Sunteți pe pagina 1din 26

[Tastați aici]

CURS ISTORIA DOGMELOR

ANUL III, SEMESTRUL I

Profesor:
Pr. Lect. Dr. Aurel Mihai

București
2020
INTRODUCERE ÎN ISTORIA DOGMELOR
În cadrul secției de teologie sistematică avem următoarele discipline
fundamentale: Teologia Dogmatică și Simbolică, Morala Creștină, Istoria
Dogmelor, Istoria Religiilor și Misiologia Ortodoxă. Fiecare disciplină prezintă
în mod sistematic învățătura de credință.
Istoria Dogmelor este cea care lucrează cu materialul Dogmaticii. Tocmai
de aceea, Istoria Dogmelor este un ajutător al Teologiei Dogmatice. În modul în
care este gândită Dogmatica acum, ea are într-însa elemente din Istoria Dogmelor.
Istoria Dogmelor nu se ocupă numai de momentul când a apărut o dogmă
scrisă, cunoscută, acceptată în înțelesul actual al cuvântului, ci este important
modul în care a evoluat înțelegerea învățăturii de credință de-a lungul timpului.
Sfinții Părinți s-au ocupat în mod concret de prezentarea învățăturii de credință.
Istoria Dogmelor apare mai mult ca o noțiune tehnică pe lângă Dogmatică,
care vine să ajute elementele dogmatice în fixarea lor, dar și în ceea ce privește
profunzimea conținutului. Mai mult decât atât, învățătura de credință ortodoxă în
mod deosebit a privit disciplina Teologie Dogmatică și Simbolică ca pe un tot
unitar. Istoria Dogmelor a apărut și în cadrul disciplinelor teologice ortodoxe, dar
mai mult ca o influență a modului tehnic (descriptiv) în care au lucrat occidentalii.
Trebuie să reținem că această disciplină nu trebuie confundată cu
Dogmatica. Dogmatica rămâne trunchiul, fundamentul discuției teologice. Istoria
Dogmelor vine să ajute, să concretizeze, să puncteze, să clarifice anumite lucruri.
Ea nu este Dogmatică pură, dar nu este nici Patrologie, deși noi abordăm Istoria
Dogmelor din prisma rezultatului muncii Sfinților Părinți. Patrologia se ocupă de
personalitatea unui sfânt părinte, pe când noi îl abordăm în contextul în care el
depinde de o învățătură de credință într-un anumit moment concret.
Totodată, disciplina noastră nu este nici Istoria Bisericii Universale, chiar
dacă în abordarea ei, Istoria Dogmelor ține cont de momentele istorice când au
fost puse în discuție aceste învățături de credință. În centrul Istoriei Dogmelor
stau învățăturile de credință ale Bisericii, abordate din perspectiva modului în
care au apărut, frământărilor care au avut loc pe marginea cristalizării lor sau
fixarea lor în anumite documente, care după aceea au devenit parte integrantă a
aspectului statornic al Sfintei Tradiții.
Istoria Dogmelor abordează învățături de credință pe perioade mai largi
decât viața unui sfânt părinte (învățătura triadologică la apologeți). O anumită
problemă teologică nu s-a pus în discuție în primele secole sau în timpul

2
Mântuitorului (unirea ipostatică / triadologia). Oamenii aveau alături de ei sursa,
izvorul primordial.
În concluzie, Istoria Dogmelor este o disciplină care își păstrează
individualitatea ei. Ea a fost introdusă într-un mod sistematic și consecvent de
părintele Ștefan Sandu. Părintele Ștefan Sandu a fost preot în Suedia și a studiat
la universități de prestigiu. El își fundamentează lucrările pe învățăturile autorilor
nordici, protestanți și romano-catolici.

SFÂNTA TREIME
FUNDAMENTUL CREDINȚEI ORTODOXE
Învățătura de credință creștin ortodoxă este fundamentată pe Sfânta
Treime. De aceea, noi învățăm că Dumnezeu este Ființa supraexistentă, reală, vie,
personală și spirituală, existentă din veșnicie și pentru veșnicie, Unul în ființă dar
întreit în Persoane – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Așadar, esența acestei învățături
de credință constă în unicitatea ființei dumnezeiești și Treimea Persoanelor care
posedă fiecare întreagă Ființa Dumnezeiască.
Învățătura despre Sfânta Treime a fost formulată solemn și definitiv la
Sinoadele I și II Ecumenice. Potrivit poruncii Mântuitorului de la Matei 28, 19 a
existat de la început în Biserică o mărturie trinitară baptismală, pe care o rosteau
cei care urmau să se boteze. Întreita cufundare în apă era un simbol al Sfintei
Treimi. În cultul divin bisericesc aflăm încă devreme doxologia mică anterioară
secolului IV: Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.
Sinodul I Ecumenic condamnă direct erezia ariană, anatematizând pe toți
care învață: Că a fost un timp când Fiul n-a existat; Că Tatăl a existat înainte de
Fiul; Că Fiul a fost creat din nimic sau dintr-o substanță străină de cea a Tatălui.
După sinod, Macedonie a atacat pe Sfântul Duh, negându-I îndumnezeirea,
văzându-L ca pe o creatură a Fiului. Sinodul II Ecumenic arată că Duhul își are
ființa și ipostasul din Tatăl din veci prin purcedere și prin aceea că El are aceeași
ființă cu Tatăl și cu Fiul.
De aceea, plecând de la premiza ioaneică (Dumnezeu este iubire – I Ioan
4, 8), mărturisim că această iubire înseamnă Treimea de Persoane și are un sens
comunional între Persoanele divine. Tocmai de aceea, rezumând mesajul
revelației dumnezeiești și contribuția fundamentală a Sf. Părinți, spunem despre
Dumnezeu că este Unul în Ființa și lucrările Sale și întreit în Persoane sau
Ipostasuri.

3
Dumnezeu este Unul în ființă dar subzistând în trei persoane sau trei fețe.
(față = persoană, în limba greacă prosopon = mască de teatru). Se evidențiază
caracterul personal al lui Dumnezeu (Treimea Persoanelor) și unitatea și
unicitatea ființei divine. Ființa dumnezeiască și persoanele treimice, deși distincte
sunt nedespărțite, ființa divină fiind conținutul ontologic al persoanelor treimice.
Așadar, Dumnezeu nu este Unică Persoană, dar nici trei Ființe, trei
Persoane diferite, separate, de unde înțelegem două lucruri: 1) caracterul personal
al lui Dumnezeu, respectiv Treimea Persoanelor, deoarece persoana implică
pluripersonalitatea; 2) unitatea și unicitatea Ființei divine este una și aceeași
întreagă și deodată în cele trei Ipostasuri.
Înțelegem astfel monoteismul creștin, așa cum îl vedem la Sf. Părinți (Sf.
Grigorie de Nazianz: Eu când spun Dumnezeu înțeleg Tatăl, Fiul și Sfântul Duh,
când cântăm pe Dumnezeu, cântăm de fapt Treimea; când ne unim cu Dumnezeu,
ne unim de fapt cu întreaga Sfântă Treime) sau la teologii mai apropiați de noi
(Vladimir Lossky: Pentru mistica răsăriteană, țelul nu este vederea ființei divine,
ci participarea la viața de comuniune a Sf. Treimi. Se vorbește de vederea lui
Dumnezeu ca persoană, nu ca ființă.), atunci când vorbim despre Dumnezeu
referindu-ne în fapt la Dumnezeu Treime.
Una din cele mai vechi mărturisiri trinitare aparține Sf. Policarp, rostită
înaintea morții martirice. Clement Romanul mărturisește credința în Sfânta
Treime: Nu avem noi oare un singur Dumnezeu, un singur Hristos și un singur
Duh al harului? Tertulian, Irineu, Origen, Grigorie Taumaturgul, combătând
ereticii sabelieni și subordinaționiști au aprofundat relațiile între Persoanele
treimice.
Sf. Părinți care au explicat unitatea de ființă și Treimea Persoanelor: Sf.
Atanasie scrie trei tratate împotriva arienilor și Către Serapion, Sf. Vasile cel
Mare scrie Contra lui Eunomie și Despre Sfântul Duh, Sf. Grigorie de Nazianz
Cele cinci cuvântări teologice, Didim cel Orb Despre Sfânta Treime, Sf. Grigorie
de Nyssa Contra lui Eunomie. Unii au recurs la analogii, spunând că lumea și
făpturile sunt opera Sfintei Treimi (Toate sunt oglinzi ale frumuseții Tale, Treime!
– Origen). Teologia apuseană, începând cu Fericitul Augustin a folosit ca
analogie pentru Sfânta Treime sufletul omenesc și facultățile sale: rațiune, voință
și sentiment. Teologia răsăriteană, începând cu Părinții Capadocieni, a folosit
analogia familiei, evidențiind aspectul de comuniune.
În concluzie, această perspectivă ortodoxă a înțelegerii lui Dumnezeu și a
dumnezeirii ne ferește pe de o parte de politeismul păgân care separă Persoanele,
transformându-Le în trei Dumnezei diferiți, ne deosebește și de panteiști și de

