REZUMAT DOGMATICĂ LICENȚĂ

1. SF. SCRIPTURĂ, SF. TRADIȚIE ȘI DOGMELE

BISERICII
ETIMOLOGIE-DOGMA, DOKEO-CEE ce a fost hotărât, dogmatizat
A. DOGMELE
În vechime avea sensul de conceptii filosofică., credință religioasă sau hotărâri seculare.
”Hristos a zădărnicit dogmele cele cu privire la idoli ale păgânilor” (Origen)
În V.T. cuvântul dogmă se referea la decrete politice, legi şi reglementări statale , poruncile
din legea lui Moise. dispoziţii ce ţin de viaţa religioasă în general
În Noul Testament sunt folosite pentru prima dată cu referire la Sinodul de la Ierusalim: ”Şi
când treceau prin cetăţi, învăţau să păzească învăţăturile (δόγ)ατα) rânduite de apostolii şi de
preoţii din Ierusalim…”. - Sf. Ap. Pavel spune: „prin dogme a desfiinţat legea poruncilor lu
Moise” (Ef. 2, 15)
Veacul apostolic - dogma era un adevăr de credinţă incontestabil, absolut şi obligatoriu. Sf.
Iganatie Teoforu
Potrivit cu dogmele Evangheliei așa să și lucrați” (Didahia)
Teologii numesc dogmele definiții ale credinței, puncte ale planului de mântuire și
îndumnezeire a omului, semsuri ultime ale existenței, Adevăruri descoperite, păzite, definite
și explicate de sinoadele ecumenice sau de Biserică.
DOGMA: Un adevăr viu, neschimbabil, revelat de Dumnezeu, formulat de Biserică și
predicat creștinilor în vederea mântuirii.
nu este numaidecât un principiu teoretic, ce trebuie aplicat practic, ci este viaţa dreaptă.
Necesitatea Dogmelor
a. necesitatea cognitiv-ra’ional[ a firii umane
b. Întrucât viața Bisericii nu este ceva static, ci este un parcurs dinamic către viitor, și prin
urmare o desfășurare istorică, pentru acest motiv dogma este determinată de parcursul istoric
al Bisericii. - Dogmele apar la început ca propuneri prelucrate sau simple ale conținutului
credinței Bisericii, apoi sunt receptate și asumate de Biserică ca hotărâri absolute.
Caracteriticile dogmei
-adevăr revelat
Adevăr formulat, apărat și păstrat de Biserică
Adevăr teoretic
Adevăr neschimbabil și veșnic
Adevăr ce duce la mântuire
Criteriul de definire și „proclamare” al dogmelor

1
- Vechimea învățăturii, universalitatea și consensul (Vincențiu de Lerini).
- Dogmele sunt declarate oficial norme de credință ale Bisericii pe temeiul:
consimțirii/receptării de către pleroma Bisericii și pe tăria experienței pe care o are Biserica
pe seama dumnezeieștii iconomii. - Sinodul ecumenic autoritatea cea mai înaltă în materie de
credință, definește credința și gândirea Bisericii, iar corpul ecclesial o receptează în acord cu
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție
Etapele formulării dogmatice:
-asumarea adevărului revelat, (contact direct cu Mântuitorul Hristos din Sfintele Scripturi, Sf.
Euharistie etc.)
- frământarea acestui adevăr sau dezbaterea teologică.,
- definirea sau proclamarea unei dogme,
- recepția Bisericii
Iisus Hristos a spus: ”Eu sunt adevărul” (In. 14, 16). a. Pe temeiul Revelației, dogmele
explicitează adevărul, adică pe Hristos în lucrarea Lui de recapitulare și mântuire a tuturor în
El. b. Dogmele pe temeiul Revelației în Iisus Hristos exprimă sensurile ultime ale existenței.
c. Părintele D. Stăniloae pe temeiul Revelației vorbește de: dogme naturale și dogme
supranaturale
TEOLOGUMENA-părere teologică uneori asimilată de Biserică dar care nu a fost stabilită
de Biserică ca dogmă. Ex: crearea îngerilor
B. REVELAȚIA
a. Acţiunea Revelaţiei constă în punerea în lucrare a acesteia în Biserică prin lucrarea lui
Hristos tâlcuit în Sfânta Scritură și Sf. Tradiţie.
b. Revelaţia este păstrată integral și neschimbată în Sf. Scriptură și Sf. Tradiţiei: Revelația în
acțiune.
c. Dinamica Revelaţiei dumnezeieşti presupune trăirea cuvintelor evanghelice şi asumarea
temeiurilor de credinţă transmise/predate [παράδοσις/traditio] în planul larg al vieţii creştine .
d. Revelaţia dumnezeiască prin Sf. Scriptură și Sf. Tradiţie continuă să fie activă în lume în
Hristos şi în Biserica Sa.
e. Revelaţia Persoanei Mântuitorului Hristos, deşi împlinită şi desăvârşită istoric, este activă şi
deschisă prin conţinutul ei viu ce se împărtăşeşte credincioşilor.
f. Revelaţia este și „încheiată” și „deschisă” în același timp; „încheiată” și întotdeauna nouă în
conţinutul ei; ea nu se poate face cunoscută oamenilor, decât prin transmitere sau tradiţie
(παράδωσις) în Biserică
C. SF. SCRIPTURĂ
-este una din formele în care se păstrează Revelaţia dumnezeiească, experienţa şi expresia
scrisă a Revelaţiei împlinite în Hristos.
-Sf. Scriptură este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu care s-a tălmăcit pe Sine, în cuvinte în
lucrarea Sa de apropiere de oameni prin Întrupare, Înviere și Înălţarea Sa la cer.

