UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

Benedict din Nursia (480-547)

și importanța ordinului său

Lucrare la Istoria Bisericii

Anul I, semestrul II
Studenți: Marius GHERGHEL
Antonio BĂCĂOANU
Coordonator: lect. univ. dr. pr. Fabian DOBOȘ

IAȘI – 2019
 CUPRINS

CUPRINS.................................................................................................................. 2
SIGLE ȘI ABREVIERI.............................................................................................3
INTRODUCERE.......................................................................................................4

CAPITOLUL I: Viața..............................................................................................6
1. Tinerețea........................................................................................................7
2. Pribegia..........................................................................................................7
3. Abatele de Montecassino...............................................................................9

CAPITOLUL II: Regula benedictină.....................................................................14

1. Particularități generale.................................................................................15
2. Ora et labora...............................................................................................18
3. Obligații și îndatoriri....................................................................................22
4. Spiritualitatea benedictină............................................................................25

CAPITOLUL III: Influența și munca ordinului.....................................................28

1. Activitatea misionară...................................................................................28
2. Influența civilizatoare..................................................................................31
3. Munca educațională și cultivarea literaturii.................................................32

CONCLUZIE..........................................................................................................40
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................42
Y

SIGLE ȘI ABREVIERI

Cf. – conform
Ed. – Editura
etc. – et caetera
p. – pagina
pp. – pagini
sf. – sfânt
vol. – volumul
 INTRODUCERE

Printre multele personalități care au tratat despre viața în comun este

Aristotel, un maestru al eticii, care a înțeles că viața în comun între oameni e cu
mult mai mult decât simplul pășunat în comun al animalelor, activitate ce
presupune o formă de conviețuire, unde fiecare mănâncă pe cont propriu și
caută, dacă reușește, să ia hrană și de la celelalte animale. În societatea umană
dimpotrivă, binele fiecăruia poate fi obținut numai prin lucrarea tuturor. Ceea ce
Aristotel a concluzionat în secolul al IV-lea era doar un fragment premeditat a
ceea ce noi numim astăzi mănăstire.
Impunătoare figură de sfânt, mare făcător de minuni, sf. Benedict a avut o
importanță relevantă pentru civilizația Evului Mediu, ca și pentru istoria
monahismului și a culturii europene. Viața lui este relatată de Grigore cel Mare,
deși acesta povestește mai mult din punct de vedere spiritual decât istoric.
Ordinul benedictin nu reprezintă doar o instituție centralizată, ci și
congregațiile confederative care urmează regula sf. Benedict. Fiecare mănăstire
este o familie autonomă, legată doar prin legături slabe de alte mânăstiri ale
aceleiași congregații și nu legată juridic de restul confederației.
Plinătatea Înțelepciunii propuse de acest ordin este regăsită atât în regula pe
care Benedict a scris-o, cât și în deviza, care definește modul de viață al
călugărilor, Ora et labora. Aceasta nu inspiră doar o cale personală de sfințenie,
ci este fundamentul a ceea ce mai târziu se va afirma că este o etică a muncii,
bazată pe principiul nobleței muncii.
În cadrul primului capitol vom trata viața sfântului Benedict, care plină de
minuni și fapte de înfăptuite doar prin credință. În cadrul celui de-al doilea
capitol vom trata atât prelegerile regulii benedictine cât și bogăția spirituală
lăsată de aceasta. În cadrul ultimului capitol vom vorbi despre activitatea
călugărilor benedictini în ansamblul istoriei lumii.
 CAPITOLUL I

Viața

Perioada în care a trăit sf. Benedict, născut în jurul anului 480 1, a fost una
dintre cele mai frământate din istoria Europei, posibil chiar din istorie. Statutul
politic și moral al Europei nu era deloc stabil2. În acele timpuri, Occidentul era
scindat în două, cu o extremitate la Bizanț, care se considera în siguranță, și cu
alta la Roma, unde lucrurile nu mergeau deloc bine.
Secolul al V-lea este perioada în care hoardele barbare se abat asupra Europei
de vest în valuri cărora nu li se mai putea ține piept 3. În 410, Alaric a cucerit
Roma. În 489, regele ostrogoților, Teodoric, a obținut conducerea întregii Italii
de la împăratul Zenon din Bizanț.
Teodoric încearcă apoi să stabilească un echilibru între așezarea supușilor săi
goți în bogatele teritorii din nord și aparențele unei civilizații romane ale cărei
cadru și instituții le păstrează4.
Existența lui Benedict s-a desfășurat, din copilărie și până la moarte, în acest
context îngrozitor, iar dacă Viața sfântului Benedict, scrisă de papa Grigore cel
1
Cf. Jean Leclercq, Il monachesimo occidentale oggi, Ed. „Abbazia san Benedetto”,
Serengo 1992, p. 15.
2
Cf. Edouard Schneider, Les heures benedictines, Ed. „Bernard Grasset”, Paris 1925, p. 8.
3
Cf. Paul Aymard, Viețile Sfinților, Ed. „Humanitas”, București 1996, p. 91.
4
Cf. Edouard Schneider, Les heures benedictines, p. 9.
Mare (590-604), face adesea aluzie la toate acestea, în Regula sfântului Benedict
nu se pomenește nimic, ca și cum autorul ei s-ar fi aflat pe o altă planetă, ferit de
lipsuri și de războaie.

1. Tinerețea

Relatarea vieții sf. Benedict, de către sf. Grigore cel Mare, începe astfel:
A fost un om cu o viață demnă de venerație, Benedict, după nume și prin har, cu o
inimă matură chiar din copilăria sa. Anticipându-și vârsta prin seriozitatea
conduitei, nu și-a aplecat sufletul spre plăceri; însă, pe când era încă peregrin în
această viață, a disprețuit lumea cu tot ceea ce înflorește în mijlocul ei, considerând-
o fără viață, deși s-ar fi putut bucura din plin de ea.
Născut într-o familie nobilă în provincia de Norcia (Umbria – Italia), a fost trimis
la Roma pentru a se dedica studiilor literare. Aici și-a dat seama că mulți se ruinau
din cauza viciilor și imediat și-a retras piciorul pe care abia îl pusese pe pragul
acelei lumi, pentru a nu se prăvăli și el cu totul în acel abis, dedicându-se chiar și
numai în parte acelei științei lumești.
Abandonând studiul literelor, părăsind bunurile pământești și casa, doritor să-i
placă numai lui Dumnezeu, a căutat totalei consacrări Domnului. S-a retras, de
aceea, din lume, ignorant cu bună știință și în mod înțelept lipsit de cultură5.
Totul începe deci cu o pribegie, căci Benedict pleacă din Roma aproape
imediat după ce sosise acolo. Fără s-o știe încă, el se înscria astfel în marele
curent monastic unde „totul începe cu o fugă”6.

2. Pribegia

Plecând din Roma, a urcat pe muntele Effida în tovărășia unui prietene

binefăcătoare, însă un prim miracol îi pune în alertă pe țăranii din locurile acelea
și Benedict trebuie să fugă, singur, mai sus în munți, la Sublaquem (Subiaco).
Un călugăr, Romano, pe care-l întâlnește întâmplător, se ocupă de el și, vreme
de trei ani, Benedict va sta ascuns, știut doar de acest călugăr care vine din când
în când să-i aducă puțină hrană.

5
Grigore cel Mare, Viața sfântului Benedict și regula benedictină, Ed. „Sapientia”, Iași
2009, p. 19.
6
Paul Aymard, Viețile Sfinților, p. 112.
 Această primă pribegie a lui Benedict către Subiaco ar fi putut să fie și ultima.
Benedict ar fi putut rămâne toată viața pustnic pierdut în munți. Dar, spune
Grigore, „Dumnezeu a vrut să-l elibereze pe Romano și să-l ofere pe Benedict
drept exemplu, punând în sfeșnic o lumină strălucitoare”7. Din acel moment, el
este nevoit să meargă în zone unde, desigur, nu voia să călătorească.
De fapt, întâmplarea a făcut ca unui grup de călugări care se afla prin locurile
acelea să rămână fără abate. Întreaga comunitate s-a dus atunci la Benedict
pentru a-i cere insistent să le devină părinte. Acesta i-a refuzat multă vreme,
spunând că modul lui de viață nu le-ar fi pe plac. Dar a consimțit, până la urmă,
„cucerit de rugămințile lor”8.
În acea mânăstire, Benedict veghea să fie o viață ordonată, nepermițând
nimănui să comită fapte interzise, așa cum o făcuseră înainte, așa că frații lui
călugări pe care îi luase sub conducere au devenit din ce în ce mai nemulțumiți.
Benedict nu a renunțat, dar ceilalți s-au săturat de el și, în final, au hotărât să
scape de el; nu le-a venit altă idee decât aceea de a-i pune otravă în vin.
Conform ceremonialului monastic, abatelui i s-a adus la masă carafa mică de
vin, cu băutura aducătoare de moarte. Benedict a întins mâna și a făcut semnul
crucii deasupra ei. În clipa aceea, carafa s-a spart ca și cum cineva ar fi aruncat
cu o piatră în ea. Acesta a fost sfârșitul experienței de viață în comun cu acei
călugări care se abătuseră de la calea cea dreaptă. Atunci Benedict s-a întors la
mult iubita lui singurătate, fiind acompaniat de Dumnezeu.
Cu toate acestea, Benedict nu a rămas așa multă vreme; au venit la el
învățăcei, dar acum i-a format el însuși în spiritul idealului și al experienței lui și
chiar al singurătății sale. A reuși atât de bine, încât a ajuns să înființeze în munții
de la Subiaco douăsprezece mănăstiri mici. Dar, odată cu succesele, au apărut și
invidia sau chiar ura altora.