4
deiști, care susțineau că nu există un Dumnezeu personal și nici nu putem intra în
comuniune cu El.
- Prefigurarea Persoanelor Sfintei Treimi în religiile păgâne. În primul
rând, în starea primordială, Dumnezeu S-a făcut cunoscut protopărinților
prin revelație directă. Religiile păgâne se ancorează în revelația
primordială, dar în același timp, observăm în cartea Facerii folosirea
cuvântului Elohim, pluralul pentru Eloh (Dumnezeu). De altfel, urme sau
reminiscențe ale revelației primordiale pot fi găsite și la alte religii păgâne:
egipteni (Isis, Horus și Osiris), hinduși (Brahma, Vishnu și Shiva), chinezi
(Tao, care se desface în dualitate și apoi în trinitate).

- Descoperirea Sfintei Treimi în Vechiul Testament. În Vechiul


Testament, Sfânta Treime a fost descoperită mai mult intuitiv, vag, nu clar
ca în Noul Testament. Sf. Părinți spun că Dumnezeu a îngăduit să se
întâmple aceasta tocmai pentru ca poporul ales să nu cadă în politeism. Mai
mult decât atât, din cauza căderii în păcatul strămoșesc, rațiunea lor se
întunecase ca să înțeleagă toate lucrurile acestea.
o Texte prin care se descoperă Sfânta Treime în V.T.:
▪ Facere 1, 26-27; Facere 11, 7; Ieșire 20, 2;
o Texte care arată concret numărul de Trei Persoane:
▪ Facere 18, 2-3; Isaia 6, 3; Numeri 6, 24-26;
o Texte care prezintă cele Trei Persoane separat:
▪ Fiul: Psalm 2, 7; Psalm 32, 6; Psalm 50, 12; Psalm 61, 1;

- Descoperirea Sfintei Treimi în Noul Testament:


▪ Matei 28, 19-20; Luca 1, 35; Matei 3, 16-17; Ioan 14, 16-17;
▪ II Cor 13, 13; I Petru 1, 2;
o Texte care indică doar o Persoană treimică:
▪ Persoana Tatălui: Matei 5, 16; Matei 6, 9; Matei 6, 32;
▪ Persoana Fiului: Matei 3, 17; Matei 16, 16; Ioan 20, 18; I
Corinteni 8, 6; Ioan 20, 21;
▪ Persoana Duhului Sfânt: Ioan 14, 26;
o Texte în care este mărturisită unitatea ființială:
▪ Ioan 10, 30; Ioan 10, 38; I Corinteni 2, 10-11;

Din perspectiva Sfintei Tradiții, evidențiem faptul că învățătura trinitară a


fost clarificată și sistematizată la primele două sinoade ecumenice (Niceea – 325

5
& Constantinopol – 381), unde au fost combătute cele două erezii (arianismul și
macedonianismul).

TRIADOLOGIA – TERMINOLOGIA TRINITARĂ


Prezentarea terminologiei trinitare este legată de Treimea de Persoane. Sf.
Părinți folosesc pentru prima dată termenul de trias, care mai întâi apare la Sf.
Teofil al Antiohiei (în Răsărit) și Tertulian (în Apus). Termenii folosiți au fost
ființă, ipostas, persoană.
Termeni care se referă la unitatea ființei divine – ousia – indică fondul sau
baza unei realități care face ca un lucru să fie el însuși și nu altceva. Ființa (esența)
este fondul naturii comune a mai multor indivizi din aceeași specie. Sf. Vasile cel
Mare despre ființă: Ființa este esența, este fondul naturii comune a mai multor
indivizi din aceeași specie.
Aristotel considera că esența (ousia) avea două sensuri: 1) esența concretă
(existența individuală concretă - protousie); 2) esența abstractă (natura specifică
existentă în toți indivizii). Sf. Părinți susțin că ousia la nivel trinitar nu poate fi
aplicat în sens aristotelic (pentru că astfel s-ar fi ajuns la triteism, iar ca ființă
abstractă, persoanele divine ar fi participat doar parțial).
3 Consecințe: 1) fiecare persoană divină treimică e Dumnezeu adevărat;
2) ființa comună a lui Dumnezeu se înțelege nu numai în abstract, ci și în concret
(realitate) din cauza identității și eternității ființei; 3) ființa divină nu se împarte
între persoanele treimice pentru că fiecare persoană o are întreagă și deodată.
În anumite perioade, ousia și ipostas au fost folosiți ca echivalenți.
Creștinii apuseni au preluat termenul de ipostas sub înțelesul de substanță și
afirmau că Dumnezeu e un singur ipostas sau substanță în 3 Persoane. Sinodul
din Alexandria (362) clarifică problema, iar Sf. Vasile are meritul de a fi explicat
deosebirea dintre ousie sau ființă și ipostas sau persoană. Substanța e legată de
ființă și mai poate avea sensul de subiect al însușirilor, dar și ființa care există
într-un lucru în sine. Totodată, natura sau firea (fisis, fiseos – sinonimă cu ființa).
Termeni care se referă la treimea persoanelor:
• Ipostas – modul de subzistență concretă a unei ființe. Ipostasurile se
diferențiază între ele prin modul în care ipostaziază concret ființa.
• Subzistența – modul de a exista al substanței.
• Persoana (lat. persona, prosopon – gr., tot ceea ce înseamnă personajul) –
ipostas de natură rațională, implică o individualitate, unicitate și
spiritualitate, caracterizată prin rațiune și libertate. Bețius caracteriza

6
persoana ca fiind o subzistență individuală a unei naturi spirituale. Se
deosebește de alta prin natura spirituală pe care o individualizează.
Persoana este subiectul naturii spirituale. Sf. Ioan Damaschin susține că
persoana e subiectul ce se manifestă el însuși prin lucrările și proprietățile
sale ca distinct de celelalte naturi. Persoana are conștiință de sine precum
și puterea de a se determina liber ca și intenționalitate spre comuniune cu
alte persoane.
În concluzie, în teologie, persoana e identică cu ipostasul, de aceea în
Hristologie vorbim de unirea ipostatică sau personală a celor două firi.
Distincții și antinomii în Sfânta Treime. Se referă la două aspecte: 1)
persoanele divine; (2) modul în care posedă ființa divină. Ființa divină este
posedată de Tată în Sine, neprimită de la nimeni și fără principiu. Fiul o primește
de la Tatăl prin naștere, iar Sfântul Duh prin purcedere. În Sfânta Treime,
antinomia (opoziția / împotriva legii – contradicție, paradox) constituie unul din
aspectele cele mai importante ale gândirii creștine. Antinomia, atunci când e
contradicție, nu trebuie înțeleasă ca fiind între două lucruri care se exclud, unul
fiind adevărat și altul fals, ci ne gândim la cele două lucruri care coexistă și pot
exista. În teologie, antinomia nu înseamnă adevărat sau fals, ci ambele afirmații
sunt adevărate și doar împreună pot prezenta întreaga realitate.
În dogmatica și spiritualitatea ortodoxă sunt utilizați termeni antinomici:
Dumnezeu cel fără nume, cu multe nume, Dumnezeu cel vechi de zile. Principalele
antinomii în Sfânta Treime: (1) în fiecare persoană divină se află întreaga ființă,
fără ca această ființă să se împartă după persoane și fără ca persoanele să-și piardă
identitatea; (2) Persoanele Sfintei Treimi sunt veșnice, fără început, existând
deodată, cu toate că nașterea și purcederea ar presupune o oarecare prioritate
Tatălui; (3) veșnicia la nivelul Sfintei Treimi e un prezent continuu.
În sec. XIV, logica antinomică a intrat în coliziune cu raționalismul
scolastic, mai ales în problema palamită. Logica antinomică este logica biblică,
pe când raționalismul funcționează după alte principii. Raționalismul omenesc
bazat pe cauză-efect (bazat pe un silogism) nu poate fi aplicat la o realitate care
depășește existența.

