Istoria Dogmelor – Curs Introductiv

Istoria Dogmelor este disciplina teologică ce prezintă în mod metodic și sistematic

modul în care s-au cristalizat învățăturile de credință de-a lungul timpului până în zilele

noastre. Așa cum îi spune și numele, Istoria Dogmelor respectă cronologia după care au fost

clarificate aceste învățături de credință, atât în cadrul Sinoadelor Ecumenice, dar și după aceea,

prin diferite forme prin care o învățătură s-a generalizat într-o confesiune sau alta.

Istoria Dogmelor este disciplina cea mai apropiată de Teologia Dogmatică (care

prezintă învățătura de credință) și Simbolică (care prezintă diferențele învățăturii de credință

ortodoxă raportată la celelalte confesiuni, în mod special romano-catolică și protestantă).

De asemenea, Istoria Dogmelor de-a lungul timpului nu a constituit o disciplină

teologică separată de Teologia Dogmatică și Simbolică, mult timp aceasta fiind parte integrantă

a Dogmaticii. Istoria Dogmelor nu se confundă nici cu Patrologia (care prezintă viața,

activitatea și opera Sfinților Părinți de-a lungul timpului), nici cu Dogmatica propriu-zisă, care

prezintă învățătura de credință de cele mai multe ori, la timpul prezent, în forma ei actuală.

Istoria Dogmelor urmărește firul evolutiv al învățăturilor de credință, acest demers

fiind în permanență raportat la învățătura de credință autentică a Bisericii noastre.

O învățătură devine dogmă în două situații:

1) Când e proclamată de un Sinod Ecumenic;

2) Când este recunoscută la nivel general de toată „Biserica din împrăștiere”.

Istoria Dogmelor aduce această lumină pentru a înțelege modul în care a fost percepută

învățătura de credință de-a lungul timpului. Sunt unele lucruri pe care Dogmatica le prezintă

ca atare, și anume Sfinți Părinți care au fost subordinațianiști. Istoria Dogmelor vine și spune

că ei nici nu aveau cum să fie altfel: ei sunt sfinți pentru că într-adevăr au contribuit la evoluția

învățăturii de credință, dar n-au putut să iasă dintr-un context istoric, filosofic, literar, cultural,

ș.a., care era subordinațianist.

Istoria Dogmelor a constituit o preocupare pentru teologii dogmatiști ortodocși,

catolici, dar mai ales pentru cei protestanți. Istoria Dogmelor este reprezentată în Biserica

Ortodoxă de Zicos Rosis, Hristu Andruțos, Ioannis Karmiris, Panagiotis Trembelas, dar și în
1
Biserica Ortodoxă Română de Nicolae Chițescu, Dumitru Boroian și Părintele Dumitru

Stăniloae.

Totuși, începând cu anul 1892, dr. Constantin Chiricescu scrie „Istoria Dogmelor”.

Dr. Dumitru Boroianu scrie și el în 1893 o lucrare intitulată „Istoria Dogmelor Bisericii creștine

ortodoxe de Răsărit”. Silvestru, episcop de Canev, scrie lucrarea „Teologia Dogmatică

Ortodoxă” (cu expunerea istorică a dogmelor), volumele I-V, între anii 1896 și 1906. Dimitrios

Balanos scrie „Introducere în Istoria Dogmelor” și o publică la Atena în anul 1919.

Alexander Spassky scrie „Istoria învățăturii dogmatice în epoca Sinoadelor

Ecumenice” în 1906. Teodor M. Popescu scrie un curs de Istoria Dogmelor în anul 1930.

Observăm că Istoria Dogmelor a constituit o preocupare mult mai intensă în spațiul

catolic, dar mai ales în cel protestant. Principalul autor în Istoria Dogmelor este Adolf von

Harnack, care a scris o lucrare de Istoria Dogmelor, în care precizează că problema acesteia

este în primul rând de a stabili originea dogmelor și, în al doilea rând, de a descrie dezvoltarea

lor, aceste două aspecte întrepătrunzându-se reciproc.

În Biserica Răsăriteană, Istoria Dogmelor a învățăturilor propriu-zise s-a încheiat

odată cu Sinoadele Ecumenice. În Biserica Romano-Catolică, apar dogme în jurul anului 1870,

cu pretenția de a fi egale cu cele din perioada Sinoadelor (cele referitoare la Maica Domnului).

Din perspectiva Bisericilor Protestante, Istoria Dogmelor continuă până la Formula Concordiae

în anul 1577, iar în situația Bisericii Reformate chiar până la decretele Sinodului de la Dordrecht

din 1618-1619.

Istoria Dogmelor a lui Harnack urmărește dezvoltarea ortodoxă până la 787

(Sinoadele Ecumenice), cea Romano-Catolică până în prezent, iar în protestantism într-o

oarecare măsură, deoarece poziția originară a reformatorilor a stabilit contraziceri în poziția

Bisericii.