2
-Sf. Scriptură tălmăcește și prezintă Revelaţia și lucrarea iconomică de mântuire a lui Hristos,
spre sfinţirea și îndumnezeirea oamenilor:
Dumnezeiasca Scriptură nu este numai o carte ce păstrează memoria lucrărilor lui Dumnezeu
în istorie, ci și o Revelaţie continuă a lui Dumnezeu care ne spune prin aceasta ceea ce face și
va face până la sfârșitul veacurilor.
-Carte pururea actuală căciu Dumnzezeueste viu continu, este prezent permanent.
-Fără Scriptură credinţa ar slăbi și conţinutul ei ar sărăci în timp și ar deveni nesigur în
Biserică.
-Îndată ce se trece de litera Scripturii se împărtășește nu numai înţelesuri duhovnicești noi, ci
și harul Duhul Sfânt. Cuvintele Scripturii sunt prilejul inevitabil pentru a intra în legătură vie
cu Hristos.
-Cuprinsul Scripturii (Pentateuh, Profeți, Cărțile istorico-didactice, Evanghelii, Faptele Ap,
ep. Pauline, ep. Sobornicești și apocalipsa. Canonul alexandrin și canonul –
Canonul ...primește și cprțile necanonice-bune de citit)
D. SF. TRADIȚIE
Sf. Tradiţie este cea care interpretează în Biserică adâncul de sensuri duhovnicești ale
Scripturilor, ne asigură nu doar legătura istorică cu evenimentele menţionate, ci şi legătura
verticală cu Persoana istorică şi veşnică divinoumană a lui Hristos.
nu doar păstrează scrierile ce menţionează faptele istorice ale Domnului Hristos, ci
actualizează acele fapte în lucrarea sacramentală a Bisericii.
Cuvântul Sfintei Scripturii din perspectiva Sf. Tradiţii dumnezeiești devine o neîncetata
chemare din partea lui Dumnezeu adresată credincioşilor în Biserică.
Tradiţia este permanentizarea dialogului lui Hristos cu Biserica.
Sf. Tradiţie este tradiţia continuă a lui Hristos cel revelat în Biserica Sa.
Tradiţie are 3 sensuri: 1. Modalităţile de transmitere ale vieţii lui Hristos în viaţa umană sub
forma Bisericii. 2. Predarea acestor modalităţi și forme din generaţie în generaţie. 3. Typurile
de împărtășire ale lucrărilor sfinţitoare și de propovăduire a Lui Iisus Hristos.
E. LEGĂTURA SCRIPTURĂ-TRADIȚIE-BISERICĂ, DOGME
- Dacă Scriptura ar avea un conţinut static atunci nu ar fi nevoie de Tradiţie, de o explicare
care să-i păstreze nealterate înţelesurile apostolice originare; conţinutul dinamic al Scripturii
se împărtășește prin Sf. Tradiţie, care asigură dinamicitatea ei.
Viaţa înseamnă predare sau transmitere. Primul astfel de transfer de viaţă coincide cu
întemeierea Bisericii; între Biserică, Sf. Scriptură și Tradiţie există o legătură organică
-Între Biserică, Sf. Scriptură și Tradiţie există o legătură organică. Biserica păstrează și
actualizează Scriptura explicată și interpretată prin Tradiţie, mereu nouă și mereu aceeașIi.

