne alegem

ajutoare de nădejde, care să nu se îmbete în loc să
muncească şi să nu lase să cadă într-un moment critic
bârna pe care o cărăm împreună.
Dacă vrem să întemeiem o familie care să trăiască
împreună o jumătate de veac în fericire, căldură şi
lumină, trebuie să ştim şi mai multe lucruri, să avem
cerinţe şi mai mari faţă de noi înşine şi faţă de
tovarăşul de viaţă pe care ni l-am ales. Nu întâmplător
familiile se năruie mult mai des decât casele.
De aceea, trebuie în primul rând să aflăm mai
multe despre ceea ce înseamnă căsnicia, familia - să
aflăm, se înţelege, nu din reviste, nu din romane, nu de
la televizor şi, în general, nu din producţiile „culturii
pop". Toate aceste producţii sunt destinate distracţiei,
pe când voi aveţi de făcut un lucru cât se poate de
serios. Ca atare, cu privire la căsnicie, căsătorie, familie
trebuie să citiţi cărţi serioase. Este bine, de asemenea,
să discutaţi cu oameni care au de decenii o căsnicie
fericită.
înţelegând ce este familia, ce lucru mare şi frumos
este ea, cât de fericiţi şi cât de nefericiţi putem fi în
familie, putem deja să ne apreciem corect pe noi
înşine, să ne dăm seama cât de pregătiţi suntem să fim
soţi buni (soţii bune) şi să alegem omul care va fi

jumătatea noastră.
Istorii din viată

y
O relaţie fără perspectivă

A
vem aceeaşi vârstă, 23 de ani. Aproape trei ani în
şir ne-am întâlnit de două, trei ori pe săptămână;
ieşeam împreună să ne odihnim, să mergem pe la
prieteni. Amândoi suntem liberi, relaţia dintre noi este
sinceră si cinstită. De câteva ori am încercat, de dragul
viitorului meu, să ne despărţim: el nu este încă gata să
se căsătorească, vrea să asigure o bază materială; pe
deasupra, eu nu corespund ideii lui de soţie. Prin
urmare, relaţia noastră este lipsită de perspectivă,
fiindcă eu trebuie să-mi caut un tovarăş de viaţă...
Şi am căutat: din vara anului 2007 relaţia noastră a
devenit „liberă" (aşa am hotărât eu): am făcut
cunoştinţă cu băieţi pe internet, m-am întâlnit cu unul,
cu altul, dar să mă îndrăgostesc n-am putut, căci îl
aveam pe el. El ştia toate astea şi mi-a urat fericire,
deşi probabil că îi venea greu. Cu toată „libertatea
oficială", nici unul dintre noi nu l-a înşelat pe celălalt,
deşi ocazii au existat.
Amândoi înţelegeam că aşa nu vom reuşi să ne

despărţim, că asta funcţionează numai în teorie. Nu
demult am observat că el încearcă să se distanţeze de
mine, că mă evită. L-am întrebat când eram pe chat şi
mi-a răspuns: „Ca să fiu sincer, săptămâna asta chiar n-
am avut nici o clipă liberă, dar nu asta este marea
problemă. Aş fi putut să-mi fac timp, să zicem, joi,
dar... înţelegi, am aproape 24 de ani, şi
până acum nu pot găsi răspunsul la întrebarea: cine

sunt eu? îmi tot dă târcoale un sentiment pe care eu l-
aş numi « senzaţia că nu m-am realizat». Vreau să fac
lumină în mine însumi. Să-mi fixez scopuri noi, să-mi
reevaluez anumite valori. Vreau să înţeleg ce vreau de
fapt EU - nu tu, nu mama, nu bunica, nu şeful sau mai
ştiu eu cine. Problema este la mine: pur şi simplu simt
nevoia să fiu singur o vreme. înţelegi?" Mi-a mai scris:
„Pentru mine eşti o fată foarte mişcătoare, drăgălaşă,
cu adevărat bună şi cu adevărat iubită. Eşti copilul meu
simpatic. Am faţă de tine sentimente f6ar-te calde şi
sincere. Simt responsabilitate faţă de tine, dar înţeleg
că acesta nu este genul de dragoste pentru care mi-aş
jertfi viaţa. Nu ştiu dacă, în general, este posibilă o
asemenea dragoste: sincer vorbind, tare aş vrea să
cred asta. Nu o să mai iubesc pe nimeni aşa. Am în
vedere aici nu iubirea pe o scară de la unu la zece, ci ca
sumă a tuturor nuanţelor sentimentelor pe care le am
faţă de tine."
El vrea să-şi afle calea; probabil că este deja prea
matur pentru o relaţie de acest gen. Nici eu nu sunt
mulţumită de această relaţie, fiindcă ea se află într-o
fundătură. Pentru amândoi este prima relaţie atât de
îndelungată. El consideră că amândoi trebuie să
292
încercăm şi alte relaţii şi să facem o alegere conştientă.

Mintal sunt de acord cu el.
Ne-am întâlnit pe 21 ianuarie. A fost seara
despărţirii; am plâns, am stat de vorbă, ne-am
îmbrăţişat mult. Plângeam, fiindcă este atât de greu să
te desparţi de un om atât de apropiat, care îţi este
tătic, prieten, fiu, iubit, care m-a susţinut, mi-a purtat
de grijă, m-a înţeles şi m-a iubit aşa cum sunt - lucruri
pe care nu le găsesc în familie. El plângea dintr-un
sentiment de vinovăţie, fiindcă îmi provoca durere,
fiindcă se obişnuise cu mine. (Victoria, 23 de ani)
Iubirea adevărată îl face pe om mai bun
C
ând mi-am întâlnit viitorul soţ, pe Artiom, aveam
20 de ani. Ne-am cunoscut în urma unor interese
comune: făceam schimb de înregistrări muzicale.
Atunci când discurile s-au terminat, iar odată cu ele şi
motivele de a ne întâlni, m-am dus acasă şi absolut pe
neaşteptate am izbucnit în plâns. Mama m-a întrebat:
„Ce s-a întâmplat?" I-am zis: „Mama, ştii, am întâlnit
un om atât de bun! îmi pare rău că n-o să ne mai
întâlnim." Ea a fost foarte mirată şi bucuroasă: „Mie
mi se pare că tu te-ai îndrăgostit!"
293
Trebuie spus că pe atunci primisem deja destule

propuneri în căsătorie. Reflectam, încercam să aleg,
dar un asemenea sentiment încercam pentru prima
dată.
Vedeam că Artiom este destul de reţinut şi că îi va
fi greu să găsească un pretext pentru a continua
legătura noastră, cu atât mai mult cu cât vedea că nu
duc lipsă de prieteni. Şi totuşi, el a găsit o metodă, şi
am început să ne întâlnim iarăşi. El mă ducea la
concerte de muzică under-ground, eu îl duceam la
teatru. Ne împărtăşeam unul altuia tot ce era
important în viaţa noastră.
Citeam amândoi foarte mult. Pe neaşteptate, ne-a
căzut în mână o mulţime de cărţi ortodoxe. Pe atunci
el era botezat, dar nu mergea la biserică. Eu eram
credincioasă, dar mergeam rar. Am tot citit, şi la un
moment dat am hotărât că este timpul să mergem la
biserică. Pentru noi, aceasta a fost şi o verificare a
trăiniciei sentimentelor noastre. Eu am hotărât în
sinea mea: „Ca să îmi dau seama dacă este cu adevărat
dragoste trebuie să aduc simţământul acesta înaintea
lui Dumnezeu, şi fie ca El să judece!"
Am hotărât să ne spovedim şi să ne împărtăşim
împreună. Asta s-a întâmplat pe 14 mai 2001, şi în
294
aceeaşi zi, după exact doi ani, ne-am cununat. In

această zi este prăz-nuită icoana Maicii Domnului
„Bucuria neaşteptată".
Voiam să mă asigur că nu fac o greşeală - aşa sunt
eu, voiam să mă mărit o dată pentru totdeauna.
Pentru mine lucrul acesta era foarte important. Când
am început să-mi aleg viitorul soţ, mi-l imaginam cu
totul altfel decât Artiom. După aceea însă mi-am
amintit că în copilărie îmi imaginam tocmai un
asemenea om. Artiom este foarte liric, se poartă foarte
blând cu mine, şi asta nu pentru că ar fi în general un
om moale: una peste alta, seamănă foarte bine cu acel
prinţ la care visam când eram fetiţă.
Atunci nu ştiam, nu puteam să-mi dau seama exact
ce fel de sentiment este acesta - dar acum, după cinci
ani de căsnicie, ştiu fără umbră de îndoială că este
dragoste, fiindcă el a scos la lumină în noi tot ce e mai
frumos. Trăind iubirea adevărată, afli în tine lucruri
noi, pe care înainte nu le ştiai. în orice caz, iubirea
adevărată nu poate niciodată să-l facă pe om mai rău
decât era.
Niciodată n-am crezut că pot să mă dedic atât de
mult altcuiva cum m-am dedicat lui Artiom aceşti doi
ani dinainte de cununie. El încă îşi alegea calea, se
295
căuta pe sine însuşi în viaţă. Eu mă străduiam să nu-i

pun nici o piedică şi nu-l presam întrebându-l dacă o să
fim împreună. Aşteptam şi mă străduiam să-mi înalţ
sufletul alături de el.
Aceşti doi ani chiar nu am avut prieteni apropiaţi în
afară de el. Tot timpul cât nu eram la muncă îl
petreceam împreună cu el. El era foarte important
pentru mine. Mă gândeam că dacă ne vom despărţi nu
îmi va părea rău de cei doi ani petrecuţi alături de el.
Aveam deja 23 de ani,
296
puteam, la fel ca înainte, să primesc propuneri din

partea unor bărbaţi interesanţi, de calitate. Asta mă
chinuia şi mă tulbura - şi totuşi, nu mă temeam că voi
rata vreo ocazie unică. In acel moment, el era
principalul pentru mine.
Nu m-am aşteptat că pot să fiu şi aşa. El este
singurul bărbat cu care am încetat să mă mai gândesc
doar la mine. îmi făceam griji încercând să înţeleg ce
vrea, de ce gândeşte aşa şi nu altfel.
Probabil că am fi putut face o greşeală, am fi putut
să nu recunoaştem această dragoste, dar poate că
tocmai Biserica ne-a păzit de asta. Nu prin predici şi
interdicţii, nu - ea ne-a ajutat să nu ne împrăştiem
sentimentele şi să înţelegem că am găsit tocmai ceea
ce căutam, fiindcă Biserica, fiind casa lui Dumnezeu,
este casa Dragostei în sensul cel mai înalt al
cuvântului. Eu L-am perceput întotdeauna pe
Dumnezeu ca pe Cineva apropiat. Dacă ceva mă îngri-
jorează, pot să vorbesc cu El despre asta fără să aştept,
să zicem, rugăciunea de dimineaţă sau cea de seară. Şi
atunci când noi am venit cu sentimentele noastre la
Dumnezeu, El ne-a ajutat să facem lumină în toate şi
să simţim cât de preţios este lucrul ce ni s-a dat: ne-am
simţit familie.
297
După părerea mea, în dragoste lucrul cel mai

minunat este că rămâne întotdeauna ceva nerostit.
Tocmai caracterul tainic al stării acesteia arată că ea
este de obârşie dum-
»
nezeiască. (Iulia Belova, artista de circ, cântăreaţă)
Omul tău este cel cu care te simţi bine

T
e simţi bine cu el. Te simţi bine când stai de vorbă
cu el, când pur şi simplu eşti alături de el. Vor
298
biţi aceeaşi limbă. Bineînţeles, anumite divergenţe

există, dar concepţiile fundamentale privitoare la
lume, la relaţiile dintre oameni, la educaţie, la
comportament sunt aceleaşi.
Când eram studentă la arte plastice, toţi
admiratorii mei erau şi ei pictori. Oameni foarte
talentaţi. Şi buni. Poate că Domnul m-a păzit în felul
acesta; în orice caz, am fost înconjurată numai de
oameni foarte buni. Poate că ar fi fost şi soţi foarte
buni, dar eu îmi dădeam seama că nici unul dintre ei
nu mi se potriveşte.
Mulţi dintre ei îmi spuneau că le sunt omul cel mai
drag, că le sunt mai apropiată decât orice rudă. Pe de o
parte, mi se făcea ruşine că oamenii erau gata să
renunţe la toţi apropiaţii pentru mine şi că mă adorau
atât de tare, încât pur şi simplu tremurau când erau
alături. Pe de alta, nu pot să spun că nu-mi făcea
plăcere, fiindcă asta îmi măgulea vanitatea - dar mă
uitam la om şi mă gândeam: „O să pot eu trăi cu el
până la, să zicem, 80 de ani ?", şi înţelegeam: „N-o să
pot, o să mă plictisesc." Omul se străduie să îmi „intre
sub piele". Eu glumesc, el îmi răspunde în stilul meu.
Parcă aş discuta cu mine însămi. Omul e bun, mă ajută,
299
îmi îndeplineşte orice dorinţă... însă nu mi se

potriveşte.
îmi dădeam seama că refuzând un om care nu mai
poate după mine îi provoc o mare amărăciune, însă
ştiam că oricum n-o să fie fericit cu mine, fiindcă nu va
găsi reciprocitate. După aceea aş fi putut să-i spun tot
felul de lucruri urâte, şi aş fi fost foarte nefericită,
fiindcă aş fi putut să-l învârt cum vreau, iar aceasta ar
fi fost o relaţie incorectă: omul mă adoră, iar eu mă
folosesc de el, şi amândo-rura ne e rău.
Când l-am întâlnit însă pe viitorul meu soţ, am înţe-
les că el este omul meu! Şi el a simţit că eu sunt femeia
lui.
300
îi spuneam ceva, el îmi răspundea cu glume, cu

fraze folosite adeseori în familia mea, deşi familiile
noastre nu se cunoşteau. Totul la nivel instinctiv.
înţelegeam din două vorbe ce vrea să spună.
Printre admiratorii mei se numărau bărbaţi
puternici, cu umeri largi, pe când Ilia era slăbuţ, cu un
picior strâmb - dar cu toate că nu are o frumuseţe de
statuie antică, îmi amintea portretele renascentiste, cu
ochi foarte frumoşi şi expresivi... Mă uitam la el şi îmi
dădeam seama: „Acesta este omul meu", înţelegeam
că nu pot fără el.
Ne completăm atât de mult unul pe celălalt, încât
atunci când Ilia pleacă la Tutaev ca să picteze îmi duce
dorul, sună, spune: „Bine mă simt acolo unde eşti tu."
Şi eu mă simt bine acolo unde este el. Este un fel de
simbioză. (Olga Motovilova-Komova, pictoriţă)
Convorbiri
Nu uitaţi să „băgaţi în priză" raţiunea
VLADIMIR GURBOLIKOV, JURNALIST

I
n primul rând trebuie să comunicaţi - anume să co-
municaţi, nu să vă lăsaţi imediat în voia primului
sentiment, primei porniri, pentru că emoţiile pot să nu
fie legate neapărat de dragoste, ci de fiziologie, de
faptul că omul are şi o latură animalică. Trebuie să
staţi de vorbă, să observaţi relaţiile omului cu părinţii
şi prietenii lui, să încercaţi să fiţi prieteni - pur şi simplu
să fiţi prieteni.
Este posibil să descoperiţi foarte repede că nu aveţi
despre ce discuta cu omul respectiv, cavă sunt străine
concepţiile lui despre felul cum trebuie să te porţi în
familie - iar relaţia lui cu părinţii este adeseori un bun
indiciu al viitoarei lui atitudini faţă de partener în
căsătorie, şi aceasta trebuie să vă pună pe gânduri sau,
dimpotrivă, să vă bucure.
De exemplu, trebuie să observaţi din timp cum se
poartă omul cu părinţii săi, cu oamenii apropiaţi,
302
fiindcă atunci când se va relaxa, când senzaţia de
noutate a sentimentului iniţial se va estompa, se va
purta la fel cum se poartă acasă. Foarte multe lucruri
sunt determinate de familia în care a crescut omul.
Tradiţia în care ai crescut e foarte greu de biruit.
303
Da, în prima perioadă de după îndrăgostire eşti plin

de bucurie, dar, cum se spune, „când intri în biserică
trebuie să-ţi dai jos pălăria, nu capul". Când te
năpădesc sentimentele acestea nu înseamnă că
trebuie să încetezi efortul de raţionament şi
autocontrol.
Este foarte periculos să-l verifici pe celălalt pe calea
sexuală, fiindcă aici este vorba de o enormă investiţie
de încredere. Dacă s-a petrecut asta, de obicei unul
dintre cei doi ia lucrurile superficial, pe când celălalt,
chiar dacă aparent are o atitudine cinică, de fapt poate
fi foarte serios rănit - iar atunci când oamenii au
încetat deja să mai trăiască împreună şi s-a dovedit
deodată că n-au ce să-şi spună şi că fiecare frază a
unuia dintre ei îl irită pe celălalt, situaţia este
catastrofală, despărţirea este întotdeauna extrem de
neplăcută, de dureroasă...
Mai bine este ca la început perechea să se
întâlnească doar în prezenţa altora, neapărat să îşi
prezinte reciproc familiile, să se observe, să păstreze o
relaţie prietenească şi în nici un caz să nu provoace
vreo situaţie în care patima poate să răbufnească. Am
avut în viaţă ocazia să văd oameni care au procedat în
acest fel. Nu le-a venit uşor, dar, întrucât se respectau
304
reciproc şi aveau o atitudine cu adevărat serioasă faţă

de relaţia lor, această prudenţă le-a adus foarte mult.
Observaţi cu atenţie, faceţi-vă timp ca să
cunoaşteţi omul în profunzime, fiindcă va trebui să
trăiţi împreună, nu numai să vă culcaţi împreună. Veţi
putea găsi un limbaj comun? Vă veţi putea suporta
unul pe celălalt ? Ii veţi putea ierta celuilalt lipsurile,
care vor ieşi foarte repede la iveală?
Cum să-ţi dai seama că iubeşti? Eu, de pildă, am
avut în suflet un sentiment de pace, de linişte şi
odihnă. Nu
305
mi-era ruşine cu mine însumi, nu încercam în

prezenţa persoanei iubite să mă controlez în mod
special şi să-mi pun vreo mască, şi simţeam că acelaşi
lucru se întâmplă şi cu ea. împreună ne simţeam
absolut liniştiţi, ca un frate şi o soră, şi în inimă aveam
sentimentul de totală libertate şi linişte. Aşa s-a
întâmplat cu noi; cum s-a întâmplat cu alţii, nu ştiu.
Probabil că lucrurile diferă de la caz la caz.
Patima e o altă stare. Ea este descrisă în operele de
artă cu un anumit patos. Luaţi, de exemplu, opera
„Carmen". Da, acolo este patimă, care îl ignoră pe om
cu desăvârşire. Dacă eroul, fostul ofiţer care se ţine
după Carmen, ar fi iubit-o cu adevărat, n-ar fi ridicat
mâna asupra ei, cu toate că ea îl amăgea şi îl chinuia.
Omului iubit nu vei îndrăzni niciodată să îi faci rău, te
vei gândi numai la ceea ce este bine pentru el - or,
eroul nu se gândeşte la asta, se gândeşte numai la el.
Lucrul acesta este caracteristic patimii. Aceasta nu este
dragoste.
învăţaţi să discerneţi frumuseţea lăuntrică

I
n primul rând, vreau să le spun fetelor, femeilor, că
a vrea să te măriţi este o dorinţă normală - însă ide-ea
vulgară de a te mărita „cu cine o fi, numai bărbat să fie
şi să mă pot cununa cu el în rochie albă" trebuie
eradicată. Trebuie să te împaci cu faptul că Domnul
nu-ţi va trimite omul pe care ţi-l imaginezi tu, ci pe cel
care „va fi ţie spre mântuire".
Acest principiu destramă concepţia potrivit căreia
trebuie neapărat să mă mărit cu, să zicem, un brunet
de doi metri înălţime, sau bogat, sau cu părinţi la
minister - fiindcă avem o mulţime de astfel de
concepţii false. Domnul poate să trimită un om care e
bolnav, poate chiar invalid, care nu este prea frumos,
nu este deloc „prinţ" din punctul de vedere al funcţiei
ocupate şi al salariului primit.
Aici intervine un moment de alegere serioasă şi de
încercări. Adeseori, ideile „trandafirii", care sunt foarte
înrădăcinate în capul fetei, o împiedică pe aceasta să-şi
recunoască „jumătatea". Ea se poate trezi în faţa
următoarei alegeri: cel la care visează ea nu-i
307
împărtăşeşte sentimentele, dar uite că o iubeşte din
tot sufletul un om modest, fără mari posibilităţi
materiale şi cu un aspect exterior deloc de invidiat, în
care se simte bunătate, nobleţe, fineţe.
308
Totul e determinat aici de măsura în care fata este

gata să se smerească înaintea voii lui Dumnezeu şi să
primească în viaţa sa un om care, deşi nu corespunde
viselor şi concepţiilor „trandafirii", oferă un
devotament sincer şi sentimente profunde.
Omul are neapărată nevoie de priceperea de a
distinge în celălalt frumuseţea lăuntrică. Trebuie
neapărat să ţinem minte că exteriorul trece, pe când
interiorul rămâne, înfloreşte şi transfigurează
exteriorul. Iată, de exemplu, un bărbat singur, care nu
câştigă prea mult, care poate că arată cam caraghios,
cam stângaci, dar de care se îndrăgosteşte o femeie
care îl sfătuieşte cum să se îmbrace, cum să progreseze
în carieră - şi uite că înfloreşte. Grija femeii pentru
bărbat, în combinaţie cu bunul gust şi cu corecta
abordare a vieţii, formează o pereche armonioasă,
care se potriveşte atât exterior, cât şi interior. Cel mai
important este însă întotdeauna interiorul:
sentimentele dragostei, încrederii şi respectului
reciproc.
O mare însemnătate în formarea capacităţii de a
vedea conţinutul lăuntric al omului o are familia
parentală. Educaţia creştină îi deschide copilului
posibilitatea de a stabili în toate privinţele prioritatea
309
valorilor duhovniceşti şi de a împinge materialul pe

planul al doilea sau chiar al treilea. Dacă omul creşte în
această atmosferă, când va începe să trăiască de sine
stătător nu va greşi, de regulă, în luarea hotărârilor de
o importanţă vitală.
Din păcate, noi intrăm în viaţa adultă cu urmele
traumelor sufleteşti trăite în copilărie, ale zguduirilor
din adolescenţă şi ale exemplelor negative oferite de
viaţa părinţilor. In consecinţă, modelul nostru de
alegere a „jumătăţii" se formează adesea pe baza unei
experienţe negative, ca re
310
zultat al compensării psihologice a deficitului de

dragoste din partea părinţilor. De exemplu, dacă o
familie a trăit în sărăcie şi părinţii se plângeau adesea
de lipsa banilor, la fiică se formează dorinţa de a se
mărita neapărat cu un om bogat, pentru a evita
repetarea experienţei părinţilor.
Uneori, copilului i se prezintă un tablou al vieţii
conjugale în care mama, nemulţumită de căsnicia sa,
îşi ocă-răşte soţul, acuzându-l că e molâu şi are
caracter slab. In aceste condiţii, în mintea fetei se
poate forma următorul program: „Bărbatul trebuie să
fie puternic, autoritar", care, potrivit legii
compensaţiei, este definitoriu în căutarea alesului.
Adeseori, asemenea decizii nechibzuite, bazate pe
experienţa negativă a părinţilor, îl duc pe om într-o
fundătură. Tinerii încep să alerge după „luna de pe
cer", fără să înţeleagă şi să preţuiască Purtarea de grijă
dumnezeiască. Uneori, adevărata fericire a omului se
găseşte chiar lângă el, dar el nu este capabil să îşi dea
seama.
Căutarea „jumătăţii" este, cred eu, un lucru foarte
tainic. Pentru a nu te înşela, pentru a găsi omul cu care
poţi să trăieşti o viaţă alături, trebuie în primul rând să
nădăj-duieşti în voia lui Dumnezeu şi să te rogi.
Nu căutaţi aventuri, ci năzuiţi să vă întemeiaţi o
familie bună
SERGHIE NIKOLAEV, PROTOIEREU

T
rebuie să ne gândim din timp pe cine alegem şi ce
vrem de la viaţa familială. Dacă ne gândim doar ce
frumos este viitorul nostru soţ (ce frumoasă este
viitoarea noastră soţie) şi ce bunăstare materială este
capabil să ne asigure, dar nu vrem să luăm cunoştinţă
de celelalte însuşiri ale lui sau nu vrem să le dăm
atenţie, cel mai degrabă ne aşteaptă multe surprize
neplăcute. După ce trece prima perioadă a căsniciei,
când totul se vede în roz, se poate dovedi că soţii nu
prea au multe lucruri în comun, şi apare pericolul
divorţului...
Ar fi folositor să ne amintim vechile noastre
tradiţii, când flăcăul îi făcea curte fetei vreme
îndelungată fără să intre în relaţii trupeşti, care exclud
temporar o viziune lucidă, raţională, asupra llimii.
După aceea chiar cei în cauză spun: „A fost o
dragoste... nebună".
Această perioadă de curtare ţinea atât timp cât era
nevoie ca să se cunoască unul pe celălalt, să-şi poată
312
răspunde la întrebarea: „O să pot trăi cu el (ea) toată
viaţa?" După reacţia celuilalt la diferitele împrejurări
ale vieţii îţi poţi da seama dacă e compatibil cu tine
sau, dimpotrivă, nu vă potriviţi - căci după prima
perioadă a vieţii în co
313
mun, când noutatea relaţiilor conjugale, atât

trupeşti, cât şi sufleteşti, nu mai umple toată
existenţa, foarte importantă devine pentru soţi
comunitatea de caracter, de interese, de educaţie. Va
fi foarte supărător dacă îţi vei da seama brusc că
alături de tine se află un om cu totul străin, cu care n-ai
ce să discuţi. Mai uşor ne e să ne împăcăm cu un
aspect exterior neatrăgător decât cu obiceiurile proas-
te ale omului pe care l-am ales. De aceea este atât de
important să observăm tocmai defectele morale sau
trăsăturile de caracter cu care nu ne putem împăca.
Atâta timp cât nu sunteţi căsătoriţi încă uitaţi-vă,
în primul rând, dacă există comunitate de interese.
Viitorii soţi trebuie să aibă aceleaşi repere morale,
aceeaşi atitudine faţă de problemele vieţii. Fiţi atenţi
cum priveşte celălalt bogăţia, copiii, odihna, tot ce ne
înconjoară în viaţă.
O uriaşă însemnătate o are educaţia. Unii, de
exemplu, îşi pot permite cu uşurinţă să spună un
cuvânt grosolan, pe când alţii nu suportă nici să audă
aşa ceva - şi asta poate deveni în viitor o piedică în
calea normalităţii relaţiei.
Apoi, gradul de cultură. Un bărbat cult poate fi
atras şi de o fată simplă, incultă, dar după aceea îi va fi
314
greu şi va consuma multă energie sufletească pentru a

nu se irita din pricina diferenţei de nivel intelectual -
or, nu ştiu cum se face că această energie ne lipseşte
tot mai mult... Oamenii religioşi au aici un mare
avantaj, le este mult mai uşor să găsească teme
comune pentru discuţie şi când există un decalaj de
cultură, de cunoştinţe. Şi cei învăţaţi, şi cei simpli simt
că sunt egali înaintea lui Dumnezeu.
Şi situaţia materială este mai bine să fie egală,
măcar aproximativ. Dacă, de exemplu, fata e obişnuită
cu luxul, dar se mărită cu un om a cărui situaţie
materială este modestă, îi va fi foarte greu. Şi lui îi va
fi.
Acum, printre femei - şi nu numai - a devenit
popular modelul Cenuşăresei - fata săracă ale cărei
calităţi au fost remarcate şi preţuite de un prinţ bogat
şi frumos. Această temă este luată ca subiect de
numeroase seriale, îşi găseşte ecoul în mii de capete
prostuţe. Sigur, se mai întâmplă şi aşa în viaţă, însă de
obicei Cenuşăresele sunt fericite rareori şi nu pentru
multă vreme. Astăzi li se propune o coroană, dar după
ce devin soţii ajung un fel de mobilă. Trebuie spus că
prinţii cei bogaţi schimbă des acest gen de mobilă...
îmi amintesc de o tânără care a avut o copilărie grea.
315
Atunci şi-a şi fixat scopul de a face o căsătorie reuşită.