Un alt reprezentant al Istoriei Dogmelor este Reinhold Seeberg și, de asemenea, Frederick

Loofs. Seeberg susține că sarcina sau scopul Istoriei Dogmelor este prezentarea istorică a

afirmării și expunerii istorice a dogmelor, care au fost formulate până în prezent și a dogmelor

Bisericii în relația lor cu diferite sisteme doctrinare.

2
 Noțiunea de dogmă în cadrul Istoriei Dogmelor

Istoria Dogmelor este o disciplină care sprijină în mod deosebit înțelegere Teologiei

Dogmatice. Pentru a se putea menține la nivelul expunerii istorice a dogmelor creștine, această

disciplină trebuie să le explice cumva și dintr-o perspectivă istorică. Iată cum Istoria Dogmelor

devine o necesitate pentru înțelegerea ideii de dogmă și valoarea acesteia pentru viața și

credința creștină. Noțiunea de dogmă este în strânsă legătură cu Istoria Dogmelor. În ceea ce

privește obiectul disciplinei, acesta se referă la dogmele Bisericii, pe care Istoria Dogmelor

trebuie să le prezinte în expunerile istorice.

Sfinții Părinți au numit dogme învățăturile de credință și legile morale, care au fost

propovăduite de Domnul Iisus Hristos și de Sfinții Apostoli sau dogmele Domnului,

învățăturile creștinismului. Se poate observa o puțin diferită abordare în definiția dogmei, vis-

a-vis de învățătura propriu-zisă dogmatică: dogma ca adevăr de credință veșnic neschimbabil

cu temei în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, formulat, păstrat și propovăduit de Biserică spre

mântuirea oamenilor.

Avem deci o aplecare spre învățătura de credință, spre valoarea soteriologică a

dogmelor, pe când din perspectiva Istoriei Dogmelor avem o abordare de ansamblu,

cuprinzând și învățături dogmatice, morale, dar toate acestea circumscrise acestui fir istoric

păstrat de la Mântuitorul Hristos și transmis ulterior prin Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți.

Așadar, identificăm dogme ale credinței, ceea ce a făcut ca acest cuvânt, dogmă, să

fie rezervat exclusiv învățăturii de credință creștine revelate, deoarece învățăturile unei religii

dumnezeiești revelate se disting de doctrinele filosofilor și ale școlilor lor, întrucât ele trebuie

să fie crezute de către toți oamenii, purtând caracteristicile adevărului absolut, veșnic și

imuabil. Dogmele nu comportă nici creștere, nici extensie și nici modificare, deoarece

creștinismul este punctul culminant al tuturor revelațiilor lui Dumnezeu față de umanitate.

Așadar, dogmele au fundament în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Sfânta Scriptură

și Sfânta Tradiție devin elementele definitorii pentru dogme. Pentru ca un adevăr de credință

să fie dogmă, adică să fie crezută de către toți oamenii, ea trebuie să fie acceptată, admisă de

ierarhia Bisericii și propusă credinței noastre.

3
 Obiectul și izvoarele Istoriei Dogmelor sunt hotărârile dogmatice ale Bisericii,

formele finale ale dogmelor, adevărurile dogmatice, magisteriul învățăturii, ca și mărturisirile

de credință, hotărârile doctrinare ale Sinoadelor în care sunt formulate. Învățătura este practic

conținutul credinței transmis din generație în generație de la Mântuitorul Hristos, revelat și

păstrat prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Prin această perspectivă, învățătura dobândește

un caracter didactic, care sprijină păstrarea autentică a învățăturilor de credință.

Metoda Istoriei Dogmelor este ancorată în explicarea istorică (păstrează spiritul istoric),

pornind de la fixarea formulării originale, apoi motivul care a stat la baza dogmei, erezia sau

modul personal sau social care a participat la formularea dogmelor.

Zicos Rosis admite ca și dogme nu numai adevărurile definite de Sinoadele

Ecumenice, ci și acelea care au fost puse în discuție în Biserică de vreo erezie, precum și

învățătura nedefinită de Sinoadele Ecumenice și locale.

Adolf von Harnack diferențiază și chiar vede o opoziție între noțiunea de dogmă și

cea de Evanghelie, susținând că, în elaborarea dogmei, au fost folosite și elemente din filosofia

greacă, care nu se regăsesc în Sfânta Evanghelie.

Hristu Andruțos arată că dogmele înseamnă adevărurile ce normează viața creștină,

dar mai ales învățăturile teoretice de credință care, fiind cuprinse în Sfânta Scriptură și Sfânta

Tradiție, au fost definite și dezvoltate de Biserică și formulate în parte doar la Sinoadele

Ecumenice. De altfel, Andruțos susține că dogmele au drept caracter esențial autoritatea.

Dogmele prezintă învățătura de credință ce trebuie respectată de toți credincioșii care

vor să se bucure de mântuire. În același timp, dogmele au și un aspect (caracter) bisericesc,

întrucât este învățătură obligatorie pentru membrii Bisericii lui Hristos, este definită și

dezvoltată în Biserică, care și prezintă în mod infailibil pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei

Tradiții adevărurile de credință.