Persoanele Sfintei Treimi


Sf. Vasile cel Mare afirmă: Binele e pururea în Dumnezeu și aceasta îl face
pe Dumnezeu să se dăruiască altuia, să nască pe Fiul și să purceadă pe Sf. Duh
din veci și apoi să creeze lumea.
Dumnezeu e Treime. Persoanele Sfintei Treimi sunt implicate în iubirea lui
Dumnezeu și bunătatea Lui, iar faptul că Dumnezeu este persoană presupune în

7
mod firesc relația de comuniune cu alte persoane. Așadar, persoanele Sfintei
Treimi sunt o expresie a bunătății și iubirii lui Dumnezeu, bunătatea și iubirea
fiind însușirile ființei dumnezeiești, care nu pot fi cugetate în afara persoanei,
pentru că ființa divină există concret în persoană, și nu abstract.
Reguli de prezentare: modul în care persoana treimică posedă puterea
dumnezeiască, de explicitat ce înseamnă urmările modului în care deține ființa
dumnezeiască respectivă (de ex. Tatăl este necauzat, Fiul prin naștere primește
întreaga ființă dumnezeiască, starea comunională stabilită – despre Tatăl ne
vorbește Sf. Grigorie de Nazianz, de Fiul Sf. Ioan Damaschin, iar de Duhul Sfânt
Pr. Stăniloae).
Sf. Vasile cel Mare afirmă: Binele e pururea în Dumnezeu și aceasta îl face
pe Dumnezeu să se dăruiască altuia, să nască pe Fiul și să purceadă pe Sf. Duh
din veci și apoi să creeze lumea.
Tatăl – Posedă ființa divină în Sine, neprimind-o de la nimeni și dăruiește
ființa Sa Fiului și Duhului, fără să o piardă: Căci precum Tatăl are viață în Sine,
așa I-a dat și Fiului să aibă viață în Sine (Ioan 5, 26). Sf. Părinți îl numesc fără
început, fără cauză (anarhos și anetios în greacă). Tatăl este necauzat,
neprincipiat, dar e cauză și izvor al întregii dumnezeiri a Fiului și a Duhul prin
naștere și purcedere. Sf. Grigorie de Nazianz explică termenul trinitar de
monarhie: De aceea, monada de la început se mișcă spre diadă (doime) până la
triadă (treime). Și aceasta este pentru noi Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Așadar,
izvorul întregii dumnezeiri e monarhia, monada sau Persoana Tatălui, El se mișcă
din veci spre Doime și se oprește în Treime.
Fiul – El își primește ființa din veci din Tatăl prin naștere (Din pântece mai
înainte de luceafăr Te-am născut – Psalm 109, 3). Sf. Ioan Damaschin: Dumnezeu
nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Fiul este deci născut din Tatăl în chip
nedespărțit și neîndepărtat și rămâne pururi cu El, totuși are un ipostas propriu,
deosebit de ipostasul Tatălui.
Duhul Sfânt – Iar când va veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite de
la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre
Mine (Ioan 15, 26). Își primește ființa și ipostasul din veci din Tatăl prin
purcedere, prin care El se distinge dar nu se separă de Tatăl și de Fiul, având toate
câte au Tatăl și Fiul, afară de naștere și nenaștere (Sf. Ioan Damaschin). Prin
purcedere e afirmată deosebirea Persoanelor treimice, dar și dumnezeirea,
egalitatea și consubstanțialitatea lor. Plecând de la afirmația Sf. Grigorie Palama
că Duhul Sfânt e bucuria din veci a Tatălui de Fiul, Pr. Stăniloae spune că relația
interpersonală eu-tu nu e deplină decât raportată la o a treia persoană la el.

8
Monarhia Tatălui nu introduce subordonarea, ci ea singură afirmă și
asigură egalitatea și deoființimea lor și deplinătatea comuniunii în al treilea. Toate
au aceeași ființă Una și sunt absolut egale în ceea ce privește ființa, voința,
lucrarea, stăpânirea, puterea și bunătatea (Ioan Damaschin).
Pe lângă însușirile personale se mai disting prin ceea ce li se atribuie în
lucrarea externă: creație, mântuire, sfințire, judecată, fiind numite predicate și
raportate la Treimea iconomică. Tatălui I se atribuie planul lucrător și hotărârea
de a fi îndeplinite, Fiului înțelepciunea și Duhului Sfânt desăvârșirea acțiunilor
divine. Datorită deoființimii, Persoanele divine locuiesc una în alta, se sălășluiesc
una în alta, se întrepătrund reciproc, fiecare dintre Ele fiind întreagă în celelalte
două.
La nivelul Sfintei Treimi nu putem vorbi de subordonare, acte simultane.
Vorbim de o monarhie a Tatălui doar în perspectiva egalității și deoființiimii
persoanelor treimice. La nivelul persoanelor Sf. Treimi vorbim despre însușiri
personale sau proprietăți, dar și de atribute sau lucrări externe sau predicate
(Tatălui îi aparține hotărârea și planul, Fiului înțelepciunea, Duhului Sfânt
desăvârșirea).
Perihoreza se referă la întrepătrunderea și înconjurarea reciprocă a
persoanelor în aceeași unică ființă dumnezeiască (conlocuire, coexistență),
primul care a folosit termenul a fost Sf. Ioan Damaschin (Sec. VIII). Perihoreza
este mărturisită de Sfânta Scriptură prin cuvintele Mântuitorului Hristos: Cel ce
M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl (Ioan 14, 9). Părintele Stăniloae folosește
pentru perihoreză termenul de intersubiectivitate treimică.
Aproprierea treimică se referă la lucrările externe ale lui Dumnezeu,
aparținând celor 3 persoane divine. În Dumnezeu există o singură voință și o
singură lucrare externă. Aproprierea presupune o coparticipare a Persoanelor
Sfintei Treimi. Aproprierea, ca și perihoreza, trebuie înțeleasă în cheia egalității,
consubstanțialității și comuniunii Persoanelor Treimice în aceeași unică ființă
dumnezeiască.