3
 2. SF. TREIME
-Majoritatea confesiunilor creștine cu mici excepții (Ex. iehoviștii) mărturisesc credința n
Dumnezeul treimic, chiar dacă între aceste confesiuni existî anumite diferențe în ceea ce
privește doctrina, învățătura despre Aceasta.
- Dogma Sf. Treimi în ortodoxie ne arată că Persoanele Sf. Treimi trăiesc în plegătură de
comuniune și iubire , fiind pt. noim model de urmat.
-Ideea unui Dumnezeu treimic apare chiar la filosofii antici, platonici și neoplatonici.
- În V.T. – La Facere apare citatul: S facem om după chipul și asemănarea noastră.
Dumnezeu vorbe;te la plural. Nu vb cu îngerii, căci omul nu e făcut după chipul îngerilor ci al
lui Dumnezeu. -iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele și răul-(Fac.)
- Pe Avraamknîl vizitează trei străini-trei îngeri-el le vorbește tuturor a singular; Domnul
meu(…)
- Sf. Sf. Sf. Domul Savaot (Isaia)
În N.T. ,, Ca toți să fie una precum suntem și noi! “ -Botezul Domnului-Tatăl vorbește, Fiul
se botează și Duhul se coboară în chip de porumbel. -Și Eu voi ruga pe tatăl și alt mângâieor
va da vouă, Duhul adevărului, care de la tatăl purcede. (Ev. In,cap.14)
Mărturii din veacul apostolic: Simbolul apostolic, Crezul Atanasian,
Învățătura despre Sf. Treime s-a dezvoltat în tradiția creștină din mai multe motive: pt. că
reprezintă deschiderea însăși a lui Dumnezeu în Revelație, pt. că Biserica a fost nevoită să
combată ereziile antritrinitare.
Erezii antritrinitare (câteva mai importante)
-Arianismul: Susținea că Fiul este creat din nimic de Tatăl și și este Dumnezeu doar în sesn
moral, întrucât participă la vița dumnezeiască prin moralitatea desăvârșită. -este D-zeu nu
prin ființă ci prin participare
-Semiarianism-Dumnezeu Fiul este din veci din tatăl dar nu de o ființă ci asemănător
-Nestorianism-
-Macedonie- Dacă Fiul este creat și sf. Duh este creat
- Dogma Sf. Treimi în ortodoxie a fost stabilită oficial la Sinoadele i și II Ecumenic prin
Simbolul de credință Niceo-Constantinopolitan.
Perihoreză și apropiere
Persoanele Sf. Treimi sunt dinstincte dar nu separate. Ființa este comună iar persoanele sunt
dinstincte. Perihoreza în NT; După cum tu părinte ăîntru Mine și Eu întru Tine.
Apropiere- Tot ceea ce se referă la ființa divină sau la lucrările externe ale lui D-zeu este
comun celor trrei persoane. În D-zeu există o singură ființă, o singură voință și o singură
lucrare. Când unele activitîți ce se referă la cele trei persoane sunt împrumutate și atribuite
unei Persoane se vorbește de apropiere, adică atunci când se atribuie o anumită însușire unei
persoane treimice dar în sens larg această însușire este comună celor Trei.

4
Însușirile iăostatice ale persoanelor Sf. Treimi
Tatăl-nenăscut, Fiul-născut și Sf. Duh-purces
Antinomii trinitare
Antinomia reprezintă alăturarea a doă lucruri care deși parm opuse nu se exclud unul pe
celălalt ci se includ. Ex. M.D.-fecioară și născătoare de D-zeu.
Cu privire ala anitnomiile trinitare firea nu exclude persoana nici persoana firea și de
asemenea
Filioqve
Pt. a araăta vizigoților arieni și a-i converti și convinge că Fiul nu e inferior Tatălui ep
spanioli au introdus în crez formula că Sf. Duh purcede și de la tatăș și de la Fiul. În 808 niște
călugări au rostit la ierusalim crezul cu adaosul Filioqve. La Achen un Sinod validează
formula. Regele xarol a cerut introducerea adaosului în crez dar apa Leon III a combătut
formula și a pus în fața bisericii Sf. Petru din Vatican două plăci cu Crezul ortodox-fără
adaos. În timpul Papei benedict al VIIi-le biserica catolică a primit oficial adaosul Filioqve.
Acest lucru a condus la marea Schismă din 1054-despărțirea Bisericii în Ortodoxă și Catolică.
Luther, calvin și Biserica Anglicană, rupte din catolicism au preluat Crezul cu adaosul
Filioqve.
Biserica ortodoxă nu acdeptă adaosul Filioq ve deoarece Sinoadele Ecumenice au interzis cu
desăvârșire orice adaos sau excludere din Simbolul de credință, pt. că nu are temei biblic și de
asemenea pentru că socotind că Duhul purcede de la tatăl și de la Fiul, face că Sf. Duh rtrece
dincolo de Fiul și să se stabilească ca persoană externă tatălui și Fiului. Trimiterea Sf, Duh în
lume de la tatăl prin Fiul nu este tot una cu purcederea, purcedeeea fiind internă Sf. treimi și
veșnică iar trimiterea având un caracter temporal și extern Sf. Treimi.

3. CREAREA OMULUI
(ANTROPOLOGIA)
(subiecte de atins: crearea lumii-suflet și trup-chip și asemănare-Chip al
Chipului-bărbat și femeie-stare primordială în eden-pomul-căderea în păcat-
consecințe-hainele de piele)
- ,, Să facem om după chip și asemănarea Noastră!”
- Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a su3lat în faţa
lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. Fc (2, 7).
Adam ca protopărinte-Toți oamenii se nasc din Adam primind suflet de la D-zeu și toți
moștenesc principalele caracteristici umane de la Adam.
Menirea omului- preamărirea și relația cu D-zeu, fericirea creaturilor-în relație cu D-zeu
comuniuneași preamărirea, în relație cu lumea guvernator și stăpân al creației și în relație cu
el însuși- se dezvolta și perfecționa neı̂ ncetat, năzuind prin practica virtuții la asemănarea cu
Dumnezeu.
Frumusețea originală- Omul este Giința care reGlectă slava dumnezeirii prin chipul său, este
Imago Dei