S-a măritat cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea,
bogat, spiritual, generos (i se părea ei). Duhovnicul şi
mama au încercat s-o convingă să renunţe la acest pas.
Duhovnicul i-a zis: „O să stai închisă într-o colivie de
aur. Acum nu ai nimic al tău: ei bine, nici de-acum
înainte n-o să ai." Ea era prea tânără, necoaptă la
minte; n-a ascultat. După aceea iată ce a ieşit. A născut
o fetiţă. Escapadele la cluburi şi restaurante s-au
terminat. Soţul nu venea zi de zi acasă. Nici măcar bani
pentru nevoile casei nu lăsa totdeauna: a fost nevoită
chiar să împrumute de la mama sa. în continuare,
scenariul obişnuit...
înainte oamenii ţineau întotdeauna cont de
caracterul părinţilor potenţialului soţ (potenţialei
soţii). Toţi cunosc regula: dacă vrei să ştii cum o să fie
în căsnicie soţia ta, uită-te la viitoarea ta soacră.
Pot da ca exemplu o situaţie când a fost să se
căsătorească unul din apropiaţii mei. Viitorul socru
avea mari îndoieli în privinţa lui. S-au dus părinţii ei la
părinţii lui. După ce au făcut cunoştinţă şi au discutat,
tatăl ei s-a întors încântat. De ce? Văzuse că părinţii
potenţialului ginere sunt la fel ca el şi soţia sa, cu
aceleaşi concepţii despre viaţă, aceleaşi repere morale,
316
absolut acelaşi nivel de trai, aceeaşi vârstă. Amândouă

mamele - învăţătoare. Singura diferenţă consta în
aceea că el era ofiţer, pe când tatăl mirelui - fizician.
Părinţii au văzut în asta chezăşia faptului că odraslele
lor se vor înţelege - şi, într-adevăr, căsnicia s-a dovedit
a fi foarte fericită.
Foarte importantă e şi problema vârstei. Trebuie să
ţinem minte că vom trăi cu omul respectiv până la
moarte, vom îmbătrâni alături de el. Dacă n-o să
îmbătrânim concomitent, cel mai tânăr dintre noi va
putea îndura ispita?
Cunosc un caz când ea era mai mare decât el cu
zece ani. I-am zis lui: „Eu nu vă recomand să faceţi
asta. Eşti convins că atunci când o să ai 50 de ani şi o să
fii încă bărbat în putere, iar soţia ta va fi în pragul
ofilirii, nu vei sucomba tentaţiei?"
Trebuie să luăm în calcul faptul că asemenea ispite
vor exista.
Pe primul loc este, bineînţeles, atitudinea celor doi
faţă de religie, fiindcă aceasta este baza. Dacă unul
dintre ei este religios, iar celălalt nu, din câte ştiu eu
foarte mulţi preoţi nu dau binecuvântare pentru
asemenea căsătorii. Şi, din păcate, atunci când totuşi
se săvârşesc ele sunt adeseori şubrede. Dacă unul
317
dintre soţi e necredincios, probabilitatea că îl va înşela

pe celălalt este foarte mare. Deşi la început omul
refuză să creadă asta, se poate observa că în vremea
noastră foarte mulţi dintre necredincioşi îşi în-şală
soţii - iar acolo unde există infidelitate conjugală este
cu totul altă atmosferă în familie. Oricâte semne
exterioare de dragoste şi respect ar exista, nu mai e la
fel. Căsnicia seamănă cu o casă sub temelia căreia s-a
săpat şi care poate oricând să se prăbuşească.
Să vă dau un exemplu. O fată voia să se mărite. Am
întrebat-o: „Auzi, dar el este credincios?" „Este
botezat." „Asta nu înseamnă nimic. In zilele noastre
aproape toţi sunt botezaţi", i-am zis. „La biserică
merge?" „El spune că o să meargă." „Ştii, ar fi mai bine
ca mai întâi să înceapă să meargă la biserică, să se
spovedească, să se împărtăşească. După aceea, când
va fi cu adevărat îmbisericit, va fi altceva. Asa, îti
asumi un mare risc." Nu a ascultat - nici de » » >
mine, nici de părinţi. Ce credeţi că s-a întâmplat?
Cum a făcut un copil, el a părăsit-o pentru alta.
Cunosc multe cazuri de acest gen. Fetele spun: „Eu
sunt convinsă că prin dragostea mea o să-l aduc la
credinţă, că din dragoste pentru mine el o să facă
318
asta." Aşa nu merge. Calea spre Dumnezeu este

personală şi nu e atât de simplă...
Nu căutaţi aventuri, ci năzuiţi să întemeiaţi o
familie bună, în care va exista dragoste. Atunci veţi
simţi deplinătatea dragostei în fericirea familială,
simţind în mod real dragostea lui Dumnezeu faţă de
voi şi grija Lui pentru familia voastră. în acest scop, mai
întâi de toate nu încălcaţi legile duhovniceşti
statornicite de Dumnezeu, căci pentru asta se plăteşte.
A-ţi găsi perechea este un efort mare. Cunosc un
caz când o femeie la 40 de ani îşi făcea griji cum să
găsească un soţ bun pentru fata sa. I-am zis că la
Moscova, în cutare biserică, este icoana făcătoare de
minuni a Maicii Domnului „Aflarea celor pierduţi" şi că
lumea se roagă ei pentru asemenea lucruri. S-au dus
acolo să se închine şi... pe neaşteptate şi-a găsit soţ
mama, care, culmea, nu avea astfel de năzuinţe, ştiind
că vremea ei a trecut. După aceea s-a măritat şi fiica - a
găsit un băiat foarte bun, cumsecade, credincios,
muncitor. Domnul îi ajută pe oamenii care se roagă
Lui.
319
„Jumătate" nu te naşti, ci elevii

C
redeţi că în această lumefiecare din noi are, într-
adevăr, o singură jumătate, pe care trebuie s-o
găsească?
- Eu cred că „jumătatea unică" nu e decât un mit
frumos. Acest mit a fost descris de Platon în Banchetul.
Acolo se discută despre dragoste, şi unul dintre convivi
povesteşte legenda despre androgin: oamenii ar fi fost
cândva alcătuiţi din două principii, masculin şi feminin,
şi după aceea Divinitatea i-a scindat, şi acum
jumătăţile se caută una pe alta. Aceasta este însă doar
o legendă. E greşit să credem că pe lume nu există
decât un om care ţi-e menit, fiindcă pe lume sunt prea
mulţi oameni. Dacă lucrurile ar sta aşa, mai nimeni nu
şi-ar găsi jumătatea.
O astfel de concepţie este greşită şi deoarece, dacă
omul va gândi în felul acesta, la primul eşec din viaţa
conjugală poate hotărî că a făcut o greşeală: „Nu este
jumătatea mea cea adevărată" şi că trebuie să mai
caute.
320
Eu cred că, într-adevăr, „căsătoriile se încheie în
ceruri" - în sensul că omul care înţelege că viaţa lui
este în mâinile lui Dumnezeu înţelege şi că pentru el
căsătoria nu e un lucru întâmplător, că dacă oamenii
au întemeiat o familie cu toată seriozitatea, înseamnă
că Domnul i-a unit. Asta
321
nu înseamnă însă deloc că o asemenea căsnicie va

fi fericită neapărat, fără să depunem eforturi. Există,
probabil, situaţii când doi oameni, întâlnindu-se, simt
într-adevăr că sunt făcuţi unul pentru celălalt, că se
completează reciproc, că într-adevăr reprezintă
împreună un tot, şi pe măsură ce trece timpul
sentimentul acesta creşte şi se întăreşte. Eu cred însă
că aşa ceva se întâmplă foarte rar. Mai des lucrurile
stau altfel: când oamenii se întâlnesc, îşi atribuie unul
celuilalt calităţile pe care ar dori să le vadă la un
potenţial tovarăş de viaţă, şi celălalt li se pare o
asemenea „jumătate".
Dacă stăm să ne gândim, ce este „jumătatea"?
Sufletul meu însetează de întâlnirea cu un om înzestrat
cu anumite calităţi - de pildă, mângâierea, tandreţea,
grija, devotamentul, atenţia, înţelegerea -, fiindcă
acestea îmi lipsesc; întâl-nindu-mă cu un om, eu, fără
să-l cunosc, bineînţeles că sper să văd în el aceste
calităţi şi cred că tocmai el este „jumătatea" mea.
După aceea se dovedeşte că lucrurile stau cu totul
altfel şi că tocmai acele calităţi la care mă aşteptam îi
lipsesc, în schimb au apărut la el tocmai cele pe care
nu aş vrea deloc să le văd. Aşadar, nu este „jumătatea"
mea, s-a comis o eroare?
322
De fapt, cuvântul „jumătate" are o justificare, dar

alta. Oamenii care se iubesc nu sunt de la început
„jumătăţi", ci devin „jumătăţi" în procesul vieţii,
fiindcă de fapt dragostea nu înseamnă doar
sentimente, emoţii, ci şi un mare efort reciproc.
Problema nu este că undeva există o singură
„jumătate" şi ca să fiu fericit trebuie s-o găsesc, orice
altă variantă însemnând pentru mine nefericire, ci că
în principiu oricine poate deveni „jumătatea" mea şi
totul depinde de efortul pe care îl voi depune pentru a
cultiva dragostea. Este foarte important ca atunci când
căsătoria se încheie să iau hotărârea fermă că, oricum
ar decurge în viitor relaţia noastră, trebuie să-mi
petrec toată viaţa cu omul respectiv şi că nu numai în
această viaţă, ci şi în veşnicie trebuie să răspund
pentru omul respectiv înaintea lui Dumnezeu, Care ne-
a însoţit.
îmi place un moment dintr-un roman al lui
Soljeniţân. Acolo, din context se vede că soţul eroinei
nu este deloc vrednic de ea şi că ea nutreşte multă
amărăciune din cauza conflictului dintre ei, dar
niciodată nu i-a trecut prin cap să regrete că s-a
măritat cu el, fiindcă era credincioasă şi ştia că trebuie
să primească orice s-ar întâmpla ca de la Dumnezeu.
323
Nu trebuie să regretăm că s-a întâmplat aşa şi nu

altfel; trebuie să ne construim viaţa pornind de la pre-
misele existente.
Am întâlnit o mulţime de familii în care la început a
fost dragoste aprinsă, romantică, dar după aceea totul
s-a năruit. La început îi invidiau toţi văzând cum se
privesc în ochi, cum discută - dar după un an, doi,
divorţau. Şi se vedea că relaţia lor s-a prefăcut într-un
iad. Totodată, am întâlnit destule familii în care,
dimpotrivă, la început nu existau cine ştie ce
sentimente înflăcărate - pur şi simplu vremea trecea,
femeia nu mai era tânără, a întâlnit un bărbat, nu mai
vrea să rămână singură, vrea familie, copii, normal,
nu? dar în care cu timpul s-a înfiripat o relaţie
minunată. Dragostea a intrat deja în procesul vieţii lor,
deşi nu a mers mereu totul ca pe roate. Şi asemenea
situaţii sunt câte vreţi.
Spunem că familia este o mică Biserică... Dar am
greşi comparând-o tii Biserica mare? Iată, mă uit la
parohia noastră şi la alte parohii, la oamenii care
alcătuiesc comunitatea bisericească: într-adevăr, este
vorba de o familie. Biserica este o mare familie. Şi
observ că Domnul adună în comunitatea noastră
oameni absolut diferiţi, care aparent n-au nici un fel de
324
parametri în comun: nici cultura, nici caracterul, nici

profesia. Unul e profesor, alta e vânzătoare, altul e
şofer, şi aşa mai departe: oameni cu moduri de gândire
diferite şi din medii diferite, însă trăiesc o viaţă co-
mună - ne adunăm la trapeză după slujbă, mergem
undeva împreună şi aşa mai departe. Şi reflectez cât de
interesantă e rânduiala Domnului, fiindcă aceşti
oameni, dacă n-ar fi fost în Biserică, nu s-ar fi
intersectat niciodată, fiecare ar fi rămas în lumea lui -
dar când au venit la Hristos, în Biserică, Duhul Sfânt i-a
călăuzit în aşa fel, încât nu se plictisesc împreună, se
completează, se îmbogăţesc reciproc, şi te gândeşti că
Domnul adună în Biserică oameni care nu s-ar fi
întâlnit niciodată altfel. La fel se întâmplă şi în familie:
dacă Domnul îi uneşte pe oameni, această unire poate
contrazice concepţiile respectivilor despre felul cum ar
trebui să fie tovarăşul lor de viaţă, dar amândoi sunt la
locul lor.
Ca atare, trăieşte cu omul de care ai avut parte,
iubeşte-l şi străduieşte-te să faci în aşa fel încât el să
devină „jumătatea" ta, străduieşte-te să găseşti în el
acea profunzime care te va face să îl iubeşti.
Bineînţeles, nu e deloc uşor. De aceea, nu trebuie să
ne pripim cu căsătoria. După ce am făcut cunoştinţă cu
325
cineva, trebuie să-l cunoaştem mai bine. Totuşi, dacă a

fost deja încheiată căsătoria, trebuie să credem cu fer-
mitate: „Aceasta este jumătatea mea, eu trebuie să
devin jumătatea lui (ei)." Am văzut foarte mulţi
oameni care erau nefericiţi în căsnicie, deşi aceasta a
început printr-o dragoste foarte înflăcărată şi plină de
romantism. Pe de altă parte, datoria slujirii mele face
să comunic cu oameni între care au fost şi crize, care
au vrut câteodată să se despartă - adică la început
lucrurile n-au stat grozav, aşa cum ne imaginăm noi
despre o familie ideală, dar în cele din urmă au ajuns la
armonie. In acest sens se poate vorbi de „jumătăţi".
326
CE ESTE FAMILIA?
S
-ar părea că întrebarea aceasta e foarte simplă şi
răspunsul ar trebui să-l cunoască toţi - însă de fapt
oamenii dau la ea răspunsuri cât se poate de diferite.
Ce concepţie despre familie are copilul care
provine dintr-o familie incompletă sau dintr-una în
care unul dintre părinţi este vitreg? Or, familiile de
acest fel, chiar dacă nu sunt încă majoritare, vor
ajunge în curând. Copilul va fi pe deplin fericit într-o
asemenea familie? Bineînţeles că nu. Va avea o
concepţie corectă despre familie? E foarte îndoielnic.
Până şi un om care a crescut într-o familie comple-
tă poate însă greşi în aceste chestiuni. Unii consideră
că scopul familiei este satisfacerea sexuală, alţii că este
bunăstarea materială, alţii că este naşterea şi
educarea copiilor. Toate concepţiile acestea sunt
adevărate doar parţial.
Erorile noastre în ce priveşte concepţia despre
familie sunt legate rtu doar de ceea ce am adus cu noi
de la părinţi. Mass-media şi societatea ne „bagă pe
gât" în mod foarte activ concepţii greşite. Uneori este
numită „familie" până şi relaţia dintre doi
homosexuali. Iar curvia, păcat de moarte, se ascunde

adeseori sub expresia „căsătorie de probă".
Ce se ascunde de fapt sub această denumire

aparent decentă? Merită sau nu s-o admitem în viaţa
noastră? Ce este de fapt căsătoria, familia? Cum
trebuie să privim noţiunile acestea pentru ca familia să
fie trainică şi fericită?
Istorii din viată
y
Astăzi mi-a spus că nu mă mai iubeşte

Astăzi nu l-am recunoscut în el pe omul de care m-
am îndrăgostit acum doi ani şi jumătate. Pentru
amândoi, aceasta a fost prima relaţie serioasă. Mai
mult decât atât, până în ziua de astăzi nici nu mi-aş fi
închipuit că aş putea avea relaţii intime cu altcineva
decât cu el. El a fost singurul meu bărbat, iar acum îmi
reproşez că, după cât se vede, m-am înşelat, dăruindu-
mă unui om care îmi spune acum cu atâta uşurinţă:
«Nu te iubesc şi nu te-am iubit.»
Nu-l cred, fiindcă era întotdeauna atât de sincer
când îmi spunea că mă iubeşte, că nu mă va ceda
nimănui, că mă va purta pe braţe dacă o să-i nasc un
copil. Nu mă amăgea, sunt sigură de asta: se vedea în
ochii lui, care se luminau întotdeauna de fericire. Dar
ce s-a întâmplat acum??
Înţeleg că totul e din cauză că avem prea multe
probleme. Suntem de aceeaşi vârstă, nu stăm bine pe
picioarele noastre, nu avem studii superioare (eu
termin facultatea abia anul acesta, iar el a fost
330
exmatriculat şi acum munceşte, s-ar putea să-l ia în
armată), nu avem locuinţa noastră, şi nici în cel mai
bun caz n-o s-o avem prea curând. Ne pregăteam să ne
căsătorim, dar familia lui nu avea bani şi nici dorinţă.
Nu înţeleg nici acum: el voia nuntă, şi eu voiam, dar
toată problema era de bani. Am trăit cam un an la
părinţii lui, care se temeau să-l lase să stea cu chirie;
mie mi-era foarte greu să trăiesc la ei, cu atât mai mult
nemăritată. Eu sunt împotriva concubinajului, dar m-
am dus să stau acolo fiindcă eram sigură de el şi mă
gândeam că o să ne căsătorim.
Înţeleg că poate din cauză că are acum multe
probleme îmi strică şi mie dispoziţia, explicând asta
prin faptul că s-a săturat de tot, că nu ne este dat să
fim împreună, cel puţin nu în această viaţă. Eu nu mai
locuiesc de mult timp cu el - am plecat, fiindcă nu mai
suportam rolul de concubină. De multă vreme aveam
motive să ne despărţim, dar înţelegeam că n-o să pot
face asta brusc, drept care i-am propus să trăim fiecare
la el acasă, să învăţăm, să încercăm să facem ceva în
viaţă, să creştem, să ne cunoaştem pe noi înşine, dar
totodată să ne iubim şi să vrem să fim împreună. Eu
sunt convinsă că dacă oamenii se iubesc, pentru ei nu
există piedici.
331
Dar astăzi îmi spune că s-a săturat de tot, că dacă
vreau să fiu cu el trebuie să vin să locuiesc cu el, dar
nu-mi propune nimic concret. Ştiu că n-o să mă duc din
nou să trăiesc în concubinaj, dar fără el nu pot. Vreau
foarte mult să fiu alături de el, pur şi simplu sunt
convinsă că avem nevoie de timp ca să ne realizăm, ca
să reflectăm.
Acum îmi pun întrebarea: a fost sau nu dragoste?
Până în ultimul moment nu pot să mă împac cu
gândul că el nu va mai fi în viaţa mea. De ce mă
răneşte ? Mai mult decât atât, bănuiesc că sunt
gravidă, dar trebuie să mai aştept puţin ca să am
rezultatul exact, chiar îmi este frică să merg la doctor.
Când i-am vorbit de asta, în loc să spună ca înainte:
«Te voi purta pe braţe», mi-a aruncat: «Fă ce vrei, te
felicit, o să devii mamă, pe mine nu mă interesează.»
Auzind o asemenea declaraţie n-am putut să-mi vin în
fire mult timp; am fugit la bucătărie, am luat un pahar
cu apă şi un pumn de tablete, am vrut să mă otrăvesc,
dar n-am putut, fiindcă m-am gândit la mama, care nu
mă are decât pe mine." (Tatiana, 22 de ani)
In casa nouă s-a mutat fără mine