Erezii anti-trinitare
Monarhianismul – dinamic (o singură persoană, Tatăl, iar Fiul și Duh
Sfânt sunt puteri prin care se exprimă ființa dumnezeiască) și modalist (persoana
Fiului și a Duhului sunt moduri de înfățișare ale aceleiași unice ființe
dumnezeiești, Persoana Tatălui fiind singura existentă, care a creat lumea, s-a
întrupat și a pătimit pe cruce), modaliștii se mai numesc patripasieni (afirmând
că Tatăl e Cel care a suferit în locul Fiului). Cel mai de seamă reprezentant al

9
ereziei modaliste a fost Sabelie, preot din Africa. Concepțiile sale eretice au fost
combătute de Tertulian, Ipolit, Sf. Maxim Mărturisitorul.
Reprezentantul principal al monarhianismului dinamic a fost Paul de
Samosata, ajuns episcop de Antiohia în 260, care afirma că religia creștină este o
religie strict monoteistă, ca și iudaismul, deoarece numai Dumnezeu Tatăl este
Dumnezeu adevărat, Fiul e doar un om (în care sălășluiește o putere
dumnezeiască impersonală). Anterior acestuia, un alt eretic modalist, Theodot, a
fost condamnat de Biserica din Roma (195) pentru că refuza să-I atribuie lui
Hristos numele de Dumnezeu.
Subordinațianismul – contesta egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu
Tatăl și cu Duhul Sfânt și afirma că Fiul e prima creatură a Tatălui, care prin
statutul Său poate fi considerată prin extindere ca și Dumnezeu. Arienii extremiști
(anomeii) susțineau că Fiul nu e nici măcar asemănător cu Tatăl. Semi-arienii
(omiousienii) spuneau că Fiul este născut din Tatăl, dar nu este deoființă cu El, ci
asemănător. Acacienii susțineau că Fiul e asemănător Tatălui, dar nu după ființă.
Macedonienii susțineau că Duhul nu e egal și nici consubstanțial cu Tatăl și Fiul,
deoarece dacă toată existența este creată de Dumnezeu prin Fiul, atunci urmează
că și Duhul este creat prin Fiul, fiind inferior Tatălui și Fiului. La această
concluzie a ajuns Macedonie (fost episcop al Constantinopolului), care susținea
că Duhul Sfânt este o creatură a Fiului, așa cum Fiul este o creatură a Tatălui.
Alți reprezentanți ai macedonianismului, numiți și pnevmatomahi
(luptători împotriva Duhului Sfânt) au fost Aetius și Eunomie. Erezia
pnevmatomahă a fost condamnată la Sinodul II Ecumenic, iar învățătura ortodoxă
stabilită fiind introdusă în Simbolul de credință (art. 8).
Triteismul – separă persoanele, considerându-se distincte total ca și trei
dumnezei, ființa divină a avut însușirile unei persoane, ajungându-se la tetrateism
(pe lângă cele trei Persoane, ființa divină are și ea o existență proprie, rezultând
patru Dumnezei). Cel care a sistematizat această erezie a fost filosoful Ioan
Filopon din Alexandria (sec. VI), învățând că cele trei Persoane divine au o ființă,
o substanță divină abstractă, așa cum oamenii au o ființă sau substanță umană
aparținând aceluiași gen uman. Biserica romano-catolică a condamnat aceste
erezii la Sinodul IV Lateran (1215).
Anti-trinitarii moderni au apărut în sânul protestanților, negând dogma
Sfintei Treimi: socinienii (la începutul sec. XVII, reprezentantul fiind Faust
Socinus – +1604), care considerau că Dumnezeu e monopersonal (se mai numesc
și unitarieni), ei pleacă de la monarhianismul lui Paul de Samosata, considerând
că Hristos e un singur și simplu om, trimis în lume pentru mântuirea oamenilor.

10
Tendințele antitrinitare se întâlnesc în protestantismul liberal. Iisus Hristos este
înțeles ca Fiu al lui Dumnezeu în sens etic și adopțianist (aceeași concepție poate
fi întâlnită și la „Martorii lui Iehova”).
Filioque – 3 aspecte pentru a prezenta: (1) partea istorică; (2) partea
teologică cu referire la Scriptură – Ioan 15, 26, Ioan 16, 4 și Ioan 20, 22; (3)
argumentarea și combaterea patristică (termenii folosiți dia și ex, precum și
considerații și contribuții ale unor Părinți).
Biserica Apuseană a profesat-o (începând cu sec. V). Pe temeiul unor
afirmații ale Fericitului Augustin, Biserica Apuseană a început să învețe că Duhul
Sfânt purcede și de la Fiul, slăbind unitatea ființei divine și distincția persoanelor
trinitare, anulând monarhia Tatălui și introducând diarhia (existența a două
principii sau izvoare în Dumnezeu Tatăl și Fiul). Filioque reprezintă o inovație
dogmatică, ce încalcă hotărârea de la Sinodul III Ecumenic, conform căreia nu
trebuie să se adauge nimic la Simbolul niceo-constantinopolitan.
A fost introdus oficial la sinodul local din Toledo (Spania) în 589, canonul
3 al acestui sinod anatematizând pe cei care nu credeau că Duhul purcede și de la
Fiul. Introducerea s-a făcut din motive istorice, pentru a-i atrage pe vizigoții arieni
din Spania la ortodoxie (învățătura extinzându-se în Franța și Germania în timpul
lui Carol cel Mare). Papa Leon III nu acceptă adaosul, fapt petrecut abia în 1014,
prin decizia papei Benedict VIII, de atunci devenind dogmă în Biserica Apuseană
și fiind preluat de Confesiunile Protestante.
Cel dintâi teolog răsăritean care a arătat gravele implicații ale lui Filioque
a fost patriarhul Fotie al Constantinopolului într-o Enciclică către patriarhii
orientali (867). Mitropolitul Marcu al Efesului a formulat argumente împotriva
acestei inovații doctrinare (sinodul unionist de la Florența – 1439).
Teologia ortodoxă respinge adaosul pentru următoarele motive:
1) Nu are un temei în Revelația supranaturală. Catolicii se folosesc de textele:
Pe care-L voi trimite de la Tatăl (Ioan 15, 26); Din al Meu va lua, toate
câte are Tatăl sunt ale Mele (Ioan 16, 14-15); Luați Duh Sfânt (Ioan 20,
22) – se referă la trimitea în lume a Duhului Sfânt, confundată de catolici
cu purcederea din veșnicie, constituind o însușire personală,
netransmisibilă. Sf. Ioan Gură de Aur explică afirmația Mântuitorului de la
Ioan 16, 12-15: Aceasta înseamnă că va lua din știința pe care o are Fiul,
deci e vorbă de știință, nu de ființă.
2) Catolicii fac confuzie între purcederea Duhului, care are caracter veșnic și
trimiterea în lume, ce are caracter temporal. Teologia răsăriteană folosește
expresia prin Fiul (prepoziția dia din greacă), referindu-se numai la

11
activitatea externă a Sfântului Duh, nu și la viața interioară a Sfintei Treimi.
Sf. Ioan Damaschin afirmă că Duhul purcede numai de la Tatăl și rămâne,
se odihnește sau strălucește în Fiul.
3) Catolicii îl fac pe Duhul extensia Fiului. Din punct de vedere ortodox,
Duhul Sfânt rămâne legătura internă dintre Tatăl și Fiul, fiindcă purcede
de la Tatăl și rămâne în Fiul, iar Fiul răspunde Tatălui prin iubirea Duhului
Sfânt. Teologia catolică dizolvă comuniunea trinitară și cade în
individualism. Ceea ce primează la ei este unitatea naturii divine, pe care
este fundamentată structura absolutistă și monarhică a Bisericii catolice.
Teologul protestant Jurgen Moltmann, în lucrarea Treimea și împărăția lui
Dumnezeu propune o nouă formulă pentru înlocuirea lui Filioque: Duhul Sfânt
purcede de la Tatăl Fiului și își primește forma de la Tatăl și de la Fiul. Pr.
Dumitru Popescu subliniază că dacă la catolici Duhul devine centrul de gravitație
al Sfintei Treimi, la protestanți Fiul tinde să devină un centru, în ambele cazuri
fiind însă contrazisă monarhia Tatălui.

EVOLUȚIA ISTORIEI DOGMELOR


Istoria Dogmelor înseamnă evoluția în timp a cristalizării învățăturii de
credință. Istoria Dogmelor este disciplina care prezintă în mod metodic și
sistematic cristalizarea învățăturii de credință. Această disciplină nu a existat
dintotdeauna într-o formă distinctă așa cum o studiem astăzi. Tocmai de aceea
facem precizarea că Teologia Dogmatică prezintă învățăturile de credință ale
Bisericii, iar Istoria Dogmelor prezintă modul în care aceste învățături au fost
fixate de-a lungul timpului. Istoria Dogmelor prezintă evoluția învățăturii
dogmatice din epoca primară și până astăzi. În spațiul ortodox răsăritean, Istoria
Dogmelor a fost studiată în același context cu Teologia Dogmatică. Cercetarea în
domeniul Istoriei Dogmelor a fost aprofundată foarte mult în spațiul catolic și
protestant (în lumea apuseană, în mod special în spațiul protestant).
Istoria Dogmelor este o disciplină mai nouă, care pune în valoare atât
aspectele istorice ale evoluției învățăturilor de credință, dar și dogmele propriu-
zise. Tocmai de aceea, reamintim faptul că Istoria Dogmelor nu e istorie propriu-
zisă, deci nu este patrologie, deși abordează contribuțiile sfinților părinți la
cristalizarea învățăturii de credință, nu este nici istorie bisericească universală,
întrucât extrage din multitudinea de date și evenimente ale istoriei bisericii
universale doar aspectele legate de învățătura de credință și în ultimul rând nu se
identifică cu teologia dogmatică și simbolică.