5
Chip și aemănare- Omul este creat după chiul lui D-zeu -rațiune, voință și simțire, și trebuie
să tindă și la asemănarea cu El)( prin lucrarea binelui, a iubirii, etc.)
Chip al Chipului-Omul trebuie să tindăsă poarte chipul omului ceresc, al lui Hristos-modelul
omului desăvârșit, să tindă la îndumnezeire. Unii Sf. pr. au adus ideea că omul este Chip al
chipului. Fiul este chip al Tatălui iar omul după chipul fiului care avea să se întrupeze. Chiar
dacă la momentul creării omului Hristos nu era întrupat, El este mai înainte de toți vecii.
Constiuția hristologică a omului: Omul este cuvântător, fiind zidit duă chipul logosului (Sf.
grigorie de Nyssa), este creator-, este stăpân și guvernator al lumii-după modelul lui D-zeu cel
proniator și Stăpân a toate, este liber- icoană a Rațiunii dumnezeiești, model al libertății
absolute, responsabil pentru creație – omul este recapitulare și conștiință a ı̂ ntregii creații,
pentru că Arhetipul lui este Hristos, Cel ce a recapitulat ı̂ n El toate.
Constituția umană-trup și suflet-persoană și natură
Este sinteza creației, adună ı̂ n sine materie și spirit, are rolul de a desăvârși și aduce împreună
materialul cu spiritualul, este mediator între cele două.
persoană și natură – omul este persoană care face concretă și revelează natura, Giind chip al
Fiului care reprezintă o ipostasă personală distinctă a Ființei unice
Destinul hristologic al omului

Omul este o Giință , un destin dumnezeiesc, predeGinirea sau predestinarea omului= ı̂ n

Hristos. ✓ Omul este chemat de propria lui natura să se asemene cu Hristos, Giind plăzmuit
”după chipul lui Dumnezeu”.
Însușirea de harisme dumnezeiești: înțelepciunea, domnia, exigența dreptății și a păcii,
asemănarea cu D-zeu și Teologia.
Starea primordială
Omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu, neprihănit, nepă timitor, fă ră ră utate, sfâ nt, fă
ră de pă cat, cu posibilitatea de a fi nemuritor = prin aceste calită ți omul era chemat la
fericirea veșnică ”frământat de dorul lui Dumnezeu”.
Adam ı̂ n spațiul primordial era o ființă neprihănită cu spiritul și neslăbit din pricina patimilor,
dar nu avea forța de a rămâne imun prin deprindere la o astfel de stare
Adam trebuia să se desăvârșească, fiind asemănător unui copil care crește, era chemat să se
desăvârșească pe sine, să se desăvârșeasccă continu în calea virttuții și a comuniunii cu D-zeu,
acest lucru având nevoie de ascultarea față de D-zeu prin împlinirea poruncii de a nu mânca
din pom dar a ratat aceastaă șansă încălcând porunca.
Hrana lui Adam era harul dumnezeiesc pentru su?let, iar pentru trup roadele pomilor din rai.
Mintea primului om era curată , luminată , neı̂ ntinată , capabilă de cunoaștere profundă , era
ı̂ nsă și o minte mă rginită . Ea era chemată să se desăvâ rșească după modelul ı̂ ngerilor.
Dumnezeu l-a făcut pe om fă ră de păcat, cu toate acestea el putea să păcă tuiască , ținea de
libera alegere și nu de natura omului. Omul putea să greșească , așa cum putea să nu
greșească. Păcatul nu era parte a naturii omului, dar putea deveni prin alegere liberă.
Trupul ca și sufletul a fost zidit fă ră prihană , nepă timitor, liber de boală , de suferință și de
moarte.

6
Fiind zidit ca o țiință limitată și mărginită , nefiind existență de sine, omul a avut nevoie de
Dumnezeu pentru a se desăvârși.