Dogma are un caracter subiectiv și speculativ, dat fiind faptul că la formularea și

dezvoltarea ei participă și credința, cugetarea, analizând și celelalte învățături atunci când se

cristalizează o învățătură de credință.

Formularea credinței în dogme se face în două feluri:

4
 1) Prin propovăduirea și acceptarea învățăturilor de credință de către toți

credincioșii, ceea ce Sfinții Părinți au numit „consensus ecclesiae” (prin consensul Bisericii,

pornind de la Sfinții Apostoli și apoi prin ierarhi);

2) Prin participarea tuturor ierarhilor din cuprinsul Bisericii Ortodoxe la

Sinoadele Ecumenice, care au fost declanșate de nevoia clarificării învățăturilor de credință,

mai ales că unele dintre acestea, în înțelegeri diferite, puteau să ducă la tulburări în imperiu

(Imperiul Bizantin) și, de aceea, împărații acelor timpuri au fost cei care le-au convocat,

încercând clarificarea cât mai rapidă a învățăturilor de credință pentru a avea liniște în

imperiu.

Profesorul Nicolae Chițescu, profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie

Ortodoxă din București, consideră că prin dogme nu înțelegem numai formulările Sinoadelor

în sens strict, ci toate acele învățături dumnezeiești descoperite în cele două căi de transmitere

ale Revelației, pe care Biserica Ortodoxă și le-a însușit de-a lungul vremii prin consensul ei

unanim. În acest sens, Serghei Bulgakov, își intitulează unul dintre studii „Dogma euharistică”,

deși Euharistia n-a format obiectul formulării unui Sinod Ecumenic. Tocmai de aceea,

profesorul Chițescu nu face diferență între dogmele proclamate de Sinoadele Ecumenice și cele

acceptate de Biserică în integralitatea ei.

O învățătură, pentru a fi dogmă, trebuie să îndeplinească două condiții preliminare:

A) Să fie descoperită în cele două căi de transmitere ale Revelației dumnezeiești

(inspirată, revelată, combătându-i pe romano-catolici);

B) Să fie acceptată de Biserică (împotriva concepției protestante, care nu pune

această condiție pentru ca o învățătură să fie devină dogmă).

În epoca patristică, noțiunea de dogmă, mai ales înaintea Sinodului de la Niceea, avea

înțelesul general de învățătura Bisericii, cu un caracter teoretic, un fel de decret bisericesc, deci

cu înțeles mult mai extins decât astăzi.

Așadar, dogma este un adevăr descoperit de Dumnezeu oamenilor, formulat, propovăduit și

păstrat în Biserică, având un caracter teoretic și imuabil, fiind dată în vederea mântuirii

oamenilor. Dogma a fost aprofundată de teologii ortodocși și totuși Istoria Dogmelor a

5
constituit mai puțin un obiect de cercetare pentru ortodocși, mai ales că, în cadrul Teologiei

Dogmatice, toate aceste aspecte erau abordate în mod detaliat.

Împărțirea Istoriei Dogmelor

Dumitru Boroianu împarte Istoria Dogmelor într-o parte generală și una specială. În

partea generală vorbește despre întemeietorul învățăturii creștine și evoluția învățăturii de

credință, iar în partea specială se ocupă de aspectele doctrinare propriu-zise și evoluția lor.

Teodor M. Popescu arată că Istoria Dogmelor trebuie să urmeze firul istoric al fixării

adevărurilor de credință, lucru mai dificil în condițiile în care în Biserica Romano-Catolică apar

noi învățături, chiar în secolul XIX: nepătata zămislire în 1854, infailibilitatea papală în 1870 și

dogma înălțării Sfintei Fecioare cu trupul la cer în secolul al XX-lea, anul 1950.

În mod logic se poate face o împărțire cronologică după cum urmează:

1) Perioada veche;

2) Evul Mediu;

3) Perioada modernă.

Perioada veche se întinde până la Sinodul VII Ecumenic (Niceea, 787), deși Harnack

este de părere că s-ar întinde numai până la Fericitul Augustin (354-430, deci până în secolul

al V-lea), iar de la acesta ar începe perioada Evului Mediu. Alții consideră că perioada Evului

Mediu începe cu Papa Grigorie cel Mare, care a păstorit la Roma între 590-604 și ține până la

jumătatea secolului al XVI-lea (1545-1563, Sinodul de la Trident). Protestanții consideră că Evul

Mediu ține până la Reformă (începutul secolului al XVI-lea) și Istoria Dogmelor ține până la

Sinodul de la Dordrecht (1618-1619).