7
Paul Aymard, Viețile Sfinților, pp. 112-113.
8
Ibidem, p. 113.
 Așa descrie Grigore evenimentele care urmau: „Multă lume, de peste tot din
regiune, a devenit credincioasă. Mulți au părăsit traiul lumesc, supunându-și
sufletul jugului blândului mântuitor. Dar, cum se întâmplă adesea, oamenii răi
jinduiesc la alții virtuțile pe care ei nici măcar nu încearcă să le dobândească.
Astfel, preotul de la o biserică vecină, pe numele lui Florentius, împins de
vechiul nostru dușman (diavolul), a început să-i poarte pică sfântului zelos, să-i
critice modul de viață, să-i îndepărteze, atât cât putea, pe toți cei ce veneau să-l
viziteze”9.
Cum invidia lui era tot mai mare, preotul, asemeni călugărilor despre care am
vorbit, încearcă să scape de vecinul cel incomod prin aceleași mijloace. Orbit de
această dorință întunecată, a ajuns să otrăvească o pâine, pe care a trimis-o lui
Benedict drept pâine sfințită.
De data aceasta, nu s-a produs imediat o minune, dar Benedict a cerut unui
corb bătrân, căruia îi dădea în fiecare zi să mănânce, să ducă pâinea departe,
într-un loc pustiu. Pasărea nu s-a grăbit să-i îndeplinească dorința, ca și cum ar fi
înțeles ce conținea pâinea, dar în cele din urmă a luat-o și a zburat cu ea.
Văzând că nu are succes, preotul a reluat ofensiva, căutând de data aceasta
să-i pervertească pe discipolii sfântului: „a trimis în grădina mânăstirii un grup
de fete goale și le-a pus să danseze în fața fraților călugări”10.

3. Abatele de Montecassino

Benedict a înțeles că trebuie să cedeze, spre binele semenilor săi, și a pornit

din nou la drum. Înțelegând că această prigoană nu-l viza decât pe el, a cedat în
fața omului invidios. A lăsat în urmă toate lăcașurile de rugăciune pe care le
construise înainte împreună cu niște călugări, iar el, însoțit de câțiva frați, și-a
„schimbat locul de reședință”11.

9
Paul Aymard, Viețile Sfinților, p. 114.
10
Loc. cit.
11
Paul Aymard, Viețile Sfinților, p. 114.
 Astfel a ajuns la Montecassino, celebru acum ca reședință a ordinului
benedictin, care era atunci o cetățuie părăsită, situată pe coasta unui munte înalt.
Se afla acolo un templu foarte vechi, unde, conform ritului antic al păgânilor,
țăranii sărmani neștiutori de carte oficiau un cult în cinstea lui Apollo.
Jur-împrejur se îndesise pădurea unde aveau loc ritualuri demonice. „Mai exista
încă, în acele vremuri, o mulțime de necredincioși inconștienți care se căzneau
să îndeplinească aceste sacrificii blestemate”12.
Benedict a curățat locul și s-a stabilit acolo. Îndată ce a sosit, spune papa,
„omul lui Dumnezeu a distrus idolul, a construit un paraclis în cinstea
preafericitului Martin, iar în locul unde se afla altarul lui Apollo a zidit un
paraclis în cinstea Sf. Ioan Botezătorul”13.
Benedict se află de atunci la capătul pribegiei sale în această lume. Nu va mai
părăsi aceste ținuturi până la moarte, iar activitatea lui acolo se va îndepărta în
trei direcții: să-i formeze pe apropiații săi pentru viața monastică, să cheme la
credință, prin neîncetată propovăduire, toată populația din împrejurimi și să-i
înfrunte pe barbari, care, în incursiunile lor, ajunseseră foarte aproape de
mânăstire.
Benedict a înfăptuit multe minuni în timpul vieții sale. Una dintre ele, care a
avut loc în timp ce era la Montecassino, este prevestirea asediului mânăstirii de
către barbari. Un nobil, pe nume Theopropus, fusese convertit prin rugăciunile
sf. Benedict. Având în vedere că el ducea de atunci o viață exemplară, acesta din
urmă avea o încredere deplină în el și-i făcea plăcere să i se destăinuie. Într-o zi,
când Theopropus a venit la Benedict, l-a găsit plângând amarnic. A așteptat o
vreme, dar și-a dat seama că lacrimile nu încetau să-i curgă și că nu era vorba de
acele lacrimi vărsate de obicei în timpul rugăciunii, ci de lacrimi mult mai
amare. L-a întrebat pe părinte din ce cauză este atât de îndurerat. El i-a răspuns:
„Toată mânăstirea aceasta pe care am construit-o, tot lăcașul acesta pe care l-am

12
Ibidem, p. 115.
13
Loc. cit.
amenajat pentru frații călugări va fi lăsat pe mâna barbarilor printr-o judecată a
atotputernicului Dumnezeu și numai cu mare dificultate am obținut promisiunea
că toți călugării vor scăpa”14.
Această prevestire făcută lui Theopropus s-a împlinit întocmai, pentru că noi
știm că mânăstirea a fost distrusă de longobarzi în 577 15. Într-adevăr, într-o
noapte, în timp ce frații călugări dormeau, longobarzii au intrat în mânăstire, au
prădat totul, dar n-au putut pune mâna pe niciun călugăr. Astfel, Dumnezeu cel
atotputernic și-a ținut promisiunea față de credinciosul său slujitor Benedict.
Mânăstirea Montecassino avea să supraviețuiască acestei triste întâmplări
pentru a fi supusă, de altfel, multor altora, cea mai cunoscută fiind raidul
american din 1944, când bombele au transformat-o în ruine. Încă o dată însă,
mânăstirea avea să renască din propria-i cenușă pentru a deveni mai strălucitoare
ca niciodată.
O altă minune este episodul cu adevărat mistic legat de un anume Servandus,
diacon și abate al mânăstirii construite de patriciul Liberus în Campania. Acesta
venise, cum făcea adesea, în vizită la Benedict. Într-o zi, venind timpul odihnei,
Benedict s-a dus să doarmă la etaj în turn, în timp de diaconul Servandus a
rămas la parter. O scară asigura legătura între cele două niveluri.
Benedict s-a trezit mai devreme de ora rugăciunii de noapte pentru a veghea.
Stătea în dreptul ferestrei, rugându-se Domnului. Dintr-o dată, în timpul nopții, a
căzut o lumină venită de sus și care împrăștia umbrele nopții. Strălucea atât de
puternic, încât era mai multă lumină decât în timpul zilei. Cât a durat această
contemplare, s-a petrecut un lucru absolut minunat, așa cum avea el să
povestească. I-a apărut sub ochi lumea întreagă, adunată parcă într-o rază de
soare. Iar el, fixându-și cu atenție privirile asupra acestei lumini strălucitoare, a
văzut sufletul lui Germanus din Capua dus de îngeri către ceruri, într-o sferă de
foc. Vrând să aibă și un martor, în cazul unui asemenea miracol, l-a chemat cu

14
Paul Aymard, Viețile Sfinților, p. 116.
15
Cf. Abazia di Montecassino, Ed. „Pubblicazioni Cassinesi”, Montecassino 1998, p. 13.
voce tare pe diaconul Servandus, repetându-i numele de mai multe ori.
Contrariat de un strigăt atât de neobișnuit pentru un astfel de om, Servandus a
urcat, dar nu a mai văzut decât o dâră neînsemnată de lumină. Cum era uimit de
o astfel de minune, Benedict i-a povestit tot ceea ce se petrecuse.
Solii trimiși imediat la Capua ca să afle vești despre episcop sunt informați că
murise într-adevăr în momentul când Benedict îl văzuse. Dar partea cea mai
minunată a acestui episod este comentariul pe care îl face sf. Grigore: „Pentru
sufletul care-l vede pe Creator, Creația întreagă pare măruntă. E de-ajuns să
vadă ceva din lumina Creatorului, și tot ceea ce a fost creat se micșorează. În
strălucirea viziunii interioare, capacitatea sufletului crește; expansiunea acestuia
în taina lui Dumnezeu, el este transportat dincolo de limitele lui însuși; se dilată
interior. Când privesc dedesubt, înțelege de acolo, de sus, cât de neînsemnat e
ceea ce putea înțelege când se afla jos. Omul care vedea un cerc de foc și îngerii
urcând la Cer nu putea să vadă asta decât în lumina lui Dumnezeu. Atunci, ce
este atât de uimitor în faptul că cel care, înălțat în lumina Duhului Sfânt, era în
afara acestei lumi?”16.
Cu șase zile înainte să moară, Benedict a cerut să-i fie deschis mormântul.
Puțin după aceea, a fost cuprins de febră și doborât de intensitatea ei. Cum boala
se agrava pe zi ce trecea, în a șasea zi a cerut discipolilor săi să-l ducă la
paraclis. Ca și în cazul lui Germanus din Capua și al Scolasticii, un fenomen
luminos însoțește această moarte, însă de data aceasta fenomenul nu-l atingea pe
sfânt, ci pe martor. Așa încât doi frați călugări, unul la mânăstire, altul undeva
departe, au avut, în aceeași viziune, revelația morții lui Benedict. Au văzut, într-
adevăr, așa cum spune papa, „o cale înspre Răsărit, acoperită de covoare și
strălucind în lumina a nenumărate lămpi, care, plecând de la mânăstire, se ridica
drept la cer. Deasupra, un bărbat venerabil și strălucitor le-a spus: Iată calea pe
care a plecat către ceruri robul mult iubit al Domnului, Benedict”17.