Edenul-raiul desfătării
Conform Scripturii după ce D-zeu l-a făcut pe om a zidit o grădină în Eden și l-a pus acolo pe
omul pe care îl zidise. Raiul desfătării era ı̂ n concepția Sf. Ioan Damaschin o împărăție, în
care omul petrecea o viață fericită și bucuroasă.
-Paradisul primilor oameni era deopotrivă: material și duhovnicesc. Era un lăcaș sensibil
pentru trup, un sălaș văzut și fericit, și duhovnicesc pentru suflet, ca o stare de comuniune cu
Dumnezeu, dătătoare de har și contemplare a făpturii.
-În paradis omul participa la revelații și descoperi nemijlocite de la Dumnezeu, care comunica
cu el aievea, și ı̂ l ı̂ ndruma la tot binele.
Lumea avea pentru om transparența care o are pentru un copil nevinovat, dar nu
transparența pe care o are pentru un sfânt, care a ı̂ nvins opacitatea și materialitatea
lumii.
Pomul vieții șin pomul cunoștinței
Pomul vieții
-Omul ar fi ajuns la nemurire, realitate care i s-ar fi dat prin ı̂ mpă rtășirea de Pomul Vieții.
După cădere a fost depă rtat de la Pomul Vieții ca să poată muri, și ca răutatea și moartea pe
care o alesese sa nu fie veșnică .
- Toți pomi raiului sunt centrați și adunați ı̂ n „Pomul vieții”, ce se afla ı̂ n centrul grădinii
edenice: „prin el se poate înțelege gândul dumnezeiesc pe care îl dobândim spre urcarea la
Patriarhul și Făcătorul(Sf. Ioan Damaschin)
- Nemurirea omului vine din lucrare, pe când nemurirea ı̂ ngerilor din har.
Pomul cunoștinței binelui și răului
-Nu el era ucigător ci încălcarea poruncii(Teofil al A-hiei). Este numit al binelui și răului,
ı̂ ntrucâ t omul ar fi descoperit prin gustarea din el binele ascultă ri și răul ı̂ mpotrivirii voii lui
Dumnezeu.
-Pedeapsa a fost lăsată pentru ca omul să simtă că este supus și creat, a fost supus așadar
morții pe care o alesese nu fă ră purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
- Porunca primită nu ı̂ nseamnă că Adam și Eva nu cunoșteau binele și răul. Prin mâncarea din
Pom ar fi făcut experiența binelui și răului prin neascultare, prin unire cu răul și dezgolire de
bine.
-Legea ı̂ n rai era o cale a antrenamentului și exersă rii libertă ții. Pomul nu a fost zidit din
răutatea lui Dumnezeu, ci a fost bun pentru cei care s-ar ?i folosit de el la timpul cuvenit.
-Cei care mâncau din acest Pom li se dădea puterea să cunoască propria lor natură , aceasta se
ı̂ ntâmpla numai ı̂ n cazul celor desăvâ rșiți și ı̂ ntă riți ı̂ n contemplarea lui Dumnezeu. Pentru
cei stăpâniți de dorințe pă timașe, ne?iind ı̂ ntă riți ı̂ n atașamentul lor față de bine ar ?i fost
experiența ne?iinței din care au fost aduși la existență.

7
Porunca a fost un fel de pedagog al su?letului spre ı̂ nfrânarea de la plăceri. Astfel porunca se
face călăuză către nemurire și nestricăciune.
Căderea în păcat
-Omul a ales să nu se consolideze ı̂ n bine și să progreseze ı̂ n cunoașterea de Dumnezeu. S-a
delimitat de Dumnezeu. Că derea a survenit și pe fondul stă rii de imaturitate duhovnicească.
- Păcatul strămoșesc este considerat un episod central al istoriei, el a presupus activarea
planului dumnezeieștii iconomii.
- Transmiterea păcatului strămoșesc nu este o transmitere a vinei, ci a bolii pe care a introdus-
o ı̂ n trupul umanită ții prin păcat.
-Prin cădere se desfigurează frumuseţea originară a omului, dar se şi reconGigurează planul
de împlinire al aceluiaşi om.
-Consecințele căderii: alterarea frumuseții originale, decăderea vieții anialice, asocierea cu
răul, egoismul, patimile, moartea.
-Natura umană nu este a unei singure persoane. Adam-ul sunt eu, căderea lui este căderea
mea. Toţi, Giind urmaşi ai lui Adam, suntem urmaşii căderii acestuia la nivel ființial
Hainele de piele
Omul după cădere a ales o stare contrară firii lui. Prin hainele de piele Dumnezeu îi
permite omului să supraviețuiască contrar firii lui. Ele au fost adăugate omului și
nunreprezintă un element constituitiv natural. Acestea nu reprezintă trupul omului-s0ar cădea
în Gnosticism-trupul omului e tot creat de D-zeu și are menirea de a devein templu al Sf. Duh.
Ele reprezintă o mortalitate bilogică, o viață în moarte, necesară ca moartea să nu aibă putere
deplină asupra omului. Mortalitatea naturii umane de după cădere implică ı̂ n existența omului
și elemente ale naturii iraționale. Aspectele ce țin de pielea animalului irațional sunt:
împreunarea, concepția, nașterea, întinarea, alăptarea, hrana, creșterea trupească, bătrânețea,
boala și moartea”, Omul trup și suGlet a fost ı̂ nchis ı̂ n datele ”aspectului exterior ale unui
animal irațional” dar în Hristos capătul acestei vieți nu este moartea, ci izbăvirea din moarte.