În analiza sa științifică, Istoria Dogmelor folosește atât metoda analitică, cât și pe cea

sintetică și, raportat la celelalte discipline, Istoria Dogmelor este cea mai strâns legată de

Teologia Dogmatică, păstrându-și individualitatea (specificitatea) sa prin perspectiva istorică

pe care o prezintă în demersul său științific. Istoria Dogmelor nu este o istorie a Dogmaticii, ci

rămâne centrată pe învățătura de credință, fiind axată în primul rând pe frământările care au

dus la fixarea Istoriei Dogmelor, dar și pe evoluția uneori sinuoasă a acestor dogme.

6
Izvoarele Istoriei Dogmelor: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, mărturisirile de credință

dogmatice, hotărârile Sinoadelor Ecumenice, operele dogmatice ale Sfinților Părinți, scrierile

ereticilor și filosofilor, mai ales în contextul disputelor religioase de la vremea respectivă.

Teodor M. Popescu susține că izvoarele Istoriei Dogmelor sunt: Sfânta Scriptură,

Sfânta Tradiție, simbolurile și mărturisirile de credință, hotărârile Sinoadelor Ecumenice,

autoritatea Sinoadelor locale, autoritatea Bisericii, scrierile apocrife și eretice în spiritul a ceea

ce s-a afirmat și mai înainte.

Istoria Dogmelor are o continuitate în timp, mai ales că Biserica a fost într-o permanentă

dinamică cu ceea ce privește dezvoltarea ei. În acest sens, atât după Marea Schismă din secolul

al XI-lea, dar și după Reformă, Istoria Dogmelor se definește ca și disciplină teologică, mai ales

în perioada iluminismului. Recursul pe care îl fac protestanții la învățăturile primare a trebuit

să fie analizat și prezentat în ceea ce noi numim Istoria Dogmelor.

Istoria Dogmelor din epoca post-apostolică până în secolul al VIII-lea (Sfântul Ioan
Damaschin)
Perioada Sinoadelor Ecumenice

Învățătura creștină în epoca post-apostolică.

Părinții post-apostolici
1) Generalități
Ei sunt intitulați „post-apostolici” pentru că au trăit în perioada imediat următoare Sfinților
Apostoli. Scrierile lor, în general, sunt poziționate cronologic la sfârșitul secolului I și începutul
secolului II creștin. În mod obișnuit, aceste scrieri sunt ocazionale, prilejuite de clarificarea
unor probleme de credință, dar și de cult, pe care le întâmpinau credincioșii primelor
comunități întemeiate după Cincizecime.

Aceste lucrări sunt cele mai vechi mărturii despre credința creștină din perioada

imediat următoare Noului Testament, neavând pretenția de a fi tratate teologice. Elementul

esențial al intrării în creștinism consta în botezul în numele Sfintei Treimi, alături de credința

în Iisus

Hristos, fără foarte multe detalii din Noul Testament, din Tradiția Apostolică

alcătuită între timp și scuturată (curățită) de orice inflexiuni subiective (personale).

7
 Lucrările Părinților post-apostolici nu sunt exhaustive din punct de vedere teologic

și, mai mult decât atât, considerăm că ele nu au avut o contribuție majoră la dezvoltarea

dogmelor. Erau elemente punctuale din viața creștină a acestor comunități aflată la început (cu

întrebări, incertitudini, influențe din lumea păgână și din cultura din care venea fiecare), fiind

și perioada când se clarifică unele lucruri.

Cei care devin creștini (primesc botezul) și sunt dintre păgâni (nu dintre iudei),

trebuie să primească și botezul iudeu (tăierea-împrejur, circumcizia)? Pentru această problemă

s-a întrunit Sinodul Apostolic (anii 49-50), unde s-a deliberat că nu este nevoie. Botezul creștin

nu are nevoie de o altă formă intermediară de accesare a creștinismului. Sfântul Pavel spunea

la un moment că „nu mai este nici iudeu, nici rob, nici elin, nici bogat, nici sărac...” (Galateni

3, 28). Importanța acestor lucrări constă în prezentarea în fapt a realității existente în primele

comunități creștine de la sfârșitul secolului I și începutul secolului al II-lea.

Majoritatea Părinților din această perioadă au prins și perioada Sfinților Apostoli (ei

fiind născuți înainte de anul 50, jumătatea secolului I creștin), chiar dacă nu se încheiase întru

totul scrierile din punct de vedere cronologic ale Noului Testament.

1) Prima scriere ➔ „Învățătura celor 12 Apostoli” (Didahia). Didahii a scris și Sfântul Antim

Ivireanul. În greacă, didasco (a învăța) este legat de gnosco (a cunoaște) ➔ a învăța pe altul.

Didahia este un document care prezintă viața creștină între anii 50-70. Seeberg arată că

manualul acesta, „Didahia”, ori „Învățătura celor 12 Apostoli”, a apărut în Alexandria în

primul deceniu din secolul al II-lea. Hagglund Bengt consideră că Didahia datează din a doua

jumătate a secolului al II-lea, fiind elaborată probabil la Smirna (Izmir, Turcia de astăzi).