16
Paul Aymard, Viețile Sfinților, p. 118.
17
Paul Aymard, Viețile Sfinților, p. 119.
 Acestea s-au întâmplat aproximativ în anul 547. Tradiția ne spune că sf.
Benedict a avut o soră geamănă, sf. Scolastica, care a fost o călugăriță. Ea a
fondat o mânăstire la câțiva km de Montecassino, mânăstire care a adoptat
regula sf. Benedict. Acești frați sfinți, care, de asemenea, au murit în același
an18, au fost îngropați în Oratoriul sf. Ioan Botezătorul din Urbino19.

18
Cf. Ioan Bota, Patrologia, Ed. „Viața creștină”, Cluj-Napoca 2002, p. 323.
19
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, Ed. „Jack Heraty &
Associates, Inc.”, Palatine 1981, p. 272.
 CAPITOLUL II

Regula benedictină

Sfântul Benedict nu este doar fondatorul unui ordin, în sensul că toate

mănăstirile benedictine ar avea originea la Monte Cassino; el aparține istoriei
Bisericii ca una dintre acele mari figuri care a îmbogățit trăirea vieții creștine
într-un mod creștinesc veritabil. Mănăstirile care vor urma regula lui nu vor
forma o unitate juridică între ele, însă ele vor fi aprobate toate20.
Regula benedictină a cunoscut o răspândire considerabilă, deoarece
oferea baze destul de precise pentru viața monastică, dar menținându-și
flexibilitatea, căci în idealul benedictin primul loc este oferit căutării lui
Dumnezeu și totodată iubirii fraterne, care trebuie să fie mai presus de cea
personală. Acesta este un lucru practicabil nu numai de călugării care au
făgăduit să-l respecte, ci de toți cei care cred în Dumnezeu21.
Regula lui nu prezintă numai o direcție de realizare personală, ci
constituie o adevărată legislație monahală. Ea a creat tipul de mănăstire
occidentală, abația. Fundamentul ei este dat de stabilitatea, la care monahul se
obligă în momentul intrării lui în mănăstire. Mănăstirea nu este asemenea
20
Cf. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, Ed. „Ars Longa”, 1998, p.121.
21
Cf. Jean Comby, Să citim Istoria Bisericii, ARCB, București 1999, p.76.
unei închisori, ci aceasta este plăcută și primitoare, unde Abatele (din ebraicul
Abba care înseamnă tată) este tatăl. El nu conduce după un cod penal, ci cu o
autoritate paternă. Călugărul își iubește mănăstirea care este casa și țara sa,
aici domnind Pax benedictina, pace pe care lumea nu o poate da.

1. Particularități generale

Regula monahală a lui Benedict a fost una dinte primele reguli

occidentale, inspirată într-o mare parte din bogata cultură grecească, în special
din regula lui Vasile cel Mare22.
Benedictinii aveau o viață atât rigidă, cât și ușoară, datorită regulii lor.
Dacă prin rigidă se înțelege ordinea și disciplina, fără îndoială aceasta este
rigidă, dar dacă acea rigiditate face referire la exagerarea forțelor fizice, care
nu își au locul aici, atunci o putem numi ușoară.
Înainte de a descrie această regulă, trebuie luat în considerare că ea a
fost scrisă pentru laici, nu pentru clerici. Scopul nu a fost înființarea unui
ordin pentru clerici cu responsabilități clericale, ci o organizație și o regulă
pentru o viață de laic urmând exemplul prezentat în evanghelie 23. Prologul
regulii spune: „Ție îți este adresat acest mic discurs, oricine ai fi, ca,
renunțând la voința ta, pentru a-L servi pe Domnul Cristos, adevăratul rege, să
îți asumi puternicele arme ale ascultării”24. Ascultarea fiind singura cerință de
care era nevoie ca cineva să ia parte la acea Pax benedictina. Cu timpul,
Biserica a impus statutul de cleric asupra ordinului, și cu aceasta au venit și
responsabilitățile clericale, însă originea laică a rămas sursa unor caracteristici
care au marcat ordinele viitoare. Regula nu este adresată în mod special

22
Cf. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și
latine, Ed. „Polirom”, p. 152.
23
Cf. Gregoire Reginald, San Benedetto dal passato al futuro dell’Europa, Ed. „Abazzia
san Benedetto”, Seregno 2001, p. 19.
24
Grigore cel Mare, Viața sfântului Benedict și regula benedictină, p. 127.
contemporanilor sau altor generații, ci este destinată pentru toți cei care vor să
ducă o viață în acord cu învățătura lui Cristos, acum sau oricând25.
Pentru a înțelege regula trebuie să îți deschizi mintea, lăsând partea
legislativă la o parte, pentru a vedea realizarea vie a acesteia, prin intermediul
unei mânăstiri active, această viață dând impresia unei armate de frați care
mărșăluiesc spre cer26.
Timpul și spațiul în care sf. Benedict a scris regula nu se știu cu
exactitate și nu se știe dacă regula a fost scrisă toată ca întreg sau a fost scrisă
treptat după nevoile călugărilor. Aproximativ aceasta a fost scrisă la Monte
Cassino în 540. Regula reflectă maturitatea monastică și înțelepciunea
spirituală a lui Benedict. În 581, când lombarzii au distrus Monte Cassino,
călugării benedictini au mers la Roma, luând cu ei, pe lângă alte lucruri, o
copie a regulii care se consideră că ar fi avut semnătura sf. Benedict
(informație care nu e sigură și care va provoca confuzii mai târziu). Astfel
după restaurarea mănăstirii de la Monte Cassino acel manuscris al regulii a
fost dus și prezentat acolo de papa Zaharia (741-752) la jumătatea secolului al
VIII-lea.
Regula a fost scrisă în latină veche sau într-o limbă vulgară a
indigenilor din acea perioadă, conținând multe sintaxe care nu corespundeau
cu modelul clasic27.
Monahismul exista dinainte ca Benedict să-și scrie regula. În primele
veacuri, era caracterizat de o austeritate extremă și de natura lui care era mai
mult sau mai puțin eretică; în orient primul a fost Sf. Anton cel mare și cei
care l-au urmat pe el au adoptat un stil eremitic și Pahomie care a instituit
cenobitismul (secolul IV), însă Benedict a pus accentul pe viața în comun și

25
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 273.
26
Cf. Henri Leclercq, L’Ordre Benedictin, Ed. „Editions Rieder”, Paris 1923, p. 19.
27
Cf. Ibidem, p. 274.
pe spiritul familiei, prin regula pe care o va scrie mai târziu. În Occident
monahismul apare încă din sec. IV.
Inițial Benedict a adoptat un mod de viață eremitică retrăgându-se într-
o peșteră, aceasta fiind o dovadă că monahismul de aici este de origine
egipteană, unde eremitismul era predominant. După ce regulile lui Pahomie și
Vasile cel mare au fost traduse în limba latină, acestea au influențat
monahismul occidental. Practic fiecare mănăstire avea propria regulă, astfel
Benedict a fost chemat să conducă mănăstirile Gyrovagi și Sarabitae, pe care
le va critica în primul capitol al regulii sale. După ce a scris propria sa regulă,
el a consolidat modul de viață de tip cenobitic, punând accent pe spiritul de
comunitate și descurajând toate dorințele de proprietate privată, încurajând un
tip de viață dăruit lui Dumnezeu 28.
Răspândirea regulii lui Benedict în Occident a fost lentă. A acționat și a
pătruns nu ca un text legislativ impus din exterior prin autoritate, ci mai
degrabă ca influență prin virtutea intrinsecă. În secolele VII - VIII a fost
combinată des cu alte reguli, în special cu cea a sf. Columban. Puțin câte
puțin până când regula lui Benedict a devenit principala regulă, în special în
Anglia și Italia, unde a fost adoptată ca text venerabil cu toate prescripțiile ei,
considerat program spiritual care scoate din obișnuitul din viața de zi cu zi.
Dintre cele șaptezeci și trei de capitole, nouă tratează despre cum
trebuie să fie un Abate, treisprezece tratează despre modul de a te adresa lui
Dumnezeu, douăzeci și nouă despre disciplină, zece despre administrația
mănăstirii și celelalte doisprezece constau în diferite reglementări.
Primul lucru care ar trebui să-l surprindă pe cel care citește această
regulă este discreția și rezonabilitatea cu care este scrisă, adică ea nu cuprinde
practici extraordinare și uimitoare de ascetism sau alte excese, ci doar lucruri
bazate pe simțul comun.

28
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 274.
 Dacă citim cu atenți putem descoperi patru posibile sensuri principale
pe care le putem da acestei reguli, și anume, unul simbolic datorită trăirii după
modelul dat în evanghelie, unul economic prin munca lor zilnică prin care
întrețin mănăstirea, unul personal prin îndemnul spre o viață contemplativă,
avându-l ca punct de atins pe Cristos și, în ultimul rând, unul social prin
înțelegerea și colaborarea realizată între călugări, toate acestea realizându-se
în cadrul mănăstirii29.
Benedict a văzut necesitatea unei reguli permanente, în locul acelor
decizii arbitrare cât privește modelele de viață. Scriind această regulă el se
opune formelor de individualism preluate de la cei care practicau monahismul
în Orient.