4. PERSOANA DIVINO-UMNĂ A MÂNTUITORULUI

DOGMA DE LA CALCEDON
Context-Sinodul III Ecumenic Efes, Sf. Chiril al A-dei, Nestorie, Teodoret al ciorului, papa
Leon, etc.
Aspecte tologice ale dogmei de la Calcedon: Fidelitatea de credință față de tradiție: ”Urmând
deci Sfinţilor Părinţi, am învăţat toţi să mărturisim într-un glas…
În esență se mărturisește ca Fiul lui Dumnezeu cel dinainte de veci, S-a întrupat și S-a făcut
om din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, iar prin întrupare a realizat unirea
ipostatică sau unirea într-un ipostas al firii dumnezeiești și omenești.
Formula „neconfundat,(neamestcat) neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit” (răspunde și
combate atât monofizitismul, cât și nestorianismul. Primii doi termeni sunt îndreptați
împotriva monofizitismului, iar ultimii doi nestorianismului.

8
PREGĂTIREA PT. VENIREA MÂNTUITORULUI
- Prin păgâni
- prin rvelația naturală
- prin poporul ales
POSIBILITATEA ÎNTRUPĂRII
Întruparea este aleasă potrivit sfatului din veci al lui D-zeu pt a îmbina iubirea cu dreptatea.
D-zeu probabil că șutea mântui și altfel pe om dar a vrut să-l îndrepte, astfel din interior.
Întruparea a vut loc nu doar pt răsscumpărare ci și pt îndumnezeire, Sf. grigorie de Nyssa
afirmă că chiar dacă Adam n-ar fi păcătuit, hristos tot s-ar fi întrupat.
CAUZA ÎNTRUPĂRII
1. ca să păstreze calitatea ipostatică de Fiu și prin Întrupare. Hristos ne face pe
fiecare fii ai lui D-zeu, după cum întreaga creație s-a făcut prin cuvântul, la fel și
răscumpărarea
2. D-zeu Tatăl a gărit și grăiește prin Cuvîântul Său
3. Fiul este chipul tatălui iar noi suntem chip al Chipului
RAPORTUL SF. TREIMI CU ÎNTRUPAREA
D-zeu este mărturisit în Crez Creator a toate dar El le face pe toate prin fiul întru Sf. Duh.
Această realitate se referă și la răscumpărare . Sf. treime ete prezentă la răscu mpărare
(lucrarea iconomică a lui hristos în lume cu privire la mântuirea omului0 și în toată
activitatea lui hristos de pe pământ.
TIMPUL ÎNTRUPĂRII
1. Omul trebuia să aibă experiența a păcatului
2. D-zeu întârzie Întruparea pt ca răul să atingă cote foarte înalte și astfel să fie smuls din
rădăcină
3. Trebuiau să se facă cunoscute timpul și locul venirii lui Hristos
4. Trebuia un vs ales al întrupării (Maica Domnului)
FIREA DUMNZEIASCĂ ȘI OMENEASCĂ
-firea dumnezeiască-Fiul meu ești tu, Eu astăzi te-am născut.
-firea omenească: O mlădiță va ieși din tulpina lui iesei și un lăstar din rădăcinile lui Iuda (
Is)
PROFEȚII MESIANICE CU PRIVIRE LA SINE ÎNSUȘI
Se numește pe Sine fiu al lui D-zeu.
SENSUL IPOSTASULUI ȘI AL FIRII
Ipostas-
Fire-
ENIPOSTAZIEREA

9
Enipostazierea este existența concretă a firii umane Hristos, în Ipostasul preexistent al
Logosului divin.
Enipostazierea imprimă umanității asumate calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, dar și calitatea
de a fi realitate ipostatică deosebită de celelalte persoane. Astfel Fiul lui Dumnezeu prin
Întrupare a valorificat nu numai omul în general, ci oamenii ca persoane deosebite! D.
Stăniloa
Firea umană a fost actualizată real-ipostatic în interiorul lui Dumnezeu.
REALIZAREA MAXIMALĂ A UNIRII OMULUI CU D-ZEU ÎN IISUS HRISTOS
Hristos realizează unitatea maximă a omului cu Dumnezeu, doar în El se întâlnesc voința
divină de unificare cu noi cu setea omenească după unire cu toți, în centrul divin unificator al
tuturor.
Cele trei moduri ale unirii:
1. După Ființă, propriu Persoanelor divine
2. După Lucrare (energie), propriul unirii lui Dumnezeu cu oamenii înainte de întrupare.
3. După Ipostas, propriu naturii dumnezeiești și omenești în ipostas lui Hristos.
Unirea deplină a omului cu Dumnezeu nu se putea realiza decât în situația din urmă; unirea
după Natură ar desființa natura umană, cea prin relație îl ține pe Dumnezeu în afara
umanității, pe când cea după Ipostas introduce natura dumnezeiască fără să o preschimbe.
Prin Întrupare, Fiului Dumnezeu intră într-o relație după ființă cu ceilalți oameni, ceea ce e
mult mai mult decât o relație exterioară posibilă și înainte de Întrupare.
Această unire după fire înseamnă și o potențare la maxim a relațiilor interpersonale dintre om
și Dumnezeu; omul nu mai este în afara lui Dumnezeu, ci este în Dumnezeu.
UNITATEA NECONFUNDATĂ A FIRILOR ÎN HRISTOS
Hristos ca Persoană divino-umană a presupus concilierea complexității conținutului
Ipostasului și a unității Lui desăvârșite, cu ipostasierea directă a firii umane.
În Hristos firea umană și dumnezeiască sunt unite desăvîrșit în chip neconfundat, fapt posibil
prin Ipostasul cel Unul a lui Hristos care nu se împarte având două firi.
Cele două firi nu se schimbă, dar nici nu se despart, ci pe temeiul Ipostasului ele se
întrepătrund pentru eternitate.
Unitatea neconfundată ca antinomie hristologică face posibilă unitatea noastră neconfundată
cu Dumnezeu.
LUCRAREA ICON OMICĂ A LUI HRISTOS
Iconomia nu cuprinde doar mântuirea ci și împăcarea, îndreptare, reîmpăcare, sfințire,
răscumpărare, eliberare, înfiere, moștenire, naștere din nou, reînnoire, transfigurare, tot ceea
ce presupune viața în Hristos.