2) A doua scriere ➔ Prima epistolă a Sfântului Clement Romanul, scrisă din Roma

aproximativ în anul 95 (după părerea lui Hagglund). Seeberg crede că a fost scrisă în 97.

3) A treia scriere ➔ Omilia Sfântului Clement Romanul, numită și „A doua epistolă către

Corinteni”. Seeberg consideră că aceasta este cea mai veche omilie bisericească păstrată. De

altfel, ea este menționată și în Sfânta Scriptură, la II Corinteni 7, 1, fiind apărută după anul 140.

Omilia este o specie de predică, care are un caracter învățătoresc mai pronunțat față de predică,

ce poate avea un caracter mai mult didactic, tematic.

8
4) A patra scriere ➔ Cele „7 Epistole” ale Sfântului Ignatie al Antiohiei către: efeseni,

magnezieni, tralieni, romani, filadelfieni, smirneni și Sfântul Policarp (în jurul anului 110).

5) A cincea scriere ➔ Epistola Sfântului Policarp (70-156, martirizat în Harep), scrisă din

Smirna în jurul anului 110. Această Epistolă se adresează filipenilor.

6) A șasea scriere ➔ „Explicarea cuvintelor de învățătură ale Domnului” în 5 cărți, scrisă de

Papias, episcopul de Hierapolis (Pamukkale) în jurul anului 125. Tot Papias este autorul unor

„Fragmente Morale” la Sfântul Irineu și la Eusebiu.

La începutul secolului al II-lea deja încep să se facă anumite diferențieri: aspectele morale ale

învățăturii creștine nu erau nici la a doua generație, vorbind deja de anumite diferențe a

perspectivei morale teologice (de cult, tradiție, modul de intrare în Biserică).

7) A șaptea scriere ➔ „Epistola lui Barnaba”, scrisă în Alexandria, în timpul lui Nerva, între

anii 96-98.

8) A opta scriere ➔ „Păstorul lui Herma” este o lucrare care a apărut la Roma, fiind împărțită

în 5 vedenii, 12 porunci și 10 pilde (cel mai probabil a fost scrisă între anii 97-100). Alți teologi,

după surse diferite, respectiv „Canonul Muratori”, consideră că ar fi scrisă undeva între 140 și

145, idee împărtășită și de Seeberg.

Teologia Părinților Apostolici nu face referire la unul sau altul dintre Sfinții Apostoli, ci oferă

o imagine de ansamblu a primelor comunități creștine, care în această perioadă se măreau

necontenit. Unele asemănări cu autorii nou-testamentari nu trebuie înțelese ca forme de

preluare de la aceștia, ci trebuie explicate în cheia prezentării aceleiași realități. Sunt totuși și

deosebiri ale acestor lucrări, prin faptul că acestea au un caracter moral mai pronunțat, ceea ce

a dus la formularea unei expresii intitulată „Moralismul Părinților Apostolici”.

Este cert faptul că un loc important în aceste scrieri îl avea propovăduirea Legii, mai ales că în

comunitățile întemeiate se punea problema înlocuirii tradițiilor vechi, păgâne sau iudaice

după caz, cu tradiția creștină.

9
2) Învățătura despre Sfânta Scriptură la Părinții Apostolici

În general, scrierile Părinților Apostolici manifestă o puternică dorință de a întemeia învățătura

creștină pe autorități stabile, incontestabile. Normele de învățătură au fost necesare la

aprecierea propovăduirii profetice, dar și în abordarea ereziilor. În perioada

vechitestamentară, după aceea și în perioada Bisericii primare erau vestitele școli profetice,

care pregăteau personal de cult, dar și persoane care doreau să interpreteze învățăturile

vechitestamentare într-o cheie a Noului Testament.

Părinții apostolici interpretează învățăturile vechi-testamentare doar în perspectiva

învățăturilor legate de Mântuitorul Hristos și de viața creștină în general. Așadar, scrierile

noutestamentare deja au căpătat o importanță mai mare decât cele vechi-testamentare.

În această perioadă apare și expresia „Cuvântul Domnului”. Romano-catolicii îl au și

acum în cult, după ce prezintă o pericopă scripturistică încheie cu formula „Cuvântul

Domnului”, iar cei care sunt în biserică spun „în veci, amin”.

Papias, în lucrarea sa, interpretează ce înseamnă Cuvântul Domnului, atât din scrierile nou-

testamentare, cât și din tradiția orală. Sfântul Clement Romanul, în a doua Epistolă, trimite la

cărțile profetice și ale Apostolilor, la fel cum și „Învățătura celor 12 Apostoli” (Didahia) se

întemeiază pe Sfintele Evanghelii. Începe să se dezvolte o autoritate a tradiției orale.