332
Cu iubitul meu m-am cunoscut cam acum patru
ani. Când ne-am cunoscut, oficial încă eram căsătorită,
dar de doi ani nu mai locuiam împreună cu soţul meu.
Aveam şi o fetiţă mică (şi acum am, dar a mai crescut).
Şi el era căsătorit. Când ne-am cunoscut, a închiriat un
apartament, unde s-a mutat. Cu soţia e în relaţii foarte
proaste. Ulterior am avut prilejul să fac cunoştinţă cu
ea - este un om anormal, agresiv, capabil de orice. La
un moment dat a dat buzna la mine în apartament şi a
trebuit chiar să chem poliţia ca s-o ridice.
Cam la o jumătate de an de la începutul relaţiei cu
el, am intentat divorţ, întrucât soţul meu nu-mi dădea,
din principiu, divorţul. In scurtă vreme l-am obţinut. Cu
câteva zile înainte de ultima înfăţişare iubitul meu a
adus şampanie ca să sărbătorim faptul că în ziua
următoare -spunea el - se duce să divorţeze.
Cam după un an de când am început să ne întâlnim
am fost nevoită, în urma unui concurs de împrejurări,
să-l rog să ne primească pe mine şi pe copil pentru
câteva săptămâni sau măcar câteva zile - dar după ce
ne-am dus acolo am început, cumva ca de la sine, să
trăim împreună.
Aveam însă o problemă. Atâta timp cât doar ne
întâlneam, el vorbea cu copilul meu, îi făcea cadouri de
333
sărbători şi aşa mai departe - dar după ce ne-am mutat
la el, treptat, cam într-o jumătate de an, a încetat cu
desăvârşire să mai comunice cu fetiţa. Nu-i făcea nimic
rău, pur şi simplu nu comunica deloc cu ea. Şi el are o
fetiţă, cu un an mai mare decât a mea. Copiii nu se
întâlnesc.
Pe acest fond au început să apară conflicte. Nu era
vorba de scandaluri. El pur şi simplu se închidea în
sine. După o vreme a început să reacţioneze altfel: o
dată la câteva luni, după asemenea conflicte, pleca şi
trăia separat. Nu rezista însă mai mult decât o
săptămână, două. Ce se întâmpla cu mine atunci nu
pot să vă povestesc... Mă durea atât de tare, încât mi
se părea că simt fizic durerea. El îşi explica plecările
prin faptul că nu reuşim să fim o familie, că nu poate
să comunice cu copilul meu, că aceasta este singura
«piatră de poticnire». Eu încercam să repar relaţia, să
salvez totul. M-am dus la psihologi, am participat la
şedinţe de terapie...
La un moment dat, primăvara trecută, am găsit
întâmplător nişte documente din care reieşea că el
este proprietarul altui apartament. Nu m-am apucat
să-l iau la întrebări. Eu consider că dacă omul simte
nevoia, va explica singur ce şi cum - însă timpul trecea,
334
iar el nu spunea nimic. In luna octombrie, după ziua lui
de naştere, ne-a condus acasă un prieten cu soţia lui, şi
pe neaşteptate s-a interesat de ce trăim în
apartamentul acela când iubitul meu şi-a cumpărat
casă! Bineînţeles, am fost foarte mirată (asta e puţin
spus), însă el s-a făcut că nimeni n-a zis nimic, nimeni
n-a auzit nimic, şi a început să glumească. Acasă (nu în
faţa lui) pur şi simplu am izbucnit în hohote de plâns:
face învârteli pe la spatele meu, îşi aranjează viata fără
să mă ia în calcul si nici măcar nu se învredniceşte să-
mi aducă la cunoştinţă planurile lui.
Şi, iată, cu o săptămână sau două înainte de Anul
Nou am avut din nou un conflict. El s-a sculat brusc şi a
plecat. A venit după câteva ore. Tăcea. Am simţit: «
Acum-acum începe.» A început iarăşi că el nu poate
trăi aşa, că nu mai are putere, că nu poate trăi cu fetiţa
mea şi aşa mai departe, dar că totuşi mă iubeşte. In
concluzie, a spus că dacă nu am putere să plec singură,
îmi spune el că ne despărţim!
Ce au însemnat pentru mine aceste vorbe, nu pot
să povestesc. Simţeam că mor... Pur şi simplu n-aveam
putere să mai replic ceva, să mă opun. Obosisem atât
de tare să încerc să salvez relaţia noastră, că pur şi
simplu m-am sculat şi m-am dus să îmi fac bagajul. M-
335
am mutat la mama. El n-a încercat să mă oprească -
dar după câteva zile, când am început din nou să
vorbim, susţinea că el nu m-a alungat.
Povestea nu se încheie aici. Treaba este că au
început, puţin câte puţin, să iasă la lumină şi alte
lucruri. După Anul Nou am aflat că nici nu se
despărţise încă de soţia sa - la care el mi-a zis: «O ştii
cum este şi ştii că nu o să-mi dea divorţul.» Eu i-am
răspuns că rezultatul depinde de hotărâre - aşadar, e
clar cât de mult şi-a dorit asta. El a început să mi se
jure că o să rezolve totul, o să divorţeze definitiv,
numai să nu-l bat la cap. Eu însă nu mai cred nimic.
Mi-a mai adus la cunoştinţă şi că pleacă din aparta-
mentul închiriat. M-am interesat unde, dar câteva
săptămâni la rând a tot evitat să dea un răspuns, până
când i-am spus cu duritate că mă minte - după care a
recunoscut că are o casă, pe care a cumpărat-o pe la
spatele meu şi în care o să trăiască singur! Nu ştiu cum
să spun ce sentimente trăiesc acum.
Şi ce îmi propune el?! Spune că deocamdată nu
intenţionează să se însoare cu mine. Primul lui obiectiv
(spune el) e să mă pună pe mine pe picioare. Eu lucrez,
dar salariul meu e ridicol, şi el m-a ajutat mereu
material. El este înstărit. Spune că unul dintre lucrurile
336
care îl ţin alături de mine sunt banii, că nu sunt în stare
să mă întreţin singură. Nu refuză să mă ajute, dar vrea
să devin independentă de el - asta e pentru el pe
primul plan. El mă iubeşte, şi eu îl iubesc. Acum îmi
propune doar două variante: ori ne despărţim şi
încercăm să trecem cumva peste asta, ori deocamdată
doar ne întâlnim si nimic mai mult. A treia variantă
deocamdată nu există. Mi-a explicat că cel mai
degrabă o a treia variantă nu va apărea curând,
întrucât deocamdată n-are de gând să se însoare.
Parcă mi-ar fi dat cu ceva în cap! Şi dacă nici prima, nici
a doua variantă nu mă aranjează?
Nu ştiu ce să fac mai departe. De o lună umblu într-
o asemenea stare, că nu înţeleg ce se întâmplă în jur.
Nu ştiu ce să fac şi cum ar fi posibil să mă întâlnesc cu
el şi nimic mai mult, fără perspective de viitor. Nu pot
să mă întâlnesc cu el şi să fiu liniştită, de fiecare dată
mă apucă isteria. Toată vremea plâng sau umblu mai
mult moartă decât vie. Nu pot să dorm, să mănânc.
Am obosit atât de mult de toate!" (Irina, 26de ani)
Egoismul îl împiedică pe om
să-si întemeieze o familie adevărată
337
Acum şase ani am făcut cunoştinţă cu (o a câta?) «
fetiţă faină ». Ne întâlneam, făceam dragoste, şi ea a
rămas gravidă... Când a aflat asta, mi-a declarat că de
multă vreme îşi dorea un copil şi că a făcut asta pentru
a-şi împlini visul şi că nu este treaba mea copilul
(trebuie să adaug că înainte de relaţia cu mine făcuse
mai multe avorturi). Până la urmă ne-am căsătorit şi
am devenit - zice-se - o familie. Această familie
«întâmplătoare» a ţinut doi ani, după care şi-a încetat
existenţa în mod jalnic şi dureros.
După o asemenea «supercăsnicie» am ajuns la
spital în stare de preinfarct cerebral, şi alături de mine
a apărut o fată liniştită, ştearsă ca înfăţişare, dar cu o
siluetă plăcută şi cu o grijă uimitor de angelică şi
dezinteresată faţă de mine. După neisprăvita mea de
soţie, această fată m-a uimit cu atenţia constantă de
care dădea dovadă faţă de mine, faţă de problemele şi
rugăminţile mele.
Cu această fată am trăit în concubinaj patru ani - o
perioadă colosal de lungă pentru mine, fiindcă înainte
de ea nu puteam să mă întâlnesc mai mult de o
jumătate de an cu o singură femeie. Au existat între
noi certuri, a existat între noi tandreţe, au existat grija
338
ei şi obrăznicia mea. M-am purtat cu ea ca un
consumator de căldură şi dragoste... De câteva ori am
încercat să o rup cu ea, fiindcă mă gândeam că eu, cel
atât de grozav şi de minunat, am nevoie de altă
femeie, mai arătoasă, mai prezentabilă - dar după o
lună de despărţire înţelegeam că nu pot să trăiesc fără
ea, fără grija ei. în ultima perioadă a relaţiei noastre
mă irita că şterge şi freacă întruna podelele, mobila şi
aşa mai departe... Mi se părea că am nevoie de o
femeie cu imaginaţie, cu idei, care să contribuie la
viaţa de familie nu prin gătit şi spălat, ci prin
participare activă. în iarna aceea, când mi-am vândut
apartamentul ca să investesc în construcţia unei case
noi şi m-am mutat temporar în vila mea din afara
oraşului, am dus-o cu lucruri cu tot la ea acasă, iar
lucrurile mele le-am dus la mine - am hotărât să mă
despart de ea în acest fel. Ea suna şi întreba de ce am
dispărut, încerca să salveze cumva relaţia, dar eu
căutam o nouă «aleasă», care să corespundă
standardelor mele de viaţă familială.
Până la urmă, am găsit - mi s-a părut mie - o demnă
tovarăşă de viaţă şi mamă a viitorilor mei copii. înainte
de mine îi ceruseră mâna fii de oameni foarte bogaţi şi
cunoscuţi, străini, oameni de afaceri şi alţi membri ai
339
elitei societăţii - este o femeie foarte frumoasă, de
mare efect! Pentru prima dată în viaţă i-am spus unei
femei: «Fii soţia mea şi mama copiilor mei!» Nu ştiu de
ce, dar a acceptat, lucru care mi-a măgulit orgoliul. La
sfârşitul lui aprilie am făcut nunta, şi a început viaţa în
doi.
Numai acum am început să înţeleg cât de mult am
greşit trăind ca un egoist, ca un obraznic şi ca un
lacom! Cât de mult îmi lipseşte fata aceea caldă şi
simplă, care mă iubea atât de dezinteresat şi de sincer
şi care s-a întristat atât de mult când ne-am despărţit
pentru totdeauna! Acum, toată gospodăria e pe umerii
mei, fiindcă soţia mea a fost educată în cele mai bune
tradiţii ale frumuseţilor contemporane, adică nu se
sinchiseşte decât de interesele şi de preocupările ei...
De grădină şi de casă eu mă ocup, şi numai rar reuşesc
s-o implic pe soţia mea în gospodărie, fiindcă pentru
ea lucrurile acestea sunt un adevărat chin: ea nu ştie
decât de cai de rasă şi de buldogi francezi, altceva nu o
mai interesează în viaţă.
In perioada în care m-am cunoscut cu ea mi s-a
părut că este fată credincioasă (pentru mine aceasta
era o condiţie de principiu), dar acum văd că tot ce mă
atrăgea la ea într-un fel sau altul este de suprafaţă, că
340
ea este absolut iresponsabilă, răsfăţată, egoistă (mai
egoistă chiar şi decât mine). Ea vrea să fie gospodină şi
soţie, dar nici nu-şi imaginează ce înseamnă asta. Una
peste alta, întruneşte toţi parametrii unei femei cu
care în viaţa mea n-aş fi vrut să întemeiez o familie!
Iată ce paradox! Acum îmi văd situaţia ca pe o
încercare pentru suflet... Mă întristez când mă gândesc
cum o să trăiesc mai departe, fiindcă acum va trebui să
duc în spate o soţie-copil şi copilul care se va naşte din
soţia-copil. înţelegeţi ce vreau să spun?
Am uitat să amintesc că de la 20 de ani sunt orfan.
Părinţii mei se iubeau foarte mult - ştiu ce înseamnă o
familie şi cum trebuie să arate ea, dar nu îmi iese
nimic...
Adesea pur şi simplu plâng în singurătate... Oare
chiar aşa de nenorocit să fiu de nu pot să trăiesc şi eu
omeneşte? De ce nu pot trăi cu oameni buni? De ce
sunt atât de egoist?
In plan material sunt om de succes, specialist şi
manager. Mi-am construit singur casa cu două camere
de copii şi cu o grădină grozavă. Am cumpărat un
apartament excelent, spaţios, într-un bloc nou. Toate
astea le-am făcut pentru viitoarea mea familie, pe care
am dorit-o, cu sinceritate, atât de mult - dar acum, deşi
341
sunt căsătorit, sunt îngrozitor de singur şi de nefericit,
deoarece în familia mea nu există principalul: fericirea
şi înţelegerea! îmi dau seama că goana de la o femeie
la alta nu duce la nimic bun: vinovat pentru situaţia
asta sunt chiar eu." (Igor, 31 de ani)
Convorbiri
îndatoririle le permit oamenilor să fíe împreună
/ * xistă diferite definiţii ale familiei, ale scopului

JL/ unirii a doi oameni prin căsătorie. Una dintre cele
mai exotice a fostformulată de către un filosof german,
care spunea că familia este „viaţă sexuală legalizată"
Care sunt defapt sensul şi scopul suprem al vieţii
defamilie?
A ne iubi unul pe celălalt. Răspunsul acesta este
evident. In manualul de psihologia familiei scrie:
342
„Familia este un sistem ai cărei membri îşi satisfac
reciproc la maximum necesităţile." Principala
necesitate, pe care familia o satisface, este cea de a
iubi şi a fi iubit. Şi a iubi, şi a fi iubit.
Pentru mulţi, acest răspuns va fi unul neaşteptat.
Mulţi oameni caută în familie rezolvarea unor pro-
bleme proprii. De pildă, să luăm un om care a crescut
singur la părinţi. Acesta poate spune: „Familia este
necesară ca să fie mulţi copii", fiindcă lui anume îi
lipsea în familie asta. De aceea, el pune pe primul loc
tocmai această temă.
343
Altul va spune: „Eu vreau să mă mărit ca să scap, în

sfârşit, de tutela părinţilor..." şi aşa mai departe.
Toate aceste sarcini au dreptul la existenţă, însă
familia este, în general, un sistem unitar. Un organism
unitar. Şi, din punctul de vedere al psihologiei familiei,
acest sistem include rezolvarea nu unei singure sarcini,
ci a mai multora, a mai multor funcţii. în psihologia
familiei sunt enumerate aceste sarcini. Prima pe listă
este funcţia reproductiva, după care urmează cea
economică, cea gospodărească, cea comunicativă, cea
educativă, cea psihologică şi cea creativă.
Şi, de fapt, o familie este armonioasă, stabilă,
fericită dacă toate aceste „rotiţe" funcţionează cu
precizie. Sincopa uneia dintre funcţii dezechilibrează
sistemul. Familia ca mecanism se dereglează.
Explicaţi, vă rog, însemnătatea fiecăreia dintre
acestefuncţii,
Funcţia reproductiva este perpetuarea speciei,
naşterea de prunci.
Funcţia economică este satisfacerea necesităţilor
materiale ale familiei: locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi
aşa mai departe.
Funcţia gospodărească este repartizarea
îndatoririlor în casă. Dacă în această problemă nu
344
există disciplină, familia are de înfruntat multe

probleme.
Funcţia educativă. Şi aici se comit multe greşeli.
Dacă soţia este casnică, iar soţul este tot timpul la
serviciu, se consideră de obicei că soţul îşi îndeplineşte
toate îndatoririle. Nu este adevărat. Şi soţul trebuie să
ia parte la educarea copilului, să-l ajute pe acesta, mai
ales dacă e băiat, fiindcă explicaţiile răbdătoare ale
tatălui, comunicarea cu tatăl sunt o bază a comportării
bărbăteşti, pe care băiatul o asimilează. De altfel, şi o
fată are neapărată nevoie de ajutorul tatălui, întrucât
acesta, acordând atenţie comunicării cu ea, lăudând-o,
îi oferă un etalon pozitiv de bărbăţie.
Următoarea funcţie este comunicarea. îndeplinirea
cu succes a acestei funcţii depinde de măsura în care
oamenii se pricep să stabilească unul cu celălalt
contactul, legătura psihoemoţională, în care se înţeleg
unul pe celălalt, în care găsesc un limbaj comun, de
felul în care discută, pe ce ton, cât de temperamental,
de gradul de cultură a comunicării pe care îl au, de
schimbul de informaţie dintre ei.
Funcţia psihologică este grija, ocrotirea, ajutorarea
reciprocă. Aceasta este apropiată de funcţia
345
comunicării, dar există anumite nuanţe care le

deosebesc.
Foarte importantă este funcţia creativă, de
petrecere a timpului liber. Unul dintre soţie trebuie să-
şi asume responsabilitatea organizării petrecerii în
comun a timpului liber. în multe familii aceasta este
una dintre „pietrele de poticnire". Bărbatul vine, se
tolăneşte pe pat sau în fotoliu şi dă drumul la televizor
în loc să găsească o formă de odihnă la care să poată
lua parte şi ceilalţi membri ai familiei. Rolul constructiv
al acestei funcţii constă în aceea că ea completează
resursele energetice ale familiei şi ajută la utilizarea
timpului liber spre consolidarea familiei.
- Multora li se pare că cea mai serioasă dintre
aceste funcţii este funcţia reproductiva. Aceasta chiar
intră în binecunoscuta listă cu sarcinile pe care le are
un om de îndeplinit în viaţă: „Să fac un copil, să sădesc
un pom, să clădesc o casa'. Poate aceastăfuncţie săfie
scopul suprem al vieţii de familie?
- M-am convins de nenumărate ori că soţii care
pun pe primul plan tocmai această funcţie ajung într-o
fundătură. Ii întreb pe soţi: „Pe cine iubiţi mai mult, pe
copii sau pe soţ?" Femeile spun: „Pe copii." Cei mai
346
mulţi dintre bărbaţi spun: „Pe soţie." De aici apar mari

probleme, mergând până la divorţ.
Adeseori, între părinţi începe o concurenţă
involuntară pentru copii. Soţul îşi alege un copil:
„Seamănă cu mine. Nasul este al meu, urechile sunt
ale mele şi la caracter seamănă tot cu mine. Pe când
celălalt are ochii tăi." Iar soţia îl alege pe altul, şi în
interiorul familiei se formează asemenea coaliţii
nesănătoase, prietenii pe principiul: „împotriva cui o
să fim prieteni ?" O altă analogie pentru o asemenea
coaliţie ar fi triunghiul amoros.
Dacă soţii ar vedea scopul principal, în situaţia
aceasta ar înţelege că fără să vrea s-au abătut, au
deviat de la scop. Asta i-ar ajuta să îşi dea seama cine
sunt ei, cine sunt tovarăşii lor de viaţă, cum trăiesc,
pentru ce trăiesc.
Orice proiect are un scop principal şi numeroase
sarcini. Copiii sunt numai una dintre sarcinile familiei,
deşi una de primă însemnătate. Scopul vieţii de familie
e, totuşi, dragostea în sine. Soţii sunt datori în primul
rând să se iubească unul pe celălalt: acesta trebuie să
fie scopul lor principal. Dacă soţii se vor iubi unul pe
celălalt, copiii vor asimila acest model de relaţie. Toate
347
problemele familiale se rezolvă dacă scopul familiei e

cel corect.
Din ce moment cei doi devin o familie?
Din momentul căsătoriei civile.
Unii au o atitudine dispreţuitoare faţă de căsătoria
ci-vilă, neînţelegând ce legătură are certificatul de
căsătorie cu dragostea.
- Mulţi consideră căsătoria civilă o formalitate, însă
de fapt există în ea un moment mistic. Acesta
acţionează foarte profund, la nivelul inconştientului. In
acel moment oamenii intră în alte roluri - rolurile de
sot si soţie.
»> »
Poate că acest moment mistic nu este cuprins atât
în certificatul de căsătorie, cât în acţiunile celor doi - în
sem-naturile din registrul de stare civilă, în cuvintele
pe care le pronunţă în faţa funcţionarului de la
primărie.
Momentul căsătoriei civile îi uneşte pe cei doi în
primul rând prin faptul că ei îşi asumă îndatoriri unul
faţă de celălalt. Fie că ne dăm seama de asta, fie că nu,
când ne căsătorim ne asumăm îndatoriri unul faţă de
celălalt, ne dăm şi drepturi unuia asupra celuilalt (chiar
dacă privim cu o anumită ironie ceremonia căsătoriei
348
civile, care, într-adevăr, e ca o parodie a cununiei),

fiindcă din cele mai vechi timpuri au existat aceste
lucruri de temut: jurământul şi făgăduinţa. Oamenii se
temeau să jure mincinos ori să încalce făgăduinţa dată,
fiindcă înţelegeau că în cuvinte există o enormă
însemnătate mistică. Iar certificatul de căsătorie nu
face decât să ne aducă aminte că aceste cuvinte au
fost rostite într-adevăr.
Tocmai îndatoririle le permit oamenilor să fie
împreună - împreună în toate. Din momentul
căsătoriei civile, nu mai există „eu" şi „tu", ci „noi". In
primii ani de viaţă familială trebuie să se consolideze
această concepţie de „noi". „Noi" este cu neputinţă
fără încredere, iar încrederea nu poate fi deplină fără
îndatoriri, fiindcă în esenţă ne luăm îndatorirea nu
numai de a trăi împreună, în acelaşi spaţiu, ci de a ne
iubi unul pe celălalt. Hotărârea noastră de a-l iubi pe
omul respectiv până la capătul vieţii pământeşti şi în
veşnicie reprezintă baza unei familii în care dragostea
va trăi şi se va întări.
Prin ce se deosebesc rolurile soţilor în căsnicie ? în
această privinţă există două puncte de vedere
extreme. Unul este cel potrivit căruia în toatefuncţiile
enumerate mai sus soţul are rolul său si soţia rolul său.
349
Celălalt afirmă că „fiecare să facă ceea ce se potriveşte

cu capacităţibr sale". Să zicem, soţia câştigă mai bine -
aşadar, este normal ca soţia să meargă la muncă, iar
soţul să stea cu copiii, fiindcă lui îi iese mai bine asta.
între aceste două puncte de vedere diametral opuse,
care e adevărul?
Adevărul este că fiecare trebuie să fie la locul său,
potrivit rolului său de soţ, respectiv soţie. Apriori,
soţul este capul familiei, iar soţia e ajutorul lui. Capul
familiei ia asupra sa cea mai mare parte din realizarea
funcţiei economice a familiei. întreţinerea materială a
familiei stă pe umerii lui. Desigur, fiecare cu
posibilităţile sale, dar este bine ca soţia să se ocupe de
cămin şi de copii, fiindcă acesta este „spatele asigurat"
de care bărbatul are neapărată nevoie. Şi când
îndatoririle vor fi repartizate potrivit rolului fiecăruia,
soţia va fi un reazem enorm pentru bărbat, care aduce
bani în casă. Ea va avea mai multă putere ca să-l
întărească, să-l susţină emoţional, iar el, având „spate-
le" asigurat, va face faţă mai bine funcţiilor sale de soţ
şi întreţinător al familiei.
Când în familie sunt mulţi copii, totul se aşază de la
sine la locul cuvenit. Atunci, vrei, nu vrei, femeia stă
acasă, iar soţul, cum n-ar fi el, câştigă bani. Mai
350
complicată este situaţia atunci când în familie este un

singur copil sau nici unul. în acest caz, este mai simplu
ca femeia să stea, aşa, acasă, fără să facă nimic?
Soţii cad de acord să facă aşa cum le convine mai
mult. Uneori, femeia nu-şi dă seama câtă forţă are,
dar, bineînţeles, simte acest excedent şi nu ştie cum să
îl folosească. Atunci, începe să-şi extindă dragostea
într-o formă distructivă asupra tuturor membrilor
familiei - presează, controlează. Dacă merge însă la
serviciu, energia îi ajunge exact cât trebuie ca să-şi
îndeplinească acasă toate obligaţiile domestice.
Principalul este să nu se ajungă la lucruri absurde.
Un bărbat spunea la consultaţie: „Păi şi ce? Aşa ne-am
înţeles între noi. Ea merge la serviciu, iar eu stau
acasă, fac de mâncare, şi mă descurc bine cu asta. Stau
cu copiii, fac curat, aspir şi aşa mai departe." Şi se mai
miră că soţia nu-l respectă, nu-l apreciază, îşi varsă
nervii pe el fără să vrea. Dar ei îi vine greu să-şi
respecte bărbatul doar fiindcă face mâncare bună.
Oricât de bine ar face el treabă în casă, aceasta este o
deformare a rolurilor familiale, care se va transforma
inevitabil într-o mare problemă. Eu cred că această
pereche va divorţa.
351
Rolul principal al bărbatul în sistemul familial este

susţinerea stabilităţii economice. Soţul este
întreţinătorul familiei. Dacă el se achită cu succes de
această sarcină, femeia ştie că familia se găseşte într-o
securitate cel puţin relativă. Lucrul acesta este foarte
important pentru ea. Ea îşi face mai puţine griji, începe
să aibă mai multă încredere în soţ, îl urmează. In
ultimă instanţă, asta chiar ajută la întărirea dragostei.
Soţul îi dă soţiei sentimentul de ocrotire, de stabilitate,
şi ea începe deja să se gândească la lucruri mai înalte,
vrea copii şi toate celelalte.
- Dar noi ştim că soţia este adesea nemulţumită de
soţ chiar dacă acesta este un bun întreţinător în
celebra carte a lui John Gray Bărbaţii sunt de pe Marte,
femeile sunt de pe Venus este descrisă o situaţi* când
bărbatul, aşa cum recomandaţi dumneavoastră, îşi
investeşte toate puterile în muncă, urmăreşte succesul
profesional, câştigă bani şi consideră că şi-a îndeplinit
funcţia, dar soţia lui nu apreciază asta. Ea consideră că
soţul trebuie s-o susţină emoţional şi fără oarecare
cadouri mărunte nu se simte satisfăcută.
In primul rând, am avut în vedere personalităţile
dezvoltate, psihologic mature. Personalitatea
dependentă are alte cerinţe şi, în general, este greu de
352
satisfăcut. în al doilea rând, am vorbit deja despre

faptul că în familie trebuie îndeplinite toate funcţiile.
Dacă soţia nu simte suficientă apropiere emoţională,
înseamnă că la ei şchioapătă funcţia comunicării şi ea
pune pe primul plan tocmai lucrul care-i lipseşte.
Aşadar, rolul soţului este cel de întreţinător al
familiei. Dar care este rolul soţiei?
Soţia îi pregăteşte soţului baza necesară pentru ca
acesta să se simtă confortabil acasă, ca să se poată
odihni în familie, să prindă puteri pentru a merge în
continuare în mediul exterior.
în ce sens soţul este capul familiei ?
El este cap în toate, capul a toate. El este directorul
general al acestei întreprinderi, ca să zic aşa. Nu
trebuie să scape din vedere nimic - nici sarcina
economică, nici comunicarea, nici funcţia
reproductivă, nici celelalte. Adică el trebuie să fie lider
în toate, trebuie să conducă în mod activ toate.
Or, la noi adesea lider în toate este femeia, iar el
consideră că dacă aduce bani în casă gata, ajunge. Şi
încă este bine dacă aduce bani în casă...
- Unii bărbaţi gândesc aşa: „Eu sunt bărbat - uite,
scrie în buletin că sunt bărbat. Deci, trebuie să tisculţi
de mine!9Iar nevasta zice: „Păi dovedeşte că tu eşti
353
capul!* Trebuie bărbatul să dovedească asta,

trebuiesă-şi câştige cumva întâietatea?
- Trebuie. Cum ajunge muncitorul director la
întreprindere? Străbate toate treptele, de la cea mai
de jos la cea mai de sus. „Eu am început de la zero",
spun numeroşi oameni de succes atunci când vor să-şi
sublinieze realizările. Ei şi-au câştigat autoritatea
treptat, prin fapte.
De la asta se şi începe în multe familii. In primii ani
de viaţă comună stabilesc cine e mai „tare". In orice
colectiv, începând cu grădiniţa, au loc asemenea
„puneri la încercare". Şi femeia, în majoritatea
cazurilor, îl va provoca pe bărbat, îl va pune la
încercare. Ea trebuie să înţeleagă, să se convingă că el
este cu adevărat capul. Lucrul acesta este important
pentru ea. Şi el trebuie să se afirme, să-şi apere
poziţia.
In ce fel?
La un moment dat făceam o şedinţă de grup pe te-
ma: „Bărbatul puternic, femeia slabă", şi cineva a
propus: „Haideţi să jucăm rolurile acestea." „In regulă,
haideţi. Cine va fi bărbatul?" Unul dintre bărbaţi s-a
aşezat în poza „Gânditorului" lui Rodin, tăcând. Altul s-
a tras într-o partev,în afara cadrului", aşa încât să nu
354
fie băgat de seamă. Iar femeile deliberau cine o să

joace rolul bărbatului. Uite aşa, câteva femei discutau
cu vioiciune precum urmează: „Să-l punem pe ăsta?
Sau poate să joc eu? Sau poate tu? Dar ce înseamnă
«bărbat puternic»?" Iar bărbaţii şedeau tăcând mâlc.
Femeile şi-au amintit brusc că sunt şi eu pe acolo şi au
întrebat: „Irina Anatolievna, cine o să fie bărbatul, ce
facem mai departe?" Am răspuns: „Puteţi acum să vă
opriţi şi să analizaţi ce se întâmplă? Fiindcă procesul se
desfăşoară deja." La care ele: „Vai, păi sigur...
Am înţeles, gata." Le-am întrebat: „Ce aţi înţeles?"
„Păi bărbaţii stau şi tac, iar noi, ca întotdeauna, ne
asumăm toate responsabilităţile, noi am hotărât deja
totul, am stabilit totul." înţelegeţi ?
Apoi, când am rezumat rezultatele şedinţei, o fată
a zis: „Vă sunt recunoscătoare, fiindcă am înţeles că în
relaţiile cu bărbaţii sunt tot timpul lider. Fără să aştept
ce va spune el, cum se va comporta, pun deja
problema, dau deja soluţia, hotărăsc deja totul. Iar el
rămâne în umbră."
Este clar că ea se grăbeşte, că preia în toate
iniţiativa. De ce? Deoarece vede că el este lipsit de
iniţiativă, pasiv.
355
Aici este o problemă a amândorura. Femeia trebuie

să o lase mai încet, să treacă în umbră şi să-i dea
bărbatului posibilitatea de a se manifesta ca bărbat.
Când le vorbesc despre asta, femeile spun: „Vai de
mine, dar îi dau o zi, două, trei, aştept de la el o
decizie, iar el... Nu mişcă un deget!" iar bărbaţii, la
rândul lor: „Păi nu mă lasă să iau nici o hotărâre!"
Aşadar, prima reţetă pentru bărbat este să ia
iniţiativa.
Da, să ia iniţiativa.
A doua reţetă, inseparabilă de prima, este să-şi
asume răspunderea pentru consecinţele hotărârilor
sale, oricum ar fi acestea - bune, rele. Adică să-şi
asume riscul de a greşi. Adeseori, bărbaţii se tem să
greşească. Se tem să nu-şi piardă infailibilitatea,
fiindcă femeia poate spune după aceea: „Aha, ţi-am
spus eu! Ai făcut cum ai vrut tu, şi uite ce a ieşit." Adi-
că se teme că după aceea ea o să-l discrediteze, o să-l
umilească, şi preferă să rămână o statuie
„neprihănită" şi pasivă.
Reţeta de bază pentru femeie: să nu se grăbească.
Să-l lase pe bărbat să ia hotărârile şi să nu-i facă
reproşuri după aceea. Bărbatul trebuie să fie tare
duhovniceşte - şi principalul, mi se pare mie, este
356
totuşi să fie lider în dragoste. In dragoste şi în