10
• Îndreptarea reprezintă îmbrăcarea omului în Hristos prin dreptatea lui Dumnezeu=
îmbrăcarea este o creație nouă, nu o dreptate legalistă. Îndreptarea nu este răscumpărarea
omului privită unilateral, ci înnoirea și vivificarea omului
Împăcarea
Vrăjmășia omului cu Dumnezeu a presupus și o împăcare=Dumnezeu nu a dușmănit niciodată
pe om, ci omul s-a rupt de Dumnezeu și L-a considerat inamicul dorințelor sale ilicite. De
aceea teologia paulină nu susține că Dumnezeu s-a împăcat cu omul, ci întotdeauna
Dumnezeu îi împacă cu Sine Însuși pe oameni.
Sfințirea
-Sf este Domnul Dumnezeul nostru! Fiți sfinți precum și Eu sunt sfânt. Participarea la
Sfințenie se face prin Sf. duh în virtutea lucrării iconomice a lui Histos, ,,Sfântul lui D-zeu.”
Răscumpărarea
Jertfa lui Hristos ca Arhiereu nu a adus după sine o răscumpărare în virtutea legii căci El ” nu
potrivit unei legi trupești” a făptuit ci, ”potrivit unei puteri a unei vieți nepieritoare”.
Răscumpărarea nu este o distrugere a morții în sine (care nu există) și satisfacție adusă
onoarei insultate a lui Dumnezeu, ci este lucrarea vindecătoare a patimilor și moartea pe
Cruce ca leac, ce trec la noi și omoară păcatul din noi.
Eliberarea
Eliberarea omului de sub dominația celui rău este o altă notă operei de mântuire a Domnului
Hristos. • Omul fiind biruit de diavol a ajuns stăpânit de drept de acesta=primul care a putut să
se elibereze de sub dominația celui rău a fost Hristos. Jertfa pe Cruce nu este plata penală.
Pentru ca omul care era captiv să fie eliberat, nu trebuia să plătească un „preț”, ci trebuia să se
lupte și să biruie; cum omul nu putea să lupte împotriva celui rău căruia i s-a robit de
bunăvoie: cum am fi putut deveni superiori celui căruia eram robi? • Pentru că cel care trebuia
să se elibereze era sclav, Dumnezeu stabilește, El nefiind dator cu nimic, să asume această
luptă a omului prin întrupare; astfel Hristos se luptă ca Om susținut de dumnezeirea Sa, și
astfel biruie păcatul și moarte, fiind liber de orice păcat=biruința omului a fost dreaptă și a
fost eliberat.
Restaurarea slavei tatălui în creație
Prin viața Sa de chip dumnezeiesc și omenesc Hristos îi aduce Tatălui cinstea și slăvirea
(onoarea) datorată, iar prin moartea Lui a dat socoteală pentru faptul că această cinstire ca
slăvire a fost transformată în vrăjmășie și insultă, prin căderea omului ca chip al slavei Sale,
în păcat și stricăciune. Întreaga lucrare a lui Dumnezeu prin Fiul arată că nu există nici o
ofensă reală, sau dușmănie ori insultă care să-L fi putut schimba pe Acesta în relația lui cu
omul, toate aceste sunt relative și au legătură cu starea omului, nu cu Dumnezeu însuși.
Hristos la slăvit și cinstit pe Tatăl prin:
1. Împlinirea dreptății religioase a VT, astfel a fost descoperită prin Legea împlinită
înțelepciunea și iubirea față de Tatăl.
2. Arătarea iubirii paterne pe care Tatăl o are față de fii săi
3. Învățăturile și prin minunile Sale, scoțându-i pe oameni din întuneric.