2. Ora et labora

Ora et Labora nu este doar moto-ul ordinului monastic benedictin, ci

este mai mult, adică este un mod de organizare și de modelare a vieții. Sf.
Benedict a crezut în fuziunea rugăciunii și a muncii, a contemplației și a
acțiunii, considerându-le pe acestea părți esențiale ale vieții omului, sine qua
non, țintind spre atingerea unui echilibru între acestea. Ziua unui călugăr
benedictin este împărțită în două principale ocupații rugăciunea și lucrul.
Odată cu sf. Benedict începe o reformă în cultura muncii, aceasta
dobândind o valență pozitivă, un mijloc de creștere și exprimare de sine, fiind
considerată o contribuție la civilizație. Înainte de aceasta, munca era
considerată doar o realitate legată de raporturile cât privește puterea și
dominația (relație sclav-stăpân), unde munca era datoria sclavilor. Această
evoluție a fost pusă în practică în interiorul abațiilor, iar în afara mănăstirilor,
această mentalitate rămânând aproape până în modernitate30.
29
Cf. Luigino Bruni și Alessandra Smerilli, Sfânta economie, ARCB, București 2010,
pp. 53-56.
30
Cf. Luigino Bruni și Alessandra Smerilli, Sfânta economie, p. 57.
 Unul dintre succesele acestei reguli este datorat muncii , adică ea nu
pune restricții călugărului la un anumit fel de muncă, ci îi oferă posibilitatea
de a fi deschis spre orice fel de muncă, într-o manieră spiritualizată și
elevată31.
Când vorbește despre muncă sf. Benedict se referă la activități multiple,
și anume, la munca manuală, pentru a da un răspuns nevoilor fizice de zi cu
zi, la arte și meserii, cât privește talentul și capacitatea proprie, la munca
intelectuală, adică studiul, la faptele bune, promovând dragostea față de
aproapele, și foarte importantă este munca interioară, care ține de efortul
călugărului de a se întoarce la Dumnezeu.
Au fost multe roade arhitecturale creștine trase după munca pe care
călugării benedictini au practicat-o respectând regula. În Anglia, Europa de
Vest, au fost construite multe biserici și mănăstiri de măna călugărilor 32. O
altă formă de muncă cu care ei s-au evidențiat a fost cultivarea solului. Multă
prosperitatea a adus aceasta pentru unele regiuni, unde mâinile benedictinilor
au cultivat pământul. Orele care au fost propuse de regula lor studierii și
citirii au adus lumii mulți dintre cei mai importanți oameni de știință și
scriitori, astfel încât termenul de erudiție benedictină a fost pentru veacuri
lungi o indicație a învățăturii și a muncii de cercetare încurajată în mănăstirea
benedictină33.
Este adevărat că odată cu trecerea timpului, pe măsură ce comunitățile
deveneau bogate, astfel și mai puțin dependente de propria lor muncă, acea
carismă a ascultării totale față de regulă s-a diminuat. Acuzați de corupție și
de îndepărtare totală de la principiile monahale au fost făcute călugărilor. Nu
pot fi negate reformele cu privire la aceste eșecuri, dar nu se poate afirma că
ordinul benedictin a devenit vreo dată în întregime corupt de această

31
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 275.
32
Cf. Loc. cit.
33
Cf. Loc. cit.
mentalitate, căci multe reforme au fost inițiate în interiorul ordinului și
totodată multe dintre acestea au pornit din pricina unor minorități care nu au
capacitatea de a otrăvi întreaga regulă benedictină sau toți călugării care sunt
într-o anumită regiune34.
După ce am tratat despre realitatea monastică benedictină asupra
muncii, urmează factorul de bază care trebuie să caracterizeze viața
călugărului, care se află într-un oarecare echilibru cu munca, după cum sf.
Benedict încurajează, și anume rugăciunea. Munca este un factor care a
influențat mult istoria monastică, însă primul loc întotdeauna îi este cuvenit
Creatorului, fără de care nimic nu ar fi luat ființă (opus Dei, din latină,
lucrarea lui Dumnezeu). Însă muncii nu îi este luată importanța, ci este o
formă de preamărire și ea, astfel alături de Pax și ora et labora mai poate fi
adăugat ca așa-zis motto ut in omnibus glorificetur Deus (ca în toate să fie
glorificat Dumnezeu)35.
Regula sf. Benedict stabilește foarte detaliat felul în care călugării sunt
încurajați în a practica rugăciunea pe care trebuie să o facă zilnic la diferite
ore, care sunt numite officium divinum. Aceasta constă în psalmi, imnuri
lecturi ale Noului și Vechiului Testament, și totodată lecturarea scrierilor
părinților bisericii. Pentru rugăciunile care sunt în comun, frații se adună în
biserică sau capelă. Cât privește lectura, ei trebuie să citească zilnic două ore
conform regulii „de la ora a patra până la ora când se celebrează Sexta să se
dedice lecturii”36.
Benedict dedică unsprezece din șaptezeci și trei de capitole rugăciunii,
căci următorul pas care trebuie făcut de un om ce dorește cu adevărat să-și
ofere propria viață lui Dumnezeu, după ce a acceptat îndatoririle și
responsabilitățile practice, prin adoptarea acestui mod de a viață, este

34
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 275.
35
Cf. Loc. cit.
36
Grigore cel Mare, Viața sfâtului Benedict și regula benedictină, p. 85.
rugăciunea. Primul grad de rugăciune, după cum spune sf. Benedict, este
umilința, căci prima treaptă ține de umanitatea proprie. Această scară pornește
de la modelarea părții umane și are celălalt capăt în formarea spirituală.
Aceasta fiind stimulată de acea îngrijire a inimii, pe care Benedict o
subliniază, salvând-o de la risipă, aceasta având ca rezultat o schimbare a
perspectivei cu care este văzută o persoană, mai exact însușirea obiceiul de a-
L putea vedea în orice persoană pe Cristos37.
Cât privește rugăciunea comunitară, aceasta nu este prea lungă dar
trebuie spusă la anumite intervale noaptea și la șapte ore distincte în timpul
zilei, astfel încât să nu fie intervale prea lungi fără rugăciune. Poziția pe care
sf. Benedict a dat-o rugăciunii comunitare este descrisă cel mai bine ca fiind
centrul vieții comunitare pe care a impus-o călugărilor. Rugăciunea
comunitară este repetată zilnic ca acte pure de credință și adorare a
Creatorului, nu prezentată ca act individual ci drept comunitate consacrată38.
Rugăciunea personală, despre care Benedict nu dă o regulă anume prin
care să o impună ca și obligație, decurge după modul fiecăruia de a fi și după
calitatea fiecăruia. Dacă și în alte momente cineva dorește să se roage de unul
singur, în liniște, toți ceilalți care vor să plece trebuie să iasă în liniște după
terminarea oficiului ca să nu deranjeze pe cel care mai vrea să rămână în
rugăciune. Călugărul care se roagă singur trebuie să fie silențios, dar totodată
foarte atent în așa fel încât cuvântul lui Dumnezeu să rezoneze corect în
interiorul său, încât el să fie luminat și hrănit de el 39. Trebuie precizat că sf.
Benedict dorește ca urmașii săi spirituali să „practice minuțios rugăciunea”40.
Dacă am examina regula, dintr-un punct de vedere general, datorită
importanței pe care o acordă rugăciunii, s-ar putea trage concluzia că ordinul

37
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 276.
38
Cf. Cornelia Marinescu și Ilies Câmpeanu, Enciclopedia Universală Britannica,
vol. II, Ed. „Litera”, București 2010, p. 191.
39
Cf. Grigore cel Mare, Viața sfâtului Benedict și regula benedictină, p. 188.
40
Jean Besse, Les Mystiques Benedictins, Ed. „Pax”, Paris 1922, p. 94.
benedictin este de tip contemplativ, iar acest cuvânt, din punct de vedere
tehnic, în sensul său modern este înțeles ca excludere a muncii fizice. Pentru
Benedict cuvântul contemplație este un mod de viață, încadrat în diferite
circumstanțe. Regula include atât un sistem de rugăciune, cât și un program
care e dedicat muncii fizice, și după cum am tratat mai sus, cu siguranță
benedictinii nu sunt doar un simplu ordin contemplativ41.
Orice activitate are aceeași demnitate cu celelalte, și în spiritul Regulii
toate trebuie să primească același devotament, rugăciunea la fel cu faptele
bune, munca manuală asemenea cu cea intelectuală. Fiecare activitate le
pregătește și duce la celelalte, și toți sunt implicați în ele, deoarece fiecare are
datoria de a susține comunitatea. Munca manuală alternează cu rugăciunea și
se trăiește în rugăciune. Nu există o activitate mai importantă decât celelalte,
ci toate sunt necesare pentru a zidi cetatea lui Dumnezeu Benedict a încercat
să găsească un punct de echilibru între activitate și contemplație42.