smerenie.
Smerenia şi blândeţea nu înseamnă slăbiciune.
înseamnă tărie şi linişte. Hristos spune: învâţaţi-vâ de
la Mine, ca sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla
odihnă sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Femeia va
merge după bărbatul care este totdeauna la înălţime,
totdeauna netulburat. înălţimea bărbatului este
liniştea.
Dar femeia este uneori atât de „neîmblânzita',
încât bărbatul, după îndelungi tentative de a o pune la
locul ei şi de a ocupa locul care i se cuvine, la un
moment dat înţelege că tot ce va obţine astfel vafi un
război permanent, şi uite că tocmai de dragul acestei
linişti pur şi simplu îi lasă ei fratele conducerii, de care
ea se agaţă atât de tare: „Păi, dacă-ţi doreşti atât, na,
conduşiîşipăstreazăliniştea, dar pierde poziţia de lider
Ba nu este liniştit. într-o asemenea situaţie nu
poate fi liniştit decât pe dinafară. Atunci când el este
liniştit lăuntric, femeia îi simte forţa şi i se supune.
Femeia se supune cu dragă inimă unui bărbat puternic.
Se agită ce se agită, după care se linişteşte şi zice: „Da,
vreau să îl urmez, fiindcă în urma lui mă simt
357
confortabil şi în siguranţă." Sigur, un asemenea bărbat

e de mare preţ, această specie e foarte rară.
Unii, după ce s-au căsătorit, trăiesc trei-cinci ani
pentru ei înşişi şi abia după aceea fac copii. Ce părere
aveţi despre asta?
Bineînţeles, este o prostie să renunţi la copii de
dragul unor plăceri aparente. „Să trăim pentru plăceri,
şi abia pe urmă facem un copil" - parcă ar fi desert
copilul...
Uneori dau peste mămici la 40 de ani. Necunoscuţii
îl întreabă pe copil: „E bunica ta?" De fapt, femeia a
născut pentru prima dată la vârsta asta, fiindcă toată
viaţa a trăit pentru plăcerea proprie - dar uite că nu
arată atât de fericită ca o mamă cu mulţi copii la
aceeaşi vârstă, care s-a gândit mai puţin la propriile
plăceri.
Oamenii se gândesc la ei înşişi, la plăceri, fără ca
măcar să presupună că un copil poate fi o superplăcere
- şi atunci când, în cele din urmă, devin părinţi, pot să
regrete foarte mult că au pierdut atâta timp, în care ar
fi putut să facă mai mulţi copii.
Copiii sunt o bucurie imensă! Uite, şi eu sunt mamă
a doi copii. Aceasta este o bucurie, în pofida faptului
că am fost nevoită să îndur multe lipsuri şi primul copil
358
l-am născut la 19 ani... Eşti gravidă? Este deja o

fericire. Privind în urmă, îmi amintesc cât îmi plăcea să
fiu însărcinată. O femeie care a născut câţiva copii mă
va înţelege. Este o stare minunată. Ea este, poate,
determinată de faptul că femeia îndeplineşte astfel
una dintre mai importante sarcini din viaţa sa, căci în
adâncul sufletului ştim când ne irosim viaţa şi când
facem ceva ce merită cu adevărat.
Asta dovedeşte că există anumite legi supreme ale
existenţei omeneşti, şi pierdem mult „driblând" aceste
legi în năzuinţa noastră de a fi liberi de toţi şi toate,
căci nu putem fi liberi de noi înşine, de sufletul nostru,
de conştiinţa noastră. Cu adevărat, există o anumită
menire supremă, şi atunci când femeia o realizează
trăieşte o fericire enormă.
Viaţa ne dăruieşte o mulţime de bucurii şi plăceri
de tot felul, dar principalul în viaţă este să stabilim în
mod corect priorităţile. Dacă le stabilim în mod greşit,
ne provocăm singuri mari daune - şi de asta ne dăm
seama mult mai târziu, când facem bilanţul vieţii care
a trecut.
De ce acum familiile sunt atât de rar trainice?
Aproape nouăzeci la sută dintre divorţuri au loc în
primii zece ani de la căsătorie.
359
Ca s-o spun pe scurt, fiindcă cei doi nu se înţeleg

unul pe celălalt şi nu înţeleg ce e de fapt familia.
Atunci când au întemeiat o familie, celor doi li se
părea că se înţeleg, deoarece erau o mulţime de lucruri
pe care nu le observau sau nu voiau să le observe - iar
când apar îndatoririle reciproce are loc o cunoaştere
reciprocă mai profundă.
înainte de căsătorie se gândeau: „Ne căsătorim şi
după aia vedem noi." Nu au discutat problemele
specifice ale vieţii de familie: ce înţeleg amândoi prin
„familie", ce vor de la viaţa de familie, cum trebuie
întemeiată familia, ce etape de dezvoltare parcurge
ea.
întemeind o familie, trebuie să stabilim nişte
repere: încotro mergem împreună, cum?
A venit la mine la consultaţie o familie. Erau deja
de 15 ani împreună, şi din trei în trei ani se tot
pregăteau să se despartă, dar se întâmpla câte o
situaţie de excepţie cu copiii sau cu părinţii, care îi
făcea să se întoarcă unul la celălalt. Ca să zic aşa, ba se
adunau, ba se despărţeau. Am întrebat-o pe ea: „Dar,
spuneţi-mi, aţi discutat cum veţi merge mai departe,
pentru ce ar trebui să fiţi împreună, ce este familia,
cum se organizează ea? Aţi încercat să faceţi lumină în
360
aceste probleme?" Mi-a răspuns: „Nu." I-am zis: „Păi

da, nu aveţi un scop către care mergeţi, şi atunci
rezolvaţi probleme mărunte - vă uniţi forţele ca să
rezolvaţi câte o problemă izolată."
Apropo, aceasta e o situaţie tipică. Dacă sistemul
familial nu funcţionează normal, apare sau un membru
simp
361
tomatic al familiei, sau o situaţie de excepţie.

Simptomatic este un membru al familiei care
semnalează că sistemul familial începe să dea rateuri.
Toţi încep să se concentreze nu asupra unor scopuri
importante, ci asupra lui. El ori se îmbolnăveşte, ori
moare, ori se întâmplă vreun alt lucru asupra căruia
familia îşi concentrează atenţia. Cuplul nu se
concentrează asupra dragostei reciproce, ci asupra re-
zolvării unor sarcini situaţionale.
Şi, dimpotrivă, dacă amândoi soţii au conştientizat
şi au ales un singur scop, cel corect, al vieţii familiale,
pe baza lui toate celelalte pot fi deja construite destul
de temeinic. Va rezulta un sistem familial armonios.
Sensul familiei este năzuinţa spre fericire
_ T Tn filosof german a spus că familia este viaţă

se-xuală legalizată. Care este de fapt sensul şi scopul
suprem al vieţii de familie?
- într-adevăr, necesitatea vieţii sexuale este o
necesitate firească. Totodată, există o mulţime de
oameni care simt că viaţa sexuală în afara căsătoriei
este ceva incorect, anormal. O parte dintre ei pur şi
simplu nu admit această viaţă în afara căsătoriei, deşi
această parte, din păcate, e foarte mică. Mult mai
mulţi sunt aceia în a căror viaţă există relaţii intime
fără căsătorie, dar care simt un anumit complex de
vinovăţie. Doar în căsătorie dispare acest complex.
Aşadar, într-o anumită măsură filosoful german are
dreptate, dar o dreptate foarte superficială. A spune că
sensul căsătoriei constă doar în aceea ca oamenii să-şi
poată duce viaţa sexuală în. mod legitim, fără a se
363
teme de reproşurile societăţii, înseamnă a simplifica şi
îngusta mult conceptul de căsătorie.
De ce se căsătoresc oamenii? Ce caută ei în
căsătorie? Caută fericirea. Dacă întrebi un om care se
duce la starea civilă sau la biserică să se căsătorească
ce aşteaptă el de la căsnicie, va răspunde, bineînţeles:
„Fericire". Şi nu trebuie
364
să ne jenăm de asta, fiindcă omul trebuie, într-

adevăr, să năzuiască spre fericire - şi el speră că atunci
când alături de el va apărea un alt om, pe care îl va
iubi şi de care va fi iubit, tocmai aceasta va fi fericirea.
Au dreptate sau nu oamenii aceştia? Eu cred că, în
mare, au dreptate. Este cu adevărat o fericire atunci
când întâlneşti o persoană care te va completa, care îţi
va fi cel mai apropiat om, fiindcă omul este o fiinţă
care nu suportă să fie singură, care năzuieşte spre
comunicare - iar deplinătatea supremă a comunicării
se înfăptuieşte în căsătorie. Aşadar, bineînţeles că
sensul căsătoriei e fericirea.
Faptul că oamenii înţeleg adesea fericirea într-un
mod foarte superficial este altă treabă. Dacă-l întrebi
pe om ce e fericirea, o să spună că fericirea este atunci
când ţi-e foarte bine. Poate să-ţi fie bine, dar poate să-
ţi fie atât de bine, încât ţi-e mai mult decât bine, încât
eşti deja fericit. Este corectă această perspectivă?
Parţial corectă. Pe de o parte, bineînţeles, fericirea
este atunci când ţi-e foarte bine. Pe de alta, fericirea
este cu mult mai mult decât atât.
Există impresii aparent mărunte, neînsemnate,
care se întipăresc în minte şi devin puncte de reper în
memorie, îmi amintesc de vremea când eram
365
adolescent, aveam deja anumite idei despre ce

înseamnă dragostea şi căutam această dragoste - o
căutam în modul propriu adolescenţilor. O colegă de-a
mea avea acasă o întreagă colecţie de cărţi poştale,
printre care erau multe din anii 1930-1940 - ilustrate
pe care, cu litere colorate, erau scrise felicitări. Printre
ele se găsea una pe care erau înfăţişaţi doi tineri foarte
frumoşi, care se ţineau de mână, privindu-se cu ochi
de îndrăgostiţi, iar sub ei era scris cu litere roşii: „Ce
bine este să iubeşti şi să fii iubit!" Ilustrata şi cuvintele
acelea mi-au rămas în suflet - ce cuvinte frumoase!
într-adevăr, ce poate fi mai bine, ce poate fi mai
frumos în viaţă decât şă iubeşti şi să fii iubit? Dacă în
viaţa omului există asta, toate celelalte nu mai au atât
de multă însemnătate. Acesta este principalul! Pe
atunci aveam 13 ani, acum am aproape 50, dar până în
ziua de azi am rămas la aceeaşi părere: a iubi şi a fi
iubit este cel mai bun, cel mai minunat lucru din lumea
asta.
Aşadar, aşa aş defini sensul căsătoriei, sensul
familiei: a iubi şi a fi iubit.
Foarte adesea prin dragoste se înţelege: „Mi-e
foarte bine cu acest om." într-adevăr, dacă iubesc pe
cineva mi-e bine cu el, dar asta nu e tot, asta e o
366
înţelegere foarte primitivă a dragostei, la care nu

trebuie să ne oprim. Ce este de fapt dragostea? E greu
de dat o definiţie precisă, dar am putea spune aşa:
este năzuinţa spre împărtăşire, spre apropiere cu omul
pe care îl iubeşti şi dorinţa ca el să aibă parte numai de
bine. Aceste două lucruri nu epuizează conceptul de
dragoste, dar ele trebuie neapărat să fie prezente.
Cum să învăţăm să iubim? Nu este deloc simplu să
ajungem la dragoste, fiindcă dragostea este în primul
rând un dar pe care îl primim de Sus. Putem să
întreprindem în viaţa noastră anumite lucruri care pot
face ca noi să primim acest dar, dar el va rămâne
întotdeauna dar.
Când spun că trebuie să-ţi iubeşti nu numai soţul
(soţia), ci şi oamenii cu care te întâlneşti, să-ţi iubeşti
patria, să-i iubeşti pe toţi, de regulă toţi - atât
credincioşii, cât şi necredincioşii - sunt de acord cu
mine. Toţi sunt de acord că trebuie să iubim, că asta
este bine - însă durerea este că foarte frecvent omul
poate să creadă că totul este în regulă cu el, că îi
iubeşte pe cei din jur. El se străduie să nu facă rău
nimănui, ajută dacă i se cere, spune câte o vorbă bună,
face servicii altora - şi vede că toţi cei din jur îl
consideră un om bun. Atunci, i se poate crea iluzia că
367
totul este în regulă, că iubeşte pe toată lumea - dar

asta este doar o iluzie, fiindcă este uşor să iubeşti la
nivelul de a zâmbi cuiva, de a da nişte bani altcuiva.
Sigur, şi asta este bine, fiindcă mulţi nu au nici măcar o
asemenea dragoste superficială - dar dacă cineva face
toate astea nu înseamnă că poate să spună: „Eu sunt
un om bun, tuturor le fac bine şi n-o să-mi fie frică să
mă înfăţişez lui Dumnezeu când va fi Judecata."
De fapt, este uşor să-i iubeşti pe cei cu care te
întâlneşti din când în când - dar în familie începe o
viaţă în care cei doi se află în relaţii cu mult mai
strânse, şi tocmai aici dragostea este supusă foarte des
celor mai mari încercări.
In majoritatea cazurilor, când oamenii se cunună
sunt convinşi că se iubesc - dar cât de des, după ce
trăiesc împreună o vreme, nu numai că dragostea se
evaporă, dar în locul ei se iveşte ura! Pe nimeni nu
urăşte omul atât de mult ca pe cel pe care l-a iubit.
Problema este că e foarte greu să-l iubeşti pe om
cu toate defectele lui. Când ne întâlnim cu alţii - cu
cunoscuţii, pe stradă, cu prietenii - toţi vrem să ne
prezentăm în cea mai bună lumină şi vedem cea mai
bună parte a celuilalt, şi adesea confundăm această
parte cu omul în întregimea sa: dar dacă e să „săpăm"
368
mai adânc în oricare dintre noi va iesi la lumină atâta

urâţenie, atâta răutate! Toti suntem de fapt mult mai
răi decât părem la prima impresie. Pentru a-l cunoaşte
pe om, trebuie să treci cu el printr-o mulţime de
lucruri, bune si rele - or, în căsătorie tocmai asta se
întâmplă. In familie nu mai pot să-mi ascund adevărata
faţă: de aceea, în familie oamenii se văd unul pe
celălalt aşa cum sunt ei de fapt.
In consecinţă, atunci când a început viaţa ta
conjugală ştiai şi iubeai un om, iar după aceea s-a
dovedit că acest om e cu totul altfel. Ei bine, dragostea
adevărată, dragostea autentică este a rămâne atunci
în dragoste, a păstra dragostea şi a-l accepta pe
celălalt aşa cum este el. Aşa ne iubeşte Dumnezeu. El
nu-Şi face iluzii în ce ne priveşte -ne vede exact aşa
cum suntem, şi ne iubeşte aşa cum suntem. Dragostea
omenească trebuie să tindă spre asemănarea cu
dragostea cu care ne iubeşte pe noi Dumnezeu. După
cum El ne iubeşte şi ne ia aşa cum suntem, şi eu
trebuie să învăţ să-l iubesc şi să-l iau pe celălalt aşa
cum este. Iar asta este posibil doar în familie. Acesta
este sensul duhovnicesc, atât de important, al
căsătoriei.
369
Se poate spune atunci că dragostea autentică nu

este doar un dar, ci şi o roadă a eforturilor
duhovniceşti ale omului?
Bineînţeles! Ceea ce se petrece în viaţa omului se
defineşte prin termenul „sinergie": unirea lucrării
dumnezeieşti cu strădania omului. Noi nu suntem
fatalişti, nu credem că suntem doar nişte unelte oarbe
în mâinile lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxă exclude
însă şi perspectiva diametral opusă, potrivit căreia
totul ţine numai de om. Cea mai mare parte ţine de
Dumnezeu, dar întotdeauna este ceva ce ţine de noi.
De aceea, trebuie să facem tot ce putem să facem,
nădăjduind că Domnul va acoperi toată neputinţa şi
nedeplinătatea noastră.
Fără să te căsătoreşti este foarte greu să înveţi să
iubeşti cu adevărat. Este foarte important să năzuim
spre desăvârşire. In Evanghelie se spune: Fiţi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit
este. Pentru omul credincios, foarte important este să
ajungă în viaţa sa la o cât mai mare dezvoltare a
binelui care este în el si nimicire a rău-lui care este în
el. Cum se face asta? Printre altele, foarte importantă
este capacitatea de a-ţi da seama ce este bun în tine şi
ce este rău. Şi uite că tocmai viaţa de familie ne
370
permite să ne cunoaştem pe noi înşine. Mulţi oameni

nu vor să se cunoască pe ei înşişi şi se supără atunci
când află adevărul despre propria persoană, dar dacă
omul într-adevăr vrea să devină mai bun, el trebuie să
fie recunoscător fiecărei situaţii în care îşi manifestă
eul adevărat, în care se recunoaşte pe el cel adevărat.
Când eram încă profesor, în şcoala noastră a ţinut o
conferinţă un psiholog. Acesta a desenat o schemă
care mi-a plăcut foarte mult şi pe care am memorat-o.
Trasând un cerc, psihologul a spus că personalitatea
noastră se împarte în patru sectoare:
primul sector este ceea ce ştiu eu despre mine
însumi şi ştiu despre mine şi cei din jur;
al doilea sector este ceea ce ştiu eu despre mine în-
sumi, dar nu ştiu cei din jur - secretele mele;
al treilea sector este ceea ce ştiu despre mine alţii,
dar eu nu stiu;
al patrulea sector este ceea ce nu ştie despre mine
nimeni - nici eu însumi, nici cei din jur -, ceea ce poate
ieşi la lumină în anumite situaţii limită: adâncurile
propriului nostru eu.
Eu aş spune că acest al patrulea sector este ceea ce
ştie despre mine Dumnezeu - şi, aş adăuga eu, soţia
mea, fiindcă de fapt soţia este pentru soţ şi soţul
371
pentru soţie singurul om din lume care îl ştie cu

adevărat, aşa cum este el de fapt. Orice om joacă toată
viaţa un anumit rol, este din firea sa actor, cum foarte
bine a zis Shakespeare: „Toată viaţa este un teatru şi
oamenii sunt în ea actori." Omul este întotdeauna
actor, şi asta nu fiindcă e făţarnic. Este actor nu numai
faţă de cei din jur, ci şi faţă de sine însuşi. Mereu
jucăm un anume rol şi faţă de ceilalţi, şi faţă de noi
înşine. Ei bine, să afli cine eşti tu de fapt - şi acesta este
un lucru foarte important pentru omul ce năzuieşte
spre desăvârşire - poţi doar în căsătorie. Soţia mea
poate să-mi spună asta, şi nimeni altcineva.
Dacă sunt îndrăgostit de mine însumi şi nu vreau să
aflu asta, mă supăr pe ea, mă enervez şi, cel mai
degrabă, totul se va sfârşi prin divorţ. Dacă într-adevăr
năzuiesc să devin mai bun, o să-i fiu recunoscător. N-
are decât să mă doară, fiindcă e foarte dureros să afli
adevărul despre tine însuţi, dar o să ştiu în ce privinţe
am de muncit ca să mă cizelez. Iată, şi în privinţa asta
văd un sens foarte important al familiei.
Acest probabil ultim lucru pe care îl voi spune de-
spre sensul familiei îl voi spune în calitate de
credincios, de creştin ortodox: sensul familiei este o
parte a sensului existentei noastre. Sensul vieţii
372
omeneşti e îndumnezei-rea. Indumnezeirea este

unirea cu Dumnezeu. Omul este chemat ca toată viaţa
lui să fie orientată spre aceea ca Dumnezeu si el să
devină una. In acest context trebuie să
>
înţelegem şi familia. Aceasta nu contrazice deloc
ceea ce am spus mai sus, că scopul este să iubesc şi să
fiu iubit. După cum spune Apostolul Ioan, Dumnezeu
este dragoste, şi cine rămâne în dragoste rămâne în
Dumnezeu.
Noi numim familia „mică Biserică". Ce este
Biserica? Biserica este unirea în Duhul Sfânt a
oamenilor care cred în Hristos. Oamenii trebuie să
năzuiască unul spre altul în această lume şi să devină
cât mai apropiaţi unul de altul.
Cea mai mare tragedie a lumii acesteia este
tragedia dezbinării. Ştim că acesta este un rezultat al
căderii, în urma căreia lumea a încetat să se mai simtă
un întreg, în urma căreia în lume a intrat egoismul.
Acest egoism e învins prin dragoste: dragostea este
năzuinţă reciprocă a unuia în întâmpinarea celuilalt.
Care e culmea dragostei? Unul dintre sfinţi spune:
culmea dragostei este atunci când cei doi încetează a
mai fi doi şi devin un tot. Se înţelege că în condiţiile
373
pământeşti această culme este de neatins, dar putem

cel puţin să ne apropiem cât mai mult de ea, şi tocmai
în familie putem înfăptui în cea mai mare măsură asta.
Din ce moment cei doi devin o familie?
Acum o să spun un lucru care probabil că este ab-
solut impopular printre tinerii contemporani şi lipsit de
originalitate, dar eu consider că familia începe, totuşi,
din momentul căsătoriei civile.
Atunci când cei doi ajung la oficiul stării civile, când
îşi depun acolo semnăturile şi când funcţionarul de
stare civilă le înmânează certificatul de căsătorie,
spunându-le că de acum sunt soţ şi soţie, că a luat
naştere o nouă familie, eu nu am nici un temei să spun
că lucrurile stau altfel.
Dar de ce cei doi nu devin familie din momentul
când, cum se spune, „s-au cuplat"?
Eu înţeleg foarte bine cât de delicată este
problema asta, căci am mereu de-a face cu astfel de
situaţii. Omul Vine să se împărtăşească, dar eu ştiu că
el trăieşte în concubinaj, şi îi spun că nu-l pot
împărtăşi, fiindcă ceea ce se întâmplă în viaţa lui
poartă în limbajul bisericesc numele de „curvie".
Respectivul se supără foarte tare - şi asta în condiţiile
în care am folosit formularea asta aşa, acum, dar în
374
general fac aşa ceva foarte rar, fiindcă nu vreau să-i

supăr pe oameni, admit că ceea ce este între ei poate
fi într-adevăr dragoste şi le respect sentimentele, dar
le explic că asta nu este suficient, că relaţia lor trebuie
întărită prin ceva mai mare decât sentimentele lor
reciproce.
Bun, şi totuşi de ce concubinajul este totuşi mai
prejos decât căsătoria? Vreau să spun din capul locului
că ceea ce voi spune acum este regula, că înţeleg
foarte bine că orice regulă are excepţii şi că îmi dau
seama că excepţiile de la această regulă sunt poate
mai multe decât excepţiile de la toate celelalte reguli.
Şi totuşi, regulile sunt reguli.
întotdeauna vreau să le pun acestor oameni
întrebarea: „Dar ce vă împiedică să vă căsătoriţi? Ce
împiedică întărirea relaţiei voastre şi cu îndatoririle
juridice reciproce pe care le presupune căsătoria?" Eu
înţeleg perfect că există cazuri când nu există acest act
juridic, şi totuşi cuplul respectiv trăieşte atât de
frumos, încât nu ţi se învârte limba să spui că trăiesc în
curvie, şi cel mai des lucrurile stau invers, adică sunt
căsătoriţi oficial şi aşa mai departe, dar ceea ce se
petrece între cei doi este atât de anormal, încât ai şi
375
mai puţine temeiuri pentru a numi „familie" relaţia

lor.
Şi totuşi, aş vrea să-i întreb pe cei care cu toate
astea insistă atât că nu e nevoie să te căsătoreşti civil:
„Ce vă împiedică?"
Există situaţii când acest lucru este, în mod
obiectiv, imposibil. Cunosc asemenea cazuri - de pildă,
vine femeia, cetăţean străin, şi nu poate obţine
documentele necesare, iar relaţia respectivă este una
serioasă, responsabilă, oamenii se simt apăsaţi de
faptul că nu pot să ducă la bun sfârşit formalităţile
necesare. Dar asta este altceva. Dacă oamenii au
posibilitatea, ce îi poate împiedica să-şi legalizeze
relaţia? Dezgustul pur psihologic faţă de formalismul şi
birocraţia pe care ei le văd în căsătoria civilă?
Cel mai des, bărbaţii nu vor să facă asta. De obicei,
femeile vor. Foarte multe femei îmi spun: „Părinte, păi
cum să mă căsătoresc, dacă el nu vrea?" Se înţelege de
ce nu vrea. Dar nu se gândeşte că o pune pe ea într-o
situaţie ambiguă? Femeia nu poate ţine fruntea sus în
faţa apropiaţilor săi, rudelor, celor din jur, nu se poate
simţi independentă şi liberă ştiind că depinde pe de-a-
ntregul de bărbatul respectiv. Situaţia se poate
prelungi ani de zile; poate că el va trăi cu ea toată
376
viaţa, însă oricum o face să simtă permanent că dacă

se întâmplă ceva, nimic nu-l împiedică să o lase.
Eu aş spune aşa: există o responsabilitate morală,
există o responsabilitate juridică, există o
responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Toate aceste
trei componente trebuie să existe în relaţia dintre cei
doi: atunci, ea va fi temeinică. Eu sunt de acord că
principalul nu este certificatul de căsătorie şi nici
măcar ritualul cununiei. Principalul e dragostea. Mai
întâi de toate. Dar dacă ea există nu anulează toate
celelalte cerinţe.
Căsătoria şi familia nu înseamnă doar unirea dintre
doi oameni ce se iubesc, ci şi anumite îndatoriri
reciproce, pe care oamenii trebuie să le îndeplinească
indiferent dacă sentimentele reciproce se păstrează
sau nu.
De fapt, chiar dacă cei doi se iubesc foarte mult şi
consideră că dragostea lor este atât de puternică, atât
de autentică, încât este absolut suficient să trăiască
pur şi simplu împreună, pot să spun cu maximă
exactitate că mai târziu fie amândoi, fie unul dintre ei,
fie copiii lor vor avea, foarte probabil, probleme
serioase cu societatea, cu statul, probleme pe care le
va fi foarte greu să le rezolve tocmai fiindcă relaţia lor
377
nu a fost oficializată. Atâta timp cât problemele

acestea nu există, li se pare că nu e nevoie de asta -
dar trebuie să fii foarte superficial ca să speri că
asemenea probleme n-or să apară.
Aş putea acum să alcătuiesc o listă mare-mare cu
probleme de acest gen. N-o să fac asta, dar voi da un
exemplu simplu. A venit la mine nu demult o femeie.
Mi-a spus că soţul ei a murit şi că ea a rămas cu nimic.
Am întrebat-o: „Cum aşa?" Am aflat că nu erau
căsătoriţi oficial. El era om înstărit, avea apartamentul
său. Mai fusese căsătorit, avea copii din prima relaţie.
S-a întâlnit cu femeia respectivă şi au întemeiat -
credeau ei - o familie. Ea trăia în apartamentul lui,
totul era minunat - exista dragoste autentică şi aşa mai
departe. Uite însă că s-a întâmplat o nenorocire: el a
suferit un accident de maşină şi a murit. Femeia şi
copilul cu ce au rămas?
Bineînţeles, nimeni nu vrea să se gândească la
asemenea eventualităţi. Nici măcar nu iau în calcul
situaţia că tu, bărbatul, nu o vei mai iubi, o vei părăsi.
înţeleg că nu vrei să iei în considerare asta. Dar dacă,
la urma urmei, vei muri, copiii tăi, familia ta cu ce vor
rămâne?
378
Tocmai căsătoria oficială prevede toate aceste