11
Restaurarea sănptății omenești
Pe Cruce nu este satisfăcut Tatăl, ci sunt vindecate în mod hotărâtor patimile noastre ”prin
rana Lui noi toți ne-am vindecat”.
Înfierea
În virtutea morții lui Hristos am fost prieteni ai lui Dumnezeu și drepți; îndreptarea omului nu
este numai restabilirea frumuseții lui originare, este: „îmbrăcarea noastră în Hristos, ca
Dumnezeu și Om”. În opera Sa iconomică Hristos ne dă putere să devenim fiii lui Dumnezeu,
ca Chip al Tatălui și după chipul lui Dumnezeu, Hristos îl ridică pe om din starea de rob și
slav al diavolului la starea de fiu și împreună-moștenitor al vieții veșnic.
Moștenirea
În opera Sa iconomică Hristos îl ridică pe om din starea de rob și slav al diavolului la starea
de fiu și împreună-moștenitor al vieții veșnice.
Reînoirea, Transfigurarea
Prin Hristos și lucrarea sa de mântuire firea omeneacă este vindecată și reînoită, transfigurată.
CHENOZA
Viața Mântuitrului poate fi împărțită în doă stări- una a golirii, umilinței, până la Cruce și una
a preaslăvirii de la Înviere.
Pt. a umple firea omenească de de slava Sa ca D-zeu, Hristos a trebuit să-și facă proprie
această fire prin Întrupare. Aceasta reprezintă smerenia, chenoza lui Hristos. ,, s-a deșertatb
pe Sine, chip de rob luând” (Sf. Ap. Pavel)
,,Prin iconomie/chenoză Singurul Doctor înțelept al bolilor noastre n-ea vindecat.” -leon’iu
de Bizanț
EREZII HRISTOLOGICE (câteva mai principale)
Arianismul
Fiul lui D-zeu este creat și este Fiu l lui D-zeu doar
Dochetismul
Negau realitatea patimilor lui hristos, pe care le considerau aparente, ceea ce conduce defapt
la anularea întregului sens al suferinței lui Hristos și lucrării sale iconomice.
Gnostinicismul
Este nedemnd pt. D-zu să se coaboare în materie astfel hristos ar fi avut un trup aparent.
Apolinarie
Hristos a luat trup uman și suflet animal locul sufletului rațional fiind luat de Logosul divin.

5. UNIREA IPOSTATICĂ SI CONSECINTELE EI

12
Unirea ipostatică sau după ipostas (ἡ καθ´ ὑ)όστασιν ἔνωσις) este unirea dintre
Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu și firea omenească.
-Biserica învață că în Iisus Hristos subzistă două firi divină și umană, cu două
voințe și două lucrări corespunzătoare unite într-o singură persoană sau ipostas;
această Persoană este Dumnezeu Cuvântul sau Fiului Dumnezeu, care rămâne
singur Subiect neîmpărțit al celor două firi
-Începutul acestei uniri este prima clipă a zămislirii Sale minunate;
-Sensul și însemnătatea teologică a unirii ipostatice stă în faptul că Hristos este
cu adevărat Mântuitor, ca Dumnezeu și Om
-Este temeiul unirii noastre cu Dumnezeu:
-Nu se poate spune nimic despre taina unirii firilor Hristos, ci doar despre
modul în care aceste două firi co
- Unirea ipostatică începând cu momentul zămislirii Mântuitorului, rămâne
pentru totdeauna nedespărțită.
CONSECINȚElE UNIRII IPOSTATICE
1. Comunicarea însușirilor
Există o comunicare reală între cele două firi. Prin comuniunea lor se evită separarea lor.
Fiecare fire o evidențiază pe cealaltă. Comunicarea este o însușire reală de calitate și lucrări
prin care subiectul comun al celor două firi împărtășește firii omenești pe cele dumnezeiești
și își însușește pe cele ale firii omenești. Cu alte cuvinte lucrările lui Hristos sunt în același
timp dumnezeiești și oemenști. Dumnezeirea este prezentă în patioma omenească și
umanitatea în dumnezeire.
2. Îndumnezeirea firii omenești în persoana lui Hristos
Firea umană a fost ridicată în hristos la cel mai înalt grad al perfecțiunii, fără să-și piardă
calitatea proprie.
3. Lipsa păcatului
Păcatul este închiderea omului față de D-zeu și față de semeni. El implică și o slăbire a
caracterului personal al omului. În hristos nu poate exista păctul pt că firea Lui umaă nu
există ca o persoană despărțită de ipostasul Cuvântului ci este îndumnezeită prin întrupare.
4. Lui Hristos i se cuvine o singură adorare atât după divinitate cât și după omenitate
Închinarea nu se adresează doar firii oemenști ci persoanei care cuprinde atât firea omenească
cât și pe cea omeneascămdeci prin urmare lui Hristos i se cuvinte o singură închinare, adorare
atât după divinitate cât șiupă umanitate.
5. Fecioara Maria este Născătoare de D-zeu
Sf. Grigorie de Nazianz: ,,Dacă cineva nu crede că Sf. Maria e Născătoare de D-zeu atunci e
despărțit de D-zeu”

13
A respinge calitatea de Născătoare de D-zeu a Fecioarei Maria înseamnă a respinge
întruparea Fiului lui Dumnezeu, a nega că Iisus Hristos este Fiul lui D-zeu făcut om.

14