12
De-a lungul timpului au apărut lucrări de Istoria Dogmelor, manuale și
tratate: Reinhold Seeberg (Tratat de Istoria Dogmelor, a doctrinelor în Biserica
Veche, în primul Volum, iar în al doilea volum în Biserica Evului Mediu și
Modernă, apărut în 1997), precum și lucrări mai vechi care datează din 1920,
1923 și 1959, toate fiind precedate de renumitele manuale de Istoria Dogmelor,
scrise de Friedrich Loofs, apărute la Hale în 1906; pot fi amintite și lucrările lui
B. Hagglund, Carl Anderson, Michael Schmaus și Adolf Harnack.
În unanimitate, cercetătorii de Istoria Dogmelor fac o împărțire în perioade
a evoluției învățăturilor de credință. Istoria Dogmelor e o necesitate pentru
înțelegerea complexă a învățăturii de credință.
Această expunere istorică a dogmelor creștine ține cont și de conținutul
adevărurilor de credință. Obiectul istoriei dogmelor sunt dogmele Bisericii. Sf.
Părinți au numit dogme învățăturile de credință și legile morale, care au fost
propovăduite de Hristos și de Apostoli sau dogmele Domnului, învățăturile
creștinismului. De altfel, dogmele poartă în ele caracteristicile adevărului absolut,
veșnic și imuabil. În cuprinsul ei, Istoria Dogmelor păstrează echilibrul între
fondul revelației dumnezeiești și contribuția în timp adusă de Sf. Părinți la
clarificarea acestor învățături.

DOGMA ÎN ISTORIE
Noțiunea de dogmă a fost tratată și aprofundată de teologii ortodocși, chiar
dacă a fost tratată dintr-o perspectivă mai puțin istorică. Pentru definirea noțiunii
de Istoria Dogmelor și pentru tratarea acestei discipline, suntem datori să
menționăm contribuțiile pe care le-au adus următorii teologi ortodocși:
Dr. C. Chiricescu (Istoria Dogmelor, București, 1892), Dr. Dumitru
Boroianu (Istoria Dogmelor Bisericii Creștine Ortodoxe de Răsărit, București,
1893), Silvestru, episcop de Canev (Teologia Dogmatică Ortodoxă cu expunerea
istorică a dogmelor, vol. 1-5, București, 1896-1906), lucrarea lui Andrei Spassky
(Istoria Învățăturii Dogmatice în epoca Sinoadelor Ecumenice, 1906), Dimitrios
Balanos (Introducere în Istoria Dogmelor, Atena, 1919), Teodor M. Popescu
(Curs de Istoria Dogmelor, București, 1930), Ioan Karmilis (Dogmă, Dogmatică,
Istoria Dogmelor, Atena, 1937).
După Dimitrie Boroianu, definiția și ideea despre dogme determină
înțelegerea Istoriei Dogmelor. Istoria poate fi definită ca o expunere științifică a
faptelor prin care a trecut dezvoltarea și fixarea învățăturii creștine, în afară de
părerile izolate ale unora.

13
Teodor M. Popescu arată că Istoria Dogmelor are drept scop să expună
lucrurile esențiale ale gândirii creștine asupra revelației dumnezeiești,
luminându-ne asupra acelor adevăruri pe care ea le face să le dezvolte în istorie,
coordonându-le într-un sistem armonios, fără a le denatura substanța sau a le
modifica fondul lor doctrinar.
Teodor M. Popescu privește Istoria Dogmelor dintr-o perspectivă foarte
actuală, înțelegând că aceasta nu e nici istoria bisericii, nici dogmatică propriu-
zisă. În ceea ce privește scopurile disciplinei, trebuie să precizăm că Istoria
Dogmelor arată formarea dogmelor și apoi descrie dezvoltarea lor. Practic, Istoria
Dogmelor, referindu-se la formarea dogmelor, se încheie atunci când o învățătură
de credință e formulată definitiv și intrată în conștiința Bisericii.
În situația în care învățătura de credință nu e formulată de un sinod
ecumenic, ea devine dogmă atunci când ea este cunoscută și aplicată de toate
comunitățile ortodoxe. Inclusiv astăzi, există învățături care nu au făcut obiectul
preocupărilor sinoadelor ecumenice, dar care au o mare actualitate: relația
teologie-știință, aspecte morale, dezvoltări ale științei, inteligență artificială,
forme de creație.
Societatea actuală nu oferă răgazul Bisericii să se prezinte vis-a-vis de noile
descoperiri tehnologice. Biserica, pentru a oferi răspunsurile necesare, trebuie să
meargă la esență, cu temeiuri în învățătura existentă, din perspectivă eshatologică
și din perspectivă soteriologică (mântuitoare). Lipsa de reacție reproșată Bisericii
e mult mai mare decât miza însăși, care trebuie să conțină un răspuns documentat
și agreat de corpul interior al Bisericii.
Referitor la dezvoltarea dogmei, reținem că aceasta este practic nelimitată
în partea teoretică, iar în realitate, fiecare etapă în dezvoltarea Bisericii presupune
și o argumentare de învățătură, corespunzătoare etapei respective. Adolf Harnack
precizează că problema Istoriei Dogmelor este în primul rând de a stabili originea
dogmelor și în al doilea rând de a descrie dezvoltarea lor. Mai mult, el spune că
nu se poate trage o linie precisă între timpul originii și acela al dezvoltării,
deoarece aceste etape se întrepătrund reciproc.
După Harnack, dezvoltarea dogmei s-a încheiat în biserica răsăriteană cu
sinodul VII ecumenic. După această perioadă nu au mai fost stabilite dogme în
răsărit ca adevăruri revelate. În biserica romano-catolică a mai apărut o dogmă pe
la anul 1870, considerată ca fiind egală cu cele din perioada sinoadelor
ecumenice. Tocmai de aceea, istoria dogmelor ajunge până în zilele noastre.
În ceea ce privește bisericile protestante, abordarea dogmatică este mult
mai dificilă: în protestantism, Istoria Dogmelor continuă până la formula

14
concordie din 1577; în cadrul bisericii reformate până la decretele sinodului de la
Dordrecht (1618-1619). Așadar, în concluzie, Harnack vede mediul de dezvoltare
a dogmelor în răsărit până la 787 (sinoadele ecumenice), iar la protestanți undeva
până în secolul al XVII-lea.
Noi trebuie să înțelegem că Biserica Ortodoxă consideră încheiat sistemul
dogmatic după clarificarea învățăturii privind sfintele icoane. Bisericile
evanghelice sau protestante au căutat să întemeieze dogmele pe Sfânta Scriptură,
au abandonat Sfânta Tradiție și chiar au contestat într-o anumită măsură
competența Bisericii privind formularea dogmei, considerând că dogma trebuie
să fie urmarea unei înțelegeri sfinte a cuvântului lui Dumnezeu. Biserica romano-
catolică admite posibilitatea de a formula dogme noi, așa cum vedem la conciliul
de la Trident și apoi de la Vatican.
În concluzie, reținem că dogmele creștine și ale Bisericii nu pot fi tratate
istoric ca și concepțiile protestante și sectare sau ale unor școli filosofice.
Dogmele sunt expresia învățăturilor argumentate în Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție și au fost formulate sub inspirația Sfântului Duh.
În ceea ce privește metoda folosită în Istoria Dogmelor, reținem că în
general este folosită atât metoda analitică, atunci când este abordată o învățătură
precisă, punctuală, dar și sintetică, în situația în care este prezentată o epocă cu
toate învățăturile și dezvoltările acestora în perioada respectivă.
În ceea ce privește împărțirea dogmelor, Adolf Harnack o împarte în patru
părți:
1) Formarea Dogmei;
2) Dezvoltarea Dogmei până la disputa privind icoanele;
3) Dezvoltarea Dogmei în apus sub influența fericitului Augustin;
4) Dezvoltarea Dogmatică după reforma în cele trei direcții: ortodox, catolic
și protestant.
După Rudolf Zelerg, Istoria Dogmelor se împarte în trei perioade:
1) Formularea dogmelor în biserica primară;
2) Păstrarea, transformarea si dezvoltarea dogmelor în biserica evului mediu;
3) Dezvoltarea Dogmelor prin reformă și fixarea învățăturii opuse de romano-
catolicism.
John Schwann împarte Istoria Dogmelor în patru perioade:
1) Prima se întinde până la primul sinod ecumenic de la Niceea;
2) Până la sinodul 7 ecumenic de la Niceea;
3) Până la Conciliul Trident;
4) Până în zilele noastre.