3. Obligații și îndatoriri

Regula este un mijloc de promovare a unui stil de viață. „O regulă este

valabilă doar în cazul în care este în măsura de a promova viața, ea fiind cea
care modifică regula fără a-i altera spiritul care face referință la experiența
spirituală fondatoare”43.
Regula pe care a redacta-o pentru mănăstirea lui s-a răspândit progresiv
în întreg Occidentul, în primul rând datorită înțelegerii psihologice umane și
în al doilea rând datorită Sfântului Grigore cel Mare (590-604) care spre anul
600 a scris celebre lucrare Viața sfântului Benedict de Nurcia, aceasta fiind o

41
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 276.
42
Cf. Luigino Bruni și Alessandra Smerilli, Sfânta economie, p.53.
43
Ziarullumina.ro [accesat la data de 21.02.2019].
paralelă la cartea din Orient a sfântului Atanasiu al Alexandriei (295-373)
Viața sfântului Anton cel Mare44.
Dintre cele șaptezeci și trei de capitole ce alcătuiesc regula, nouă
tratează despre îndatoririle abatelui, treisprezece despre cultul pe care îl aduc
lui Dumnezeu, douăzeci și nouă despre disciplină, zece se referă la
administrația internă a mănăstirii și celelalte zece despre diferite reglementări.
Regula începe cu un prolog în care sf. Benedict stabilește principiile
vieții religioase. El propune să înființeze o școală în care să se învețe știința
mântuirii, astfel încât perseverând în mănăstire până la moarte, discipolii să
merite să devină părtași de Împărăția lui Cristos45.
Primul capitol al regulii tratează despre cele patru categorii principale
de călugări, și anume, cenobiții, care trăiesc în mănăstire supravegheați de un
abate, al anahoreților, care duc o viață solitară, după o lungă perioadă de
probă în mănăstire, al sarabaiților, care trăiesc câte doi sau trei, fără a avea
vreo regulă stabilă sau vreun superior, și al pribegilor care își petrec viața
călătorind dintr-un loc în altul, dorind să fie primiți în chiliile altor călugări46.
Al doilea capitol descrie calificările necesare unui abate și îi interzice
acestuia să facă distincție între călugări, exceptând cazurile speciale, totodată
îl avertizează că el este responsabil pentru mântuirea sufletelor din grija lui.
Capitolul patru rezumă îndatoririle pentru a duce o viață creștină, în
șaptezeci și două de precepte, care sunt numite Instrumentele operelor bune,
care mai ales fac parte din Sfânta Scriptură47.
Capitolul cinci promovează ascultarea absolută față de superior, unde
ascultarea e numită primul grad al umilinței. Capitolul șapte tratează despre
umilință care este împărțită în doisprezece: frica de Dumnezeu, represiunea

44
Ziarullumina.ro [accesat la data de 21.02.2019].
45
Cf. Grigore cel Mare, Viața sfâtului Benedict și regula benedictină, p. 130.
46
Cf. Bernard Ducruet, Lupta spirituală după sfântul Benedict, Ed. „Sapientia”, Iași
2006, p. 17.
47
Cf. Grigore cel Mare, Viața sfâtului Benedict și regula benedictină, p.139.
voinței de sine, supunerea față de voința superiorului, ascultarea în probleme
dificile, mărturisirea greșelilor, recunoașterea inutilității proprii, preferința
celorlalți față de sine, evitarea singurătății, moderarea limbii, controlul
manifestațiilor exterioare, excluderea mândriei și umilință exterioară48.
Capitolele de la nouă până la nouăsprezece se ocupă cu stabilirea orelor
oficiului divin. Capitolele de la douăzeci și trei până la treizeci tratează despre
consecințele celor care încalcă regula și pedepsele pe care le vor primi aceia:
la prima încălcare o admonestare, după care un reproș public, apoi separarea
de frați la mese și în alte locuri, apoi biciuirea și în cele din urmă expulzarea.
Cel în cauză după expulzare are posibilitate de întoarcere, însă după a treia
expulzare nu mai este primit în ordin.
Capitolele de la treizeci și opt la patruzeci și unu tratează despre
anumite condiții care țin de masă, și anume că în timpul mesei se citesc
anumite texte, și nimeni nu are dreptul de a vorbi pentru a nu întrerupe cursul
cititului. Despre calitatea și cantitatea mâncării, regula spune că sunt de ajuns
două feluri de mâncare pentru toți frații. Cât privește orele de masă acestea
diferă în funcție de perioada anului49.
Capitolul cincizeci și trei spune despre cum trebuie să fie ospitalitatea
pe care o au față de vizitatori, pe care ei sunt încurajați să-i primească ca și pe
Cristos însuși.
Cât privește modul prin care sunt acceptați noii membrii este tratat în
capitolul cincizeci și opt. Cei care doreau să intre în mănăstire nu erau
acceptați ușor, primul pas era de a petrece un scurt timp ca oaspete, după care
era aprobată intrarea în ramura noviciatului, unde vocația de a fi călugăr este
testată sever, iar pe durata acestui timp el este liber să plece oricând. Dacă

48
Cf. Grigore cel Mare, Viața sfâtului Benedict și regula benedictină, p.151.
49
Cf. Ibidem, p. 179.
după doisprezece luni, dacă el este încă dornic de a urma acest tip de viață, va
fi primit pentru voturile permanente50.
Capitolele ce urmează stabilesc alte reglementări cu privire la
desfășurarea activităților interioare ale mănăstirii.

4. Spiritualitatea benedictină

Spiritualitatea benedictină este în esență contemplativă, chiar dacă

mulți care urmează regula sunt profund implicați în munca manuală sau
intelectuală. Tradiția benedictină a prezentat frecvent exemple de oameni
spirituali, mulți dintre ei fiind venerați ca sfinți, care în linia vocației lor
monastice au căutata unirea lor cu Dumnezeu prin adoptarea unei vieți
eremitice, a unei vieți solitare, care dădeau răspundere superiorului și stăteau
în vecinătatea mănăstirii. Din secolul al XIII-lea mănăstirile benedictine au
simțit des influența unei mișcări spirituale care venea din surse care nu erau
monastice. Devoțiunea modernă fiind un exemplu. În aceasta pietatea afectivă
și studiul contemplativ nu mai erau atât de unite ca în secolele precedente, în
care tradiția patristică a fost păstrată. Benedictinii au scris des apelând la
metodele de rugăciune și ascetism care erau străine tradiției monahale.
„Scopul regulii nu este să creeze un corp de elită, pe cât de desăvârșit, pe atât
lipsit de suflet, în care viețuitorii să se întreacă în virtuți, ci este să-i dea
fiecăruia o șansă de a ajunge la viața veșnică”51.
Regula începe cu cuvântul ascultă. Aceasta este cheia către întreaga
spiritualitate benedictină. Mai presus de toate, un călugăr trebuia să fie
ascultător. Una dintre funcțiile primare ale structurilor monahale este condiția
în care călugării se pot concentra pe studierea aptitudinii de a asculta.
Călugării ascultă de cererile maestrului, dar principalul lor maestru este
50
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 277.
51
Bernad Ducruet, Pacea sufletului după sfântul Benedict, Ed. „Sapientia”, Iași 2006,
p. 17.
Dumnezeu. Benedict vorbește prin regula sa, într-un sens secundar, că abații
mănăstirilor sunt maeștrii.
Întreaga viață spirituală a unui călugăr constă în a asculta de
Dumnezeu. Această ascultare nu este pur și simplu o activitate intelectuală
sau rațională, ci este intuitivă, izvorând chiar din inima călugărului unde este
cel mai deschis la Dumnezeu și la cuvântul vieții rostit de Dumnezeu.
Dumnezeu vorbește călugărului prin Cristos, dar călugărul este chemat să-l
vadă pe Cristos nu numai în superior, dar și în vizitatori, în bolnavi, în tineri
și în bătrâni. Dumnezeu vorbește prin Scriptură și prin liturgia orelor (opus
Dei). „Ascultarea în Duh de care depinde maturizarea noastră, are în viața
omului o dublă acțiune, aparent contradictorie. Rolul ascultării constă în a ne
înrădăcina într-un mediu de viață și a ne face să ieșim din acesta, pentru a ne
deschide către o nouă realitate. În viață este o vreme pentru înrădăcinarea într-
o structură, ceea ce se face prin ascultarea, și o alta pentru deschiderea pentru
noutatea care destabilizează”52.
Umilința este o altă temă majoră ce domină spiritualitatea benedictină,
ce este foarte aproape de contemplație. Umilința este cea care îl duce pe
călugăr dincolo de mit, din propria grandoare la grandoarea Creatorului. Dacă
el este apt să atingă din grandoarea la care este chemat de Dumnezeu, atunci
el este apt să ducă restul vieții monahale. Umilința permite călugărului să stea
în venerație înaintea lumii și să primească darurile de la Dumnezeu și de la
ceilalți53.
În Regula lui Benedict, umilința nu este una cu umilințele, căci cele din
urmă înjosesc persoana. Regula este marcată de un sens puternic al valorilor
personale ale călugărului. Umilința este abilitatea de a recunoaște locul

52
Bernard Ducruet, Ascultarea regăsită după sfântul Benedict, Ed. „Sapientia”, Iași
2006, p. 41.
53
Cf. Bernard Ducruet, Umilința după sfântul Benedict, Ed. „Sapientia”, Iași 2006, p. 9.
potrivit în univers și prin ea se consideră o combinație misterioasă de
slăbiciune și putere.
Umilința cere călugărului să accepte darurile celorlalți, înțelepciunea,
experiența și sfatul lor, dar de asemenea trebuie să renunțe la așteptările false
față de alții. Când un călugăr este conștient de micimea proprie, nu mai este
atras de a-și satisface propria persoană, mai mult decât nevoile sale reale. El
nu are iluzii de grandoare, ci simte că toată viața lui este pur și simplu un dar.
Prin rugăciunea contemplativă călugărul devine o goliciune, astfel că
există spațiu pentru Dumnezeu și spațiu pentru alții. Un călugăr își petrece
toată viața devenind umil.
Una dintre cele mai mari provocări ale regulii este faptul că un călugăr
se supune altora nu numai datorită puterii lor, dar și slăbiciunii lor, căci este
tentant să-i vedem pe alții care sunt slabi ca poveri, și nu ca daruri. În
comunitatea benedictină toți sunt într-un proces de formare după exemplul lui
Cristos, prin ascultarea cuvântului Său. Prin urmare, asemănarea cu Cristos și
răspunsul la dragostea Lui sunt scopurile ascultării. De asemenea, prin
răspunsul dat, ești liberii să devii cel care ești chemat să fii54.
Regula nu vede privarea materială ca un scop în sine, în nici un caz nu
face parte din tradiția benedictină să evalueze totul în mod economic prin
standarde materialiste. O astfel de mentalitate diminuează orizonturile
călugărilor. Simplitatea benedictină a vieții este răspunsul, cea care trebuie
înțeleasă corespunzător prin realitatea lui Cristos, care este înrădăcinată în
credință și asemenea simplității vieții lui Cristos trebuie să fie o expresie
exterioară a dependenței de încredere față de Dumnezeu.
Călugărul este chemat să dea mărturie într-o lume materialistă despre
dependența tuturor, bărbații și femei, copii și bătrâni, de Dumnezeu și nevoia
pentru o fericire care se află dincolo de împlinirea materială.

