Marius Gherghel

Anul II

Biserica – semnul vizibil al lui Dumnezeu în lume

în viziunea lui Yves Congar

Încă din primele veacuri ale creștinismului, au existat oameni care, din dorința profundă
de a-l cunoaște mai bine pe Dumnezeu, au confirmat (sau infirmat) anumite adevăruri în
privința lui Dumnezeu, punând accent în special pe persoana lui Cristos. Însă de multe ori
aceste afirmații nu erau acceptate de către Biserică, deoarece ele nu erau în concordanță cu
credința ei. Îndârjirea în acceptarea acestor erori a dus de multe ori la erezii și la schisme,
care au dăunat mult creștinătății și Bisericii. Ele au marcat profund Istoria Bisericii, fiind
cauza multor despărțiri care ne afectează și astăzi.
Chiar dacă majoritatea ereziilor erau orientate spre Cristos, acestea distrugeau indirect
(și de multe ori direct) imaginea Bisericii și însemnătatea ei. Cardinalul Yves M-J. Congar
O.P., în cartea sa Le Christ, Marie et L'eglise, susținea că ereziile și ideile greșite despre
Cristos, Maria și Biserică au dus la scindarea Bisericii lui Cristos (lucru vizibil și astăzi),
chiar dacă ele au fost combătute la conciliile ecumenice1.
Divergența dintre catolici și protestanți în privința Bisericii este un rod al acestor erezii.
Martin Luther nega rolul omului în mântuirea sa, crezând că el este mântuit exclusiv de
către Dumnezeu. Deși afirma conciliul din Calcedon (451), susținea că Isus nu și-a asumat
pe deplin natura umană, deoarece aceasta era coruptă și rea. De asemenea, nega rolul
Mariei în Istoria Mântuirii, care era doar o simplă ființă umană. Pentru Luther, Dumnezeu
este cel care coboară din cer pentru a se apropia de om, pentru a-i dărui haruri și pentru a-l
mântui2. În cazul de față, Biserica nu are nici un rost și de aceea orice formă de ierarhie sau
de sacramente orânduite de o persoană autorizată trebuie eliminate din cadrul comunității
de credincioși, iar tot ce îi mai rămâne omului de făcut este de a-l accepta pe Dumnezeu
prin credință (sola fides) și de a-l căuta acolo unde el se revelează, adică în cuvântul său
(sola Scriptura).

1
Cf. Yves Congar, Le Christ, Marie et L'eglise, Ed. „Desclee De Brouwer”, Paris 1952, pp. 12-13; trad.
engleză: Christ, Our Lady and the Church, Ed. „Wipf and Stock Publishers”, Eugene 2001, pp. 11-12.
2
Cf. Yves Congar, Christ, Our Lady and the Church, pp. 20-35.
 2

Însă această viziune este greșită; Biserica are un rol fundamental în mântuirea omului.
Părintele Congar afirma: „Atât timp cât Dumnezeu nu e totul în toți (încă) sunt necesare
mijloacele exterioare; atât timp cât Biserica nu este o Împărăție pură a lui Dumnezeu,
există ceva în ea din lege și sinagogă; pentru că atât timp cât noi nu suntem perfecți,
trebuie să avem un pedagog; atât timp cât nu este doar harul lui Dumnezeu, trebuie o lege;
și atât timp cât încă nu am experimentat întâlnirea totală a lui Cristos, atât timp cât nu
suntem identificați cu capul nostru ceresc, trebuie ca viața pe care noi o trăim cu Cristos să
ne fie trasată și realizată prin intermediul sacramentelor”3.
Biserica este Noul Legământ între Dumnezeu și om, instituită de Isus Cristos, care i-a
dat garanția că „porțile iadului nu o vor birui” 4 și că este cu ea până la sfârșitul timpurilor 5.
Oamenii nu se pot mântui singuri; ei trebuie să răspundă prin fapte chemării lui Dumnezeu.
Prin acțiunea Duhului Sfânt în Biserică și prin faptele autorității apostolice, mântuirea este
făcută accesibilă omenirii. Părintele Congar confirmă cu minuțiozitate adevărurile legate
de originea divină a Bisericii, transformarea minunată a apostolilor după Rusalii și puterea
sacramentelor pentru sfințirea noastră ex opere operato6.
Pentru Congar, Biserica există în două feluri: ca o instituție (sau structură) și ca
comunitate (congregatio fidelium). Această instituție este întemeiată în Cristos prin
intermediul Întrupării. Biserica există deja în Cristos, deoarece Fiul lui Dumnezeu și-a
asumat natura umană și, într-un anumit fel, întregul neam omenesc. Această instituție este
adunarea complexă de mijloace prin care Cristos își unește discipolii cu el însuși: depozitul
credinței, sacramentele harului și ministerele apostolice. El a dat structura Bisericii prin
revelarea adevăratei credințe, instituind sacramentele și oferindu-ne funcția profetică,
sacerdotală și regească7.
Pentru el, doctrina Bisericii este infailibilă în întregimea ei și în fiecare adevăr
proclamat ca fiind de fide, iar prin doctrină infailibilă, el se referă la faptul că, atunci când
episcopii, în unire cu Sfântul Scaun, împărțiți fiind prin lume, proclamă unanim o doctrină
astfel încât ea să fie un adevăr pe care l-a încredințat Cristos Bisericii, acel adevăr este
scutit de eroare. Însă aceste definiții de fide ale Bisericii, chiar dacă sunt în totalitate
adevărate și infailibile, nu vor epuiza cu necesitate tot adevărul, ci vor putea lăsa spațiu
unor clarificări ulterioare (toți teologii sunt de acord cu aceasta).
3
Yves Congar, Sainte Eglise, Ed. „Cerf”, Paris 1964, p. 66.
4
Mt 16,18.
5
Cf. Mt 28,20.
6
Cf. Yves Congar, Christ, Our Lady, and the Church, p. 57.
7
Cf. Yves Congar, Vraie et fausse reforme dans l’Eglise, Ed. „Cerf”, Paris 1950, pp. 85-86.
 3