lucruri. Ştim că potrivit legii moştenitori ai întregii
averi acumulate în timpul căsătoriei sunt soţia şi copiii.
Acesta este doar unul dintre puncte. Pot să arăt o
mulţime de alte probleme ce pot să apară. De ce este
nevoie de căsătoria civilă? Păi, nu trăim în vid, trăim -
fie că ne place, fie că nu - într-un stat.
Ce este statul? Un pogorământ faţă de neputinţele
omeneşti. La modul ideal, oamenii n-ar avea nevoie de
nici un stat, însă aşa cum sunt ei - cu toate slăbiciunile
lor, cu toate patimile lor - nu ar putea să trăiască în
afara statului. Ei trebuie să-şi organizeze cumva
relaţiile cu ajutorul a ceea ce se numeşte „stat".
La fel şi cu relaţia dintre bărbat şi femeie: ea are
nevoie de o anumită susţinere, de o anumită
consolidare, tocmai în virtutea imperfecţiunii noastre.
Pentru ca totul să fie făcut în mod cu adevărat deplin,
corect şi responsabil, trebuie neapărat ca relaţia
noastră să se bazeze nu doar pe un acord nescris („te
iubesc, mă iubeşti, altceva nu ne mai trebuie;
niciodată n-o să ne părăsim unul pe celălalt, n-o să ne
trădăm, întotdeauna o să avem grijă unul de celălalt şi
o să ne ajutăm"). Da, bun, dar în viaţă există o
grămadă de lucruri pe care nu le putem prevedea şi la
379
care nici nu vrem să ne gândim, dar care pot să apară

oricând. Până la urma urmei, există boli, există
moartea. Se întâmplă şi aşa: astăzi iubeşti şi nici nu
vrei să auzi că lucrurile pot sta şi altfel, dar uite că intră
în viaţa ta altă dragoste, şi atunci ce se va întâmpla cu
omul pe care l-ai iubit ?
Dacă refuzi să te căsătoreşti oficial, asta seamănă
cu următoarea situaţie. A intrat cineva într-o casă şi
are mari speranţe că acolo îi va fi bine, dar totuşi,
pentru orice eventualitate, lasă uşa întredeschisă,
gândindu-se că dacă ceva o să meargă prost va putea
să se strecoare fără mari probleme pe uşă afară. Se
înţelege că a te căsători cu acte înseamnă a închide cu
cheia această uşă. Asta nu înseamnă că nu poţi să ieşi -
şi din căsătorie se poate ieşi -, dar omul îşi dă seama că
acum, ca să iasă de acolo, va trebui să sacrifice ceva -
în particular, jumătate din averea sa. De aceea, eu
consider că evitarea căsătoriei civile ascunde o
anumită lipsă de onestitate faţă de tine însuţi.
Din păcate, există o mulţime de lucruri pe care nu
le putem ignora. De exemplu, dacă ni s-a născut un
copil, trebuie să-l înregistrăm pentru a primi
certificatul de naştere, altfel vom avea probleme.
380
Pe urmă, există încă opinia publică. Desigur,

aceasta poate fi nesocotită, dar întotdeauna este bine
şi corect să procedăm aşa? Mai ales femeii îi vine greu
din acest punct de vedere. Bărbatul care trăieşte în
concubinaj nu are de înfruntat, în general,
dezaprobarea celor din jur. Altceva e cu o femeie: are
rude, are apropiaţi. Chiar dacă aceştia au tactul de a
nu-i reproşa nimic, se simte că nu privesc cu ochi buni
situaţia...
Care e sensul cununiei?
Cununia este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru
căsătorie. Omul credincios aduce asupra oricărei
schimbări serioase din viaţa sa binecuvântarea
dumnezeiască. Se angajează? Se roagă, ia
binecuvântare. Se mută în casă nouă? Cheamă preotul,
sfinţeşte casa. în spatele tuturor acestora stă
înţelegerea faptului că eu singur, fără Dumnezeu, nu
pot face nimic serios. Viaţa noastră îşi atinge scopul
tocmai când ne încredinţăm lui Dumnezeu ca să ne
călăuzească prin viaţă.
Lucrul acesta este valabil cu privire la orice mişcare
serioasă din viaţa omului, şi ce poate fi mai serios
decât contopirea a două vieţi în una singură? Ei bine,
cununia este tocmai chemarea ajutorului dumnezeiesc
381
şi a binecuvântării dumnezeieşti asupra legăturii dintre

cei doi. Ajutorul acesta este mai întâi de toate în
dragoste, fiindcă din partea noastră trebuie să ne
străduim ca această dragoste să crească în noi, trebuie
s-o păzim - dar, aşa cum am spus deja, ea este şi dar de
Sus, şi relaţiile noastre pur omeneşti au totuşi limite.
Noi ne rugăm Domnului ca El, cu harul Său, să îm-
plinească de-a lungul întregii noastre vieţi, atât cât ne-
a rămas de trăit, ceea ce suntem incapabili să facem
singuri.
Prin ce se deosebesc rolurile soţilor în căsătorie? în
ce sens şi de ce bărbatul trebuie săfie capulfamiliei?
însăşi firea omului - bărbatului, respectiv femeii -
este de aşa natură, încât bărbatul (dacă-i bărbat
adevărat) trebuie să fie, bineînţeles, cap. Lucrul acesta
este atât de evident în însăşi constituţia bărbatului! El
este şi fizic mai puternic tocmai fiindcă i-a fost dat să
fie conducător, lider. Aş putea să citez acum multe
pasaje din Biblie în acest sens, începând cu acela care
spune că la început a fost zidit Adam, şi abia apoi
Dumnezeu i-a zidit ajutor în femeie. Vedeţi, nu Adam
este ajutor, ci, totuşi, Eva e ajutorul lui Adam. Totuşi,
n-o să mă apuc să fac asta, fiindcă şi aşa se înţelege că
dacă bărbatul este bărbat adevărat el trebuie să fie
382
lider, trebuie să-şi conducă soţia - şi dacă soţia lui este

femeie adevărată, nu bărbă-toi în fuste, scuzaţi-mi
expresia, va căuta singură un asemenea bărbat, pe
care să se poată sprijini şi care să o conducă.
Da, există şi bărbaţi ţinuţi sub papuc, dar atunci
este totdeauna evident pentru cei din jur că situaţia e
anormală şi nu le face cinste nici bărbatului, care a
permis ca soţia să îi comande, nici femeii, care şi-a
asumat un astfel de rol.
De ce în prezent familiile sunt atât de rar trainice?
Care sunt principalele cauze de divorţ? Căsătorin-
du-se, oamenii nu îşi dau suficient de bine seama de ce
fac asta şi aşteaptă de la căsnicie nu ceea ce ar trebui
să aştepte. Ce aşteaptă omul de la căsnicie? Fericire! Şi
bine face, dar trebuie să înţeleagă că apar dificultăţi
foarte serioase şi că pentru a le face faţă trebuie să se
pregătească.
în al doilea rând, nu se cunosc bine unul pe celălalt.
Eu cred că înainte de a se numi unul pe celălalt soţ şi
soţie ar trebui să se cunoască mai bine. Asta nu
înseamnă că trebuie să trăiască împreună ca soţ şi
soţie: ca să se cunoască mai bine nu e deloc obligatoriu
să intre în relaţii intime. Este suficient să comunice
destul de mult timp în cele mai diverse situaţii şi
383
împrejurări, să se vadă unul pe celălalt, în măsura în

care este posibil, aşa cum sunt de fapt. Atunci,
căsătorindu-te, ştii la ce te poţi aştepta de la celălalt,
care sunt părţile dificile ale caracterului său, dar
totodată eşti gata să le accepţi.
în căsnicie, numeroase adevăruri devin mult mai
evidente. Una dintre legile duhovniceşti cele mai
importante în această viaţă este aceasta: „Mai fericit
lucru este a da decât a lua." Nici un rău nu este mai
mare decât egoismul. Toată viaţa noastră e împărţită
între polul binelui şi polul răului. Polul răului este
egoismul extrem, când „totul e pentru mine", pe când
polul binelui, dimpotrivă, este atunci când mă dăruiesc
pe mine însumi complet. Egoismul extrem este satana,
pe când polul extrem al binelui e Hristos, Care Se
dăruieşte deplin tuturor.
Omul oscilează între aceşti doi poli. Cu cât este mai
rău omul, cu atât înclină mai mult spre egoism şi,
dimpotrivă, cu cât este mai bun, cu atât înclină mai
mult spre a dărui. Atunci când se căsătoreşte ca să fie
fericit, este normal, dar mult mai normal este să te
căsătoreşti ca să fii fericit si să-l faci şi pe celălalt
fericit. A iubi înseamnă a dărui. Problema este însă că
foarte adesea oamenii vor nu să dăruiască, ci să
384
primească, şi când se dovedeşte brusc că a fi căsătorit

înseamnă să te sacrifici zilnic pentru celălalt, să cedezi,
să faci nu aşa cum vrei tu, ci aşa cum vrea el, este
foarte greu, şi nu oricine suportă asta. „Nu aşa ne-am
înţeles..."
385
Mit:
„Căsătoria trebuie să înceapă de la o iubire
nebuna7
"k yf uiţi, mai ales dintre tineri, cred că trebuie să

JL VJL te căsătoreşti doar atunci când există o „iubire
nebuna] adică o patimă atât de puternică, încât
raţiunea deja nu mai funcţionează. O relaţie liniştită li
se pare ceva plicticos, insuficient de puternic pentru a
întemeia ofamilie, iar o atitudine raţională în această
situaţie este luată drept căsătorie din calcul
- Se spune că intensitatea pasiunii este cea care
trebuie să hotărască dacă doi oameni trebuie să se
căsătorească sau nu.
Ei bine, tocmai „pasiunea nebună" este un rău
sfătuitor în ce priveşte acest pas care va determina tot
cursul vieţii tale ulterioare şi care cere, ca atare,
reflecţie serioasă. Pasiunea trece destul de repede, iar
după ea ce rămâne? Uimirea! „Ce ticălos e, se prefăcea
om bun, dar când şi-a dat arama pe faţă..." Despre
faptul că pasiunea le-a întunecat propria lor raţiune
puţini îşi aduc aminte.
386
Omenirea ştie şi alte criterii pentru a stabili dacă
omul respectiv ţi se potriveşte sau nu. Cineva, deloc
prost, a spus că atunci când îţi alegi soţia trebuie să
înţelegi că nu o iei numai pe ea, ci o iei cu tot neamul
ei, cu trecutul ei, cu valorile ei, cu concepţiile ei
(inclusiv duhovniceşti), care în familia ei erau
considerate singurele posibile.
387
Nu degeaba se spune în popor că dacă vrei să-ţi cu-

noşti soţia uită-te la mama ei. într-adevăr, nu este
deloc de prisos să faci cunoştinţă cu familia viitorului
soţ (viitoarei soţii), fiindcă în acel mediu a fost
educat(ă) alesul tău (aleasa ta). în ce principii a fost
crescut(ă), este gata să se schimbe în bine ca om, ca
personalitate: iată întrebările la care atunci când găsim
răspuns nu trebuie să avem raţiunea întunecată de
patimă. (Chirii Tanţârev, manager)
P
asiunea nu prea poate să fie chezăşia unei familii
trainice. Pasiunea trece repede. Ea se ridică repede,
făcând valuri mari, şi tot atât de repede se şi stinge.
Pasiunea este o boală, şi de aceea nu poate aduce
roade. Gândiţi-vă la expresia: „dragoste nebună". Nu
băgăm raţiunea în priză. Iar căsătoria, oricât ar părea
de paradoxal, este o chestiune de calcul.
în psihologia familiei există conceptul de grad de
pregătire pentru căsătorie. Aici este vorba de un întreg
complex de componente, de criterii, care îl face pe om
să întemeieze o familie cu o anumită persoană. Uneori,
oamenii se sperie că e prea greu să fii pregătit de
căsătorie, însă de fapt etalonul trebuie să existe. Nu
trebuie să ne speriem; pur şi simplu trebuie să ştim
388
spre ce să tindem. Asta ţine tocmai de abordarea

conştientă a căsătoriei. Dacă asta nu există, omul
începe să orbecăie, se poticneşte, comite o mulţime de
greşeli.
Care sunt componentele acestea? Simpatia, când
celălalt îţi place. în al doilea rând, este comunitatea de
interese, când înţelegem că ne plac aceeaşi muzică,
aceleaşi emisiuni, aceeaşi literatură şi aşa mai departe.
Cu cât sunt mai numeroase aceste componente, cu
atât omul e mai atrăgător pentru noi.
Pe urmă vin lucruri mai profunde, care trebuie, de
asemenea, luate în seamă. Trebuie neapărat să vedem
ce familie, ce părinţi are omul. Cel mai frecvent,
proiectăm în familia noastră scenariul părintesc. Nu se
poate spune că este vorba de o reproducere sută la
sută, dar avem de-a face cu un şablon căruia i se
conformează mulţi.
Pe lângă asta, trebuie să observăm relaţiile din
familie, să vedem dacă familia este completă, cum se
poartă potenţialul soţ cu mama şi cu tatăl său. Dacă
are probleme în relaţiile sale, uitaţi-vă cum
reacţionează la observaţiile pe care i le faceţi, dacă
poate să fie flexibil şi să asculte cu atenţie părerea.
389
Vă mai puteţi uita dacă persoana cu care vreţi să vă

căsătoriţi are mulţi prieteni, dacă nu cumva consideră
că sunteţi autosuficienţi şi că vă este bine numai în
doi. Nu trebuie să vă concentraţi prea mult unul
asupra celuilalt. Se întâmplă ca omul să fie gelos şi să
se străduie să-i îndepărteze pe toţi prietenii persoanei
cu care vrea să se căsătorească. Poate că are probleme
de comunicare. Acesta este un motiv serios de
reflecţie. Trebuie văzut dacă el nu încearcă să-şi izoleze
partenerul, dacă nu este gelos pe prietenii lui.
In timpul comunicării observaţi-vă alesul (aleasa) şi
observaţi-vă pe voi înşivă, observaţi cum vă
comportaţi când sunteţi împreună, cât de repede
sunteţi în stare să vă împăcaţi. Aceasta este o mare
repetiţie pentru căsnicie.
Trebuie ţinut cont şi de starea de sănătate. A venit
la mine o femeie care avea deja 28-29 de ani. După un
an de căsnicie, a avut revelaţia faptului că soţul ei este
bolnav psihic. Mi-a spus: „Era blând, conciliant." Eu i-
am cerut să numească trăsăturile de caracter pe care
trebuie să le posede un bărbat. Ea le-a enumerat în
ordinea următoare: „Trebuie să fie blând, bun,
conciliant." Poate femeia să se simtă ocrotită când se
căsătoreşte dacă a pune într-o ordine clar greşită seria
390
calităţilor fundamentale ale alesului său? Nu prea

cred. Femeile care pun pe primul loc calităţi
importante cum ar fi responsabilitatea, bărbăţia,
hărnicia ş.a.m.d. vor ajunge, foarte probabil, alături de
un posesor al acestor caracteristici. In cazul nostru
alegerea soţului nu a fost făcută în mod responsabil,
nu a fost abordată în mod serios, fiindcă nu s-a dat
atenţia cuvenită unor factori de mare însemnătate.
Este bine să se rămână măcar un an la nivelul de
relaţii prieteneşti. Intre timp vor avea loc diferite
evenimente, se vor perinda anotimpurile (toamna şi
primăvara sunt perioadele cele mai stresante pentru
sistemul nervos, când se pot manifesta sau deveni mai
pregnante toate trăsăturile de caracter şi pot ieşi la
iveală tulburările psihice). Perioada de un an este
determinantă. In acest interval de timp cei doi pot
aduna informaţii unul despre celălalt. Trebuie lămurit
dacă viitorul soţ vrea copii, câţi vrea, cine va spăla pe
jos, cine va spăla vasele...
Trebuie neapărat să se discute despre toate!
întotdeauna problemele trebuie formulate, rostite.
Problemele trebuie ridicate faţă de noi înşine şi faţă de
omul cu care am început o relaţie. Se poate spune că
aceasta este perioada principală a relaţiei. După aceea
391
se vor manifesta doar consecinţele alegerii, şi tocmai

aici este important să nu se comită o eroare. Este
neapărată nevoie să fie apreciată corect capacitatea
amândorura de a îndeplini în familie rolul de soţ,
respectiv de soţie.
392
CUM SĂ PĂSTRĂM DRAGOSTEA?

A
m vorbit mai sus despre faptul că dragostea se ve-
rifică prin încercări. Mai mult decât atât, în încercări
dragostea creşte, se întăreşte, din îndrăgostire devine
dragoste adevărată.
încercările nu se străbat însă de la sine. în ele
trebuie să gândim şi să ne dăm silinţa. în dragoste
trebuie neapărat să ne străduim să-l păzim pe omul
iubit, să-i cruţăm sentimentele şi să ne silim să
devenim mai buni, ca să ne păstrăm dragostea.
Dragostea nu se stinge întâmplător. Ea are anumiţi
vrăjmaşi: egoismul, mândria, lenea, minciuna,
destrăbălarea, ranchiuna, lăcomia, invidia, cruzimea şi
celelalte vicii. Dacă nu ne vom lupta cu ele, ne vom
pierde dragostea. Egoismul şi invidia ne vor spune că
merităm o jumătate mai bună. Mândria se va amărî
întotdeauna când omul iubit va face altfel decât vrem
noi. Destrăbălarea duce la infidelităţi. Ranchiuna ne
împiedică să iertăm, şi aşa mai departe. Nu degeaba
Biserica Ortodoxă afirmă că dragostea este culmea

virtuţilor. De idealul dragostei se apropie
cel care-si biruie slăbiciunile.
»
La modul deplin, dragostea începe să fie trăită în

familie, şi tocmai în familie ea devine autentică - dar
pentru asta trebuie depăşite foarte multe dificultăţi.
Pentru a depăşi toate dificultăţile păstrându-ne
dragostea, trebuie pe de o parte să înţelegem câteva
lucruri de principiu, iar pe de alta trebuie pur şi simplu
să ştim cum să procedăm în problemele mărunte din
care este alcătuită viaţa. In amândouă aceste privinţe
vă vor ajuta sfaturile psihologilor, preoţilor, precum şi
experienţa celor ce îşi cârmuiesc cu succes corabia
familiei pe marea vieţii.
Istorii din viată
y
„Nu lăsa sufletul să se lenevească.."

Aveam 18 ani, el - 28. El mai fusese căsătorit, dar
«soţia nu îl înţelegea, şi au divorţat». Toate acestea
îmi flatau foarte tare orgoliul infantil. Mă flata şi faptul
că el era sufletul oricărei petreceri, organizatorul
tuturor distracţiilor. Toată lumea îl iubea: l-am îndrăgit
şi eu.
Ne-am căsătorit, am făcut nuntă; îmi aduc aminte
şi acum de cuvintele mamei lui: «Eşti sigură că vrei să
te măriţi cu el?» Si încă cum! Bineînţeles că voiam să
mă mărit cu el.
Mai târziu am înţeles că nu-mi dădeam deloc bine
seama ce înseamnă să fii măritată cu un asemenea om.
Trebuie să recunosc că era un soţ grozav: gătea, spăla,
făcea curat cu bucurie, mergea la magazin, mă ocrotea
ca pe un copil mic. Devenind însă soţul meu, nu a
încetat a fi «sufletul tuturor petrecerilor», pe când eu
voiam ca el să fie doar al meu, voiam un cămin
confortabil, voiam copii. Seara îl aşteptam tot timpul
de la petreceri şi întâlniri cu prietenii, plângeam şi mă
396
frământam din pricina gândului că merit ceva mai bun.
Au urmat certuri îndelungi, cu lacrimi şi cu pretenţii
din partea mea ca el s-o termine cu stilul de viaţă
dinainte. El nu se opunea, spunea că pentru mine o să
facă totul.
Au trecut aşa trei ani - trei ani de lacrimi şi
frământări, o sarcină nereuşită. Intr-o bună zi, nu l-am
mai aşteptat: mi-am adunat lucrurile şi am plecat. Au
urmat reproşuri din partea rudelor lui, acuzaţii din
partea mamei lui, insistenţe din partea lui să mă întorc
şi promisiuni că vom începe o viaţă nouă. Eu nu voiam
să mă întorc, nu mai voiam nimic, şi nu m-am întors. A
urmat procedura de divorţ, care m-a aruncat în
depresie prin faptul că nimănui nu-i păsa de tragedia
familiei noastre: o femeie dură, fără să arunce măcar o
privire, a semnat actul de divorţ, şi uite că nu mai
suntem soţ şi soţie, suntem doi străini...
La început, mă delectam de libertatea mea, dar
după scurtă vreme mi-am dat seama că atunci când
văd în magazine secţia de îmbrăcăminte bărbătească
mi se strânge inima. Mă uitam la pantofii, la cravatele
şi la cămăşile bărbăteşti, şi mă gândeam cu tristeţe că
nu am pentru cine să cumpăr toate lucrurile astea, cu
toate că îmi doresc atât de mult. Voiam atât de mult să
397
am grijă de cineva, să mă îngrijorez pentru cineva, să
mă grăbesc către cineva după ce termin lucrul - să mă
grăbesc nu aşa, la o întâlnire, ci la familia mea, acasă.
Atunci am hotărât că vreau foarte tare să mă mărit. Şi
n-are decât să fie şchiop, n-are decât să fie ciupit de
vărsat, numai să nu bea şi să n-aibă alte obiceiuri
dăunătoare.
Şi l-am găsit. Nu bea, nu fuma, nu era ciupit de
vărsat şi nici şchiop, ba chiar foarte atrăgător; în
fiecare zi venea la mine cu flori şi dădea dovadă de
atenţie şi grijă în fel şi chip. Am început să trăim
împreună, şi nu după mult timp ne-am căsătorit. Acum
s-ar fi părut că visele mele se împlinesc: aveam o
familie, aveam cui să împletesc pulovere şi fulare, cui
să gătesc mâncare gustoasă.
S-a dovedit însă, absolut pe neaşteptate, că pe
lângă «obiceiurile dăunătoare» bărbaţii mai au şi
altele... De exemplu, că nu le place să-şi schimbe
ciorapii, ci încearcă să îi ascundă în locuri unde nimeni
nu o să afle comoara lor; pot să scormonească cu o
mină dezgustată în farfurie, dând la o parte ceapa şi
morcovul; pot să aranjeze lucrurile după principii
cunoscute numai de ei şi să urmărească vigilent ca nu
cumva să le mute cineva din loc; pot să refuze să aibă
398
de-a face cu prietenii tăi şi, în general, să-ţi
împărtăşească interesele. Lista poate continua la
nesfârşit, şi chiar dacă vouă anumite puncte vi se vor
părea fleacuri, pentru mine toate astea alcătuiau o
tragedie...
Atunci mi-a «picat fisa» că în viaţă nu există
idealuri şi că dacă în acel moment nu voi rezista, ci o
voi rupe cu acel om, mă aşteaptă iarăşi fie
singurătatea chinuitoare şi «incursiunile» melancolice
prin magazine, fie un alt bărbat, dar cu apucături noi.
Atunci am început să mă gândesc că există o
predestinare în viaţa omului. Trebuie spus că amândoi
soţii mei purtau acelaşi nume, amândoi aveau surori
mai mici cu acelaşi nume, părinţii lor trăiau în apar-
tamente identice, cu acelaşi număr. Bineînţeles, erau
nişte coincidenţe, dar ele m-au făcut să mă gândesc că
de soartă nu poţi să fugi şi că trebuie să mă resemnez
şi să îmi construiesc singură fericirea, cum se spune,
«din ce a fost».
După ce am analizat tot ce îmi place şi tot ce nu-mi
place la soţul meu, am înţeles cu mare mirare că în el
părţile bune sunt, totuşi, mult mai mari, iar cu multe
dintre lucrurile care mă iritau pot, totuşi, să mă împac.
Şi a început lupta cu mine însămi - anume cu mine
399
însămi! I-am împărtăşit pasiunile şi interesele, am
început să-i aranjez lucrurile aşa cum îi place lui, să
gătesc pe gustul lui. Nu pot spune că-mi venea uşor,
dar la acel moment ni se născuse deja o fiică, iar felul
în care m-a ocrotit în timpul sarcinii şi grija cu care o
înconjura pe fetiţa noastră mi-au «luat cu mâna» toate
suferinţele. Maşini de spălat automate nu erau pe
atunci, scutecele nu se uscau, şi soţul meu usca
noaptea un munte de scutece cu fierul de călcat, se
scula mereu la fetiţă, iar dimineaţa mergea la muncă.
După aceea au venit imediat anii perestroikăi, cu
salariile neplătite şi vremurile de foamete. Soţul meu a
făcut totul ca noi să simţim cât mai puţin aceste
greutăţi. Se înhăma la orice muncă, fugea prin oraş
căutând mâncare, stătea ore întregi la coadă la
alimente pentru copii.
Nici nu pot să-mi închipui că a fost o vreme când
eram gata să nu mai rabd şi voiam să divorţez de omul
acesta. Nu că aş fi păstrat ani îndelungaţi sentimentul
de recunoştinţă care m-a inundat la un moment dat,
dar mă străduiam să închid ochii la cele rele şi să văd
numai cele bune.
Şi ştiţi ce este interesant? Îndată ce mă împăcăm,
călcându-mi pe inimă, cu o apucătură incomodă
400
pentru mine a soţului, după o vreme o lăsa chiar el
baltă. Asta, mi se pare, arată că toate încercările pe
care ni le trimite Dumnezeu trebuie străbătute, nu
evitate.
O dovadă este şi faptul că pe soţul meu a început
să-l tragă la băutură. Atunci când ne-am cunoscut, nu
punea strop de alcool în gură, era absolut indiferent
faţă de băutură - însă înţeleg că aceasta este
încercarea de care am fugit în tinereţe şi că dacă voi
încerca iarăşi să o evit mă voi întoarce acolo de unde
am plecat...
In anul următor se împlinesc 20 de ani de când ne-
am căsătorit. Fiica noastră este deja adultă, şi când mă
gândesc la anii care au trecut, găsesc tot mai puţine
zile rele, nefericite, şi răsar în amintire numai cele de
fericire. Şi acum ne mai putem ciondăni, şi cred că vom
mai «încrucişa lăncile » nu o dată, însă ştiu că acesta
este soţul MEU, aceasta este viaţa MEA, aceasta este
familia MEA şi nu am unde fugi de ea.
In ciuda faptului că sunt mulţumită de felul cum a
decurs viaţa mea, de-a lungul a toţi aceşti ani îmi aduc
aminte de primul soţ. Nu am reproşuri să-i fac, ci am
un sentiment de părere de rău, de vinovăţie faţă de el.
Apăsător sentiment...
401
Greşeala multor tinere perechi este următoarea:
ele sunt convinse că sunt făcute pentru fericire şi
dragoste, şi nu înţeleg că fericirea familială trebuie să
şi-o creeze, să o adune farâmitură cu farâmitură, că
fericirea noastră este lucrul mâinilor noastre, minţilor
noastre, inimilor noastre. Acesta este un mare efort,
care aduce o satisfacţie enormă." {Elena, 43 de ani)
402
Convorbiri
Nimic nu trebuie să stea mai presus de dragoste
MAXIM IAKOVLEV, SCRIITOR

Eu m-am înţeles aşa cu soţia mea: „Bineînţeles, o
să existe între noi şi certuri, anumite neînţelegeri - dar
hai să facem în aşa fel ca nimic să nu stea în calea
dragostei noastre, ca să păstrăm întotdeauna
principalul, ca certurile noastre să nu atingă esenţialul,
să nu distrugă dragostea."
Îmi place foarte mult filmul „Odiseu" şi, în general,
personajul lui principal. în filmul lui Koncealovskii 1 este
un pom, un măslin, sub care Odiseu şi soţia lui s-au
găsit, sub care şi-au zămislit copilul; toată casa era
construită în jurul acestui pom. Şi ea îl aşteaptă lângă
acest măslin. Atâta timp cât măslinul rodeşte, ea
păstrează nădejdea că soţul ei se va întoarce.
Fiecare familie are un asemenea „pom". Trebuie
să-l păzim, pentru ca nici o ceartă să nu-i şubrezească
rădăcinile. Conştientizarea acestui fapt biruie orice
piedici.
1 Cunoscut regizor rus, fratele celebrului Nikita Mihalkov (n. tr.).
403
Sprijinul reciproc este unul dintre stâlpii pe care se
ţine dragostea. Sprijinul în toate privinţele. Omul
simte că poate celălalt n-a procedat corect, dar că dacă
va începe să-i spună asta acum el oricum nu va ceda şi,
ca atare, trebuie să aştepte - un an, doi, cât este
nevoie iar deocamdată să aplaneze, să schimbe tema.
Nu trebuie neapărat să scoată ochii de fiecare dată:
„Aha, ţi-am zis eu!"
Să nu vă pierdeţi niciodată sentimentele
IULIA BELOVA, ARTISTĂ DE CIRC, CÂNTĂREAŢĂ
-Ce săfacem pentru ne păstra dragostea?