Aceștia sunt germenii din care se va dezvolta ulterior Sfânta Tradiție, care începe

odată cu propovăduirea Mântuitorului, continuată prin Sfinții Apostolii și iată, imediat,

Părinții apostolici care duc într-o formă corectă mai departe învățătura de credință. Tradiția

orală cuprindea în sine nu numai învățătura de credință propriu-zisă (la nivel teoretic), ci și un

bogat fond de reguli de viață creștină tradițională, după care funcționau aceste comunități

creștine, de aceea fiind nevoie și de unele clarificări, întrucât veneau din iudaism și păgânism

persoane practicante și aflate sub anumite influențe în privința tradițiilor.

3) Învățătura despre Sfânta Treime

În contextul scrierilor apostolice apărute imediat după fixarea canonului Noului

Testament (în anul 324 era deja fixat), învățătura despre Sfânta Treime încă nu este clar

10
conturată din punct de vedere teologic. Noțiunea de „Dumnezeu” la Părinții apostolici este

biblică (preluată din Sfânta Scriptură).

Dumnezeu este Cel Atotputernic, Creatorul lumii, care Și-a făcut cunoscută voia Sa,

iar credința într-un singur și adevărat Dumnezeu este evidentă (așa cum vedem la Păstorul lui

Herma). Învățătura despre Sfânta Treime așa cum a fost înțeleasă mai târziu încă nu este

formulată. Formula Treimii (ca enunțare) apare la Botez, iar credința în Sfânta Treime exista

de dinainte, așa cum a predat-o însuși Mântuitorul Hristos ucenicilor și Apostolilor și celor

care erau împreună cu dânșii.

Modul de coexistență al Persoanelor Sfintei Treimi, lucrarea lor și raportarea

reciprocă aveau să apară mult mai târziu. Didahia doar amintește formula trinitară de la Botez.

Credința în Sfânta Treime este parte constitutivă a mărturisii de credință în această perioadă

(toți Părinții credeau în Sfânta Treime), deși teologia treimică încă nu era definită într-un mod

clar.

La Sfântul Clement Romanul sunt menționate cele trei Persoane dumnezeiești și

astfel apare credința în Sfânta Treime. Pasaj din Epistola sa către Efeseni: „Nu avem oare un

singur Dumnezeu și un singur Hristos și un singur Duh al darului revărsat peste noi și o

singură chemare în Hristos?”. Sfântul Clement Romanul avea și un interes să facă aceste

precizări, deoarece creștinii din Corint adorau un singur Dumnezeu (toți erau eliberați printr-

un singur Mântuitor și erau făcuți participanți la singurul și același Duh).

Sfântul Clement are în intenție armonizarea acestor valori în una singură (un singur

Dumnezeu după ființă, dar întreit în Persoane). Ei considerau că aceste lucrări în viața lor

religioasă erau făcute de persoane diferite, dar deși nu aveau o teologie în sensul acesta, erau

pe cale de a le despărți (linia unui triteism).

Cele mai bogate mărturii creștine din această perioadă le găsim în cele 7 Epistole ale Sfântului

Ignatie (al III-lea episcop al Antiohiei), scrise în epoca șederii sale la Roma, la începutul

secolului al II-lea. Aceste scrieri sunt reluate și atestate și de mărturiile explicite ale Sfântului

Policarp, ale Sfântului Irineu, ale lui Origen, ale Sfântului Atanasie și ale Sfântului Eusebiu.

Epistolele Sfântului Ignatie încep să devină un reper.

11
 Sfântul Ignatie avea printre lucrările sale idei și învățături prin care îi combătea pe

iudaizanți și docheți (împotriva celor din urmă și Sfântul Ioan Evanghelistul ia atitudine în

prologul Evangheliei sale). Sfântul Ignatie abordează și problema naturii umane a

Mântuitorului, a Învierii Sale, a realității prezenței trupului Său în Sfânta Euharistie. El apără

în descrierile sale unitatea Bisericii, precum și autoritatea ierarhiei bisericești.

Învățătura Sfântului Ignatie despre dumnezeirea Fiului și veșnica Lui existență cu

Tatăl este mai lămurită decât la Sfântul Clement Romanul (observăm o creștere în cristalizarea

unor învățături). Sfântul Ignatie vorbește despre Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat și de

deosebiri din punct de vedere ipostatic de Tatăl. Tatăl S-a descoperit prin Fiul, Fiul este din

veci din Tatăl (se naște din veci) și deși deosebiți ipostatic, Tatăl și Fiul sunt Una în ființă.

Așadar, învățătura Sfântului Ignatie, expusă mai ales în Epistolele către magnezieni

și efeseni, arată cum creștinismul post-apostolic transmite credința în Sfânta Treime, chiar dacă

această învățătură nu este prezentată într-o formă elaborată din punct de vedere teologic. La

vremea respectivă, Sfânta Treime era cunoscută sub forma unor formule ale mărturisirii de

credință, fără o aprofundare a relațiilor dintre Persoanele dumnezeiești.