54
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 277.
 CAPITOLUL III

Influența și munca ordinului

Influența exercitată de ordinul sf. Benedict s-a manifestat în special în

următoarele trei direcții: convertirea popoarelor germanice și alte activități
misionare, civilizarea Europei de Nord-Vest, opera educațională și cultivarea
literaturii și artei.

1. Activitatea misionară

În momentul morții sf. Benedict, singurele țări ale Europei de Vest care
erau încreștinate au fost Italia, Spania, Galia și o parte a insulelor Britanice.
Țările care au rămas au primit evanghelia în timpul următoarelor secole, în
întregime sau parțial prin predica benedictinilor. Începând cu venirea sf.
Augustin în Anglia în 597, munca benedictinilor poate fi urmărită ușor.
Însoțitorii sf. Augustin, care este denumit de obicei „Apostol al Angliei”55, a
plantat din nou credința de-a lungul secolelor acolo unde religia a fost
condusă câteva secole în urmă de către anglo-saxoni și alți invadatori păgâni.

55
Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 277.
 Sf. Augustin și sf. Laurențiu la Canterbury, sf. Iustin la Rochester, sf.
Melețiu la Londra și sf. Paulinus la York au fost pionieri benedictini, și
munca lor a fost după aceea suplimentată de alți călugări care, deși nu erau
strict benedictini, au fost cel puțin asistați de călugării în negru pentru
stabilirea credinței. Prin urmare, sf. Birinus a evanghelizat Wessex, sf. Chad
Țările de mijloc, iar sf. Felix Anglia de Est, în timp ce călugării celți din Iona
s-au stabilit la Lindisfarne, unde munca sf. Paulinus a fost continuată de sf.
Aidan, sf. Cuthbert și mulți alții.
În 716 Anglia l-a trimis pe Winfrid, numit de asemenea și Bonifaciu, un
călugăr benedictin care a studiat la Exeter, să predice credința în Frigia,
Alemannia, Turingia și Bavaria; acesta a ajuns în cele din urmă arhiepiscop
de Mainz și supranumit Apostolul Germaniei. La Fulda el a pus un bavarez
convertit numit Sturm în fruntea unei mânăstiri pe care a înființat-o aici în
744, loc din care mulți misionari au plecat să predice evanghelia în Prusia
(care acum este Austria).
Din Corbia, în Picardy, una dintre cele mai faimoase mânăstiri din Franța,
sf. Ansgar a plecat în Danemarca, Suedia și Norvegia, unde a înființat mai
multe mânăstiri și a stabilit cu fermitate regula benedictină. Acestea la rândul
lor s-au orientat spre răspândirea credinței și a monahismului în Islanda și
Groenlanda. Pentru puțin timp, Frigia a fost scena activității sf. Bonifaciu
datorită unei exilări temporare din Anglia în 678, iar munca pe care a
început-o acolo a fost continuată și extinsă până în Olanda de către călugării
englezi Willibrord și Swithbert56.
În Bavaria creștinismul a fost predicat pentru prima dată de către Eustațiu
și Agilus, călugări din Luseuil, la începutul secolului al VII-lea. Munca lor a
fost continuată de către sf. Rupert, care a fondat mânăstirea și scaunul
episcopal de Salzburg, și stabilită cu fermitate de sf. Bonifaciu în 739. Deci

56
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 278.
credința s-a răspândit rapid în această țară în care între anii 740-780 au fost
fondate nu mai puțin de 780 de abații benedictine57.
O altă fază a influenței benedictine poate fi găsită în munca acestor călugări
care, din secolul al VI-lea până în secolul al XII-lea, au acționat frecvent drept
consilieri ai regelui, iar acele sfaturi înțelepte și îndrumarea acordate au avut
mult de a face cu istoria politică a celor mai multe țări din Europa în timpul
acelei perioade.
În timpuri mai recente spiritul misionar s-a manifestat încă o dată în rândul
benedictinilor. În timpurile penale Biserica Catolică din Anglia a fost ținută în
viață în mare măsură de către misionarii benedictini de peste graniță, iar nu
puțini dintre ei și-au vărsat sângele în numele credinței drepte. Încă mai
recent, Australia a fost recunoscătoare ordinului atât pentru Catolicismul cât
și pentru ierarhia ei. Congregația engleză și-a susținut câțiva din primii
misionari, la fel ca și prelații ei, arhiepiscopul Polding, arhiepiscopul
Ullathorne și altora în timpul primei jumătăți a secolului al XIX-lea. Mai
târziu, călugării spanioli Serra și Salvado au ajuns și au evanghelizat cu
succes porțiunea de Vest a continentului.
Trebuie menționate de asemenea numeroasele misiuni care au avut loc între
indienii din America de Nord, misiuni făcute de către călugării congregației
Suedeze-Americane din abația sf. Meinrad. Alți călugări misionari sunt cei
din congregația Americo-Casineză care au dus evanghelia în multe părți din
Statele Unite. Munca apostolică a fost făcută și în rândul hindușilor din Vestul
Bengalului și între mauriții din Noua Zeelandă. Unii călugări francezi au
lucrat în vicariatul apostolic de pe teritoriul Indiei. Recent, congregația sf.
Ottilien a stabilit misiuni printre triburile băștinașe din Africa Centrală, unde
„semințele credinței au fost deja udate cu sângele primilor martiri”58.
2. Influența civilizatoare
57
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 279.
58
Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 280.
 Creștinismul și civilizația merg mână în mână, prin urmare privim firesc la
Nord-Vestul Europei pentru efectele influenței asupra civilizației exercitate de
către misionarii benedictini. Însuși sf. Benedict și-a început activitatea prin
convertirea și civilizarea barbarilor care invadaseră Italia în secolul al VI-lea;
locul unde a învățat cel mai bine principiile evanghelice a fost Monte Cassino.
Înaintea instituirii monahismului, munca era considerată drept simbolul
sclaviei și a șerbiei, dar sf. Benedict și urmașii săi au învățat în Vest acea
lecție a muncii libere care a fost inspirată prima dată de duhovnicii deșertului.
Oriunde mergeau călugării, aceia care nu erau implicați direct în
evanghelizare lucrau pământul; prin urmare în timp ce unii semănau în
sufletele păgânilor sămânța credinței creștine, alții transformau locurile pustii
și pădurile neatinse în câmpuri rodnice și pajiști verzi.
Acest principiu al muncii a fost un instrument puternic în mâinile
monahilor pionieri, atrăgând prin aceasta oamenii de rând care au învățat de la
mânăstiri atât secretele muncii organizate și ale agriculturii, cât și meșteșugul
și științele, dar și principiile unui guvern drept 59. Neander scoate în evidență
faptul că profitul acumulat din munca călugărilor a fost folosit în mod
binevoitor pentru alinarea celor suferinzi și, în timpul foametei, un număr
imens de oameni au fost salvați prin acțiunile caritabile ale călugărilor.
Nu doar mlaștinile au fost secătuite, câmpiile făcute fertile și animalele
sălbatice îmblânzite sau date la o parte, dar până și bandiții și nelegiuiții, care
au infestat mulți munți și multe câmpii, au fost fie puși la luptă, fie convertiți
de la căile lor malefice de către harnicii și altruiștii călugări.
În jurul multora din marile mânăstiri au crescut orașe care au devenit
faimoase în istorie: Monte Cassino în Italia și Peterborough în Anglia sunt
doar câteva exemple. Generoșii stareți, dornici să ridice interesele vecinilor
mai săraci, cheltuiau de obicei sume anuale considerabile pentru construirea și
59
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 281.
repararea podurilor, facerea drumurilor etc., și peste tot exercitau o influență
blândă, direcționată doar spre îmbunătățirea condiției sociale și materiale a
oamenilor între care ei se aflau.
Acest spirit, foarte predominant în timpul erei credinței, a fost cu succes
stimulat de călugării din timpurile mai recente; nu există exemple mai
frapante în ziua de astăzi decât minunata influență pozitivă în rândul
locuitorilor indigeni din Vestul Austaliei, exercitată de către benedictinii
spanioli din Noua Nursie, și marea activitate industrială și agricolă făcută de
către trapiști la Mariannhill. De asemenea, pot fi menționate și numeroasele
centre de misiuni în Natal.