15
Prima perioadă este cea apologetică, de apărare a învățăturii de credință
ortodoxă. A doua reprezintă perioada dezbaterilor dogmatice din Biserică, a
luptei pentru apărarea credinței împotriva ereziilor. Perioada a treia este o
perioadă de dezvoltare dialectică a dogmei. Dialectica înseamnă o dezvoltare
logică (cu legătură) din etapă în etapă a învățăturii de-a lungul timpului. A patra
etapă reprezintă epoca înțelegerii progresive a Bisericii și a raporturilor sale cu
statul, a reînnoirii vieții bisericești cu aplicare a învățăturilor de credință de
realitatea respectivă.
Dintre teologii ortodocși reținem că Dimitrie Goreanu împarte materialul
Istoriei Dogmelor în două părți: o parte generală și una specială.
- În partea generală vorbește despre întemeietorul învățăturii creștine, apoi
despre încercările adversarilor creștinismului de a denatura învățăturile
creștine precum și răspunsul dat de sfinții părinți acestora.
- În partea specială se ocupă de fiecare problemă doctrinară cu însemnătate
decisivă în Biserica Ortodoxă, arătând și dezbaterile care au avut loc pe
marginea acestei probleme doctrinare, oprindu-se la hotărârile sinoadelor
ecumenice.
Teodor M. Popescu vorbește despre o istorie a dogmelor în contextul fixării
învățăturilor și evoluția în timp a acestora. Reținem în mod general că Istoria
Dogmelor trebuie sa țină cont de specificitățile dogmatice ale fiecărei confesiuni.
Din punct de vedere cronologic s-ar putea face următoarele împărțiri:
1) Perioada veche;
2) Evul mediu;
3) Perioada modernă.
Perioada veche ține până la sinodul 7 ecumenic, deși Harnack duce această
perioadă până la fericitul Augustin (până în 430), iar apoi începe perioada evului
mediu, alții spun că evul mediu începe cu papa Grigorie cel Mare (1590-1604) și
până pe la sinodul de la Trident (1545-1563). La protestanți evul mediu ține până
la reformă, iar istoria dogmelor la protestanți se întinde până la sinodul de la
Dordrecht. Alături de această periodizare mai avem și alte modalități de împărțire
a Istoriei Dogmelor după perioadele istorice.
După părintele Ștefan Sandu reținem următoarea împărțire:
Partea I – Istoria Dogmelor Bisericii creștine din epoca post-apostolică
pană în secolul al VIII-lea. Subcapitole:
1) Învățătura creștină în epoca post-apostolică – părinții apostolici și
simbolul apostolic;
2) Învățătura apologeților despre Dumnezeu și Iisus Hristos;

16
3) Învățătura Sf. Irineu și a lui Tertulian;
4) Învățătura lui Clement Alexandrinul și a lui Origen;
5) Erezii anti-trinitare și învățături creștine în secolul III:
a. Monarhianismul;
b. Hristologia (în a doua parte a secolului al III-lea);
c. Noțiunea de biserică la Sf. Ciprian.
6) Istoria dogmei Sfintei Treimi – învățătura despre deoființime a Fiului
cu Tatăl, dogma Sfintei Treimi până la sinodul II ecumenic, simbolul
niceo-constantinopolitan, învățătura fericitului Augustin și a Sf. Ioan
Damaschin despre Sfânta Treime;
7) Istoria dogmei Hristologice – dogma unirii ipostatice.
Partea a II-a – Istoria Dogmelor în timpul evului mediu (sec. IX-XVI):
1) Controverse doctrinare în timpul evului mediu timpuriu;
2) Istoria dogmelor în timpul scolasticii (sec. XI-XIV);
a. Începuturile scolasticii în sec. XI-XII;
b. Dezvoltarea din a doua perioadă a scolasticii (sec. XIII);
c. Decăderea scolasticii (sec. XIV).
Partea a III-a – Istoria Dogmelor în timpul reformei și a epocii
contemporane (sec. XVI-XXI):
1) Formarea noțiunii de doctrină protestantă;
2) Dezvoltarea teologică de la reformă până la mărturisirile de credință;
3) Dezvoltarea dogmelor bisericii catolice după reformă;
4) Protestantismul luteran mai vechi;
5) Istoria Dogmelor în protestantism în sec. XIX;
6) Dezvoltarea dogmelor în romano-catolicism în sec. XIX-XX;
7) Istoria Dogmelor în protestantism în sec. XX-XXI.
În ceea ce privește izvoarele dogmelor, acestea sunt:
1) Dogmele propriu-zise;
2) Adevărurile dogmatice;
3) Hotărârile dogmatice ale Bisericii;
4) Scrierile dogmatice ale părinților și scriitorilor bisericești;
5) Mărturisirile de credință dogmatice;
6) Actele sinoadelor;
7) Cărțile de învățătură.

17
Pentru Istoria Dogmelor, în catolicism, pe lângă cele menționate mai sus
sunt importante și următoarele:
o Scrierile scolasticilor;
o Actele conciliilor;
o Deciziile solemne ale ierarhiei.
Expunerea Istoriei Dogmelor în protestantism se întemeiază pe scrierile
reformatorilor și pe mărturisirile de credință reformatoare. Așadar, observăm o
diferențiere mai ales în perioada modernă în ceea ce privește abordarea izvoarelor
Istoriei Dogmelor. Acest general valabil adevăr al Istoriei Dogmelor se bazează
pe scrierile patristice, care au apărut până în sec. VIII. Istoria Dogmelor comportă
diferențieri în abordare din punct de vedere interconfesional. Din perspectiva
ortodoxă se întemeiază pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, pe scrierile
patristice și hotărârile sinoadelor ecumenice.