4) Hristologia

Ei evidențiază Dumnezeirea lui Hristos, afirmând că Hristos este Fiul lui Dumnezeu

din veci, Care a luat parte la creație. El este Domnul cerului și al pământului, care va veni să

judece pe cei vii și pe cei morți. Denumirea de „Dumnezeu” se folosește direct despre Hristos,

mai ales în Epistola Sfântului Ignatie către Efeseni. Hristos este prezent în Biserică, fiind

Domnul acesteia, iar credincioșii sunt uniți cu El, participând la moartea și învierea Lui. Sfântul

Ignatie accentuează unitatea între Hristos și creștinii primelor comunități, mai ales când se

adresează creștinilor din Smirna.

În esență, hristologia Părinților Apostolici nu aduce inovații în ceea ce privește

hristologia apostolică tradițională, ba chiar păstrează formulările biblice: Iisus Hristos, Capul

Duhului Bisericii (așa cum întâlnim la Efeseni), Iisus Hristos mijlocitorul (cum vedem la I

Petru) sau modelul.

12
 Scrierile Părinților Apostolici afirmă puternic învățătura despre Iisus Hristos,

Dumnezeu adevărat și Om adevărat și apoi susține dumnezeirea și umanitatea lui Iisus

Hristos, așa cum vedem la Sfinții Clement, Ignatie și Policarp. Ei dezvoltă totodată și ideea

întrupării lui Iisus Hristos, înălțarea la slavă, așa cum vedem mai ales la Barnaba și Herma.

Observăm așadar faptul că hristologia Părinților Apostolici se constituie într-un element de

legătură între Noul Testament și apologeți. Referitor la cele două firi (dumnezeiască și

omenească) în Iisus Hristos, nu găsim nimic în plus față de ce putem să extragem pe linia

Sfintei Scripturi. La fel și unirea ipostatică este afirmată de Părinții apostolici, deși termenul

propriu-zis de „unire ipostatică” încă nu fusese cunoscut.

5) Opera mântuitoare a lui Iisus Hristos

Părinții preiau învățăturile de credință pe linie scripturistică, mai ales că toate cărțile

Noului Testament fuseseră scrise. Părinții apostolici înțeleg faptul că opera mântuitoare a lui

Iisus Hristos este legată indisolubil de jertfa Sa. De altfel, această învățătură vine ca și o

continuare a învățăturilor despre dumnezeirea Sa, despre firea umană a Sa și despre unirea

ipostatică a celor două firi în unica Persoană a Mântuitorului Hristos.

Părinții apostolici încă nu aveau formulată învățătura despre unirea ipostatică în

forma pe care o cunoaștem noi, ci afirmau această realitate fără a o denumi propriu-zis prin

cuvintele enos ipostatikei. Sfântul Clement Romanul afirmă clar că Hristos este singurul

mijlocitor al mântuirii noastre. Prin El am devenit fii ai lui Dumnezeu (după har). Hristos

devine ajutorul nostru, dar și Arhiereul desăvârșit în împărtășirea darurilor.

În lucrarea „Păstorul lui Herma”, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, i-a pus pe oameni sub

protecția îngerilor (credincioșii Vechiului Testament care au adormit în nădejdea învierii,

însemnând prin aceasta că ei cunoașteau legea mesianică, înțelegeau necesitatea venirii unui

răscumpărător și aveau o percepție spirituală asupra Legii Vechiului Testament). Tot în

„Păstorul lui Herma” vedem și evidențierea faptului că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru

a-i purifica pe oameni și întreaga Sa lucrare are ca scop iertarea păcatelor noastre.

După Sfântul Ignatie, Hristos S-a făcut om pentru ca El, ca Logos (Cuvânt) al lui

Dumnezeu să Îl descopere pe Dumnezeu oamenilor. Această revelație a Lui Însuși este pentru

13
noi o revelație a lui Dumnezeu, întrucât El este Dumnezeu. Descoperirea nu este anulată prin

moartea lui Hristos, ci este evidențiată iarăși pentru iluminarea credinței.

În învățătura Părinților apostolici, mântuirea pe care Hristos a adus-o oamenilor este

văzută și ca o cunoaștere a lui Dumnezeu și, implicit, dobândirea vieții veșnice (Ioan 17, 3: „Și

aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine...”). Sfântul Ignatie vorbește mai mult decât

alții prin formule profunde despre sălășluirea lui Hristos în oameni. Ceea ce este comun

Părinților apostolici este accentul puternic care se pune pe faptul că Hristos, ca Revelație

(descoperire) a lui Dumnezeu este mijlocitorul Legii lui Dumnezeu, pe care omul poate să o

împlinească când are pe Domnul, dar și pe Duhul în inima Sa.

Totodată, o altă învățătură comună Părinților apostolici este și aceea că Domnul

înălțat la cer continuă lucrarea Lui în raport cu noi și cu Dumnezeu. Părinții apostolici

evidențiază și ideea de nemurire, obținută ca răsplată pentru împlinirea Legii lui Hristos.