3. Munca educațională și cultivarea literaturii

Munca educațională și cultivarea literaturii au fost privite mereu ca

aparținând de drept benedictinilor. La începutul ordinului, a fost un obicei ca
ordinul să primească copii în mânăstiri ca ei să fie educați de călugări. La
început acești copii au fost mereu destinați stării monahale, iar sf. Benedict a
legiferat în Regula sa pentru solemna dăruire a părinților lor în serviciul lui
Dumnezeu.
Sf. Placid și sf. Maur sunt exemple din timpul sf. Benedict, iar printre alții
ar putea fi dat ca exemplu și sf. englez Bede, care a intrat în mânăstirea din
Jarrow având doar șapte ani. Educația acestor copii a fost germenul care a dus
la dezvoltarea marilor școli monahale60. Cu toate că sf. Benedict i-a silit pe
călugări la datoria unei citiri sistematice, Cassiodorus, bătrânul ministru al
regilor gotici, a fost acela care a dat în 538 primul impuls studiului monastic
la Viviers în Calabria. El a făcut din mânăstirea sa o academie creștină, a
adunat un număr mare de manuscrise și a introdus un plan organizat de studiu

60
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 282.
pentru discipolii săi. A fost acordată o atenție deosebită studiului științelor
umaniste și Sfintei Scripturi.
În Anglia, sf. Augustin împreună cu discipolii săi a deschis școli oriunde ei
se stabileau. Până în acel timp, tradiția mânăstirilor se opunea studiului
literaturii profane, dar sf. Augustin a introdus filozofia clasică în școlile
engleze, iar sf. Teodor, care a devenit arhiepiscop de Canterbury în 668, a
dezvoltat în continuare educația. Sf. Benedict Biscop a condus propria școală
la Canterbury timp doi ani. Apoi, mergând spre Nord, a transportat noul
sistem educațional la Wearmouth și Jarrow, de unde acesta s-a răspândit la
școala arhiepiscopului Egbert la York, care a fost una dintre cele mai
faimoase școli din Anglia în secolul al VIII-lea61.
Aici Alcuin a predat cele șapte științe ale trivium-ului și ale
quaddrivium-ului. Acestea erau gramatica, retorica și logia, respectiv
aritmetica, muzica, geometria și astronomia. Mai târziu, regele Alfred, sf.
Dunstan și sf. Ethelword au făcut multe pentru a întreține învățământul în
Anglia, substituind călugări pentru canoanele seculare în mai multe catedrale
și îmbunătățind foarte mult școlile monahale. Abația Ramsey, fondată de sf.
Oswald din Worcester, s-a bucurat mult timp de reputația de a fi cea mai
erudită dintre mânăstirile engleze. Glastonbury, Abingdon, sf. Alban și
Westminster au fost de asemenea faimoși în timpurile lor și au cultivat mulți
intelectuali celebrii.
În Franța, Carol cel Mare a inaugurat o mare renaștere în lumea scrisorilor
și a stimulat călugării din imperiul său să studieze, acest lucru fiind esențial
pentru condiția lor. El l-a adus mai târziu din Anglia în 782 pe Alcuin și
câțiva din cei mai buni savanți din York, pe care el i-a încredințat spre direcția
academiei stabilite la curtea regală și la alte școli pe care el le-a construit în
diferite părți ale imperiului. Mabillon face o listă cu 27 de școli importante

61
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 283.
din Franța construite în timpul lui Carol cel Mare. Unele din Paris, Tours și
Lyon au devenit eventual universități. Mai târziu, în Normandia, Bec a
devenit un mare centru scolastic sub conducerea lui Lanfranc și a sf. Anselm,
iar prin ele aceștia au dat un impuls școlilor engleze. Cluny a luat parte în
opera de învățare și a devenit tutorele și îngrijitorul științei în Franța.
În Germania, sf. Bonifaciu a deschis o școală în fiecare mânăstire pe care a
fondat-o, nu doar pentru călugării tineri, dar de asemenea pentru beneficiul
școlarilor din afară. La începutul secolului al IX-lea, doi călugări din Fulda au
fost trimiși la Tours de abatele lor pentru a învăța de la Alcuin, iar prin ei
renașterea studiului s-a răspândit gradual spre alte case de formare. Unul din
aceștia doi, Rabanus Maurus, întorcându-se la Fulda în 813, a devenit
scholasticus (capul școlii) de acolo, mai târziu abate și, în cele din urmă,
arhiepiscop de Mainz62.
El este autorul multor cărți, iar una dintre ele, De Institutione Clericorum,
este un tratat valoros al credinței și al practicii crucii în secolul al IX-lea.
Această operă a exercitat probabil o influență benefică în toate mânăstirile cu
caracter școlar din imperiul franc. Hirschau, o colonie trimisă din Fulda în
830, a devenit un loc de studiu și a supraviețuit până în secolul al XVII-lea,
când atât mânăstirea cât și biblioteca ei au fost distruse în timpul Războiului
de 30 de ani. Reichenau, care a suferit aceeași soartă în același timp, și-a
dobândit celebritatea pentru școala pe care o avea sub conducerea lui
Walafrid Strabo, care a studiat la Fulda, iar la reîntoarcerea sa a devenit
scholasticus și ulterior abate.
În Saxonia, mânăstirea Noua Corbie a fost de asemenea în posesia unei
școli faimoase, care a trimis mulți misionari învățați să împrăștie cultura în
Danemarca, Suedia și Norvegia. Ea a fost fondată de Ansgar, apostolul
Scandinaviei, care a venit din Vechea Corbie în 822, unde el a fost discipolul

62
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 284.
favorit al lui Paschasius Radbertus, un teolog, poet, muzician și autorul unor
comentarii ale Scripturilor și al expunerii unei doctrine legate de Sfânta
Euharistie.
După moartea lui Carol cel Mare, relansarea studiului secular pe care el a
început-o, a descrescut oarecum, excepție făcând abațiile benedictine unde
studiul literelor a rămas privilegiul călugărilor. Abația sf. Gall, în special în
timpul secolului al X-lea, a atras în zidurile sale numeroși studenți dornici de
a dobândi înțelepciunea care era împărțită acolo și a format mulți scriitori
celebrii. Faima lui Reichenau a înviat de asemenea, și de la ea s-a fondat
Einsiedeln (934), care a ajutat la transmiterea tradițiilor pentru posterioritate.
Nici Italia nu a rămas în urmă, așa cum ne arată istoria acelor școli monahale
ca Monte Cassino, Pomposia și Bobbio63.
Majoritatea universitățile timpurii din Europa s-au format și au crescut pe
baza școlilor monahale: Paris, Tours și Lyon fiind deja menționate, altele
fiind Reims și Bologna, iar în Anglia Cambridge, unde benedictinii din
Croyland au instituit pentru prima dată o școală acolo în secolul al XII-lea. La
Oxford, benedictinii englezi, deși ei nu au putut fi fondatorii, au avut un rol
important în în viața și dezvoltarea universității.
Călugării au fost trimiși din când în când din mânăstiri pentru a studia
acolo, dar în 1283 numeroși superiori monastici s-au unit în fondarea unei
facultăți comun pentru membrii lor, numită Facultatea Worcester. În 1290,
mânăstirea catedralei din Durham a instituit pentru proprii călugări Facultatea
Sf. Cuthbert. În 1362, altă facultate, care este acum biserică catolică, a fost
construită pentru călugării din Canterbury.
Cistercienii aveau abația Rewley în afara orașului, fondată în jurul anului
1280, iar Facultatea Sf. Bernard a fost consacrată în 1436 de arhiepiscopul
Chichele. Toate aceste facultăți au înflorit până la Reformă, și chiar și după

63
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 284.
desființarea unor mânăstiri mulți dintre călugării alungați s-au retras la Oxford
pentru a-și petrece restul zilelor în pace, alături de mama lor 64. Feckenham a
fost ultimul benedictin care a absolvit la Oxford (în jurul anului 1537) până
când, în 1897, comunitatea abației Ampleforth a deschis un cămin de studenți
și a trimis unii din călugării lor spre a studia pentru diplome universitare.
Pe lângă faptul de a fi centrele educaționale în timpul Evului Mediu,
mânăstirile au fost, în plus, atelierele unde manuscrise prețioase au fost
adunate, păstrate și multiplicate. Lumea este datoare copiștilor monastici
pentru o mare parte a literaturii sale antice, nu doar pentru Scripturi sau
scrierile sfinților părinți, ci și pentru autorii clasici. Scriptoria monastică a
fost fabrica de scriere a cărților înaintea apariției tiparului, iar manuscrise rare
circulau deseori prin mânăstiri, fiecare transcriind copii înainte de a transmite
originalul altei case. Fără niciun dubiu copierea era deseori pur și simplu
mecanică și nu dădea niciun semn de erudiție reală, iar trufia unei mânăstiri se
cântărea deseori în cantitatea și frumusețea manuscriselor sale, aceasta fiind
mai degrabă a unui colecționar decât al unui om de știință.
Călugării păstrează și au perpetuat scrierile străvechi care ar fi putut fi fără
îndoială pierdute, deși ei făceau aceasta pentru industria proprii. Copiștii din
Fontanelle, Reims și Corbie au fost în special remarcați pentru frumusețea
caligrafiei lor, iar numărul diferitelor manuscrise transcrise de unii dintre
călugării lor este foarte mare.
Ziegelbauer dă o listă completă despre cele mai importante biblioteci
benedictine din timpul Evului Mediu. Următoarele sunt doar cele principale:
(în Anglia) Canterbury, fondată de sf. Augustin, mărită de Lanfranc și sf.
Anselm, care cuprindea, după un catalog din secolul XIII, 698 de volume;
Durham, care cuprindea cataloage scrise de Societatea Surtees; Whitby,
Glastonbury, Wearmouth, Croyland (care a ars în 1091, având 700 de