- Eu mă strădui să fac în asa fel încât sentimentul
acesta să nu fie sufocat de rutină. In primul rând,
niciodată să nu vă pierdeţi sentimentele, care sunt
foarte uşor de pierdut dacă eşti prea preocupat de
munca ta. Dacă le pierd fie şi pentru câteva zile numai,
oamenii pot începe să se distanţeze unul de celălalt.
Când spun „să nu vă pierdeţi sentimentele" am în
vedere următorul lucru. De exemplu, mă cufund în
muncă. Mă scol la şase dimineaţa şi mă întorc foarte,
foarte târziu. Soţul meu - la fel. Adică toată ziua nu ne
404
vedem, şi uite că atunci când ajungem acasă eu sunt
plină de emoţii (să zicem că m-am filmat într-un clip),
pe când el a stat zece ore în faţa calculatorului. Ei bine,
trebuie să-l înţeleg în acest moment cu un anumit simţ
lăuntric, să-mi dau seama pe ce lungime de undă este,
ca să nu rămânem ca în două lumi diferite. In fiecare
seară trebuie refăcută armonia care era la început
între noi.
Trebuie, de asemenea, să ne amintim cât mai des
cum era relaţia atunci când doar ne pregăteam să ne
căsătorim. Atunci, el era înconjurat de nimbul tuturor
virtuţilor posibile. Bineînţeles, n-am fost dezamăgită
nici după aceea,
405
dar am aflat şi alte laturi ale personalităţii lui - şi,

oricât ar fi de ciudat, consider că mai adevărată este
imaginea iniţială. Acesta este întunecat de rutină, care
niciodată nu trebuie să ne biruie!
Dintr-un anumit punct de vedere, nu trebuie să ne
obişnuim unul cu celălalt. Chiar dacă femeia ta nu mai
este prietenă, ci soţie, fără îndoială că, la fel ca înainte,
îi plac surprizele, gesturile neaşteptate şi inventive de
genul celor de la care a început totul. Dacă îi plac
florile, înseamnă că nu trebuie să încetezi să i le
dăruieşti; dacă îi place să fie invitată undeva, trebuie
invitată în continuare. Fiecare zi poate fi neobişnuită.
Celălalt trebuie uimit. Eu, de exemplu, pot fi uimită cu
două versuri: mă trezesc dimineaţa şi el mi le citeşte
pe neaşteptate. Este important să simţi că el nu se
poartă cu tine de parcă te-a băgat în traistă şi gata, ci,
la fel ca înainte, te iubeşte şi cucereşte dragostea ta.
Da, ştiu că el nu mă va părăsi niciodată - atât pentru că
este credincios, cât şi pentru că aşa e sufletul lui, nu e
în stare de aşa ceva. Dar o să am, oare, nevoie de asta
dacă el o să înceteze să mă iubească?
Şi eu mă străduiesc mereu să îl cuceresc, mă
străduiesc ca el să simtă o grijă pe care nimeni
altcineva nu o să i-o dea, mă străduiesc să-i cunosc
406
toate obiceiurile şi pasiunile ca nimeni altcineva, să fiu

interesantă pentru el din toate punctele de vedere, aşa
încât mergând pe stradă să nu fie nevoit să se
consoleze: „Eh, chiar dacă nevasta mea nu-i atât de
frumoasă, în schimb e inteligentă, găteşte bine." Eu
consider că toate lucrurile acestea sunt importante,
toate fac parte din misiunea soţiei. Eu vreau să ies în
pierdere din cât mai puţin comparaţii, aşa că mă
străduiesc pe toate fronturile.
407
încercaţi să va schimbaţi soţul în vreo privinţă?

Când ceva nu-mi place, reflectez: „Chiar este acesta
un neajuns care îl trage pe el în jos şi pe care ar fi bine
să-l ajut să-l învingă, sau este un fleac care mă
deranjează numai pe mine?"
De exemplu, când am făcut cunoştinţă cu Artiom,
îşi expunea cu mare greutate ideile. Pentru el, să
vorbească era un chin. Scoteam cuvintele din el cu
cleştele, simţind mai mult intuitiv ceea ce vrea să
spună. M-am gândit că de vreme ce suntem împreună
este sarcina mea să-l ajut în privinţa asta, fiindcă ştiam
că are un suflet foarte bogat şi o imaginaţie vie, atâta
doar că trebuie să depăşească o anumită barieră - şi cu
timpul a început să reuşească.
în schimb, cu anumite nimicuri a trebuit să mă
împac. Există lucruri mărunte care femeii i se par
absolut fireşti: de pildă, să torni zahăr în cană fără să
împrăştii. Or, el, oricât m-ar iubi şi ar vrea să mă ajute,
întotdeauna varsă zahăr pe masă. La început am crezut
că este vorba de neatenţie. După aceea am înţeles că
pur şi simplu este altă natură. Aşa e el, şi acum privesc
lucrul acesta cu simpatie, chiar îmi place mult.
Cineva spunea că dragostea adevărată este atunci
când iubeşti până si neajunsurile omului.
Da, când iubeşti, nu când pur şi simplu te împaci,

când te bucuri că eşti alături tocmai de un asemenea
om!
Priviţi situaţia cu ochii soţului

E
xistă în viaţă o anumită contradicţie. Se înţelege că
atunci când se căsătoresc oamenii au unul fată >
de celălalt sentimente puternice. Dacă este vorba
sau nu de iubire adevărată, nu ştim. Mai apoi,
sentimentele acestea trec, şi apar două alternative.
Unii spun: „întrucât sentimente nu mai există, de ce să
ne chinuim în continuare unul pe celălalt? Să ne
despărţim!" In felul acesta poţi să te întâlneşti şi să te
desparţi toată viaţa cu diferiţi oameni. Cea de-a doua
cale este cea pe care merg oamenii responsabili.
Aceştia spun: „Da, iubire nu mai există şi pare că nu
avem de unde să o mai luăm, însă există datoria;
pentru a ne păstra căsnicia, pentru copii, vom rămâne
împreună." Uneori, totuşi, nu rezistă, alteori aşa îşi şi
duc această cruce până la capăt, scrâşnind din dinţi. Eu
îi respect profund pe aceşti oameni, însă, bineînţeles,
mi-e milă de ei.
Ei, şi atunci cazi pe gânduri: „Cum e mai bine, cum
e mai corect: să-ţi faci datoria, dar în acelaşi timp să te
chinui?" Adeseori, omul pur şi simplu nu vede alte
410
variante. Se gândeşte: „Aici am şi casă, am totul
aranjat, am şi bani, am şi copii cu el (ea)" - căci pe
lângă dragoste, în căsătorie apar o mulţime de alte
lucruri care îi leagă pe oameni. Trebuie să rupi prea
multe, şi de aceea oamenii
411
preferă câteodată să păstreze totul aşa cum este.

Iar ura creşte în continuu...
Sau e mai bine să te întâlneşti şi să te desparţi în
funcţie de apariţia şi dispariţia sentimentelor? Şi
această cale e îndoielnică, poţi să-ţi distrugi toată
viaţa.
Acest tablou ar arăta foarte întristător, foarte
mohorât, dacă asupra dragostei nu s-ar putea lucra,
dacă omul nu ar putea cultiva în el dragostea. Atunci
când privim dragostea ca pe ceva ce nu depinde de noi
absolut deloc, la fel ca vremea - a venit şi mă bucur, a
plecat şi îmi rup părul din cap nu procedăm corect.
Dragostea ţine de voinţa omenească, de alegerea
noastră, întrucât ea vine de la Dumnezeu, însuşi
Dumnezeu este Dragoste - în noi înşine nu se află
izvorul dragostei. Nu putem să stârnim în noi
dragostea printr-un efort de voinţă, dar dacă omul
înţelege: „Cu omul acesta m-a unit Dumnezeu, mi-am
luat răspunderea pentru viaţa acestui om, am rostit
făgăduinţe, oricum ar fi va trebui să trăiesc cu el, şi fie
îl voi răbda pur şi simplu, fie îl voi îndrăgi. îmi dau
seama că mai bine e să-l iubesc. Cum să fac asta?"
De voinţa mea ţine, în primul rând, să cer dragoste
de la Dumnezeu, Care este izvorul dragostei, iar în al
412
doilea rând să fac tot ce vine din dragoste. După cum

spun Sfinţii Părinţi, dacă nu ai în tine dragoste, fa
faptele dragostei, şi vei învăţa să iubeşti. Altfel spus, fa
faţă de omul de lângă tine ceea ce ai face dacă l-ai iubi.
Aceasta nu va fi făţărnicie, căci dacă eu creez o formă
însetând ca Domnul să o umple de conţinut, lucrul
acesta poate să se întâmple. Aşa ceva se întâmplă.
Ştim cazuri când soţii nu aveau nici un fel de
sentimente deosebite unul faţă de celălalt, însă mai
apoi, depăşind împreună o mulţime de greutăţi, având
grijă unul de celălalt, slujindu-se unul pe celălalt, au
dobândit o asemenea dragoste, încât se miră şi ei.
In această privinţă, remarcabil este episodul
evanghelic din Cana Galileii, când Domnul a prefăcut
apa în vin, şi nunul i-a spus mirelui că de obicei se bea
la început vinul bun, iar apoi cel de calitate mai
proastă: iar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Eu le
spun totdeauna tinerilor că prin cele întâmplate atunci
Domnul nu numai că a rezolvat problema lipsei vinului
de la masă, ci ne-a şi dat un minunat simbol a ceea ce
se întâmplă cu dragostea. Vinul este aici un simbol al
dragostei. La început, aceasta este romantică,
puternică, iar apoi, când se încheie această perioadă
minunată, plină de bucurie - care de obicei este scurtă,
413
pentru că viaţa de zi cu zi le arată oamenilor că nu este

totul aşa cum şi-au închipuit ei -, se bea deja ceea ce a
mai rămas. Iar câteodată rămâne apă în loc de vin. Şi
iată că Domnul ne aminteşte încă o dată că El este gata
să prefacă iarăşi această apă în vin, şi încă într-un vin
mai bun şi decât ceea ce fusese la început.
Dragostea este în orice caz un dar de la Dumnezeu.
Există gesturi şi acţiuni ale noastre care micşorează da-
rul acesta şi există altele care îl sporesc. După cum
spune Apostolul Pavel, duhul să nu-l stingeţi. Nici
duhul nu este al nostru. Putem să-l stingem, însă ni s-a
dat sarcina de a face în aşa fel, încât să se aprindă tot
mai puternic în noi.
Eu cred că dacă oamenii au primit fie şi numai o
fărâmă din acest dar al dragostei - iar de vreme ce au
luat hotărârea de a întemeia o familie şi a fi împreună,
ceva între ei a fost în continuare ţine de ei înşişi ca
acest dar să crească sau nu.
Dacă îmi voi jigni soţia, dacă nu voi avea grijă de
ea, dacă ea mă va înşela, dacă eu vin acasă beat seară
de seară, se înţelege că acest dar nu o să crească
nicidecum. Dimpotrivă, se poate pierde totul. Dar dacă
ambii soţi conştientizează valoarea dragostei, şi vor ca
aceasta să existe între ei, şi sunt gata să îşi dea
414
osteneala cu lucrurile care o vor înteţi, există nădejdea

că vor atinge scopul acesta. De ce se întâmplă lucrul
contrar? Pentru că mulţi nu au grijă de asta. Foarte
mulţi ar fi de acord să existe dragoste între ei, dar nu
fac nimic în scopul acesta.
De fapt, este foarte greu să păstrezi dragostea.
Există o mulţime de cărţi de psihologie unde se spune
cum nu trebuie să te porţi cu tovarăşul tău de viaţă, ce
ucide dragostea şi ce, dimpotrivă, ajută la dezvoltarea
ei. Nu demult am citit o asemenea carte: „Străduiţi-vă
să vă faceţi mai puţine reproşuri, să vă spuneţi mai
puţin vorbe grosolane..." Bun, toate acestea sunt
corecte, atâta doar că nu vreau să repet adevăruri pe
care le ştie toată lumea. Mie mi se pare că oamenii pur
şi simplu nu ţin cont de aceste reguli. Foarte des, pur şi
simplu nu vor să-şi dea osteneala în mod serios. „Lasă
că merge şi aşa!"
Situaţiile familiale sunt foarte des obiect al
discuţiei cu preotul. Un exemplu tipic este atunci când
vine unul dintre soţi şi povesteşte ce se petrece la ei în
familie, şi povesteşte sincer, cu lacrimi şi cu
amărăciune - şi când ascult, mă pătrund şi eu şi mă
gândesc: „De ce ticălos sau ticăloasă a avut parte!" Zic:
„Spuneţi-i să vină, aş vrea să vorbesc şi cu el." Uneori,
415
după un timp ajung să vorbesc şi cu jumătatea a doua,

şi am deja o anumită prejudecată împotriva lui. Nici n-
a deschis omul gura şi poate îmi vine deja să-i spun
ceva „de dulce", dar am destulă minte să nu fac asta,
şi-l las să-şi spună oful până la capăt... Şi pe măsură ce
povesteşte, văd un tablou diametral opus. Privesc situ-
aţia cu ochii lui şi văd că are dreptate, că nu se poate
să fie altfel. El povesteşte tot felul de amănunte pe
care soţia lui le-a trecut sub tăcere, vorbeşte de
anumite eforturi ale sale - şi văd că fiecare are
dreptate în felul său. Fiecare are dreptate în proprii săi
ochi şi este atât de convins de asta, încât până şi eu,
ascultându-l sau ascultând-o, în momentul acela mă
pătrund. Atunci mă întâlnesc iarăşi cu jumătatea
cealaltă...
Când eram preot tânăr, credeam imediat prima
parte care venea la mine şi o susţineam cu înflăcărare.
Acum, când oamenii mi se adresează cu asemenea
probleme, la început doar ascult şi compătimesc, iar a
doua oară spun deja: „Haideţi totuşi să privim situaţia
din altă perspectivă şi să încercăm să descoperim cu ce
nu avem dreptate aici noi înşine. Probabil că tot ce
spuneţi este adevărat, însă nu se poate ca pentru tot
să fie vinovat numai el..." Ei, şi atunci te ciocneşti
416
imediat de o reacţie negativă. Atâta timp cât omul se

plânge şi tu îl compătimeşti, totul este în regulă, dar
imediat ce-l chemi să privească şi să se cerceteze în
mod critic pe sine însuşi, îţi spune: „Da, sigur", dar se
înstrăinează imediat. O asemenea întorsătură nu prea
îl mai interesează. Există, desigur, şi excepţii. Uneori,
omul este gata să facă acest efort, însă foarte greu.
Ca atare, este foarte important pentru fiecare din
soţi să ştie să-l înţeleagă pe celălalt şi să privească
situaţia cu ochii lui...
Ce mai împiedică păstrarea dragostei?
Incapacitatea de a te privi în mod critic pe tine
însuţi. Foarte des împiedică lipsa dorinţei de a-ţi
accepta soţul aşa cum este, punerea de condiţii:
„Trebuie să devii aşa
417
şi pe dincolo, altfel nu am nevoie de tine."

Năzuinţa de a-l ajuta pe celălalt să devină mai bun
este, în principiu, o dorinţă firească şi bună. Pe de o
parte văd neajunsurile soţiei mele şi vreau ca ea să le
depăşească - dar pe de altă parte trebuie şi să înţeleg
cât este de greu şi în ce măsură lucrul acesta depinde
de cât mă voi schimba eu.
Nu demult stăteam de vorbă cu un tânăr. In familia
lor pare a fi totul în regulă, dar el iubeşte poezia, pe
când ea nu, şi îl tot ia peste picior pe această temă.
Bine, nu-ţi place poezia, nu-ţi place, dar măcar dă
dovadă de respect faţă de această dragoste a lui - sau,
şi mai bine, străduieşte-te să îndrăgeşti sau măcar să
înţelegi ceea ce îi e drag omului tău iubit. Să nu-l
răneşti însă în nici un caz.
Iată ce este important. Dacă omul pe care îl iubesc
are anumite valori în viaţă în afara iubirii noastre,
trebuie să mă strădui ca ele să devină şi valorile mele,
iar dacă nu s-a întâmplat asta, măcar să am respect
faţă de ele.
Soţul tău este bucuria ta, pe care n-o bagi de

seamă
O oţia (soţul) este întotdeauna adevărata mea „ju-

JLJ mătate"? Poate că „jumătatea" mea rătăceşte pe
undeva şi suferă?
- Nu! „Jumătatea" mea este omul care se află
alături de
mine. Este soţul meu. »
Există următoarea parabolă. Un om mergea în
calea sa, şi dintr-o dată a început să-l urmărească un
tigru. Omul, fugind de el, a căzut într-o prăpastie, însă
cu poala hainei s-a agăţat de un copac. S-a uitat în
fundul prăpastiei - şi acolo era un tigru. S-a uitat în sus
- acolo îl aştepta primul tigru. S-a uitat la copacul de
care atârna: la rădăcina copacului era o vizuină de
unde a ieşit un şoarece, începând să roadă rădăcina
copacului. Ce să facă? A văzut că pe ramura de alături
atârna un fruct. S-a întins până la fruct, l-a luat, l-a
419
mâncat şi s-a desfătat. Această parabolă se înţelege

aşa: tigrul care îl urmăreşte pe om este trecutul, cel
care îl aştepta în fundul prăpastiei este viitorul,
şoarecele este timpul necruţător. Rămâne doar ceea
ce se află chiar sub nasul nostru. Ce se află sub nasul
nostru? Bucuria vieţii.
Dacă în relaţia cu omul iubit nu primim un anume
lucru sau nu-l oferim noi înşine trăim o stare de
anxietate care uneori ne împinge să ne căutăm
fericirea aiurea, unde ne paşte o nouă primejdie. De
fapt, ceea ce-ţi poate aduce satisfacţia adevărată este
lângă tine. Alături este „jumătatea" ta, pe care trebuie
s-o vezi, s-o înţelegi, s-o accepţi aşa cum este ea şi să
primeşti bucurie din asta - căci, în principiu, familia,
menirea ei, este lucrul la care ne cheamă Evanghelia:
bucuraţi-vâ! Uite, bucuria este alături, e soţul tău, şi tu
nu observi. Sau poate că n-ai făcut totul pentru ca lui
să îi fie bine. Trebuie să primeşti ceea ce este aici şi
acum, nu să visezi la ceea ce e undeva, departe.
Cum să susţinem, să întreţinem dragostea? Unii
credea după un timp dragostea se preface neapărat în
obişnuinţă.
In relaţia dintre soţi cuvântul cheie trebuie să fie
„grija". Atitudinea grijulie. Inima este atât de fragilă,
420
că trebuie s-o porţi ca pe o vază de cristal, temându-te

să nu spargi şi să nu sfărâmi acest lucru de mare preţ.
Ce înseamnă o atitudine grijulie? Viaţa este alcătui-
tă din clipe. In cursul unei zile se pot întâmpla multe
între soţi. Fireşte, din omenească slăbiciune ei pot răni
cu o vorbă nechibzuită,, cu un gest imprudent. Aşadar,
grija înseamnă în cazul dat cum să nu vatămi relaţia ta
cu celălalt. Trebuie să dăm în mod constant dovadă de
respect pentru el, să îl ferim de emoţiile noastre
negative.
La un moment dat, un cântăreţ popular a dat
împreună cu soţia sa un interviu la televiziune,
povestind despre relaţia lor, despre felul cum îşi
organizează viaţa de familie. Mi-a plăcut că acest cuplu
a hotărât ca în cazul când unul dintre ei îl va amărî pe
celălalt problema va fi discutată imediat şi se vor
împăca fără întârziere. La sfârşitul zilei încheie bilanţul:
dacă unul dintre ei l-a rănit pe celălalt, supărarea se
şterge neapărat şi durerea nu e purtată mai departe în
ziua următoare. Asta le ajută să îşi cultive dragostea.
Unii spun că n-ai de ce să îţi ceri iertare, fiindcă
mâine îi vei leza la fel sentimentele celuilalt. Aceasta
este însă o rătăcire. Dacă omul îşi cere iertare asta
înseamnă deja mult. A cere iertare pot numai oamenii
421
puternici. Cei slabi fac cumva şi elimină din vocabular

cuvântul acesta.
Bineînţeles, trebuie să spui: „Iartă-mă!"
conştientizân-du-ţi total greşeala. Atunci, celălalt te va
crede şi inima lui se va deschide în întâmpinarea ta. In
relaţie va exista mai multă încredere. Veţi putea deja
vorbi de la egal la egal despre ceea ce nu v-a plăcut,
ceea ce v-a jignit, ceea ce v-a lezat.
Această metodă este în concordanţă cu
înţelepciunea patristică: să nu laşi soarele să apună
peste mânia ta. Să nu duci cu tine bagajul de supărare
în ziua următoare. Ducem cu noi mânia, supărarea, în
ziua care vine, şi atunci vom fi prost dispuşi. Asta ne
seacă puterile. Iertarea ne face liberi, putem să fim din
nou activi, energici, să facem fapte bune, să-i ajutăm
pe cei de lângă noi, să fim bucuroşi. In loc de asta, noi
ne acrim, ne îmbufnăm şi devenim obsedaţi: „Ah, cum
m-a jignit, ce a putut să-mi spună!" Prin aceasta
provocăm automat noi conflicte.
Dar ce este de făcut atunci când unul se străduţe să
se schimbe în bine şi să păstreze dragostea, pe când
celălalt rămâne indiferent şi pasiv?
Da, acesta e un tablou foarte frecvent: unul ia
asupra sa toată povara, pe când celălalt se lasă dus de
422
val. Indiferenţa este însă doar aparentă. înăuntrul său,

omul nu poate să nu sufere de pe urma faptului că
ignoră manifestările propriilor sentimente sau e
nepăsător faţă de propriul suflet. Bineînţeles că un
asemenea om este zbuciumat în adâncul său, şi
celălalt, care este mai conştient, mai activ, mai iubitor,
mai responsabil şi mai bogat lăuntric îi poate fi un
mare sprijin. Tocmai acesta îşi poate ajuta tovarăşul de
viaţă care într-o anumită etapă a vieţii sale a „încreme-
nit", şi-a pierdut reperele, s-a pierdut pe sine însuşi.
Noi putem să-i arătăm soţului nostru (soţiei
noastre) cum să trăiască. Atunci când se află într-o
stare proastă nu trebuie să ne descurajăm şi să
devenim dependenţi de el (ea), ci să-i arătăm că putem
merge mai departe în viaţă cu bucurie - cum zice
canonul pascal, „cu picioare vesele", putem să nu ne
simţim împovăraţi de greutăţi, fiindcă acestea
reprezintă pentru noi lecţii, încercări indispensabile.
Această situaţie oferă circumstanţele propice unei noi
etape în dezvoltarea relaţiei dintre noi.
Mergi „cu picioare vesele", orice s-ar întâmpla. Iar
tovarăşul tău de viaţă se va alinia, va învăţa să fie la fel
de bucuros ca tine, va învăţa să fie stăpân pe sine.
423
Spuneaţi că priceperea de a păstra dragostea este

sădită în copilărie. Ce trebuie săfacă cei care n-au avut
parte de asta?
Trebuie neapărat să se străduie mult. Să privim în
urmă şi să găsim în trecut situaţiile legate de
evenimente negative sau de oameni care au adus
durere în viaţa noastră, să găsim acolo încărcătura de
durere care a rămas blocată, neconsumată - cum se
spune, ca o aşchie în talpă. Mulţi nici nu bănuiesc cât
de adânc se ascunde uneori această „aşchie" şi cum
poate această durere să se transmită altuia în propria
ta familie.
Uneori, soţii chiar se găsesc unul pe celălalt, în mod
inconştient, tocmai după această însuşire: ei pot să se
ajute reciproc să trăiască lucrurile ce nu au fost trăite
în relaţiile cu părinţii şi apropiaţii.
Azi a venit la mine o tânără. Are deja vreo zece ani
de când trăieşte cu soţul ei. Vrea grijă, caută la el
ocrotire, sprijin, manifestări la nivelul contactului fizic:
mângâieri, îmbrăţişări şi aşa mai departe. Iar el este
foarte rece. In familia ei părinţii nu obişnuiau să
manifeste atenţii de acest gen faţă de copii şi unul faţă
de celălalt. Ea voia să trăiască în familia sa ceea ce nu
trăise în familia parentală. I-a povestit soţului său ce
424
simte şi a înţeles că acesta nu că n-ar vrea să dea

dovadă de atenţie şi de tandreţe, ci nu poate. Pur şi
simplu nu poate. Au ieşit la iveală foarte multe cauze
pentru care nu poate. Şi ea l-a înţeles! I-a părut rău de
el!
El este singur la părinţi şi, întrucât n-are nici fraţi,
nici surori, nu ştie cum să construiască o relaţie la
nivelul ierarhiei frate-soră. Tatăl lui este un om foarte
autoritar, mama lui are, de asemenea, un caracter
puternic, nu manifestă nici un fel de emoţii - şi el nu a
văzut, nu a avut parte de căldură manifestată prin
atingeri, prin mângâieri: se tulbură şi nu îşi poate
manifesta sentimentele.
Capacitatea de a-ţi manifesta sentimentele este
ceea ce întăreşte dragostea din familie, dând mărturie
despre faptul că celălalt îţi e drag, că ai nevoie de el. La
fel şi cu vorbele calde: „Te iubesc!" Chiar dacă omul s-a
comportat greşit faţă de tine într-o privinţă, nu are
importanţă: „Nu-mi place ce-ai făcut, mă doare, dar eu
tot te iubesc!"
- în fiecare zi să spunem: „Te iubesc"?
425
- Da, este foarte important! Totul se acumulează în