ȘTEFAN SANDU – ISTORIA DOGMELOR


Cele mai importante scrieri apostolice sunt: Învățătura celor Doisprezece
Apostoli (Didahia), care prezintă mărturii despre viața creștină din anii 50-70;
Prima Epistolă a Sf. Clement Romanul (anul 95, scrisă la Roma); Omilia Sf.
Clement Romanul, numită a doua Epistolă către Corinteni (cea mai veche omilie
bisericească păstrată, fiind menționată după anul 140); Epistola Sf. Policarp (jurul
anului 110, scrisă la Smirna); Lucrarea Explicarea cuvintelor de învățătură ale
Domnului în cinci cărți de către Papias, episcop de Hierapolis (anul 125); Epistola
lui Barnaba (scrisă în Alexandria în 96-98); Păstorul lui Herma (apărută la Roma,
scrisă între 97-100).
Noțiunea de Dumnezeu la Părinții apostolici este biblică. Prezentarea
modului în care cele trei persoane dumnezeiești se raportează reciproc aparține
totuși timpului de mai târziu. Clement Romanul afirma că: Viu este Dumnezeu și
viu este Domnul Iisus Hristos și Duhul cel Sfânt, credința și nădejdea celor aleși.
Cele mai bogate mărturii ale credinței creștine, printre scrierile Părinților
apostolice, sunt cele șapte epistole pe care Sf. Ignatie (al treilea episcop al
Antiohiei) le-a scris la începutul sec. II, în timpul călătoriei sale la Roma. În
acestea sunt apărate dogma despre îndumnezeirea Domnului, despre natura
umană, despre Învierea Sa, despre prezența Trupului lui Iisus Hristos în
Euharistie. După învățătura sa, Fiul lui Dumnezeu a fost Dumnezeu adevărat și
ipostatic deosebit de Tatăl Său, Care s-a descoperit prin El; a fost Fiu din

18
eternitate, existând la Tatăl și a fost în unitate nedespărțită cu Tatăl, co-etern cu
Tatăl.
Hristologia – Hristos este Fiul lui Dumnezeu din veci, Care a luat parte la
creație, El este Domnul cerului care stăpânește în cele ascunse. Denumirea de
Dumnezeu se folosește direct spre Hristos, mai ales în Epistola Sf. Ignatie către
Efeseni. Rezumând hristologia, Clement Romanul spune că în Hristos am devenit
fii ai lui Dumnezeu, mântuindu-ne prin sângele Său, aducându-ne harul iertării.
La Sf. Policarp, ideile sunt conforme Evangheliei: creștinul care s-a alipit de
Hristos în credință, în iubire deplină împlinește legea lui Hristos, urmându-L cu
răbdare în nădejdea vieții. După Barnaba, prin patima și moartea lui Hristos ni s-
a adus iertarea păcatelor și eliberarea de moarte. Prin Botez ne este împărtășită
iertarea păcatelor.
În esență, hristologia Părinților apostolici nu aduce inovații față de
hristologia apostolică tradițională, ci păstrează chiar formulările și terminologia
biblică (Iisus Hristos, capul trupului Bisericii – Efeseni; mijlocitorul – I Petru).
Ei afirmă învățătura despre Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, susținând
deci dumnezeirea și umanitatea lui Hristos, despre care tratează Sf. Clement, Sf.
Ignatie și Sf. Policarp. Ei dezvoltă ideea Întrupării lui Hristos. Înălțarea în slavă
a lui Hristos constituie o preocupare pentru Barnaba și Herma. Hristologia lor
rămâne un element de legătură între aceea a Noului Testament și aceea a
apologeților, care încep să o dezvolte mai consistent, explicând-o și
fundamentând-o mai rațional.
Opera mântuitoare a lui Hristos – După Clement Romanul, Hristos este
singurul mijlocitor al mântuirii noastre, prin El noi am devenit fiii lui Dumnezeu,
El este un sprijin în nevoi și marele preot în împărtășirea darurilor. Prin mijlocirea
Lui, noi suntem capabili de vederea lui Dumnezeu și bucuria cunoașterii
nemuritoare. După Herma, Hristos i-a pus pe oameni sub protecția îngerilor, El
Însuși s-a făcut om pentru a purifica pe oameni. După Sf. Ignatie, Hristos S-a
făcut om pentru ca El (ca Logos al lui Dumnezeu) să reveleze pe Dumnezeu
oamenilor. Sf. Ignatie se denumește pe sine purtător de Dumnezeu și creștinii sunt
numiți purtători de templu, de Hristos, de sfințenie, templu în care Dumnezeu și
Hristos locuiesc. Expresiile: existența în Hristos, trăirea și lucrarea în Hristos se
repetă constant.
După Barnaba, Fiul lui Dumnezeu, Care și-a asumat trupul omenesc, a
pătimit pe cruce, conform voii lui Dumnezeu (pentru iertarea păcatelor și sfințirea
sufletului). Mântuirea pe care Hristos a adus-o se consideră drept cunoașterea lui
Dumnezeu și viața veșnică. Sf. Ignatie vorbește mai mult decât alții în formule

19
profunde despre sălășluirea lui Hristos în oameni. El leagă nemurirea de moartea
și învierea lui Hristos. Sf. Clement Romanul pune problema mântuirii subiective
sau a îndreptării prin credință și fapte bune. Unitatea Bisericii în general este
fundamentată pe Hristos și predica Apostolilor, la care este adăugată influența
unei istorii comune și a unui destin comun. Unitatea interioară își găsește expresia
în epistole și pelerinaje, îndemnuri și rugăciuni.
Timpul trăiește într-o așteptare tensionată a doua venire a lui Hristos și
sfârșitul apropiat, după cum reiese din Învățătura celor Doisprezece Apostoli
(Didahia) și din prezentările lui Papias, Barnaba și Herma.
Eshatologia este formulată din imagini ale Vechiului Testament, profeții și
afirmații ale lui Hristos. Împărăția lui Dumnezeu este văzută ca o entitate viitoare
totală. Înainte de sfârșit există împărăția de o mie de ani (Barnaba, Papias), care
este, după modelul iudaic, descrisă într-un mod fantastic.
În epoca apostolică, credința, harul și iertarea păcatelor trec în planul al
doilea și în schimb legea nouă și faptele bune devin proeminente.
Simbolul apostolic – Cele trei Simboluri menționate în manualele de
Istoria Dogmelor sunt: Simbolul apostolic, Simbolul niceo-constantinopolitan și
Simbolul atanasian (numite ecumenice sau sobornicești). Prin simbol se
înțelegeau în Biserica veche hotărârile sau definițiile celor șapte Sinoade
ecumenice, recunoscute de conștiința creștină sobornicească. I. Karmiris propune
să fie primit de ortodocși simbolul zis apostolic, cea mai veche și scurtă
mărturisire de credință, în care au fost catehizați și botezați mii de creștini în
vechime. Simbolul atanasian (de origine occidentală), necunoscut de orientali –
fără Filioque, formulează doctrina trinitară și hristologică a Bisericii vechi din
primele cinci secole. Autoritatea Simbolului apostolic a crescut ca urmare a
propunerii lui la Conferința de la Lausanne (1927) ca simbol de unire și inel de
legătură între Bisericile despărțite.
După W. Pannenberg, Simbolul zis apostolic nu trebuie să se înțeleagă în
termenii actuali, că ar fi alcătuit de ucenicii lui Hristos, ci revendică pretenția de
a fi un rezumat al mesajului pe care Apostolii l-au trimis, revendicare justificată
de răspândirea acestuia în Biserica Apuseană. Forma prescurtată a Simbolului
apostolic se găsește în limba greacă, pentru prima oară, la Marcel de Ancira într-
o epistolă scrisă către Iuliu al Romei (337/338), unde tratează despre învățătura
ortodoxă, iar în limba latină la Sf. Ambrozie al Milanului și la Rufin de Aquileea.
Plecând de la concepția lui Rufin se consideră că Apostolii, plecând la
propovăduire, au alcătuit acest Iudicium Praedicationis, un fel de regula fidei