Sfântul Ignatie leagă ideea de nemurire de moartea și învierea lui Hristos. El chiar conturează

această idee în cuvinte pauline. Totuși, Părinții apostolici se opresc la acest moment în care

moartea și învierea lui Hristos aduc nemurirea celor care cred în El.

Ei nu avansează într-o formă aprofundată în prezentarea operei mântuitoare a lui Hristos. În

tonul celor prezentate mai înainte se exprimă Clement Alexandrinul, Sfântul Ignatie, Păstorul

lui Herma și Barnaba. Sfântul Clement însă expune și problema mântuirii în forma ei

subiectivă (adică a îndreptării), prin credință și fapte bune. Părinții apostolici au această

viziune mântuitoare asupra raportului dintre Hristos și cei care cred în El.

6) Privire rezumativă asupra învățăturilor Părinților Apostolici

1) Credința într-un singur Dumnezeu, Creatorul lumii, Tatăl, Atotstăpânitorul lumii și al

Bisericii, a mers pe creștini ca popor al Său;

2) Credința în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a participat și la creație și S-a și întrupat.

Părinții apostolici nu oferă referiri la raporturile intra-trinitare sau unirea ipostatică în forma

cunoscută de noi;

14
3) În ceea ce privește formula botezului, se păstrează și se folosește denumirea Persoanelor

treimice (Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt) fără a prezenta în vreun

fel învățături despre Duhul Sfânt;

4) Prin căderea în păcat, oamenii au ajuns la suferințe și prin închinarea la idoli au devenit

pradă diavolului;

5) Iisus Hristos L-a descoperit pe Tatăl, ne-a adus legea morală cea nouă, depășind-o pe cea

naturală, dar ne-a și mântuit prin jertfa și moartea Sa. Hristos dă oamenilor care cred în El

îndemnul spre moralitate, îndepărtându-ne de starea de păcătoșenie;

6) Mântuirea pe care Hristos a dobândit-o este denumită în diferite feluri: a) Iertarea păcatelor

prin botez, noua creație; b) Comuniunea cu Dumnezeu, sălășluirea Tatălui sau a lui Hristos

sau a Duhului Sfânt în inimi (preluată de la Sfântul Ignatie și Herma); c) Cunoașterea lui

Dumnezeu ca Unul, Creatorul, Domnul și Tatăl; d) Legea cea Nouă; e) Viața cea veșnică,

recompensă pentru strădania morală;

7) Mijloacele prin care creștinul își însușește bunurile mântuirii creștinătății sunt: a) Botezul

spre iertarea păcatelor; b) Cuvântul lui Dumnezeu ca propovăduire a mântuirii și învățătura

prezentată în multe feluri ca predică, prin îndemn, ierarhia bisericească; c)

Recunoașterea lucrării îngerilor, precum și conducerea providențială către Dumnezeu;

8) Creștinul îl găsește pe Dumnezeu în credință ca o cunoaștere a lui Dumnezeu, în harul

Său și în apropierea față de El, apoi mântuirea omului depinde de dezvoltarea morală a lui.

Omul trebuie să lupte cu păcatul pentru a se apropia de Dumnezeu. Toată această luptă este

virtutea credinței, la fel și faptele bune se prezintă ca un al doilea principiu alături de credință

în îndreptare. Iertarea păcatelor nu se menține ca obiect esențial al credinței;

9) Creștinul trăiește în legătură cu o comunitate sau o biserică, el este integrat în respectiva

comunitate: a) În aceasta domnește armonia Duhului prin celebrarea prin săvârșirea

Euharistiei în Biserică (iubirea frățească, îndemnul de a ajuta pe cei săraci); b) Aici se vede un

contrast cu lumea păgână, care trebuie convertită prin eforturile iubirii creștine; c) Este oferit

15
un contrast și cu iudaismul, care este văzut de părinții apostolici ca un stadiu vechi al

dezvoltării;

d) Unitatea Bisericii este fundamentată pe Hristos și predica apostolilor. Totuși, la aceasta se

adaugă influența unei istorii comune și a unui destin comun. Unitatea interioară a Bisericii se

exprimă prin activități comune, pelerinaje, îndemnuri la rugăciune reciprocă, colecte, etc.;

10) Există un sens viu al deșertăciunii și naturii pieritoare a acestei lumi și al slavei lumii

veșnice și, mai ales, realitatea înfricoșătoare a iadului. Ei gândeau sfârșitul ca fiind foarte

aproape. Împărăția lui Dumnezeu este văzută ca o entitate viitoare totală. Mai mult, unii dintre

părinții apostolici, mai ales Barnaba și Papias, vorbesc de o împărăție de 1000 de ani după

model iudaic, chiar dacă această idee nu corespunde adevăratei credințe creștine.

Părinții apostolici nu dau o explicare exhaustivă a Evangheliei (nu alcătuiesc exegeze ale Sfintei

Scripturi) și, nu de puține ori, aveau influențe în special iudaice în tratarea unor probleme

creștine.

16