„puşculiţa" relaţiei. A spus ceva ce nu trebuia, s-a uitat
urât, a ţipat la mine - şi de aici pot să trag concluzia că
nu mă iubeşte. Este important să ne amintim unul
celuilalt principalul. Dragostea trebuie manifestată la
diferite niveluri - la nivelul emoţiilor, la nivelul
cuvintelor şi la nivelul comportamentului.
SENTIMENTELE FAŢĂ DE ALTCINEVA DECÂT
TOVARĂŞUL TĂU DE VIATĂ
S
oţul sau soţia se simte atras(ă) de o a treia persoa-
nă. Aceasta este una dintre cele mai grele situaţii din
viaţă. Ea se întâlneşte aproape în toate familiile, câte-
odată chiar de mai multe ori. Dacă omul este
psihologic matur, nu iresponsabil, nu infantil, se
străduie să găsească răspunsul la întrebările care se
prăvălesc asupra lui.
Acest nou sentiment este dragoste? Această
dragoste este autentică?
Dacă este dragoste, de ce mi-a fost dată?
Dragostea faţă de soţ (soţie) s-a stins? Nu poate să
renască?
Dacă este dragoste, nu va trece cumva şi mai repe-
de decât cea faţă de actualul soţ (actuala soţie) ?
Merită să „vând via pe stafide"?
Merită plăcerea pe care mi-o aduce satisfacerea
acestui sentiment durerea prin care trec soţul (soţia) şi
copiii (dacă există)?
Să-mi refuz acest sentiment, să plec din familie ori
să-mi înşel soţul (soţia) pe furiş?
427
Haideţi să încercăm să găsim răspunsurile la
întrebările acestea, corecta abordare a rezolvării lor.
Istorii din viata
y
Infidelitatea născută din ranchiună

I
storia mea a început acum opt ani. M-am cunoscut
cu actualul soţ, ne-am căsătorit, ne-am cununat. El e
cu zece ani mai mare decât mine. Am făcut cu el un
băiat, acum are şase ani. După câţiva ani de căsnicie au
început problemele: soţul a început să bea şi să facă
periodic scandal aruncându-mi lucrurile din casă. într-o
astfel de zi, fiind băut, ne-a alungat din casă pe mine şi
pe copil. Relaţiei noastre i-a fost pus punct.
N-am încercat să mă întorc, să-i întind o mână de
ajutor, să discut cu el. Ranchiuna mi-a intrat în suflet
adânc şi pentru mult timp. Am făcut tot posibilul ca să
mi-l smulg din inimă şi să încep o viaţă nouă. După
câteva luni, în viaţa mea a apărut alt bărbat, tandru şi
atent cu mine şi cu copilul. Am început să ne întâlnim;
în paralel, eram în divorţ cu soţul...
428
Deodată, acesta s-a schimbat brusc. A încetat să
bea, a început să mă roage să mă întorc, să mă sune
zilnic, să vină la copil. M-am înduioşat, m-am întors la
el, însă relaţia începută cu alt bărbat a «dat roade». A
început să-mi fie dor de celălalt, am început să ne
întâlnim pe furiş; la soţul meu nici nu mă gândeam, nu
mă gândeam cât de mult îl
doare si-l amărăste să vadă asta. Intr-o anumită
măsură mă
» »
răzbunam pe el. Până la urmă, nu am mai suportat
duplicitatea şi după trei luni am plecat la celălalt.
429
A trecut aproape un an. în acest răstimp mi-am dat

seama ce am făcut. Mă căiesc adânc că nu am reuşit să
salvez familia, că m-am lăsat biruită de ispită. De
celălalt bărbat m-am despărţit, sentimentele
superficiale faţă de el s-au evaporat ca şi cum nici n-ar
fi existat, dând la iveală adevăratele sentimente faţă
de fostul soţ. Nu m-am purtat aşa cum ar fi trebuit să
se poarte o adevărată soţie şi mamă. Nu am suportat
greutăţile. Nici nu au fost alături oameni care ar fi
putut să mă ajute cu un sfat bun...
Am încercat să stau de vorbă cu fostul soţ ca să
refac totul, l-am implorat să mă ierte, am vrut să-i
dovedesc că-l iubesc, că n-o să mai las nici un alt
bărbat să se apropie de mine, dar el n-a crezut - prea
mare a fost durerea pe care i-am provocat-o
părăsindu-1. Spune că mai bine începe o relaţie cu altă
femeie, numai nu cu mine.
Oare după aşa ceva oamenii chiar nu mai pot fi îm-
preună? Oare este cu neputinţă să refacem familia,
chiar va trebui să trăim despărţiţi de acum înainte ?
Durerea şi părerea mea de rău nu fac decât să se
adâncească pe măsură ce trece timpul. Ajutaţi-mă, vă
rog, cu un sfat..." (Lilia, 27de ani)
430
Ştim unul despre celălalt mai multe lucruri decât

spunem
F
amilia noastră trece prin vremuri foarte grele. El m-
a înşelat cumplit, mişeleşte, trei ani de zile, cu o
prietenă de-a mea; apoi încă o dată, când era în
delegaţie - p poveste «standard». Domnul m-a păzit şi
am aflat de asta numai postfactum, când romanul cu
prietena era deja pe sfârşite. Dacă aş fi aflat mai
devreme, când relaţia lor era în toi, nu aş fi
supravieţuit, pe când în acel moment relaţia noastră se
apropia de criza inevitabilă într-o asemenea situaţie şi
care în interpretarea soţului meu a fost formulată
astfel: «Dragostea mea faţă de tine s-a stins, aşadar nu
este cinstit să continuăm să trăim împreună.»
Ziua când el a spus asta a devenit începutul celei
mai îngrozitoare şi negre perioade din viaţa mea, care
ţine până acum. Această perioadă poate fi împărţită în
trei etape: prima a venit imediat după cumplitele
cuvinte din care am aflat că nu mă mai iubeşte şi
lovitura, care a urmat în scurtă vreme, primită atunci
când am aflat că m-a înşelat. Atunci scopul meu era
unul singur: să supravieţuiesc. Să mai trăiesc o zi. Vi se
431
poate părea ciudat, însă, temându-se pentru sănătatea

mea psihică şi fizică, în această perioadă soţul meu era
tot timpul lângă mine. Pentru oricine e foarte dureros
să audă asemenea cuvinte, însă când dragostea
reciprocă este aerul şi pâinea vieţii tale, când ţi se pare
ceva absolut şi indestructibil, este de două ori mai rău.
El ştia ce lovitură mi-a dat, şi nu degeaba se temea
pentru viaţa mea. Când îl întrebam dacă are pe
altcineva nega, spunând doar că sentimentele din
trecut faţă de mine parcă s-au evaporat pur şi simplu,
că este un om oribil şi că mi-a stricat toată viaţa. Eu
repetam printre lacrimi un singur lucru: «Nu se poate
aşa ceva. Nu e adevărat. Este o greşeală.» Nu era un
delir isteric, eram convinsă de asta şi de faptul că el
ascunde ceva.
Cele două săptămâni care au urmat am supravieţu-
it doar repetând neîntrerupt singura rugăciune pe care
o ştiam, precum şi mulţumită îngrijirii lui. După două
săptămâni a plecat în delegaţie, şi când s-a întors am
aflat că
m-a înşelat cu o oarecare fată. In ziua când am aflat că
m-a
înşelat l-am rugat să mă ducă la biserică (înainte
mergeam
432
câteodată la biserică, dar mai mult din interes

culturolo-
gic şi dintr-un respect distant, deşi suntem cununaţi bi-
sericeşte - ce-i drept, ne cununaserăm datorită
intensită-
ţii sentimentelor de atunci si a dorinţei de a
«învesnici»
» » » >
dragostea noastră prin toate mijloacele disponibile
în acel moment).
El m-a dus la biserică, dar n-a intrat cu mine, m-a
aşteptat afară. Părintele, după ce mi-a ascultat
spovedania, m-a sfătuit să nu-i arăt în nici un caz
soţului că ştiu că m-a înşelat, ci să mă rog, să merg la
biserică, să încerc să-l aduc la biserică şi pe el. Tot
atunci a stat de vorbă pentru prima dată cu soţul meu,
şi acea zi ne-a adus amândorura, chiar dacă nu pentru
mult timp, uşurarea şi nădejdea de care aveam atâta
nevoie.
Viaţa noastră era pe atunci foarte ciudată: eram
unul pentru celălalt sursă de enormă durere şi
totodată de consolare. Puteam împărţi această durere
numai unul cu celălalt, şi atunci când nu atingeam
tema tabu a relaţiei noastre ne comportam unul faţă
433
de celălalt cu grijă, cu tandreţe, cu sensibilitate, dar

fără nici un fel de promisiuni. In acea perioadă am
comunicat chiar mai mult ca de obicei. In concediu am
mers la odihnă cu prietenii şi acolo chiar am organizat
sărbătorirea a patru ani de viaţă în doi (atunci a fost
singura dată când a «semirecunoscut», fiind uşor băut,
că ştim unul despre celălalt mai multe decât spunem).
Citeam multe cărţi, ne uitam împreună la multe
filme, iar după aceea, discutând cele citite şi văzute,
vorbeam despre câte în lună şi în stele: despre viaţă,
despre Dumnezeu, despre bine şi rău, despre natura
omului, despre dragoste. Pe atunci trăiam însă fără a
ne gândi la ziua de mâine, fiară a discuta principalul.
Uneori, îmi venea greu să cred în cele întâmplate,
fiindcă spiritual eram şi mai apropiaţi decât înainte.
Aşa au trecut vara şi începutul toamnei. El a încetat
să mai vorbească la telefon cu «mândra» cu care se
cunoscuse în delegaţie; chiar începuserăm să ne facem
oarecare planuri de viitor, şi treptat a început să se
înfiripeze în mine speranţa în mai bine. Totodată,
simţeam că nu înţeleg până la capăt ce se întâmplă cu
soţul meu, că mai rămâne ceva care îl sfâşie. Ei bine,
atunci am aflat despre romanul lui de trei ani de zile cu
prietena mea, alături de care trăi-serăm mult timp, dar
434
cu care nu mai ţineam legătura, de o jumătate de an,

aproape deloc.
Acesta a fost începutul celei de-a doua etape. Să
spun că am trăit un şoc este puţin spus. Această
trădare m-a omorât pe mine cea dinainte, şi
renaşterea n-a fost deloc uşoară. A trebuit să
reinterpretez toată viaţa noastră dinainte, care, cu
toate problemele existente, ni se părea, nouă şi celor
din jur, atât de fericită. Pentru toţi numeroşii noştri
prieteni fuseserăm întotdeauna o pereche ideală, şi ne
mândream cu relaţia noastră. In pofida întregii grozăvii
a celor întâmplate, nu pot să nu admir cât de
ireproşabil s-a comportat soţul meu faţă de mine în tot
acest răstimp, ducând această cumplită viaţă dublă:
grija, respectul, tandreţea lui nu lăsau loc vreunei
bănuieli că nu m-ar iubi.
Totodată, el nu era în stare să se lupte, să renunţe
la sentimentele faţă de ea, fiindcă e un om pentru care
propriile sentimente, «onestitatea» faţă de sine însuşi,
sunt mai presus de toate, şi nici un fel de dogme, de
norme, de reguli nu există pentru el dacă nu le-a
«simţit». Totuşi, nici măcar un om atât de puternic
cum este el n-a putut duce la nesfârşit această povară
grea, şi, spunându-mi că nu mă iubeşte, a încercat,
435
cred eu, să iasă cumva din capcana în care s-a băgat

singur. El e un mare idealist şi maxi-malist, şi de aceea
am început chiar să văd altfel cea de-a doua aventură a
lui, cea întâmplătoare: cred că aceasta l-a făcut să
privească altfel relaţia cu prietena mea, lipsind-o de
nimbul sublimului, tragismului şi excepţionalului, şi i-a
arătat adevărata natură a faptelor lui.
In nesfârşita durere provocată de această trădare
s-a găsit loc şi pentru bucurie: în sfârşit, ştiam
adevărul, aşadar puteam să găsesc un mijloc mai
potrivit pentru a-l ajuta să iasă din această mizerie. El
continua să vorbească la telefon destul de mult cu
fosta mea prietenă, dar nu se mai întâlnea cu ea, şi tot
timpul liber îl petreceam împreună. Aceste telefoane,
pe care le ascundea de mine cu mare grijă, deveniseră
coşmarul meu. Nu înţelegeam de ce, de ce face asta -
doar vede singur că asta duce în prăpastie. Puteam să
plâng şi să mă întristez în orice moment; el nu în-
ţelegea cauzele unor schimbări atât de dese de
dispoziţie, dar le urmărea cu mare atenţie, întrebându-
mă tot timpul: «Ce s-a întâmplat? Eşti în regulă?»
Sinceritatea cu care se neliniştea, insistenţa acestor
întrebări pur şi simplu mă zăpăceau. Nu înţelegeam:
436
voia să audă adevărul ori se temea de el? Cum poate

să întrebe aşa ceva continuând să stea de vorbă cu ea?
Atmosfera era destul de încordată, dar m-am
străduit mult să nu clachez, ci să continui efortul meu
perseverent şi de lungă durată. Am citit enorm de
multă literatură duhovnicească privitoare la
problemele familiei. M-am străduit să fac tot posibilul
ca să-l aduc la ideea că ceea ce a făcut el e un păcat
cumplit şi că trebuie să se căiască. M-am străduit să-i
dau de înţeles că pentru familie trebuie să te lupţi - să
te lupţi, mai întâi de toate, cu tine însuţi, cu propriile
slăbiciuni; că singura cale spre mântuire este calea
pocăinţei şi curăţirii duhovniceşti, îmbisericirii. îi
dădeam să citească articole, cugetări şi poveţe ale
părinţilor duhovniceşti, învingând obişnuitul lui spirit
critic şi lipsa de receptivitate faţade orice «păreri
autoritative» şi dogme. îi dădeam informaţii despre
praznicele bisericeşti, îi dădeam să citească diferite
predici. Mergeam împreună tot mai des la biserică, şi
mai apoi am observat că şi-a însuşit numeroase idei, că
acestea i-au prins rădăcini în suflet şi au devenit ale
lui.
Să nu credeţi însă că sunt o persoană rece şi
calculată. Câte lacrimi am vărsat, câte nopţi n-am
437
dormit, cât de mult am tânjit după mângâiere şi

dragoste, cât de des a fost cât pe ce să clachez! Fiindcă
sunt un om pentru care viaţa fără dragoste, pentru
mine însămi, e imposibilă: am nevoie ca de aer să fiu
necesară zilnic cuiva - şi nu oricui, ci soţului meu, pe
care îl iubesc profund, cu toate că m-a trădat. înainte
de Anul Nou m-am hotărât, în cele din urmă, să-i dau
să citească minunata predică a Mitropolitului Antonie
al Surojului despre dragoste, în care se vorbeşte
despre sfinţenia căsătoriei, despre dragostea
atotiertătoa-re, necondiţionată, răbdătoare,
nesfârşită. Am vrut să-i dau de înţeles că-l iert şi că
poate să învingă păcatul oricât ar fi de cumplit acesta,
să nu se distrugă pe sine şi să nu mă distrugă şi pe
mine, ci să o apuce pe calea adevărată şi să vină la
Dumnezeu. Am decis ca în funcţie de reacţia lui să iau
hotărârea definitivă de a lupta mai departe, ascunzând
ceea ce ştiu, sau de a-i spune totul în faţă.
După Anul Nou a început a treia etapă a relaţiei
noastre, în care printre zilele pline de gânduri amare şi
de întristare apar zile de bucurie luminoasă şi de
nădejde. Mergem la biserică tot mai des. Vorbim tot
mai des despre viitor. El repetă tot mai des: «Totul e
bine.» A venit şi ziua când mi-a spus iarăşi că mă
438
iubeşte, şi asta a însemnat foarte mult pentru mine,

fiindcă el a fost întotdeauna foarte responsabil în ce
priveşte ceea ce spune.
Această cale anevoioasă, plină de lacrimi şi de
amar, a devenit calea mea către Dumnezeu. înainte,
pentru mine tot sensul vieţii consta în dragostea dintre
mine şi soţul meu - însă aceasta a fost o dragoste
pământească, ce n-avea cum să nu se epuizeze mai
devreme sau mai târziu. Chiar şi în cele mai bune clipe
simţeam că dragostei noastre îi lipseşte un anumit
temei, un anumit scop. Soţul meu devenise pentru
mine un fel de idol, şi această dragoste uriaşă, dar
lipsită de Dumnezeu, ne-a dus la nişte evenimente atât
de triste. Acum învăţ să înţeleg că dragostea faţă de
soţul meu nu trebuie să fie mai mare decât dragostea
faţă de Dumnezeu, şi înţelegerea acestui fapt îmi dă o
forţă neobişnuită. Şi soţul meu simte această forţă,
este atras de ea, dar deocamdată eu doar învăţ, şi
viaţa mea este, la fel ca înainte, plină de îndoieli şi de
zbucium. Mă strădui să nădăjduiesc şi să mă bizui pe
voia lui Dumnezeu, însă durerea şi frica nu dispar. In
fiecare zi, în fiecare secundă mă chinuie teama că voi
auzi iarăşi cuvintele acelea cum-plite, teama pentru
viitorul nostru. încrederea nemărginită dinainte faţă
439
de soţul meu s-a destrămat, şi înţeleg că a venit ceasul

când trebuie să ne spunem unul celuilalt
440
adevărul şi să închidem acest capitol negru din

viaţa noastră. El poate să mă mintă cât vrea, dar pe
tin$ însuţi nu te poţi minţi. Mă tem foarte mult de
acest moment şi nu ştiu cum să îl abordez.
Acum înţeleg limpede că Domnul îi trimite fiecăruia
exact ceea ce poate să îndure. Pe mine m-a «orbit» cu
încrederea fără margini în soţul meu, ca să nu aflu
prematur ceea ce a făcut. Sper că în viitor nici un fel de
încercări nu mă vor face să-mi schimb părerea. Şi,
bineînţeles, istoria noastră nu a fost deocamdată
încununată de un final fericit - de altfel, de un
asemenea final nici nu poate fi vorba până la sfârşitul
vieţii noastre, şi ca atare continuă lupta mea de zi cu zi
în îndoieli, în zbucium, în temere. Vreau tare, tare de
tot ceva mai multă tihnă şi încredere. Unul dintre
mijloacele de a dobândi asta mi se pare spovedania
profundă şi sinceră înaintea unui părinte duhovnic, pe
care deocamdată, din păcate, nu îl avem. Amândorura
ne trebuie aşa ceva, şi am merge oriunde, numai să
găsim un duhovnic iscusit." (Nadejda, 26 de ani)
Convorbiri
„Succesul stă într-un singur om"
IRINA RAHIMOVA. PSIHOLOG

P
oate în căsătorie să apară iubirea faţă de un al
treilea?
Bineînţeles, poate să apară un sentiment trecător,
o „îndrăgosteală" care este luată drept dragoste. Eu
cred că în căsătorie această aşa-zisă „dragoste" vine
doar ca ispită, ca încercare.
Bine, dar ce să facă omul cu sentimentele sale?
Păi, ce poate să facă? Să se trezească, să-şi bage
minţile în cap, să-şi asume responsabilitatea pentru
acest conflict.
Trebuie să ne luptăm cu ispita. Trebuie să punem
punct relaţiei nelegitime. Să ne ţinem cât mai departe
de primejdie, conştientizându-ne slăbiciunea. Trebuie
să ne biruim pe noi înşine, să biruim acest sentiment
trecător, până când nu ne-a înghiţit ca un vârtej.
Trebuie să ne luptăm din toate puterile ca să depăşim
această situaţie.
442
Graţie noutăţii sale, noua relaţie pare mai „vie"
decât cea obişnuită.
Trebuie să căutăm noutatea tocmai în relaţia de fa-
milie, nu undeva în afara ei. încercările de a găsi
satisfacţie
443
într-o altă relaţie se pot suprapune cu perioade de

criză a familiei. Aceasta poate avea loc atunci când
soţia a rămas însărcinată şi a născut. In acest moment,
organismul familial se reorganizează, devenind din
diadă triadă. Soţia începe să dea atenţie copilului. Ea
se distanţează cumva, şi soţul simte că nu primeşte
suficientă atenţie, începe să fie gelos pe copil, să caute
căldură undeva în afara familiei, vrea să fugă cumva de
dificultăţi, să se „comute" pe altă lungime de undă - şi
uite că apare cineva care îi dă ceea ce-i lipseşte.
Dacă bărbatul nu înţelege că acum soţia pur şi sim-
plu nu-i poate da atâta atenţie câtă îi dădea atunci
când erau doar ei doi, dacă el însuşi se găseşte încă la
stadiul de membru imatur al familiei, consecinţele pot
fi grave. Dacă el îşi ajută soţia în acest răstimp dificil,
aceasta, după ce ajunge să ţină situaţia sub control şi
să prindă puteri, îşi răsplăteşte soţul din plin.
Pe urmă, copiii ajung la vârsta preşcolară, apar noi
griji, cresc necesităţile financiare. Bărbatul şi aşa nu se
simte băgat în seamă, iar acum trebuie să se şi
încordeze şi să se gândească de unde să facă rost de
mai mulţi bani... Are loc, adică, o continuă
restructurare a relaţiei.
444
Iar atunci când în familie unul aşteaptă să i se tot

dea în continuare, fără să ţină cont de faptul că celălalt
nu-i poate da din cauze obiective, la un moment dat
„face la stânga" în căutarea dragostei.
Există conceptul de „homeostazie psihologică". In
familie are loc un proces constant de căutare a
echilibrului între ceea ce dăm şi ceea ce primim. O
anumită parte a timpului, atâta timp cât relaţia
conjugală nu s-a consolidat încă, soţii se
supraveghează unul pe celălalt cu mare atenţie: „Uite,
eu ţi-am dat mai mult, tu mi-ai dat mai puţin, eu fac
cutare lucru, iar tu nu faci" Asta se petrece o vreme.
Cel care „trage asupra sa plapuma", pretinzând
atenţie, poate să nu-şi exprime verbal nemulţumirea
că nu primeşte destulă atenţie şi grijă, ca după aceea
să-şi facă pe neaşteptate bagajul şi să plece, zicând:
„Eu nu mai pot să trăiesc aşa." Iar ea se miră: „Nu
înţeleg ce s-a întâmplat, nu aveam conflicte serioase,
totul era ok." Ca echilibrul psihologic şi emoţional să
se păstreze, trebuie să discutăm cu partenerul toate
neînţelegerile: ce ne place, ce nu ne place. Altfel,
putem primi o palmă grea.
Dar există şi situaţia următoare: copiii au crescut,
greutăţile au trecut, şi apare dorinţa de a găsi pe
445
altcineva. Bărbatului i se pare că de acum nu o să

producă mari daune dacă părăseşte familia.
Crize trebuie depăşite de-a lungul întregii vieţi, în
fiecare etapă a ei. Acum este la modă ca atunci când
bărbatul „şi-a făcut datoria faţă de familie" să-şi facă
bagajul şi să plece la una tinerică. Acesta este semnul
că familia respectivă era nesănătoasă, că cei doi trăiau
nu unul pentru celălalt, ci pentru copii. Dacă copiii văd
că mama şi tata trăiesc unul pentru celălalt, sunt toate
şansele ca ei să devină oameni buni şi familişti buni.
Dacă el a vrut să plece, îl mustră conştiinţa, îl rod
îndoielile, iar ea simte că ceva nu este în regulă. Cum
să procedeze ea, cum să procedeze el?
Bineînţeles, e o perioadă foarte grea. Aici intervine
aşa-numitul „sindrom al cuibului rămas gol". Soţii sunt
îngroziţi, fiindcă nu au ajuns la o apropiere adevărată,
n-au devenit un tot unitar. Văzând că sunt înstrăinaţi,
vor să se ascundă unul de celălalt, să fugă unul de
celălalt, ca să nu vadă roadele vieţii conjugale
nereuşite, să scape de sentimentul enormei vinovăţii
reciproce.
De ce sunt înstrăinaţi? Apropiaţi suntem atunci
când ne înţelegem unul pe celălalt. Omul apropiat
poate înţelege totul, poate ierta totul, pe când aici nu
446
s-a întâmplat asta. Prăpastie uriaşă, ranchiuni

reciproce. Cei doi au trăit în deşertăciune, între ei au
rămas multe lucruri nerostite.
Şi totuşi, nu s-au despărţit: aşadar, ceva i-a legat.
Dacă se vor mai întoarce încă puţin unul spre celălalt,
poate veni înţelegerea salvatoare. Soţii se întorc la
momentul când a început viaţa conjugală. Ce a fost la
început? Semne de atenţie. Trebuie să se întoarcă la
acea fază a relaţiei, să devină din nou ca nişte soţi
tineri. Acesta va fi un plus uriaş, un prilej pentru
amândoi de a descoperi noi laturi ale celuilalt, de a da
un sens nou relaţiei, o posibilitate de a înţelege ceea
ce n-au înţeles atunci când „construiau casa".
Există o maximă: „Succesul bărbatului şi al femeii
stă într-un singur om, nu într-o mulţime" - nu în mai
multe „iubiri". Succesul se manifestă tocmai prin
faptul că eşti cu un singur om de la început până la
sfârşit. Poţi să te cunoşti pe tine însuţi, să cunoşti
sensul vieţii, tocmai prin omul care este alături de tine,
tocmai prin soţul tău, dacă îţi vei da osteneala în mod
serios. Când îl cunoaştem pe cel de lângă noi, ne
cunoaştem pe noi înşine.
447
Aşadar, dacă omul a stricat treptat relaţia de