20
pentru credincioși. În cuvântările atribuite Fericitului Augustin se menționează și
contribuția fiecărui Apostol.
Din cauza originii controversate, Biserica Ortodoxă nu l-a considerat
apostolic. I. Karmiris și N. Chițescu au arătat că Marcu Eugenicul al Efesului a
exprimat această atitudine a Bisericii Ortodoxe față de apostolicitatea acestui
simbol. Sf. Chiril al Ierusalimului îl numește apostolic datorită cuprinsului său
apostolic.
Învățătura apologeților despre Dumnezeu și Iisus Hristos – Sub numele
de apologeți sunt reuniți autori din timpul sec. II, ale căror scrieri au ca scop
apărarea creștinismului față de acuzațiile grecilor și ale iudeilor. Creștinismul se
prezintă la apologeți ca adevărata filozofie. Printre apologeți se află Sf. Iustin
Martirul, ale cărui apologii datează din anii 150. Alți apologeți: Aristide (cea mai
veche apologie păstrată), Tațian, Atenagora, Teofil al Antiohiei. Apologeții
încearcă să interpreteze dogmele cu ajutorul termenilor din gândirea filozofică a
timpului lor. Aici întâlnim prima legătură dintre teologie și știință, dintre
creștinism și filozofia greacă.
Cei mai mulți (printre care se numără Iustin Martirul) acordă recunoaștere
filozofiei, pe când alții (Tațian și Tertulian) accentuează opoziția creștinismului
față de filozofie.
Învățătura despre Dumnezeu – Un rezumat al ideilor dominante ale
apologeților avem în cuvintele lui Aristide (Dumnezeu este transcendent, nevăzut,
veșnic și nemuritor, existența absolută, în concordanță cu concepția platonică-
stoică). Elementul din tradiția creștină se arată mai ales în dependența puternică
de Dumnezeu în calitatea Sa de Creator atotputernic al lumii. Când se vorbește
despre bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu nu se ajunge la caracteristica creștină.
Dumnezeu este despărțit de lume printr-un abis, care apoi se acoperă cu
îngeri și demoni, dar mai ales prin Logos. Sf. Iustin Martirul afirmă că Dumnezeu
este: Părintele universului, fiind nenăscut, nu are nici un nume pozitiv. Cuvintele
de Părinte, Dumnezeu, Ziditor, Domn și Stăpân sunt moduri de adresare, care
provin de pe urma binefacerilor și lucrărilor Lui.
Sub influența platonismului, Sf. Iustin dezvoltă concepția sa despre Logos
și despre Treime, punând accentul pe puterea și slava dumnezeiască ale lui
Hristos. El vede totuși pe Tatăl singurul Absolut divin și plasează pe Fiul și Duhul
într-un rang subaltern, afirmând că Logosul iese din voința Tatălui. Lucrarea lui
Dumnezeu în lume este asociată Logosului după tradiția apologetică.
Tațian numește pe Domnul un Dumnezeu răstignit pe cruce sau Dumnezeu
în chip omenesc și când încearcă să facă pe păgâni să accepte dogma despre

21
dumnezeirea Cuvântului, el nu adoptă numai terminologia, ci de asemenea și
vederile lui Filon. Dezvoltarea gândirii sale greșește, căci Cuvântul nu a fost
conceput în raportul său cu lumea și el a conchis din lume ideea că existența
Cuvântului este necesară. Tațian spune că Dumnezeu poate fi cunoscut prin
intermediul Revelației naturale, că Dumnezeu, existența absolută, este veșnic,
necuprins de spațiu, incomensurabil, fără trup și spiritual.
Teofil al Antiohiei (168-181) a urmat în cele Trei Cărți către Autolic, calea
deschisă de Sf. Iustin Martirul, în învățătura despre Cuvântul lui Dumnezeu:
Dumnezeu este unul, creatorul și susținătorul lumii. El este primul teolog care a
întrebuințat cuvântul trias pentru a desemna Treimea dumnezeiască, când zice că
primele trei zile întunecate ale creației erau o imagine a misterului Treimii
dumnezeiești, a Tatălui, Fiului și Înțelepciunii. Dumnezeu este insondabil și
incomprehensibil, dar noi putem să-L cunoaștem din lucrările sale. Uneori,
înțelepciunea nu este decât o putere cosmică, care în calitate de putere a Logosului
designează unitatea creației și a mântuirii. Deosebirea între existența Cuvântului
până la naștere și după naștere este numai după modul de existență, iar nu după
substanță. Teofil a pus nașterea Cuvântului, prezentată în legătură cu începutul
lumii, numai în manifestarea sa externă, Fiul fiind după el co-etern cu Tatăl.
Atenagora menționează o unitate a duhului sau naturii lui Dumnezeu și el
demonstrează că unitatea naturii dumnezeiești este o unitate, pe care o putem
cunoaște prin rațiune. Printre însușirile dumnezeiești, el menționează veșnicia,
atotputernicia, bunătatea, știința, prin care El conduce și guvernează totul prin
cunoașterea și înțelepciunea Sa. Dumnezeu a voit creația lumii dintr-o libertate
interioară. Deși pare că micșorează existența personală a Fiului când se exprimă
că El (Fiul) este Cuvântul Tatălui în idee și realitate, tot el afirmă că Fiul este
Duh și Cuvânt al lui Dumnezeu, fiind întru Tatăl, și Fiul întru Tatăl, după unitate
și puterea duhului.

22
TEMEIURI SCRIPTURISTICE
1. I Ioan 4, 8 – Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu este iubire.
2. Facere 1, 26-27 – Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după
asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului,
animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!;
Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-
a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
3. Facere 11, 7 – Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca
să nu se mai înţeleagă unul cu altul.
4. Ieșire 20, 2 – Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul
Egiptului şi din casa robiei.
5. Facere 18, 2-3 – Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni
stăteau înaintea lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în
întâmpinarea Lor și s-a închinat până la pământ. Apoi a zis: Doamne, de
am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!
6. Isaia 6, 3 – Şi strigau unul către altul, zicând: Sfânt, sfânt, sfânt este
Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!
7. Numeri 6, 24-26 – Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească! Să caute
Domnul asupra ta cu faţă veselă şi să te miluiască! Să-Și întoarcă Domnul
fala Sa către tine și să-ți dăruiască pace!
8. Psalm 2, 7 – Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am
născut!
9. Psalm 32, 6 – Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii
Lui toată puterea lor.
10. Psalm 50, 12 – Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua
de la mine.

23
11. Psalm 61, 1 – Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu? Că de la
El este mântuirea mea.
12. Matei 28, 19-20 – Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându-
le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate
zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.
13. Luca 1, 35 – Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste
tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se
va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.
14. Matei 3, 16-17 – Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile
s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel
şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel
iubit întru Care am binevoit.
15. Ioan 14, 16-17 – Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca
să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L
primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că
rămâne la voi şi în voi va fi!
16. II Corinteni 13, 13 – Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui
Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!
17. I Petru 1, 2 – Aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi
prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus
Hristos: har vouă şi pacea să se înmulţească!
18. Matei 5, 16 – Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât
să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din
ceruri.
19. Matei 6, 9 – Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri,
sfinţească-se numele Tău.
20. Matei 6, 32 – Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl
vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

24
21. Matei 3, 17 – Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit
întru Care am binevoit.
22. Matei 16, 16 – Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu Celui viu.
23. Ioan 20, 18 – Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe
Domnul şi acestea i-a zis ei.
24. I Corinteni 8, 6 – Totuşi, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din
Care sunt toate şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care
sunt toate şi noi prin El.
25. Ioan 20, 21 – Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine
Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.
26. Ioan 14, 26 – Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl,
în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate
cele ce v-am spus Eu.
27. Ioan 10, 30 – Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.
28. Ioan 10, 38 – Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste
lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl.
29. Ioan 5, 26 – Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să
aibă viaţă în Sine.
30. Psalm 109, 3 – Cu Tine este poporul Tău în ziua puterii Tale, întru
strălucirile sfinţilor Tăi. Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut.
31. Ioan 15, 26 – Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă
de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi
despre Mine.
32. Ioan 3, 16 – Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
33. Ioan 17, 3 – Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se
va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.

25
34. Romani 1, 7 – Tuturor celor ce sunteţi în Roma, iubiţi de Dumnezeu,
chemaţi şi sfinţi: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la
Domnul Iisus Hristos!
35. Ioan 3, 5 – Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte
cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.
36. Fapte 5, 3-4 – Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca
să minţi tu Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinei? Oare, păstrând-o,
nu-ţi rămânea ţie, şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în
inima ta lucrul acesta? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu.
37. Matei 11, 27 – Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu şi nimeni nu
cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni,
decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere.
38. Ioan 17, 21 – Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu
întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai
trimis.
39. Ioan 14, 9 – Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut,
Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe
Tatăl?
40. Ioan 14, 10 – Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?
Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl - Care rămâne
întru Mine - face lucrările Lui.
41. Romani 3, 26 – Întru îngăduinţa lui Dumnezeu - ca să-Şi arate dreptatea
Sa, în vremea de acum, spre a fi El Însuşi drept, şi îndreptând pe cel ce
trăieşte din credinţa în Iisus
42. Ioan 16, 14 – Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti.

26