64
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 285.
volume) și Peterborough. În Franța, sunt amintite următoarele biblioteci
mărețe: Fleury, care avea manuscrise depozitate în biblioteca orașului
Orleans, Corbie, Saint-Germain-des-Prés, Cluny, Auxerre, Paris și Dijon. În
Spania menționează: Montserrat, unde majoritatea manuscriselor încă există,
Valladolid, Salamanca, Silos și Madrid. În Elveția se remarcă bibliotecile:
Reichenau, fiind distrusă în secolul XVII, St. Gall, care datează din 816 și
încă există, Einsiedeln. În Germania amintește: Fulda, datorită lui Carol cel
Mare și a lui Rabanus Maurus, care avea în timpul abatelui Sturm 400 de
copiști și care conținea, în 1561, 774 de volume, Noua Corbie și sf. Blaziu, iar
din Austria și Bavaria: Salzburg, fondată în secolul al VI-lea, cu 50,000 de
volume, Admont, care în secolul al XI-lea avea 80,000 de volume, Melk, care
tot în secolul al XI-lea avea 60,000 de volume, Lambach, care avea 22,000 de
volume, Garsten și Metten. Nu în ultimul rând, sunt menționate și cele din
Italia, și anume: Monte Cassino, care a fost distrusă de 3 ori de-a lungul
istoriei (de către lombarzi în secolul al VI-lea, de către Saracens și de către
foc în secolul al VI-lea), dar de fiecare dată a fost restaurată și există și în ziua
de astăzi, Bobbio, faimoasă pentru palimpsestele ei, și Pomposia65.
În afara păstrării scrierilor autorilor antici, călugării erau de asemenea
cronicarii zilelor lor, iar multă istorie a Evului Mediu a fost scrisă în
mânăstiri. Istoria engleză este norocoasă în această privință, deoarece
cronicarii monastici îi includ și pe sf. Bede, Odericus Vitalis, William de
Malmesbury, Florence de Worcester, Simeon de Durham, Matthew Paris și
Eadmer de Canterbury. Creșterea scolasticii, mai ales în afara ordinului
benedictin, în timpurile medievale târzii, pare să fie verificată sau în orice caz
transferată fundalului, atât literaturii cât și activității educaționale a
călugărilor benedictini, în timp ce meșteșugul tipăririi a făcut inutilă copierea
manuscriselor de mână; în același timp, merită observat că multe din presele

65
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 286.
de tipărire au fost înființate în mânăstiri benedictine (de exemplu Caxton la
Westminster), iar unele autorități atribuie invenția tipurilor mutabile fraților
benedictini.
Cea mai notabilă înflorire a studiului din timpul de după Reformă a fost
efectuată de către congregația sf. Maur din Franța în secolul al XVII-lea.
Studiul sârguincios și profund în toate laturile literaturii ecleziale a fost unul
din scopurile declarate ale reformei, iar o congregația care a cultivat oameni
ai literaturii ca Mabillon, Montfaucon, d'Achery, Menard, Lami, Garnier,
Ruinart, Martene și Durand nu are nevoie de o elogie mai mare decât o
referință la realizările lor literale. Edițiile lor de opere ale Sfinților Părinți și
numeroasele lor opere istorice, teologice, arheologice și critice sunt o evidență
suficientă a sârguinței lor. Ei nu au avut mai puțin succes în conducerea
școlilor pe care
le-au instituit, iar Soreze, Saumur, Auxerre, Beaumont și Saint-Jean d'Angely
au fost cele mai importante dintre ele.
Meseriile, științele și abilitățile utilitare și-au găsit de asemenea loc în
mânăstirile benedictine încă din cele mai vechi timpuri. Călugării din Sf. Gall
și Monte Cassino au excelat în facerea mozaicurilor și lumânărilor, iar
comunitățile târzii sunt creditate cu inventarea pictării pe sticlă. O zicală a sf.
Dunstan care l-a făcut faimos sună în felul următor: „scriem, pictăm, turnăm
ceară, sculptăm lemn și oase, iar pentru munca de aur, argint, fier și alamă” 66.
Richard de Wallingford (din mânăstirea sf. Alban) și Peter Lightfoot de
Glastonbury erau bine cunoscuți ca fiind ceasornicari faimoși din secolul
XIV; un ceas mai recent, în acel timp fiind în catedrala Wells, încă poate fi
văzut în muzeul Kensington de Sud din Londra.
În timpurile moderne călugării din Beuron au instituit o școală de arte unde
pictatul și desenatul, în special sub forma decorațiilor policrome, au ajuns la

66
Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 287.
un stadiu înalt, aproape de perfecțiune. Presele de tipărire din Solesmes și
Liguge (amândouă fiind confiscate de guvernul francez) au făcut o foarte
bună muncă tipografică, în timp ce studiul și încercarea restabilirii tradițiilor
Bisericii este de o reputație mondială. Broderia și producerea de veșminte
sunt meșteșuguri în care multe comunități de surori excelează, iar alții, ca
Stanbrook, menține un departament de tipărire care se bucură de un succes
considerabil67.

67
Cf. Joseph McDonald, New Catholic Encyclopedia, vol. II, p. 288.
 CONCLUZIE

Toți scriitorii de istorie, de orice tendință, nu încetează în a lăuda ordinul

benedictin pentru meritele pe care le are în cultura europeană. Este de
asemenea adevărat că puține din valorile spirituale ale antichității ar fi ajuns la
noi dacă nu ar fi fost acei monahi grijulii ai Evului Mediu care, în acel timp,
nu numai că erau singurele persoane culte, dar și profitau de pacea
mânăstirilor pentru a se dedica din ce în ce mai profund studiului, fiind mereu
în căutarea vechilor manuscrise, adunându-le, recopiindu-le și punându-le în
circulație.
Este meritul lor indiscutabil faptul că astăzi cultura europeană are o
legătură reală cu cea a vechilor greci și romani, spre deosebire de ceea ce s-a
întâmplat cu culturile Egiptului sau Babilonului, care pentru noi reprezintă o
lume dispărută. Nu trebuie crezut însă că Sf. Benedict sau oricare alt fondator
de ordine religioase ar fi scris propria regulă cu intenția de a contribui la
progresul culturii. Benedict voia să indice drumul spre cer. El intenționa să
construiască pe pământ locuințe care să fie anticamera patriei cerești; își
propunea exact același lucru pe care și-l propune Biserica exercitându-și
propria activitate pastorală. Beneficiile pentru progresul culturii au fost, într-
un sens anume, o consecință naturală a activității principale a ordinului său.
 Papa Grigore cel Mare concluzionează astfel viața sa: „A putut mult, căci a
iubit mult mai mult”68. Viața scrisă de papa ne arată, de la un capăt la altul, că
puterea Duhului este mai mare decât litera regulii.
În concluzie, sf. Benedict rămâne fără îndoială o coloană solidă și înaltă a
culturii și civilizației europene, ordinul benedictin fiind semnul vizibil al
continuării peregrinării sfântului pe acest pământ.

68
Paul Aymard, Viețile Sfinților, p. 106.
 BIBLIOGRAFIE

Abazia di Montecassino, Ed. „Pubblicazioni Cassinesi”, Montecassino

1998.
Aymard Paul, Viețile Sfinților, Ed. „Humanitas”, București 1996.
Besse Jean, Les Mystiques Benedictins, Ed. „Pax”, Paris 1922.
Bota Ioan, Patrologia, Ed. „Viața creștină”, Cluj-Napoca 2002.
Bruni Luigino și Smerilli Alessandra, Sfânta economie, ARCB, București
2010.
Comby Jean, Să citim Istoria Bisericii, ARCB, București 1999.
Ducruet Bernard, Pacea sufletului după sfântul Benedict, Ed. „Sapientia”,
Iași 2006.
–––––––––––––, Ascultarea regăsită după sfântul Benedict, Ed.
„Sapientia”, Iași 2006.
–––––––––––––, Lupta spirituală după sfântul Benedict, Ed. „Sapientia”,
Iași 2006.
–––––––––––––, Umilința după sfântul Benedict, Ed. „Sapientia”, Iași
2006.
Grigore cel Mare, Viața sfântului Benedict și regula benedictină, Ed.
„Sapientia”, Iași 2009.
Hertling Ludwig, Istoria Bisericii, Ed. „Ars Longa”, 1998.
 Leclercq Henri, L’Ordre Benedictin, Ed. „Editions Rieder”, Paris 1923.
McDonald Joseph, New Catholic Encyclopedia, vol. II, Ed. „Jack Heraty &
Associates, Inc.”, Palatine 1981.
Moreschini Claudio, Norelli Enrico, Istoria literaturii creștine vechi
grecești și latine, Ed. „Polirom”, Iași 2004.
Reginald Gregoire, San Benedetto dal passato al futuro dell’Europa, Ed.
„Abazzia san Benedetto”, Seregno 2001.
Schneider Edouard, Les heures benedictines, Ed. „Bernard Grasset”, Paris
1925.

Bibliografie digitală

Ziarullumina.ro