Garanția acestor adevăruri este însuși Duhul Sfânt care călăuzește Biserica.
Apostolicitatea este acea proprietate „care este pentru Biserică în același timp un dar și o
misiune, și care face legătura între Alfa și Omega, asigurând continuitatea între unul și
altul, identitate substanțială de termen și principiu”8.
Papa, fiind Vicarul lui Cristos, împuternicit fiind de el în exercitarea puterilor sale,
acționează cu autoritate divină, autoritate cu care Cristos i-a investit pe succesorii sfântului
Petru. Mai mult, însuși Cristos conduce Biserica sub chipul Romanului Pontif 9. Actele de
autoritate făcute în numele Bisericii sunt deseori privite ca fiind corespunzătoare structurii
interne ale Bisericii, lucru care provine in voința lui Cristos.
Trebuie să luăm în considerare și natura duală a Bisericii, ea fiind pe de o parte divină,
fiind instituită de Dumnezeu, iar pe de altă parte umană, fiind administrată și continuată de
către oameni. Pe de o parte este fără de păcat, pe de altă parte ea este slabă, fragilă și ușor
de ispitit. Dat fiind că este cu adevărat umană, Biserica are o adevărată istorie umană și o
adevărată dezvoltare.
Chiar dacă ea este infailibilă în materie de morală și credință, a fost de asemenea
responsabilă pentru erori. Preoți, episcopi și papi au greșit din când în când. Biserica nu
trebuie crezută ca fiind perfectă în sine, în întregime divină și sfântă, existând sub aspectul
înfățișării umane, ca și cum ea ar fi fost doar o piesă de decor al istoriei. Umanitatea este
realmente integrală ei, iar omul determină condițiile existenței sale 10. Într-adevăr, Biserica
este o unitate compactă între uman și divin, simul justus et peccator11. Slăbiciunea vine din
partea omului, iar sfințenia vine de la Dumnezeu, fără ca acestea să dividă Biserica.
Unirea legământului dintre Dumnezeu și Biserică îi lasă omului libertate împreună cu o
autonomie nu doar morală și psihologică, dar înrădăcinată chiar în existența ei, deschisă
posibilității de a eșua pentru fiecare membru în parte. Pe de altă parte Sfânta Treime nu
este separată de Biserică. În această privință, părintele Congar definea Biserica ca fiind o
societate divino-umană care participă la viața trinitară 12. Comuniunea cu viața treimii este
adusă în Biserică prin munca lui Cristos și a Duhului Sfânt. Biserica este sfântă și îi
sfințește pe membrii ei doar în virtutea promisiunilor pentru care Dumnezeu este fidel și a
harurilor pe care el le-a promis și le revarsă din plin.

8
Yves Congar, Je crois en l’Esprit, Ed. „Cerf”, Paris 1995, p. 285.
9
Cf. P. Mateo, Triple attentat sacrilege, Paris 1926, p. 17.
10
Cf. Yves Congar, Christ, Our Lady, and the Church, p. 63.
11
Cf. Yves Congar, Christ, Our Lady, and the Church, p. 65.
12
Cf. Yves Congar, Chretiens Desunis, Ed. „Cerf”, Paris 1937, p. 50; trad. engleză: Divided Christendom,
Ed. „Geoffrey Bles”, Londra 1939, pp. 48-49.
 4

În concluzie, Dumnezeu a creat lumea în vederea comuniunii cu viața sa divină,

comuniune care se realizează prin convocarea oamenilor în Cristos prin Duhul Sfânt, iar
această adunare este realizată în Biserică. Ea nu este o simplă idee și nici nu este condusă
exclusiv de afirmații intelectuale. Ea este prezența vizibilă a lui Dumnezeu în lume și a
realității sfințeniei care este munca lui Dumnezeu în noi. În spatele fiecărei afirmații
formulate, mai ales a celor păstrate cu evlavie în Biblie, este prezența vie și activă a lui
Dumnezeu, care se îngrijește de poporul său.