familie, înseamnă că a rămas copil, că nu a putut să
crească?
Da, n-a crescut în profunzime. S-a mişcat doar pe
orizontală, superficial. Fuga de „jumătatea" ta este
fugă de tine însuţi.
Trebuie să abordăm în mod creativ acest proces
cognitiv, ca nişte cercetători: „Vreau s-o cunosc pe ea,
nu pe altcineva, să aflu de ce a procedat aşa, cum aş fi
procedat eu, să aflu cât de îndelung, de serios şi de
profund sunt în stare să iubesc." Orice om creativ
iubeşte obiectul cercetării sale: până când nu-l va
studia în profunzime, nu se va potoli.
Avem toată viaţa înainte, şi nu avem motiv să ne
potolim. Mi-a fost dat omul acesta. Unde să mai fug?
Dumnezeu mi l-a dat. Oricât de mult am ridica
ştacheta dragostei, limită nu există.
Dar dacă omului i se pare că s-a căsătorit fără să iu-
bească ţi că în virtutea acestui fapt poate rupe relaţia?
Această abordare consumistă, această poziţie
egoistă e deprimantă. N-ai iubit? Dar la celălalt de ce
nu te-ai gândit?
448
Nu o dată am auzit vorba: „întâmplarea este

principiul proştilor". Nimic nu e întâmplător. Dacă ai
intrat în relaţie, a fost alegerea ta.
Ce îl deosebeşte pe omul adult de un copil? Adultul
răspunde pentru faptele sale, răspunde pentru
alegerea sa: înainte de a face un pas, el cumpăneşte.
Ai greşit? Pentru această greşeală trebuie să răspunzi.
Răspunde-i, te rog, acestui om: de ce ai făcut aşa?
Achită-te faţă de el, com-pensează-i pagubele. El nu
credea că tu greşeşti, el te iubea. Pune-te în locul lui.
Dacă nu vrei ca alţii să se poarte urât cu tine,
străduieş-te-te să nu te porţi tu însuţi urât.
Adică tot de infantilism e vorba?
Da. Ce este infantilismul? Imaturitate emoţională,
adică nu poţi să dăruieşti sentimente, vrei numai să
pri
449
meşti. Să fii îndrăgostit este uşor, însă în viaţa de

familie trebuie să clădeşti, trebuie să-ţi calci pe inimă,
să faci efortul să schimbi ceva.
Adultul nu se teme să-şi pună probleme. „A apărut
o anumită răceală - poate că nu o mai iubesc? Dar de
ce? Poate că greşesc în vreo privinţă? Dar ce-am făcut
eu ca să păstrez dragostea? Oare tot acest timp îl
minţeam pe acest om şi minţeam şi pe mine însumi?"
începe discuţia cu tine însuţi, şi atunci totul se
poate limpezi. Ce atitudine să ai faţă de tine însuţi ? Să
fii critic, necruţător: „N-am dreptate, sunt vinovat."
Oricum suntem datori să ne maturizăm. Roade
poate să aducă numai un pom matur. Pomul care nu
aduce roadă este tăiat. Dacă n-ai putut să-l faci fericit
pe cel mai apropiat om, înseamnă că ai trăit degeaba.
A te lăsa în voia unei asemenea iubiri e o neputinţă
O e întâmplă deseori următorul lucru. Oamenii

au .O fost căsătoriţi multă vreme şi dintr-o dată înţe-
leg: „Nu e ce-mi trebuie mie"A ieşit în cale altcineva,
lângă care există senzaţia de deplină armonie şi
înţelegere, de dragostefierbinte - şi omul începe să se
gândească: „Poate că nu soţia mea (soţul meu) este
jumătatea mea cea adevărată, ci omul cu care m-am
întâlnit acum? Nu cumva căsătoria mea este o greşeală
şi adevărul a ieşit la iveală abia acum?" Ce să facă
oamenii într-o asemenea situaţie?
- Cred că dacă o asemenea situaţie a apărut, cel în
cauză trebuie să se împotrivească din răsputeri,
deoarece că-sătorindu-se şi-a asumat o anumită
datorie. Căsătoria nu este doar atracţie şi bucurie a
comunicării, ci şi datorie a slujirii reciproce. Din punct
de vedere creştin, într-o asemenea situaţie omul este
dator să facă totul pentru a birui tentaţia.
451
în romanul O zi mai lungă decât veacul a lui Cinghiz
Aitmatov există următoarea situaţie: eroul principal,
care a trăit mulţi ani alături de o soţie minunată,
întâlneşte o femeie faţă de care nutreşte sentimente
puternice. Aceas
452
ta are aceleaşi sentimente faţă de el, însă el nu

poate să-şi părăsească, pur şi simplu, soţia. In acest
roman este arătat cu multă forţă momentul psihologic
al luptei dintre principiile acestea două: dragostea de
soţie, care oricum rămâne, însă devine o dragoste
oarecum de alt fel, şi patima faţă de cealaltă femeie.
Edighei trece prin suferinţe îngrozitoare, fiindcă toate
puterile sufleteşti îl împing spre cealaltă. In cele din
urmă, familia e salvată: eroul şi-a învins sentimentele,
nu s-a lăsat stăpânit de ele.
Am un respect enorm faţă de oamenii care
procedează aşa. Acesta este modelul cel mai înalt. Aş
vrea ca toţi să facă aşa, dar eu, personal, nu pot să
insist ca această problemă să fie rezolvată întotdeauna
în acest fel.
în calitate de preot, sunt solicitat de oameni care
îmi spun: „Uite, situaţia este aşa şi pe dincolo, au venit
cutare şi cutare sentimente, iar dincolo, în familie, nu
se mai leagă deja nimic." în asemenea cazuri spun
totdeauna: „Numai voi puteţi lua o hotărâre. Legea lui
Dumnezeu o stiti."
Aceasta este o problemă care ţine de sistemul de
valori al omului. Dacă omul trăieşte doar pentru
Dumnezeu, Dumnezeu îi va da putere să păzească
453
porunca Lui. Dar dacă nu este un asemenea om?

Domnul însuşi, când a dat porunca privitoare la
despărţire şi - vă amintiţi? -ucenicii Lui s-au
înspăimântat: „Dacă aceasta este îndatorirea omului
faţă de femeie, mai bine să nu se însoare", le-a
răspuns: „Nu toţi încap acest cuvânt, ci numai cei
cărora le este dat."
Adică Domnul, dându-ne această poruncă, ne
spune cum este ideal, cum e mai bine pentru noi.
Există însă şi oameni slabi. Unii nu sunt în stare să facă
aşa.
454
Problema poate fi pusă categoric: „Ori faci aşa, ori

la biserică să nu mai vii, n-ai ce să cauţi aici, fiindcă ai
distrus totul!" Eu însă le spun oamenilor: „La modul
ideal ar trebui să procedezi aşa. Dacă faci aşa, bravo
ţie. Dacă însă nu vei putea, dacă voinţa va fi mai slabă
decât inima, atunci... ne vom pocăi. Vom trăi mai
departe, vom clădi pe temelia existentă."
De ce Biserica binecuvântează căsătoria a doua,
deşi aceasta pare a contrazice porunca lui Dumnezeu?
Prin această binecuvântare, Biserica nu ridică a
doua căsătorie la rangul de regulă, de lege, ci doar face
un pogo-rământ faţă de neputinţa omenească. In orice
caz, aici este vorba de o neputinţă.
Eu consider că omul trebuie să rămână credincios
soţului (soţiei), oricare i-ar fi sentimentele, şi asta cu
atât
mai mult cu cât sentimentele sunt schimbătoare si
nesta-
>
tornice, ele pot apărea unul după altul,
schimbându-se, şi fiecare dintre ele va pretinde la titlul
de „dragoste". De fiecare dată, omul va căuta să se
convingă singur: „Aceasta este adevărata mea
jumătate", şi uite aşa va zbura din floare în floare...
Mit:
„Bărbatul este poligam"
I
n majoritatea lor, bărbaţii sunt mai activi din punct
de vedere sexual, şi pentru ei această problemă pre-
zintă un mare interes - dar cât priveşte poligamia, pot
spune că este fără doar şi poate un mit. Pe mine mă
atrag mai mult relaţiile intime cu o singură femeie din
dragoste, decât cu câteva femei fără dragoste.
Sexul este auxiliar faţă de relaţia sufletească,
emoţională, de dragoste, dintre oameni. Bine a zis
Vladimir So-loviov că sexul fără dragoste este
necrofîlie - adică te interesează nu sufletul, ci trupul
omului. Dacă bărbatul este interesat de un mare
număr de femei, poate fi numit, cu deplin temei,
„necrofil ascuns".
In ce mă priveşte, dacă este s-o luăm după
dreptate, după propriile sentimente lăuntrice şi după
conştiinţă, problema prezenţei a două femei în viaţa ta
se reduce la aceea că în mod obligatoriu pe una dintre
ele o amăgeşti. (Ale-xeijarov, psiholog, muzician)
D
456
in punctul meu de vedere, aceasta este o absurdi-
tate totală, şi mă uimeşte faptul că multe femei sunt
de acord cu asta, presupunând: „Păi, dacă e bărbat,
înseamnă că are voie." Nu stiu în ce văd ele baza
unei ase-
>
menea supoziţii: în psihologia bărbatului sau în
fiziologia lui? In orice caz, această supoziţie este
absolut incorectă.
457
Eu nu sunt de acord cu ea. Dacă nu eşti căsătorit şi

îţi cauţi omul, şi aici trebuie neapărat să nu-i provoci
durere celuilalt. Dacă te-ai căsătorit şi-ţi îndreptăţeşti
un asemenea comportament prin faptul că eşti bărbat,
aceasta este cea mai absurdă şi neîntemeiată
justificare.
Dacă există dragoste autentică, nimeni nu se va
uita la altcineva decât la omul iubit. Dacă relaţia de
familie a fost construită de la bun început pe o temelie
trupească, nu este de mirare că soţul îşi înşală soţia.
îndată ce bărbatului începe să i se pară plicticoasă
viaţa familială, „face la stânga". Dacă există dragoste
sinceră şi curată, bărbatul nu îşi va înşela soţia. (Oleg
Verbilo, manager)
D
acă e să vorbim despre om aşa cum trebuie să fie
el, aşa cum l-a plănuit Dumnezeu, bineînţeles că nu
poate fi vorba de nici o poligamie. Lui Dumnezeu nu îi
place asta. Un bărbat - o femeie.
Nu degeaba Biserica are o atitudine atât de strictă
în această problemă. Dacă, să zicem, omul vrea să fie
preot, una dintre condiţiile hirotoniei este ca el să nu
fie divorţat. Dacă am fost divorţat şi m-am recăsătorit,
nu mai pot fi hirotonit, fiindcă trecutul meu arată că
458
integritatea mea a fost cumva stricată, că există în

mine o rană care nu-mi dă voie să devin slujitor la
altarul Domnului.
Iisus Hristos a fost întrebat despre divorţ, şi
Domnul a răspuns că în general omul nu trebuie să
divorţeze. Toţi au fost şocaţi, au început să facă
trimitere la Moise şi la porunca lui de a-i da femeii
„carte de despărţire" - la care Domnul a zis că Moise a
dat această dezlegare din pricina împietririi inimilor
lor. Adică Dumnezeu îngăduie câteodată, dar nu
fiindcă aşa trebuie să fie, ci fiindcă omul este
459
atât de căzut şi atât de imperfect. Şi poligamia

drepţilor vechi-testamentari trebuie privită în această
perspectivă, ca pogorământ faţă de neputinţa
omenească. (Igor Gagarin, protoiereu)
Despre autorii convorbirilor
Belova Iulia, artistă de circ, cântăreaţă

Născută în anul 1979 la Moscova. Artistă a Circului
Mare din Moscova. Scrie versuri, interpretează
propriile
cântece. Căsătorită.
Domkina Natalia, psiholog
Născută în anul 1962 la Moscova. A absolvit
Facultatea de Psihologie a Universităţii de Stat „Mihail
Lomo-nosov" din Moscova. In anul 2006 a absolvit
înalta Şcoală de Psihologie, cu specialitatea psiholog-
consultant. în prezent lucrează ca psiholog-consultant
în centrul soci-al-psihologic „Familia ortodoxă".
Gagarin Igor, protoiereu
Născut în anul 1959. Parohul bisericii cu hramul Sf.
Ioan Înainte-Mergătorul din satul Ivanovskoe, regiunea
Moscovei. Predă Pedagogia ortodoxă în Seminarul
teologic din Kolomna. Autor al mai multor cărţi. Are
doi copii.
Gurbolikov Vladimir, jurnalist
Născut în anul 1965. A absolvit Universitatea Peda-
gogică de Stat din Moscova. Prim-locţiitor al
461
redactoru-lui-şef al revistei „FOMA". Căsătorit, tată a
doi copii.
Iakovlev Maxim, scriitor
Născut în anul 1955, la Moscova. De formaţie
pictor-de-corator. Scriitor a devenit ulterior, înainte de
asta şi-a însu
462
şit alte câteva profesii. Membru al Uniunii

Scriitorilor din Rusia. Autor al câtorva cărţi. Căsătorit,
tată a doi copii.
Jarov Alexei, psiholog, muzician
Născut în anul 1972. A absolvit Facultatea de
Psihologie a Universităţii Municipale de Psihologie şi
Pedagogie din Moscova, cu specialitatea „psiholog,
profesor de psihologie". A schimbat câteva profesii.
Din anul 2000 este lider al grupului TAINA. Căsătorit,
tată a doi copii.
Karpenko Irina, psiholog, psihoterapeut
A absolvit Institutul Pedagogic de Stat din Moscova
şi Academia de Studii Postuniversitare a Ministerului
Sănătăţii al Federaţiei Ruse. De 25 de ani este
colaborator al unuia dintre institutele Academiei Ruse
a Educaţiei şi psiholog practicant. In prezent conduce
departamentul de vânzări al unei companii de
asigurări din Moscova. Continuă să acorde consultaţii
psihologice. Are o fiică.
Korcevnikov Boris, telejurnalist, actor
Născut în anul 1982, la Moscova. Din anul 1993 lu-
crează în televiziune. A fost moderator şi reporter al
unei emisiuni pentru copii a canalului RTR. Din anul
1998 este moderator şi reporter al programului pentru
463
tineret „Turnul" (RTR). Din anul 2001 este

corespondent al serviciului de informaţii al canalului
NTV. In anul 2003 a absolvit Facultatea de Jurnalistică
a Universităţii de Stat „Mihail Lomonosov" din
Moscova. Din anul 2006 joacă în serialul „Cadeţii".
Motovilova-Komova Olga, pictoriţă
Născută în anul 1969, la Moscova, într-o familie de
artişti plastici. A absolvit Institutul de Arte şi Industrii
„Stroganov" din Moscova. Pictor impresionist,
autoare a multor expoziţii. Căsătorită cu cunoscutul
pictor Ilia Ko-mov. Are o fiică.
Moşkova Irina, psiholog
Născută în anul 1954. In anul 1977 a absolvit
Facultatea de Psihologie a Universităţii de Stat din
Moscova. în anul 1982 şi-a susţinut teza de doctorat pe
specialitatea „psihologie pedagogică, a copilului şi a
vârstelor". Director al cabinetului psihologic „Binele
familiei". Căsătorită, mamă şi bunică.
Nikolaev Serghie, protoiereu
Născut în anul 1952. Paroh al bisericii cu hramul
Naşterii lui Hristos din satul Zaozerie, regiunea
Moscovei. Moderatorul emisiunii „Predicatorul" la
Radio Narod-noe. Autor a numeroase cărţi. Căsătorit,
tată a trei copii.
464
Rahimova Irina, psiholog

A absolvit Institutul Pedagogic de Stat din Moscova
cu specialitatea „psihologie practică". Din anul 2003
este director al asociaţiei social-psihologice „Familia
ortodoxă", care acordă familiilor asistenţă psihologică
şi cateheti-că. Căsătorită, mamă a doi copii.
Şveţova Svetlana, psiholog
Născută în anul 1958. A absolvit Institutul
Pedagogic de Stat din Mordovia şi Institutul Psihologo-
Social din Moscova. Lucrează în cadrul Universităţii
Ortodoxe Ruse „Sf. Ioan Teologul" ca pedagog
principal în cadrul catedrei de psihologie, precum şi ca
psiholog în Centrul ortodox de criză de pe lângă
biserica cu hramul învierii lui
465
Hristos din strada Semenovskaia, metoc patriarhal.

Mamă a doi fii.
Tanţârev Chirii, manager de top
Născut în anul 1969, în Sankt-Peterburg. A absolvit
Universitatea de Economie şi Finanţe. Lucrează ca
manager în diverse companii. Căsătorit, tată a doi
copii.
Verbilo Oleg, specialist în managementul transpor-
tului internaţional
Născut în anul 1984. In anul 2006 a absolvit Acade-
mia Maritimă de Stat din Sankt-Peterburg,
specialitatea „managementul transportului
internaţional". Este aspirant pe lângă aceeaşi
Academie. Lucrează ca logistician într-o companie de
transport şi expediţii.
CUPRINS
Prefaţa autorului 5
Ce este dragostea? 9
Istorii din viaţă 12
Convorbiri 22
Dependenţa este un surogat de dragoste 22
înţelegerea greşită a dragostei duce la suferinţe . .
34
A iubi înseamnă a fi amândoi un suflet 38
Mit: „Este gelos, deci mă iubeşte" 45
Ce să facem cu dragostea neîmpărtăşită? 50
Convorbiri 54
Dragostea adevărată e reciprocă 54
Nefericit te face nu dragostea neîmpărtăşită, ci
egoismul 57
Dragostea neîmpărtăşită nu este un motiv de
deznădejde 59
Cel mai grăitor exemplu de dragoste neîmpărtăşită
e dragostea lui Dumnezeu faţă de om 62
De ce să ne păstrăm virginitatea înainte de
căsătorie? 65
467
Convorbiri 73
O femeie accesibilă stârneşte doar un interes
animalic 73
Nu vă temeţi să fiţi altfel decât ceilalţi 76
468
CUPRINS
Virginitatea trebuie păstrată pentru a dobândi

fericirea în căsnicie 82
Experienţa păstrării curăţiei este experienţa cea
mai de preţ 87
Nu vă grăbiţi să daţi frâu liber sentimentelor
înainte de momentul potrivit 91
Mit: „Incompatibilitatea sexuală" 96
Cum să ne pregătim pentru a întâlni dragostea ...
99
Convorbiri114
Pentru a iubi trebuie să fii matur 114
învăţaţi-vă să iubiţi 119
sufleteşte şi duhovniceşte .122
Niciodată nu-i prea târziu să începi să trăieşti în
castitate 130
Trebuie să ne conştientizăm greşelile 140
Căile de depăşire a dependenţei amoroase 153
Mit: „Bărbaţii iubesc numai femeile frumoase" . . . .
179
Cum să-ţi dai seama dacă e sau nu omul tău 183
Convorbiri192
469
CUPRINS
Nu uitaţi să „băgaţi în priză" raţiunea 192

învăţaţi să discerneţi frumuseţea lăuntrică 195
Nu căutaţi aventuri, ci năzuiţi să vă întemeiaţi o
familie bună 198
„Jumătate" nu te naşti, ci devii 203
Ce este familia? 207
470
CUPRINS
Convorbiri218
îndatoririle le permit oamenilor să fie împreună .
218
Sensul familiei este năzuinţa spre fericire 232
Mit: „Căsătoria trebuie să înceapă de la o iubire
nebună" 247
Cum să păstrăm dragostea? 251
Convorbiri258
Nimic nu trebuie să stea mai presus de dragoste .
258
Să nu vă pierdeţi niciodată sentimentele 260
Priviţi situaţia cu ochii soţului 263
Soţul tău este bucuria ta, pe care n-o bagi de
seamă 269
Sentimentele faţă de altcineva decât tovarăşul tău
de viaţă 275
Convorbiri285
„Succesul stă într-un singur om" 285
A te lăsa în voia unei asemenea iubiri e o
neputinţă 291
Mit: „Bărbatul este poligam" 294
Despre autorii convorbirilor 297
DIFUZARE: S.C. Supergraph S.R.L.
Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216,
Bucureşti Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-
mail: contact@supergraph.ro www. 1 ibrariasophia.ro
www.sophia.ro
Societatea de Difuzare SUPERGRAPH vă oferă

posibilitatea de a primi prin poştă
cele mai bune cărţi de spiritualitate, teologie,
cultură religioasă, artă, filozofie
apărute la edituri de prestigiu. Plata se face
ramburs la primirea cărţilor; taxele poştale sunt
suportate de Supergraph.
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă

nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă Facultatea de
Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www. 1
ibrar iasophia. ro
Sacrifică puţină vreme pentru a răsfoi cărţile

noastre: este cu neputinţă să nu găseşti ceva pe gustul
şi spre folosul tău!
SERIA FAMILIE DRAGOSTE EDUCAŢIE 4
Toţi sunt de acord că dragostea este valoarea
supremă a vieţii noastre. Ca atare, este foarte
important s-o abordăm într-un mod matur, să
înţelegem cât de mult ţine de noi pregătirea pentru
dragoste, s-o recunoaştem atunci când vine şi s-o
păzim de toate primejdiile.
Cartea de faţă este menită tocmai să vă ajute în
această privinţă. Dragostea este o minune, este o taină
care nu se dezvăluie până la capăt - şi totuşi, ne vom
strădui, pe cât stă în puterile omeneşti, să găsim
răspunsul la întrebarea: „Ce este dragostea şi prin ce
se deosebeşte ea de replicile ei false -patima,
dependenţa?" Ne vom strădui să descoperim legile
vieţii dragostei, să descoperim ce ajută venirea ei şi din
ce pricină moare ea. împreună cu duhovnici, cu
psihologi şi cu oameni de alte profesii în a căror viaţă
am văzut dragoste autentică, vom vorbi pe cât se va
putea de profund, însă de o manieră simplă şi
accesibilă, despre un lucru pe care în vremea noastră
puţini îl ştiu: ce reprezintă de fapt familia şi care este
rostul ei autentic, căci tocmai familia este locul unde
poate fi atinsă culmea iubirii adevărate.
Dacă veţi citi la vreme această carte şi vă veţi
înarma cu lucrurile aflate din ea, veţi putea - dacă veţi
dori - să evitaţi multe greşeli dureroase, şi viitoarea
voastră familie va avea mult mai multe şanse de a
rămâne întreagă şi fericită, de a fi loc unde trăieşte
Dragostea.
Ar fi bine ca fiecare pereche proaspăt căsătorită să
primească în dar o asemenea carte, dacă nu a apucat
s-o citească mai înainte. Credem că dezastruoasa
statistică a divorţurilor, familiilor incomplete şi copiilor
nefericiţi s-ar schimba în bine. Deocamdată, acestea
sunt numai vise - însă puteţi, dacă această carte vă va
plăcea, să cumpăraţi câteva exemplare şi să le dăruiţi
tinerilor apropiaţi care vor să-şi întemeieze o familie
sau care s-au căsătorit nu demult.
Dmitry Semenik
9789731363011
r>

Dragostea Adevarata. Taina Dragostei Inainte Si Dupa Casatorie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragostea Adevarata. Taina Dragostei Inainte Si Dupa Casatorie

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ

Taina dragostei înainte şi după căsătorie

Ediţie alcătuită de Dmitry Semenik

Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas

© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

dezvăluie până la capăt - şi totuşi, ne vom strădui,

aceste lucruri de cea mai mare însemnătate.

ci este urmare a felului lor de viaţă şi a unor

dorinţa de a împărtăşi cu cineva bunurile materiale

dependent de o condiţie exterioară sau alta. Liber cu

Cel mai plăcut moment din viaţa celui dependent e

izvorul dragostei. Doar atunci va fi gata să iubească

Poveste în loc de dragoste

Dragostea nu provoacă suferinţe

Dependenţa este un surogat de dragoste

NATALIA DOMKINA, PSIHOLOG

Manifestarea dependenţei în relaţia de cuplu

fericirii tocmai de această relaţie! El spera că toate

prestigioasă. Au trăit aşa şapte ani: ea muncea, el

Fără ea (el) nu simt că trăiesc. Fără ea (el) nu mă

înaltă, de oameni care se completează reciproc. A

trece asupra acestuia responsabilitatea pentru propria

om neobişnuit, care trebuie să-l admire, să-şi exprime

Cauzele dependenţei emoţionale

avut o bună legătură emoţională cu părinţii lor, care

In cursul următoarei perioade de dezvoltare, al

„împotmoli" în relaţia de dependenţă cu părinţii (cel

părinţi, căruia nu i-a fost satisfăcută necesitatea de

Comparaţie între dependenţa şi dragoste

simţeam că un şuvoi de energie dumnezeiască se

Care este deosebirea dintre relaţiile de

Dragostea autentică nu este un sentiment de

abundenţei. Dând, omul matur capătă satisfacţie, şi

Responsabilitatea personală este o componentă de

Omul matur spiritual vrea să aibă un partener în

Fiecare om, oricum i-ar fi fost copilăria, îşi poate

IRINA MOŞKOVA, PSIHOLOG

iată pe atracţia senzuală se destramă, nu rezistă,

relaţie nu sunt probleme - dar îndată ce apare vreo

abnegaţie. Iubim doar în măsura în care dorim să-i

întocmită în aşa fel încât este capabilă să primească

trebui să fie un om care nu te va trăda, nu te va amăgi,

IRINA RAHIMOVA, PSIHOLOG

să fie iubit, însă această dorinţă de a iubi depinde

Dragostea autentică este legată în mod necesar de

spune că gelozia este un semn al dragostei. Aţa LJ

După aceea, la căsătoria celei mai bune prietene a

îl aduceam înapoi eu. Sunam, plângeam, îmi ceream

cheile de la maşină. Nici nu vreau să îmi amintesc...

mereu. Am obosit să le pun după aceea la loc tot

atâtea, iar tu te încurci cu altul (alta)." Acesta este

Aceasta este o fisură foarte importantă în relaţia

Dragostea neîmpărtăşită îl ajută pe om să devină

l-am văzut cu mai multe «prietene», iar în capul

Poate că tocmai aceste calităţi vor fi, atunci când va

Din proprie experienţă spun: patima, care orbeşte

Dragostea adevărată e reciprocă

IRINA MOŞKOVA, PSIHOLOG

cu pricina, să-l chinuie cu gelozia, cu bănuielile, cu

agravează situaţia şi nu-i permit să se rezolve cu

Dacă în relaţie există o anumită dizarmonie, în